Hanza Manuela-Elena

Grupa 5, Anul I

Comunicare si relatii publice

Comunicare si manipulare

in crizele si conflictele post Razboi Rece

In acest eseu voi prezenta manifestele si tipurile comunicarii si ale propagandei in perioada post

Razboi Rece. Drept exemplu, voi lua Razboiul din Irak si voi exemplifica tipuri de manipulare si

comunicare exercitate de statele implicate.

Sfârşitul secolului XX a fost dominat de conflicte. Căderea Zidului Berlinului a dus implicit la

sfârşitul comunismului atât în URSS, cât şi în ţările Cortinei de Fier. Războiul Rece a luat sfârşit

datorită lipsei de comunicare în ţările comuniste. Limbajul de lemn, controlul totalitar şi

propaganda stalinistă au fost învinse de ţările democratice care promovau muzica rock, libertatea

şi drepturile omului. Sfirsitul razboiului rece a insemnat disparitia unui regim de dictatura de

sorginte comunista dar si multiplicarea conflictelor interstatale. Potrivit lui Constantin Hlihor,

“prăbuşirea comunismului a generat un număr impresionant de conflicte în spaţiul fost comunist.

Războiul de anvergură a devenit mai puţin probabil după încheierea Războiului Rece, însă

persistă conflictele regionale şi interne şi vor exista mereu presiuni dinafara statelor şi

instituţiilor internaţionale pentru a interveni. Din 1990 mai mult de jumătatea din toate

conflictele armate s-au produs în ţările în curs de dezvoltare. Mijloacele pe care ţările din zonă le

au pentru a menţine sub control aceste conflicte sunt modeste, soluţia fiind în majoritatea

cazurilor externă.”(Hlihor & Căpăţână, 2007, p. 219)

Comunicare si manipulare

Dupa perioada Razboiului Rece, comunicarea in relatiile internationale presupune dialoguri intre

actorii mediului international care aveau ca scop stoparea conflictelor si atenuarea tensiunii

dintre partile implicate,dialoguri competitive prin intermediul mass-mediei intre actorii aflati in

conflict si opinia publica international. Fiecare actor participant la conflict dorea sa convinga

opinia publica international de justetea cauzei pentru care lupta. Totodata, s-a dezvoltat o

comunicare si intre partile antrenate in conflict, ceea ce specialistii au numit fi un razboi

mediatic. Conform lui Cătalin Hentea,

“ războiul mediatic este confruntarea dintre mass-media aparținând unor tabere

aflate în stare de conflict armat, pentru a impune atât propriei opinii publice, cât și celei

internaționale, propria versiune privind cauzele, desfășurarea și consecintele războiului în

sine. În sens larg, războiul mediatic cuprinde întreg spectru de confruntări, purtate

exclusiv de mass-media, atât între presa provenind din taberele adverse aflate în conflict,

cât și cele dintre diferitele organe ale mass-media aparținând aceleiași părți, referitoare la

războiul în cauză, pentru impunerea propriilor puncte de vedere.” (Hentea, 2002, p. 24)

In primul caz, cel al dialogului dintre actorii mediului international, s-au folosit canale de

comunicare variate, de la diplomatia clasica, pana la cele mai moderne mijloace de comunicare

in masa. Ca si forme de manifestare au fost utilizate atat constrangerea diplomatica,persuasiunea,

amenintarea cu forte militare cat si promisiunea de a se indeplini un anumit scop daca se renunta

la forta. Mesajul emis a fost complex si se axa pe problemele de actualitate pentru actorii

mediului international cum ar fi: “suveranitatea si dreptul de autodeterminare al populatiilor de

alta etnic, interventia si dreptul statelor la autoaparare,drepturile omului, neamestecul in treburile

interne ale altor state.” (hlihor)

