Comunicarea didactica

Termenul de comunicare isi are radacina in latinescul „communuis”, de unde

verbul „communico”, care inseamna a face ceva impreuna, a pune impreuna, a amesteca,

a uni. Esenta comunicarii consta in relatia dintre indivizi, in schimbul de informatii, de

semnificatii. Teoria generala a comunicarii precizeaza ca orice comunicare consta in

deplasarea unei cantitati de informatii de la un element la altul, cand este vorba de acelasi

sistem, sau de la un sitem la altul, cand este vorba de sisteme diferite.

Privita ca proces, comunicarea este transmisia si schimbul de informatii intre

persoane. Comunicarea se instituie intre doi poli: emitatorul si receptorul, intre care se

afla un canal de transmitere a mesajului. Schema de comunicare dintre doua persoane e

urmatoare:

1. Emitator;

2. Codul (sunet, cuvant, gest, imagine, cinetica, pozitie);

3. Canalul de comunicare (auditiv, vizual, tactil, olfactiv);

4. Mesajul;

5. Receptorul;

6. Conexiunea inversa sau feedback-ul.

Intre emitator si receptor circula un mesaj, alcatuit din cuvinte, semne, sunete,

imagini. Mesajul trebuie este transpus intr-un cod (sistem de semne si reguli de

combinare), care trebuie sa fie comun cel putin in parte emitatorului si receptorului.

Limba reprezinta codul fundamental, impreuna cu mijloacele neverbale de exprimare

(mimica, gesturi etc.).

Emitatorul realizeaza operatia de codare (care presupune transformarea

elementelor mesajului intr-un sistem referential de semne bine selectate pentru a putea fi

recunoscute de receptor), iar receptorul efectueaza o operatie de decodare a elementelor

informationale din cod.

1

Feedback-ul este un element foarte important in comunicare, deoarece permite

partenerilor implicati in comunicare sa verifice daca ideile sau emotiile transmise au fost

impartasite in modul in care s-a intentionat.

In circuitul complex al comunicarii se pot produce o serie de erori, care tin de

actul decodarii, de incongruenta codurilor de la emitator la receptor sau erori care apar in

timp ce mesajul traverseaza canalul. Aceste erori au fost numite cu termen generic-

perturbatii. Acestea pot fi fizice (de exemplu, zgomotele), semantice (aparute ca urmare a

alegerii defectuoase a cuvinteor), sintactice (provenite din modul de structurare a frazei),

psihologice (experiente anterioare nefavorabile, timiditate), sociale.

Pedagogia studiaza fenomenul comunicarii ca relatie stabila intre partenerii actului

educational. Astfel, comunicarea pedagogica este o forma specifica a coumunicarii

umane, care mijloceste realizarea activitatii de educatie, indiferent de continuturile,

formele sau partenerii implicati.

Comunicarea didactica este o forma a comunicarii pedagogice, prin care se

vehiculeaza continuturi specifice diferitelor discipline de invatamant, in vederea generarii

unui act de invatare.

Prin comunicarea didactica se urmareste:

• Realizarea unor obiective pedagogice (transmiterea si asimilarea informatiei,

rezolvarea de probleme, formarea unor capacitati, atitudini, sentimente, evaluarea

rezultatelor etc.);

• Vehicularea unor continuturi purtatoare de instruire;

• Generarea invatarii si dezvoltarii prin implicarea activa a elevului in actul

comunicarii.

Luminita Iacob este de parere ca „o posibila definitie a comunicarii didactice se

poate structura pe ideea ca aceasta este o comunicare instrumentala, direct implicata in

sustinerea unui proces sistematic de invatare” (Iacob, 1999). In acest inteles sunt

eliminate restrictiile de continut (pentru ca invatarea este in egala masura centrata pe

dobandirea de cunostinte, deprinderi, motivatii, atitudini etc.), de cadrul institutional

(comunicare didactica poate exista si informal), sau cele privitoare la parteneri. Intr-

adevar, precizeaza autoarea, nu prezenta personajelor „profesor-elev/elevi ii imprima

2

unei comunicari specificul didactic, ci respectarea legitatii proprii unui acti sistematicde

invatare.

Schema oricarei comunicari didactice cuprinde:

• Factorii comunicarii;

• Distanta dintre acestia so dispozitia asezarii lor. Ambele sunt importante pentru

precizarea particularitatilor canalului de transmitere a mesajului;

• Cadrul si contextul institutional al comunicarii, ceea ce imprima, automat, un

anumit tip de cod: oficial, mass-media, colocvial, didactic, secret etc.);

• Situatia enuntativa (intreviu, dezbatere, lectie, sesiune stiintifica etc.);

• Repertoriile active sau latente ale emitaor-receptorilor;

• Retroactiunile aplicate;

• Elementele de bruiaj.

