Identificarea şi analiza principalelor componente de structură şi de limbaj specifice textului dramatic

– particularităţi ale construcţiei subiectului în textul dramatic– particularităţi ale compoziţiei textului dramatic– modalităţi de caracterizare a personajelor; registre stilistice,limbajul personajelor, notaţiile autorului– specii dramatice - comedia; o operă dramatică postbelică– creaţie dramatică şi spectacol– cronica de spectacol, discutată în relaţie cu textul dramatic şi punerea în scenă a acestuia (pentru proba orală

Compararea unor viziuni despre lume, despre condiţia umană sau despre artă reflectate în texte literare, nonliterare sau în alte arte

– viziune despre lume, teme şi motive, concepţii despre artă, sensuri multiple ale textelor literare– limbajul literaturii, limbajul cinematografic, limbajul picturii; limbajul muzicii (pentru proba orală)

2.6.  Interpretarea textelor studiate sau la prima vedere prin prisma propriilor valori şi a propriei experienţe de lectură

– lectură critică: elevii evaluează ceea ce au citit; lectură creativă: elevii extrapolează, caută interpretări personale,prin raportări la propria sensibilitate, experienţă de viaţă şi de lectură

3. Punerea în context a textelor studiate prin raportare la epocă sau la curente culturale/literareCompetenţe specifice/Conţinuturi associate

3.1. Identificarea şi explicarea relaţiilor dintre opere literare şi contextul cultural în care au apărut acestea

– trăsături ale curentelor culturale/ literare reflectate în textele literare studiate sau în texte la prima vedere

3.2. Construirea unei viziuni de – fundamente ale culturii române (originile şi evoluţia limbiiansamblu asupra fenomenului cultural românesc, prin integrarea şi relaţionarea cunoştinţelor asimilate române)

– perioada veche (formarea conştiinţei istorice)– curente culturale/ literare în secolele XVII-XVIII: umanismul şi iluminismul– perioada modernă: a. secolul al XIX-lea – începutul secolului al XX-lea (perioada paşoptistă; România, între Occident şi Orient; criticismul junimist); b. curente culturale/ literare în secolul XIX – începutul secolului XX (romantismul, realismul, simbolismul, prelungiri ale romantismului şi clasicismului); c.perioada interbelică (orientări tematice în romanul interbelic,tipuri de roman: psihologic şi al experienţei; poezia interbelică, diversitate tematică, stilistică şi de viziune; curente culturale/literare în perioada interbelică: modernism, tradiţionalism,orientări avangardiste; identitate culturală în context european);perioada postbelică (tipuri de roman în perioada postbelică,poezia în perioada postbelică, teatrul în perioada postbelică;curente culturale/ literare: postmodernismul)– curente culturale/ literare româneşti în context european

4. Argumentarea în scris şi oral a unor opinii în diverse situaţii de comunicareCompetenţe specifice/Conţinuturi associate

4.1. Identificarea structurilor argumentative în texte literare şi nonliterare studiate sau la prima vedere

– construcţia textului argumentativ; rolul conectorilor în argumentare, structuri şi tehnici argumentative în texte literare şi nonliterare, scrise sau orale

– logica şi coerenţa mesajului argumentativ

LIMBĂ ŞI COMUNICARENiveluri de constituire a mesajuluiNotă. Conţinuturile de mai jos vizează:- aplicarea, în diverse situaţii de comunicare, a normelor ortografice, ortoepice, de punctuaţie, morfosintactice şi folosirea adecvată a unităţilor lexico-semantice;- aplicarea cunoştinţelor de limbă, inclusiv a celor dobândite în ciclul gimnazial, în exprimarea corectă şi în receptarea textelor studiate sau la prima vedere.Nivelul fonetic- pronunţii corecte/ incorecte ale neologismelor; hiat, diftong, triftong; accentul;- cacofonia; hipercorectitudinea;- pronunţare/ lectura nuanţată a enunţurilor (ton, pauză, intonaţie).Nivelul lexico-semantic- variante lexicale; câmpuri semantice;- erori semantice: pleonasmul, tautologia, confuzia paronimică;- derivate şi compuse (prefixe, sufixe, prefixoide, sufixoide), schimbarea categoriei gramaticale;- relaţii semantice (polisemie; sinonimie, antonimie, omonimie);- sensul corect al cuvintelor (în special al neologismelor);- unităţi frazeologice (locuţiuni şi expresii);- interpretarea sensului cuvintelor în context;- câmpuri semantice şi rolul acestora în interpretarea mesajelor scrise şi orale;- etimologia populară, hipercorectitudinea;- sensul cuvintelor în context; sens denotativ şi sens conotativNivelul morfosintactic- forme flexionare ale părţilor de vorbire (pluralul substantivelor, articularea substantivelor,forme cazuale; forme flexionare ale verbului; adjective fără grade de comparaţie; numeraleetc.); valori expresive ale părţilor de vorbire; mijloace lingvistice de realizare a subiectivităţiivorbitorului;

