DELIMITĂRI CONCEPTUALE CAPITOLUL 1

Motto: “A trăi în societate înseamnă a comunica. Schimbul de informaţii, de idei, intercomprehesiunea

sunt pentru societate, tot aşa de importante ca şi respiraţia pentru organism”.

Bernard Voyenne,

La presse dans la société⎯ contemporaine

1.1 Precizări terminologice

În limbajul curent, utilizarea cuvântului "comunicare" nu se loveşte de probleme speciale. Majoritatea vorbitorilor se gândesc la "a aduce la cunoştinţă" sau la "a informa". Faptul este evidenţiat de orice dicţionar explicativ unde, în general, sunt menţionate trei semnificaţii, parţial suprapuse ale cuvântului comunicare1: 1. înştiinţare, aducere la cunoştinţă; 2. contacte verbale în interiorul unui grup sau colectiv; 3. prezentare sau ocazie care furnizează schimbul de idei sau relaţii spirituale. Simplitatea aparentă nu elimină necesitatea de a defini mai exact semnificaţiile ştiinţifice ale termenului "comunicare". Comunicarea este un proces care, din unghiul ştiinţei comunicării dispune de patru componente fundamentale: un emiţător, un canal, informaţie şi un receptor. Într-o formă extrem de simplă, procesul de comunicare sau comunicarea poate fi redat astfel2:

emiţător informaţie canal informaţie receptor

1 von Cuilenburg J.J., Schölten O., Noomen G.W., Ştiinţa comunicării, Editura Humanitas,

Bucureşti, 1998, pag. 23 2 Idem, pag. 23

Din această schemă se poate înţelege că procesul comunicării presupune mai mult decât un participant; anume, pe lângă emiţător (sau emitent), unul sau mai mulţi potenţiali receptori. Esenţa procesului este deplasarea, transferul sau transmiterea informaţiei de la un participant la celălalt. Acesta este cazul dialogului între două persoane care, alternativ, joacă rolul de emiţător şi receptor. Alteori, circulaţia informaţiei poate avea loc în sens unic. Este cazul monologului, al cuvântărilor, al comunicării prin presă, radio sau televiziune. Putem spune că mass-media sunt predominant sisteme unidirecţionale de comunicare.

Comunicarea nu se încheie o dată cu preluarea sau receptarea informaţiei. Informaţia poate exercita o influenţă efectivă asupra opiniilor, ideilor sau comportamentului celor ce o receptează. Procesul poartă numele de efect al comunicării. Prin urmare, modelul elementar poate fi extins3:

emiţător informaţie canal informaţie receptor efect

Deci, pentru ca transferul de informaţie să devină comunicare, emitentul trebuie să aibă intenţia de a provoca receptorului un efect oarecare. Prin urmare, comunicarea devine un proces prin care un emiţător transmite informaţia receptorului prin intermediul unui canal, cu scopul de a produce asupra receptorului anumite efecte. Conceptul de comunicare e strâns legat de cel de informaţie. În ştiinţa comunicării, "informaţia", în general, e ceea ce se comunică într-unul sau altul din limbajele disponibile. Cu alte cuvinte, informaţia trebuie considerată ca o combinaţie de semnale şi simboluri. Purtătoare de informaţie, semnalele sunt în sine lipsite de semnificaţie. Ele pot purta însă semnificaţii care, datorită unor condiţii sociale, pot fi decodate. Conceptul de informaţie presupune trei aspecte. În primul rând, este vorba de aspectul sintactic al informaţiei, de succesiunea impusă semnalelor grafice, auditive sau electrice. Succesiunea o impune emiţătorul. În al doilea rând, este vorba de aspectul semantic al informaţiei, de semnificaţia care le este acordată semnalelor pe baza convenţiilor sociale. Semnificaţia nu are cum să fie identică pentru toţi cei care participă la actul comunicativ. Este important să facem distincţia dintre informaţia semantică intenţională (informaţia pe care emiţătorul vrea să o transmită) şi informaţia semantică realizată (informaţia pe care receptorul o desprinde din mesajul receptat). Un al treilea aspect al informaţiei este aspectul pragmatic, ceea ce se întâmplă cu informaţia primită sau efectul acesteia asupra receptorului. Comunicarea porneşte de la emiţător care intenţionează să transmită 3 Idem pag. 24

informaţia şi care, pentru a-şi atinge scopul, foloseşte coduri. Actul comunicării se încheie cu implicaţiile pragmatice pentru receptor, etapa finală a transferului de informaţie. 1.2 Opinia publică

1.2.1 Definiţii Dată fiind importanţa cu care sunt investite, comunicaţiile de masă au fost studiate sub numeroase aspecte. Acest fapt l-a determinat pe Olivier Burgelin să sintetizeze eforturile înaintaşilor în trei mari perspective. Prima este cea a conţinutului care distinge între diversele tipuri de mesaje cum sunt: informaţiile, publicitatea, jocurile etc. care urmăreşte găsirea sensului, a semnificaţiei comunicării. În sprijinul acestor demersuri au fost elaborate metode foarte diferite de cercetare, cele mai importante fiind analiza de conţinut şi analiza structurală. A doua perspectivă vizează ceea ce oamenii numesc „campanii”, adică tentativele publicitare, electorale sau alte tipuri care prin intermediul mass-media exercită presiuni asupra publicului, obţinând modificări pe termen scurt ale comportamentelor celor expuşi. În al treilea rând, ar fi perspectiva tehnico-scriptuală sau a „mediumului” lansată de McLuhan prin celebra formulă “mediumul este mesajul”.

Plecând de la considerentul că mass-media şi opinia publică sunt inextricabil unite, vom abandona ultima perspectivă a mediumului, ocupându-ne mai mult de mesaj şi de factorii sociali spre care acesta circulă, precum şi de efectele pe care le produce. Toate acestea însă, nu înainte de a defini termenii cu care vom opera în continuare.

În primul rând, termenul de „comunicare în masă” desemnează de obicei o serie de tehnici şi reţele de transmisie care permit punerea la dispoziţia publicului a unui set de mesaje. Este folosit adesea ca sinonim pentru „mass-media” fiind adesea înlocuit şi cu: mijloace de comunicare socială, mijloace şi tehnici de difuziune colectivă etc.

Conform dicţionarului de sociologie, coordonat de R. Boudon şi F. Besnard, comunicarea de masă este definită ca: „ansamblul de modalităţi reţele de transmisie, echipamente individuale şi autonome care permit punerea la dispoziţia unui public larg a unei multitudini de mesaje indiferent de formă sau scop”.4

4 Boudon R, Besnard P. - Dicţionar de Sociologie, pag. 60

Dicţionarul de sociologie coordonat de C. Zamfir şi L. Vlăsceanu defineşte comunicarea de masă ca proces de emitere a unui mesaj şi de transmitere a acestuia într-o manieră codificată în care acelaşi emiţător dispune de posibilităţile de transmitere a mesajului la un număr foarte mare de receptori potenţiali.5

Tot în dicţionarul de sociologie coordonat de C. Zamfir şi L. Vlăsceanu mass-media este definită în următorii termeni: seturi de tehnici şi metode de transmitere, de către furnizori centralizaţi, a unor mesaje unei audienţe largi, eterogene şi dispersate geografic.6

Definiţiile citate mai sus ne ajută să înţelegem că cele două expresii comunicare de masă şi mass-media nu sunt echivalente, deşi confundarea lor a devenit un stereotip cotidian.

Astfel, Petru Iluţ şi Ioan Rotariu înţeleg prin mass-media un ansamblu de mijloace şi tehnici care fac posibilă comunicarea în masă, în timp ce aceasta din urmă este un proces social complex, proces instituţionalizat, organizat şi reglementat în cadrul societăţii.7

Plecând de la aceste precizări terminologice, vom înţelege prin comunicare de masă, la fel ca Ianovitz şi Schultz, acele procedee prin care echipe de specialişti se servesc de invenţiile tehnice, presă, radio, film pentru a răspândi un conţinut simbolic într-un public numeros, eterogen şi dispersat geografic în scopul formării unei opinii publice.