Relevant in acest caz este conflictul din SUA si Haiti. SUA, printr-o concentrare a fortelor

mediatice, diplomatice, psihologice, imagologice si de relatii publice si-au atins scopurile vizate

de interesele lor, evitand totodata, un conflict armat. Mass-media nord-americana si occidentala

era dominata de diverse materiale ce ii puneau pe haitieni intr-o ipostaza defavorabila, materiale

ce prezentau acte de violenta ale haitienilor, reactii impotriva drepturilor omului si postura unui

popor caruia ii fusese refuzat dreptul la democratie. Actiunile de influentare si amenintare

aasupra poporului caraibean au luat amploare prin campanii mediatice si de relatii publice,

campanii diplomtice si chiar amenintari cu atac armat.

In ceea ce priveste comunicarea dintre partile aflate in conflict si marile puteri ale scenei

internationale, constatam, in baza datelor istorice, ca principalele obiective/motive ale

comunicarii au fost drepturile omului si respectarea principiilor de drept international, asa cum

este cazul Razboiului din Kosovo, si cele doua conflagratii din Irak.

Cazul comunicarii intre partile implicate in conflict este cazul Razboiului din Irak.Războiul din

Irak din august 1990 – martie 1991 a fost probabil ultimul conflict armat clasic din secolul XX,

având drept combatanţi pe de o parte pe americani şi pe aliaţii acestora, iar pe de altă parte pe

Saddam Hussein. Războiul din Irak este important pentru că marchează un nou început în arta

războiului şi anume războiul mediatic, fiind primul război transmis în direct de către CNN.

Ştirile au fost prezentate în aşa fel încât să consolideze imaginea SUA drept lider mondial. SUA

a învins Irakul, iar după război şi-a menţinut imaginea de lider mondial politic, economic şi

militar.(Shaw, 1994)

Pentru cucerirea publicului SUA a folosit toate mijloacele de comunicare în masă existente:

televiziune, radio şi internet. Pe deasupra, imaginea prezentată poporului american a fost aceea a

unei armate învingătoare, în timp ce pierderile de vieţi (numeric) nu au fost prezentate pentru a

nu descuraja şi pentru a nu conduce la pierderea popularităţii conducătorilor de la Casa Albă. Ca

lider mondial, SUA s-a implicat în mod direct şi în crizele din Balcani, mai mult pentru a-şi

susţine poziţia de lider, dar şi pentru o expansiune economică.

Pe de altă parte, din punct de vedere politic Saddam Hussein a creat falsa imagine că toată lumea

occidentală doreşte să-i submineze regimul. Astfel, a folosit propaganda pentru a declanşa

spiritul naţionalist al musulmanilor, dar s-a folosit şi de încrederea mare a acestora pentru a ataca

Kuweitul.

În ceea ce priveşte comunicarea, aceasta s-a desfăşurat atât pe baza mijloacelor clasice –

diplomaţie, dar şi prin mijloace moderne mediatice şi anume propagandă, manipulare, etc.

Mesajul transmis de aliaţii SUA au urmărit promovarea unor valori universale la care aliaţii se

puteau afilia astfel încât regimul totalitar al lui Saddam a ajuns să fie blamat. Mass-media nord

americană a fost asaltată de materiale documentare şi de presă care ilustrau debutul victorios al

armatelor aliate împotriva răului musulman. S-au utilizat de asemenea stereotipurile de fiecare

parte a baricadelor, astfel încât stereotipurile despre musulmani au fost reînviate, creând atât milă

pentru poporul asuprit cât şi ură pentru conducători, în timp ce occidentalii erau ilustraţi în culori

vii ca şi cuceritorii veniţi să le ia ţara şi să îi exploateze. De multe ori s-a folosit termenul de

cruciadă împotriva musulmanilor.

Mesajele provenite de la aliaţii SUA aveau imperative propagandistice şi urmau un anumit mesaj

care să fie receptat de public astfel încât să nu conducă la mustrări de conştiinţă din partea

poporului american: ţintele atacate sunt militare, nu sunt victime de război, noi suntem cei buni,

Saddam e rău.