- elemente de acord gramatical; (între predicat şi subiect – acordul logic, acordul prin atracţie; acordul atributului cu partea de vorbire determinată);- elemente de relaţie (prepoziţii, conjuncţii, pronume/ adjective pronominale relative, adverberelative);- valori stilistice ale coordonării şi subordonării în frază;- anacolutul.Nivelul ortografic şi de punctuaţie- norme ortografice şi de punctuaţie în constituirea mesajului scris (scrierea corectă acuvintelor, scrierea cu majusculă, despărţirea cuvintelor în silabe, folosirea corectă asemnelor de ortografie şi de punctuaţie);- rolul semnelor ortografice şi de punctuaţie în înţelegerea mesajelor scrise.Nivelul stilistico-textual- registre stilistice (standard, colocvial, specializat etc.) adecvate situaţiei de comunicare;- coerenţă şi coeziune în exprimarea orală şi scrisă;- tipuri de texte şi structura acestora: narativ, descriptiv, informativ, argumentativ;- stiluri funcţionale adecvate situaţiei de comunicare;- limbaj standard, limbaj literar, limbaj colocvial, limbaj popular, limbaj regional, limbaj arhaic; argou, jargon;- stil direct, stil indirect, stil indirect liber;- rolul figurilor de stil şi al procedeelor artistice în constituirea sensului;- rolul elementelor arhaice şi regionale în receptarea mesajelor

Narator, naratiune si perspectiva narativa

Numeroase critici au atras atentia asupra pericolului de a se confunda naratorul fictiv" cu autorul concret" : Naratorul pare la prima vedere identic autorului. Privit mai indeaproape, constatam ca mai intotdeauna personalitatea autorului se diferentiaza, intr-o maniera caracteristica, de figura naratorului. El stie mai putin, uneori, si mai mult decat te-ai putea astepta de la autor, el marturiseste din cand in cand opinii ce nu sunt neaparat ale autorului. Acest narator este, prin urmare, o figura autonoma, creata de autor ca si personajele romanului" (Silvian Iosifescu, Constructie si lectura). Naratorul si personajele sunt esentialmente fiinte de hartie; autorul (materiaL) unei povestiri nu se poate non-confunda intru nimic cu naratorul acestei povestiri". in consecinta, ideologia operei literare este aceea a autorului abstract, sentimentele nefiind pronuntate de catre autor, ci de catre narator" (Silvian Iosifescu, op.cit.). in afara de functia narativa (de reprezentare fundamentala), naratorul isi poate asuma si functia de control sau de regie (poate cita discursul personajelor in interiorul propriului discurS) sau chiar functia de interpretare (de analiza) a discursului

personajelor.

De-a lungul evolutiei literaturii s-au conturat mai multe tipuri de narator:

» naratorul omniscient, care este tipul clasic, cel ce dirijeaza din spate" toate actiunile ""personajelor, carora le cunoaste si le anticipeaza evolutia,|inventeaza situatii si scene pentru a ilustra anumite trasaturi ale acestora, este omniprezent pe tot parcursul derularii evenimentelor, perspectiva sa este unica (I. Slavici, H. de Balzac, M. Preda, G. CalinescU);

» naratorul-personaj este direct implicat in succesiunea evenimentelor, intra in relatii si conflicte~cu"TCglelaite"personaje, poate nara Ia persoana I sau a III-a, poate avea o perspectiva pregnant obiectiva sau subiectiva asupra faptelor (C. Petrescu, M. EliadE);