Specificul comunicarii la clasa este determinat de cadrul institutional in care se

efectueaza si de logica specifica a invatarii, ca modalitate fundamentala de instruire si

educare.

Comunicarea didactica are mai multe caracteristici, prin care se deosebeste de akte

forme de ale comunicarii umane:

• Dimensiunea explicativa a discursului didactic;

• Structurarea comubicarii didactice conform logicii pedagogice, cu scopul de a

facilita intelegerea unui adevar si nu simpla lui enuntare;

• Selectionarea si organizarea continuturilor predate de catre profesor, acesta

ghidandu-se dupa programa scolara si manual;

• Combinarea comunicarii orale cu cea scrisa;

• Combinarea comunicarea verticale (profesori-elevi) cu cea orizontala (elevi-elevi)

in forme organizate sau spontane;

• Finalitatea accentuata a comunicarii, subordonata obiectivelor didactice urmarite

(Iacob, 1998).

In specificul comunicarii didactice se inscriu si urmatoarele: efortul profesorului

3

de a prezenta intr-o forma logica materialul de predat, de a-l face inteligibil pentru elevi,

ceea ce in comunicarea curenta dintre doi sau mai multi parteneri se resimte mai dificil.

Cu alte cuvinte, in comunicarea didactica acest efort al educatorului devine sau trebuie sa

se configureze intr-o veritabila aptitudine didactica (Paun, 1982).

Acelasi lucru se poate spune si despre realizarea persuasiunii si a convingerii.

Acestea dobandesc forta necesara numai datorita calitatilor personale ale educatorului.

Forta lor isi are izvorul in temeinica pregatire de specialitate a profesorului, in capacitatea

lui de persuadare si in cunoasterea particularitatilor individuale si de grup ale elevilor.

Un aspect, de asemenea, specific comunicarii didactice, este pericoul transferarii

autoritatii de „statut” asupra „continuturilor” prin argumentul autoritatii.

„Comunicativitatea”, componenta esentiala a aptitudinii didactice, este astfel

instrumentata incat opereaza constructiv. La unii profesori exista o adevarata dispozotie

comunicativa si de influentare cu componentele ei: vorbire expresiva, gestica, capacitate

de demonstratie instructiva si logica, adecvare la timpanul mediu al elevilor, expuneri

semnificative si inteligente, dialodul colocvial antrenant, totul concentrandu-se pe

activitatea mentala a copilului (Popescu-Neveanu, 1982).

Specificul comunicarii didactice este imprimat apoi de caracteristicile relatiei

profesor-elevi la clasa. In activitatea la clasa profesorul competent conduce cu pricepere

dialogul cu elevii, astfel incat el influenteaza cu tact pedagogic personalitatea copiilor si,

in acelasi timp, tot cu tact pedagogic, se lasa el insusi influentat de personalitatea

acestora, stimulandu-se, deci, reciproc. Astfel, elevii vor recepta mai eficient mesajul

pornit de la profesor, iar acesta, la randul lui, prin intrebarile si interventiile elevilor, va

obtine un feedback adevarat in legatura cu eficienta si defectiunile actului de predare-

invatare.

Analizand arta vorbirii la clasa, in unele lucrari se sublineaza si mijloacele prin

care ea se realizeaza. De exemplu, important este si modul in care se „frazeaza”. Astfel,

„frazarea in doua sensuri” nu numai ca deranjeaza receptorul, dar induce si neclaritate in

transmiterea mesajului. De aceea, calitatea mesajului este asigurata prin alegerea

„cuvintelor de valoare”, evitandu-se astfel confunziile si neclaritatile. Modul in care sunt

construite frazele comprima o structura logica, clara comunicarii profesor-elev, intrucat

4

„cuvantul in sine nu e nimic fata de ideea care il domina, ea fiind aceea care da valoare si

semnficatie” (Saucan, 1999).

In comunicarea la clasa este recomandabil ca elevii sa fie deprinsi sa asculte.

Laura Stefan (2003) spune ca ascultarea este importanta nu doar pe plan personal, asa

cum arata sintagma „cunoasterea este putere”. O buna ascultare poate ameliora calitatea

climatului afectiv din clasa. Ascultarea este importanta in toate tipurile de comunicare

didactica.

