Capitolul 2

REPERE SEMIOTICE ALE COMUNICĂRII PUBLICE

Faptul că am definit "comunicarea prin semne" ca fiind în esenţă obiect al

cercetării semiotice impune cîteva consideraţii explicite asupra teoriei moderne a

comunicării, realizate din perspectiva semioticii însăşi. De altfel, o definiţie

semiotică a comunicării (în termenii lui Umberto Eco) a fost deja inserată în

contextul capitolului anterior. Apropierea dintre semiotică şi teoria comunicării-

informaţiei este o evidenţă a cercetărilor actuale, avînd în vedere că:

• După Jakobson, se poate considera că "oricare ar fi nivelul de

comunicare despre care tratăm, el implică un schimb de mesaje, prin urmare nu

poate fi izolat de nivelul semiotic" [1973: 93].

• După Prieto, "transmiterea unui mesaj înseamnă stabilirea unuia din

acele raporturi sociale pe care le numim «informaţie», «interogaţie» sau

«ordine», emiţătorul unui semnal, adică acela care îl produce, declanşînd în felul

acesta un «act semic»" [1966: 54].

Aşa cum am văzut, însă, semnul este instrumentul implicit al oricărei tip

de analize. Rezultă implicit faptul că însuşi conceptul de comunicare poate fi

supus unei asumări integratoare, interdisciplinare. Este ceea ce, foarte sumar, ne

propunem să realizăm în cele ce urmează.

2.1. CONSIDERAȚII ASUPRA CONCEPTULUI DE

COMUNICARE

Etimologic definit, conceptul de comunicare îşi vădeşte de la bun început

polisemia. Astfel, latinescul communico-are şi-ar avea rădăcina într-una din

alternativele sale pozitive [Dinu, 1997: 14-15]:

• munis-e = care îşi face datoria, îndatoritor, serviabil;

• immunis = scutit de sarcini, exceptat de la îndeplinirea unei datorii;

• communis = care îşi împarte sarcinile cu altcineva.

Corelat cu aceste accepţiuni conotative, termenul de com-municare ar desemna

punerea în comun a unor lucruri, după cum ex-communicare ar însemna

interdicţia de a primi împărtăşania (termen moştenit de români drept

"cuminerare").

Într-o conotaţie "negativă" [Marcus, 1993], comunicarea pare a fi "un fel

de război", în conformitate cu următoarea etimologie:

• prepoziţia "cum" = pluralitate, schimbare;

• rădăcina "municatio" = acţiune de stocare, în contextul activităţii

bancare, sau fortificare / fortificaţie / întărire;

• rădăcina apropiată "munia" (munificences) = reprezintă la romani

darurile gratuite oferite de viitorul consul alegătorilor săi.

Rezultă alte două sensuri ale termenului de "co-municare":

— de a fi un joc pentru putere;

— de a aduce alături.

Rezultă că a comunica înseamnă o modalitate de a transmite ceva de o

parte sau alta a unei bariere greu de trecut. Apare în această accepţiune conotaţia

conflictuală a comunicării, în opoziţie cu cea paşnică (com-unicare).

În aceeaşi manieră, dificultatea unei definiţii unice a conceptului de

comunicare derivă din posibilitatea asumării sale din perspectiva mai multor

discipline, perspectivă la rîndul ei dependentă de contextul în care procesul de

comunicare este utilizat. În mod obişnuit, utilizarea termenului de comunicare nu

implică dificultăţi de înţelegere, acesta fiind investit cu cele trei sensuri pe care

toate dicţionarele le evidenţiază:

• act de înştiinţare, de aducere la cunoştinţă;

• contact (non)verbal în interiorul unui grup sau colectiv uman;

• prezentare sau ocazie care favorizează schimbul de idei.

Într-o primă aproximare, a comunica este aşadar echivalent cu a transmite

informaţii referitoare la ceea ce avem în minte: cunoştinţe, amintiri, imagini,

păreri, dorinţe, sentimente etc. [Baylon, Mignot, 2000: 3].