» naratorul-martor. Acesta a participat la intamplari, dar nu in calitate de protagonist, cijie observator, consemneaza evenimentele si ulterior le relateaza (Ienachi Coropcarul din povestirea Cealalta Ancuta de M. SadoveanU);

» naratorul-mesager este cel caruia i se istoriseste o intamplare pe care, la randul sau, o prezinta cititorilor/ascultatorilor (lita Salomia din povestirea Istorisirea Zahariei Fantanarul de M. SadoveanU);

» naratorul-confident (M. Eminescu, Geniu pustiU) este cel caruia i se incredinteaza o poveste" pe care o transmite ulterior cititorilor ;

» naratorul-autor este cel care asigura un dialog permanent cu un cititor prezumtiv (C. Petrescu, Patul lui ProcusI);

» naratorul-reflector difera de cel scriptural", avand rolul de a schimba, prin interventiile sale, perspectiva asupra faptelor si a personajelor, de a ambiguiza, eventual, mesajul (H. Papadat-Bengescu, Concert din muzica de BacH);

» supranaratorul este cel care gestioneaza interventiile altor naratori, intr-un ciclu sau serie de povestiri (M. Sadoveanu, Hanu AncuteI).

Naratiunea este un mod de expunere fundamental pentru genul epic, bazat pe relatarea unor intamplari organizate intr-o succesiune temporala. Dupa forma epicului, poate fi in versuri (legenda, balada, epopeE) sau in proza (nuvela, schita, romaN). in functie de atitudinea naratorului, poate fi obiectiva (romaN) sau subiectiva (povestirE).

Naratiunea reprezinta o unitate structurala intre fabula (histoire, ) si subiect (discours"). Fabula implica urmatoarele categorii: nuclee narative (fapte, actiuni propriu-zisE), indicii narative (descrierea obiectelor si a personajeloR), catalizele (diverse extensii ale descriptivuluI), informatiile (situeaza nucleele in timp si spatiU), personajele (actantiI). Discursul sau modul de prezentare a istoriei implica un timp al naratiunii (implica distinctia timpul narat - timpul narariI), modalitati narative (reprezentare, dialog, relatarE) si aspecte narative (punctul de vedere al naratoruluI).

Viziunile sau perspectivele naratiunii definesc raportul personaj - narator in trei ipostaze:

» narator > personaj (par derriere") - naratorul stie mai mult decat personajul sau, este omniscient si omniprezent, cunoaste versiunea fiecarui personaj despre evenimente (I. Slavici, Moara cu noroc, L. Rebreanu, Ion, M. Preda, MorometiI);

» narator = personaj (avec") - naratorul stie tot atat cat si personajul, identifi-candu-se, eventual, cu acesta (C. Petrescu, Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi, M. Eliade, MaitreyI);

» narator < personaj (du dehors") - naratorul stie mai putin decat personajul, astfel incat il lasa sa evolueze liber, aici sistemul anticiparilor din literatura clasica nu mai functioneaza (M. Nedelciu, Tratament fabulatoriU). in proza moderna si postmoderna observam multiplicarea vocilor narative, odata cu aparitia romanului epistolar, cu sau fara note (Ulise de James JoycE), sau a subsolurilor explicative (C. Petrescu, Patul lui ProcusT).

Pe langa naratiune, epica mai foloseste ca moduri de expunere descrierea, dialogul si monologul.

Descrierea reprezinta un mod de expunere bazat pe surprinderea trasaturilor caracteristice ale unui aspect al realitatii, fie acesta obiect, fenomen, peisaj, personaj sau stare sufleteasca. Este specifica poeziei si prozei, mai putin teatrului. Se realizeaza prin intermediul imaginilor artistice, al figurilor de stil, avand ca marci ale subiectivitatii pronumele personal si posesiv de persoana I, verbele, adverbele sau imbinarile de cuvinte prin care se exprima perceptii subiective sau

impresii personale. in genul epic, ea intrerupe cursul povestirii, realizandu-se asa-numitele pasaje descriptive, in care fie se prezinta cadrul sau atmosfera actiunii, fie se face portretul unui personaj, fie se evidentiaza, in combinatie cu monologul, anumite stari sufletesti ale eroilor. Facuta la persoana I (in romanul moderN) sau la persoana a IH-a (in proza traditionala), descrierea reprezinta un element esential pentru orice constructie epica. Poate lua forma realist-clasica (L. Rebreanu, Ion, G. Calinescu, Enigma OtilieI), fantastica (M. Eminescu, Sarmanul Dionis, V. Voiculescu, LostritA), umoristica (I. Creanga, Amintiri din copilarie. Povesti, Povestea lui Harap-AlB), satirica (I.L. Caragiale, Momente si schitE), psihologica (L. Rebreanu, Padurea spanzuratiloR) .

Dialogul este un mod de expunere fundamental in teatru, insa prezent si in genul epic si chiar liric, constand intr-o succesiune de replici interconectate semantic, care apartin personajelor. Dialogul din genul epic are rolul de a declansa si de a motiva actiunea, de a defini relatiile dintre personaje, de a exprima reactia lor mentala si afectiva in raport cu o anumita situatie. Reprezinta un mijloc important de caracterizare a personajelor, fie direct (prin autocaracterizarE), fie indirect (vorbind, personajele isi tradeaza cultura, statutul social, intentiile, dorintele etC). Replicile scurte, laconice ori, dimpotriva, ceremonios--ample, vocativele, interpretarile, pauzele in rostire, reluarea unor cuvinte ori sintagme, punctele de suspensie sunt printre cele mai frecvente mijloace de realizare a comentariului din perspectiva interna a celor direct implicati in desfasurarea intamplarilor. Comunicarea reala este convertita in procedeu compozitional si stilistic, capatand valoare estetica." (Limba si literatura romana,

clasa a Xl-a, coordonator Eugen SimioN).

Dialogul interior este specific prozei moderne, constand in disocierea eului personajului in doua voci distincte, ca expresie a unor contradictii launtrice acute (personajul Stavrache din nuvela in vreme de razboi de I.L. CaragialE).

Monologul este, conform etimologiei, un discurs la persoana I. Eroul vorbeste cu sine, dezvaluindu-si sentimentele, gandurile, intentiile. Este prezent mai ales in nuvela si roman, avand functia de a contribui la caracterizarea personajelor. in proza moderna apare, ca modalitate de analiza psihologica, monologul interior, prin care personajul, analizandu-si trairile si emotiile, dezvaluie latura cea mai intima a personalitatii sale. Ca si stilul indirect liber, cu care este adesea confundat, monologul interior configureaza structura interioara a personajului, aparent fara vreo cenzura din partea constiintei sau ratiunii.

Introspectia este modalitatea de analiza psihologica ce consta in observarea fenomenelor propriei constiinte, fara a fi adresata cuiva (Stefan Gheorghidiu din romanul Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboI).

Personajul este un factor structurant al povestirii, un fir conducator, care creeaza posibilitatea unei bune

intelegeri a motivelor ingramadite si se constituie intr-un mijloc auxiliar de clasificare si ordonare a motivelor" (B. Tomasevski, Teoria literaturiI). Indiferent cum este numit - erou, protagonist, figura, actor, actant etc. -, personajul este un tip uman semnificativ, o individualitate cu trasaturi fizice si morale distincte, pusa in lumina printr-un sir de intamplari situate intr-un anumit cadru temporal si social. El poate fi definit din mai multe perspective : morala (raportul dintre om si el insusI), sociala (raportul om - societatE), ontica (raportul om - univerS), estetica (raportul realitate - conventie narativa).

In diacronia literaturii, personajul a cunoscut mutatii esentiale pe masura schimbarilor produse in conceptiile estetice si in operele literare apartinand diverselor curente. in Poetica sa, Aristotel defineste personajul drept un caracter ce trebuie sa intruneasca trasaturi precum nobletea, potrivirea (exista o fire barbateasca: nici barbatia, nici cruzimea nu se potrivesc cu firea femeii"), asemanarea" (intre tipul creat si modelul din realitatE), statornicia. Personajul antic se detaseaza prin logica, unitate interioara, verosimilitate, rationalitate, inteligibilitate.

Clasicismul a insistat asupra unitatii personajului, concepand foarte riguros ideea de consecventa, straduindu-se sa creeze caractere universal valabile, nu simplificand trasaturile umane, ci ierarhizandu-le in functie de cea dominanta. Fiind inspirat din Antichitatea greco-romana, este dominat de ratiune, are simtul onoarei si al datoriei, iar tipul uman creat concorda cu firea, cu nivelul geografic, cu epoca istorica, cu varsta modelului din realitate.