Comunicarea la clasa prin intrebari si raspunsuri si-a demonstrat pe deplin

eficienta si specificitatea. Ea stimuleaza activitatea intelectuala a elevilor, le provoaca

trairi afective pozitive, ii implica mai mult in realizarea sarcinilor scolare si creeaza un

climat adecvat pentru desfasurarea procesului de predare-invatare.

Printre caracteristicile comunicarii didactice mai retinem:

• Are un pronuntat caracter explicativ (se acorda mare importanta intelegerii de

catre elevi a mesajului);

• Este structurata conform logicii pedagogice a stiintei care se preda;

• Ca emitator si recepteor profesorul are rol activ; el filtreza informatiile

accesibilizandu-le, organzandu-le si, mai ales, personalizandu-le in functie de

destinatar si de cadrul in care se transmit;

• Domina comunicarea verbala initiata si sustinuta de catre profesori (60-70%)

precum si tutelarea de catre profesori a actului de comunicare;

• Este evaluativa si autoevaluativa, in egala masura pentru educat si educator,

tintind atingerea finalitatilor propuse, acoperirea nevoilor si intereselor elevilor

(Ciobanu, 2003).

Realizarea comunicarii didactice presupune o minima zona comuna intre

repertoriul profesorului si al elevului. Sporirea progresiva a partii comune a celor doua

repertorii, observabila indeosebi la nivelul elevului, este efectul unui proces de invatare

generat de actul comunicarii.

Raporturile de comunicare stabilite intre profesor si elevi produc o serie de

rezultate ce pot fi grupate in trei categorii (Dumitriu, 1998):

• Rezultate cognitive-concretizate in achizitii de cunostinte, metode de lucru,

strategii rezolutive; modificari de opinii, mentalitati, judecati; formarea de

5

notiuni stiintifice si operatii intelctuale; dezvoltarea capacitatii de perceptie,

intelegere si exprimare a informatiilor;

• Rezultate afective-stari emotionale si motivationale, modificari de atitudini,

dispozitii, interese; dezvolatrea de sentimente;

• Rezultate comportamentale-invatarea de reactii adaptative, de conduite expresiv-

emotionale, verbale si nonverbale; implicare in cooperare sau competitie.

Prin efectele pe care le produce, comunicare constituie o conditie primordiala

pentru desfasurarea activitatii instructiv-educative.

Procesul instructiv-educativ realizat in clasa presupune existenta unui sistem

de comunicare cu doua circuite de baza: circuitul vertical (stabileste legatura dintre

profesor si elevi) si circuitul orizontal (reflecta comunicarea dintre elevi).

Pentru buna desfasurare a comunicarii pe ambele circuite, se paote stabili de

comun acord cu elevii unele reguli, de tipul: „Fiecare asculta cu atentie ce spune

profesorul sau ce ce spun colegii”, „Fiecare vorbeste cand ii vine randul”, „Criticam

ideea si nu persoana”, „Nu interupem persoana care vorbeste”, „Ramanem la

subiect”, „Nimeni nu monopolizeaza discutia”. Elevii se simt mai responsabili sa

respecte anumite reguli in comunicare pe care le-au stabilit ei, prin negociere cu

colegii si cu profesorul.

In functie de codul folosit de catre profesori si elevi se diferentiaza intre:

comunicarea verbala, nonverbala si paraverbala.

Comunicarea verbala in practica didactica ia forma limbajului oral sau scris.

Prin comunicare verbala, care presupune un mesaj codificat prin cuvinte, sunt

transmise si insusite informatii din diferite domanii ale cunoasterii. Se prezinta sub

forma de expunere, discurs, dialog.

Eficacitatea acestei forme a comunicarii este conditionata de: structurarea

logica a continutului, precizia si claritatea exprimarii, adecvarea mesajului la nivelul

experientei de cunoastere si lingvistice a interlocutorilor, calitatea operatiei de

decodare la nivelul receptorului.

Continuturile instruirii sunt transmise preponderent prin acest tip de

comunicare, insa nu se limiteaza la acesta. In timpul interactiunii didactice, profesorii

6

si elevii schimba cu precadere mesaje pe cale verbala, dar folosesc si calea

nonverbala/paraverbala.

Comunicarea nonverbala permite schimbul de impresii, atitudini, trairi,

asteptari si exprima un continut subiectiv individual sau de grup. Mesajele afective

comunicate pe cale nonverbala (prin gesturi, mimica, pozitia si miscarea corpului)

care insotesc mesajele exprimate verbal, au o semnificatie distincta. Comunicarea

nonverbala modifica, nuanteaza sau chiar schimba semnificatia comunicarii verbale.