Etimologic, cuvântul provine din latinescul opinio care derivă din opinari = a forma o părere, fiind expresia unei aprecieri subiective faţă de o situaţie problematică.8

Din punct de vedere psihologic opinia este studiată ca expresie a manifestării şi angajării personalităţii iar psihologia socială priveşte opinia ca expresie verbală a atitudinilor sociale.9

Sociologia este interesată îndeaproape de acele opinii care sunt rezultatul gândirii unor grupări, colectivităţi, aspect care depăşeşte cadrul de referinţă al unui individ şi care desemnează opiniile publicului. În acest context, Ştefan Buzărnescu consideră opinia publică ca fiind mijlocul de valorizare selectivă a fenomenalităţii sociale pe coordonatele unei actualităţi problematice.10

5 Zamfir C., Vlăsceanu L. Dicţionar de sociologie, Bucureşti, Editura Babel, 1993, pag. 125 6 Idem, pag. 324 7 Iluţ P., Rotariu I. Sociologie Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1995 8 Buzărnescu Şt. Sociologia opiniei publice, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică,

1996, pag. 12 9 Idem, pag. 12 10 Idem, pag. 12

Pentru Albig11, opinia este exprimarea asupra unui punct controversat, ceea ce adaugă o trăsătură în plus, şi anume că opinia nu există decât în măsura în care poate să existe şi o altă opinie, adică în măsura în care există o nepotrivire adversativă. Tot după Albig, opinia publică înseamnă pur şi simplu opiniile individuale care rezultă din interacţiunea privind o anumită problemă, în sânul unui grup determinat. Această definiţie are meritul de a arăta că opinia publicului se formează fie în chip spontan, fie sub influenţa premeditată a unui persintolog.

Mihai Gheorghe şi Doru Silviu Luminosu, în Opinia publicului - sursă şi scop în manipulare numeşte opinie publică acea trăire cognafectivă circumstanţiat comunicabilă, cu intensitate cognafectivă variabilă, generică membrilor unui grup sau ai unei comunităţi, considerată ca o soluţie neunivocă pentru o problemă argumentativă.12

O altă definiţie dată de B. Hennesy calificând opinia publică drept un complex de preferinţe exprimate de un număr signifiant de persoane cu privire la o problemă de importanţă generală.13

În Dicţionarul de sociologie (C. Zamfir şi L. Vlăsceanu), opinia publică este definită ca ansamblu de cunoştinţe, convingeri şi trăiri afective manifestate cu o intensitate relativ mare de membrii unui grup sau ai unei comunităţi faţă de un domeniu de importanţă majoră.14

O imagine mai bună cu privire la acest fenomen se poate obţine probabil prin conturarea principalelor lui elemente, consemnate în majoritatea definiţiilor. Astfel, P.Iluţ şi I.Rotariu15 ne vin în ajutor prin trasarea notelor distincte ale opiniei publice după cum urmează:

Prezenţa unei probleme de importanţă generală, şi aici termenul problemă indică faptul că este vorba de o chestiune disputată, controversată, privită din mai multe puncte de vedere;

Pentru ca ceva să constituie obiectul opiniei publice trebuie să fie concret, actual şi să vizeze interesele unui grup semnificativ de persoane. De aceea, opinia publică se manifestă faţă de programe sociale sau politice, personalităţi sau partide politice etc.;

Populaţia preocupată de o anumită problemă formează publicul; Opinia publică este un complex de păreri. Acest lucru arată că, pe de o parte, membrii unui public au opinii de intensitate şi direcţie diferită, iar pe de altă parte, publicul are cu privire la o problemă

11 Luminosu D. S. Sociologia comunicaţiilor de masă, Timişoara, Editura Helicon, 1995,

pag. 69 12 Idem, pag. 69 13 Buzărnescu Şt. op. cit., pag. 12 14 Zamfir C., Vlăsceanu L. op. cit., pag. 408 15 Iluţ P., Rotariu I. op. cit.

nu numai răspunsuri da şi nu, ci păreri complexe, puncte de vedere ce nu sunt neapărat exclusive;

Termenul arată că nu este vorba doar de opiniile unui public, ci şi de exprimarea lor, exprimare ce îmbracă forme diferite cum sunt cea verbală, ironică sau prin acţiuni deschise.

Pornind de la acest tablou al definiţiilor prezentat mai sus consider

opinia publică la fel ca B. Hennessy, un complex de preferinţe exprimate de un număr signifiant de persoane cu privire la o problemă de importanţă generală.

Formarea opiniei publice nu este un proces spontan ce rezultă direct din anumite cadre sau structuri sociale. Ea se constituie din acţiunea efectivă a unor mijloace care se adresează oamenilor pentru a-i informa, pentru a le influenţa judecata şi aprecierea asupra fenomenelor de actualitate, pentru a le orienta atitudinile şi conduitele.

În concluzie, mass-media şi opinia publică sunt în mod inextricabil legate, de aceea ni se pare utilă abordarea lor împreună.

1.2.2 Structura

Opinia publică poate avea diferite sfere de extindere, existând în consecinţă multiple forme şi cadre de difuzare, de selecţionare a acesteia. Astfel, vom constata o seamă de specii interesante (variate ca amplitudine şi extindere)16:

opinia publică a unei epoci; în general, în fiecare epocă sau perioadă există un corp de opinie conducător sau predominant, un corp de convingeri, credinţe, sentimente, care ocupă la un loc spaţiul opiniei publice caracteristice unei epoci;

opinia publică naţională; a unei naţiuni, într-o problemă în care converg opiniile membrilor ei;

opinia publică secţională a unei clase (opinii ale unor clase);

opinia publică a unor grupuri sau categorii socio-profesionale (opiniile studenţilor într-o anumită problemă ori opiniile unor grupuri profesionale: medici, jurişti, scriitori etc.);

opinia publică a unor micro comunităţi sau colectivităţi (a unui sat, orăşel, târg, a unei universităţi);

16 Gheorghe M., Luminosu D. S. Opinia publicului - sursă şi scop în manipulare, Iaşi

Editura A92, 1996, pag. 80

La acestea aş mai putea adăuga: opinia publică a unei categorii de vârstă (opinia adolescenţilor faţă de măsurile contraceptive);

opinia publică a populaţiei în funcţie de sex (opinia bărbaţilor faţă de mişcarea feministă);

Alţi cercetători17 au luat ca şi criteriu în determinarea structurilor de opinie publică, structurile de public:

publicul general cuprinde acele segmente de opinie care susţin principiile şi ideile generale care se vehiculează într-un spaţiu social dat;

publicul particular grupează un segment specializat al opiniei publice caracterizat prin interese comune şi împărtăşind aceleaşi valori;

publicul special, adică comunităţi care împărtăşesc valori comune într-un domeniu distinct al spaţiului social.

Doob, în lucrarea Public Opinion and Propaganda face o serie de

precizări şi diferenţieri ale opiniei.18 Astfel distinge o opinie externă exprimată în conversaţii publice, fără reticenţă, şi o opinie internă pe care un ansamblu de indivizi o profesează în forul lor interior, cu precauţie şi într-un cadru restrâns. Distingem apoi o opinie actuală, exprimată în împrejurări determinate, care cucereşte cel mai adesea o adeziune majoritară spre deosebire de opinia latentă care aparţine unei minorităţi active, aptă a depăşi în viitor actuala opinie dominantă. Opinia momentană reflectă reacţia unor grupuri episodic constituite faţă de situaţii noi, este reprezentată în opoziţie cu opinia durabilă. În final, este prezentată o opinie în sens larg, publică, care aparţine unei vaste colectivităţi compuse dintr-un număr mare de grupuri sau subgrupuri sociale. Atunci când urmărim să punem în evidenţă diferitele faţete ale opiniei publice, nu putem omite delimitările făcute încă în 1922 de F. Tonnies.19 El distinge mai multe niveluri ale acestui concept:

Nivelul motivaţional, e un conglomerat de sentimente, dorinţe, intenţii difuze şi manifeste care dau conţinut comunei voinţe specifice fiecărei comunităţi sociale în sensul larg al acestui termen.

17 Drăgan I. Opinia publică, comunicarea de masă şi propaganda în societăţile

contemporane, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Pedagogică, 1980, pag. 102-103 18 Doob, op. cit. în Gheorghe M., Luminosu D. S. Opinia publicului - sursă şi scop în

manipulare, Iaşi, Editura A92, 1996, pag. 85 19 Gheorghe M., Luminosu D. S. op. cit. pag 84

Nivelul privat generat de opinia publică lipsită de însemnătate de ordin principal. La acest nivel prioritate absolută au proiecţiile subiective şi aşteptările celor care nu pot depăşi simţul comun în evaluarea fenomenalităţii sociale;

Nivelul evenimenţial, cuprinde acel palier care conferă valoare socială;

Nivelul consistent al opiniei publice, defineşte agregaţiile de opinii rezultate din convingerea indivizilor că sentimentul dominant în sânul comunităţii le este comun.