Personajul romantic provine din toate mediile sociale, este sfasiat de trairile interioare antagonice, este dinamic, construit antitetic, se transforma, sufera mutatii spectaculoase, este un monstru de frumusete sau uratenie, de bunatate sau de rautate, ori de toate acestea amestecate () e bizar, enigmatic, rebel" (G. CaliriescU). Ca tipuri intalnim acum visatorul, inadaptatul, geniul, demonul, titanul, mesianicul, scepticul, cinicul etc. in realism, personajele sunt vazute in transformare, fara ca, in acest mod, caracterele sa-si piarda unitatea. Daca romanticii fusesera interesati de formele atipice, de genii si de monstri, iar clasicii se ocupasera de omul normal, echilibrat, cei mai multi scriitori realisti revin la omul normal, considerat nu in generalitatea lui clasica, ci in diversitatea lui individuala si istorica, in nenumaratele lui intruchipari pe care le confera observarea realului. El provine din toate straturile sociale si poate avea orice varsta, iar psihologia lui se poate desprinde din portret, comportament, imbracaminte, vorbire si mediul in care traieste. Ca tipuri, acum circula avarul, parvenitul, snobul, ratatul, degeneratul etc. in naturalism, comportamentul si actiunile personajului sunt determinate de cauze ereditare, boala, instincte, obsesii. in literatura moderna, personajul este expresia unei sensibilitati, nu a unei dimensiuni caracterologice, isi pierde consistenta si coerenta, pentru a intruchipa deseori un simbol (Mesterul Manole de Lucian BlagA). Prin analiza si autoanaliza se sondeaza zonele abisale ale trairii si ale gandirii personajelor, se cauta raspunsuri la intrebarile fiintei.

Tipologia personajului este foarte ampla, clasificarile operandu-se pe baza mai multor criterii. Dupa gradul de transfigurare a realitatii, exista personaje pur fictive (Tanase Scatiu, Felix Sima, Manole CrudU) sau atestate istoric (Stefan cel Mare, Petru Rares, Mihai Viteazul,

Alexandru LapusneanuL). Uneori, personajul poate fi insusi scriitorul (Nica) sau poate prelua diferite date din viata acestuia, devenind un alter ego (Titu HerdeleA). in fabule si balade, personajele sunt personificari de pasari si animale (calul lui Toma Alimos sau cainele Samson din Cainele si cateluL). Distinctia real - fabulos/fantastic se opereaza mai ales in basme, unde apar personaje precum balauri, zmei, zgripturoaice etc. Prin termenul suprapersonaj" nu este numit un individ, ci un loc sau un obiect care determina decisiv viata personajelor (spanzuratoarea din Padurea spanzuratilor de L. Rebreanu sau groapa din romanul Groapa de Eugen BarbU).

Dupa rangul ocupat in dinamica naratiunii, personajul poate fi principal (IoN), secundar (George BulbuC), episodic (Mitropolitul Teofan din nuvela Alexandru LapusneanuL), figurant (cei doi calugari din Cetatea Hotinului, din aceeasi nuvela).

Dupa amploarea constructiei si a devenirii sale, personajul poate fi complex/rotund (Otilia din Enigma OtilieI) sau simplu/unilateral/plat (Motoc din nuvela Alexandru LapusneanuL).

Daca avem in vedere modul de constituire, personajul poate fi individual sau colectiv. Personajul colectiv poate lua forma corului (in teatrul antiC), a grupului (Harap-Alb si prietenii saI) sau a masei de oameni (taranii din Rascoala sau norodul adunat in curtea domneasca in Alexandru LapusneanuL).

Dupa rolurile interpretate, personajul poate fi protagonist (Harap-AlB), antagonist (SpanuL), reflector (cel care participa sau numai asista la evenimente, in ipostaza unui observator care exprima punctul de vedere al naratorului si comenteaza, de pe o pozitie

relativ obiectiva, actele eroilor (Sbilt din drama Patima rosie de M. Sorbul, Nory din romanul Concert din muzica de Bach de H. Papadat-BengescU), raisonneur (Branzovenescu din O scrisoare pierduta sau Ipingescu din O noapte furtunoasa de I.L. CaragialE).