B.M. Garnt si D. Grant-Hennings (1977) disting doua mari categorii de

miscari ale profesorilor in procesul educational (apud Cretu et al, 2005):

• Miscari de instruire-care au statut de parti componente ale actului de predare

si comunuica semnificatii esentiale. Exemple: indicarea tablei si fixarea

privirii spre un elev, aruncarea privirii asupra clasei, baterea palmelor,

miscarea capului in sens afirmativ sau negativ;

• Miscari personale sau de autoreglare-care nu ajuta direct actului educational,

dar il insotesc. Exemple: aranjarea cravatei, fixarea ochelarilor, aranjarea

parului.

La randul lor, si elevii recurg in comunicare la nonverbal. Reactiile lor nonverbale

au o mare valoare de feedback pentru profesor, daca acesta le interpreteaza corect. Iata

cateva astfel de miscari reflectate in comportamnetul elevilor la clasa: ridicarea mainii,

balansarea capului in sens afirmativ sau negativ in timpul predarii, incretirea fruntii in

timp ce profesorul explica.

Posibilitatea de a decodifica aspectele nonverbale ale comunicarii didactice, de a

interpreta corect miscarile, gestica, expresiile emotionale de catre profesori si elevi

deopotriva, usureaza realizarea activitatii didactice si valorificarea mesajului pedagogic.

In esenta, mesajele nonverbale sunt complementare celor verbale, reglatoare ale codului

verbal, intaritoare pentru ceea ce se spune, substitutive pentru anumite aprti din mesaj sau

chiar pentru intregul mesaj verbal.

Comunicarea paraverbala insoteste exprimarea verbala si o nuanteaza prin

elementele ei prozodice si vocale, cum ar fi: caracteristicile vocii, particularitatile de

pronuntie, intensitatea rostirii, ritmul si debitul vorbirii, inotnatia, pauza. Utlizate adecvat,

aceste elemente confera expresivitate comunicarii didactice.

7

Expresivitatea este capacitatea de exprimare adecvata si sugestiva, intr-o situatie

data, a unei idei sau a unei stari pshice (Slama, Cazacu, 1973, aoud Cretu et al., 2005).

Expresivitatea faciliteaza comunicarea si ii confera autenticitate. Modul cum sunt

pronuntate cuvintele, ritmul expunerii au rolul de a incarca emotional continutul de idei

tarnsmis, de a-i implica afectiv pe elevi in activitate, de a amplifica puterea mesajului

transmis. Pauzele intre cuvinte, propozitii, fraze sau chiar tacerea pot fi „exploatate” in

sensul cresterii gradului de interes al elevilor.

Cele trei ipostaze ale comunicarii pot actiona simultan sau succesiv. La un

moment dat comunicarea se poate centra in jurul unui singur canal (de exemplu, cel

verbal) pentru ca celelalte canale (mimica, gestica, miscare) sa sustina realizarea sensului

celor expuse. In acest caz, aceste canale servesc functiei metacognitive, care

suprabegheaza si regleaza comunicarea realizata prin canalul de baza. Dezirabil este ca in

comunicarea didactica sa se realizeze o convergenta functionala a canalelor de

transmisie, pentru a asigura o comunicare eficienta. Vorbirea clara, expresiva, ingrijita,

insotita de elemente nonverbale si paraverbale adecvate, confera comunicarii didactice

calitate, prestanta si eficienta.

8

Bibliografie

Ciobanu, O. (2003). Comunicarea didactica. Editura ASE, Bucuresti.

Cretu, D., Nicu, A., Mara, D. (2005). Pedagogie. Formarea initiala a profesorilor.

Editura Universitatii „Lucian Blaga”, Sibiu.

Dumitru, G. (1998). Comunicare si invatare. Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti.

Iacob, L. (1998). Comunicarea didactica, in Psihologie scolara, Cosmovici, A. & Iacob,

L. (coord.). Editura Polirom, Iasi.

Paun, E. (1982). Sociopedagogia scolara. Editura Didactica si Pedagogica, Bucuresti.

Popescu-Neveanu, P. (1982). Personalitatea pedagogica, II, in Revista de pedagogie, nr

9

Saucan, D.-S. (1999). Specificitatea comunicarii didactice in contextul comunicarii

interumane, in Competenta didactica. Editura ALL Educational, Bucuresti.

9