O încercare mai complexă de a defini conceptul de comunicare, a permis

cercetătorilor americani Frank E. Dance şi Carl E. Larson să recenzeze 126 de

definiţii, mai mult sau mai puţin limitative, corespunzătoare principalelor

perspective din care actul comunicării ar putea fi asumat. Exemplificînd, vom

putea observa de exemplu că [cf. Dinu, 1997: 8-13]:

a) Pentru biologul Edward O. Wilson, comunicarea este "o acţiune a unui

organism sau a unei celule care alterează modelele probabile de comportament

ale altei celule, într-o manieră adaptativă pentru unul sau pentru ambii

participanţi". Desigur că o atare definiţie neglijează criteriul adaptării la mediu,

pe de o parte, comunicarea în absenţa unui subiect dotat cu conştiinţă, pe de altă

parte.

b) Pentru psiho-sociologii Carl I. Hovland, Irving I Janis şi Harold H.

Kelley, comunicarea este "un proces prin care un individ (comunicatorul)

transmite stimuli (de obicei verbali) cu scopul de a schimba comportarea altor

indivizi (auditoriul)". Se ignoră, în aceasta definiţie, mesajele nonverbale (în

speţă cel gestual, care după unii specialişti ar fi responsabil pentru transmiterea a

65% din informaţia mesajului).

c) Perspectiva larg filosofică introduce ideea de reflectare, conform căreia

comunicarea reprezintă "punerea în comun, împărtăşirea, transmiterea unor

proprietăţi unor lucruri" (Morris), de unde rezultă că "orice mediu care serveşţe

acestui proces de reflectare este un mijloc de comunicare: aerul, drumul,

telefonul, limbajul".

Din perspectiva mai restrînsă a filosofiei aplicate, prin comunicare ar

trebui să înţelegem un "schimb de semne între oameni", al cărei suport îl

reprezinţa "limbajul în toată diversitatea şi resursele sale de expresivitate...

Semnificaţiile mesajului vehiculat în procesul comunicării sînt studiate de

semiotică, iar sistemul de semne prin care se realizează comunicarea între

oameni face obiectul semanticii [Cheţan, Sommer, 1978: 131]. O mai elocventă

legătură între semiotică şi comunicare nici că se putea formula.

d) Din perspectiva relativ recentă a teoriei informaţiei, comunicarea este

asociată de obicei cu transferul de informaţie. Etimologic, conceptul de

informaţie informaţie = in-formaţie, provine din latinescul "informare" = a pune

ceva în formă. La rîndul său, conceptul de "formă" este legat de grecescul

"morfe" (morfologie) = forma. Tentativele de definire a informaţiei au eşuat, în

general. Ele au fost impuse de perspectiva din care conceptul a fost abordat:

— perspectiva termodinamicii: informaţia reprezintă măsura gradului de

ordine a unui sistem;

— perspectiva teoriei probabilităţii: informaţia desemnează măsura a

gradului de certitudine în apariţia unui sistem;

— perspectiva ontologică: informaţia vizează capacitatea unui sistem de

a-şi reflecta proprietăţile în ansamblul de proprietăţi ale altui sistem;

— perspectiva semantică: informaţia se referă la conţinutul de

semnificaţie al unui mesaj oarecare;

— perspectiva creatologică: prin informaţie se înţelege aspectul de noutate

conţinut de un mesaj creator anume etc.

Potrivit lui Jurgen Habermas [1983], există două sisteme de comunicare,

cu sau fără transmitere directă de informaţie:

• comunicarea directă, care presupune un proces de "interacţiune

simbolică" (de schimb interactiv de informaţie) între un emitent şi un public

receptor (care poate fi in extremis şi un singur individ);

• comunicare discursivă, în care lipseşte reacţia directă a receptorului

public la informaţia transmisă (exemple: discursul religios, poetic, totalitar,

ştiinţific / didactic autoritar etc.).

Toate aceste definiţii şi multe altele care ar mai putea fi consemnate impun

o viziune unificatoare, integratoare. Această viziune nu poate aparţine decît unei

perspective care se regăseşte - printr-un element unificator - în toate celelalte.

Or, o atare viziune nu poate aparţine decît semioticii, singura în măsură să

definească numitorul comun al tuturor tipurilor de semne / semioze cu care fiinţa

umană operează.