Din perspectiva măsurării şi sondării opiniilor, ne aflăm în prezenţa

unor curente de opinie publică (deci fenomene colective de opinie). J. Stoetzel defineşte curentul de opinie ca o atitudine dominantă printre membrii unui grup determinat asupra unor chestiuni, însoţită de conştiinţa clară sau difuză că aceeaşi atitudine le este comună.

În procesul de constituire şi orientare a diferitelor curente de opinie acţionează mai multe aspecte care pot fi clasificate, după amplitudinea lor, în macrosociale şi microsociale.20

Dintre aspectele macrosociale amintim: a) Natura sistemului social şi partenerii funcţionali ai structurilor

sociale care decurg din orientarea sistemului. La acest nivel există un curent de opinie şi lideri autorizaţi care intenţionează să-şi adjudece segmente de popularitate cât mai mari prin contracararea curentelor de opinie care le sunt mai puţin favorabile sau care li se opun;

b) Nivelul general de dezvoltare, reflectat în modelele de comportament care particularizează sistemul social global, influenţează calitatea curentelor de opinie şi finalitatea revendicărilor pe care le vehiculează acestea;

c) Conţinutul şi orientarea mesajelor politico-ideologice constituie factorii care influenţează hotărâtor formarea şi formele de manifestare a curentelor de opinie. Într-un mediu social pluralist, de exemplu, formarea, afirmarea sau destructurarea curentelor de opinie este mai naturală, mai flexibilă spre deosebire de mediul social paternalist în care curentul manifest de opinie este întreţinut preponderent prin pârghiile instituţionale, fiind artificial într-un anumit procent, curentele de opinie naturale fiind preponderent latente;

20 Buzărnescu Şt. op. cit., pag. 33

d) Programele instituţiilor cultural-educative, prin cadrele normative în care se derulează şi prin metodologia utilizată, pot acţiona benefic sau prohibitiv în formarea şi afirmarea curentelor de opinie atât faţă de aceste instituţii, cât şi faţă de şansele pe care i le oferă individului aceste instituţii; În această categorie intră şi mass-media care, prin informarea colectivă ce-i este caracteristică poate forma curente de opinie cu impact substanţial în rândul diferitelor categorii de public.

e) Apartenenţa la grup influenţează dimensionarea curentelor de opinie în funcţie de generalitatea interesului surescitat şi de natura grupurilor: grupurile socio-profesionale, grupuri politice etc.

Alături de factorii macrosociali, denumiţi şi de bază sau primari, în

formarea curentelor de opinie un rol important îl au şi factorii intermediari (microsociali), calificaţi astfel numai datorită faptului că ei particularizează şi condiţionează calitatea şi forma de manifestare a reacţiilor individuale de opinie faţă de factorii cu acţiune primară şi generală.

Aspectele microsociale cele mai importante sunt: a) Societatea modernă, diferenţiată structural ca urmare a diviziunii

sociale a muncii, face ca viaţa socială a individului să depindă de apartenenţa sa la mai multe grupuri simultan. Cu cât aceste grupuri sunt mai complementare, cu atât opiniile indivizilor sunt mai coerente şi pot contribui substanţial la cristalizarea mai rapidă a unor curente de opinie lingvistice; Cercetările concrete au demonstrat faptul că nu interacţiunea directă a indivizilor în grupurile primare este hotărâtoare în formarea curentelor de opinie, ci calitatea relaţiilor dintre indivizi şi publicurile dominate autoritar de o opinie larg vehiculată de mass-media;

b) Formele de sociabilitate reprezintă instanţe intermediare deosebit de influente în formarea opiniilor. Aceste forme de sociabilitate explică amploarea şi intensitatea participării de grup la constituirea opiniilor, întrucât ele sunt primele instanţe la nivelul cărora relaţiile dintre indivizi capătă valoare de relaţii sociale, devenind acel domeniu al realităţii care intră în sfera de competenţă a sociologiei";

c) Grupurile restrânse prezintă importanţă pentru orientarea relaţiilor de opinie la informaţiile difuzate prin mass-media.

În concluzie, se poate spune că există patru stadii prin care poate trece procesul de formare a opiniei publice21:

geneza opiniei, adică formularea unei idei relevante în legătură cu o problemă controversată care polarizează atenţia unui public relativ numeros;

dezvoltarea, adică relaţionarea ideii respective cu aşteptările imediate şi de perspectivă pentru a întruni un coeficient de persuasiune cât mai mare;

difuzarea, adică lansarea opiniei în segmentele de public considerate a fi cel mai uşor de persuadat în sensul conţinutului opiniilor şi aşteptărilor celor ce se afirmă ca producători de opinie;

acceptarea şi adeziunea, adică cristalizarea curentului de opinie care poate asigura succes ideii emise şi poate întruni acceptări largi pe termen mediu şi lung.

1.2.3 Constituirea şi direcţionarea opiniei publice

Despre comunicarea de masă se poate vorbi o dată cu apariţia telegrafului (1840), telefonului (1876), radioului (1905), televiziunii, iar mai nou a calculatorului. În jurul anilor ’50 are loc o proliferare a mijloacelor de difuzare colectivă, dând naştere la mitul atotputerniciei mass-media. Anchetele întreprinse asupra acestui subiect au, între altele, meritul de a face lumină asupra cazului şi de a fi zdruncinat imaginea de "omnipotenţă" a mass-media. Se credea despre aceasta că ar atinge fiecare individ izolat din mulţime şi că ar reuşi antrenarea lor chiar şi pe căile cele mai iraţionale. Această mitologie a fost denunţată în nenumărate rânduri, Francois Chazel22 consideră, în acest sens, că ea ar răspunde unei triple erori.

Prima este aceea că nu se poate considera că mijloacele de comunicare în masă ar atinge pe toată lumea, atâta vreme cât unele persoane nu se expun mesajelor.

A doua eroare se referă la imaginea societăţii ca o colecţie de indivizi atomizaţi. Acest fapt ne conduce la ideea că efectele asupra indivizilor ar fi directe şi ar atinge fiecare individ în parte. În realitate, însă, efectele individuale ale mesajelor transmise de surse exterioare nu sunt directe, ci intermediate de structura socială a grupurilor din care facem parte. 21 Idem, pag. 39 22 Chazel, Francois - Sisteme parţiale de comunicare în societăţile industriale, Paris, PUF,

1976, pag.82

În fine, a treia eroare se referă la credinţa într-o forţă manipulatoare a mijloacelor de comunicare în masă în faţa căreia actorii sociali ar fi total neputincioşi. Aceasta este o exagerare: există desigur o forţă manipulatoare a mijloacelor de comunicare în masă, dar ea nu este eficace în mod automat şi uniform. Lazarsfeld, Berelson şi Gaudet în lucrarea "The People's Choice" remarcă faptul că electorii care îşi schimbă intenţia de vot o fac mai frecvent la recomandarea sau presiunea unui prieten decât sub efectul mijloacelor de comunicare în masă. Prin urmare, există un dezechilibru între influenţa interpersonală şi influenţa mijloacelor de comunicare în masă, dezechilibru ce se manifestă în favoarea celui dintâi.

Totuşi mijloacele de comunicare în masă, prin informaţiile şi comentariile oferite, rămân una din sursele fundamentale de formare a opiniei publice. Şi aceasta deoarece ele:

pot oferi simultan aceeaşi masă de ştiri unui public larg, alcătuit din oameni foarte diferiţi, dispersaţi, fără contacte între ei (spre deosebire de influenţa interpersonală care se exercită asupra unui număr redus de persoane);

pot oferi acestora un centru comun de interes, subiecte de dezbatere similare la un moment dat;

prin informaţiile şi comentariile puse la dispoziţie, pot genera reacţii identice ale unor publicuri foarte diferite.