Personajul poate fi caracterizat direct (de catre narator, de catre alte personaje si prin autocaracterizarE) sau indirect (prin actiuni, fapte, evenimente, pareri, reactii, relatii, nume, limbaj, vestimentatie, mediu social, gesturi, mimica etC). Portretul rezultat poate fi moral, fizic sau complex (are in vedere toate formele de existenta si de manifestare ale personajuluI).

Textul narativ - posteste intamplari, enimente reale Sau imaginare si se caracterizeaza prin folosirea rbelor la imperfect, la perfect simplu sau la prezentul gnomic (care exprima actiunea fara a o raporta la un anumit timp, prezent atemporal-M.w). Principalul mod de expunere il constituie naratiunea, caracterizata prin relatarea a cel putin doua enimente aflate in relatie cauzala, derulate in succesiune cronologica si la care sa participe unul sau mai multe personaje. Textul epic (narativ) este modalitatea de comunicare scrisa, prin care autorul isi exprima conceptia despre lume si viata in mod indirect, prin intermediul personajelor, apeland la naratiune, descriere si dialog.

Structura textului narativ1. Instantele comunicarii literare sunt: autorul, naratorul, personajul, cititorul/naratarul.

a) autorul este persoana reala care creeaza o opera artistica, stiintifica sau publicistica si se detaseaza de narator sau de eul liric. in literatura culta, autorul are o identitate anume si se mai numeste scriitor (prozator, poet, dramaturg), pe cand in literatura populara autorul este anonim. In textul narativ, autorul este cel care a creat unirsul epic, iar naratorul este cel care comunica enimentele postite cititorului fictiv (naratarUlui).b) naratorul este o instanta intermediara intre autor si cel ce relateaza intamplarile in opera, folosind rbele "dicendi" (a zice) si "sentiendi" (a simti). Autorul este cel care a creat unirsul epic, iar naratorul este cel care comunica enimentele postite cititorului fictiv (naratarulut). Autorul corespunde unei entitati reale (scriitorul caruia ii apartine opera), in timp ce naratorul este autorul textual, entitatea fictiva care relateaza textul.* Punctul de dere al naratorului in relatie cu autorul si cu discursul epic al operei defineste mai multe tipuri de narator.Naratorul se defineste prin cateva trasaturi specifice unui text epic:- sileste o relatie de comunicare cu lumea creata de aUtor;- este mediator intre autor si naratiunea literara;- este o prezenta independenta, care posteste intamplarile unui cititor fictiv si se deosebeste de autor prin faptul ca acesta este cel care a creat unirsul epic al operei; ,c) personajul este principalul element al unei opere epice sau dramatice (niciodata lirice), care determina actiunea, se aflain centrul enimentelor si intamplarilor ori poate fi o puternica personalitate umana in jurul careia se construieste esenta ideatica a creatiei literare. Personajele pot fi nu numai fiinte umane, ci si animale, pasari, te, fapturi inchipuite sau chiar obiecte si pot fi clasificate dupa variate criterii: contributia la

actiune, curente literare, valoarea etica, apartenenta sociala, structura spirituala, criteriul estetic etc.Personajul literar este conturat, de regula, din doua perspecti: una sociala (exterioara) si cealalta psihologica (interioara), aceste coordonate determinand si conflictele in care sunt implicate personajele: conflictul exterior si conflictul interior.d) cititorul este destinatarul/receptorul unui text literar, stiintific, publicistic; el este sinonim cu "lector" (vb. "a lectura").Relatia lectorului cu textul narativ defineste mai multe categorii:- lectorul inocent - se deprinde cu textul prin lecturarea acestuia, adica realizeaza un prim nil de lectura;- lectorul eficient - citeste textul si selecteaza- anumite pasaje, idei, semnificatii, in functie de obiectile precise .pe care le urmareste;- lectorul competent - este cititorul cu experienta, care poate interpreta, explica si aprecia un text, in derea emiterii de opinii autorizate.Cititorul poate fi:*cititorul concret - care numeste persoana reala, cu o anumita identitate, pregatire intelectuala, care traieste intr-o epoca istorica determinata, contemporan sau nu cu autorul;*cititorul abstract este receptorul posibil, inzestrat cu abilitati de lector, care ar putea sesiza in mod optim valentele operei literare;*naratarul este cititorul fictiv al unei opere literare, cititorul imaginar care exista numai in aparenta, conntional si caruia i se adreseaza naratorul pe parcursul discursului sau narativ.2. Perspectiva narativa (viziune sau focalizare) - punctul de dere al naratorului asupra enimentelor relatate, incluzand si relatia sa cu personajele si cu intamplarile respecti.In relatia dintre narator si personaj, exegetii definesc trei tipuri de viziune

narativa:*cea numita "din spate", in care naratorul cunoaste mai mult decat personajul, naratiunea este la persoana alIJ-a, naratorul este omniscient si omniprezent, adica stie tot ceea ce fac, gandesc sau intentioneaza sa intreprinda personajele, se afla mereu la fata locului si comunica aceste fapte cititorului fictiv; el se identifica, uneori, cu autorul in cazul romanului realist;*cea numita "impreuna cu", in care naratorul stie tot atat cat si personajul, naratiunea este la persoana I, iar personajul' narator posteste o intamplare in care este implicat direct, participand ca erou literar in succesiunea faptelor;*cea numita "din afara", in care naratorul stie mult mai putin decat personajul, iar naratorul-martor relateaza o intamplare la care a asistat, postind numai ce a vazut, a auzit sau a sesizat, fara sa poata patrunde pana in gandurile sau sufletul personajelor implicate in actiune.3. Constructia subiectului si a discursului narativ (afabulatiai intr-o multitudine de componente care constituie esenta tematica a operei respecti: actiunea (secnte narati, episoade, conflict, relatii temporale si spatiale, uri narati (inlantuire/alternanta), momentelesubiectului etc.***Referirile lui G.Genette, in studiul "uri", Ed.Unirs, 1978 si conceptele din lucrarea "Dictionar de stiinte ale limbii", de Angela Bidu-Vranceanu, Cristina Calarasu, Liliana Ionescu-Ruxandoiu, Mihaela Mancas, Gabriela Pana Dindelegan, Ed. Nemira, 2001, definesc principalele caracteristici si componente ale structurii prozei literare.♦I. Diegeza este conceptul prin care se intelege inlantuirea de fapte si intamplari relatate intr-o opera epica, termenul pronind din lb.germana, "diegese", si inseamna "postire, naratiune, expunere" (cf. "Dictionar" -ed. Litera international).

Diegeza se defineste prin cativa termeni specifici:- istorie - totalitatea enimentelor postite, actiunea operei epice;- postire - discursul, oral sau scris, care infatiseaza aceste enimente;- naratie - actul real ori fictiv care produce acest discurs, actiuneaInsasi de a posti;*Diegetic, a denumeste acel element al structurii narati care se refera la enimentele reale ori ficti ale operei epice.A. in postirea "in rama" sau "naratiunea in naratiune", G.Genette desprinde doua tipuri/ niluri narati:a) naratiune extradiegetica - realizata la primul nil, care constituie rama exterioara, naratiunea ampla in interiorul careia sunt incluse toate postirile volumului;b) naratiune intradiegetica - suita enimentelor narate in postirea inclusa, situata la un al doilea nil;De exemplu, in "Hanu-Ancutei" de M.Sadoanu, naratiunea la primul nil, adica partea introductiva a volumului (apartinand autorului-narator) se afla la nil extradiegetic, iar, fiecare dintre cele noua postiri incluse (avand naratori diferiti) se situeaza la nil intradiegetic.B. in operele de tip memorialistic, autobiografiile ficti si confesiunile romanesti (proprii romanului) se manifesta naratiunea autodiegetica, in care vocea narativa este eroul propriei postiri si nareaza la persoana I sirul enimentelor. Acest tip de naratiune este realizata adesea prin alternarea relatarii autobiografice la persoana I cu postirea obiectiva la persoana a IJI-a.De exemplu, alternantele de persoana in romanul lui Camil Petrescu "Patul lui Procust": persoana I apare in scrisorile incluse (cu autori diferiti) in jurnalul lui Fred Vasilescu si in notele desubsol ale autorului. Dar aceleasi personaje, uneori in legatura cu aceleasi enimente relatate, sunt desemnate sub forma persoanei a IlI-a in postirile celorlalti eroi despre ele.

Rezulta o structura narativa foarte complicata,. in partea autodiegetica, care ambiguizeaza perspectiva asupra Istoriei, ca suita a enimentelor relatate.