În această viziune semiotică vom înţelege prin comunicare [Stănciulescu,

2001]:

• procesul instituit într-un anume macro- sau/şi micro-context Cx, prin care

un emiţător E ce reprezintă o sursă de comunicare transmite direct sau indirect

(prin medierea unui transmiţător T oarecare) un anumit mesaj M (conţinut

informaţional semnificat, avînd asociat un suport energo-informaţional

semnificant) sau un repertoriu de mesaje RM (ansamblu de texte / discursuri),

folosind pentru codificare un anumit cod Co şi un anumit canal Ca de

transmitere, mai mult sau mai puţin obturat de anumite zgomote Z, mesaj orientat

către un anumit receptor R / destinatar D, care îl decodifică şi îl investeşte cu o

anumită finalitate F mai mult sau mai puţin scontată de emitent, în cadrul unei

situaţii de reflectare / comuniune (fizică, bio-psiho-logică sau socială etc.)

susceptibilă de evaluare de către un anumit observator O prin feed-backul

înregistrat la nivelul emitentului E.

Putem observa că o atare definiţie nu face altceva decît să reia într-o

manieră analitică / procesuală toate elementele situaţiei de comunicare pe care

graful semiotic deja amintit le-a menţionat. În situaţia semiotică particulară în

care emitentul este reprezentat de un individ singular iar receptorul / destinatarul

este definit de un grup numit public, semioza poartă numele de comunicare

publică.

2.2. CONCEPTUL DE COMUNICARE PUBLICĂ:

PERSPECTIVE SEMIOTICE

În cadrul paragrafului de faţă ne propunem să definim prin reperele lor

esenţiale, cîteva concepte precum cel de public, conceptul de comunicare

publică, structura şi funcţiile sale, axiomele sale etc., marcînd explicit sau

implicit natura lor semiotică.

2.1.1. Conceptul de public

Într-o pertinentă sinteză, sociologul Ştefan Buzărnescu prezintă cîteva din

trăsăturile definitorii ale conceptului de public [1993: 14-20]. În termenii

psihologiei sociale, acest concept (derivat etimologic de la latinescul publicus,

avînd ca formă străveche conceptul de populus, "popor" [Zamfir, Vlăsceanu,

1993: 485]) este prezentat ca o "categorie sociologică şi statistică ce desemnează

o colectivitate de persoane, puţin numeroasă sau foarte numeroasă, concentrată

sau dispersată spaţial, omogenă sau eterogenă din diferite puncte de vedere (sex,

grad de instrucţie, profesie, apartenenţă politică, ideologică, rezidenţă etc.), care

are însă comun un centru de interes sau informaţii identice şi simultate la un

moment dat [cf. Pânzaru, 1981: 204].

Potrivit lui Gabriel Tarde, în calitate de "formaţiune spiritualizată",

publicul reprezintă "o mulţime dispersată, în care influenţa unor spirite asupra

altora a devenit o acţiune de la distanţă, la distanţe din ce în ce mai mari" [1922:

VI]. Observăm că în procesul de "spiritualizare" a publicului, un rol esenţial îl

ocupă comunicarea, care poate fi:

— directă, prin conversaţie / transfer nemijlocit de informăţii de la

emeitent către receptorul public;

— indirectă, prin informarea colectivă îngăduită de mass-media (mijloace

de comunicare în masă).

Literatura de specialitate consemnează următoarele categorii de public

[Buzărnescu, 1995: 20]:

• public de masă, caracterizat printr-o comunicare de interese oarecare;

• public dispersat, care valorizează divergent mesajele, ca urmare a unei

lipse de comunicare între diferite grupe componente;

• public concentrat, care valorizează relativ similar mesajele şi comunică

cooperant pentru creşterea autorităţii sursei ce emite mesajele;

• public omogen, valorifică convergent acelaşi tip de mesaj şi manifestă o

frecvenţă ridicată în comunicarea / receptarea mesajelor;

• public eterogen, care rezultă prin agregarea unor segmente de opinie

relativ eclectice, interesate constant faţă de un anume gen de mesaje, pe care le

valorifică însă diferit;

• public local, determinat pe criterii exclusiv spaţiale, presupunînd o

comunicare restrinsă teritorial ;

• public participant, care se afirmă prin participare nemijlocită la

comunicare şi acţiune;

• public receptor, caracterizat prin atitudine preponderent pasivă în raport

cu mesajele;

• public mondial, generat printr-o mondializare a mesajelor ca urmare a

implicării mass-mediei în procesul de comunicare.

Constatăm că fiecărui tip de public mai sus menţionat se defineşte printr-

un tip specific de comunicare, avînd în vedere că aceste grupuri umane se

generează chiar în cadrul unor procese de comunicare. Ansamblul acestor tipuri

de comunicare, în care se implică un anumit tip de grup social, desemnează ceea

ce într-o sintagmă integratoare putem numi comunicare publică.

2.1.2. Conceptul de comunicare publică:

tipologie, teorii aferente, structură şi funcţii

Aşa cum desprindem din cercetările de specialitate, situaţia de comunicare

(semioza) instituită la nivelul colectivităţii umane (între entităţi conştiente)

presupune necondiţionat o anume intenţionalitate, specifică fiecărui tip de

comunicare publică.

1. Tipuri de comunicare publică. În raport cu numărul de participanţi la

procesul comunicării şi de natura relaţiilor instituite între ei, deosebim

următoarele cinci tipuri de comunicare [cf. Dinu, 1997: 77-94]:

— intrapersonală, în care emitentul este identic cu receptorul,

presupunînd un dialog interior cu sine însuşi;

— interpersonală, în care procesul de transmitere a mesajului se

realizează între două persoane distincte ("de la om la om");

— de grup, în care dialogul se realizează între participanţii la o dezbatere,

într-un cadru colectiv suficient de restrîns pentru a fi operaţional;

— de masă, în care transmiterea de mesaje este mediată de prezenţa unei

instituţii de comunicare în masă (presă, RTV, editură etc.);

— publică, în care dialogul se instituie între un emiţător unic şi un

ansamblu de receptori (situaţie care se poate circumscrie / identifica cu cazurile

particulare deja menţionate ale comunicării de grup sau de masă).

Din această ultimă variantă, care ne interesează în mod anume, se desprind

cele cîteva particularităţi ale comunicării publice [Dinu, 1997: 85-91] pe care le

cercetăm în continuare. Acest tip de comunicare s-a bucurat de cea mai constantă

şi puternică apreciere în decursul timpului, avînd în vedere faptul că a implicat

una dintre cele mai populare "arte" ale învăţămîntului din toate timpurile şi

locurile: retorica.

2. Teorii cu privire la comunicarea publică. Vizînd stabilirea principiilor

şi regulilor comunicării eficiente, retorica a fost asumată prin formularea uneia

dintre următoarele teorii:

a) Teoria acţională ("a ţintei") absolutizează rolul emiţătorului,

considerînd că succesul comunicării depinde de abilitatea acestuia, întrucît

receptorul îndeplineşte un rol pasiv.

b) Teoria interacţională (a "ping-pong"-ului) recunoaşte rolul activ al

interlocutorului în comunicare, potrivit accepţiunii procesului de comunicare ca

fiind o transmitere de informaţie la care se aşteaptă răspuns" [Aranguren, 1967:

11]. Regăsim aici contribuţiile decisive ale lui Herbert Mead, vizînd mecanismul

"interacţiunii simbolice": un stimul este "comunicat" între un emitent şi un

receptor, generînd / acumulînd numeroase feed-back-uri, pînă la "stingerea" lui

prin armonizarea stării celor doi poli umani ai comunicării.

c) Teoria tranzacţională (a "spiralei") vizează contribuţia greu

discernabilă a tuturor membrilor unui colectiv (public) la definirea unui proces

comunicativ.

Observăm că pe măsura nuanţării lor, concepţiile interpretative ale actului

comunicativ şi-au modificat accentul de la rolul individului la acela al grupului

în realizarea performanţei comunicative.

3. Structura şi funcţiile comunicării publice. Comunicarea publică a fost

cercetată încă de Aristotel, care îi asocia trei funcţii specifice şi anume:

• funcţia politică (deliberativă), cînd discursul este stimulat de

(in)oportunitatea unei acţiuni publice;

• funcţia judiciară (forensică), care are ca obiectiv dovedirea justeţii sau

(i)moralitatea unor fapte petrecute;

• funcţia demonstrativă (epideictică), bazată pe elogierea / blamarea unei

personalităţi, (in)satisfacţia faţă de un eveniment etc.

Potrivit acestor clasice funcţii, rămîn încă valabile părţile în care un

discurs public era structurat de retorica tradiţională şi anume:

— exordium, secvenţă vizînd stîrnirea incipientă a interesului faţă de tema

abordată;

— propositio, parte prin care se enunţa subiectul pledoariei;

— narratio, componentă a discursului vizînd prezentarea materialului

faptic;

— confirmatio, parte consacrată argumentării punctului de vedere al

vorbitorului;

— refutatio, secvenţă de preîntîmpinare a obiecţiilor;

— peroratio, secvenţă finală de recapitulare a ideilor principale şi de

desăvîrşire a demersului persuasiv.

Cu privire la modul în care aceste elemente componentă ale actului

retoric-comunicativ erau puse în operă, patru metode posibile au fost luate în

seamă de cercetători [De Vito, 1988: 363-364]:

— metoda manuscrisă, care presupune prezentarea / lecturarea aidoma a

unui text elaborat în prealabil;

— metoda memorării, vizînd "recitarea" cît mai "spontană" cu putinţă a

unui text elaborat anterior şi memorat ad litteram;

— metoda "impromptu"-ului, vizînd situaţia în care emitentul nu-şi

pregăteşte cîtuşi de puţin intervenţia, lăsînd-o în voia absolută a inspiraţiei;

— metoda improvizaţiei, care presupune fixarea dinainte a ideilor

principale, a termenilor-cheie, şi nuanţarea lor printr-o exprimare liberă în

contextul procesului de expunere publică.

Urmărind elementele structurale ale procesului de comunicare publică,

teoria modernă a comunicării / opiniei publice1 îi asociază funcţii specifice

precum [Buzărnescu, 1995: 40-45]:

— funcţia normativ-axiologică, vizînd stabilirea / promovarea normelor

de legitimitate ale unei situaţii oarecare (semioze) în cadrul social; susţinerea

acestor norme în cadrul comunicării publice presupune recursul la principii

axiologice (de evaluare / valorizare);

— funcţia de socializare optimă şi de integrare eficientă, presupunînd

stabilirea / comunicarea mijloacelor de racordare/angajare a publicului la

anumtie norme valorice;

— funcţia de control social, prin evaluarea (aprobarea / dezaprobarea etc.)

conduitei unei categorii anume de receptori ai unui anumit mesaj public;

1? Funcţiile care urmează sînt asociate procesului de cristalizare a unei opinii publice. Întrucît opinia publică este cel mai adesea exprimată în urma unui act de comunicare publică, rezultă că ea presupune – potenţial cel puţin – aceleaşi funcţii ca şi efectul generat.

— funcţia consultativ-participativă, care mobilizează calitatea de

"controlor social" a publicului receptor;

— funcţia deliberativă, manifestată prin implicarea nemijlocită a

publicului într-o situaţie de comunicare.

2.1.3. Axiomele comunicării publice

Psiho-sociologii Şcolii de la Palo Alto au elaborat aşa numitele principii /

axiome ale comunicării, care – prin generalitatea lor – sînt valide şi pentru cazul

comunicării publice. Ca atare, foarte succint adaptate acestei situaţii de

comunicare (semioză publică), le prezentăm în cele ce urmează [cf. Watzlawick,

Beavin, Jackson, 1972: 45-69]:

1. Comunicarea este inevitabilă. (Noncomunicarea este imposibilă). Cu

alte cuvinte: orice comportament pe care un subiect uman oarecare îl manifestă

în public presupune o comunicare. Mersul tacit în tramvai sau pe stradă,

negocierea la piaţă sau la magazin, audierea unei conferinţe sau vizionarea unui

film etc., toate acestea înseamnă forme nemijlocite de comunicare publică,

desemnînd: competenţa noastră de a desfăşura o anumită activitate, dialogul cu

reprezentanţii grupului în care ne integrăm etc.

2. Comunicarea se desfăşoară pe două nivele: informaţional şi

relaţional. Spre exemplu, atunci cînd un conferenţiar se adresează unui grup de

ascultători, el transmite o anumită cantitate de informaţie. În funcţie de modul în

care această informaţie este transmisă (afectiv, intelectiv, exemplificator etc.),

publicul va reacţiona emoţional, interesat, atent sau dimpotrivă îşi va exprima

prin multiple forme dezinteresul etc. faţă de prestaţia publică la care asistă.

3. Comunicarea este un proces continuu, ce nu poate fi tratat doar în

termeni de cauză - efect, stimul - răspuns. Supravegherea unei lucrări scrise la

un examen oarecare de către profesor constituie o comunicare în care relaţia de

cauzalitate este indirectă, rangul de "asprime" al supravegherii putînd inhiba

reacţia normală a candidaţilor.

4. Comunicarea îmbracă fie o formă digitală, fie una analogă. Astfel,

dialogul dintre factorii umani ai comunicării poate îmbrăca doar răspunsul

afirmativ sau negativ (cînd se supune la vot o hotărîre, de exemplu, prin "da" sau

"nu"), ori poate fi nuanţat printr-o serie de detalii (cînd se solicită de către cel

care conduce o şedinţă publică justificarea opţiunii pentru votul formulat).

5. Comunicarea este ireversibilă. O dată realizat efectul la nivelul

receptorului, acesta nu mai poate fi cu adevărat retractat. Spre exemplu, lezarea

publică a unei persoane mai mult sau mai puţin apropiate, poate fi "iertată", dar

nu uitată cu desăvîrşire, ca şi efectele ei publice, de altfel.

6. Comunicarea implică raporturi de forţă şi presupune tranzacţii

simetrice sau complementare. Emitentul poate să impună auditoriului un anumit

punvt de vedere, care, în funcţie de împrejurări – de raportul de putere existent

între emitent şi publicul receptor –, poate fi acceptat sau nu de acesta din urmă.

Independent de voinţa studenţilor, profesorul poate să construiască un curs aşa

cum crede de cuviinţă, studenţii fiind obligaţi (în principiu) să şi-l însuşească.

7. Comunicarea presupune un permanent proces de ajustare şi

acomodare. Acest proces (de "acordare a viorilor") înseamnă că emitentul

trebuie să evalueze în permenenţă contextul în care comunică, receptorii şi

scopul mesajului etc., pentru a-şi subordona cu maximă eficienţă instrumentele

(limbajul, conţinutul mesajului etc.) ideii de performanţă comunicativă.

2.1.4. Comunicarea publică şi schimbarea socială

Potrivit definiţiei sale, o comunicare este eficientă atunci cînd generează

efectul scontat la nivelul receptorului. În general, comunicarea publică – avînd o

componentă socială prin natura relaţiei dintre individul emitent şi grupul receptor

– urmăreşte instaurarea unei anumite schimbări sociale. Cum poate fi evaluată

intervenţia comunicării în procesul schimbării sociale? Cel puţin patru aspecte

trebuie luate în seamă în această direcţie, aşa cum sînt ele consemnate de Denis

McQuail [1999: 24-27]:

a) Procesele de comunicare pot fi considerate cauze sau condiţii necesare

ale schimbării sociale, avînd în vedere transmiterea amplificată a mesajului prin

intermediul mass-media. Este suficient să ne gîndim la forţa publică a mesajului

electoral transmis în direct la televiziune de un candidat la preşedinţia ţării,

pentru a înţelege cît de puternică este implicarea comunicării în generarea unei

schimbări publice.

b) Rolul comunicării în evoluţia istorică, prin schimbarea mentalităţii unei

anumite grupări sociale (clase), poate fi de asemenea consemnat în

complementaritatea aspectului mai sus prezentat. Să ne amintim, în acest

context, că prin conţinutul şi expresia lor, discursurile publice ale lui Lenin sau

ale lui Hitler au avut asupra receptorilor o influenţă atît de mare încît au fost în

măsură să stimuleze adevărate schimbări istorice.

c) Schimbarea canalelor de comunicare publică este, la rîndul ei

responsabilă, pentru instaurarea unei anumite schimbări sociale. Trecerea de la

scriere mesajelor pe piatră la cele pe papirus pare a fi una din cauzele care a

înlocuit puterea regalităţii cu aceea a preoţilor, după cum înlocuirea ştirii /

reportajului de ziar cu aceea a reportajului televizat pe viu (să ne amintim, în

acest context afirmaţii de genul: "Cu televizorul aţi minţit poporul") poate fi în

bună masură responsabilă pentru înlocuirea unui regim politic cu altul etc.

d) Comunicarea publică este responsabilă pentru generarea sau/şi

menţinerea intereselor idelogice ale unor grupări sociale diferite în cadrul

societăţii. Să ne amintim că înainte de 1989 ideologia religioasă, obturată la nivel

de comunicare publică, era difuzată "subteran" prin diferite strategii

comunicative.

În concluzie, putem spune că prin formele sale2 şi prin influenţa pe care -

prin intermediul personalităţilor istorice implicate – comunicarea publică o are

asupra grupurilor sociale este decisivă. Ea se defineşte ca o relaţie de putere,

explicînd aspecte pe care politologia şi sociologia adesea le ignoră. Fie numai

din acest punct de vedere, şi procesul de comunicare publică se impun studiată,

controlat, performat.

ANEXA 2.

Pentru exemplificarea modului în care comunicarea publică a fost

distorsionată / ideologizată prin intermediul "limbajului de lemn"3 specific

regimului trecut, cîteva consideraţii formulăm în cele ce urmează4.

*

Pornind de la lucrarea lui R.J. Lifton – Reforma gîndirii şi psihologia

2? După McQuail [1999: 154-155], în funcţie de resursele de putere ale personajului istoric implicat în comunicare (emitent) pot fi deosebite cinci forme ale comunicării publice: a) puterea recompensatoare, prin care emitentul răsplăteşte reprezentanţii unei anumite grupări sociale; b) puterea coercitivă,prin emitentul pedepseşte o anumită grupare umană; c) puterea referenţială, prin care emitentul devine model de comportament, acţiune istorică etc. pentru receptori; d) puterea legitimă, presupunînd instaurarea unei anumite relaţii de putere între receptori şi emitenţi; e) puterea expertului, care transferă prin comunicare competenţa emitentului la nivelul grupului de receptori.

3? Prin "limbaj de lemn" înțelegem acel mod de comunciare în care, datorită utilizării unor cuvinte "goale de sens" ("ce sună din coadă", doar, în termenii Poetului), transmiterea semnelor – lipsite practic de un mesaj anume – devine un scop în sine. "Dialogul surzilor" este laitmotivul acestei comunicări, în care unii se prefac că vorbesc, iar alții că ascultă. Utilizarea cuvintelor "radicale", de exemplu, doar în scopul obținerii unui efect de "prestigiu", aparține acestui tip de dialog.

4? Textul de față este desprins dintr-un amplu studiu cu privire la esența "comunicării mincinoase", intitulat "Despre semnele minciunii" [Stănciulescu, 1998]. Faptul că - în mod consțient sau nu – acest tip de discurs ne marchează tuturor existența, impune analiza situațională a actului mincinos ca pe un demers profitabil şi, în consecintă, necesar tuturor cursanților.

totalitarismului – care defineşte opt căi de pervertire a conştiinţei maselor,

Bogdan Ficeac urmăreşte tot atîtea modalităţi de a minţi la scară comunitară, în

condiţiile unei societăţi totalitare [1996: 224-242]. Pentru relevanţa lor

metodologică, posibil de evidenţiat la nivelul tuturor sistemelor sociale în care

constrîngerea se manifestă cu excesivă putere, fiind ştiut că societăţi fără de

constrîngere nu există de fapt, cu excepţia poate a primitivismului boşiman, pe

de o parte, pentru valoarea lor aplicativă (profilactică, în măsură să preîntîmpine

repetarea unor greşeli), pe de altă parte, le vom prezenta sumar în cele ce

urmează.

• Controlul comunicaţiilor umane reprezintă o acţiune desprinsă din

convingerea reprezentanţilor societăţii totalitare – aşa cum explicit a fost

formulată de George Orwell, în cartea sa "1984" – că "cine controlează trecutul,

controlează viitorul". În consecinţă, o armată de funcţionari au lucrat la

rescrierea deformată a istoriei trecute, pentru justificarea "măreţelor realizări" ale

"epocii de aur"; pe de altă parte, prezentul era construit prin antiteza dintre o

"societate capitalistă putredă" şi o societate în care nu există nici sărăcie, nici

şomaj, nici sida, nici handicapaţi, nici prostituţie, nimic-nimic rău.

• Manipularea mistică" constă în conturarea unei "aure misterioase" în

jurul grupului conducător, prezentat prin diverse mijloace de manevrare a

conştiinţei publice ca fiind un ales al istoriei (sau chiar al lui Dumnezeu, în

societăţile care păstreză "pastişa" religiozităţii ca un puternic instrument de

control), meniţi să conducă societatea la un anumit moment dat. Instaurarea

cultului personalităţii este un rezultat al "maşinii de fabricat zei", cum numeşte

Serge Moscovici [1995: 118-121] mecanismul subtil al carismei pervertite în

(auto)minciună. Semnele minciunii megalomanice se întîlnesc într-o mulţime de

forme, începînd de la luptele gladiatorilor în arena circului roman, pînă la

uriaşele procesiuni la lumina torţelor iniţiate de Hitler sau la înălţarea unei Case

a Poporului greu de folosit de către popor.

• Cerinţa de puritate derivă din nevoia delimitării stricte dintre bine şi rău,

potrivit unui pervertitor principiu biblic : "Cine nu este cu noi, este împotriva

noastră". Nevoia de "puritate" a unui "om nou" a impus ruperea de "nefastele"

influenţe ale trecutului printr-o prezentare total tendenţioasă a acestora.

Sistemul unor subtile puniţii a îngăduit transformarea unora dintre "recalcitranţi"

în instrumente mincinoase ale căror nume mai zac şi astăzi în dosare încă

nedezvăluite.

• Cultul confesiunii este direct legat de imperativul purităţii, fiind o

consecinţă a acestuia. În societăţile totalitare de tip religios, confesiunea este

stimulată pentru că apropie enoriaşul de rînd de idealul "divinităţii umane"

venerate. În regimurile totalitare antireligioase, imposibilitatea mărturisirii

generează traume interioare, conştiinţe ale păcatului amplificate de conflictele

exterioare pe care cultul puterii le stimulează prin inventarea unor fictive motive

de vină.

• Ştiinţa sacră se străduieşte să creeze o aură de sacralitate în jurul

principalelor dogme ale ideologie totalitare, considerată drept unică în măsură să

asigure afirmarea "personalităţii multilateral dezvoltate". Această imagine

presupune mistificarea dogmelor (într-o manieră similară cu cea religioasă) cu

ajutorul unei false "peceţi de ştiinţificitate". Dizidenţa este considerată o erezie,

"crima de a gîndi adevărul" fiind supusă oprobiului public în multiple moduri.

• Remodelarea limbajului presupune reducerea problemelor existenţei

umane la un număr redus de concepte, susţinute de reprezentanţii "ştiinţei sacre".

Aceste concepte definesc nucleul aşa numitei "limbi de lemn", care perverteşte

limba încărcînd-o cu conotaţii deformatoare. Noţiuni precum "capitalism" sau

"mentalitate burgheză" au fost atît de hulite de propaganda totalitaristă, încît

simpla lor rostire trebuia să genereze o cutremurare de respingere. La fel,

termeni comuni precum "patrie" şi "patriotism" au fost atît de demonetizaţi de

ideologia comunistă, încît acum îi rostim cu strîngere de inimă. Ceea ce este

absolut nefiresc, mai ales pentru perioada "de tranziţie" (un concept care tinde să

se "lemnifice") pe care o parcurgem.

• Doctrina mai presus de oameni acreditează practica de supunere totală a

existenţei umane faţă de principiile doctrinare, sacre, perfecte. O imagine fabulos

mistificată a prezentului va fi întemeiată pe aceste principii, modelul elaborat

(vezi programul partidului, de exemplu) devenind o "realitate" ficţională mai

puternică decît realitatea însăşi. Mass-media este puternic angajată în construirea

unei atare ficţiuni; căci, deşi la acest nivel se vorbeşte despre imparţialitate,

nepărtinire, cinste, multiple sondaje şi studii întreprinse estimează că – mai ales

în societăţile totalitare – "mijloacele de comunicare în masă şi ziariştii nu spun

adevărul sau mint pur şi simplu" [Selys, 1992: 7].

• Delimitarea socială presupune împărţirea grupului social în adepţi ai

modelului doctrinar sau în opozanţi ai lui. Pentru aceşti din urmă "rătăciţi", "oi

negre" ale societăţii, un rafinat sistem de reeducare, de aducere la ordine, la

practicile şi "adevărurile absolute" ale puterii, a fost în permanenţă pus la

încercare. Iar realitatea a dovedit că maşina de pervertit conştiinţe funcţionează,

de obicei, pînă în ultima clipă a societăţii totalitare.

Ca să conchidem, vom spune că aceste proceduri de pervertire a

adevărurilor esenţiale ale conştiinţei sînt specifice tuturor societăţilor

nedemocratice, constituind un "nucleu dur" al trecerii istorice de la o etapă la

alta.

Din consideraţiile de mai sus rezultă că alternativei semio-logice a

"paradoxului mincinosului" i se poate asocia şi o variantă socio-logică. Căci,

dacă toată lumea minte, înseamnă că nu mai minte nimeni. Un "privilegiu" extins

la scara unei colectivităţi dispare implicit – aşa cum spune istoricul Arnold

Toynbee – la nivelul fiecăruia dintre membrii ei. Iată o modalitate în care logica

istorică oferă spiţei umane şansa eliberării de sub stressul unei carteziene

conştiinţe: "Mint, deci exist".