De fapt, informaţia, împreună cu acţiunea de propagandă care

însoţeşte în mod obligatoriu acţiunea de informare, dă naştere curentelor de opinie publică şi modifică direcţia acestora. Un rol deosebit de important în formarea şi orientarea curentelor de opinie publică îl joacă aşa numitele procese intermediare (rolul microgrupurilor, al liderilor de opinie, al relaţiilor şi conversaţiilor interpersonale), care condiţionează (mediază) influenţa exercitată de mijloacele de comunicare în masă.

Cecetările şi studiile efectuate de diferiţi specialişti au evidenţiat faptul că opinia publică se constituie şi acţionează la nivele diferite, potrivit dimensiunilor grupurilor sau comunităţilor sociale respective.

1.2.4 Tipuri de public

În determinarea şi caracterizarea opiniei publice, un rol deosebit de important îl deţin definirea, configurarea categoriei public. Evident, noţiunea de „publicuri” şi concepţia conform căreia diferitele tipuri de publicuri pot fi grupate în funcţie de interesul manifestat sau de comportamentul comunicativ nu este o abordare nouă. Fiecare persoană

aparţine succesiv sau simultan tot atâtor publicuri câte centre de interes are prin sistemul comunicaţiilor şi contactelor interpersonale. În Dicţionarul de Psihologie23, publicul este socotit o „categorie sociologică şi statistică ce desemnează o colectivitate de persoane, puţin numeroasă sau foarte numeroasă, concentrată sau dispersată spaţial, omogenă sau eterogenă din diferite puncte de vedere (sex, vârstă, grad de instrucţie, profesie, apartenenţă politică, ideologică, rezidenţă etc.), care are însă în comun un centru de interes sau informaţii identice şi simultane la un moment dat”. Având în vedere marea varietate a acestor preocupări sau centre de interes, practic avem de-a face nu cu un singur public, ci cu numeroase publicuri în sânul aceleişi mase de indivizi, al aceleiaşi colectivităţi sau societăţi.

Din punct de vedere tipologic, literatura de specialitate24 distinge între:

publicul de masă, care este rezultatul unui larg interes, resimţit în toate segmentele de opinie, pentru receptarea mesajelor. Această categorie se caracterizează în funcţie de comunitatea de interes a publicului;

publicuri dispersate, care valorizează informaţia divergent; publicuri concentrate, care valorizează aproximativ la fel informaţia şi în plus, cooperează între ele pentru creşterea autorităţii sursei care emite mesajul;

publicuri omogene, care valorizează convergent acelaşi tip de mesaje şi manifestă o frecvenţă ridicată în receptarea acestora;

publicuri eterogene, care rezultă din agregarea unor segmente de opinie relativ electrice, interesate constant faţă de un gen anume de mesaj, dar valorizându-l sensibil diferit;

publicuri locale, determinate pe criterii exclusiv spaţiale; public participant, când se afirmă prin participarea nemijlocită la acţiune;

public mondial, rezultat din transmisiile în direct a unor manifestări de anvergură mondială (exemple: campionatul mondial de fotbal).

Există o varietate de abordări în ceea ce priveşte comunicarea şi

caracteristicile publicurilor.

23 Dicţionar de psihologie socială, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1981,

pag. 204 24 Buzărnescu, Ştefan - op. cit., pag. 20

După G. Gurvitch25 publicul, ca grup uman, format din indivizi aflaţi la distanţă unii de alţii se caracterizează prin atitudini şi opinii comune şi prin continuitatea ideilor şi valorilor sociale.

Bernard Hennesey26 consideră că fiecare opinie are publicul ei, adică un grup de persoane afectate de o problemă socială, faţă de care adoptă o poziţie pro sau contra, exprimată cu diferite grade de intensitate.

Deci publicul este un factor important de care trebuie să se ţină seama în studiul opiniei publice. De aici decurge interesul special care este manifestat pentru cunoaşterea caracteristicilor socio-demografice, trăsăturilor de personalitate, condiţiilor de trai, aspiraţiilor indivizilor şi măsurarea presiunilor pe care aceştia le suportă în mediul lor.

Cu referire la domeniul politicii, David, Quintric şi Schroeder27 disting trei categorii a ceea ce au numit "public decizional": alegătorii convinşi, ostili şi ezitanţi, în funcţie de atitudinile pe care le adoptă.

Tierry Saussez28 stabileşte patru tipuri mari de electori: alegătorii devotaţi, care fac parte dintr-un "nucleu dur", dar favorabil;

alegătorii ostili, desemnează tot un "nucleu dur" dar nefavorabil; alegătorii nesiguri, care nu prea sunt hotărâţi să voteze; alegătorii potenţiali, aceştia au o solidă predispoziţie de a vota pe altcineva, dar care pot fi totuşi convertiţi.

Din punctul de vedere al lui Davis Lindon29: ţintele naturale, aceia care par mai receptivi la mesaje; liderii de opinie; masa, ce reprezintă categoria alegătorilor şovăielnici, dar care adesea se transformă în arbitri ai unei alegeri;

alegătorii critici, indecişi, care pot fi însă sensibilizaţi cu mesaje bine gândite.

O analiză completă a publicurilor, precum şi o caraterizare a lor a

fost făcută de Cliff Zukin30, care consideră că publicul de masă poate fi descompus în patru grupări: public atent, public latent, public lipsit de înţelepciune şi public apatic.

25 Zamfir C., Vlăsceanu L. - op. cit., pag. 485 26 Idem, pag. 485 27 Thoveron G. - Comunicarea politică azi, Oradea, Editura Antet, 1996, pag. 8 28 Idem, pag65 29 Idem, pag.65 30 Nimmo D., Sanders K. - Political Communication, California, Sage Publication, 1986,

pag. 69

Publicul atent reprezintă probabil cam o cincime din totalul populaţiei cu drept de vot şi are cunoştiinţă de existenţa problemei, atunci când mass-media abordează pentru prima dată aceste subiecte. Acest tip de public este dependent de presă şi, în general, de utilizarea unei multitudini de informare în masă.

Publicul latent este lipsit de motivaţia de a căuta informaţii despre o anumită problemă. Acesta ar fi, în esenţă, activat de manifestarea evenimentelor cărora le acordă prioritate în mass-media. Odată activat, publicul latent se va comporta asemănător cu publicul atent în urmărirea informaţiilor. În aceste condiţii, publicul în cauză este considerat a fi expus atât la media tipărită, cât şi la media electronică, cu un uşor avantaj pentru cea din urmă.

Urmează publicul lipsit de înţelepciune, care, în opinia autorului, reprezintă aproximativ o treime din publicul larg. Este în mare măsură un receptor pasiv al mesajelor din mass-media. Indivizii din acest public se vor centra în special pe probleme de etichetare a problmelor, conţinutul mesajelor scăpându-le de fiecare dată. În consecinţă, indivizii încadraţi în acest grup sunt susceptibili la schimbarea de opinie, considerându-se că pot fi atinşi mai ales printr-o acoperire cât mai intensă a mediei ce vehiculează în special informaţie nouă, capabilă să penetreze lipsa de motivaţie.

În fine, publicul apatic, nu este un public interesat şi în consecinţă va folosi foarte puţin mass-media. Din această cauză, apaticii reprezintă cea mai puţin probabilă ţintă a mesajelor.

O trăsătură importantă a publicului este faptul că ea derivă din structura socială, se caracterizează print-o accentuată mobilitate şi printr-o durată în timp relativ limitată31.

1.3 Comunicarea persuasivă şi curentele de opinie publică În generalitatea lui, actul comunicării constă într-un schimb de

informaţii. Se poate spune că "există comunicare de fiecare dată când un organism oarecare, în particular un organism viu, poate afecta un alt organism, modificându-l sau modificând-şi acţiunea, pornind de la transmiterea unei informaţii (şi nu printr-o acţiune directă precum cea pe care o exercită o forţă fizică ce pune în funcţiune o energie)"32. În cazul demersului de faţă vorbim de două grupări fundamentale: cei care difuzează

31 Drăgan I. op. cit., pag. 82 32 Amado G., Guittet A. - Dinamique des comunications dans les groupes, Paris, Armand

Colin Editeur 1991, pag. 191

informaţia (pe diverse căi) şi cei care o "digeră". Scopul emiţătorilor este întotdeauna acelaşi: să convingă. Pentru aceasta, vor folosi pe rând sau în acelaşi timp limbajul, retorica, publicitatea sau dezbaterile. Acest capitol intenţionează să le trateze pe fiecare, acordând o atenţie deosebită limbajului, retoricii şi publicităţii utilizate în domeniul politic.

Limbajul

De cele mai multe, ori limbajul ia forma simbolurilor verbale, dar

există şi numeroase căi de comunicare prin simboluri non-verbale. Imaginile verbale devin forma cea mai importantă prin care realitatea politică este răsândită. Între timp, însă, simbolurile non-verbale au o deosebită importanţă pentru integritatea informaţiilor transmise.

Literatura de specialitate a stabilit patru funcţii importante ale limbajului:

a) Difuzarea informaţiilor – ca principal mijloc de comunicare socială, limbajul este suportul cel mai des utilizat pentru ca oamenii să-şi poată transmite conţinuturi şi sensuri unii altora. În acest scop, se foloseşte:

informaţia explicită – poate fi transmisă în cadrul unor convorbiri informale sau în raporturi formale ale unor agenţii de presă;

conotaţiile – mesajele exprimă, de obicei, mai mult decât informarea în sens literar, ele acoperind în realitate o gamă mai largă de evenimente sau sentimente. Asemenea mesaje pot fi numite simboluri condensate, adică cuvinte care evocă o multitudine de sensuri cognitive sau afective receptorilor;

inferenţele – un rol important al mesajelor verbale este acela că ele pot sta la baza unor inferenţe pentru a surprinde expresii neintenţionate sau neexprimate;

sensuri simbolice – actul vorbirii, mai degrabă decât cuvintele, exprimă sensul avut. Invocaţiile religioase şi limbajul formal al justiţiei sunt în mare măsură simbolice, create pentru a invoca imaginea unor proceduri serioase, conduse după un tipar prestabilit.

b) Interpretări şi legături În general, abilitatea de a controla termenii de discuţie de către

liderii politici este apreciată ca fiind o calitate foarte importantă. Pentru a atrage atenţia asupra unor situaţii, oameni sau evenimente,

politicienii interpretează scena politică în multe sensuri, în strânsă legătură

cu propria lor poziţie. Ei explică importanţa evenimentelor, arată cauzele care le-au provocat, se justifică pentru acţiunile lor etc. În acest sens, Merelman şi Bosman (1979) afirmau că "conexiunile pe care vorbitorii preferă să le facă în mod explicit sau implicit, analogic ori conceptual, modelează mesajul şi impactul acestuia".

Astfel, pot fi create realităţi diferite, pornind de la acelaşi set de fapte, subliniind anumite aspecte şi insinuând diferite sensuri.

c) Proiectarea în trecut şi în viitor O altă funcţie a limbajului este proiectarea trecutului şi a viitorului,

care prin excelenţă reprezintă domeniul cuvintelor. O mare parte a discursurilor politice conţin elemente de predicţie sau reconstrucţii ale trecutului şi proiectare a viitorului. Reconstrucţia trecutului arată cât de benefice au fost unele experienţe, în timp ce predicţia viitorului se referă la aşteptările celor care le fac, pregătind auditoriul pentru evenimentele ce urmează.

Toate aceste proiectări, sunt desigur, subiective, făcute să servească propriului scop, fiind diferite de la o politică la alta şi adaptându-se în funcţie de timpurile istorice trăite.

d) Stimularea acţiunii Legătura dintre proiectarea verbală şi acţiune nu este doar una din

numeroasele exemple ale modului în care poate fi folosit limbajul pentru a impulsiona şi incita la acţiune. Mesajele pot chiar ordona oamenilor să acţioneze cu toate că receptorii mesajelor nu sunt întotdeauna convinşi de justeţea ordinelor. Totodată mesajele pot fi şi un substituit pentru acţiune, dar cu şanse de a se constitui în acţiune. Tratatele internaţionale, de exemplu alianţele, reprezintă promisiuni ale unor ţări de a se susţine reciproc în vreme de război. Simpla existenţă a acestora poate determina eventualii agresori să se răzgândească.

În acelaşi timp, însă, cadrele convieţuirii împreună impun necesitatea de a menţine discuţiile la un nivel acceptabil, civilizat, obligând partenerii să ajungă la un limbaj moderat, independent de animozităţi între persoane sau de conflicte de interese.

Retorica Noţiunea de retorică sugerează adesea ideea unui mesaj căruia i se dă importanţă datorită factorilor intrinseci, a situaţiilor de urgenţă ori datorită priceperii vorbitorului. Fiecare cetăţean care se lansează în judecăţi

de valoare şi creează mesaje despre problemele civice se angajează în retorică. Aristotel a sistematizat retorica, împărţind-o în trei genuri:

deliberativ: se consiliază probleme de interes public sau particular;

judiciar: se referă la o faptă săvârşită, deci trecută, în funcţie de care oratorul se raportează atacând sau apărând;

demonstrativ: are ca obiect prezentul, discursul, în acest caz, comportând două părţi: elogiul şi blamul.

Retoricienii romani au împărţit retorica în cinci părţi mari: invenţia,

aranjamentul, stilul, memoria şi distribuirea. Teritoriul retoricii politice contemporane este foarte divers: de la

reportaje sau comentarii despre manifestări publice, de la cuvântări despre drepturile omului până la cele despre interese de grup, de la mesaje oficiale către milioane de oameni la autodeterminarea unui individ şi de la cel mai înalt nivel al guvernului până la şedinţa de clasă a unei şcoli.

Publicitatea

Publicitatea şi propaganda sunt tot atât de vechi ca şi comunicarea

în sine. O definiţie clară pentru reclamă (ca secvenţă a publicităţii) este greu

de formulat. Mulţi teoreticieni şi practicieni folosesc termenul pentru a defini reclama ca mesaj al cărui conţinut este politic, efectul dorit fiind acela de influenţare a atitudinilor politice, a convingerilor şi comportamentelor politice. Această definiţie, destul de vagă, oferă totuşi o imagine compatibilă cu scopul acestei lucrări.

Reclama politică este cea mai controversată şi în acelaşi timp cea mai temută formă de comunicare politică.

O caracteristică importantă a reclamei politice este aceea că sursa controlează conţinutul mesajului, fapt ce o deosebeşte în mod clar de ştire. Această distincţie apare în literatura de specialitate ca o dihotomie între media plătită şi neplătită, între cea intenţionată şi neintenţionată, între media controlată şi cea necontrolată.

Un element care poate completa definiţia dată anterior este schema lui Harold D. Lasswell33, care a explicat procesul de comunicare prin următoarea schemă:

cine spune? ce? cui? prin ce canal? cu ce efect?

Literatura de specialitate, distinge, în cazul reclamei următoarele

elemente: Sursa: cercetările lui Andreoli şi Worchel34 au arătat că dacă se foloseşte ca sursă un fost lider sau un politician pensionar, reclama este mai eficientă decât dacă s-ar folosi un lider actual sau un candidat;

Mesajul: studiile s-au axat pe lungimea mesajului, diferenţele de percepţie ale reclamelor color în opoziţie cu cele alb-negru, s-au comparat mesajele raţionale cu cele emoţionale etc.;

Moduri de transmitere: formele cele mai des folosite astăzi sunt radioul, televiziunea, ziarele, anunţurile în cutii poştale, fluturaşii, publicitatea prin telefon şi diferite insigne. Dintre acestea, primele patru sunt cele mai frecvent folosite;

Receptorul: indivizii sunt prinşi mai degrabă de partea de divertisment din reclamă decât de cea de informaţie.

O serie de cercetări35 au relevat trei tipuri de efecte ale reclamei la

nivelul receptorului: cognitive, afective şi comportamentale. În plan cognitiv, efectele au fost evidenţiate de interesul crescând din

ultima vreme cu privire la efectele directe ale reclamei. Cercetările arată o corelaţie pozitivă între reclama politică, atenţia şi nivelul cunoştiinţelor politice ale indivizilor.

Componentele afective ale reclamei au luat adesea forma unei evaluări pe care individul (publicul) o face cu privire la subiectul reclamei. Utilizarea reclamelor trebuie foarte bine cântărită, ţinându-se cont atât de momentul la care aceasta este transmisă, cât şi de conţinutul ei.

33 Luminosu D. S. - Sociologia comunicaţiilor de masă, Timişoara, Editura Helicon, 1995,

pag. 5 34 Nimmo D., Sanders K. - op. cit., pag. 257 35 Idem, pag. 270

În privinţa efectelor comportamentale, studiile arată că reclama nu reprezintă un factor de influenţă major pentru cei care au convingeri din timp şi care de regulă sunt bine instruiţi.

În final, se impun câteva precizări: 1. Contrar criticilor larg răspândite, reclama furnizează o cantitate

importantă de informaţii; 2. În comunicarea prin reclamă, canalele se intersectează cu sursele,

în sensul că sursele pot fi mai eficiente pe un canal decât pe altul;

3. Reclama este mai puţin eficientă în rândul oamenilor mai puţin educaţi;

4. Reclama, în special cea a televiziunii, are efect mai ales la

nivelul afectiv.

1.4 Valenţele comunicării moderne Omul este o fiinţă dialogată. Nevoia de a comunica, de a transmite

sau de a primi semnale, mesaje (informaţii, idei, sentimente) este o trăsătură fundamentală a sa, ea îi defineşte viaţa, îi coordonează acţiunile, organizarea socială, îi condiţionează întreaga evoluţie. Evoluţia culturii şi a civilizaţiei, a omului însuşi, ca fiinţă superioară, este legată implicit de evoluţia procesului de comunicare, de multiplicare şi diversificare a modurilor şi mijloacelor de comunicare.

Comunicarea este inerentă existenţei, ea este o formă a universalităţii. Comunicarea semnifică încercarea de a stabili o comunitate cu cineva, de a pune în comun informaţii, idei, atitudini, de a le asocia, raporta sau de a stabili legături între ele. Wilbur Schramm înţelege prin comunicare “procesul de emitere a unui mesaj şi de transmitere a acestuia într-o manieră codificată cu ajutorul unui canal către un destinatar, în vederea receptării”.36 Comunicarea e un proces în care un emiţător numit şi sursă de comunicare, transmite un mesaj sau un repertoriu de mesaje ce cuprinde conţinuturi comunicaţionale prin intermediul unui canal, către un receptor, numit şi destinatar, audienţă sau public, respectiv cel ce primeşte mesajul.

36 W. Schramm, Process and Effects of Mass-Communication, Urbana, University of Ilinois

Press, 1995, pag. 9

Mesajul, înţeles ca ansamblu al semnelor transmise de emiţător este vehiculat prin intermediul unui canal comunicaţional care reprezintă suportul material al comunicării.

Mediile comunicaţionale – radio, TV, cinema, teatru, presă, discuri, suporturi magnetice, casete, cărţi, Internet etc. – formează suporturile de bază ale comunicărilor umane, în care informaţiile sunt codificate într-un grad mai mare sau mai mic. Semnificaţia atribuită mesajului de către receptori se numeşte decodificare. Răspunsul înglobează ansamblul reacţiilor receptorului după primirea mesajului. În procesul de transmitere sau retransmitere a mesajului (feed-back) pot interveni unul sau mai multe elemente perturbatoare care influenţează fenomenul de învăţare sau reînvăţare specifică receptorului şi apoi acţiunile acestuia. Astfel, comunicarea se transformă în participare, devenind comunicare participativă, adică acţiunea de a face un individ sau un organism să participe la experienţa de viaţă a unui alt individ sau organism.

Termenul de “comunicare” apare în secolul al XIV-lea, provenind din latinescul “communis”, adică “a pune în comun” sau “a fi în relaţie cu”.37 Din secolul al XVI-lea el capătă şi înţelesul de “a transmite”, pentru ca mai târziu în secolele al XIX-lea şi al XX-lea, o dată cu apariţia mijloacelor moderne de comunicaţie (radio, cinema, televiziune etc.) comunicarea să însemne “difuzare”.

O dată cu modificarea conceptului de comunicare se schimbă şi modul de a comunica, şi mijloacele comunicării. Astfel, se ajunge de la comunicarea directă sau interpersonală (nemijlocită, naturală), care presupune obligatoriu prezenţa fizică în acelaşi timp a emiţătorului şi a receptorului de mesaje, la comunicarea indirectă sau mediată (mijlocită, artificială), care presupune absenţa fizică a interlocutorilor.38

Comunicarea interpersonală (directă) este cea mai completă formă de comunicare. Ea garantează exactitatea conţinutului informaţiei transmise de un individ (emiţător) altui individ (receptor). Comunicarea interpersonală este “procesul prin care o persoană sau un grup de persoane transmite un conţinut conceptual unei alte persoane sau unui alt grup”.39 Bernard Voyenne susţine că “comunicarea directă este absolut limitată ca întindere, în sensul că se află subordonată unui sistem fizic de legătură între participanţi, sistem reprezentat de privire, mimică, gesturi şi mai ales

37 A.Taşnadi, R.Ungureanu, Relaţii publice, Bucureşti, Editura ASE, 2001, pag. 14 38 Guy Lochard, H. Boyer, Comunicarea mediatică, Iaşi, Editura Institutul European, 1998 39 M. Aiftincă, Babilonul informaţiei: către o nouă ordine internaţională în domeniul

comunicării şi informaţiei, Bucureşti, Editura Politica, 1987, pag. 15

cuvânt”.40 La aceasta se adaugă “bătaia” scurtă a vocii umane, ceea ce are ca efect difuzarea lentă a informaţiilor.

Comunicarea directă a contribuit la afirmarea şi consolidarea unor valori umane ca prietenia, iubirea, ajutorul în caz de nevoie, solidaritatea cu cei aflaţi în situaţii de cumpănă etc. La rândul său, acest tip de comunicare tradiţională a fost modelat şi perfecţionat de evoluţia diferitelor instituţii politice, juridice, culturale, morale şi religioase. Comunicarea directă este dinamizată de “nevoia crescândă a oamenilor de a depăşi prezentul prin tatonarea absentului, de a adăuga naturii ceea ce-i lipseşte, de a cunoaşte ceea ce încă este necunoscut. Oamenii comunică, unii cu alţii nu numai datorită plusului de informaţie al unora, ci şi minusului de informaţie al tuturor. Interesele sociale, economice, politice, culturale şi morale întreţin vitalitatea şi omniprezenţa comunicării interpersonale”.41

Comunicarea indirectă, care mai este denumită şi comunicare de masă, se adresează mai multor indivizi, fiind o comunicare publică. Comunicarea de masă, ca orice comunicare reprezintă un transfer de informaţie, prin intermediul unui mesaj şi cu ajutorul unui canal de comunicaţie; ea facilitează atât circulaţia socială a informaţiei, cât şi denaturarea şi standardizarea ei. Comunicarea de masă funcţionează ca un agent de întărire a valorilor şi atitudinilor existente. În dicţionarul de sociologie se subliniază că, în cazul comunicării de masă “…acelaşi emiţător dispune de posibilităţi de transmitere a aceluiaşi mesaj la un număr foarte mare de receptori potenţiali”.42 Aceste posibilităţi sunt oferite de mijloace tehnice de comunicaţie de masă, respectiv presă, radio, televiziune, Internet etc.

Comunicarea de masă, care este un proces, se realizează deci prin intermediul unor mijloace tehnice de comunicaţie de masă sau mass-media. Prin media se înţelege orice suport pentru un mesaj. Mass-media desemnează grupa suporturilor de aceeaşi natură, constituind un mijloc de expresie, destinat publicului (TV, cinema, Internet etc.). Acest fenomen mediatic în lumea ultimelor decenii apare ca un sistem de putere excepţională.

Comunicarea de masă are un rol deosebit în procesul de modelare socială şi culturală, de socializare a individului. Larga accesibilitate a mijloacelor de comunicare de masă şi difuzarea lor într-un timp foarte scurt a celor mai noi cuceriri ale culturii şi civilizaţiei creează un impact profund

40 Bernard Voyenne, La presse dans la societ⎯ contemporaine, Paris, Librairie Armand

Colin, 1962, pag. 12 41 H. Wald, Ideea vine vorbind, Bucureşti,Editura Cartea Românească, 1983, pag. 214 42 C. Zamfir, L. Vlăsceanu, Dicţionar de sociologie, Bucureşti,Editura Babel, 1993,

pag. 125

asupra unor diverse categorii umane, conectate, toate, la aceste prize, fără de care nu mai este posibilă imaginea omului modern. Mijloacele de comunicare de masă au un rol esenţial în dezvoltarea intelectuală a individului, în schimbarea psihologiei sale, în crearea unei atitudini şi concepţii despre lume, în organizarea vieţii sale sociale, în integrarea sa în societate, în modelarea sa general umană.

„E imposibil să nu comunicăm” reprezintă principiul fundamental al comunicării interpersonale după teoreticienii Şcolii de la Palo Alto.43 Ei susţin că, comunicarea mediată (comunicarea de masă) nu ar fi decât o prelungire şi o adaptare, ce se foloseşte de resursele tehnologice actuale, a comunicării obişnuite (cea care se realizează prin actele vieţii cotidiene). Astfel, la nivelul societăţii şi a diferitelor componente ale sale cele două categorii de comunicare interacţionează între ele.

„Trăim într-un univers al comunicării. Toate corpurile vii comunică între ele; iar în societate – comunicarea reprezintă paradigma tuturor activităţilor umane; tot ceea ce este subscris fiinţei om are conotaţii comunicative şi comunicaţionale.”44

1.5 Comunicarea în societatea modernă

Motto: “Comunicarea e capabilă să asigure difuzarea informaţiilor, să stârnească curiozităţi, noi interese, să

mărească instruirea, să lărgească orizontul, să-l integreze pe individ în regiunea sa, în ţara sa, în planeta sa, să-i dezvolte

gustul, cultura sa intelectuală, artistică, pe scurt, să-l facă într-o sută de feluri posibile, mai prezent la eveniment, la

artă, la gândire.” George Friedmann

În societatea contemporană, comunicarea capătă o importanţă deosebită, impusă de fluctuaţiile specifice perioadei de tranziţie, când informarea corectă devine o necesitate obiectivă, dar când este posibilă folosirea lor în scopuri propagandistice, pentru a servi anumite interese politice, ideologice, religioase sau personale.

Se disting câteva funcţii principale ale comunicării.

43 B. Mi⎯ge, Societatea cucerită de comunicare, Iaşi, Editura Polirom, 2000, pag. 122 44 Em. Dobrescu, Sociologia comunicării, Bucureşti, Editura Victor, 1998, pag. 41

Prima şi cea mai importantă funcţie a comunicării în general este aceea de a informa. Raţiunea supremă a apariţiei comunicării a fost: de a informa, de a înregistra, de a comunica ce se întâmplă în lume, ce face, ce spune, ce gândeşte lumea. Informarea exactă şi rapidă este definitorie pentru un sistem democratic.

Sociologul american Alvin Toffler, în celebra sa carte “Puterea în mişcare” (“Powershift”), face o analiză profundă a civilizaţiei contemporane, considerând că natura puterii se schimbă în funcţie de cunoaştere, că are loc o “alchimie a informaţiei”, că războaiele care vor izbucni vor fi pretutindeni războaiele informaţiilor, “info-războaiele”, că lupta pentru putere va însemna lupta pentru stăpânirea informaţiilor. De alfel, nu întâmplător, cartea are un motto semnificativ din Francis Bacon: ”Cunoşterea în sine înseamnă putere”.45

Cele trei principale surse ale puterii sunt după opinia lui Alvin Toffler, violenţa, averea şi cunoaşterea. Cunoaşterea devine, crede el, resursa centrală a economiei avansate: ”Noul sistem accelerat de creare a bogăţiei este tot mai dependent de schimbul de date, informaţii şi cunoştinţe. Este suprasimbolic. Când nu se schimbă nici o informaţie, nu se creează nici o avuţie nouă”.46

Avuţia înseamnă, deci, informaţie. “Noi şi buimăcitoare probleme despre folosirea corectă şi incorectă a cunoştinţelor se vor ridica, pentru a se confrunta cu afacerile şi societatea în ansamblu. Nu vor mai reflecta doar adevărul baconian al cunoaşterii, care e putere, ci adevărul de nivel mai înalt că, în economia suprasimbolică, cunoaşterea despre cunoaştere este aceea care va conta cel mai mult”,47 spune Toffler.

Între cele trei surse principale ale puterii intervine, consideră autorul american o dinamică a shimbării în favoarea celei din urmă. Puterea statului se bazează pe controlul asupra acestor forţe. Toffler vorbeşte despre “foamea de a şti”, despre dreptul de a şti al fiecărui cetăţean, despre libertatea informaţiei şi o nouă moralitate, cea informaţională, de care ar trebui să se preocupe guvernele, statele şi instituţiile abilitate cu aceste responsabilităţi. Astăzi, când tehnologia modernă, accesul la computer permit unui public tot mai larg o informare diversificată şi rapidă, rolul mijloacelor de masă devine preponderent, iar informaţia la nivel global devine o condiţie a dezvoltării umane şi a societăţii în general. Este şi concluzia la care ajung cei doi raportori ai Clubului de la Roma, Alexander King şi Bertrand Schneider, în cartea lor “Prima revoluţie globală”.

45 Alvin Toffler, Puterea în mişcare, Bucureşti, Editura Antet, 1995, pag. 91 46 A. Toffler, op. cit., pag. 239 47 idem, pag. 132

“Libertatea informaţiei, accesul liber la informaţie şi pluralismul informaţiei rămân cauzele nobile ale bătăliei ce niciodată nu este complet câştigată. În procesul adaptării la schimbare, al continuei instruiri dintr-o societate în tranziţie, al integrării în complexitate şi incertitudine, rolul mediilor de informare devine primordial”.48 Este pusă deci problema democratizării informaţiilor, a globalizăriilor, despre care vorbea şi Alvin Toffler, ceea ce nu este totuna cu omogenitatea. Noul sistem global al mijloacelor de informare ar putea să adâncească diversitatea, crede Toffler: ”În locul unui singur “sat global”, aşa cum îl prevedea Marshall McLuhan,49 avem şanse să asistăm la o multitudine de sate globale absolut diferite – toate cablate în noul sistem de informare, dar toate străduindu-se să-şi menţină sau să-şi accentueze individualitatea culturală, etnică, naţională sau politică”.50 Pe drept cuvânt, Alvin Toffler consideră că ”noul sistem mass-media global a devenit, de fapt, principalul instrument al revoluţiei din lumea în schimbare rapidă a prezentului”.51

Societatea viitorului va fi, în sensul cel mai democratic, o societate a informaţiei sau nu va fi deloc.

Cea de-a doua funcţie fundamentală a comunicării este cea formativă, modelatoare, aceea de a exprima şi cristaliza opinii, comportamente, mentalităti, de a le influenţa în sens pozitiv sau negativ, de a contribui la ridicarea nivelului general de cunoaştere şi de educaţie a populaţiei în domeniile esenţiale ale culturii şi civilizaţiei.

“The medium is the message”, spunea McLuhan, dar tot el adaugă: ”the medium is the massage”. Cu alte cuvinte, mijlocul reprezintă mesajul, mijlocul influenţează modul de receptare a mesajului, el nu rămâne neutru; mai mult, mediul este mesaj, el are implicaţii profunde, modelatoare, de ordin social, cultural şi psihologic, asupra receptorului, îi modifică atitudinile şi comportamentele, luarea de decizii, structura spirituală. “Mijlocul are valoare de mesaj formativ” este ideea fundamentală a întregii opere a lui McLuhan.

Mass-media a ajuns unul dintre principalii agenţi în formarea opiniei publice şi a gândirii indivizilor. Prin opinie publică se înţelege “…atitudinea unui procent important al populaţiei faţă de orice afirmaţie dată, atitudine bazată pe o cantitate măsurabilă de dovezi factuale şi implicând (atitudinea)

48 A. King, B. Schneider, Prima revoluţie globală, Bucureşti, Editura Tehnică, 1993,

pag. 179 49 Marshall McLuhan, Mass-media sau mediul invizibil, Bucureşti, Editura Nemira, 1997,

pag. 107 50 A. Toffler, op. cit., pag. 340 51 idem, pag. 345

un anumit grad de reflecţie, analiză şi raţionament”.52 Opinia publică este exprimarea de către o colectivitate asupra unui punct controversat şi rezultă din interacţiunile între opiniile individuale pe o anume problemă într-un grup anumit.

O influenţă imensă în formarea şi propagarea opiniilor o au, consideră Le Bon,53 ziarele şi cărţile. Cărţile au o influenţă mult mai neînsemnată decât ziarele. În ultimii ani, datorită perfecţionării mijloacelor tehnice specifice erei electronice, aria difuzării evenimentelor devine tot mai largă şi transmisia se realizează într-un timp cât mai rapid, uneori concomitent cu evenimentele, încât importanţa opiniei publice creşte considerabil şi, totodată, se modifică relaţiile dintre indivizi, dintre indivizi şi colectivitate.

Omenirea „modelată” de către mass-media la scară mondială, la nivelul unui „sat global”, aşa cum sugera McLuhan, nu trebuie văzută ca redusă la o uniformizare generală a indivizilor, ci ca o colectivitate diversificată, alcătuită din indivizi care îşi exprimă opţiunile personale, manifestându-şi cu exigenţă şi spirit critic opiniile. Opinia publică impune, prin intermediul mass-media, reguli noi, relaţii noi, o nouă etică, ea are rolul de control social, prin realizarea acelei conexiuni inverse (feed-back), tot mai specifice mijloacelor moderne de comunicare.

O altă funcţie importantă a comunicării de masă este şi cea comercială. Ştirile sunt acelea care vând ziarul. Deschidem aparatul de radio sau televizorul ca să aflăm ştiri, noutăţi, să ştim ce se petrece în lume. Într-o societate democratică, informaţia exactă, obiectivă şi rapidă este vitală pentru opinia publică, pentru formarea unor atitudini, orientări, comportamente. Dar sunt ştiri şi … ştiri. O informaţie (o ştire) este expresia unei selecţii (subiective), a unei judecăţi de valoare, a unei opţiuni.

Între emiţători şi receptorii de informaţii poate exista o identitate de interese şi valori, şi atunci funcţia formativă a comunicării are un rol benefic, ea contribuie la educarea oamenilor într-un sens major, la modelarea lor social-politică şi culturală, creându-se o reală posibilitate de comunicare între diferite categorii de receptori, prin puterea de persuasiune (puterea de convingere) şi de credibilitate. Când nu există această identitate, funcţia formativă a comunicării se transformă în funcţia de manipulare, care

52 M. McLuhan, op. cit., pag. 152 53 G. Le Bon, Opiniile şi credinţele, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1995, pag. 146

are drept scop (mascat) denaturarea adevărului, abaterea conştientă, voită de la informarea exactă, obiectivă.

Sociologul francez Alfred Sauvy consideră că propaganda este un mijloc de manipulare a maselor, de informare tendenţioasă, care, în ultimă instanţă, serveşte un scop comercial. Marile agenţii de presă au transformat informaţia în marfă, ele vând şi cumpără informaţii aducătoare de profit, iar într-o economie de piaţă, unde funcţionează legile dure ale concurenţei, ale cererii şi ofertei, principiul informării obiective, reale este pus în paranteză.

Funcţia comercială a mass-media, cu implicaţiile ei profunde în plan social-politic, cultural, educaţional este analizată şi de Guy Durandin. Analizând relaţia propagandei şi publicităţii cu adevărul şi falsul, el consideră că ele au drept scop de a exercita o influenţă asupra persoanelor şi grupurilor cărora li se adresează şi că amândouă (propaganda şi publicitatea) sunt determinate de informaţie. Deciziile şi conduita noastră sunt determinate de dorinţele noastre, dar şi de informaţiile de care dispunem pentru realizarea lor. Important este efectul propagandei şi publicităţii asupra receptorului. Dacă ce se spune este adevărat sau fals, aceasta are mai puţină importanţă.

Gustave Le Bon vorbeşte de modalităţile de modelare a opiniei prin intermediul publicităţii, de capacitatea de manipulare a anunţurilor: „Publicitatea sub formă de anunţuri este unul din principalele mijloace de persuasiune colectivă din epoca modernă. Influenţa sa asupra vânzărilor comerciale explică mecanismul care determină opinia cumpărătorului”.

Imensele cheltuieli care se fac în întreaga lume pentru publicitate au drept scop formarea la clienţi a unei convingeri capabile să-i transforme în cumpărători. Factorii principali ai generării acestei convingeri sunt afirmaţia şi repetiţia. De asemenea, variaţia aspectului anunţurilor. Un mare rol în publicitate îl are ilustraţia, ca şi metoda imaginilor comparative. Toate acestea ţin de o anumită psihologie a comunicării şi constituie elemente fundamentale ale marii arte de a convinge, de unde decurge capacitatea de dominare a indivizilor şi a popoarelor, şi întemeierea unor credinţe.

Funcţia recreativă sau de divertisment vine să întregească imaginea activităţii.

Omul modern trăieşte sub o continuă stare de stres, el este victima unor profunde crize social-economice, politice, culturale etc. cu efecte psihologice grave şi de lungă durată, care-i modifică comportamentul, relaţiile sociale şi familiale, modul de a gândi şi de a simţi. El este supus

zilnic unui bombardament informaţional ameţitor, care-i artificializează viaţa, rupându-l de natură, de trebuinţele sale fundamentale fireşti, falsificându-i opiniile, opţiunile, atitudinile. Este şi observaţia lui Petru Pânzaru, care consideră că “mass-media victimizează populaţia într-un mod foarte curios: aflaţi în postura de cititori, ascultători, privitori, membrilor publicului li se livrează un flux continuu de informaţii (pseudo-informaţii, mal-informaţii, semi-informaţii într-un amestec şi ritm năucitor) nu în funcţie de centrele de interes vitale, reale presante, ci în funcţie de interesele dirijate ale marilor agenţii de presă naţionale şi internaţionale, ale redacţiilor”.

Marea masă de oameni mediatizaţi are, afirmă Pentru Pînzaru, “sentimentul de obiect şi nu de subiect, nu de actor al vieţii sociale, ci de asistenţă pasivă şi neputincioasă la evenimentele care o afectează, pe care le suportă psihic şi fizic”.

De aici, nevoia de apărare, de relaxare, divertisment. Nu întâmplător, mai toate ziarele şi revistele publică glume, caricaturi, pagini speciale de umor, radioul şi televiziunea au emisiuni speciale de divertisment, care atrag un număr foarte mare de cititori, radioascultători sau telespectatori ce devin receptori fideli şi permanenţi. Forma grafică, ilustraţia, punerea în pagină, cromatica, au, desigur, un rol important, prin caracterul atractiv, incitant, seducător.

Consumul de divertisment nu corespunde numai dorinţei de relaxare şi refacere, după oboseala unei zile de activitate; el satisface şi nevoia omului de a scăpa de sub presiunea cotidianului, de a evada şi de a găsi refugiu într-o lume imaginară.

În societatea de masă, divertismentul este mai necesar ca niciodată pentru a reduce tensiunile ce se acumulează în fiecare individ şi care pot să-l ducă la răzvrătire, îmbolnăvire sau alienare. Această distracţie este oferită, în principal, de către mass-media, graţie « culturii de masă” pe care au creat-o.

Divertismentul promovează noul pentru a lupta contra plictiselii, dar şi familiarul, pentru a ritualiza existenţa. Mass-media stimulează emoţiile sau intelectul şi tot ele calmează prin distracţie sau catharsis.

Această funcţie este cea mai importantă astăzi, cu atât mai mult cu cât ea se combină extrem de eficient cu celelalte. Educaţia este primită mai uşor când este ascunsă sub masca distracţiei. La fel, publicitatea încearcă să

ofere distracţie şi, pentru a seduce, chiar şi informaţia este oferită sub formă de spectacol.

Cunoaşterea de largă anvergură, de care vorbea Alvin Toffler, provine nu numai din sălile de clasă sau din manuale, nu numai din ştirile oferite de televiziune, ziare, reviste şi radio. “Mai provine, indirect, şi din divertisment – care în mare parte livrează neintenţionat informaţii despre noile stiluri de viaţă, relaţiile interpersonale, problemele sociale şi chiar obiceiurile şi pieţele străine.”

Privind funcţiile mass-media în societatea modernă se impune o concluzie: imposibilitatea de a le contesta sau ignora. Oricâte critici le-am aduce, oricât de vehement le-am nega, ele se impun cu o evidenţă copleşitoare în viaţa noastră cotidiană, uneori cu o fascinaţie magică, iar viitorul rămâne deschis, făcându-ne să ne aşteptăm, desigur la noi surprize. Totul nu este, în fond, pentru receptor decât o chestiune de opţiune, în funcţie de experienţa sa de viaţă, de exigenţele sale intelectuale şi morale. Restul e tăcere.