Această comunicare are ca rol justificarea acţiunilor aliaţilor adunaţi în jurul forţei SUA dar şi

discreditarea internaţională a Irakului. În mod normal, în timpul conflictelor, comunicarea de

orice tip se întrerupe, şi vor urma o serie de comunicate care urmăresc discreditarea adversarului,

crearea unei imagini nefaste a acestuia şi motivarea acţiunii de a interveni armat ca fiind singura

soluţie salvatoare pentru întregul glob.

Irakul şi-a construit imaginea pe modelul propagandei totalitare, pe baza propagandei şi

manipulării şi nu în ultimul rând în jurul carismaticului Hussein. Acesta a devenit preşedintele-

luptător, singurul capabil să salveze ţara de invadatori, recurgând la simboluri naţionale şi

formulări de genul „restaurarea măreţiei trecute a Abbasizilor”. În plan intern propaganda

funcţiona, însă pe plan extern aceasta era blamată şi chiar caricaturizată. Nu acelaşi lucru putem

spune despre propaganda aliaţilor, şi anume aceasta a fost îmbrăţişată de marea majoritate a

Europei, cu mici excepţii.

Concluzionând, comunicare pe timp de conflict armat are ca scop discreditarea adversarului,

motivarea scopului „suprem” de menţinere a unor idealuri şi valori. În cazul conflictului din Irak

din 1991, pot afirma că propaganda de fiecare parte a baricadelor şi-a atins scopul, însă cu toate

acestea Saddam a pierdut. Dar, mesajul acestuia despre invadatorii străini s-a menţinut până

astăzi, dovadă a reacţiilor cu privire la războiul din Irak din 2003 a musulmanilor.

In ceea ce priveste propaganda, un exemplu ilustrativ al practicii este operatiunea “Forta Aliata”

care demonstreaza ca ambele parti s-au folosit de instrumentele propagandei pentru a-si atinge

scopurile. Iugoslavia se pretindea a fi o natiune victima a imperialismului American si a aliatilor

lor care le incalca drepturile la suveranitate si autodeterminare politice. De cealalta parte NATO

vedea in Iugoslavia o natiune a comunismului si a intolerantei religioase si entice.

Cea mai eficienta metoda practicata de NATO pentru diseminarea informatiilor propagandistice

a fost televiziunea, care oferea un public aproape nemasurabil ce putea fi influentat printr-o

combinatie de text si imagine.

Conferintele de presa erau marcate de expresii repetitive cu continut propagandistic: „toate

tintele sunt obiective militare. Pagubele colaterale sunt reduse la minim. Unitatea aliatilor este la

fel de solida precum o stanca.” Care induceau ideea ca Alianta are un rol pozitiv, iar Iugoslavia

unul negativ. De asemenea s-au inmultit in cadrul conferintelor de presa imaginile care acordau

presei viziuni reala din timpul bombardamentelor.

Concluzie.

Comunicarea din sistemul international care s-a manifestat in perioda crizelor si conflictelor de

dupa Razboiul Rece a imbracat toate formele posibile si a fost practicata de fiecare actor

implicat. Persuadarea, influentarea, manipularea, indoctrinarea au fost forme ale comunicarii

care urmareau schimbarea unor atitudini,convingeri, reactii care sa perminta comunicatorilor

atingerea unor scopuri, declarate sau nu. Propaganda, zvonistica, dezinformarea, sunt metode

mai putin etice la care au apelat comunicatorii, urmarind inselarea, intimidarea, demoralizarea.

Bibliografie

Hentea, C. (2002). Propagandă fără frontiere. Nemira.

Hlihor, C., & Căpăţână, E. (2007). Comunicarea în conflictele şi crizele internaţionale.

Bucureşti: comunicare.ro.

Shaw, M. (1994). State theory and the post-Cold War World. In Global Society and International

Relations.

Anexe: