CUPRINS

1. AUTOCUNOAŞTEREA.................................................................................................... 4

1.1. Personalitatea.............................................................................................................. 4

1.1.1 Laturile personalităţii.......................................................................................... 4

1.2. Autocunoaşterea ......................................................................................................... 8

2. COMUNICAREA – NOŢIUNI INTRODUCTIVE ......................................................... 10

2.1. Ce este comunicarea ................................................................................................. 10

2.2. Principiile comunicării ............................................................................................. 11

2.3. Unităţi şi caracteristici ale comunicării .................................................................... 11

2.4. Comunicarea ca proces ............................................................................................. 13

2.5. Nivelurile comunicării umane .................................................................................. 17

2.5.1. Comunicarea intrapersonală ............................................................................. 17

2.5.2. Comunicarea interpersonală ............................................................................. 17

2.5.3. Comunicarea de grup........................................................................................ 18

2.5.4. Comunicarea publică ........................................................................................ 19

2.5.5. Comunicarea de masă ....................................................................................... 20

2.6. Alte clasificări ale comunicării................................................................................. 20

2.7. Tipuri de comunicare socială .................................................................................... 21

2.7.1. Comunicarea verbală ........................................................................................ 21

2.7.2. Comunicarea non-verbală................................................................................. 24

2.7.3. Metacomunicarea ............................................................................................. 24

3. COMUNICARE ŞI LIMBAJ ........................................................................................... 26

3.1. Limbă şi limbaj ......................................................................................................... 26

3.2. Limbaj şi acţiune ...................................................................................................... 28

3.3. Stiluri de comunicare................................................................................................ 29

3.3.1. Calităţi generale ale stilului .............................................................................. 29

3.3.2. Calităţi particulare ale stilului .......................................................................... 30

3.3.3. Tipologia stilurilor de comunicare ................................................................... 30

3.3.4. Formele comunicării orale ................................................................................ 31

3.3.5. Procesul comunicării orale ............................................................................... 32

3.3.6. Interpretarea mesajelor ..................................................................................... 35

4. COMUNICAREA NONVERBALĂ ................................................................................ 36

4.1. Limbajul corpului ..................................................................................................... 36

4.1.1. Expresia feţei .................................................................................................... 36

4.1.2. Mişcarea corpului ............................................................................................. 37

4.1.3. Postura corpului ................................................................................................ 38

4.1.4. Comunicaţia tactilă ........................................................................................... 39

4.2. Prezenţa personală .................................................................................................... 39

4.3. Limbajul spaţiului..................................................................................................... 40

4.4. Limbajul culorilor..................................................................................................... 41

4.5. Limbajul timpului ..................................................................................................... 41

5. COMUNICAREA DE MASĂ ......................................................................................... 43

5.1. Conceptul de comunicare de masă ........................................................................... 44

5.2. Industrializarea comunicării sociale ......................................................................... 47

5.3. Mijloace de comunicare de masă ............................................................................. 49

5.4. Canalul de transmitere .............................................................................................. 50

5.5. Publicul ..................................................................................................................... 52

5.6. Conţinutul ................................................................................................................. 54

5.7. Rolul şi funcţiile mass-media în societate ................................................................ 55

6. COMUNICAREA ÎN CADRUL GRUPURILOR DE MUNCĂ ..................................... 57

6.1. Conceptul de grup de muncă .................................................................................... 57

6.2. Caracteristicile grupului de muncă ........................................................................... 57

6.3. Conducerea grupului de muncă ................................................................................ 58

6.4. Tipuri de grupuri de muncă ...................................................................................... 59

6.5. Comunicarea în cadrul grupului de muncă ............................................................... 59

6.5.1. Tipologia comunicărilor în cadrul grupului de muncă ..................................... 60

6.5.2. Reţele de comunicare ....................................................................................... 61

6.6. Corelaţia comunicare managerială-receptor ............................................................. 62

6.7. Stiluri de comunicare managerială .......................................................................... 62

6.8. Corelaţia dintre stilul managerial şi stilul de comunicare ....................................... 63

6.9. Tipuri speciale de comunicare în cadrul grupului de muncă; şedinţele ................... 65

6.9.1. Tipuri de şedinţe ............................................................................................... 66

6.9.2. Reguli de desfăşurare a unei şedinţe ................................................................ 67

7. COMUNICAREA PROFESIONALĂ ............................................................................. 68

7.1. Comunicarea orală .................................................................................................... 68

7.1.1. Pregătirea şi susţinerea unei prezentări orale ................................................... 70

7.1.2. Tipuri de interviuri. Interviul de angajare ........................................................ 74

7.1.3. Tipuri de interviuri de angajare ........................................................................ 75

7.1.4. Pregătirea pentru interviu ................................................................................. 76

7.2. Comunicarea scrisă................................................................................................... 78

7.2.1. Redactarea unui curriculum vitae ..................................................................... 78

7.2.2. Redactarea unei scrisori de intenţie/motivaţie .................................................. 82

7.2.3. Exigentele structurale ale unei lucrări ştiinţifice .............................................. 85

7.2.4. Redactarea unui raport tehnic ........................................................................... 89

7.2.5. Redactarea unei cărţi de vizită .......................................................................... 93

7.2.6. Redactarea unei invitaţii ................................................................................... 94

7.2.7. Comunicatul de presă ....................................................................................... 97

7.3. Comunicarea mediată de calculator.......................................................................... 99

7.3.1. Blogul ............................................................................................................. 101

7.3.2. Neticheta ......................................................................................................... 102

7.3.3. Glife ASCII .................................................................................................... 104

7.3.4. Clientul de e-mail ........................................................................................... 105

7.3.5. Semnătura de e-mail ....................................................................................... 107

8. BIBLIOGRAFIE ............................................................................................................ 108

1. AUTOCUNOAŞTEREA

Autocunoaşterea este procesul de explorare şi structurare a propriilor caracteristici

(abilităţi, emoţii, motivaţie, atitudini, credinţe, mecanisme de apărare şi adaptare) în urma

căruia rezultă imaginea de sine a persoanei.

Unul dintre cele mai cunoscute modele de descriere a personalităţii este realizat prin

cinci mari dimensiuni, care se prezintă ca factori bipolari. Aceste cinci mari dimensiuni sau

trăsături sunt, de obicei, definite printr-unul dintre polii lor, el însuşi descris prin trăsăturile

(de nivel inferior) caracteristice care îl constituie (organizare ierarhică). Aceste cinci

dimensiuni sunt:

Extraversiune: cordialitate, siguranţă de sine, activitate, căutarea senzaţiilor, emoţii

pozitive;

Agreabilitate: încredere, loialitate, altruism, colaborare, modestie, atenţie faţă de

ceilalţi;

Conştiinciozitate: competenţă, ordine, simţ al datoriei, dorinţa de reuşită,

autodisciplină, reflecţie;

Instabilitate emoţională: anxietate, agresivitate, depresie, centrare pe sine,

impulsivitate, vulnerabilitate;

Deschidere: imaginaţie, deschidere către domeniile esteticului, sentimentelor, acţiunii,

ideilor, valorilor.

Personalitatea

1.1.1 Laturile personalităţii

A. TEMPERAMENTUL

Temperamentul este dimensiunea dinamico-energetică a personalităţii, care se exprimă

cel mai pregnant în conduită.

1. Tipologia lui Hipocrate

In acest cadru, se definesc patru tipuri de temperament: sangvinic, flegmatic,

melancolic şi coleric.

Sangvinicul este vioi, vesel, optimist şi se adaptează cu uşurinţă la orice situaţii. Fire

activă, schimbă activităţile foarte des, deoarece simte permanent nevoia de ceva nou.

Trăirile afective sunt intense, dar sentimentele sunt superficiale şi instabile. Trece cu

uşurinţă peste eşecuri sau decepţii sentimentale şi stabileşte uşor contacte cu alte persoane.

Flegmaticul este liniştit, calm, imperturbabil, cugetat în tot ceea ce face, pare a dispune de

o răbdare fără margini. Are o putere de muncă deosebită şi este foarte tenace, meticulos în

tot ceea ce face. Fire închisă, puţin comunicativă, preferă activităţile individuale.

Melancolicul este puţin rezistent la eforturi îndelungate. Puţin comunicativ, închis în sine,

are dificultăţi de adaptare socială. Debitul verbal este scăzut, gesticulaţia redusă.

Colericul este energic, neliniştit, impetuos, uneori impulsiv şi îşi risipeşte energia. El este

inegal în manifestări. Stările afective se succed cu rapiditate. Are tendinţa de dominare în

grup şi se dăruieşte cu pasiune unei idei sau cauze.

2. Tipologia lui Pavlov

Caracteristicile sistemului nervos central sunt:

Forţa sau energia este capacitatea de lucru a sistemului nervos şi se exprimă prin

rezistenţa mai mare sau mai mică la excitanţi puternici sau la eventualele situaţii

conflictuale. Din acest punct de vedere se poate vorbi despre sistem nervos puternic şi

sistem nervos slab;

Mobilitatea desemnează uşurinţa cu care se trece de la excitaţie la inhibiţie şi invers, în

funcţie de solicitările externe. Dacă trecerea se realizează rapid, sistemul nervos este

mobil, iar dacă trecerea este greoaie se poate vorbi despre sistem nervos inert;

Echilibrul sistemului nervos se referă la repartiţia forţei celor două procese (excitaţia şi

inhibiţia). Dacă ele au forţe aproximativ egale, se poate vorbi despre sistem nervos

echilibrat. Există şi un sistem nervos neechilibrat la care predominant este unul din cele

două procese.

Din combinarea acestor însuşiri rezultă patru tipuri de sistem nervos:

tipul puternic – neechilibrat – excitabil (corelat cu temperamentul coleric)

tipul puternic – echilibrat – mobil (corelat cu temperamentul sangvinic)

tipul puternic – echilibrat – inert (corelat cu temperamentul flegmatic)

tipul slab (corelat cu temperamentul melancolic)

3. Tipologia lui Jung şi Eysenck

Unii oameni sunt orientaţi predominant spre lumea externă şi intră în categoria

extravertiţilor, în timp ce alţii sunt orientaţi predominant spre lumea interioară şi aparţin

categoriei introvertiţilor.

Extravertiţii sunt firi deschise, sociabili, comunicativi, optimişti, senini, binevoitori, se

înţeleg sau se ceartă cu cei din jur, dar rămân în relaţii cu ei. Introvertiţii sunt firi închise, greu

de pătruns, timizi, puţin comunicativi, înclinaţi spre reverie şi greu adaptabili.

Cealaltă dimensiune este numită grad de nevrozism. Aceasta exprimă stabilitatea sau

instabilitatea emoţională a subiectului. Eysenck a reprezentat cele două dimensiuni pe două

axe perpendiculare, obţinând tipurile extravertit – stabil, extravertit – instabil, introvertit –

stabil şi introvertit – instabil, pe care le-a asociat cu cele patru temperamente clasice.

4. Tipologia şcolii franco-olandeze (G. Heymans şi E. D. Wiersma)

Există opt tipuri de temperament: pasionaţii (emotivi, activi, secundari), colericii

(emotivi, activi, primari), sentimentalii (emotivi, non-activi, secundari), nervoşii (emotivi,

non-activi, primari), flegmaticii (non-emotivi, activi, secundari), sangvinicii (non-emotivi,

activi, primari), apaticii (non-emotivi, non-activi, secundari), amorfii (non-emotivi, non-

activi, primari).

B. APTITUDINILE

Aptitudinile semnifică ceea ce ştie şi poate să facă cineva (teoretic şi practic).

Ce ştiu?

Ce pot face cu uşurinţa ?

Propoziţii lacunare:

Eu ştiu sa fac……dar nu ştiu……….

Cele mai bune rezultate le am la/in…..

Pot sa fac…….pentru ca…….

Îmi place sa fac…..deoarece……….

Aptitudinile reprezintă potenţialul unei persoane de a obţine performanţă într-un

anumit domeniu.

Tipuri:

generale, care permit obţinerea de performanţe în mai multe domenii;

speciale, care permit obţinerea de performanţe într-un număr restrâns de domenii

(sociale, artistice, muzicale, fizice).

Identificarea aptitudinilor se poate face prin auto-observare, opinia celorlalţi, testare.

C. CARACTERUL

Caracterul exprimă modul de raportare la alţii (atitudinile şi trăsăturile volitive) şi

reiese din interiorizarea normelor şi valorilor sociale fundamentale:

Adevărul, Binele, Frumosul

Educaţia, Credinţa, Cultura, Tradiţiile

Comunicarea, Colaborarea Munca, Întrajutorarea, Competenta, Respectul

Democraţia, Pacea, Legea

D. IMAGINEA DE SINE

Imaginea de sine este modul în care o persoană îşi percepe propriile caracteristici

fizice, cognitive, emoţionale, sociale şi spirituale.

Ea este o reprezentare mentală a propriei persoane, nu reflectă întotdeauna realitatea

(subevaluare/supraevaluare) şi are mai multe componente:

eul actual – imaginea prezentă

eul ideal – imaginea dorită

eul viitor - imaginea a ceea ce poate să devină individul

Dimensiunile Eului sunt:

eul fizic – ce crede individul despre propriul corp;

eul cognitiv – ce crede individul despre modul în care gândeşte, memorează etc.;

eul emoţional – ce crede individul despre emoţiile şi sentimentele sale;

eul social – cum crede individul că este perceput de ceilalţi;

eul spiritual – ce crede individul că este important şi reprezintă o valoare pentru sine.

Imaginea de sine pozitivă favorizează creşterea performantelor şcolare, relaţii

armonioase în cadrul familiei, relaţii bune cu prietenii şi colegii de aceeaşi vârstă.

Comportamentele individului cu imagine de sine negativă implică:

evitare (retragerea şi comportamentele timide);

agresivitate defensivă (atacă sursa frustrării);

compensare (afirmarea propriei personalităţi, adesea prin comportamente

indezirabile);

motivaţie scăzută (refuzul de implicare în sarcină);

rezistenţă (refuză schimbările ce i se propun, pentru a evita ulterioare eşecuri)

Stima de sine reprezintă dimensiunea evaluativă a imaginii de sine şi se referă la

modul în care individul se consideră ca persoană în raport cu propriile aşteptări şi cu ceilalţi.

Formarea ei este influenţată de părerile/evaluările şi reacţiile părinţilor şi educatorilor.

Este evidentă necesitatea unui nivel optim în formularea cerinţelor impuse individului:

acestea să fie suficient de ridicate ca să-l motiveze, dar să nu fie prea ridicate, pentru a nu

genera stres şi emoţii negative inutile.

Diferenţe între persoanele cu stima de sine ridicată şi cele cu stima de sine scăzută pot

fi:

stare de confort, mulţumire psihică/disconfort, nemulţumire;

interpretarea situaţiilor noi: provocatoare/ameninţătoare;

asumare/neasumare de responsabilităţi;

iniţiativă/neimplicare;

asumare /neasumare a consecinţelor propriilor fapte;

exprimare adecvată/inadecvată a emoţiilor;

toleranţă/intoleranţă la frustrare;

rezistenţă mare/scăzută la presiunile grupului.

Dezvoltarea stimei de sine este favorizată de:

mediu stimulator, crearea de oportunităţi pentru afirmare (evitarea etichetării);

existenţa unui suport social;

dezvoltarea abilităţilor de comunicare şi de exprimare emoţională, negociere,

rezolvare de probleme;

dezvoltarea sentimentului de autoefic ienţă;

aşteptări rezonabile;

acceptarea necondiţionată a propriei persoane şi a celorlalţi;

Autocunoaşterea

Autocunoaşterea şi autoaprecierea corectă este una dintre cele mai complexe şi dificile

forme ale cunoaşterii umane. Aceasta este datorată faptului că ea se referă la realitatea

psihică pe care, spre deosebire de realitatea fizică, materială, este mai greu să o percepem, să

o analizăm, să-i precizăm limitele şi nuanţele.

În al doilea rând, autocunoaşterea presupune că obiectul analizei şi aprecierii este

însuşi subiectul care face acest demers investigator. Aşadar, în autocunoaştere subiectul şi

obiectul sunt una şi aceeaşi persoană.

Un alt motiv care îngreunează autocunoaşterea este acela că nu există strategii

elaborate şi standardizate care să asigure precizia autocunoaşterii.

Individul se poate afla, deci, într-un mare impas în procesul descoperirii de sine, pe

care îl pot consideră ca pe un demers sisific. De aceea, strategiile prezentate la începutul

acestui curs, au rolul de a-i ajuta pe tineri să se deschidă faţă de sine, uzând de instrumente

adecvate.

Evident, întrebarea firească pe care ar trebui să o formuleze individul la sfârşitul

conturării unei imagini clare şi obiective despre el însuşi ar fi: „Şi acum că am văzut cine sunt

cu adevărat, ce e de făcut?”

Răspunsul rezidă în necesitatea adaptării conduitei la scopuri şi interese formulate de

individ, în condiţiile unei cunoaşteri de sine obiective.

Această adaptare comportamentală nu se sprijină pe sfaturi standardizate,

soluţia fiind una personalizată care, în funcţie de fiecare situaţie în parte, va căpăta un

anume specific.

2. COMUNICAREA – NOŢIUNI INTRODUCTIVE

2.1. Ce este comunicarea

Când trebuie să definească comunicarea, majoritatea vorbitorilor se gândesc la „a

aduce la cunoştinţă”, „a da de ştire” sau „a informa”. Comunicarea înţeleasă ca proces are la

bază patru componente fundamentale:

emiţătorul,

canalul de comunicare,

informaţia transmisă,

receptorul.

Esenţa procesului constă în transferul sau trimiterea informaţiei de la receptor la

emiţător. Acest model elementar trebuie însă extins, deoarece comunicarea nu se încheie

niciodată cu simpla preluare sau receptare a informaţiei.

În primul rând nu trebuie omisă circulaţia informaţiei şi în sens invers (feed-back),

deoarece, de obicei, comunicarea se realizează în vederea obţinerii unui răspuns.

În al doilea rând, comunicarea este un proces intenţional: emiţătorul transmite

receptorului o informaţie prin intermediul unui canal cu scopul de a produce anumite efecte

asupra receptorului.

În al treilea rând, tot acest proces nu s-ar dovedi pe deplin eficient, dacă nu s-ar acorda

importanţă atât codajului cât şi decodajului mesajului transmis.

În al patrulea rând, nu trebuie ignorată nici posibilitatea apariţiilor unor erori de codare

sau decodare, precum şi imixtiunea unor factori perturbatori. Toate aceste elemente vor

diminua reuşita comunicării.

Privită ca un act de punere în relaţie a emiţătorului cu receptorul, comunicarea poate fi

înţeleasă drept ansamblul proceselor fizice şi psihologice prin care se efectuează operaţia

punerii în relaţie cu una sau mai multe persoane în vederea obţinerii unor anumite obiective.

Comunicarea reprezintă procesul prin care un Emiţător transmite un mesaj sub forma unui

Cod prin intermediul unui Canal către un Receptor.

Comunicarea umană este procesul prin care emitem opinii, valori, norme, percepţii către

un receptor.

Comunicarea umană este un proces prin care un individ transmite stimuli cu scopul de a

schimba comportamentul altor indivizi.

Comunicarea umană reprezintă un ansamblu de principii şi norme care traversează planul

gândirii şi cel comportamental.

2.2. Principiile comunicării

Unele din cele mai recente principii ale comunicării au fost formulate de reprezentanţii

Şcolii de la Palo Alto, care au ţinut să le confere o aură de rigurozitate, numindu-le axiome ale

comunicării:

comunicarea este inevitabilă;

comunicarea se dezvoltă în planul conţinutului şi în cel al relaţiei;

comunicarea este un proces continuu şi nu poate fi abordat în termeni de cauză-efect

sau stimul–reacţie;

comunicarea are la bază vehicularea unei informaţii de tip digital şi analogic;

comunicarea este un proces ireversibil;

comunicarea presupune raporturi de putere între participanţi;

comunicarea implică necesitatea acomodării şi ajustării comportamentelor.

2.3. Unităţi şi caracteristici ale comunicării

Mesajul este unitatea de bază a comunicării, situat de fapt la intersecţia dintre

comunicare şi reprezentarea realităţii. El poate fi alcătuit din cuvinte scrise sau rostite, imagini

vizuale, muzică, zgomote, semne, simboluri, culori, gesturi etc. Suportul fizic al mesajului

este oferit de canal, care îndeplineşte şi funcţia de cale de transport sau distribuţie a

mesajului.

Dimensiunea originalităţii mesajului este dată de informaţie. Sub aspect cantitativ,

informaţia poate fi măsurată atât în momentul emiterii cât şi în momentul receptării, astfel că

se poate determina în ce măsură un mesaj conţine sau nu mai multă informaţie decât alt mesaj.

Din dorinţa de a asigura exactitatea mesajului, emiţătorul poate fi preocupat de emiterea unei

mai mari cantităţi de informaţie decât ar fi necesar în mod normal. Aşa se naşte redundanţa,

„excedentul selectiv de semne faţă de acelea care ar fi fost necesare pentru a transporta

aceeaşi cantitate de originalitate.” Acest surplus trebuie înţeles ca „o măsură a formei, nu a

informaţiei, deoarece indică diferenţa dintre ceea ce este transmis şi ceea ce este necesar”.

O analiză cât mai completă a informaţiei trebuie să facă referiri şi la următoarele

aspecte:

aspectul sintactic: succesiunea semnelor impusă de emiţător;

aspectul semantic: semnificaţia acordată semnelor pe baza convenţiilor sociale;

aspectul pragmatic: efectul informaţiei asupra receptorului.

Efectele comunicării pot fi de natură cognitivă, afectivă sau comportamentală şi nu

trebuie confundate cu răspunsurile receptorului mesajului. Răspunsul este un mesaj returnat

de receptor ca reacţie la stimulul expediat de emiţător, iar uneori poate proveni chiar de la

emiţător, ca reacţie la propriul mesaj.

Finalitatea procesului de comunicare există în măsura în care mesajul codificat de

emiţător este decodificat şi acceptat de receptor. Cunoaşterea codului informaţiei obligă la

respectarea semnelor şi simbolurilor folosite, iar eventualele erori vor putea fi cu uşurinţă

detectate şi corectate.

Când semnificaţia este codificată în cuvinte, mesajul este unul de tip verbal, iar

comunicarea este verbală. Dacă semnificaţia este purtată prin altceva decât cuvinte, mesajul şi

comunicarea sunt non-verbale.

Conţinutul şi maniera în care se comunică se află sub influenţa contextului

comunicării. Evaluarea lui implica analiza mai multor dimensiuni contextuale: fizică,

temporală, culturală, socială şi psihologică.

Capacitatea de comprehensiune a receptorului nu trebuie niciodată ignorată, iar

mesajul trebuie atent construit. Inteligibilitatea unui mesaj este dată nu numai de aportul de

noutate în formă şi conţinut, dar şi de structura lui mult prea elaborată, sau dimpotrivă, mult

prea banală şi previzibilă.

Schimbul de mesaje între participanţii angrenaţi în comunicare devine interacţiune. În

funcţie de numărul de participanţi în reţelele de comunicare instituite la un moment dat,

putem distinge două tipuri de comunicare:

comunicare bipolară;

comunicare multipolară (un emiţător şi mai mulţi receptori; un receptor şi mai mulţi

emiţători; comunicarea cu “poştaşi”).

Pentru oameni, relaţiile create prin comunicare contează uneori mult mai mult decât

conţinutul informaţional transmis, astfel că rolul ei este acela de a crea comuniunea şi

comunitatea. Întemeietorul Şcolii de la Chicago, pragmatistul John Dewey, plasează

comunicarea în spaţiul de interferenţă dintre societate şi comunitate, considerând comunicarea

un mod de a exista al comunităţii:

„Nu numai că societatea continuă să existe prin transmitere, prin comunicare, dar este corect

să spunem că ea există în transmitere şi în comunicare. Este mai mult decât o legătură verbală

între cuvinte precum comun, comunitate, comunicare. Oamenii trăiesc în comunitate în

virtutea lucrurilor pe care le au în comun; iar comunicarea este modalitatea prin care ei ajung

să deţină în comun aceste lucruri. Pentru a forma o comunitate sau o societate, ei trebuie să

aibă în comun scopuri, convingeri, aspiraţii, cunoştinţe - o înţelegere comună - «acelaşi spirit»

cum spun sociologii. Asemenea lucruri nu pot fi transmise fizic de la unul la altul, aşa cum se

procedează cu cărămizile, ele nu pot fi împărţite aşa cum se împarte o plăcintă la mai multe

persoane prin divizarea ei în bucăţi fizice. Comunicarea este cea care asigură dispoziţii

emoţionale şi intelectuale asemănătoare, moduri similare de a răspunde la aşteptări şi cerinţe.”

Este adevărat că societatea modernă cunoaşte numeroase fragmentări generate de

dezvoltarea inegală a diferitelor ei segmente, de diversificarea aspiraţiilor, a atitudinilor şi

comportamentelor; este foarte probabil ca sensul şi conţinutul noţiunii de comunitate să se

modifice în timp, dar cerinţa de a avea un set de valori comune, care să ne confere un

sentiment reciproc de legătură, de apartenenţa la un întreg, nu va putea să dispară.

2.4. Comunicarea ca proces

Figura de mai jos prezintă schema de principiu a procesului de comunicare.

Schema de principiu a procesului de comunicare

Mesajul elaborat de o Sursă este codificat de un emiţător sub forma unui semnal care

parcurge un Canal, pe traseul căruia poate să sufere distorsionări ca urmare a intervenţiei unei

surse de zgomot, după care ajunge la Receptor, îl decodifică şi îl încredinţează destinatarului.

Procesul comunicării

Indiferent de formă, orice proces de comunicare are câteva elemente structurale

caracteristice:

existenţa a cel puţin doi parteneri (Sursă/Emiţător şi Receptor/Destinatar), între care se

stabileşte o anumită relaţie;

capacitatea partenerilor de a emite şi recepta semnale într-un anumit cod, cunoscut de

ambii parteneri, astfel încât mesajul este codificat la Sursă şi decodificat la Destinatar;

existenţa unui canal de transmitere a mesajului.

Procesul de comunicare ia astfel naştere ca urmare a relaţiei de interdependenţă ce

există între elementele structurale enumerate mai sus. Altfel spus, această relaţie de

interdependenţă ce se stabileşte între elementele structurale face ca orice proces de

comunicare să se desfăşoare astfel: Emiţătorul iniţiază comunicarea, transmiţând un mesaj

destinat Receptorului. Mesajul este o componentă complexă a procesului de comunicare,

datorită faptului că el presupune codificarea şi decodificarea, existenţa unui canal de

transmitere şi este influenţat de modul de recepţionare, de deprinderile de comunicare ale

Emiţătorului şi Receptorului, de contextul fizic şi psihosocial în care are loc comunicarea.

Alte elemente componente ale procesului de comunicare sunt: feed-back-ul, canalele de

comunicare, mediul comunicării, barierele comunicaţionale.

feed-back-ul este un mesaj specific, prin care Emiţătorul primeşte de la Receptor un

anumit răspuns cu privire la mesajul comunicat;

canalul de comunicare reprezintă calea urmată de mesaj; există două tipuri de canale de

comunicare:

1. canale formale, prestabilite (de exemplu, canalele ierarhice dintr-o organizaţie);

2. canale informale stabilite pe relaţii de prietenie, preferinţe, interes personal.

mediul comunicării este influenţat de modalităţile de comunicare; există mediu oral sau

mediu scris.

Prin procesul de comunicare, emiţătorul încearcă să convingă, să explice, să

influenţeze, să educe, să informeze sau să îndeplinească orice alt obiectiv.

Scopurile principale ale procesului de comunicare:

- mesajul să fie receptat

- mesajul să fie înţeles

- mesajul să fie acceptat

- mesajul să provoace o reacţie

Când niciunul dintre aceste obiective nu este atins, înseamnă că procesul de

comunicare nu s-a realizat. Acest lucru se poate întâmpla din cauza mai multor factori care

apar în proces.

Cei mai importanţi factori sunt:

A. înţelesul cuvintelor; individualitatea umană este principala barieră în calea unei bune

comunicări. În cursul procesului de învăţare a limbii materne, toţi au atribuit acelaşi

înţeles cuvintelor, dar singura legătură dintre un cuvânt şi lucrul, obiectul, pe care îl

reprezintă este asocierea pe care un grup de oameni a decis să o facă.

B. contextul, sau situaţia reprezintă un alt factor care influenţează comunicarea. O persoană

poate atribui înţelesuri diferite aceloraşi cuvinte la momente şi în contexte diferite.

Esenţial este să adaptăm sensul cuvintelor fiecărei situaţii şi să stăpânim bine aceste

sensuri pentru a nu crea confuzii.

C. barierele în calea comunicării reprezintă perturbaţiile ce pot interveni în procesul de

comunicare şi care pot fi de natură internă (factori fiziologici, perceptivi, semantici,

interpersonali sau intrapersonali) sau de natură externă (care apar în mediul fizic în care

are loc comunicarea: poluare fonică puternică, întreruperi succesive ale procesului de

comunicare); barierele în calea comunicării sunt determinate de diferenţa de percepţie,

concluziile grăbite, stereotipiile, lipsa de cunoaştere, lipsa de interes, dificultăţile de

exprimare, emoţiile şi personalitatea.

Diferenţele de percepţie reprezintă modul în care oamenii privesc lumea. Acest mod

este influenţat de experienţele anterioare, astfel că persoane de diferite vârste,

naţionalităţi, culturi, educaţie, ocupaţie, sex, temperamente vor avea alte percepţii şi

vor interpreta situaţiile în mod diferit.

Concluziile grăbite intervin în situaţiile în care un individ vede ceea ce doreşte să

vadă şi aude ceea ce doreşte să audă, evitând recunoaşterea realităţii.

Stereotipiile reprezintă situaţiile în care diferite persoane sunt tratate ca şi când ar fi

una singură.

Lipsa de cunoaştere –întotdeauna se întâmpină dificultăţi în a comunica eficient cu

cineva, atunci când respectivul are o educaţie diferită, sau ale cărui cunoştinţe în

legătură cu un anumit subiect de discuţie sunt mult mai reduse.

Lipsa de interes – una din cele mai mari bariere în calea comunicării este lipsa de

interes a interlocutorului faţă de mesajul emis. În astfel de situaţii, se acţionează cu

abilitate pentru a direcţiona mesajul astfel încât să corespundă intereselor celui ce

primeşte mesajul.

Dificultăţile de exprimare apar atunci când emiţătorul are probleme în a găsi cuvintele

potrivite pentru a-şi exprima ideile. Lipsa de încredere, vocabularul sărac, emoţiile pot

duce la devierea sensului mesajului.

Personalităţile celor doi factori, Emiţătorul şi Receptorul, care intervin în procesul

comunicării joacă un rol extrem de important. Ei trebuie să-şi adapteze propria

persoană, să-şi controleze temperamentul şi limbajul în funcţie de personalitatea şi de

starea de spirit a interlocutorului, aşa încât mesajul să fie receptat în forma dorită.

Consecinţele manifestării acestor bariere în comunicare sunt:

- apariţia conflictului;

- diminuarea stimei de sine a interlocutorului;

- apariţia resentimentelor, a dificultăţilor de relaţionare;

- adoptarea atitudinilor defensive, retractile/agresive;

- inhibarea capacităţilor rezolutive ale individului, scăderea implicării în activitate.

Conflictul este o parte firească, inevitabilă a procesului de comunicare şi presupune

prezenţa concomitentă a intereselor/nevoilor/valorilor diferite, contradictorii, împiedicând

comunicarea adecvată între persoanele aflate în situaţia respectivă. Conflictul constituie o

oportunitate în autocunoaştere şi dezvoltare personală, în măsura în care persoanele

implicate în conflict acceptă să-şi recunoască vulnerabilitatea, să-şi asume răspunderea şi

consecinţele acţiunilor personale, precum şi propria contribuţie la apariţia problemei.

Obstacole în calea rezolvării conflictului:

- tendinţa naturală de a explica mai întâi care este punctul personal de vedere;

- ineficienţa ca ascultător;

- teama de a pierde stima, aprecierea celorlalţi dacă se recunoaşte greşeala;

- presupunerea unuia că va pierde, iar interlocutorul va câştiga.

În funcţie de caracteristicile pe care le au, barierele pot fi clasificate în:

bariere de limbaj

- aceleaşi cuvinte au sensuri diferite pentru diferite persoane;

- cel ce vorbeşte şi cel ce ascultă se pot deosebi ca pregătire şi experienţă;

- starea emoţională a receptorului poate deforma ceea ce acesta aude;

- ideile preconcepute şi rutina influenţează receptivitatea;

- dificultăţi de exprimare;

- utilizarea unor cuvinte sau expresii confuze.

bariere de mediu

- climat necorespunzător (de exemplu, poluare fonică ridicată);

- folosirea de suporturi informaţionale necorespunzătoare;

- climat nefavorabil (de exemplu, la locul de muncă, un climat nefavorabil poate

determina angajaţii să-şi ascundă gândurile adevărate pentru că le este frică să

spună ceea ce gândesc).

bariere datorate poziţiei emiţătorului şi receptorului,

- imaginea pe care o are emiţătorul sau receptorul despre sine şi despre

interlocutor;

- caracterizarea diferită de către emiţător şi receptor a situaţiei în care are loc

comunicarea

- sentimente şi intenţii cu care interlocutorii participă la comunicare

bariere de concepţie

- existenţa presupunerilor;

- exprimarea cu stângăcie a mesajului de către emiţător;

- lipsa de atenţie în receptarea mesajului;

- concluzii grăbite asupra mesajului;

- lipsa de interes a receptorului faţă de mesaj;

- rutina în procesul de comunicare.

Deşi îmbracă forme diferite, constituind reale probleme în realizarea procesului de

comunicare, barierele nu sunt de neevitat, existând câteva aspecte ce trebuie luate în

considerare pentru înlăturarea lor:

- planificarea comunicării;

- determinarea precisă a scopului fiecărei comunicări;

- alegerea momentului potrivit pentru efectuarea comunicării;

- clarificarea ideilor înaintea comunicării;

- folosirea unui limbaj adecvat.

2.5. Nivelurile comunicării umane

Comunicarea umană se poate desfăşura pe cinci niveluri relativ distincte, aşa cum sunt

ele prezentate în continuare.

2.5.1. Comunicarea intrapersonală

Comunicarea intrapersonală este comunicarea în şi către sine. Fiecare fiinţă umană se

cunoaşte şi se judecă pe sine, îşi pune întrebări şi îşi răspunde, astfel că această comunicare cu

propriul forum interior devine o sursă de echilibru psihic şi emoţional. Deşi nu presupune

existenţa unor comunicatori distincţi, dialogul interior pe care îl purtăm cu noi înşine

reprezintă un autentic proces de comunicare, în care îşi află locul chiar şi falsificarea

informaţiei în vederea inducerii în eroare a interlocutorului (de exemplu situaţia, destul de

frecventă, a oamenilor care se mint sau amăgesc ei înşişi).

2.5.2. Comunicarea interpersonală

Comunicarea interpersonală presupune strict doi participanţi şi are calitatea de a

influenţa opiniile, atitudinile sau credinţele oamenilor. Obiectivele acestei comunicări sunt

extrem de multiple şi complexe: cunoaşterea celor de lângă noi, crearea şi întreţinerea

legăturilor umane, persuadarea interlocutorului, recunoaşterea valorii personale, satisfacerea

nevoilor afective, de control şi dominaţie etc. Comunicarea interpresonală directă presupune

iniţierea de contacte personale nemijlocite şi interactive între oameni, pe când cea

interpersonală indirectă are nevoie de mijloace şi tehnici secundare de punere în contact uman

(scrierea, înregistrările magnetice sau telecomunicaţiile).

2.5.3. Comunicarea de grup

Comunicarea de grup se derulează în colectivităţi umane restrânse: echipe, familii,

cercuri de prieteni, colegii de redacţii etc. Ea este o altă ipostază a comunicării interpersonale

ce presupune însă mai mult de doi participanţi. Limita superioară variază de la caz la caz, dar,

în general, sunt considerate tipice pentru această formă de comunicare grupurile mici, cu cel

mult 10-15 participanţi (de exemplu, brainstorming-ul). La acest nivel se asigură schimburi de

idei şi emoţii, se împărtăşesc experienţe şi se caută soluţii de rezolvare a problemelor, se iau

decizii şi se aplanează conflicte.

Comunicarea de grup este influenţată de caracteristici ale dinamicii de grup:

a) coeziunea grupului

Coeziunea grupului se defineşte ca dorinţa membrilor grupului de a fi împreună, de a

desfăşura activităţi împreună. Ea se referă la unitatea membrilor grupului, la atmosfera

pozitivă existentă sau nu în grup. Între coeziune şi comunicare este o relaţie direct

proporţională şi de influenţă reciprocă.

Factorii care cresc coeziunea grupului pot fi:

- Interni

sistemul de norme (nevoia de reguli clare, lipsite de ambiguitate),

mărimea grupului (când grupul este mai mic, interacţiunile şi comunicarea sunt mai

frecvente),

similaritatea între membrii grupului (interesele, preocupările, scopurile comune cresc

coeziunea).

- Externi

sistemul de recompense pentru performanţa grupului (vizează grupul în ansamblul

său, pentru a spori coeziunea),

ameninţările pe care le primeşte grupul (care cresc coeziunea),

fenomenul conducerii (leadership),

Liderul - în sens larg - este orice persoană care îndeplineşte oficial sau îşi asumă

spontan (lider formal/informal) funcţii de conducere. Liderul grupului este centralizatorul

comunicărilor de grup (lui îi sunt adresate cele mai multe mesaje şi el este cel care transmite

mesajele cu impactul cel mai mare)

Caracteristici de personalitate ale liderului:

- autoeficienţă percepută,

- control intern (se consideră responsabil pentru ceea ce i se întâmplă, nu crede că se

află „la mâna destinului”),

- dominanţă, empatie, sensibilitate la nevoile celorlalţi,

- nonconformism social, inteligenţă, creativitate, perspicacitate

b) influenţa socială

Influenţa socială reprezintă modul în care o persoană îşi modifică comportamentul,

opiniile, în prezenţa reală sau percepută a celorlalţi. Există trei dimensiuni bipolare ale

influenţei sociale:

- conformism/independenţă socială;

- complianţă (elasticitate)/asertivitate1;

- obedienţă sau supunere/sfidare;

Principiile pentru o comunicare eficientă în grup sunt:

- criterii dinainte stabilite pentru formarea grupurilor (să fie diversificate, dar echivalente ca

abilităţi, sau ca tip de persoană, sau să existe niveluri diferite, cu sarcini specifice);

- continuitatea interacţiunilor de grup (în situaţii şi sarcini diferite, pentru a forma reţele de

comunicare);

- interdependenţa membrilor grupului (stimularea colaborării astfel încât realizarea rolului

fiecăruia să depindă de realizarea sarcinilor altor membri ai grupului);

- asumarea responsabilităţii personale pentru activitatea proprie;

- atenţie acordată formării de abilităţi sociale ( abilităţi de comunicare, relaţionare);

2.5.4. Comunicarea publică

Comunicarea publică implică prezenţa unui Emiţător unic şi a unei multitudini de

Receptori (este cazul prelegerilor, discursurilor). Discursul public nu vizează doar

transmiterea de informaţii, ci mai ales schimbarea opiniilor şi acţiunilor publicului,

influenţarea sentimentelor acestora. Eficienţa unei astfel de comunicări se afla deopotrivă în

mâinile oratorului şi ale publicului său. Orice gen de cuvântare, expunere sau prezentare

susţinută de către o persoană direct în prezenţa unui auditoriu, mai mult sau mai puţin

numeros, dar nu mai mic de 3 persoane, este o formă de discurs public sau comunicare

publică (de exemplu, conferinţa, pledoaria, prelegerea, comunicarea ştiinţifică, luarea de

cuvânt, prezentarea unui raport sau a unei dări de seamă, expunerea în faţa unei comisii de

examinare, prezentarea unui spectacol etc.).

1 Asertivitatea este abilitatea unei persoane de a-şi exprima emoţiile şi convingerile fără a afecta şi ataca

drepturile celorlalţi.

2.5.5. Comunicarea de masă

Comunicarea de masă se referă la producerea şi difuzarea mesajelor scrise, vorbite,

vizuale sau audiovizuale de către un sistem mediatic instituţionalizat către un public variat şi

numeros şi presupune prezenţa obligatorie a unui „gate-keeper”, care se prezintă ca un

producător instituţionalizat de mesaje adresate unor destinatari necunoscuţi. Acest tip de

comunicare se caracterizează printr-o slabă prezenţă a feed-back-ului. Mesajele îmbracă cele

mai variate forme (carte, presă scrisă, transmisii radio sau TV). Motivele care stau la baza

consumului de mesaje mediatice vizează informarea, construirea identităţii personale,

integrarea şi interacţiunea socială şi divertisment. Iată diagrama propusă de Van Cuilenburg

pentru a ilustra varietatea derutantă a motivelor care necesită abordarea tipologică anunţată:

Motive Descriere

Informaţie Intenţia de a fi la curent cu ceea ce se petrece în lume

Prestigiu social Intenţia de a stăpâni subiectele de discuţie

Recreare Evadarea din lumea obligaţiilor zilnice

Ocupaţie Intenţia de a da un sens timpului liber

Ritual Consumul mediatic (lectura ziarului) ca ritual sau ceremonial

Siguranţă Absenta ştirilor şi informaţiilor despre actualitate ar provoca

nesiguranţă sau dezorientare

Emulaţie Necesitatea de a trăi evenimente palpitante

Contact social Lărgirea sferei personale de viaţă

Instrument Utilizarea cu scop precis a informaţiei (ştiri de bursă sau anunţuri)

2.6. Alte clasificări ale comunicării

Un prim criteriu în clasificarea formelor comunicării este cel privind modalitatea sau

tehnica de transmitere a mesajului. Se întâlnesc astfel următoarele două categorii:

comunicarea directă, când mesajul este transmis utilizându-se mijloace primare: cuvânt,

gest, mimică;

comunicarea indirectă, când se folosesc tehnici secundare: scriere, tipăritură, semnale

transmise prin unde radio, cabluri, sisteme grafice etc.

La rândul ei, comunicarea indirectă poate fi:

comunicare imprimată (cărţi, reviste, afişe etc.);

comunicare înregistrată (pe film, disc, bandă magnetică, CD, CVD etc.);

comunicare prin fir (telefon, telegraf, prin fibre optice etc.);

comunicare radiofonică (radio, TV, având ca suport undele radio).

Un alt criteriu de clasificare este după modul de realizare a procesului de comunicare,

în funcţie de relaţia existentă între indivizii din cadrul unei organizaţii. Se pot astfel identifica

următoarele tipuri de comunicare:

comunicare ascendentă (realizată de la nivelurile inferioare ale unei organizaţii către cele

superioare);

comunicare descendentă (atunci când fluxurile informaţionale se realizează de la

nivelurile superioare către cele inferioare);

comunicare orizontală (realizată între indivizi aflaţi pe poziţii ierarhice similare sau între

compartimentele unei organizaţii în cadrul relaţiilor de colaborare ce se stabilesc între

acestea).

2.7. Tipuri de comunicare socială

În funcţie de numărul participanţilor şi tipul de relaţie dintre ei, există următoarele

tipuri de comunicare:

2.7.1. Comunicarea verbală

a) Comunicarea orală

Uşurinţa de exprimare depinde de:

- caracteristicile personalităţii;

- calităţile vocale – enunţarea şi pronunţarea;

- caracteristici ale personalităţii celor cu care se comunică.

Trăsăturile comunicării orale eficiente

Claritatea. Presupune capacitatea de exprimare clară a ideilor. Exprimarea trebuie să fie

simplă, iar materialul să fie astfel organizat încât să poată fi uşor de urmărit. Vorbitorul nu

trebuie să încerce să impresioneze auditoriul folosind cuvinte lungi şi complicate.

Acurateţea. Vorbitorul trebuie să se asigure că expresiile şi cuvintele folosite exprimă

exact ceea ce doreşte să spună. El are nevoie de un vocabular suficient de bogat pentru a

putea alege cuvintele cu înţeles precis în vederea atingerii scopului propus. Faptele la care

face referinţă trebuie să fie corecte.

Empatia. Vorbitorul trebuie să fie curtenitor şi prietenos. Oricât de supărat ar fi, el trebuie

să încerce să-şi stăpânească emoţiile şi să rămână calm. Cel mai bun mod de a rămâne

prietenos şi amabil este de a se pune în locul celeilalte persoane, de a încerca să simtă ceea

ce simte cealaltă persoană. Punându-se în locul ei, va stabili o empatie cu aceasta. Totuşi,

nu trebuie să fie mereu de acord cu ea sau cu ideile sale. Expresia feţei şi tonul vocii sunt

evident importante, în special în discuţiile de grup sau interviuri.

Sinceritatea. Aceasta înseamnă în realitate a fi natural. Este întotdeauna un pericol ca

atunci când se discută cu persoane necunoscute sau cu un statut social mai înalt, vorbitorul

să devină rigid şi stângaci sau să încerce să simuleze. Asta provine din lipsa de încredere

în sine.

Relaxarea. Cea mai bună metodă de a se elibera de dificultăţile de vorbire este relaxarea.

Atunci când vorbitorul este stresat şi are muşchii încordaţi, nu mai poate fi natural.

Mişcările bruşte sunt, de asemenea, rezultatul tensiunii acumulate. El trebuie să încerce să

respire profund. Dacă rămâne nemişcat şi încordat, respiraţia i se poate bloca involuntar.

Dacă respiră natural, sau mai profund decât de obicei, atunci muşchii vor fi mult mai

relaxaţi iar efectul va fi în favoarea sa.

Contactul vizual. Limbajul trupului are o foarte mare importanţă în comunicare. Direcţia

privirii şi mobilitatea ei sunt factori importanţi în sincronizarea unui dialog. Un vorbitor

care nu se uită niciodată spre cel care îl ascultă ar putea transmite mesaje de tipul: ,,Nu mă

interesezi”, ,,Nu-mi placi”, ,,Nu sunt prea sigur “, ,Nu sunt sigur pe ce spun” sau chiar ,,Să

nu crezi ce-ţi spun”. Cel care vorbeşte trebuie să stabilească un contact vizual cu cel care

îl ascultă, să nu-şi îndrepte privirea în altă direcţie. Dacă vorbitorul se adresează unui grup

mare, trebuie să-l cuprindă cu privirea astfel încât fiecare individ să se simtă observat. Ei

vor prefera o uşoară pauză a vorbitorului, care demonstrează interesul lui în modul de a-i

privi, asigurând o fluenţă a discursului, spre deosebire de cel care citeşte cu capul în jos,

fără a da importanţă auditoriului.

Înfăţişarea. Felul în care este privit vorbitorul arată cât de bine îl înţeleg ceilalţi.

Înfăţişarea sa reflectă modul în care se priveşte pe sine însuşi – propria imagine. Cel care

îl ascultă nu îl poate ajuta prea mult, însă poate înregistra aparenţa, înfăţişarea sa şi atunci

el va primi, prin metacomunicare, o imagine a modului în care se poartă, cum se

îngrijeşte, chiar şi ce vestimentaţie preferă. În cele mai multe situaţii de dialog oamenii

privesc vorbitorul şi îl judecă chiar înainte de a vorbi. O haină atractivă, o ţinută

vestimentară îngrijită este deosebit de importantă în situaţiile formale: întâlniri publice,

interviuri pentru angajare, conferinţe etc.

Postura. Poziţia corpului este de asemenea importantă pentru procesul de comunicare. O

persoană care se sprijină de perete sau stă aplecată înainte pe scaun în timp ce transmite

un mesaj verbal unei alte persoane, surprinde neplăcut, demonstrând o atitudine de

oboseală, plictiseală sau neglijenţă. Un element important al comunicării constă în

examinarea propriei posturi a vorbitorului cum stă în picioare când vorbeşte – poziţii care

vor pune în evidenţă şi calitatea discursului, dar, mai ales influenţează vocea. Pentru a-şi

ameliora şi perfecţiona postura când vorbeşte, trebuie să aibă în vedere patru caracteristici

foarte importante: vioiciunea, plăcerea, distincţia şi expresivitatea. Ele vor influenţa şi

calităţile vocale.

În comunicare se disting cinci stiluri de transmitere de informaţii:

Stilul rece caracterizează formele de comunicare necooperativă, în care Emiţătorul nu îşi

cunoaşte Receptorul, iar acesta din urmă nu e în măsură să influenţeze în vreun fel

discursul celui dintâi. E cazul unor emisiuni de radio sau TV, cu texte atent elaborate

tocmai pentru că se ştie că inexistenţa feed-back-ului face imposibilă ajustarea lor pe

parcurs.

Stilul formal corespunde adresării către un auditoriu numeros, ale cărui reacţii sunt

perceptibile pentru vorbitor. Discursul prezintă un nivel înalt de coerenţă. Se evită

sistematic repetiţiile, recurgerea la expresii argotice sau prea familiare, elipsele şi lăsarea

în suspensie a unor propoziţii începute. Atunci când destinatarul este un singur individ,

folosirea stilului formal corespunde intenţiei de a marca o distanţă în raport cu persoana

acestuia.

Stilul consultativ este cel al discuţiilor cu caracter profesional, de afaceri, al negocierilor

şi tratativelor. Participarea interlocutorului la dialog este aici activă.

Stilul ocazional este specific conversaţiilor libere între prieteni. Dispare aici baza

informaţională minimală pe care ar urma să se construiască dialogul. Participanţii trec fără

restricţii de la un subiect la altul într-o manieră decontractată, dar şi mai neglijentă. Îşi fac

apariţia expresiile eliptice, elementele de argou etc.

Stilul intim se caracterizează prin recurgerea la un cod personal, care nu mai are drept

obiectiv comunicarea unor date exterioare, ci oferă informaţii despre stările şi trăirile

intime ale subiectului.

b) Comunicarea scrisă

Trăsăturile specifice ale comunicării scrise în raport cu cea orală au făcut obiectul unui

mare număr de cercetări. Textele scrise se disting de discursul oral prin următoarele

particularităţi:

- tendinţa de a utiliza cuvinte mai lungi;

- preferinţa pentru nominalizare acolo unde vorbitorii recurg, de obicei, la verbe cu acelaşi

înţeles;

- folosirea unui vocabular mai variat;

- recurgerea mai frecventă la epitete;

- ocurenţa mai scăzută a pronumelor personale;

- preferinţa pentru propoziţiile enunţiative în defavoarea celor exclamative;

- grija de a formula idei complete;

- eliminarea repetiţiilor.

Când se comunică în scris, este recomandabil ca elementele esenţiale ale mesajului să

fie plasate în prima parte a frazei, unde prezintă şansele maxime de a se fixa în memoria

cititorului.

2.7.2. Comunicarea non-verbală

Pentru a comunica, oamenii nu folosesc numai cuvintele. De câte ori comunicăm,

trimitem în exterior mesaje şi prin intermediul altor mijloace. Chiar atunci când scriem sau

vorbim, noi totuşi comunicăm ceva, uneori neintenţionat.

Comunicarea sonoră

Circa 38% dintre mesajele transmise într-o interacţiune personală sunt de ordin vocal,

fără a fi cuvinte. Ele aparţin fie parametrilor ,,muzicali” ai limbajului (timbrul, intonaţia,

ritmul, pauzele, tonul, înălţimea, intensitatea vocii), fie repertoriului, destul de bogat, de

sunete nearticulate pe care omul este capabil să le emită. Acestea din urmă îndeplinesc funcţii

diferite, de la cea expresivă a oftatului, trecând prin rolul fatic al câte unui ,,îhî” strecurat în

conversaţie pentru a-l convinge pe interlocutor că este urmărit cu atenţie, şi până la

metalingvistica tuse semnificativă, ce semnalează necesitatea citirii mesajului într-o cheie

deosebită faţă de modul de decodificare practicat până atunci.

Comunicarea gestuală

Comunicarea gestuală, sau chinezica se defineşte ca fiind modalitatea de comunicare

prin intermediul gesturilor şi al mimicii. Interpretarea diferită dată aceluiaşi gest în zone

geografice diferite şi posibilitatea exprimării aceleiaşi idei prin gesturi neasemănătoare

pledează pentru prezenţa arbitrariului şi în acest domeniu.

2.7.3. Metacomunicarea

Metacomunicarea este ultimul nivel al comunicării, care presupune mai mult decât

decodarea şi interpretarea mesajului, implicând şi poziţionarea receptorului faţă de conţinutul

care i-a fost transmis.

Modelul aisberg-ului sugerează cât de importantă este comunicarea non-verbală (ochii şi

corpul constituie 80% din impresia totală). Aceasta înseamnă că prin expresia corporală,

persoana îşi dezvăluie starea mentală şi emoţională, simpatia sau antipatia inconştiente faţă de

partenerul de discuţie.

Aşadar, într-o situaţie de comunicare, este esenţial să existe o corespondenţă între

exprimarea corporală şi cea verbală.

O serie de cercetări de psihologie socială arată că 90% din opinia despre o persoană se

construieşte în primele 50 de secunde ale întâlnirii; prima impresie se schimbă foarte greu.

Modelul aisberg-ului comunicarea este alcătuită din: cuvinte - 5-7%, tonul vocii - 13-15%,

limbajul corporal (ochi - 35%, corp, expresii faciale, gesturi - 45%)

3. COMUNICARE ŞI LIMBAJ

În cazul unor oratori, avem de-a face cu două limbaje. Unul dintre ele este limbajul

raţional, cuantificabil în fraze, judecăţi, propoziţii, cuvinte, silabe, sunete, care poate fi

transpus în reguli şi i se pot identifica elementele constitutive. Celălalt este un limbaj

metaforic, figurat, care operează nu cu semne, ci cu simboluri.

Din punctul de vedere al analizelor de limbaj şi comunicare, primul limbaj este atribuit

unor fenomene de gândire dirijată, celălalt unor fenomene de gândire nedirijată. Limbajul

datorat fenomenelor de gândire dirijată urmează legile lingvistice, se supune regulilor

gramaticale, ale sintaxei şi semanticii. Limbajul datorat fenomenelor de gândire nedirijate

constituie o ţesătură în care sunt prinse reprezentările, experienţele, gesturile, atitudinile,

trăsăturile de personalitate, farmecul vorbitorului.

Fenomenele gândirii nedirijate, care se dovedesc a avea un caracter pronunţat

individual, sunt mai puţin susceptibile de normare, în vederea constituirii unei discipline de

studiu. Fenomenele gândirii dirijate, care nu au un specific individual, ci unul general, au fost

asamblate într-o disciplină, într-o teorie a limbajului. De aceea doar acestea pot fi studiate în

mod sistematic şi ele fac obiectul discuţiei de mai jos.

3.1. Limbă şi limbaj

Toate limbile au un fundament comun, o raţiune fondatoare comună, datorită faptului că

servesc aceluiaşi scop: semnificării prin intermediul limbii, transmiterii gândurilor personale

altor oameni.

Fiecare gând este o reprezentare a ceva ce trebuie sau nu trebuie comunicat. De aceea,

în limbă şi prin limbă se deschide accesul la această reprezentare.

Limbajul este reprezentat de orice sistem sau ansamblu de semne, care permite

exprimarea sau comunicarea.

Limba, în sensul comun al termenului este un produs social particular al facultăţii

limbajului, un ansamblu de convenţii necesare comunicării, schimbului de informaţii,

adoptate în mod mai mult sau mai puţin convenţional de către vorbitorii unei societăţi, pentru

exercitarea acestei funcţii prin vorbire.

Dacă limbajul este facultatea sau aptitudinea de a construi un sistem de semne,

intraductibil sau universal, limba este instrumentul de comunicare propriu unei comunităţi

umane. Limbile, ca expresii particulare, ca realizări conjuncturale ale limbajului, sunt

susceptibile de a fi traduse.

Vorbirea este actul prin care se exercită funcţia lingvistică; vorbirea într-o limbă este

activitatea de codare, iar ascultarea este activitatea de decodare a comunicării.

Sistemul de semne este un ansamblu de unităţi convenţionale, abstracte, care prin

combinare pot forma unităţi semantice, cuvinte cu semnificaţie, expresii cu sens; sensul

intrinsec al lor nu este altul decât referenţialitatea lor.

Codul lingvistic – limba – este necesar atât emiţătorului cât şi receptorului, pentru a

realiza comunicarea. El constă într-o multitudine de semne izolate, care se pot asocia pentru a

desemna un referent şi un set de reguli după care se face asocierea acestor designatori pentru a

exprima o imagine mentală, o reprezentare. Organizarea semnelor şi combinarea sensurilor lor

ţin de sintaxa propoziţiei sau a frazei. Practicile discursive – tipuri de organizare ale

comunicării – reprezintă utilizarea limbii în vorbire. Actul enunţării, al vorbirii, presupune

recurgerea la semnificant şi semnificat, entităţi statice ale codului lingvistic.

Semnificantul (cuvântul) desemnează un obiect, o acţiune, un fenomen, un concept;

semnificatul constituie reprezentarea, imaginea mentală, conceptul căruia i se atribuie acel

termen; referinţa reprezintă obiectul, fenomenul, acţiunea, starea de fapt care este desemnată

prin semnificant.

Pentru a reuşi, comunicarea între indivizi are nevoie de înţelegerea codului. Vorbirea

este un act individual, pe când limba este un fenomen social, de grup. Semnificaţiile

termenilor unei limbi se regăsesc în dicţionare. Fiecare vorbitor are pentru un termen una sau

mai multe semnificaţii. Aşadar, fiecare vorbitor are un dicţionar propriu pentru limba pe care

o vorbeşte. Sensurile cuvintelor se pot schimba, în funcţie de interpretările care apar în cursul

comunicării. Aşa se face că unii vorbitori pot avea sensuri greşite, false (adică neconforme cu

sensul de dicţionar sau cu cel atribuit de grupul social în a cărei limbă se exprimă).

Competenţa lingvistică este dată de ansamblul posibilităţilor pe care le are un subiect

vorbitor al unei limbi în ceea ce priveşte capacitatea de a construi şi de a recunoaşte fraze

corecte din punct de vedere gramatical, de a le interpreta pe cele cu sens şi de a le identifica

pe cele ambigue dintr-o anumită limbă.

Performanţele lingvistice ale vorbitorului unei limbi nu ţin neapărat de competenţele

lingvistice pe care le poate demonstra, ci de capacitatea de a pune în joc zestrea acumulată de

termeni (semnificanţi) şi complexul de reguli pentru a obţine sensuri noi. Performanţele

lingvistice mai reclamă şi ansamblul cunoştinţelor despre lume ale subiectului şi o anumită

practică în abordarea şi gestionarea relaţiilor interumane, care pot funcţiona independent de

competenţa lingvistică.

O altă distincţie care se face în acest domeniu este cea între limbă şi discurs. Aici

discursul joacă un rol analog vorbirii, atât doar că e vorba de o vorbire specializată.

Specializarea implicată este datorată relaţiei specifice care se stabileşte în cadrul discursului

între sens şi efect de sens. Dacă în cazul vorbirii, termenilor (cuvintelor) li se pot atribui mai

multe sensuri, fiind la latitudinea interlocutorilor să aleagă sensul care le convine sau cel pe

care-l cunosc, în cazul discursului se pleacă de la prezumţia că în pofida infinităţii de valori

ale unui termen, unei unităţi de semnificaţie minimale îi corespunde un sens şi numai unul.

3.2. Limbaj şi acţiune

Analizele lingvistice pun în lumină trei tipuri de abordări şi de întemeieri posibile:

sintactică, semantică şi pragmatică.

Perspectiva sintactică constă în determinarea regulilor care permit, prin combinarea

simbolurilor elementare, construirea de fraze sau formule lingvistice corecte.

Perspectiva semantică îşi propune să furnizeze mijlocul de interpretare a formelor

lingvistice şi să le pună în corespondenţă cu altceva, altceva care poate fi realitatea sau

formele altei limbi sau ale altui limbaj (non-verbal).

Perspectiva pragmatică îşi propune să analizeze formele limbii aşa cum le utilizează

vorbitorii care intenţionează să acţioneze unii asupra altora prin intermediul limbii.

Orice tip de act al vorbirii comportă trei aspecte concomitente, însă în grade diferite de

intensitate. Aceste trei aspecte sunt: locuţia, ilocuţia şi perlocuţia.

Locuţia constă în articularea şi combinarea de sunete, în evocarea şi combinarea

sintactică a noţiunilor şi sensurilor, în actul de vorbire propriu-zis;

În cazul ilocuţiei, enunţul exprimat în frază reprezintă el însuşi un act, o anume

transformare a raporturilor dintre interlocutori. De exemplu, când cineva spune „promit …”

înseamnă că se angajează la o acţiune care va modifica aşteptarea interlocutorului. Printr-un

act ilocutoriu al enunţării se angajează o acţiune specifică.

În cazul perlocuţiei, enunţul conţine o teleologie de ordin comunicaţional. Scopul

explicit al enunţării autorului poate să nu fie exprimat sau să nu fie identificabil în enunţ,

decât în urma unei eventuale cereri de confirmare sau de explicitare din partea

interlocutorului. Actul perlocuţionar este inserat în interstiţiile unei situaţii de fapt. El poate

exprima şi recursul la un alt tip de cod comunicaţional sau de situaţie, cunoscut de către unii

dintre vorbitori.

3.3. Stiluri de comunicare

Comunicarea eficientă depinde în mare măsură de felul în care comunicăm, adică de

stilul comunicării. Potrivit unei celebre formulări, „Le style c’est l’homme”1, este evident că

fiecărui individ îi este caracteristic un anumit mod de exprimare, un anumit stil, care poartă

pecetea propriei personalităţi, a culturii, a temperamentului şi a mediului social în care acesta

trăieşte. Stilul nu este o proprietate exclusivă a textelor literare, el este specific oricărui act de

comunicare.

3.3.1. Calităţi generale ale stilului

Indiferent de stilul de comunicare abordat, acesta trebuie să îndeplinească, în principal,

următoarele calităţi:

- claritatea – expunerea sistematizată, concisă şi uşor de înţeles; absenţa clarităţii

impietează asupra calităţii comunicării, conducând la obscuritate, nonsens şi la

echivoc;

- corectitudinea – o calitate care pretinde respectarea regulilor gramaticale în ceea ce

priveşte sintaxa, topica; abaterile de la normele gramaticale sintactice se numesc

solecisme şi constau, cu precădere, în dezacordul dintre subiect şi predicat;

- proprietatea – se referă la modalitatea folosirii cuvintelor celor mai potrivite pentru a

exprima mai exact intenţiile autorului;

- puritatea – are în vedere folosirea numai a cuvintelor admise de vocabularul limbii

literare; potrivit cu evoluţia limbii putem identifica arhaisme, care reprezintă cuvinte

vechi, ieşite din uzul curent al limbii, neologisme, cuvinte recent intrate în limbă, al

căror uz nu a fost încă pe deplin validat şi regionalisme, cuvinte a căror întrebuinţare

este locală, specifică unei zone. Potrivit cu valoarea de întrebuinţare a cuvintelor, cu

sensurile în care acestea sunt folosite de anumite grupuri de vorbitori, putem identifica

două categorii de termeni: argoul, un limbaj folosit doar de anumite grupuri de

vorbitori care conferă cuvintelor alte sensuri decât cele de bază pentru a-i deruta pe cei

care nu cunosc codul şi jargonul, care este un limbaj de termeni specifici unor anumite

comunităţi profesionale, folosiţi pentru a realiza o comunicare mai rapidă;

- precizia – are drept scop utilizarea numai a acelor cuvinte şi expresii necesare pentru

înţelegerea comunicării;

- concizia – urmăreşte exprimarea concentrată pe subiectul de comunicat, fără divagaţii

suplimentare şi neavenite;

1 Stilul este omul însuşi

3.3.2. Calităţi particulare ale stilului

- naturaleţea – constă în exprimarea firească, fără afectare, fără o căutare forţată a unor

cuvinte sau expresii neobişnuite, de dragul de a epata, de a uimi auditoriul;

- demnitatea – impune utilizarea în exprimarea orală numai a cuvintelor sau a

expresiilor care nu aduc atingere moralei sau bunei cuviinţe; mai nou este invocată în

acest sens şi atitudinea „politically corectnnes”, evitarea referirilor cu caracter rasial,

şovin, antisemit, misogin sau androgin.

- armonia – obţinerea efectului de încântare a auditoriului prin recurgerea la cuvinte şi

expresii capabile să provoace auditoriului reprezentări conforme cu intenţia

vorbitorului; opusul armoniei este cacofonia;

- fineţea – folosirea unor cuvinte sau expresii prin care se exprimă într-un mod indirect

gânduri, sentimente, idei.

3.3.3. Tipologia stilurilor de comunicare

Stilul neutru – se caracterizează prin absenţa deliberată a oricărei forme de exprimare

a stării sufleteşti, pentru că între emiţător şi receptor nu se stabilesc alte relaţii decât cele

oficiale, de serviciu;

Stilul familiar – se caracterizează printr-o mare libertate în alegerea mijloacelor de

expresie, ca urmare a unor intense trăiri afective; presupune o exprimare mai puţin

pretenţioasă, mai apropiată, folosită în relaţiile cu membrii familiei, prietenii, colegii;

Stilul solemn – sau protocolar, are ca trăsătură specifică căutarea minuţioasă a acelor

formule, cuvinte sau moduri de adresare, menite a conferi enunţării o notă evidentă de

ceremonie, solicitată de împrejurări deosebite, în vederea exprimării unor gânduri şi

sentimente grave, măreţe, profunde;

Stilul beletristic – specificitatea acestui stil constă în marea bogăţie de sensuri la care

apelează şi pe care le foloseşte; este stilul care încearcă să abordeze dicţionarul unei limbi în

exhaustivitatea sa;

Stilul ştiinţific – se caracterizează prin aceea că în procesul comunicării se apelează la

formele de deducţie şi de inducţie ale raţionamentelor, ignorându-se într-o oarecare măsură,

sensibilitatea şi imaginaţia;

Stilul administrativ – un stil funcţional, care are ca element definitoriu prezenţa unor

formule sintactice clişeu, cu ajutorul cărora se efectuează o comunicare specifică instituţiilor;

Stilul publicistic – abordează o mare varietate tematică, fapt ce îl apropie de stilul

beletristic, dar îl deosebeşte de acesta faptul că pune accentul pe informaţie mai mult decât pe

forma de prezentare, urmărind informarea auditoriului;

Stilul de comunicare managerială – stilul în care mesajul managerului caută să aibă

un impact puternic asupra auditoriului, urmărind să activeze eficienţa şi eficacitatea acestuia,

angajarea la rezolvarea de probleme, informarea, dirijarea spre anumite scopuri.

3.3.4. Formele comunicării orale

Monologul este o formă a comunicării în care emitentul nu implică receptorul; în

această formă a comunicării există totuşi feed-back, dar nu există un public anume; în acelaşi

timp, nici nu se poate vorbi de existenţa unui monolog absolut.

Conferinţa clasică presupune o adresare directă, publică în care cel care susţine

conferinţă – conferenţiarul – evită să enunţe propriile judecăţi de valoare, rezumându-se să le

prezinte cu fidelitate pe cele ale autorilor despre care conferenţiază.

Conferinţa cu preopinenţi este forma în cadrul căreia se prezintă mai mulţi

conferenţiari, care prezintă idei opuse pe aceeaşi temă; conferinţa cu preopinenţi poate fi

regizată sau spontană.

Expunerea este forma de discurs care angajează în mod explicit personalitatea, opiniile,

sistemul de valori ale celui care vorbeşte, care îşi transmite opiniile cu privire la un subiect.

Prelegerea este situaţia comunicativă în care publicul care asistă la o prelegere a avut

posibilitatea să sistematizeze informaţii, fapte, evenimente anterioare angajării acestui tip de

comunicare; presupune un nivel de abordare mai ridicat, fără o introducere de acomodare cu

subiectul pus în discuţie.

Relatarea o formă de comunicare în care se face o decodificare, o dezvăluire, o

prezentare, apelând la un tip sau altul de limbaj, a unei realităţi obiective, a unor stări de fapt,

a unor acţiuni fără implicarea celui care participă, ferită de subiectivism şi de implicare

personală.

Discursul este forma cea mai evoluată şi cea mai pretenţioasă a monologului, care

presupune emiterea, argumentarea şi susţinerea unor puncte de vedere şi a unor idei inedite,

care exprimă un moment sau o situaţie crucială în evoluţia domeniului respectiv.

Toastul este o rostire angajată cu prilejul unor evenimente deosebite; nu trebuie să

depăşească 3, 4 minute; trebuie să fie o comunicare care face apel la emoţionalitatea celor

prezenţi, dar cu măsură.

Alocuţiunea reprezintă o intervenţie din partea unui vorbitor într-un context

comunicaţional având drept scop ilustrarea unui punct de vedere; nu trebuie să depăşească 10

minute.

Povestirea este forma cea mai amplă a comunicării, în care se folosesc cele mai variate

modalităţi, care face apel la imaginaţie şi sentimente, la emoţii, la cunoştinţe anterioare; în

mod deosebit îi este specifică angajarea dimensiunii temporale sub forma trecutului;

subiectivitatea povestitorului este prezentă din plin, lăsându-şi amprenta pe forma şi stilul

mesajelor transmise.

Pledoaria este asemănătoare ca formă şi funcţie discursivă cu alocuţiunea,

diferenţiindu-se de aceasta prin aceea că prezintă şi susţine un punct de vedere propriu.

Predica este un tip de adresare în care posibilitatea de contraargumentare şi manifestare

critică sunt reduse sau chiar anulate; specifică instituţiilor puternic ierarhizate.

Intervenţia este situaţia în care emiţătorul vine în sprijinul unor idei ale unui alt

participant la discuţie, acesta din urmă declarându-şi, fie şi tacit, acordul cu mesajul enunţat;

prin intervenţie, emitentul adânceşte un punct de vedere şi îl susţine.

Interpelarea reprezintă situaţia în care cineva, aflat în postura de distribuitor de

informaţie, cere unor anumite surse o mai bună precizare în anumite probleme, pe anumite

domenii.

Dialogul este comunicarea în cadrul căreia mesajele se schimbă între participanţi,

fiecare fiind pe rând emiţător şi receptor; rolurile de emiţător şi receptor se schimbă reciproc;

participanţii la dialog fac un schimb de informaţii; toţi participanţii la dialog se consideră

egali, îşi acordă acelaşi statut.

Dezbaterea este o formă a comunicării în care nu sunt implicate structuri evaluative;

este destinată clarificării şi aprofundării unor idei; nu are un centru de autoritate vizibil, dar

are un moderator.

Seminarul este formă de dialog care implică serioase structuri evaluative; are un centru

autorizat de comunicare, care este şi centrul de conducere al discuţiilor din cadrul

seminarului.

Interviul este forma rigidă a dialogului, în care rolurile de emitent şi receptor nu se

schimbă; este folosit ca metodă de obţinere de informaţii în presă.

Colocviul este forma de comunicare în care participanţii dezbat în comun o anumită

idee, în baza unei discuţii, pe un anumit subiect, prin participarea fiecăruia la discuţii

îmbogăţindu-se sfera subiectului abordat.

3.3.5. Procesul comunicării orale

În procesul de comunicare se pot identifica o serie de stimuli care impun acestui act

specific uman un caracter individual, făcând comunicarea specifică fiecărui vorbitor. Aceştia

sunt de natură internă sau de natură externă.

Stimulii de natură internă sunt:

- experienţele personale, mentale, fizice, psihologice şi semantice, „istoria” fiecăruia;

- atitudinile personale, datorate educaţiei şi instrucţiei fiecăruia, nivelului şi poziţiei sociale,

profesiei;

- percepţia şi concepţia despre lume, despre propria persoană, despre interlocutori;

- propriile deprinderi de comunicator şi nivelul de comunicare al interlocutorului.

Stimulii de natură externă sunt:

- tendinţa de abstractizare – operaţie a gândirii prin care se urmăreşte desprinderea şi

reţinerea doar a unei însuşiri şi a unor relaţii proprii unui fapt;

- tendinţa deductivă – tendinţa de a aşeza faptele sau enunţurile într-un raţionament care

impune concluzii ce rezultă din propuneri şi elemente evidente;

- tendinţa evaluării – tendinţa de a face aprecieri prin raportarea la propriul sistem de valori,

la alte sisteme, la alte persoane.

Situaţia vorbirii, a trecerii limbii în act, presupune o serie de abilităţi necesare

interlocutorilor pentru a reuşi o comunicare eficientă. Condiţiile cerute de operaţionalizarea

comunicării, care ţin de personalitatea vorbitorului, a comunicatorului sunt:

- claritate – organizarea conţinutului de comunicat astfel încât acesta să poată fi uşor de

urmărit; folosirea unui vocabular adecvat temei şi auditorului; o pronunţare corectă şi

completă a cuvintelor;

- acurateţe – presupune folosirea unui vocabular bogat pentru a putea exprima sensurile

dorite; cere exploatarea completă a subiectului de comunicat;

- empatie – vorbitorul trebuie să fie deschis tuturor interlocutorilor, încercând să

înţeleagă situaţia acestora, poziţiile din care adoptă anumite puncte de vedere, să

încerce să le înţeleagă atitudinile, manifestând în acelaşi timp amabilitate şi prietenie;

- sinceritate – situaţia de evitare a rigidităţii sau a stângăciei, recurgerea şi menţinerea

într-o situaţie naturală;

- atitudine – evitarea mişcărilor bruşte în timpul vorbirii, a poziţiilor încordate sau a

unora prea relaxate, a modificărilor bruşte de poziţie, a scăpărilor de sub control a

vocii;

- contact vizual – este absolut necesar în timpul dialogului, toţi participanţii la dialog

trebuie să se poată vedea şi să se privească, contactul direct, vizual, fiind o probă a

credibilităţii şi a dispoziţiei la dialog;

- înfăţişare – reflectă modul în care te priveşti pe tine însuţi: ţinuta, vestimentaţia,

trebuie să fie adecvate la locul şi la felul discuţiei, la statutul social al interlocutorilor;

- postură – poziţia corpului, a mâinilor, a picioarelor, a capului, a spatelui, toate acestea

trebuie controlate cu abilitate de către vorbitor;

- voce – urmăriţi dacă sunteţi auziţi şi înţeleşi de cei care vă ascultă, reglaţi-vă volumul

vocii în funcţie de sală, de distanţa până la interlocutori, faţa de zgomotul de fond;

- viteză de vorbire – trebuie să fie adecvată interlocutorilor şi situaţiei; nici prea mare,

pentru a indica urgenţa, nici prea înceată, pentru a nu pierde interesul ascultătorilor;

- pauze de vorbire – sunt recomandate atunci când vorbitorul doreşte să pregătească

auditoriul pentru o idee importantă.

Pentru a înţelege de ce acţiunea de a asculta este, de asemenea, importantă în

comunicare, e necesar să trecem în revistă fazele ascultării.

- auzirea – actul automat de recepţionare şi transmitere la creier a undelor sonore

generate de vorbirea emitentului; exprimă impactul fiziologic pe care-l produc undele

sonore;

- înţelegerea – actul de identificare a conţinutului informativ comunicat, recompunerea

sunetelor auzite în cuvinte, a cuvintelor în propoziţii şi fraze;

- traducerea în sensuri – este implicată memoria şi experienţa lingvistică, culturală, de

vorbire a ascultătorului;

- atribuirea de semnificaţii informaţiei receptate – în funcţie de nivelul de

operaţionalizare a limbii, a vocabularului, a performanţelor lingvistice;

- evaluarea – efectuarea de judecăţi de valoare sau adoptarea de atitudini valorice din

partea ascultătorului.

O comunicare nu este deplină dacă în relaţie nu se află şi un receptor; o bună

comunicare, o reuşită a acesteia, depinde şi de atitudinea ascultătorului. Calităţile unui bun

ascultător sunt:

- disponibilitatea pentru ascultare – încercarea de a pătrunde ceea ce se comunică, de

a urmări ceea ce se transmite;

- manifestarea interesului – a asculta astfel încât să fie evident că cel care vorbeşte

este urmărit; celui care vorbeşte trebuie să i se dea semnale în acest sens;

- ascultarea în totalitate – interlocutorul trebuie lăsat să-şi expună toate ideile, să

epuizeze ceea ce vrea să spună;

- urmărirea ideilor principale – cererea revenirii asupra unui subiect trebuie să se

refere la ideile principale din ceea ce a fost spus şi să nu se insiste pe lucruri fără

importanţă;

- ascultarea critică – ascultarea cu atenţie şi identificarea cu exactitate cui îi aparţin

ideile care se comunică;

- concentrarea atenţiei – concentrare pe ceea ce se spune, nu pe ceea ce nu se spune,

pe efectele secundare ale comunicării sau pe cele colaterale, accidentale care pot să

apară în timpul comunicării;

- luarea de notiţe – ajută la urmărirea mai exactă a ideilor expuse; permite elaborarea

unei schiţe proprii a ceea ce a fost expus;

- susţinerea vorbitorului – o atitudine pozitivă şi încurajatoare din partea auditoriului

pentru a permite emitentului să izbutească în întreprinderea sa.

3.3.6. Interpretarea mesajelor

Forma cea mai generală de interpretare a mesajelor este raţionamentul logic. Acesta are

la bază un proces de ordonare a conotaţiilor termenilor şi a relaţiilor în care apar aceştia în

judecăţile pe care le facem în enunţurile noastre. Raţionarea cunoaşte două moduri

fundamentale: deducţia şi inducţia

Deducţia constă în extragerea de judecăţi particulare din judecăţi generale, pornind de

la situaţii, de la cunoştinţe cu un caracter general; prin deducţie putem ajunge la cunoştinţe,

judecăţi cu caracter particular, specifice; este un mod de interpretare specific analizei.

Silogismul este o formă a deducţiei şi reprezintă operaţiunea logică prin care din două

premise, una majoră, cealaltă minoră, se obţine o concluzie prin eliminarea termenului mediu,

comun fiecărei premise. Silogismul cunoaşte patru figuri de bază cu mai multe moduri

fiecare. Nu toate modurile silogistice sunt valide. Adevărul concluziei silogismului nu

depinde de adevărul premiselor de la care se pleacă. Adevărul silogistic este unul formal.

Concluzia urmează întotdeauna partea „mai slabă” a premiselor, pe cea cu o sferă conotativă

mai restrânsă sau pe cea cu formă negativă.

Inducţia este procesul invers deducţiei, constând în ajungerea la judecăţi de valoare

pornind de la judecăţi, fapte particulare; de la situaţii particulare spre situaţii generale; un mod

de interpretare specific sintezei.

4. COMUNICAREA NONVERBALĂ

În contextul tipurilor de comunicare, comunicarea nonverbală prezintă interes din cel

puţin două motive:

- rolul ei este adesea minimalizat, percepându-se doar vârful icebergului într-o

conversaţie;

- într-o comunicare orală, 55% din informaţie este percepută şi reţinută prin intermediul

limbajului nonverbal (expresia feţei, gesturile, postura corpului etc.).

Comunicarea nonverbală are, datorită ponderii ei mari în cadrul comunicării realizate de un

individ, un rol deosebit de important. Limbajul nonverbal poate sprijini, contrazice sau substitui

comunicarea verbală. Mesajul nonverbal este cel mai apropiat de realitatea emitentului şi este cel

căruia i se acordă de către interlocutor atenţia cea mai mare. Astfel, de exemplu, cineva poate

constata că, deşi interlocutorul susţine că spune adevărul, îl simte că minte.

4.1. Limbajul corpului

Pentru a evidenţia importanţa limbajului corpului, este suficient să ne gândim la filmele

mute, sau pantomima care exprimă poveşti întregi doar prin limbajul trupului. De multe ori,

când au de discutat ceva important, oamenii evită comunicarea prin telefon şi preferă

comunicarea faţă în faţă, deoarece comunicarea prin telefon blochează comunicarea prin

intermediul limbajului corpului şi în acest fel face comunicarea incompletă, nesigură.

Limbajul corpului contribuie la comunicare prin expresia feţei, mişcarea corpului

(gesturi), forma şi poziţia corpului, aspectul general şi prin comunicarea tactilă.

4.1.1. Expresia feţei

Comunicarea prin expresia feţei include mimica (încruntarea, ridicarea sprâncenelor,

încreţirea nasului, ţuguierea buzelor etc.), zâmbetul (prin caracteristici şi momentul folosirii),

şi privirea (contactul sau evitarea privirii, expresia privirii, direcţia privirii, etc.).

Faţa este cea mai expresivă parte a corpului şi expresia acesteia constituie un mijloc de

exprimare inestimabil. În mod normal, ochii şi partea de jos a feţei sunt privite cel mai intens

în timpul comunicării. De multe ori, într-o conversaţie, ceea ce exprimă ochii este mult mai

important decât ceea ce exprimă cuvintele.

Mimica este cea care comunică diferite stări emoţionale: fruntea încruntată semnifică

preocupare, mânie, frustrare; sprâncenele ridicate cu ochii deschişi – mirare, surpriză; nas

încreţit – neplăcere; nările mărite – mânie sau, în alt context, excitare senzuală; buze strânse –

nesiguranţă, ezitare, ascunderea unor informaţii.

Zâmbetul este un gest foarte complex, capabil să exprime o gamă largă de informaţii, de

la plăcere, bucurie, satisfacţie, la promisiune, sau cinism. Interpretarea sensului zâmbetului

variază însă de la cultură la cultură (sau chiar subcultură), fiind strâns corelată cu

presupunerile specifice care se fac în legătură cu relaţiile interumane în cadrul acelei culturi.

Modul în care o persoană priveşte şi este privită are legătură cu nevoile sale de

aprobare, acceptare, încredere şi prietenie. Chiar şi a privi sau a nu privi pe cineva are un

înţeles. Privind pe cineva confirmăm că îi recunoaştem prezenţa, că există pentru noi;

interceptarea privirii cuiva înseamnă dorinţa de a comunica. O privire directă poate însemna

onestitate şi intimitate, dar în anumite situaţii comunică ameninţare. În general, o privire

insistentă şi continuă deranjează.

Realizarea contactului intermitent şi scurt al privirilor indică lipsa de prietenie. Mişcarea

ochilor în sus exprimă încercarea de a ne aminti ceva; în jos - tristeţe, modestie, timiditate sau

ascunderea unor emoţii. Privirea într-o parte sau neprivirea cuiva poate denota lipsa de

interes, răceala. Evitarea privirii înseamnă ascunderea sentimentelor, lipsă de confort sau

vinovăţie.

Oamenii care nu sunt siguri pe ei vor ocoli privirea interlocutorului în situaţii în care se

simt ameninţaţi, dar o vor căuta în situaţii favorabile; există chiar expresia „a te agăţa” cu

privirea.

Privirea constituie un mod „netactil” de a atinge pe cineva, de unde şi expresia „a

mângâia cu privirea”.

Pupilele dilatate indică emoţii puternice. Pupilele se lărgesc, în general, la vederea a

ceva plăcut, faţă de care avem o atitudine de sinceritate. Pupilele se micşorează ca manifestare

a nesincerităţii, neplăcerii. Clipirea frecventă denotă anxietate.

4.1.2. Mişcarea corpului

Corpul comunică prin gesturi, poziţie, şi prin modul de mişcare.

Câteva elemente ale limbajului gesturilor sunt:

- strângerea pumnilor - denotă ostilitate şi mânie, sau depinzând de context, determinare,

solidaritate, stres;

- braţe deschise - sinceritate, acceptare;

- mână la gură - surpriză şi acoperirea gurii cu mâna - ascunderea a ceva, nervozitate;

- capul sprijinit în palmă semnifică plictiseală, dar palma (degetele) pe obraz, dimpotrivă,

denotă interes extrem;

- mâinile ţinute la spate pot să exprime superioritate sau încercare de autocontrol.

Trebuie avute însă în vedere şi diferenţierile culturale. De exemplu, mişcarea capului de

sus în jos semnifică aprobare, în timp ce în alte ţări (Sri Lanka) aprobarea este exprimată prin

mişcarea capului de la dreapta la stânga. Gestul de arătare cu degetul este considerat

nepoliticos la noi, insultă în Thailanda şi absolut neutru, de indicare, în SUA.

Utilizarea gesticulaţiei excesive este considerată ca nepoliticoasă în multe ţări, dar

gesturile mâinilor au creat faima italienilor de popor pasional.

Modul în care americanii îşi încrucişează picioarele (relaxat, mişcări largi, fără nici o

reţinere) diferă de cel al europenilor (controlat, atent la poziţia finală); cel al bărbaţilor diferă

de cel al femeilor. Un american va pune chiar picioarele pe masă dacă aceasta înseamnă o

poziţie comodă sau dacă vrea să demonstreze control total asupra situaţiei. La noi oamenii

tind să fie destul de conştienţi de modul în care fac acest gest şi îl asociază în moduri diferite

cu formalitatea, competiţia, tensiunea. Bâţâitul picioarelor denotă plictiseală, nerăbdare sau

stres.

4.1.3. Postura corpului

Postura/poziţia comunică în primul rând statutul social pe care indivizii îl au, cred că îl

au sau vor să îl aibă. Sub acest aspect, ea constituie un mod în care oamenii se raportează unii

faţă de alţii atunci când sunt împreună. Postura corpului ne dă informaţii şi despre atitudine,

emoţii, grad de curtoazie, căldură sufletească.

O persoană dominantă tinde să ţină capul înclinat în sus, iar cea supusă în jos. În

general, aplecarea corpului în faţă semnifică interesul faţă de interlocutor, dar uneori şi

nelinişte şi preocupare. Poziţia relaxată, înclinare pe scaun spre spate, poate indica detaşare,

plictiseală sau autoîncredere excesivă şi apărare la cei care consideră că au statut superior

interlocutorului.

Posturile pe care le au oamenii, corelate cu relaţia dintre ei atunci când sunt împreună,

se pot clasifica în trei categorii:

1. de includere/neincludere, postură prin care se defineşte spaţiul disponibil activităţii de

comunicare şi se limitează accesul în cadrul grupului. De exemplu, membrii grupului pot

forma un cerc, pot să se întoarcă/aplece spre centru, să-şi întindă un braţ sau picior peste

intervalul rămas liber, indicând prin toate acestea că accesul la grup este limitat.

2. de orientare corporală, care se referă la faptul că doi oameni pot alege să se aşeze faţă-n

faţă (vizavi) sau alături (paralel). Prima situaţie comunică predispoziţia pentru

conversaţie, iar a doua - neutralitate.

3. de congruenţă/incongruenţă, postură care comunică intensitatea cu care o persoană este

implicată în ceea ce spune sau face interlocutorul. Participarea intensă conduce la postura

congruentă (similară cu a interlocutorului); schimbarea posturii interlocutorului

declanşează în acest caz schimbarea posturii celui puternic implicat în comunicare. În

cazul în care există între comunicatori divergenţe de statut, de puncte de vedere sau de

opinii, apar posturile necongruente: persoana nu priveşte spre interlocutor, nu

interacţionează sub nici o formă.

Modul de mişcare a corpului

Desfăşurarea unei persoane într-o comunicare din punct de vedere al modului de

mişcare a corpului poate fi caracterizată de:

- mişcări laterale (se consideră buni comunicator);

- mişcări faţă-spate (se consideră om de acţiune);

- mişcări verticale (se consideră om cu putere de convingere).

În America au apărut aşa-numiţii „headhunters”, vânătorii de capete, consultanţi

specializaţi pe problema găsirii de oameni potriviţi pentru o anumită funcţie managerială.

Aceşti specialişti folosesc intensiv aceste indicii.

4.1.4. Comunicaţia tactilă

Acest tip de limbaj non-verbal se manifestă prin frecvenţa atingerii, prin modul de a da

mâna, modul de îmbrăţişare, de luare de braţ, bătutul pe umăr etc.

Cunoaştem ce semnifică aceste atingeri pentru români, dar în diferite culturi ele pot

comunica lucruri diferite. De exemplu, la japonezi, înclinarea capului înlocuieşte datul mâinii

ca salut, în timp ce la eschimoşi acest salut se exprimă cu o uşoară lovitură pe umăr.

Unii oameni evită orice atingere. Forţa şi tipul de atingere depinde în mare măsură de

vârstă, salut, relaţie şi cultură.

4.2. Prezenţa personală

Prezenţa personală comunică, de exemplu, prin intermediul formei corpului, a

îmbrăcămintei, a mirosului (parfum, miros specific), a bijuteriilor şi a altor accesorii

vestimentare.

Avem în cultura noastră anumite atitudini privind legătura dintre forma corpului,

aspectul exterior şi personalitate. Distingem trei tipuri de fizic:

- ectomorf (fragil, subţire şi înalt);

- endomorf (gras, rotund, scurt);

- mezomorf (musculos, atletic, înalt).

Datorită condiţionărilor sociale am „învăţat” la ce să ne „aşteptăm” de la oamenii

aparţinând diferitelor categorii. Astfel, tindem să-i percepem pe ectomorfi ca fiind tineri,

ambiţioşi, suspicioşi, tensionaţi, nervoşi şi mai puţin masculini; pe endomorfi îi percepem ca

fiind bătrânicioşi, demodaţi, mai puţin rezistenţi fizic, vorbăreţi, buni la suflet, agreabili, de

încredere, prietenoşi, dependenţi de alţii; pe mezomorfi îi percepem ca fiind încăpăţânaţi,

puternici, aventuroşi, maturi în comportare, plini de încredere în sine, veşnic învingători.

Îmbrăcămintea, în măsura în care este rezultatul unei alegeri personale, oglindeşte

personalitatea individului, este un fel de extensie a eului şi, în acest context, comunică

informaţii despre acesta. Ea poate afecta chiar comportamentul nostru general sau al celor din

jur. Îmbrăcămintea se poate folosi pentru a crea un rol.

Îmbrăcămintea şi accesoriile pot marca statutul social real, sau pretins. De exemplu,

femeile care acced la o funcţie managerială înaltă vor tinde să se îmbrace într-un mod

particular (costum sobru din două piese), purtând accesorii similare celor bărbăteşti (servietă

diplomat).

Îmbrăcămintea non-conformistă comunică faptul că purtătorul este un original, răzvrătit

social, posibil creator de probleme sau artist. Îmbrăcămintea neglijentă este asociată în

general cu valoarea intrinsecă a individului.

Pentru situaţii de afaceri este apreciată îmbrăcămintea elegantă şi de calitate, dar nu

sofisticată.

Igiena personală constituie un factor important. Mirosul „telegrafiază” mesaje pentru

multe persoane, chiar fără a fi conştiente de aceasta. Parfumul puternic, chiar de calitate,

atrage atenţia într-un mod neadecvat şi ne sugerează prostul gust sau anumite intenţii.

4.3. Limbajul spaţiului

Limbajul spaţiului trebuie interceptat simultan în funcţie de 5 dimensiuni: mărime, grad

de intimitate, înălţime, apropiere - depărtare, înăuntru - în afară.

Fiecare din noi are preferinţe în legătură cu distanţa faţă de cei cu care comunicăm. În

majoritatea culturilor europene, nu se apreciază apropierea cu mai mult de 40-50 cm decât a

celor din familie sau a persoanelor iubite; această distanţă defineşte spaţiul intim.

„Invadarea” acestui spaţiu produce senzaţia de disconfort.

Comunicăm confortabil atunci când distanţa faţă de interlocutor este de 1-2 m, distanţă

ce defineşte spaţiul personal. Într-un spaţiu mai mic este greu să te concentrezi asupra

comunicării. Adeseori suntem puşi în situaţia ca, în timp ce vorbim cu cineva, să facem un pas

înainte sau unul înapoi pentru a ne regla acest spaţiu la mărimea adecvată pentru spaţiul

nostru personal.

Apropierea exagerată poate comunica ameninţare sau relaţii de natură strict personală;

depărtarea excesivă poate comunica aroganţă, importanţă, statut social superior. Cu cât o

persoană este mai importantă, cu atât va tinde să aleagă o masă de birou mai mare, care

impune o distanţă mai mare faţă de interlocutor.

Dacă urmărim modul în care oamenii tind să-şi aleagă locul într-o încăpere (atunci când

există posibilitatea de a alege) şi cum îşi marchează spaţiul personal prin împrăştierea foilor,

întinderea picioarelor etc., devine evident ce vor acestea să ne comunice.

Modul în care managerul foloseşte spaţiul în timpul şedinţelor poate comunica ceva

despre personalitatea sa, despre stilul de conducere şi luare a deciziilor. Managerul ce stă în

spatele biroului indică lipsa dorinţei de acţiune. Probabil că acest tip de manager va lua

deciziile singur şi stilul său de conducere este mai degrabă autocratic decât democratic.

În general, spaţiile mici sunt percepute ca fiind mai prietenoase, calde şi intime. Cele

mari sunt asociate cu puterea, statutul şi importanţa. De aceea, adeseori suntem intimidaţi

intrând într-un spaţiu mare, înalt şi cu mobilier masiv.

4.4. Limbajul culorilor

Culoarea, dincolo de percepţia şi trăirea ei afectivă, este şi o oglindă a personalităţii

noastre şi deci influenţează comunicarea. Gândirea creatoare are loc optim într-o încăpere cu

mult roşu, iar cea de reflectare a ideilor într-o cameră cu mult verde. Culorile strălucitoare

sunt alese de oamenii de acţiune comunicativi, extravertiţi, iar cele pale de timizi, introvertiţi.

Semnificaţia culorilor poate fi diferită în diverse culturi. De exemplu, roşul este asociat

în China cu bucurie şi festivitate, în Japonia cu luptă şi mânie; în cultura indienilor americani

semnifică masculinitate, în Europa dragoste, iar în SUA comunism. În ţările cu populaţie

africană, negrul sugerează binele, iar albul răul. Pentru europeni, negrul este culoarea tristeţii,

în timp ce aceste stări sunt exprimate la japonezi şi chinezi prin alb. Verdele semnifică la

europeni invidie, la asiatici bucurie, iar în anumite ţări speranţă, în timp ce galbenul comunică

la europeni laşitate, gelozie, la americani este culoarea intelectualităţii, iar la asiatici semnifică

puritate.

Culoarea afectează comunicarea sub următorul aspect: culorile calde stimulează

comunicarea, în timp ce culorile reci o inhibă; monotonia, precum şi varietatea excesivă de

culoare, inhibă şi-i distrag pe comunicatori.

4.5. Limbajul timpului

Modul în care putem comunica prin limbajul timpului este corelat cu:

- precizia timpului

- lipsa timpului

- timpul ca simbol.

Precizia timpului

Timpul este considerat ca ceva preţios şi personal şi, în general, atunci când cineva îşi

permite să ni-l structureze, aceasta comunică diferenţa de statut.

A veni mai târziu sau ceva mai devreme la o întâlnire de afaceri sau a fi punctual sau nu

la o şedinţă are anumite semnificaţii: comunică atitudinea faţă de interlocutor sau faţă de

activitatea respectivă, percepţia statutului şi a puterii, respectul şi importanţa acordată.

Întârzierea poate irita şi insulta.

Cu cât oamenii sunt făcuţi să aştepte mai mult, cu atât ei se simt mai umiliţi, se simt

desconsideraţi şi inferiori ca statut social. Astfel, limbajul timpului se poate folosi, în mod

voit sau nu, pentru a manipula, supune şi controla sau pentru a comunica respect şi interes.

Lipsa timpului

Percepem timpul ca pe o resursă personală limitată şi, de aceea, modul în care fiecare

alegem să îl folosim comunică atitudinea noastră faţă de cel care solicită o parte din această

resursă. Dacă nu acordăm timp pentru o anumită comunicare se va percepe ca neacordare de

importanţă. Studiile sociologice au arătat că, în general, relaţia de comunicare pozitivă se

dezvoltă proporţional cu frecvenţa interacţiunii (deci timp petrecut împreună).

Timpul ca simbol

Acest aspect ţine de o anumită obişnuinţă, cum este ritmul (de exemplu: mâncăm de trei

ori pe zi şi la anumite ore). Similar, anotimpurile impun anumite activităţi şi un anume fel de

viaţă clar situate în timp. Sărbătorile şi ritualurile, de asemenea, sunt marcate de timp. Astfel,

oamenii de afaceri ştiu că în preajma sărbătorilor de iarnă se cumpără mai mult şi se lucrează

mai puţin.

În final, după ce a fost caracterizat fiecare tip de limbaj în parte, este bine să ştim

anumite aspecte ale limbajului nonverbal de care trebuie ţinut cont în interpretarea lui:

Pentru a evita interpretarea greşită a unui element de limbaj nonverbal este bine să-l

interpretăm în contextul tuturor celorlalte elemente verbale şi non-verbale.

Caracteristicile de personalitate individuale, de educaţie, experienţă de viaţă etc., sunt

elemente care trebuie luate în considerare în interpretarea corectă a limbajelor

nonverbale.

Modul de folosire şi interpretare a limbajelor nonverbale diferă sub multe aspecte: de

la individ la individ; de la profesie la profesie; de la colectivitate la colectivitate; de la

cultură la cultură.

5. COMUNICAREA DE MASĂ

Viaţa omului contemporan se caracterizează, printre altele, prin multitudinea de

informaţii, pe care le primeşte permanent pe diferite căi. Prin cantitatea, frecvenţa şi

simplitatea lor, mesajele mass-media au devenit tot atât de familiare ca şi hrana, lucrurile din

locuinţă, sau prietenii. În spatele acestui flux continuu de imagini, sunete şi semne

funcţionează un sistem socio-profesional a cărui complexitate şi anvergură sunt nebănuite

publicului larg şi care este cu atât mai subtil cu cât vizibilitatea produselor sale dă iluzia

transparenţei. Inaugurat în secolul al XV-lea, prin apariţia tiparului, acest sistem a cunoscut o

dezvoltare reală în secolul al XIX-lea, pentru ca în ultimul veac al mileniului actual să aibă un

caracter realmente exploziv, adevăratele sale resurse fiind evidenţiate abia în ultimii 50 de ani,

odată cu generalizarea audio-vizualului. Pentru a-i înţelege mecanismele şi legităţile care-l

guvernează, numeroase ştiinţe „clasice”, între care economia, lingvistica, psihologia,

sociologia, istoria şi antropologia culturală, cu ramurile lor moderne cum sunt marketingul,

semiotica, psihosociologia, imagologia, etnografia cotidianului etc., şi-au conjugat eforturile

realizând o sinteză care, la capătul unui secol de evoluţie, a conturat un câmp teoretic nou:

acela al ştiinţelor comunicării de masă. În prezent, este un adevăr larg recunoscut că acestea

şi-au câştigat o poziţie bine definită şi au dobândit un prestigiu inatacabil în ansamblul

ştiinţelor sociale. Ştiinţe noi şi mobile, precum cele ale comunicării de masă sunt caracterizate

printr-un ritm aparte, rapid şi incitant, pentru că ele se dezvoltă simultan cu evoluţia

sistemului mass-media (generalizarea comunicării prin Internet, jocurile video interactive etc.)

şi cu sporirea rafinamentului metodelor de cercetare, ceea ce va declanşa fără îndoială şi

schimbări spectaculoase de paradigme teoretice. Totodată, este evident faptul că acest proces,

prin mai slaba lui vizibilitate pentru publicul larg (cercetările şi rezultatele lor circulă mai ales

în mediile ştiinţifice şi universitare), se situează în „contratimp” în raport cu accesibilitatea şi

pregnanţa mass-media. Se poate trage concluzi, în acest context, că universul comunicării de

masă, permanent prezent şi evident prin el însuşi, umbreşte cercetările ce i s-au consacrat,

dând impresia că tot ceea ce se întâmplă în acest univers este simplu, natural, de la sine înţeles

şi că nu mai este nevoie nici de studii, nici de teorii, nici de concepte pentru a vorbi despre,

sau pentru a comenta ceea ce se întâmplă în această lume a mass-media. Însă o astfel de

perspectivă nu este decât o iluzie păgubitoare.

Într-un sistem atât de amplu şi de complex, cum este cel al comunicării de masă (care

pune în mişcare importante resurse financiare, umane şi materiale, de rezultatele căruia

beneficiază milioane de oameni, modelând prin efectele pe care le produce gândirea şi

comportamentul unor importante colectivităţi umane care ocupă o poziţie vitală în angrenajul

politic al oricărei societăţi contemporane etc.) nimic nu mai poate fi simplu şi de la sine

înţeles. În aceste condiţii, se poate aprecia fără teama de a greşi, că mass-media a devenit un

fel de centru gravitaţional în raport cu care îşi definesc poziţia celelalte segmente ale societăţii

– sistemul economic, sistemul politic, sistemul cultural, sistemul ideologic, cel al cercetărilor

ştiinţifice şi, alături de toate acestea, viaţa noastră cotidiană.

Este evidentă deci nevoia eliminării ambiguităţilor şi confuziilor, a realizării unei

înţelegeri ştiinţifice a acestei problematici, a depăşirii iluziei competenţei şi chiar a

profunzimii în acest domeniu.

5.1. Conceptul de comunicare de masă

De cele mai multe ori, la nivelul cunoaşterii comune, comunicarea de masă este

identificată drept mass-media. Deoarece şi acest concept de mass-media este mai nou, se

impune o definire a sa: Termenul medium (la plural media) este un cuvânt de origine latină,

transplantat într-un ansamblu anglo-saxon. El desemnează în principiu procesele de mediere,

mijloacele de comunicare şi se traduce, în general, cu expresia „mijloace de comunicare”.

Mass-media reprezintă mijloace de comunicare pentru un mare public, un public de masă,

inventate şi utilizate în civilizaţiile moderne şi având drept caracteristică esenţială marea lor

forţă şi vasta lor rază de acţiune. Evident, în această categorie se înscriu radiodifuziunea şi

televiziunea, cinematograful şi presa, care este considerată ca fiind unul dintre principalele

mass-media. Cartea, discursurile, benzile, casetele sau videocasetele pot, de asemenea, să fie

încadrate în categoria mass-media; de asemenea, afişul publicitar. Se poate considera că şi

cuvântul, telefonul, telegraful, scrisul sunt mijloace de comunicare, chiar dacă ele servesc mai

curând la stabilirea de relaţii interpersonale decât ca emiţători către marele public.

Se impun totuşi unele precizări faţă de acest punct de vedere. Între noţiunile de mass-

media şi comunicare de masă, mijloace ale comunicării de masă este evident că nu poate

exista o sinonimie perfectă. Confuziile care se fac în acest sens limitează sensurile

conceptelor printr-un reducţionism simplist, inadecvat. Între comunicare de masă, înţeleasă ca

mesaje şi procese de comunicare şi mijloace de comunicare (instrumentele comunicării,

mijloacele tehnice de transmitere a mesajelor) există diferenţe vizibile, care nu pot fi ocolite

sau trecute cu vederea.

Astfel, o celebră definiţie dată comunicării de masă (ansamblul procedeelor – presă,

radio, televiziune, cinema etc. – prin care se realizează informarea, propaganda şi acţiunea

asupra opiniei publice), este, din acest punct de vedere, lipsită de precizie şi poate fi

amendată.

Expresia mass-media nu poate şi nu trebuie să înlocuiască noţiunea de comunicare de

masă. Chiar mass-media semnifică şi are o cuprindere mai mare decât cea de mijloace.

Noţiunea de mass înseamnă de fapt un public numeros, dar poate fi înţeleasă şi ca o

amplitudine socială a mesajului, ca o simultaneitate a receptării pe o arie largă, ca o

standardizare a consumului de produse culturale şi, în acelaşi timp ca un nivel scăzut de

receptivitate. Din această perspectivă, conceptul de comunicare de masă este definit în sens

unilateral, simplist, creându-se în mod artificial o despărţire între cultura înaltă, a elitelor

sociale şi cultura de masă, producţia de masă, receptarea de masă, consumul de masă. Acesta

este şi motivul care îi determină pe unii teoreticieni să prefere noţiunile de tehnici de difuzare

colectivă, canale de difuzare colectivă.

Nu se poate defini conceptul de comunicare de masă fără a se ţine cont de faptul că este

vorba despre un ansamblu de fenomene socio-culturale strâns legate de evoluţiile în domeniul

ştiinţei şi tehnologiei, ceea ce implică unele trăsături specifice. Deşi începuturile comunicării

de masă pot fi situate în secolul al XV-lea datorită inventării tiparului, aceasta este pregnantă

în secolul XX, după prima conflagraţie mondială, o dată cu dezvoltarea mijloacelor tehnice în

domeniul audio-vizualului. Abia în aceste condiţii se poate spune că ea face posibilă

transmiterea unui mesaj către un public variat şi numeros, care îl recepţionează simultan, fiind

despărţit din punct de vedere spaţio-temporal de sursă. Emiţătorul, în acest caz, este un

profesionist al comunicării, un jurnalist o „persoană instituţionalizată”, sau o organizaţie de

comunicare, un post de radio, un canal de televiziune, un ziar (grupuri sociale specializate –

antreprenorii de presă şi personalul lor). Aceasta este de fapt şi prima dintre caracteristicile

comunicării de masă: emiţătorul, o „persoană instituţionalizată”, care reprezintă, de obicei, un

grup de persoane, este un mare producător de mesaje.

Prin comparaţie, în toate celelalte modalităţi de comunicare (directă, indirectă, multiplă)

emiţătorul de mesaje este unul singur. Diferenţa dintre modurile de comunicare este dată, în

acelaşi timp, de mijloacele prin care se face comunicarea, ca şi de numărul receptorilor de

mesaje.

Din această perspectivă se poate aprecia că, în cazul comunicării de masă, comunicarea

se socializează, devine colectivă. Revenind, emiţătorii de mesaje nu mai sunt indivizi, ci

grupuri formate din indivizi, iar mesajele, care nu mai reprezintă doar părerea unui singur

individ, ci a întregului grup, trec printr-un mijloc de informare (ziarul, radioul, televiziunea).

În acelaşi timp, destinatarii comunicării formează grupuri largi, colectivităţi umane, fapt care

constituie socializarea audienţei (a receptării).

O altă caracteristică a conceptului analizat vizează caracterul unidirecţional şi mediat al

comunicării. Emiţătorii şi receptorii de mesaje sunt separaţi spaţial şi temporal, iar

informaţiile se transmit prin intermediul unei tehnologii moderne, specifice „erei electronice”.

În fine, o nouă trăsătură a comunicării de masă este dată de faptul că reacţia grupului

receptor de mesaje faţă de grupul emiţător (feed-back-ul) este lentă, chiar de indiferenţă.

Când ea se produce, receptorii devin, la rândul lor, purtători ai unor noi mesaje.

Pe marginea acestui subiect se poate vorbi de trei caracteristici ale comunicării sociale

prin intermediul presei, care o diferenţiază de toate celelalte forme ale comunicării şi anume:

caracterul instantaneu (sau cvasi-instantaneu), deoarece informează despre un

eveniment aproape în acelaşi timp cu desfăşurarea lui sau cu un decalaj foarte mic;

permanenţa, pentru că nu cunoaşte nici o întrerupere şi jalonează istoria în

continuitatea ei;

caracterul universal, pentru că este prezentă peste tot şi în orice moment.

Presa se poate defini drept o comunicaţie socială, ea îndeplinind următoarele condiţii:

periodicitate pregnantă (apariţie cotidiană)

consum imediat, fără întârziere; mesajul jurnalistic este extrem de perisabil în timp, de

aceea el trebuie consumat imediat, altfel îşi pierde orice savoare

eterogenitatea conţinuturilor efemere şi varietatea incoerentă a funcţiilor; ziarul este

un conglomerat de ştiri; satisface gusturile cele mai diverse

grija pentru actualitate, dominantă şi copleşitoare; totul porneşte de la actualitatea

imediată şi se reduce la ea; cotidianul, prin faptele, opiniile, evenimentele, întâmplările

şi incidenţele sale, „invadează” totul, cuprinde totul, se impune pretutindeni.

producţie-difuzare cu mare densitate pentru un enorm conglomerat de persoane:

colectivitate în omogenitate, masă în eterogenitate.

În orice acţiune de comunicare, trebuie avute în vedere cele cinci întrebări

fundamentale: cine spune? ce spune? prin ce canal? cui? cu ce efect?

Din această perspectivă, fiecare element al actului comunicării poate fi supus analizei,

având în vedere cele două componente: structura şi funcţia. Astfel, cine? vizează analiza de

control, adică studiul emiţătorului, al celui care iniţiază şi controlează procesul comunicării;

ce? vizează analiza de conţinut a comunicării; prin ce canal? urmăreşte analiza canalelor de

comunicaţie, a mediului (presă scrisă, cinema, radio, televiziune, video etc.); cui? vizează

analiza publicului, audienţa, modul de receptare a mesajelor; cu ce efect? vizează analiza

scopului, a efectelor şi eficacităţii comunicării.

În concluzie, modelul comunicării de masă se poate rezuma la formula: „cineva spune

ceva cuiva”.

5.2. Industrializarea comunicării sociale

Apariţia şi funcţionarea tiparului a permis multiplicarea bunurilor culturale şi, prin

aceasta, difuzarea lor pe arii geografice din ce în ce mai largi şi în medii sociale din ce în ce

mai diverse. Astfel, relaţii de comunicare ce ar fi trebuit anterior acestei epocale invenţii, să

reunească grupuri restrânse de persoane, au pus în legătură nenumărate alte persoane. Aceşti

indivizi sunt străini de autorul comunicării, nu au o legătură directă cu el şi beneficiază de un

duplicat al mesajului iniţial.

Se poate aprecia că, în general, în procesul comunicării sociale se pot instaura două mari

tipuri de relaţii:

Relaţii directe – comunicarea se realizează între două sau mai multe persoane, aflate

în poziţii de proximitate; ele interacţionează şi se influenţează reciproc în cadrul

acestui proces. Un astfel de tip de comunicare poartă numele de comunicare

interpersonală.

Relaţii indirecte – comunicarea dintre persoane este mijlocită de un instrument care

permite transferul mesajului de la emiţător către receptor (sau receptori). În astfel de

cazuri, comunicarea este mediată.

Medierea se realizează prin echipamente tehnice care permit oamenilor să comunice

expresia gândirii lor, oricare ar fi scopul acestei gândiri.

Din dorinţa de a asigura o cât mai mare arie de cuprindere a mesajelor, dar şi de a

amplifica durata acestora, oamenii au inventat noi şi noi mijloace tehnice. Direcţiile de

căutare s-au orientat spre soluţii capabile să asigure suportului mesajelor o capacitate mare de

înglobare şi o rezistenţă sporită şi să multiplice aceste suporturi, în vederea atingerii unei

audienţe cât mai mari, ori să mărească viteza cu care aceste mesaje sunt fixate pe suport şi

ajung la destinatar. În ultimele două secole, dar îndeosebi în secolul al XX-lea, explozia

tehnologică a oferit o considerabilă diversitate de soluţii, fiecare dintre ele fiind menită să

răspundă unei nevoi de comunicare. Cărţile tipărite în tiraje de masă, suportul magnetic de

stocare şi transmitere a informaţiei au amplificat la cote cândva greu de imaginat posibilităţile

de înmagazinare şi păstrare a datelor şi informaţiilor; ziarele şi revistele, discurile (clasice sau

de ultimă generaţie) şi înregistrările magnetice, precum şi filmele au mărit volumul audienţei

la nivelul milioanelor de oameni. De asemenea, telefonul, radioul, televiziunea şi satelitul au

permis transmiterea din ce în ce mai rapidă a mesajelor, ajungându-se ca diferenţa dintre

momentul transmiterii şi cel al receptării să fie practic zero. În toate aceste situaţii, între

entităţile de bază ale comunicării (emiţătorul şi receptorul) se interpune un întreg angrenaj

tehnologic repartizat în mai multe tipuri de instituţii controlate de un număr mare de

specialişti, cu competenţe dintre cele mai diverse. Acest sistem care multiplică suporturile (în

diferitele lor concretizări) pe care este transmis mesajul, care distribuie unui număr din ce în

ce mai mare de beneficiari, simultan, acelaşi mesaj conduce la realitatea conform căreia

emiţătorul nu se mai adresează unei alte persoane sau unui grup restrâns de indivizi, ci unei

mulţimi enorme de receptori. În concluzie, prin şi datorită acestui angrenaj tehnologic şi

instituţional, comunicarea mediată a devenit o comunicare de masă.

Din această perspectivă, comunicarea mediată cuprinde în sfera ei două tipuri de relaţii:

comunicarea mediată tehnologic, dar în grup restrâns şi comunicarea de masă. În prima

categorie pot fi enumerate discuţiile prin telefon, „dialogurile” realizate prin e-mail

discursurile publice amplificate prin instalaţii de sonorizare, concertele şi spectacolele etc. În

cea de-a doua grupă sunt cuprinse toate situaţiile în care între emiţător şi receptor se interpun

utilaje complexe şi, mai ales, instituţii sofisticate; în acest caz, receptorii reprezintă o masă

enormă de oameni, un ansamblu de colectivităţi formate din indivizi care nu se cunosc între

ei, nu se află în relaţii de proximitate şi sunt foarte diferiţi în ceea ce priveşte poziţia socială,

sexul, vârsta, religia, mentalităţile etc. Datorită tehnologiilor, prin comunicarea de masă se

generalizează dimensiunea democratică a informaţiei, toţi cei care doresc pot avea acces la

mesaje fără bariere de natură politică, socială sau religioasă. Acest acces nu este însă total

liber, el presupune un „sacrificiu”, deoarece accederea la conţinutul mesajului are un cost

oarecare.

Istoria comunicării de masă este, din acest punct de vedere, o istorie a scăderii

costurilor: de la primele cărţi produse cu tiparul lui Guttenberg, până la cărţile şi ziarele de

astăzi, de la pionieratul în radiodifuziune şi televiziune, până la performanţele actuale în

materie, costurile presupuse de accesul la informaţii au înregistrat o permanentă scădere.

Acest lucru s-a produs nu în valoare absolută, ci în valoare relativă, deoarece sporirea

continuă a numărului de beneficiari a permis reducerea permanentă a preţurilor. Cu alte

cuvinte, cu cât un produs din sfera comunicării de masă este cunoscut de un public mai

numeros, cu atât preţul accesului la produsul respectiv este mai mic. Rezultatul unui asemenea

fenomen este industrializarea producţiei de mesaje: standardizarea şi tipizarea, producerea

după principiul lucrului la banda rulantă, evitarea „unicităţii” (atât de importantă în artă) şi

aplicarea legilor economiei de piaţă în definirea valorii (producţia este dictată de consum şi nu

de criterii de judecată de ordin estetic, filosofic, moral etc.) au condus în cele din urmă la

eficientizarea creaţiei în comunicarea de masă şi, implicit, la lărgirea fără precedent a

formelor şi posibilităţilor de acces la informaţii şi divertisment.

5.3. Mijloace de comunicare de masă

Istoria mijloacelor folosite în comunicarea de masă este destul de recentă, deoarece are

la bază descoperiri relativ noi, rezultate ale revoluţiei industriale, dar şi apariţia unor

organizaţii comerciale, a unor trusturi, concerne, corporaţii, interesate atât de producţia de

masă, cât şi de difuzarea de masă, aducătoare de profit.

Presa este desigur cel mai vechi mijloc de comunicare de masă, dar nu în faza ei de

început când se adresa unui public restrâns, ci presa din epoca modernă, care căpătat

caracteristica de masă. Produs al erei industriale, ea dispune de toate posibilităţile (tehnice,

economice, sociale, culturale) pentru apariţia unor ziare de mare tiraj la preţuri accesibile unui

public de masă. Revoluţionarea tehnicii imprimeriei şi inventarea rotativei, de exemplu, au

avut consecinţe extrem de favorabile asupra producerii ziarului, ajungându-se ca între anii

1860-1870 în ţări ca Franţa, Anglia sau Statele Unite ale Americii să se imprime 12.000-

18.000 exemplare pe oră.

În secolul al XIX-lea presa a cunoscut atât o creştere spectaculoasă a numărului de ziare

şi a tirajului lor, cât şi o diversificare a acestora, pe categorii de interese, de vârstă, de

profesie, de apartenenţă socială şi politică, de pregătire intelectuală etc. Toate se caracterizau

prin predominanţa demersului informativ, exprimând preocupările politice, economice,

sociale, culturale şi literare din vremea respectivă. Tot în secolul al XIX-lea au apărut şi

instituţiile specializate în comunicarea de masă (agenţiile de ştiri).

Secolul al XX-lea a adus o extraordinară îmbogăţire şi diversificare a presei, atât în ceea

ce priveşte tehnica de imprimare, cât şi în ceea ce priveşte calitatea ziarelor, comercializarea

şi difuzarea lor.

Caracteristic pentru această etapă este că presa a cunoscut un proces de diversificare, în

paralel cu unul de specializare. Se poate constata, astfel, existenţa unei prese politice, care

exprimă opiniile unor grupuri sociale sau politice, a unei prese a elitelor intelectuale, la care

nu au acces decât cititorii avizaţi, ai unor grupuri restrânse, a unei prese specializate (cu

caracter ştiinţific, sportiv, economic, juridic etc.), a unei prese literar-artistice, a unei prese

pentru femei, pentru copii şi adolescenţi, de popularizare ştiinţifică, a presei centrale, dar şi

locale, a presei de scandal etc.

O etapă deosebit de importantă în dezvoltarea comunicaţiilor moderne, ca instrument al

comunicării de masă, a fost determinată de tehnologia din domeniul electricităţii şi

electronicii. Este perioada care marchează apariţia telegrafului, a telefonului, fonografului,

radioului, cinematografului, televiziunii.

În ultimele decenii ale secolului al XX-lea, o nouă descoperire s-a impune în

comunicarea de masă: calculatorul. El este instrumentul care permite ca informaţiile să poată

fi păstrate şi prelucrate în diverse moduri cu o maximă rapiditate. Prin capacitatea sa

extraordinară de a memora cantităţi imense de date, se modifică profund modalitatea de

comunicare, calculatorul ocupând un rol fundamental în evoluţia societăţii în general şi a

presei în special. În lumea presei calculatorul devine nu numai o importantă bancă de date, ci

şi o modalitate modernă de editare, prin prelucrarea ştirilor, punerea lor în pagină, titrarea lor,

realizarea propriu-zisă a ziarelor şi revistelor. Uriaşul potenţial de comunicare al

calculatorului rezultă din introducerea tehnologiei informatice care, în esenţa ei este profund

comunicaţională.

Procesul de informatizare a determinat transformări substanţiale în sfera comunicării. S-

a modificat mediul de comunicare, el devenind unul specializat, destinat doar cunoscătorilor,

fapt care provoacă anumite inegalităţi în procesul comunicării. Totodată, s-a impus tendinţa

de mondializare a contextului comunicării, ceea ce înseamnă integrarea comunicării într-o

industrie a comunicării, ce conduce la asigurarea accesibilităţii ei.

Dacă la toate cele enumerate până acum se adaugă şi noua tehnologie a Internetului, cu

multiplele sale posibilităţi de comunicare, se poate înţelege în ce direcţie se îndreaptă în mod

real tehnologia viitorului.

5.4. Canalul de transmitere

Mesajele create în comunicarea de masă sunt distribuite publicului cu ajutorul unui

ansamblu de tehnologii. Totalitatea mijloacelor tehnice de transmitere, a modalităţilor de

expresie utilizate în transmitere şi a instituţiilor aferente constituie „mediile”. Există trei tipuri

de medii:

medii autonome, în care suportul de transmitere poartă în el mesajul; o parte dintre

aceste suporturi nu necesită instalaţii tehnice de decodare, şi anume, cărţile, ziarele şi

revistele, afişele; alte suporturi, cum sunt televizorul, radioul, casetofonul etc. se

caracterizează prin existenţa unor sisteme mai mult sau mai puţin sofisticate de

decodare, prin care mesajul este transformat din forma inaccesibilă în care a circulat

până la receptor în forme accesibile simţurilor şi gândirii umane.

medii de difuzare; în aceste cazuri, suportul are doar misiunea de a transmite un mesaj,

ca de exemplu: releele, cablul, satelitul etc.

medii de comunicare; aceste suporturi permit realizarea dialogului la distanţă: telefon

sau e-mail.

O altă caracteristică a mediilor este că ele pot să asigure permanenţa sau non-

permanenţa mesajelor. Această trăsătură defineşte una dintre deosebirile fundamentale ale

presei scrise faţă de cea audio-vizuală: în timp ce produsele celei dintâi permit contactul

prelungit sau reluat cu mesajele cuprinse în ele, emisiunile de radio şi TV nu permit acest

lucru, consumând actul comunicării odată cu terminarea transmiterii lor. Dacă în prima

situaţie cititorul este activ şi are posibilitatea de a selecta mesajele (poate întrerupe lectura,

poate relua un pasaj ce i s-a părut neclar, poate depozita textele ce l-au interesat), în a doua

ipostază el nu poate opri procesul receptării, nu poate reveni asupra unui moment, nu poate

„reciti” mesajul transmis. Aceasta este de fapt şi principala explicaţie pentru succesul

comercial al aparatelor care permit copierea şi redarea mesajului audio sau video, ele

permiţând plasarea mesajelor audiovizuale într-un registru analog presei scrise, revenirea

asupra textului, catalogarea şi păstrarea lui.

Această diferenţă este dublată de faptul că presa scrisă multiplică acelaşi produs, în timp

ce presa audiovizuală distribuie, în simultaneitate, un produs mediatic. Prima este lentă,

deoarece procesul de multiplicare, interpus între producţie şi difuzare, prelungeşte timpul

necesar transmiterii, a doua este extrem de rapidă, deoarece, datorită caracterului imaterial al

mijlocului de transmitere, conţinutul ei se poate difuza cu o viteză extraordinară.

Canalul de transmitere influenţează elaborarea mesajului prin „traducerea” lui din forma

iniţială într-o alta, marcată de caracteristicile tehnice ale mediilor: cuvântul vorbit devine undă

electromagnetică sau succesiune de semne tipografice, imaginea reală devine undă şi proiecţie

sau sumă de puncte albe şi negre. Aceste influenţe pot modifica structura iniţială a mesajului,

imprimându-i o seamă de trăsături independente de intenţiile comunicatorilor. Din acest motiv

specialiştii în comunicarea de masă sunt obligaţi să-şi adecveze structura mesajului la

caracteristicile canalului, pentru a mări calitatea şi eficacitatea actului de comunicare.

În concluzie, evoluţiile tehnologice ale canalelor de transmitere au modificat şi vor

modifica tehnicile de lucru, căile de acces, calitatea conţinuturilor mesajelor şi aşteptările

publicului în acest domeniu.

5.5. Publicul

Datorită avantajelor oferite de noile tehnologii, numărul celor ce au acces la mesajele

comunicării de masă atinge cifre de-a dreptul impresionante. Audienţa unui spectacol, a unui

program de ştiri sau a unei publicaţii poate cuprinde milioane de oameni, care nu se cunosc

între ei, nu trăiesc în acelaşi spaţiu şi nu împărtăşesc o limbă comună sau cultură, religie,

convingeri politice ori nivel de trai comune. Singurul lucru care îi leagă este consumul unor

mesaje mass-media identice şi trăirea unor stări, în general, asemănătoare. În acest fel, în

comunicarea de masă receptorul cuprinde o multitudine de indivizi risipiţi pe o largă arie

geografică şi eterogeni din punct de vedere socio-profesional. Această realitate îi determină pe

comunicatori să fie în permanenţă preocupaţi de trezirea şi menţinerea atenţiei unui public atât

de numeros şi de variat. Efectul constă în faptul că mesajele devin din ce în ce mai puţin

personale, mai puţin contextuale, mai puţin specializate, deoarece ele trebuie să fie accesibile

şi atractive pentru o audienţă care se distinge prin eterogenitate, adică printr-o formidabilă

varietate de tipuri umane şi de condiţionări socio-culturale.

De aceea, termenul de „masificat”, utilizat pentru a caracteriza o asemenea audienţă, nu

se referă, în primul rând, la cantitatea receptorilor, cum s-ar putea crede, ci îndeosebi la

diversitatea lor, definită prin dispersie, anonimitate, lipsă de organizare socială, inconsistenţă

în compoziţie, într-un cuvânt, un agregat de spectatori, cititori, ascultători şi privitori.

Dezvoltarea unor tehnici noi de comunicare a permis în ultima perioadă o anumită

„demasificare” a audienţei. Astfel, cablul şi satelitul, concomitent cu multiplicarea ofertei au

permis crearea de programe specializate care se adresează unui public ţintă oarecum mai

omogen: iubitorii de sport, de filme, de desene animate, de muzică au acum acces la produse

create exclusiv pentru gusturile şi interesele lor, fără a mai fi obligaţi să consume şi alte

produse, de interes general. Acelaşi efect s-a produs şi în presa scrisă, unde tehnologiile offset

şi informatica au permis scurtarea timpului de realizare a unor ziare şi reviste diversificate,

pentru variate gusturi şi preocupări, dar şi în radio, odată cu perfecţionarea sistemelor de

transmisie.

Acest proces de fragmentare a publicului nu anulează însă caracterul eterogen al micro-

audienţelor: indivizii care urmăresc un meci, ascultă un post profilat pe un anumit gen de

muzică sau citesc o revistă de modă, în afara interesului pentru acel domeniu, nu împărtăşesc

prea multe valori (culturale, politice, religioase etc.) comune, nu ocupă acelaşi spaţiu şi nu

creează vreo formă oarecare de organizaţie socială.

Utilizarea „mediilor” moderne în comunicarea de masă şi, prin aceasta, distribuţia largă

a mesajelor are drept consecinţă directă pierderea uneia dintre caracteristicile esenţiale ale

comunicării interpersonale: interacţiunea dintre emiţător şi receptor. În comunicarea de masă,

această formă de influenţă reciprocă dispare: comunicarea devine unidirecţionată (de la

emiţător la receptor), dominantă, monopolizatoare; răspunsul receptorilor este slab, întârziat şi

rareori are puterea de a schimba traseul ori conţinutul comunicării în momentul producerii

sale.

Prin urmare, se desprinde concluzia că două forme de non-comunicare afectează

comunicarea de masă. Astfel:

Receptorii nu pot comunica direct cu emiţătorii. Cititorul unei publicaţii nu are cum să

influenţeze scrierea unui articol şi nici nu poate da o replică imediată autorului său dacă

este vizat nemijlocit; în aceeaşi situaţie se află şi ascultătorul unei emisiuni radio sau cel

ce priveşte un program TV, chiar dacă în ultima perioadă se extind emisiunile interactive.

Cum poate totuşi, omul din public, să-şi manifeste dorinţa de participare la dialog şi să

încerce să-şi impună propriul punct de vedere? El are la dispoziţie două modalităţi de

acţiune, diametral opuse: prin selecţie, oprind comunicarea şi inaugurând un nou canal de

comunicare cu alt emiţător, ori prin chemarea la dialog, caz în care el alege drumul

anevoios al apelului la comunicare şi transmite scrisori sau dă telefon în redacţii. În

prezent, majoritatea instituţiilor mass-media încurajează aceste forme de comunicare şi

oferă periodic un spaţiu aparte pentru publicarea opiniilor primite de la audienţă; mai mult

decât atât, în domeniul audiovizualului, avantajele tehnologiei permit deschiderea unor

„ferestre” de comunicare în cadrul unor emisiuni de dialog cu publicul, fie apropiat, adus

în studio, fie îndepărtat, dar accesibil prin intermediul telefonului. Totuşi, această

comunicare este lentă, greoaie, indirectă şi cu efect improbabil: scrisorile apar după

articolul respectiv şi oricum nu au puterea şi prestigiul mesajului jurnalistic. Vocile

participanţilor la talk-show-uri sunt slabe (în raport cu cea a vedetei) şi sunt filtrate de

regiile tehnice. În plus, accesul omului obişnuit la feed-back, adică transformarea sa din

receptor în emiţător suportă efectul disproporţiei dintre numărul imens al celor care ar

vrea să spună ceva şi căile limitate de acces oferite de canalele comunicării de masă.

Totodată mai poate fi întâlnit şi fenomenul în care jurnaliştii şi cercetătorii constată că

persoanele cu care intră în contact nu sunt reprezentative pentru publicul lor, fiind, de fapt,

persoane care au timp să comunice cu instituţiile mass-media. Din acest motiv, lipsa

interacţiunii comunicaţionale afectează statutul şi activitatea emiţătorilor, care cu greu pot

avea o imagine clară asupra atitudinilor publicului, asupra impactului pe care îl au

mesajele lor şi asupra aşteptărilor, dorinţelor sau nemulţumirilor declanşate de un mesaj

sau altul.

Consumatorii mesajelor mass-media nu pot să dialogheze nici măcar între ei; la nivelul

unor audienţe de ordinul a cel puţin zeci de mii de oameni, este evident că aceştia nu au

cum să interacţioneze. Desigur că la nivelul microgrupurilor (familie, vecini, prieteni), în

cazul unui consum comunitar de mesaje mass-media, apar forme de dialog, prin care

conţinuturile receptate sunt comentate, înţelese şi redimensionate.

5.6. Conţinutul

Cea mai importantă caracteristică a conţinuturilor vehiculate în comunicarea de masă

provine din faptul că ele sunt oferite spre consum. Un produs mass-media este o marfă sau un

serviciu, vândut unor consumatori potenţiali, în concurenţă cu alte produse mass-media.

Deoarece scopul principal este de a atrage un număr cât mai mare de consumatori,

comunicarea de masă oferă o mare varietate de conţinuturi, atractive şi accesibile, mereu

înnoite şi permanent promovate prin diferite companii de publicitate. La modul general, oferta

mass-media cuprinde următoarele tipuri de mesaje:

Informaţii – acestea pot fi atât sub forma datelor brute, neprelucrate (rezultate sportive,

cotaţii bursiere, buletin meteo etc.), cât şi sub forma datelor prelucrate (ştirile şi jurnalele

de actualităţi, reportajele, anchetele etc.). Nu de puţine ori informaţiile sunt impregnate cu

elemente de divertisment, aşa cum se întâmplă la un talk-show, sau chiar în ambalajul

spectaculos al prezentării din unele jurnale de actualităţi.

Divertisment – în prezent mass-media este cea mai mare furnizoare de divertisment, atât

prin programele TV, cât şi prin conţinutul distribuit prin radio sau presa scrisă.

Idei şi opinii – prin contactul cu presa, oamenii pot afla care sunt părerile altora, fie ei

specialişti în diferite domenii, editorialişti cu experienţă, sau reprezentanţi ai publicului. În

acest sens, cititorii şi ascultătorii manifestă o atracţie constantă pentru editoriale şi

comentarii, pentru emisiunile de dezbatere, pentru interviuri şi emisiuni.

Diversitatea receptorilor îi obligă pe emiţători (jurnalişti, editori, realizatori de

programe) să uniformizeze şi să standardizeze conţinuturile comunicate. Ei aplică aşa-numitul

principiu al numerelor mari, în virtutea căruia mesajele mass-media trebuie să fie accesibile

cât mai multor oameni, să fie eliberate de elemente de strictă specialitate sau de note elitiste.

Omul mediu constituie centrul gravitaţional în jurul căruia se învârt toate mesajele

presei: conţinuturile, formele de ambalare, ordonarea textelor, accentele afective – toate se

raportează la atitudinile, interesele şi aspiraţiile acestui public mediu. Acesta este motivul

pentru care conţinutul comunicării de masă trebuie să fie caracterizat prin claritate, simplitate,

atractivitate – trăsături care asigură accesul direct, rapid la înţelesul mesajelor pentru uriaşele

mulţimi de oameni medii care optează pentru această formă de consum şi comunicare

culturală.

5.7. Rolul şi funcţiile mass-media în societate

Pornind de la observarea efectelor pe care mass-media le produce asupra vieţii sociale,

dar şi a influenţelor pe care indivizii şi grupurile sociale le exercită asupra presei, specialişti

din diverse domenii au încercat să vadă ce loc ocupă mass-media în viaţa socială, ce legături

se creează între ea şi diferite instituţii, care este valoarea acestor interacţiuni şi ce putere are

presa în procesele de transformare a structurilor economice, sociale, politice ori culturale. În

acest context, se poate observa că relaţia dintre mass-media şi societate poate fi privită din trei

puncte de vedere: consecinţe globale (funcţiile presei), ansamblu de influenţe (efectele presei)

şi misiuni atribuite (rolurile presei). În limbajul uzual şi chiar în unele lucrări de specialitate,

termenul de funcţie cumulează frecvent cele trei variante enumerate anterior.

Prima şi cea mai importantă funcţie a presei, a mass-media în general, este aceea de

a informa.

Raţiunea supremă a apariţiei presei a fost de a informa, de a înregistra, de a comunica ce

se întâmplă în lume, ce face, ce spune, ce gândeşte lumea. Plastic, se poate spune că

informaţia este „sângele” oricărui ziar. Opiniile în acest sens sunt diverse, dar converg spre

ideea că o caracteristică esenţială a lumii de astăzi este nevoia de informare.

A doua funcţie fundamentală a mass-media este cea formativă, modelatoare.

Mass-media exprimă şi cristalizează opinii, comportamente, mentalităţi şi le

influenţează în sens pozitiv sau negativ, contribuind totodată la ridicarea nivelului general de

cunoaştere şi de educaţie a populaţiei în domeniile esenţiale ale culturii şi civilizaţiei.

Modul în care sunt selectate şi comentate ştirile depinde de diverse criterii, subiective

sau obiective, de diverse interese, personale sau de grup, de gradul general de cultură al

ziariştilor, de etica lor profesională şi, nu în ultimul rând, de receptorii ştirilor.

Omenirea „modelată” de către mass-media la scară mondială, la nivelul unui sat global

nu trebuie văzută ca redusă la o uniformizare generală a indivizilor, ci ca o colectivitate

diversificată, alcătuită din indivizi care îşi exprimă opţiunile personale, manifestându-şi cu

spirit critic opiniile. Opinia publică impune, prin intermediul mass-media, reguli noi, relaţii

noi, o nouă etică. Ea are rolul de control social, prin realizarea conexiunii inverse tot mai

specifice mijloacelor moderne de comunicare, mai ales radioului şi televiziunii.

A treia funcţie importantă a mass-media este cea comercială.

Este bine ştiut că „ştirile sunt cele care vând ziarul”. Într-o societate democratică,

accesul liber la informaţie, informaţia exactă, obiectivă şi rapidă, schimbul liber de informaţii

sunt vitale pentru opinia publică, pentru formarea unor atitudini, orientări, comportamente.

Totuşi, o informaţie (ştire) este expresia unei selecţii subiective, a unei judecăţi de valoare, a

unei opţiuni. Informaţiile sunt rezultatul unui filtru al opţiunii gazetarului, dar şi al grupului

acţionar căruia el îi aparţine, al redacţiei, sau patronului care îl plăteşte.

Cea de-a patra funcţie a mass-media este cea de divertisment.

Omul modern trăieşte într-o continuă stare de stres, fiind victima unor profunde

transformări sau crize în domeniul social-economic, politic, cultural etc., cu efecte psihologice

grave şi de lungă durată, care-i modifică comportamentul, relaţiile sociale şi familiale, modul

de a gândi şi a simţi. El este supus zilnic unui bombardament informaţional ameţitor, care-i

artificializează viaţa, îl rupe de natură, de trebuinţele sale fundamentale fireşti falsificându-i

opiniile, opţiunile, atitudinile.

De aici apare nevoia firească de apărare, de relaxare, de divertisment. Dar, atenţie,

divertismentul din mass-media nu mai e un simplu divertisment, el reprezintă, în ultimă

instanţă, tot o formă (mascată) a unei atitudini, a unei opţiuni. Pentru că, în fond, cele două

funcţii ale mass-media, cea comercială şi cea recreativă, au tot un rol formativ, în sensul

pozitiv sau, dimpotrivă, negativ.

Dincolo de controversele privind rolul şi funcţiile mass-media în societate, o concluzie

este evidentă: imposibilitatea de a le contesta, sau ignora. Dimpotrivă, se impune constatarea

că, oricâte critici li s-ar aduce, oricât de vehement s-ar nega, ele se impun în viaţa cotidiană a

fiecărui individ, dincolo de dorinţa cuiva, iar viitorul rămâne deschis pentru orice surprize. În

fond, pentru receptor, totul nu este decât o chestiune de opţiune, în funcţie de experienţa sa de

viaţă, de exigenţele sale intelectuale şi morale.

6. COMUNICAREA ÎN CADRUL GRUPURILOR DE

MUNCĂ

6.1. Conceptul de grup de muncă

Grupul de muncă reprezintă un număr de persoane (minim două), care realizează o

activitate sau o acţiune comună sub conducerea unui manager.

Fiecare membru îşi concentrează eforturile asupra obiectivului comun, dar contribuţia

lor diferă sub aspect cantitativ, calitativ, ca intensitate şi natură. Membrii grupului sunt

reciproc dependenţi.

Scopul grupului de muncă este lucrativ (confecţionarea unui produs, repararea unui

utilaj etc.) sau creativ (descoperirea unui nou produs, proiectarea unui utilaj, reorganizarea

unui loc de muncă etc.).

Obiectivele fiecărui grup de muncă decurg din obiectivele generale ale organizaţiei din

care acesta face parte. Grupurile sunt flexibile şi se modifică în funcţie de desfăşurarea

activităţii.

Referitor la formarea grupului de muncă există mai multe teorii:

teoria sociometrică, ce susţine că rolul principal în formarea grupului de muncă trebuie

să-l aibă relaţiile de atracţie şi simpatie dintre componenţi; între membrii grupului

există în acest caz un grad ridicat de cooperare şi înţelegere; acestea pot duce în final

la rutină, dezinteres, performanţe scăzute;

teoria dinamicii de grup, care recomandă formarea grupului de muncă în jurul unor

oameni dinamici, competenţi şi performanţi, care prin provocarea unor dezacorduri şi

stări conflictuale determină progresul.

6.2. Caracteristicile grupului de muncă

Grupul de muncă se caracterizează prin:

- unul sau mai multe obiective comune, care trebuie realizate prin participarea tuturor;

- norme de comportament şi de conduită acceptate şi respectate de fiecare membru;

- un anumit statut (îndatoririle, drepturile şi obligaţiile persoanei) pentru fiecare

membru şi un anumit rol (maniera individului de a-şi asuma funcţiile care decurg din

statut);

- existenţa, între membrii grupului, a unor relaţii socio-afective care pot favoriza sau

frâna realizarea obiectivelor.

Desfăşurarea activităţii în cadrul grupului de muncă prezintă:

- avantaje: potenţial de informaţii mai mare; experienţă mai mare; fundamentare

ştiinţifică a deciziilor;

- dezavantaje: presiuni sociale; apariţia unei figuri dominante; constrângeri de timp;

dezacorduri frecvente.

6.3. Conducerea grupului de muncă

În cadrul grupului de muncă, managerul are rolul de a conduce şi de a îndruma.

Membrii grupului pot fi din punct de vedere profesional şi comportamental:

excepţionali, foarte buni, buni, slabi. Este necesar să se asigure condiţii ca cei excepţionali să-

şi aducă contribuţia maximă, iar cei buni să fie ajutaţi să se dezvolte. Pentru a îndruma

oamenii, sunt necesare diferite însuşiri, cum sunt subtilitatea şi abilitatea.

Managerul trebuie să fie conştient de aspectele pe care le implică îndrumarea

subordonaţilor, deoarece în acest proces există riscul de a se schimba el însuşi.

Pentru a forma un grup managerul trebuie:

- să acorde încredere subordonaţilor;

- să le ofere toate informaţiile necesare desfăşurării activităţii în bune condiţii;

- să rezolve conflictele de muncă astfel încât să nu influenţeze negativ colaborarea;

- să fie sincer şi transparent faţă de grup;

- să acţioneze ca un „dirijor de orchestră”;

- să organizeze un feed-back permanent şi să ţină cont de el.

În domeniul relaţiilor interumane, managerul trebuie să ştie că membrii unui grup:

- îndeplinesc diferite roluri care le marchează nevoile, comportamentul, activităţile:

factori de producţie, membri de familie, participanţi la comunităţi etnice, religioase şi

politice, consumatori de bunuri şi servicii, cetăţeni;

- au individualitate proprie;

- au o anumită pregătire profesională, culturală dobândită până în momentul încadrării.

Relaţiile interpersonale în cadrul grupului pot fi: oficiale (formale) şi informale

(stabilite pe baza unor afinităţi personale). După efectul pe care îl produc, relaţiile

interpersonale pot fi de interes-dezinteres, satisfacţie-insatisfacţie, bună dispoziţie-

indispoziţie.

Relaţiile corecte manager-subordonat exclud ameninţarea şi pedeapsa.

Principiul de bază al muncii cu oamenii este de a-i trata ca oameni, deci fiinţe raţionale,

responsabile de sarcinile ce şi le-au asumat.

Există încă manageri care folosesc procedee de manipulare a subordonaţilor împotriva

intereselor proprii şi ale grupului. Oamenii nu pot fi înşelaţi la nesfârşit şi îşi pierd încrederea

în conducătorul care procedează astfel. Relaţiile umane din cadrul grupurilor de muncă

trebuie să fie etice.

Acolo unde stimularea morală şi materială este folosită corect, unde sancţiunile sunt

date cu obiectivitate, unde nu se procedează nici cu toleranţă, nici cu intoleranţă, ci cu

dreptate, există un climat de muncă favorabil.

6.4. Tipuri de grupuri de muncă

În cadrul oricărei organizaţii se constituie unul sau mai multe grupuri de muncă, care

coexistă şi se manifestă în diferite domenii de activitate şi la diferite niveluri ierarhice.

Acestea se deosebesc printr-o serie de caracteristici de ordin calitativ, astfel:

grupurile formale se constituie pe bază de acte şi norme oficiale, au scop lucrativ, aparţin

structurii formale, sunt oficiale şi obligatorii, se modifică odată cu restructurarea

organizatorică, sunt conduse de un şef ierarhic investit oficial cu autoritate;

grupurile informale se constituie spontan, pe baza intereselor şi preocupărilor comune,

urmăresc sprijinirea propriului interes, se conduc după regulamente proprii, rămân

aceleaşi şi după modificarea structurii oficiale, sunt conduse de un lider ales pe bază de

competenţă;

grupurile operative sunt grupuri temporare de muncă constituite pentru consultanţă într-un

anumit domeniu, sunt alcătuite din specialişti diferiţi, în funcţie de problema ce trebuie

rezolvată; se mai numesc şi comisii „ad-hoc”;

echipa este grup de muncă temporar sau permanent, care trebuie să rezolve anumite

probleme şi care este creată pentru scopuri diferite (echipe antreprenoriale, echipe

autonome).

6.5. Comunicarea în cadrul grupului de muncă

Pentru a exista ca grup de muncă, este necesar ca membrii acestuia să comunice între ei.

Comunicarea în cadrul grupului are următoarele obiective:

informarea corectă şi la timp a membrilor grupului;

formarea de opinii în legătură cu diferite evenimente, discutarea acestora şi

transmiterea către cei interesaţi;

vehicularea directă, imediată şi nealterată a ideilor, propunerilor şi nemulţumirilor

între membrii grupului;

luarea deciziilor şi transmiterea acestora;

evaluarea performanţelor obţinute.

În procesul de comunicare în cadrul grupului, între emiţător şi receptor există mediul

prin care se face transmiterea mesajului. Acesta poate deforma mesajul şi chiar procesul de

înţelegere, datorită unor perturbaţii care pot apărea (zgomot, posibilităţi limitate de percepere

ale receptorului, personalitatea emiţătorului etc.).

Comunicarea în cadrul grupului de muncă este de mai multe tipuri:

verbală, scrisă, nonverbală;

formală sau informală;

interpersonală;

de grup (intragrup şi intergrup).

Comunicarea în cadrul grupului de muncă este influenţată de:

calitatea mesajului;

viteza şi ritmul de comunicare;

sensul comunicării (ascendent, descendent, orizontal, oblic);

mărimea grupului (în grupurile mai mari se realizează mai greu);

poziţia spaţială a membrilor grupului în procesul comunicării (de exemplu, aşezarea

„faţă în faţă”).

În cadrul grupului de muncă relaţia dintre manager şi subordonat nu trebuie să se bazeze

pe comenzi şi supunere ci pe dialog, care uneori poate însemna schimbarea reciprocă a

poziţiilor. Acest gen de dialog se numeşte relaţie de solicitare şi răspuns. Prin solicitare,

managerul va repartiza sarcini subordonaţilor pe măsura calificării lor şi chiar mai dificile şi

va controla modul lor de îndeplinire. În cazul în care constată anumite dificultăţi, va sprijini

executantul în înlăturarea lor. Prin răspuns, managerul va oferi, repede şi sincer, soluţii la

problemele ridicate de subordonaţi. Dacă se practică acest sistem de solicitare şi răspuns,

comunicarea prin dialog în cadrul grupului de muncă îşi poate dezvolta funcţia sa de

motivare.

6.5.1. Tipologia comunicărilor în cadrul grupului de muncă

În cadrul grupului de muncă au loc comunicări de diferite tipuri:

Verticale descendente: transmit decizii, îndrumări, instrucţiuni etc. de la manager la

subordonat, sub formă verbală sau scrisă; sunt cele mai răspândite; au loc continuu;

anumite comunicări se fac direct manager-subordonat, altele prin intermediari.

Verticale ascendente: transmit informaţii, opinii etc. de la subordonat la manager; permit

cunoaşterea felului în care se realizează sarcinile; asigură feed-back-ul.

Orizontale: asigură comunicarea între membrii grupului de muncă situaţi pe acelaşi nivel

ierarhic; se realizează prin dialog sau şedinţe de lucru.

Oblice: permit pentru un timp scurt să se evite calea ierarhică; conduc la conflicte de

competenţă; sunt folosite pentru rezolvarea unor probleme urgente; uneori au caracter

informal.

6.5.2. Reţele de comunicare

Reţelele de comunicare reprezintă ansamblul canalelor de comunicare dispuse într-o

anumită configuraţie.

Tipurile reţelelor de comunicare şi caracteristicile lor sunt:

Reţea în cerc: fiecare participant are şanse egale de a comunica cu ceilalţi; participanţii

sunt marcaţi de un grad de satisfacţie mai mare, întrucât nici un membru nu se situează pe

poziţia de lider; se adaptează cel mai uşor noilor sarcini ale grupului; caracteristica

grupurilor creative şi informale; este practicată de managerii cu stil democrat de

conducere.

Reţea în X: apare un lider, ceilalţi membri au unele restricţii în comunicare; este specifică

grupurilor informale; este practicată de managerii cu stil de conducere „laissez-faire”

Reţea în Y: este practicată în conducerea centralizată; este specifică activităţilor operative

Reţea în lanţ: apare un lider; este specifică grupurilor informale.

Orice reţea de comunicare se caracterizează prin:

- tip (cerc, lanţ, stea, în Y);

- număr de verigi;

- grad de flexibilitate (posibilitatea de a se transforma într-o altă reţea);

- suma vecinilor (numărul total de persoane cu care fiecare membru al grupului poate

intra în relaţii directe);

- indice de conexiune (cel mai mic număr de canale închise sau deschise care antrenează

după sine izolarea unui post, deconectarea lui; reflectă nivelul de siguranţă al

organizării reţelei de comunicare);

- suma distanţelor dintre participanţi (suma numerelor verigilor pe care trebuie să le

parcurgă mesajele în cadrul grupului între fiecare dintre membrii acestuia);

- indice de centralism al unei poziţii din reţea (se calculează ca raport dintre suma totală

a distanţelor din reţea şi suma distanţelor fiecărei poziţii; permite stabilirea locului

unde trebuie luată decizia în reţea);

- indice de centralism al reţelei (reprezintă suma indicilor individuali, reflectă gradul de

compactitate al reţelei);

- indice de periferie (diferenţa între indicele de centralism al unei poziţii şi indicele de

centralism al poziţiei centrale).

Toate aceste mărimi ce caracterizează o reţea de comunicare permit evidenţierea

modului de organizare a unui grup din punct de vedere al concentrării autorităţii şi a modului

în care membrii comunică între ei.

6.6. Corelaţia comunicare managerială-receptor

Comunicarea managerială este influenţată de personalitatea partenerilor de dialog a

căror varietate şi complexitate este foarte mare. Iată două situaţii des întâlnite:

Receptor feminin

Caracteristicile receptorului sunt: capacitate de adaptare; devotament; capacitate de a

face servicii; necesitatea de a se face remarcat; necesitatea de a lucra într-o atmosferă

agreabilă; necesitatea dialogului; tendinţa de a forma „grupuleţe”.

Cerinţele comunicării manageriale în acest caz sunt: cunoaşterea prealabilă a

interlocutorului; respectarea regulilor de politeţe şi etichetă; grija pentru alegerea locului şi

momentului; ponderea mare a limbajului nonverbal; climat de comunicare pozitiv, relaxat;

apelarea la zâmbet; ascultarea atentă a opiniilor interlocutorului; oferirea de răspunsuri bazate

pe argumente solide; încheierea dialogului cu o expresie de mulţumire.

Receptor tânăr

Caracteristicile receptorului sunt: receptiv şi maleabil; uşor influenţabil; spontan în

gândire şi acţiune; neiertător faţă de cei ce-l dezamăgesc; dorinţă de independenţă puternică;

sentiment de onoare foarte dezvoltat; dinamic şi operativ.

Cerinţele comunicării manageriale în acest caz sunt: încurajarea opiniilor personale;

solicitarea de idei; trasarea de sarcini care să-i pună în valoare calităţile; aprecierea

performanţelor; stimularea pentru a-l determina să coopereze; respectarea personalităţii

fiecăruia; sinceritatea şi transparenţa pe tot parcursul dialogului, cu o expresie de mulţumire.

6.7. Stiluri de comunicare managerială

Oamenii, deci şi managerii, au moduri diferite de a comunica, cu atitudini şi experienţe

diferite, cu puncte forte şi slăbiciuni diferite.

Managerul trebuie să-şi dezvolte stilul de comunicare potrivit propriilor aptitudini şi

puncte forte, inclusiv cele ale propriei culturi. În cazul în care va întâlni persoane care

comunică în alte moduri este foarte important să le respecte opiniile şi cultura organizaţională.

Literatura de specialitate evidenţiază un număr mare de stiluri de comunicare

managerială. Pe baza experienţei, au fost identificate următoarele: de intervenţie, de control,

de investigare, de influenţare.

Stilul de comunicare managerială de intervenţie presupune: stabilirea a ce se doreşte să se

obţină în urma comunicării; cunoaşterea anticipată a interlocutorului; folosirea de cuvinte

care să transmită mesaje clare; acordarea de sprijin şi atenţie interlocutorului; renunţarea

la acuzaţii nefondate; verificarea înţelegerii mesajului prin întrebări bine puse.

Stilul de comunicare managerială de control presupune: furnizarea în timp util a

informaţiilor necesare desfăşurării unei activităţi performante; trasarea de sarcini care să

pună în evidenţă calităţile subordonaţilor; renunţarea la acuzaţii şi la tendinţa de a pune în

inferioritate interlocutorul; asigurarea că subordonatul înţelege consecinţele neîndeplinirii

sarcinii ce-i revine la standardele stabilite; comunicarea a ceea ce se aşteaptă concret de la

subordonaţi; ascultarea nemulţumirilor subordonaţilor şi oferirea de soluţii concrete;

răspunsul la întrebările puse sincer şi la obiect.

Stilul de comunicare managerială de investigare presupune: furnizarea/cererea de

informaţii; evaluarea punctelor slabe/critice; identificarea resurselor; analizarea

problemelor.

Stilul de comunicare managerială de influenţare presupune: cerere către subordonaţi să

spună cum înţeleg activitatea pe care o desfăşoară şi eventual să aducă corecţii; oferirea de

soluţii de îmbunătăţire a performanţei; punerea accentului pe calitate; convingerea

subordonaţilor să gândească altfel decât şeful şi chiar să-l contrazică pe acesta; asigurarea

că interlocutorul este pregătit pentru comunicare; susţinerea opiniilor cu argumente solide;

deschiderea la problemele şi întrebările subordonaţilor; încheierea discuţiei prin trecerea

în revistă în mod clar şi explicit a problemelor discutate.

6.8. Corelaţia dintre stilul managerial şi stilul de comunicare

Modul în care comunică managerul este influenţat şi de stilul managerial pe care îl

practică: democratic; autoritar; permisiv (laissez-faire).

Stilul de comunicare managerială este influenţat în cea mai mare măsură de stilul de

muncă al conducătorilor cu subordonaţii.

Până în prezent, nu se poate preciza care stil de comunicare poate fi considerat cel mai

bun. Adoptarea unui anumit stil de comunicare depinde de mai mulţi factori cum sunt:

competenţa şi personalitatea conducătorilor; competenţa şi personalitatea subordonaţilor;

stilul de conducere practicat de managerii de vârf; cultura organizaţională.

1. Stil de conducere democrat - stil de comunicare de intervenţie

Conducerea democratică are ca deviză „suntem alături în această acţiune”; subordonaţii

participă la luarea deciziilor; comportament managerial deschis, prietenos, agreabil; interes

faţă de opiniile subordonaţilor; orientare spre probleme; comunicare pozitivă responsabilă.

Comunicarea de intervenţie presupune solicitarea de informaţii şi argumente de la

subordonaţi; acceptarea opiniilor divergente şi analizarea lor; adoptarea de către manager a

unei poziţii de egalitate, minimizând diferenţele de statut şi putere.

2. Stil de conducere democrat - stil de comunicare de control

Comunicarea de control presupune ascultarea opiniilor subordonaţilor; aprecierea

performanţelor şi critica deficienţelor; analiza căilor de progres.

3. Stil de conducere democrat - stil de comunicare de investigare

Comunicarea de investigare presupune analiza opiniilor subordonaţilor; identificarea

barierelor de comunicare şi înlăturarea lor.

4. Stil de conducere democrat - stil de comunicare de influenţare

Comunicarea de influenţare presupune captarea atenţiei interlocutorului apelând la umor,

citate, replici; manifestare de consideraţie pentru interlocutor; discutarea opiniilor divergente;

încurajarea subordonaţilor în emiterea ideilor; flexibilitate concretizată în acceptarea de către

manager a posibilităţii de a-şi schimba opinia, dacă argumentarea interlocutorului este solidă;

comunicarea este orientată spre activităţile concrete.

5. Stil de conducere autoritar - stil de comunicare de intervenţie

Conducerea autoritară are ca deviză „întotdeauna am dreptate”; rigiditate în acţiune;

opiniile subordonaţilor nu sunt luate în considerare; orientare spre rezultate.

Comunicarea de intervenţie presupune: decizia este comunicată, iar subordonatul trebuie

să o îndeplinească întocmai; limbajul este concis, orientat spre sarcina de îndeplinit;

managerul domină comunicarea.

6. Stil de conducere autoritar - stil de comunicare de control

Comunicarea de control presupune etalarea de către manager a unei atitudini de

superioritate; căutarea greşelilor şi sancţionarea vinovaţilor; nu se acceptă explicaţiile

subordonaţilor.

7. Stil de conducere autoritar - stil de comunicare de investigare

Comunicarea de investigare presupune: managerul domină comunicarea; lipsă de

feedback.

8. Stil de conducere autoritar - stil de comunicare de influenţare

Comunicarea de influenţare presupune impunerea soluţiilor; lipsa oricăror explicaţii;

constrângere şi dirijare; încercări de manipulare şi impuneri de idei; rigiditatea managerilor în

privinţa opiniilor proprii.

9. Stil de conducere permisiv „laissez-faire” - stil de comunicare de intervenţie

Conducerea permisivă presupune: evitarea oricăror intervenţii în organizarea şi

conducerea grupului; organizarea şi conducerea spontană.

Comunicarea de intervenţie presupune: acceptarea cu uşurinţă a opiniilor subordonaţilor;

lipsă de feed-back.

10. Stil de conducere permisiv „laissez- faire” - stil de comunicare de control

Comunicarea de control presupune: lipsa de claritate în formularea cerinţelor; lipsa de

feed-back; criticarea defectelor.

11. Stil de conducere permisiv „laissez- faire” - stil de comunicare de investigare

Comunicarea de investigare presupune: lipsa unor preocupări organizate pentru informare;

subordonatul oferă/cere informaţii.

12. Stil de conducere permisiv „laissez- faire” - stil de comunicare de influenţare

Comunicarea de influenţare presupune: încercarea de a schimba comportamentul

subordonaţilor pentru a se potrivi cu al său; manipularea subordonaţilor pentru a se obţine

ceea ce se doreşte.

Prin natura funcţiei lor, atenţia managerilor este îndreptată către obţinerea de profit. Un

manager performant ţine seama şi de interesele subordonaţilor săi, despre care află prin

intermediul comunicării manageriale. Nu trebuie să se uite că un conducător este apreciat şi

sprijinit de subordonaţi nu numai după modul cum se comportă faţă de ei, ci şi prin modul

cum le sunt apărate interesele.

6.9. Tipuri speciale de comunicare în cadrul grupului de muncă; şedinţele

Şedinţele sunt specifice „muncii în echipă”. Acestea ocupă o mare parte din timpul

managerilor, dar şi al angajaţilor. Şedinţa poate fi definită ca o activitate în grup, în cadrul

căreia are loc un schimb oral de informaţii sau de opinii.

Nu orice schimb de informaţii între manager şi angajaţi în cadrul unei discuţii este o

şedinţă. Şedinţa este o formă instituţionalizată a dialogului din organizaţie, desfăşurată după

reguli precise în vederea realizării unui scop bine stabilit, care nu poate fi atins prin nici o altă

formă de comunicare orală sau scrisă.

În cadrul unei organizaţii, şedinţele au ca scop:

- transmiterea unor informaţii, opinii şi/sau decizii;

- culegerea unor informaţii de la participanţi;

- analiza unor probleme;

- luarea unor decizii de către participanţi.

Managerul, prin modul de organizare şi conducere a unei şedinţe, comunică respectul

faţă de participanţi şi modul în care îşi asumă responsabilitatea pentru activitatea desfăşurată.

Acest lucru este evident dacă managerul:

- organizează şedinţele numai când există un scop;

- cere participanţilor să vină pregătiţi şi să-şi prezinte opiniile cât mai concis;

- alocă timpul necesar fiecărui punct de pe ordinea de zi;

- încurajează exprimarea opiniilor;

- evită discuţiile în afara ordinei de zi stabilite;

- nu permite monopolizarea discuţiei de către o persoană;

- asigură un climat de comunicare adecvat;

- rezolvă cu tact eventualele dezacorduri şi conflicte;

- asigură tragerea unor concluzii şi precizarea unor măsuri pentru implementarea

deciziilor luate.

6.9.1. Tipuri de şedinţe

După finalitatea formelor de activitate în echipă, sunt identificate cinci tipuri

fundamentale de şedinţe: decizionale, de informare, de armonizare, de explorare şi de

incursiune. Ele se caracterizează astfel:

A. şedinţa decizională: conducătorii stabilesc dezvoltarea organizaţiei în perspectivă, modul

de îndeplinire a sarcinilor, repartizarea resurselor etc.

B. şedinţa de informare: se transmit decizii adoptate de organe ierarhice de pe diferite

niveluri; se transmit informaţii necesare desfăşurării performante a activităţii; se culeg/se

transmit informaţii de către şeful direct.

C. şedinţa de armonizare: este specifică pentru managerii unor compartimente de muncă

între care nu există nici un raport de subordonare ierarhică; are drept scop asigurarea

cooperării între diferitele compartimente, atât în procesul pregătirii unor decizii, cât şi în

implementarea lor.

D. şedinţa de explorare: are drept scop promovarea unor idei noi; apelează la anumite

tehnici (brainstorming, Delphi etc.); accentul se pune pe imaginaţia participanţilor.

E. şedinţa de incursiune: participanţii pornesc de la o idee bine definită, având sarcina să o

transforme într-un proiect operaţional; accentul se pune pe precizia tehnică a programului.

6.9.2. Reguli de desfăşurare a unei şedinţe

Eficienţa unei şedinţe depinde mult de felul în care este condusă. Specialiştii recomandă

o serie de reguli a căror respectare influenţează reuşita unei şedinţe, astfel:

A. Deschiderea şedinţei

- respectarea cu stricteţe a orei fixate;

- formularea clară a scopului şedinţei;

- formularea pozitivă a ideilor;

- folosirea cuvintelor care să facă ideile interesante;

- limitarea comentariului introductiv la 1-2 minute.

B. Dezbaterea propriu-zisă

- aşezarea din primele minute a dezbaterii pe fondul problemei;

- încurajarea participanţilor de a judeca independent, prin adresare de întrebări de genul:

care sunt alternativele? care pare cea mai bună soluţie şi de ce? care factori nu au fost

luaţi în considerare?

- calmarea momentelor de tensiune;

- evitarea digresiunilor care pot să apară;

- asigurarea continuităţii şedinţei pe problemele pentru care a fost convocată;

- respectarea timpului programat pentru şedinţă.

C. Tragerea concluziilor

- expunerea concluziilor la sfârşit de către conducătorul şedinţei;

- stabilirea unui plan de măsuri şi a unor termene pentru acţiune şi raportare;

- sublinierea contribuţiilor valoroase aduse în timpul discuţiei;

- reliefarea măsurii în care au fost atinse obiectivele propuse şi a acţiunilor ce revin

participanţilor în viitor.

7. COMUNICAREA PROFESIONALĂ

7.1. Comunicarea orală

Sub umbrela derutantă a noţiunii de comunicare orală se află deopotrivă elemente care

ţin de expresia sonoră a vocii umane şi elemente care ţin de sensul cuvintelor. În acest sens, se

poate face o distincţie între două tipuri de limbaj, profund diferite ca natură, dar intim

conectate:

limbajul paraverbal – ceea ce oamenii comunică prin voce (volum, intonaţie, ritm,

tonalitate, accent, pauze) şi prin manifestări vocale fără conţinut verbal (râs, dresul vocii,

geamăt, oftat, mormăieli, plescăituri, urlete, ţipete, fluierături etc.);

limbajul verbal – ceea ce oamenii comunică prin rostirea şi descifrarea înţelesului

cuvintelor.

În lumina acestei distincţii, este evident statutul de componentă a comunicării orale,

atribuit comunicării verbale. Evident este însă şi faptul că, în acelaşi timp, comunicarea orală

este, dintr-un alt punct de vedere, parte a comunicării verbale, deoarece aceasta din urmă

poate fi realizată nu numai oral, dar şi scris.

Comunicarea orală prezintă numeroase avantaje faţă de comunicarea scrisă:

- vorbitorul îşi poate observa interlocutorul şi interveni pe loc cu modificări, atât la

nivelul limbajului paraverbal cât şi verbal, pentru a eficientiza comunicarea;

- oralitatea permite un joc logic şi imediat al întrebărilor cu răspunsurile, într-o derulare

spontană şi flexibilă;

- oralitatea asigură terenul cel mai fertil pentru manifestarea comportamentelor

persuasive şi manipulatoare, pune în valoare carisma şi capacitatea de a convinge şi

influenţa oamenii.

Puternica legătură existentă între mesajul paraverbal şi cel verbal se traduce prin aceea

că intervenţia celui dintâi provoacă intensificarea, slăbirea, distorsionarea sau anularea

semnificaţiilor cuvintelor rostite. De aceea, persoanele care doresc să influenţeze sau să-i

controleze pe cei din jurul lor, să-i încurajeze sau să-i intimideze, să-şi afirme autoritatea şi

să-şi menţină controlul, să obţină aprobarea sau refuzul interlocutorilor, trebuie să înveţe să

mânuiască mesajul paraverbal.

În timp ce vorbeşte, omul dezvăluie o cantitate imensă de informaţii despre sine, dar

nu atât de mult prin cuvinte, cât prin voce. Prin alternarea tonurilor vocii, se poate contracara

monotonia şi direcţiona atenţia ascultătorului. Tonurile crescânde exprimă o doză de

siguranţă, în timp ce inflexiunile descrescânde punctează nesiguranţa. Atunci când se doreşte

să se arate încredere şi competenţă, când se doreşte atragerea atenţiei şi convingerea,

psihologii recomandă folosirea unui „ton parental”. Când cineva nu este luat în serios, când

nu reuşeşte să convingă şi nu se poate impune în fata celorlalţi, e cazul să se întrebe şi dacă nu

cumva tonul adoptat este unul copilăresc.

Varierea volumului vocii este o altă tehnică ce trebuie stăpânită, deoarece permite

cuiva să domine sau să fie dominat. Fiecare poate face acest lucru mai bine sau mai rău, în

funcţie de volumul plămânilor, de capacitatea toracică, de calitatea corzilor vocale, de modul

în care este controlată respiraţia, de poziţia corpului etc. Elementele care nu ţin neapărat de

persoana care vorbeşte în corecţia volumului vocii, dar care trebuie luate în seamă dacă

aceasta vrea să fie auzită şi ascultată, sunt mărimea încăperii, mărimea publicului şi

zgomotele de fond.

Articularea este arta de a vorbi inteligibil şi de a emite sunete potrivite folosind buzele,

maxilarul şi limba. Dicţia depinde de articularea corectă şi completă a consoanelor şi de

enunţarea clară a vocalelor. Cei pe care natura nu i-a prea ajutat şi vorbesc dintotdeauna

îngăimat, neclar, sau bâlbâit nu pot fi bănuiţi de adoptarea vreunei strategii de comunicare,

dar un vorbitor care de regulă vorbeşte răspicat şi care dintr-o dată devine neclar în anumite

zone ale discursului său, lasă să se înţeleagă că, ori nu este sigur pe ceea ce spune, ori nu-i

place ceea ce spune, ori pur şi simplu are ceva de ascuns.

Uneori, unii vorbitori, deşi nu au probleme cu articularea, e posibil să nu stăpânească

bine accentul. Acesta se referă la pronunţarea mai intensă şi pe un ton mai înalt a unei silabe

dintr-un cuvânt sau a unui cuvânt dintr-un grup sintactic. Accentul deţine un rol important în

schimbarea înţelesului cuvintelor şi inducerea de mesaje colaterale celui transmis prin

cuvinte.

Ritmul vorbirii este dat de derularea lentă (aproximativ 200 de silabe/minut), normală

(în jur de 350 de silabe /minut), sau rapidă (în jur de 500 de silabe/minut) a cuvintelor

pronunţate. Un bun vorbitor trebuie să varieze viteza pronunţării cuvintelor în funcţie de

conţinutul şi importanţa generală a mesajului.

Pauzele dintre cuvinte şi fraze transmit indicii atât despre intenţiile şi atitudinile

discursive ale vorbitorului, cât şi despre stările lui afective. Pauzele scurte divid ideile dintr-o

frază, iar cele lungi marchează sfârşitul frazelor. Pauzele prea lungi pot obosi audienţa, cele

scurte şi bine plasate dau ascultătorului sentimentul de implicare activă. Pauzele tactice sunt

făcute înainte de cuvintele sau ideile care merită subliniate, altele nu vizează deloc

interlocutorul, ci necesitatea unui moment de meditaţie, de aducere aminte. Există şi pauze

datorate stânjenelii, când tot ce se poate spera este ca interlocutorul să ia cuvântul.

Dincolo de calităţile vocii este cuvântul. Oamenii gândesc în cuvinte şi comunică tot

cu ajutorul cuvintelor. Dar sensul cuvintelor depinde întotdeauna de contextul în care sunt

plasate. Cuvântul rămâne expresia cea mai înaltă a limbajului şi este actul de identitate al

speciei umane. Există şi nenumărate obstacole în calea gândirii şi rostirii de cuvinte:

- confuziile dintre denotaţiile şi conotaţiile cuvintelor, lipsa unei moderaţii în folosirea

sinonimiei, omonimiei, sau polisemiei conduc la ambiguitate;

- lumea este plină de contrarii, iar oamenii le descriu prin cuvinte extreme: alb sau negru,

bun sau rău; această modalitate de polarizare a gândirii prin limbaj face uneori oamenii să

atace, să nu aibă răbdarea de a căuta o cale de mijloc, să nu-şi poată înfrâna pornirile

duşmănoase;

- convinşi că pot cunoaşte lucrurile în totalitatea lor, oamenii nu se sfiesc să tragă concluzii

mult prea generale, să folosească enunţuri globalizante, deseori generatoare de conflicte;

- cei care vorbesc mult, inutil şi comit indiscreţii sunt evitaţi, sau acceptaţi cu rezerve;

- păstrarea prea multor secrete şi refuzul sistematic de a pune în discuţie aspecte ale propriei

personalităţi înseamnă a întoarce spatele comunicării; egocentrismul este un păcat pe care

comunicarea nu-l tolerează;

- utilizarea abuzivă, sau neadecvată momentului comunicării şi componenţei auditoriului a

unui jargon sau argou blochează comunicarea;

- preţiozitatea cuvintelor şi abstractizările exagerate pot plictisi, adormi sau alunga

ascultătorii.

7.1.1. Pregătirea şi susţinerea unei prezentări orale

Susţinerea unei prezentări orale este una din cerinţele frecvente în facultăţi şi colegii.

Faptul ca mulţi studenţi se tem să apară în public sau nu toţi reuşesc să aibă succes ţine şi de o

oarecare ignoranţă; a şti cum trebuie să faci o prezentare orală este o abilitate care poate fi

dezvoltată şi perfecţionată.

Uneori oamenilor le place mai mult să-i asculte pe ceilalţi vorbind, povestind şi

explicând, decât să se scufunde în lectură. E mai rapid şi mai spectaculos. Ascultătorii nu vor

neapărat numai informaţie; ei vor să fie luaţi în consideraţie, stimulaţi, antrenaţi, bine-dispuşi.

Acesta este şi motivul pentru care ei se plictisesc să-i asculte pe cei care nu-şi dezlipesc

privirile de pe foaia de hârtie.

A. Factori interpersonali

Toţi cei care se sperie la gândul că trebuie să vorbească în public trebuie să pornească la

drum cu ideea ca auditoriul e de partea lor. Publicul îşi doreşte sa ia parte la o prezentare

reuşită din toate punctele de vedere, aşa că va manifesta şi o oarecare toleranţă faţă de greşeli

sau ezitări. Oricum ar fi, publicul porneşte la drum de partea vorbitorului şi, de regulă, va

rămâne de partea lui până la sfârşitul prezentării, mai ales dacă vorbitorul va face tot posibilul

să nu stârnească vreun conflict, sau se va feri să îi aducă ofense.

Se poate întâmpla ca pe parcursul prezentării, vorbitorul să mai uite ce a vrut să spună, sau

cum trebuie să continue o idee, să nu găsească imediat folia transparentă cu datele pe care

trebuie să le interpreteze, să se împiedice când coboară de pe podium şi totuşi să fie apreciat şi

aplaudat cu căldură la sfârşit şi să i se spună că prezentarea a plăcut. Dacă va şti cum să

comunice publicului faptul că îl tratează cu interes şi seriozitate, că are să îi spună lucruri

importante şi interesante, dacă are conştiinţa depunerii unui efort cât de mic pentru a se

pregăti trup şi suflet în vederea marii confruntări, publicul va simţi şi va manifesta toleranţă.

Cu cât publicul se va apropia, sub conducerea vorbitorului, de miezul dezbaterilor, cu atât se

va simţi mai antrenat. Acesta este şi motivul pentru care specialiştii sugerează vorbitorului

menţinerea unui contact vizual permanent cu auditoriul. Această permanenţă nu trebuie însă

înţeleasă greşit: privirea insistentă, aţintită asupra unei singure persoane dintr-un grup,

păstrarea contactului vizual cu o persoană mai mult de 5-6 secunde trebuie evitate cu orice

preţ. E bine ca vorbitorul să privească pe rând, fiecare segment de grup şi apoi o persoană sau

alta. Dacă în general întâmpină greutăţi în stabilirea contactului vizual, va trebui să exerseze

atunci când stă de vorbă cu cineva tehnica îndreptării privirii spre un punct imaginar, situat

între ochii interlocutorului.

Daca vorbitorul doreşte ca publicul să îi acorde atenţie, să-l urmărească şi să-l

simpatizeze, trebuie să aibă în vedere şi următoarele aspecte: acusticii sălii, plasarea optimă în

spaţiu a materialelor vizuale, evitarea grimaselor, crearea unei atmosfere destinse prin zâmbet,

evitarea vulgarităţilor, evitarea glumelor nesărate însoţite de un râs zgomotos, expunerea pe

un ton plictisit, încadrarea în limita de timp impusă prezentării.

B. Pregătirea prezentării

Factorul timp este decisiv în pregătirea unei prezentări. Se spune că pentru a putea vorbi

cinci minute e nevoie de două săptămâni de pregătire, iar pentru a vorbi o oră, de o singură

săptămână. Vorbitorul poate să se bucure de concentrarea maximă a publicului preţ de 10

minute, după care va trebui să facă eforturi pentru a o menţine la cote ridicate. De aceea este

indicat să-şi structureze prezentarea cât mai riguros, acordând între 10 şi 20% din timp

introducerii, 60-80% din timp problemelor de conţinut şi să păstreze 10-20% din timp pentru

concluzii. Exersarea prezentării, cu ceasul în faţă, este o excelentă modalitate de a verifica

dacă selecţia materialelor se încadrează în spaţiul de timp solicitat; înregistrarea prezentării şi

apoi analiza ei poate scoate la iveală atât deficientele de natură paraverbală, cât şi cele de

conţinut şi logică. Pentru a nu permite memoriei să-i joace feste, vorbitorul trebuie să-şi

pregătească notiţe clare şi uşor de urmărit, adoptând formatul fişelor scrise pe o singură parte

şi nicidecum pe coli A4, scrise pe ambele feţe. Ele îl vor ajuta să nu omită ideile importante,

să construiască argumentări solide şi să nu se abată de la succesiunea normală sau corectă a

faptelor şi aspectelor selectate pentru prezentare.

C. Folosirea mijloacelor vizuale

În pregătirea materialelor vizuale, vorbitorul trebuie să pornească de la premisa că ele au

rolul să orienteze publicul, să ajute la crearea de corelări şi conexiuni ideatice, să completeze

doar ceea ce are de spus şi nicidecum să se constituie într-o variantă scrisă a vorbelor sale.

Cuvintele nu îl vor ajuta prea mult, dacă nu vor fi asociate sau întărite vizual prin procedee

grafice, cum ar fi sublinieri, încercuiri sau încadrări. Vorbitorul trebuie să anticipeze unele din

întrebările publicului şi să aibă pregătite materialele care să ilustreze răspunsurile sale.

Numărul slide-urilor (diaporamelor) rulate trebuie bine corelat cu volumul de informaţie

stabilit pentru prezentare şi timpul în care trebuie să se încadreze prezentarea. Astfel, este

recomandabil ca pentru o prezentare de zece minute să fie pregătite aproximativ 10 slide-uri.

Dacă este vorba despre o prezentare de o oră, este potrivit un ritm de un slide la 2-3 minute.

Indiferent de numărul slide-urilor, trebuie avută în vedere ortografia, punctuaţia şi exprimarea

corecte.

La folosirea unor prezentări create cu programe specializate, trebuie evitate unele clişee

vizuale, cum sunt:

- butoanele animate;

- topirea unei imagini în alta;

- formarea textului prin căderea literelor;

- sporirea spectaculozităţii trecerii de la o pagină la alta prin punctarea sonoră cu sunete

de fanfară.

D. Rostirea discursului

Vorbitorul nu trebuie să înceapă să vorbească până nu se asigură că publicul este aşezat şi

va acorda toata atenţia, până când, preţ de câteva secunde, nu a stabilit un contact vizual cu

auditoriul, până când nu a studiat dintr-o privire organizarea spaţiului propriu de mişcare,

până când nu a respirat adânc şi nu şi-a găsit poziţia cea mai comodă în faţa ascultătorilor.

Trebuie evitate clişee, sau expresii banale de tipul „Am marea plăcere de a …”; nu se prezintă

nici mulţumiri şi nici scuze în primele fraze ale discursului, ele se păstrează eventual pentru

sfârşit. Este necesară obţinerea controlului stării de nervozitate încă din primele minute ale

prezentării. Două din semnele cele mai des întâlnite ale acestei stări sunt impunerea unui ritm

prea alert de expunere şi tendinţa de a nu orienta corpul şi privirea către public. Există mai

multe moduri de a începe un discurs, totul este să se facă alegerea cea mai potrivită

personalităţii proprii:

- denumirea temei, urmată eventual de câteva precizări referitoare la alegerea titlului

prezentării;

- referirea la obiectivele şi aspectele abordate în cadrul temei propuse

- anticiparea unor întrebări sau aspecte problematice;

- o anecdotă sau cu o glumă;

- o mărturisire;

- prezentarea unor fapte sau date statistice;

- folosirea unui citat nu foarte lung şi relevant pentru subiectul discursului;

- afirmaţii cu conţinut şocant;

- povestiri interesante.

E. Finalizarea discursului

Modalităţile posibile pentru încheierea prezentării sunt la fel de numeroase:

- prezentarea unor concluzii punctuale;

- lansarea unor interogaţii (retorice) prin care să se recapteze interesul slăbit al publicului;

- anecdote scurte, care să ilustreze aplicabilitatea ideilor expuse;

- invitarea publicului de a trece la acţiune în spiritul celor afirmate în prezentare;

- folosirea de citate care să sublinieze credibilitatea performantelor sau rezultatelor expuse.

E preferabil ca, în ciuda tuturor schimbărilor de moment intervenite pe parcursul

prezentării, vorbitorul să nu se abată de la concepţia iniţială; de asemenea, el nu trebuie să se

răzgândească, odată ajuns în faţa publicului, asupra frazelor de început.

Conţinutul discursului nu se memorează, dar fraza de început şi cea de încheiere sunt

bătute în cuie. Chiar dacă pe undeva vorbitorul s-a mai bâlbâit, sau s-a încurcat puţin în detalii

sau argumentări, cel puţin să înceapă şi să sfârşească fără a se împiedica. Astfel, el se va simţi

mai pregătit să înfrunte inevitabilele întrebări. Dacă vreo întrebare adresată îl pune într-o

asemenea încurcătură, încât îşi dă seama că nu poate răspunde, este mult mai corect şi mai

elegant să nu încerce „s-o scalde” şi să recunoască sincer: „Îmi pare rău, nu ştiu/nu cunosc/nu

vă pot răspunde …”. Iar dacă i se adresează o întrebare care nu are nimic de-a face cu

subiectul prezentării, nu trebuie să se simtă obligaţi să răspundă. Irelevanţa se poate sancţiona

cu eleganţă şi diplomaţie.

7.1.2. Tipuri de interviuri. Interviul de angajare

Interviul este o formă de comunicare orală, specifică publicisticii şi sociologiei. El se

bazează pe un sistem de chestionare directă, scopul urmărit fiind obţinerea de aprecieri, opinii

şi informaţii diverse.

În sfera forţei de muncă, întrevederile sau întâlnirile între două sau mai multe

persoane, în care se discută chestiuni de interes comun, pot fi de mai multe tipuri:

A. Interviul de selecţie. Acest tip de interviu, cunoscut şi sub numele de interviu de

angajare, este utilizat pentru a completa datele deja cunoscute din curriculum vitae şi din

recomandările puse la dispoziţie de către candidat. Cu cât poziţia ierarhică este mai înaltă,

cu atât complexitatea şi exigenţele de selecţie sunt mai ridicate. Pentru multe posturi şi

funcţii de conducere se organizează adesea două, sau mai multe interviuri.

B. Interviul de informare. Scopul acestui tip de interviu este acela al culegerii de date în

vederea rezolvării unei probleme sau pentru documentare. Este folosit de manageri pentru

a investiga cauzele unor deficienţe, sau de experţi ai serviciilor de resurse umane în

studiul anumitor atitudini ale angajaţilor.

C. Interviul de evaluare. La interviul de evaluare participă de regulă un manager şi un

subordonat, după ce managerul şi (eventual) subordonatul au completat o fişă de evaluare.

Obiectivul interviului este acela de a constata realizări, dar şi de a depista eventuale

neconcordanţe între cerinţele şi rezultatele reale. Acest tip de interviu poate sta la baza

unei colaborări iniţiate în vederea întocmirii unor planuri care să aibă ca rezultat

îmbunătăţirea activităţii subordonatului.

D. Interviul de admonestare. Acest tip de interviu se organizează atunci când, prin

comportamentul său, un angajat a încălcat politica firmei atât de grav, încât este nevoie de

o întâlnire oficială bine documentată. Spre deosebire de interviul de evaluare, în cadrul

căruia este absolut necesară exprimarea opiniei angajatului, în cursul interviului de

admonestare, comunicarea are loc în cea mai mare parte unidirecţional, de la manager la

angajat. Angajatului i se spune ce ar trebui să facă pentru a-şi îmbunătăţi comportamentul

şi ce consecinţe poate avea nerespectarea recomandărilor făcute.

E. Interviul de consiliere. Acest tip de interviu se practică pentru a veni în sprijinul unui

angajat, ale cărui probleme personale îi afectează activitatea. Interviul de consiliere nu

înseamnă doar a da nişte sfaturi. Dacă cel care conduce interviul este o persoana cu

experienţă, va şti că majoritatea oamenilor deţin răspunsuri la problemele care îi frământă,

dar le păstrează bine ascunse într-un colt al conştiinţei lor. Ceea ce le lipseşte este tocmai

şansa de a vorbi cuiva deschis despre problemele lor.

F. Interviul de părăsire a instituţiei. Aceasta este o categorie specială de interviu de

informare, care ar trebui să se regăsească în sistemul de resurse umane al oricărei

instituţii. Angajaţilor care îşi anunţă intenţia de a părăsi instituţia li se cere sa aibă o

întrevedere cu un specialist din domeniul resurselor umane, care, prin intermediul unui set

de întrebări bine gândite, le solicită opinii referitoare la condiţiile de lucru din cadrul

respectivei instituţii. Angajaţii care părăsesc o instituţie din proprie iniţiativă sunt în

general sinceri în comentariile pe care le fac şi dispuşi să dezvăluie informaţii care ar

putea îmbunătăţi situaţia colegilor lor.

7.1.3. Tipuri de interviuri de angajare

Tipologia interviurilor de angajare este şi ea bine reprezentată. Criteriile care stau la

baza alcătuirii unuia sau altuia sunt extrem de variate: locul desfăşurării, numărul

intervievatorilor, durata întrevederii, scopuri specifice urmărite etc. La ora actuală, cele mai

utilizate tipuri de interviuri sunt următoarele:

A. Interviul structurat

- foloseşte întrebări cu o direcţie clară;

- întrebările pot fi stabilite anticipat;

- se aseamănă cu un chestionar oral;

- este utilizat ca formă de selecţie preliminară (screening), când există un număr mare de

solicitanţi;

- întrebările nu sunt rigide;

- se pot pune întrebări suplimentare, până se obţine informaţia dorită;

- permite obţinerea unor informaţii similare despre fiecare candidat;

- obiectivul interviului este acela de a constata realizări, dar şi de a depista eventuale

neconcordante între cerinţele şi rezultatele reale.

B. Interviul nestructurat

- are o mare tentă subiectivă;

- este folosit pentru evidenţierea unor trăsături de personalitate;

- rolul întrebărilor este de a-l determina pe solicitant să vorbească despre sine;

- unele întrebări pot să nu fie strict legate de natura postului;

- ordinea adresării întrebărilor generale şi specifice nu este stabilită dinainte.

C. Interviul de sondare a comportamentului candidatului

- comportamentul trecut al candidaţilor indică modul în care vor reacţiona la viitorul loc de

muncă;

- întrebările tipice sunt “Ce aţi face dacă aţi fi în situaţia x?”, "Spuneţi-mi ce aţi făcut când a

trebuit să …?”

- intervievatorul construieşte de regulă întrebările pe baza conţinutului CV-ului;

- răspunsurile trebuie bine structurate (descrierea situaţiei, discutarea acţiunilor întreprinse,

precizarea rezultatelor şi specificarea învăţămintelor).

D. Interviul susţinut în faţa unei comisii lărgite (panel)

- se caracterizează prin prezenţa unui număr mai mare de trei intervievatori care, prin

specificul întrebărilor formulate, urmăresc lucruri diferite şi au priorităţi diferite;

- ritmul conversaţiei este mai alert, iar concentrarea candidatului trebuie să fie maximă,

astfel încât răspunsurile sale să dea satisfacţie fiecărui membru;

- este necesară stabilirea unui bun contact vizual cu fiecare membru din comisie;

- răspunsurile trebuie să fie cât mai clare şi prompte.

E. Interviul de testare a rezistentei la stres

- scopul major este testarea comportamentului candidatului în condiţii de stres;

- este folosit în cazul posturilor care implică o varietate de sarcini pe lângă acelea privind

menţinerea relaţiei cu clienţii.

7.1.4. Pregătirea pentru interviu

Prezentarea la un interviu presupune cunoaşterea unor tactici şi amănunte de obicei

desconsiderate, sau omise. Unii îşi dau seama de importanţa lor chiar în momentul dialogului

cu angajatorul, când oricum e prea târziu. Pentru un intervievat, este utilă respectarea regulilor

următoare:

- înainte de a solicita un post trebuie să adune date despre activitatea firmei sau

departamentului (obiectul de activitate, cifra de afaceri, organizarea personalului,

influenţele suferite în urma ultimelor evenimente economice sau politice, adresa sediului

central sau al filialei etc.), să cunoască fişa postului, numele şi funcţiile unor persoane cu

putere de decizie.

- să se asigure că CV-ul este pregătit în concordanţă cu postul solicitat şi informaţiile culese

despre firmă; să aibă asupra sa încă o copie a tuturor documentelor expediate firmei (CV,

scrisoare de intenţie, lista de referenţi), hârtie şi un stilou pentru eventuale însemnări în

timpul interviului.

- să aleagă o vestimentaţie sobră şi elegantă, să folosească un parfum discret; se recomandă

ca bărbaţii să poarte costum şi cravată, să evite hainele prea largi, bijuteriile sau alte

accesorii vestimentare şi să fie bărbieriţi, iar femeile să poarte un costum de bun gust, s’

aibă un machiaj discret, să evite rujurile sau lacurile de unghii prea stridente, precum şi

abundenţa de bijuterii.

- să-şi asigure un moral bun, să-şi compună o imagine mentală optimistă, să vorbească cu

convingere, să afişeze un aer de încredere în sine pe care îl degajă propria personalitate.

- să pregătească un set de întrebări pe care eventual le va pune interlocutorului şi care

demonstrează că este interesat cu adevărat de postul respectiv, că s-a documentat şi s-a

pregătit pentru interviu.

- să se prezinte cu 15 minute înaintea orei anunţate, să confirme ora şi locul cu 24 de ore

înainte de a merge la interviu şi să se asigure că ştie să ajungă la sediul anunţat.

Prima impresie

- când intră, să salute, să zâmbească şi să dea mâna cu cel care i-a întins-o pe a sa.

- să vorbească clar, direct şi politicos.

- să se aşeze pe scaun după ce a fost invitat să o facă, să stea cu spatele drept, să nu se

întindă cu coatele pe birou, să nu fumeze şi să nu mestece gumă.

- să nu ia un aer prea relaxat şi plictisit, să manifeste, prin mimică şi gestică, siguranţă de

sine şi receptivitate.

Tipuri de întrebări

Schimbul de informaţii se realizează prin întrebări şi răspunsuri. Iată câteva tipuri de

întrebări care se pot avea în vedere, însoţite de câteva formulări:

1. Întrebări introductive pentru demararea discuţiei: „Cum a fost drumul?”, „Cum vă place la

noi în întreprindere?”

2. Întrebări de legătură spre miezul discuţiei: „Cum ne-aţi găsit?”, „De ce candidaţi tocmai la

noi?”, „De ce ne-aţi trimis pe lângă dosarul dumneavoastră şi o bandă video?”

3. Întrebări legate de biografia profesională: „Cum a decurs pregătirea dumneavoastră

profesională?”, „Care din calificările dumneavoastră sunt cele care corespund descrierii

postului pe care candidaţi?”, „Cât timp doriţi să desfăşuraţi această activitate?”

4. Întrebări legate de starea socială şi predispoziţii personale: „În ce mediu aţi crescut?”, „Ce

părere are soţia/soţul dumneavoastră despre planificata schimbare a locului de muncă?”,

„Când consideraţi că o persoană este dificilă?”, „Cum reacţionaţi atunci când un client

ridică pretenţii inacceptabile?”

5. Întrebări despre capacitatea de a lucra în echipă: „Ce calităţi şi îndemânări vi se par utile

în cazul lucrului în echipă?”, „Care sunt avantajele şi dezavantajele lucrului în echipă?”

6. Întrebări referitoare la motivarea efortului: „Etapa de pregătire profesională a

dumneavoastră a fost unidirecţională, sau aţi luat în consideraţie mai multe alternative?”,

„Presupunând că brusc aţi deveni şomer, ce vă va lipsi cel mai mult?”

7. Întrebări referitoare la puterea de concentrare şi rezistenţa la efort: „Ce sarcini aţi

considerat a fi extrem de plictisitoare la fostul loc de muncă şi cum le-aţi gestionat?”, „V-

aţi enervat vreodată pe anumite obiceiuri ale colaboratorilor dumneavoastră?”

8. Întrebări care vizează flexibilitatea şi capacitatea de adaptare: „În ce condiţii aţi fi dispus

să staţi peste program?”, „Aveţi probleme când trebuie să renunţaţi la obişnuinţe mai

vechi?”, „Preferaţi sarcinile care nu incumbă responsabilităţi prea mari?”

9. Întrebări privind capacitatea de a răzbate şi a fi convingător: „Descrieţi o situaţie când aţi

răzbătut cu succes în ciuda părerilor celor din jurul dumneavoastră”, „După ce schemă de

organizare lucraţi?”

10. Întrebări referitoare la capacităţile de conducător: „Cum puteţi dumneavoastră, singur, să

stimulaţi echipa?”

11. Întrebări referitoare la contractul de muncă: „Ce salariu speraţi să primiţi la noi?”, „Ce

speraţi prin schimbarea locului de muncă?”

Întrebări care se pot adresa la interviu

Chiar dacă intervievatul nu are de gând să întrebe nimic, mulţi angajatori îl vor pune în

situaţia s-o facă. Iată câteva sugestii:

Care este mediul concurenţial în care operează firma?

Ce obstacole se anticipează în atingerea scopurilor firmei?

Ce responsabilităţi îmi vor reveni dacă …?

Care este politica firmei în ceea ce priveşte înscrierea angajaţilor la cursuri de

perfecţionare sau postuniversitare?

7.2. Comunicarea scrisă

7.2.1. Redactarea unui curriculum vitae

Un curriculum vitae (CV) este o schiţă biografică, întocmită de un candidat care

solicită un post sau o poziţie. Oamenii sunt extrem de diferiţi unii de alţii şi orice încercare de

încorsetare a unui CV într-o anume reţetă de alcătuire nu poate garanta obţinerea postului

dorit. În general, informaţia conţinută de un CV trebuie atent selectată, ordonată şi inclusă în

secţiuni bine cântărite şi anunţate de titluri şi subtitluri adecvate. Includerea unor secţiuni şi

excluderea altora depinde nu numai de natura şi gradul de experienţă posedat la un moment

dat, într-un anumit domeniu, dar şi de cât de mult individul ştie să fie el însuşi, să-şi pună în

valoare calităţile şi să-şi ascundă defectele. Din această perspectivă, un CV trebuie să fie o

oglindă a spiritului în competiţie.

A. Conceperea unui CV

Principalul factor de care trebuie să se ţină seama este obiectivul profesional şi postul

vizat. Contează în mare măsură şi modul general de prezentare a documentului (încadrarea în

pagină, forma grafică, hârtia etc.).

Pentru aceasta, propunătorul trebuie:

să cunoască cât mai bine condiţiile cerute de respectivul post; condiţiile pot merge de la

vârstă, stagiu militar, personalitate etc., până la pregătirea de specialitate, experienţa în

domeniu, diferite abilităţi;

să alcătuiască o listă cu punctele sale forte, din care să nu lipsească pregătirea şcolară, sau

universitară, calificările deţinute, calităţile şi abilităţile care l-ar putea individualiza faţă de

alţi candidaţi şi care îl recomandă pentru postul dorit;

să opteze pentru un tip de CV care să îl reprezinte şi care să fie adecvat situaţiei;

să nu exagereze în prezentarea biografiei şi să încerce să se limiteze la două pagini A4; să

nu uite că CV-ul trebuie oricum însoţit de o scrisoare de intenţie unde va avea prilejul să

creeze legăturile de fond care sa îi pună şi mai bine în lumină pregătirea şi personalitatea;

să nu folosească foarte multe tipuri de caractere şi să nu abuzeze de cele îngroşate, pe care

ar fi bine să le folosească doar pentru anunţarea unei secţiuni informative;

să utilizeze hârtie normală şi să evite hârtia colorată, sau de proastă calitate;

să redacteze CV-ul la un calculator, pentru a putea să-l structureze mai bine, să-l modifice

ori de câte ori consideră necesar şi pentru a fi mai uşor de citit;

În conceperea unui CV trebuie să se pornească de la ideea că el nu este un simplu

document, ci un produs promoţional care trebuie să convingă. Trebuie să se ţină cont şi de

faptul că site-urile de locuri de muncă şi bazele de date electronice de oferte/cereri de muncă

au transformat „procedurile” de recrutare, respectiv căutare de forţă de muncă, modificând

continuu şi inevitabil (în direcţia standardizării) forma şi conţinutul unui CV. Acesta trebuie

să aibă o claritate grafică şi structurală deosebită, pentru a fi scanat şi parcurs cu rapiditate.

De asemenea, e bine să fie pregătită şi o versiune în limba engleză. Pentru a redacta un

CV uşor scanabil, trebuie să se aibă în vedere următoarele:

crearea unui document pe hârtie albă, pe o singură coloană, folosind un singur caracter

standard (de preferat caractere din familia Sans Serif, de exemplu Arial sau Helvetica),

fără linii, grafice sau marcaje de listă;

utilizarea în cadrul documentului a unei singure dimensiuni de caracter (între 10 şi 14

puncte);

explicitarea tuturor acronimelor folosite, pentru a putea fi detectate la o căutare

electronică;

folosirea majusculelor pentru evidenţierea numelui şi titlurilor secţiunilor CV-ului;

începerea întotdeauna a documentului cu numele, urmat de adresa pe rândul următor;

ataşarea numerelor de telefon şi fax pe linii separate;

rezumatul realizat cu ajutorul cuvintelor-cheie este menit să uşureze scanarea CV-ului;

acesta reprezintă o colecţie succintă de substantive şi sintagme, care descriu calificările,

funcţiile îndeplinite, responsabilităţile specifice şi termenii tehnici asociaţi diferitelor

activităţi desfăşurate;

când se prezintă responsabilităţile şi realizările, se folosesc în continuare substantivele

utilizate în descrierea experienţei profesionale; în acest fel, se va valorifica la maxim

fondul de cuvinte-cheie declarat;

menţionarea numelui şi adresa instituţiei de învăţământ frecventate, precum şi date

concrete despre absolvire; enumerarea cursurilor de specializare urmate, fără omiterea

burselor de studii, sau a stagiilor de pregătire în instituţii prestigioase din ţară sau

străinătate;

înscrierea numelui pe antetul fiecărei pagini, împreună cu numărul curent al paginii

respective.

B. Conţinutul unui CV

datele personale: nume, adresă, număr de telefon, fax, e-mail (dacă este verificat

frecvent); precizarea datei de naştere, sau a stării civile nu este obligatorie;

obiectiv profesional: după precizarea datelor personale, se poate opta pentru formularea

unei scurte fraze care să se refere la aspiraţiile lor pe linie profesională (domeniul de

interes, posturi pentru care se consideră calificat); această secţiune se recomandă cu

precădere candidaţilor care nu ştiu dinainte posturile pentru care doresc să candideze şi

celor care îşi depun CV-urile în bănci de date; uneori precizarea obiectivului este urmată

de câteva cuvinte cheie;

studii: prezentarea în ordine cronologică inversă a instituţiilor de învăţământ absolvite,

precum şi orice alte cursuri sau specializări urmate; se poate insista asupra unor proiecte

de cercetare realizate pe durata studiilor, mai ales în cazul unui proaspăt absolvent şi dacă

acestea au legătură cu poziţia solicitată;

experienţă profesională: se menţionează în ordine cronologică inversă funcţiile avute,

stagiile de pregătire/documentare efectuate, împreună cu numele instituţiei/firmei şi

profilul de activitate al acesteia; se poate insista asupra responsabilităţilor avute şi a

realizărilor concrete;

informaţii suplimentare: se pot trece hobbyurile, alte activităţi în care s-a implicat şi care

au fost de folos în dezvoltarea deprinderilor necesare ocupării postului vizat, experienţa

voluntară, nivelul de cunoaştere a limbilor străine, cunoştinţele de operare/programare PC,

permisul de conducere; nu se trec informaţii de natură religioasă, politică, sau alte tipuri

de informaţii controversate;

publicaţii: în cazul autorul este la început de drum şi nu are decât unul, sau două titluri, ele

se pot trece în CV, altfel se va redacta o listă de publicaţii, care se va anexa CV-ului;

referinţe: numele celor care pot oferi referinţe despre persoana în cauză se pot trece în

CV, dar este mult mai indicat ca acestea, însoţite de titlurile şi datele complete de contact

(adresa instituţiei, adresa de e-mail, numere de telefon sau fax), să fie trecute pe o anexă

separată, ce se va ataşa CV-ului; în listă trebuie să apară persoane care îl cunosc şi i-au

îndrumat activitatea autorului (profesori, coordonatori de proiecte, şefi de departament) şi

cărora acesta le-a cerut permisiunea de a fi incluşi în listă.

C. Tipuri de CV

Există trei tipuri de formate: funcţional, cronologic şi combinat. În formatul funcţional

accentul cade pe abilităţile personale de tot felul (organizatorice, de comunicare, strict

profesionale) şi realizările obţinute, astfel că el se adresează candidaţilor care nu deţin o mare

experienţă de muncă concretizată de-a lungul timpului într-un şir lung de slujbe sau poziţii.

Adoptarea acestui tip de CV îşi poate dovedi eficienţa în cazul persoanelor care, ocupând

anterior fie şi o singură poziţie (poate chiar similară celei pe care se pregăteşte să o ocupe),

pot suplini lipsa unei liste impresionante de locuri de muncă prin scoaterea în evidenţă a

abilităţilor pe care le posedă şi pe care au reuşit să le dezvolte, fie şi în cazul unei scurte istorii

de angajare. Dezavantajul acestui format (din perspectiva angajatorului, însă) este acela că

unii candidaţi reuşesc să-l exploateze atât de bine, încât ajung să ascundă până şi o gravă lipsă

de experienţă, sau un hiatus considerabil în activitatea de prestare efectivă a unei munci în

societate.

Formatul cronologic se adresează candidaţilor care deţin o oarecare experienţă de muncă

într-un anume domeniu. Poziţiile deţinute anterior vor fi aranjate într-o ordine cronologică

inversă, astfel că poziţia cea mai recentă va fi plasată în capul listei. Enumerarea tuturor

poziţiilor trebuie însoţită de o descriere succintă a responsabilităţilor acoperite, a rezultatelor

obţinute şi a abilităţilor dezvoltate. Acest format nu este tocmai potrivit pentru proaspeţii

absolvenţi, deoarece scoate în evidenţă lipsa de experienţă în domeniul ales. În cazul în care

există o istorie de angajare, tinerii candidaţi trebuie să decidă dacă slujbele deţinute anterior

sunt relevante pentru domeniul în care solicită angajarea. Cei care decid la un moment dat,

după o lungă absenţă în câmpul muncii, că trebuie sau vor să se angajeze, adoptarea unui

astfel de format nu va face decât să scoată şi mai mult în relief tocmai perioada de inactivitate

pe care vor fi nevoiţi să o justifice la interviu. În cazul în care lista de poziţii ocupate este

formată dintr-o succesiune de slujbe deţinute pentru scurte perioade de timp, candidatul se

poate aştepta la o întrebare prin care i se solicită să motiveze menţinerea scurtă pe un post sau

altul.

Pentru a contracara neajunsurile de tot felul din cadrul celor două formate deja descrise, se

poate apela la unul care să combine în mod eficient elementele specifice celor anterioare.

Astfel, se recomandă ca lista succintă a poziţiilor deţinute să fie precedată de aceea a

abilităţilor şi realizărilor obţinute în diverse direcţii. Formatul combinat se adresează

candidaţilor cu o experienţa moderată şi mai ales celor care decid să opteze pentru schimbarea

profesiei, celor care doresc să ocupe un post într-un domeniu colateral aceluia în care au deja

o pregătire solidă.

D. CV sau Résumé

Un résumé nu este altceva decât un CV în rezumat, care poate fi obţinut prin revizuirea,

selectarea şi reorganizarea informaţiei conţinute într-un CV. El se adresează în special

candidaţilor care se orientează spre posturi de producţie şi relaţii publice, unde numărul de

solicitanţi poate fi atât de mare, încât departamentul de resurse umane preferă versiuni

prescurtate, adesea tipizate, de CV-uri. Nu se recomandă persoanelor care doresc să ocupe

posturi în învăţământ, în special în învăţământul superior.

Dacă limitele rezonabile ale unui Curriculum Vitae se află între 2 şi 4 pagini, un résumé

trebuie conceput pe o singură pagină. Formatul condensat impune o selecţie foarte atentă a

datelor reprezentative, din care nu trebuie să lipsească studiile cele mai recente, experienţa

profesională şi diferitele abilităţi. Nu se includ referinţe, liste de publicaţii sau întreaga suită

de cursuri de specializare sau calificare.

7.2.2. Redactarea unei scrisori de intenţie/motivaţie

Scrisoarea de intenţie sau de motivaţie (cunoscută şi sub denumirile de scrisoare de

prezentare sau însoţire a unui CV) este un instrument de comunicare scrisă, pe care orice

aspirant la un loc de muncă trebuie să înveţe să-l folosească. Acest tip de scrisoare oficială

oferă posibilitatea unei persoane de a se prezenta în scris, de a-şi face cunoscute „punctele

forte” ale personalităţii sale, care îl pot transforma într-un candidat favorit pentru poziţia sau

postul solicitat.

O astfel de scrisoare se construieşte în jurul unei motivaţii reale şi serioase privind

postul avut în vedere, necesită o articulare atentă a acestei motivaţii în jurul calificărilor şi

aptitudinilor deţinute şi trebuie să exprime disponibilităţile faţă de compania/firma/instituţia la

care se intenţionează angajarea. Cu această scrisoare, care trebuie concepută exclusiv pentru

firma avută în vedere, candidatul are o primă şansă de a face o impresie bună şi de a-şi

exprima interesul deosebit pe care îl acordă postului şi firmei respective.

CV-ul conţine într-adevăr cele mai multe informaţii despre candidat, dar nu va putea

niciodată înlocui sau suplini lipsa unei astfel de scrisori, în care toate detaliile tehnice

prezentate schematic în CV vor fi articulate şi însufleţite în câteva fraze bine alcătuite, care să

facă dovada unei minţi clare şi logice. Numai aşa angajatorul va fi determinat să se gândească

un minut în plus dacă nu cumva respectivul candidat este mai potrivit postului decât alt

candidat cu un CV la fel de impresionant.

Scrisoarea de intenţie/motivaţie trebuie să conţină neapărat solicitarea efectivă a

postului dorit. Pentru aceasta, candidatul trebuie să explice în cuvinte puţine şi simple motivul

alegerii, principalele calităţi care îl recomandă pentru ocuparea postului respectiv şi ce doreşte

să realizeze în cadrul firmei. Trebuie, de asemenea, să menţioneze ce anume din activitatea

firmei l-a determinat să solicite respectivul post. Este important ca din prezentare să reiasă

încrederea că angajarea sa va fi rentabilă pentru ambele părţi, dorinţa clară de a candida

pentru obţinerea postului şi disponibilitatea de a se prezenta la interviu.

Scrisoarea va fi adresată persoanei care se ocupă de angajări, sau direct

departamentului de resurse umane, dacă candidatul nu are informaţii complete. Dacă firma

este mică, scrisoarea poate fi trimisă direct managerului.

În primul paragraf, trebuie să se precizeze postul vizat şi sursa din care a fost obţinută

informaţia referitoare la poziţia disponibilă (anunţ publicitar, cunoştinţe, prieteni etc.). Dacă

nu se dispune de informaţii exacte despre un anumit post, se poate exprima propria opţiune

pentru un domeniu de activitate. Oricum, este bine să se sublinieze domeniul în care

candidatul s-a remarcat sau a obţinut performanţe deosebite.

În cele două sau trei paragrafe din corpul scrisorii, candidatul trebuie să-şi pună în

valoare întreaga personalitate, să accentueze tocmai acele detalii şi aspecte din CV care îl pun

într-o lumină favorabilă, dar care, din pricina schematismului biografiei, pot trece

neobservate. Este recomandabil să se evidenţieze conexiunile şi detaliile implicite din CV, să

se precizeze care din calităţi şi aptitudini se potrivesc cu profilul postului solicitat. De

asemenea, se pot include şi motivele care îl determină să părăsească actualul loc de muncă şi

să-şi exprime clar dorinţa de a candida pentru noul post.

În paragraful de încheiere trebuie să se mulţumească pentru timpul acordat lecturii, să

se exprime disponibilitatea pentru un interviu de angajare şi eventual să se indice care este cel

mai rapid mod în care poate fi contactat.

Pentru a avea succes în întreprinderea sa, candidatul trebuie să aibă în vedere în

momentul conceperii şi redactării unei astfel de scrisori câteva reguli de bază:

exprimare clară şi la obiect;

personalizarea conţinutului în raport cu profilul şi pretenţiile firmei respective; oricine

poate lua o scrisoare de intenţie deja redactată de altcineva, să o expedieze în numele lui şi

să spere că va fi invitat la interviu; nu este însă o practică sănătoasă, este de preferat ca

fiecare să compună un text care să lege direct competenţele proprii de cerinţele firmei, să

caute un motiv cât mai special pentru care solicită postul, să menţioneze un departament

care îl interesează, sau un proiect al firmei la care ar vrea să colaboreze;

adresarea scrisorii direct unei anumite persoane din companie, eventual celei care

coordonează direct respectivul departament sau proiect;

evidenţierea clară a realizărilor profesionale, exagerând unele aspecte în limitele decenţei

şi bunului simt; candidatul poate fi un om excepţional, dar potenţialii angajatori vor să ştie

exact de ce ar trebui să-l ia în echipă, deci el trebuie să ofere câteva exemple concrete de

realizări obţinute în posturile anterioare şi care i-ar putea impresiona;

punerea accentului pe lucrurile şi aspectele care îl diferenţiază de alţii care candidează

pentru acelaşi post; sublinierea calităţilor, abilităţilor şi a modului în care ele pot fi puse în

folosul firmei;

nu se includ aspecte negative, cum ar fi relatări despre conflicte avute la alte locuri de

muncă sau litigii în curs; se evită remarcile sarcastice, nu se vorbesc de rău locurile de

muncă anterioare;

nu se includ informaţii legate de salariul dorit; se poate menţiona în scrisoare nivelul

salariului solicitat, doar dacă firma respectivă solicită acest lucru; în CV această

informaţie nu trebuie să apară niciodată;

solicitantul trebuie să arate că dispune de abilităţi de comunicare; scrisoarea trebuie să îl

prezinte ca pe o persoană foarte deschisă comunicării interpersonale;

solicitantul trebuie să menţioneze că este disponibil pentru interviu, să furnizeze toate

detaliile de contact (telefon, e-mail, adresă) şi să precizeze că poate fi contactat oricând

pentru orice alte detalii clarificatoare;

scrisoarea trebuie redactată cu mare grijă din punct de vedere gramatical şi trebuie evitate

eventualele erori de logică; o prezentare îngrijită, clară şi fără greşeli (de orice natură) îl

va determina pe angajator să parcurgă cu atenţie scrisoarea şi să invite solicitantul la

interviu;

nu se adoptă unui ton impersonal, care poate crea o imagine negativă despre motivaţia şi

discernământul solicitantului în alegerea postului şi totodată poate lăsa impresia că acesta

îşi încearcă norocul, „semănând” candidaturi la întâmplare, după principiul „nu se ştie

niciodată”.

Alte reguli şi sugestii:

nu se însoţeşte scrisoarea de o fotografie, decât dacă aceasta este solicitată;

nu se foloseşte hârtie de proastă calitate şi nici hârtie colorată;

se foloseşte un font cu caractere lizibile şi sobre, dintre cele mai curente; se poate alege

între Times New Roman, Arial, Geneva, sau Helvetica;

nu se „încarcă" documentul prin folosirea unui număr mare de caractere şi dimensiuni,

prin sublinieri şi îngroşări repetate; se utilizează o imprimantă de calitate, astfel încât să se

obţină un document lipsit de pete, spaţii neclare sau omisiuni;

în cazul în care nu există altă posibilitate şi trebuie optat pentru o scrisoare olografă

(redactată de mână), trebuie acordată o atenţie deosebită aspectului grafic şi lizibilităţii;

altfel, scrisoarea nu va fi luată în considerare, sau va induce destinatarului o stare de

disconfort, întrucât va fi nevoit să-şi piardă timpul cu descifrarea ei;

se redactează paragrafe scurte şi concise grupate tematic şi se folosesc spaţii de un rând

între cele care compun corpul scrisorii;

se verifică atât ortografia, cât şi punctuaţia; scrisoarea de intenţie reprezintă o mostră a

deprinderilor de scriere şi prezentare ale solicitantului;

se poate apela la o cunoştinţă, sau un prieten, să citească scrisoarea pentru a identifica

eventuale scăpări şi a obţine sugestii.

7.2.3. Exigentele structurale ale unei lucrări ştiinţifice

Întocmirea de lucrări şi proiecte ştiinţifice în studenţie este o activitate laborioasă şi

responsabilă, deoarece ideile sau informaţiile din diverse surse (cărţi, interviuri, cursuri etc.)

trebuie combinate cu propriile observaţii şi reflecţii. Textul unei lucrări ştiinţifice trebuie

însoţit de indicaţii exacte referitoare la sursele de informare folosite, de explicaţii privind

fenomene şi aspecte similare celor analizate, precum şi de exprimarea unor atitudini de

acceptare sau respingere a unor fapte sau opinii. Toate aceste elemente, plasate în anumite

zone ale lucrării, alcătuiesc aparatul unei lucrări ştiinţifice.

Maturitatea şi rigurozitatea abordării se observă nu numai prin parcurgerea atentă a

conţinutului lucrării; ele transpar şi din modul în care sunt întocmite notele, listele

bibliografice, listele de abrevieri, din prezenţa sau absenta unui index, a unei anexe sau a unui

apendice.

A. Notele

De regulă, notele se plasează în subsolul paginii, poziţie care facilitează parcurgerea lor

concomitent cu parcurgerea lucrării. Trimiterile care se fac în subsolul paginii trebuie să

conţină toate datele bibliografice ale lucrării consultate şi numărul paginii sau al paginilor de

unde s-a preluat informaţia. Există şi posibilitatea plasării acestora la sfârşit de capitol sau de

lucrare şi chiar integrarea lor în textul propriu-zis (mai ales în cazul notelor de tip

bibliografic). În cazul primei alternative, notele păstrează aceeaşi structură ca şi cele de

subsol. În cel de-al doilea caz, notele de text sunt mai reduse ca întindere şi conţinut, ca

urmare a întrebuinţării tehnicii siglei (prescurtare convenţională) rezumative sau numerice.

Realizarea notelor (integrate în text) prin siglă rezumativă implică prescurtarea numelui

autorului şi a titlului lucrării. În cazul adoptării metodei cu note de text prin siglare numerică,

numele autorului este urmat de anul apariţiei lucrării la care se face trimitere sau numărul de

ordine din lista bibliografică, după care trebuie să se indice (în ambele tipuri de siglă) numărul

volumului şi numărul paginii. În cazul în care un autor are mai multe lucrări publicate în

acelaşi an, ordonarea în listă se face alfabetic, după numele lucrării.

B. Abrevieri folosite în scrierea notelor de text

Unii editori preferă să economisească cât mai mult din spaţiul rezervat notelor şi în acest

mod să-i determine şi pe autori să nu se repete inutil în tot felul de explicaţii. În acest scop, se

pot folosi următoarele formule şi abrevieri:

v. „vezi”: autorul indică lucrarea din care citează sau trimite la unele idei preluate din

sursa indicată;

cf. „compară”: indicaţiile bibliografice sunt precedate de confer atunci când autorul face

trimitere la o lucrare care conţine un punct de vedere diferit, sau oarecum asemănător

celui pe care îl susţine;

op.cit. „operă citată”: formula opus citatum se poate folosi atunci când autorul trebuie să

se refere de mai multe ori la aceeaşi lucrare în cuprinsul lucrării sale; la prima trimitere se

vor da indicaţiile bibliografice complete, iar restul trimiterilor vor cuprinde doar numele

autorului, urmat de formula op.cit. iar apoi numărul paginii sau al paginilor la care se face

trimitere; formula poate produce confuzii în cazul în care autorul unei lucrări are de făcut

trimiteri la mai multe studii, articole şi cărţi de acelaşi autor, caz în care formula nu este

recomandabilă; primele trimiteri pentru fiecare lucrare în parte trebuie să conţină toate

datele bibliografice, urmând ca trimiterile ulterioare să nu conţină decât numele autorului,

titlul lucrării (eventual prescurtat) şi pagina;

idem (id.) „acelaşi autor”, ibidem (ibid.) „aceeaşi operă, în acelaşi loc”: formulele sunt

recomandate atunci când autorul recurge la un număr mare de referiri la acelaşi autor sau

lucrare pe aceeaşi pagină, iar trimiterile pe care le face apar una după alta; prima trimitere

trebuie să conţină toate datele bibliografice şi numai după aceea se poate indica numai

idem sau ibidem şi pagina;

art. cit. „articolul citat”;

lucr. cit. „lucrarea citată”;

loc. cit , loco citatum, „articol/volum/publicaţie deja menţionată”;

passim „ici şi colo”

apud (ap.) „după” (indică o citare preluată de la alt autor, nu din original).

C. Întocmirea bibliografiilor

Întocmirea listei bibliografice este o operaţiune importantă, care presupune ordonarea

atentă a tuturor lucrărilor consultate. Bibliografia este oglinda tuturor trimiterilor făcute prin

notele de subsol sau de text; mai mult, stilul adoptat în scrierea notelor influenţează direct

întocmirea listei bibliografice. Astfel, autorii care au adoptat sistemul notelor de subsol sau

cel al notelor de text complete, nu vor avea altceva de făcut decât să ordoneze lucrările în

ordinea alfabetică a numelor autorilor şi să nu uite să includă şi sursele spre care nu s-au făcut

trimiteri, dar care au fost oricum consultate pe parcursul redactării lucrării.

Pentru a extrage corect şi complet informaţiile bibliografice necesare redactării trimiterilor

şi bibliografiei, atenţia trebuie concentră asupra paginii de titlu a cărţii (nu asupra copertei).

Odată extrasă, această informaţie se va structura după următoarea schemă: Nume, Prenume,

Titlul cărţii/lucrării, Editura, Locul publicării, Anul publicării. După cum se observă, spre

deosebire de note, în lista bibliografică nu se mai indică pagina.

Prenumele autoarelor de cărţi şi lucrări nu se abreviază. Dacă pagina de titlu mai conţine

şi alte informaţii, referitoare la autorul traducerii, la semnatarii prefeţelor sau studiilor

introductive, volume, părţi, secţiuni etc. ordonarea lor se face în funcţie de succesiunea lor pe

pagina de titlu. De obicei, toate aceste informaţii sunt plasate în paginile de titlu ale cărţilor

editate în România între titlul lucrării şi numele editurii, iar autorii trebuie să respecte această

ordine. Informaţia referitoare la anul publicării poate fi plasată însă şi imediat după prenume.

În cazul în care autorii au adoptat sistemul scrierii notelor prin siglă (rezumativă sau

numerică), bibliografia va trebui să indice obligatoriu şi cheia siglelor. Şi de această dată

listele bibliografice nu vor mai conţine numărul paginii.

În spaţiul anglo-american, cele mai cunoscute stiluri de întocmire a notelor şi listelor

bibliografice sunt:

stilul MLA (Modern Language Association), folosit cu precădere de umanişti;

stilul APA (American Psychological Association), folosit cu precădere de ingineri.

Diferenţa majoră dintre cele două stiluri în cazul întocmirii listelor bibliografice constă în

ordonarea informaţiei bibliografice.

Astfel, pentru stilul MLA este valabilă următoarea schemă informativă (cu punctuaţia

corespunzătoare): Nume, Prenume. Titlul publicaţiei. Locul publicării: Editura, Anul

publicării.

Pentru stilul APA, schema este uşor modificată: Nume, Prenume. (Anul publicării). Titlul

lucrării. Locul publicării: Editura.

Ambele stiluri recomandă două spaţii după punct. Aceste două stiluri iau în consideraţie şi

posibilitatea ca autorii să facă trimiteri la surse bibliografice on-line şi la necesitatea includerii

acestora în listele bibliografice.

În acest sens, stilul MLA recomandă următoarea structură informativă:

Author's Last Name, First Name. “Title of Document.” Title of Complete Work [if applicable].

Version or File Number [if applicable]. Document date or date of last revision [if different

from access date]. Protocol and address, access path or directories (date of access).

Numele autorului, Prenumele. „Titlul documentului”. Titlul complet al lucrării [dacă e cazul].

Versiunea sau numărul fişierului [dacă e cazul]. Data publicării sau revizuirii documentului

[dacă diferă de data accesării]. Protocolul şi adresa, calea de acces sau directoare (data

accesării).

Stilul APA propune următoarea structură:

Author's Last Name, Initial(s). (Date of document [if different from date accessed)]. Title of

document. Title of complete work [if applicable]. Version or File number [if applicable].

(Edition or revision [if applicable]). Protocol and address, access path, or directories (date of

access).

Numele autorului, Iniţiala/Iniţialele Prenumelui(lor). (Data publicării documentului [dacă

diferă de data accesării]). Titlul documentului. Titlul complet al lucrării [dacă e cazul].

Versiunea sau numărul fişierului [dacă e cazul]. Ediţia sau revizuirea [dacă e cazul].

Protocolul şi adresa, calea de acces sau directoare (data accesării).

D. Indexul

Lucrările ştiinţifice ample pot fi însoţite de liste alfabetice plasate de regulă la sfârşit, care

însumează fie cuvinte sau forme (index de cuvinte şi forme) discutate sau explicate în lucrare,

fie nume de autori citaţi (index de nume sau index de autori), fie nume de materii (index de

materii). Trimiterea la pagini este obligatorie deoarece rolul acestor liste este acela de a

facilita găsirea rapidă a locului unde se menţionează sau se tratează ceva.

E. Anexa sau apendicele

Această secţiune este specifică lucrărilor foarte ample, în care analizele şi discuţiile se

bazează pe studii de caz, corpusuri de limbă, serii de experimente, demonstraţii tehnice

complexe etc.

Plasate la sfârşitul lucrării, ele pot conţine toate acele materiale (tabele, texte selectate,

data statistice, scheme tehnice complexe etc.) care, din pricina lungimii sau multitudinii lor, ar

întrerupe nepermis de mult firul expunerii şi argumentării.

7.2.4. Redactarea unui raport tehnic

Raportul tehnic este o forma de comunicare scrisă cu caracter preponderent informativ

şi întindere variabila. Prin specificul conţinutului, raportul se adresează unui public sau grup

restrâns.

Pentru mulţi dintre studenţii care urmează cursurile unor facultăţi tehnice, raportul

tehnic reprezintă una din cele mai ample lucrări solicitate la termene fixe şi care pregăteşte

drumul spre alegerea lucrării de diplomă. Întocmirea lui implică o activitate laborioasă,

deoarece informaţia acumulată prin lectura cărţilor indicate la curs trebuie combinată cu

rezultatele practice din orele de laborator şi practică productivă, cu informaţia acumulată din

discuţii, interviuri profesionale, programe ştiinţifice de cercetare, sau informaţia preluată de

pe Internet.

De cele mai multe ori, aceste rapoarte tehnice sunt întocmite pentru a fi citite de

personalul didactic care le-a solicitat; există însă şi posibilitatea ca îndrumătorul să solicite

întocmirea lui nu numai în cadrul sistemului general de evaluare a cunoştinţelor, dar şi din

dorinţa ca aceste materiale să se constituie într-o bază informativă şi didactică în cadrul

laboratorului sau departamentului, la care să aibă acces atât studenţii din aceeaşi grupă, an de

studiu sau ani diferiţi, cât şi alţi specialişti sau cadre didactice. Stabilirea clară a adresabilităţii

raportului tehnic este o cerinţă care nu trebuie să scape din vedere nici celui care solicită

întocmirea lui şi nici celui care îl redactează. În funcţie de aceasta, se va stabili cât de

„tehnică” va fi prezentarea, în sensul adaptării terminologiei şi limbajului specific domeniului

la nivelul de pregătire şi înţelegere a cititorului. Mai mult, în funcţie de complexitatea temei

sau subiectului, îndrumătorii pot impune un număr minim sau maxim de pagini.

Dintre principalele caracteristici ale unui raport tehnic în format standard, se pot

aminti următoarele:

secţiunea introductivă şi cea concluzivă trebuie să concorde, astfel încât toate întrebările

formulate să-şi găsească un răspuns, explicit sau implicit;

materialul faptic, măsurătorile şi calculele trebuie diferenţiate de conţinutul opinent sau

interpretativ prin includerea lor în capitole sau secţiuni separate;

nu se folosesc exprimări familiare, optându-se pentru construcţiile impersonale;

este necesară includerea unei pagini de titlu, a unui cuprins şi numerotarea atentă a

secţiunilor;

numerotarea secţiunilor începe de obicei cu introducerea;

este de luat în considerare posibilitatea includerii unei liste de figuri sau a unei liste de

tabele (de regulă după cuprins) pentru a facilita localizarea rapidă a unor aspecte sau

comentarii;

se poate include o listă de sigle şi abrevieri şi un index de termeni, mai ales în cazul în

care raportul este foarte amplu.

Secţiunile caracteristice formatului standard sunt următoarele:

Rezumat

Rezumatul este o prezentare sintetică a scopului şi conţinutului raportului, din care

trebuie să transpară cu preponderenţă modalitatea de abordare a temei, aprecierile concluzive

şi recomandările. Lungimea rezumatului se stabileşte în funcţie de lungimea raportului; de

regulă, trebuie să se încadreze între 150 şi 300 de cuvinte. În alcătuirea lui trebuie să se ţină

seama de faptul că e necesar să i se confere o identitate proprie de formă şi conţinut, care să îi

permită să funcţioneze independent de corpul raportului şi să poată fi eventual publicat într-o

colecţie de rezumate. Aceasta secţiune nu se numerotează.

Mulţumiri

Mulţumirile nu constituie o secţiune obligatorie, mai ales atunci când nici nu există

persoane care să fi ajutat direct la pregătirea şi redactarea lui. Mulţumirile adresate unei

bibliotecare binevoitoare sau companiei unui animal care a ţinut de urât autorului trei nopţi

cât a definitivat raportul ar fi rizibile. E posibil însă ca redactarea raportului solicitat să nu fi

fost posibilă fără bursa acordată în cadrul unui proiect european, fără colaborarea sau sprijinul

absolut dezinteresat din partea unor oameni (de exemplu, cunoscuţi doar prin corespondenţa

electronică şi care au fost de acord să trimită o serie de articole şi materiale.

Cuprins

Introducere

Introducerea are rolul de a informa asupra temei, subiectului sau fenomenului

investigat şi de a preciza importanţa abordării respective în contextul domeniului dat. Dacă

raportul se concentrează în jurul prezentării unor experimente, introducerea trebuie să conţină

o trecere în revistă a abordărilor experimentale anterioare şi modul în care abordarea actuală

îşi propune să continue, să dezvolte, sau să modifice rezultatele obţinute anterior. Dacă

raportul se concentrează asupra unor dezvoltări, în partea introductivă a raportului, autorul

trebuie să ofere o identificare a acesteia în contextul domeniului dat, să indice modul în care

va fi folosită dezvoltarea, să identifice beneficiarii. Dacă raportul este o trecere în revistă, sau

o privire retrospectivă asupra unei problematici de interes, atunci autorul va trebui să

informeze exact cititorul asupra naturii compilative, critice sau revizioniste a demersului sau.

De multe ori unii îndrumători preferă ca în partea finală a introducerii să se formuleze efectiv

întrebările la care se vor căuta răspunsuri.

Obiectivele raportului

Declararea scopurilor şi intenţiilor se poate face într-o secţiune separată, mai ales

atunci când conţinutul raportului are un caracter informativ demonstrativ. De multe ori însă,

atât îndrumătorii cât şi autorii preferă includerea obiectivelor spre sfârşitul introducerii.

Elemente teoretice

Elementele teoretice se pot grupa separat atunci când înţelegerea informaţiei dense din

raport depinde exclusiv de câteva explicitări sau nuanţări ale cadrului teoretic general.

Metode, procedee şi experimente

Metodele şi procedeele folosite vor fi grupate într-o secţiune în care va trebui să se

descrie pe larg modul de lucru, echipamentele folosite, să se precizeze rolul respectării

succesiunii unor etape, să se indice greutăţile întâmpinate şi modul în care s-a reuşit

rezolvarea lor.

Prezentarea rezultatelor

Rezultatele trebuie raportate cât mai simplu şi direct. Problema apare în momentul în

care trebuie să se decidă asupra volumului de informaţie inclus în această secţiune. De regulă,

trebuie să se opteze pentru acel volum de date care să convingă cititorul că s-a întreprins ceea

ce s-a propus şi că se poate baza pe concluziile trase. Se recomandă includerea rezultatelor în

tabele şi prezentarea lor cu ajutorul graficelor.

Discuţii şi interpretări

Interpretarea şi compararea rezultatelor se face în secţiunea destinată discuţiilor. Aici,

obiectivitatea poate face puţin loc subiectivităţii autorului, părerilor personale, analizei

neajunsurilor din abordare şi speculaţiilor inteligente.

Concluzii

Concluziile trebuie să derive din întreg corpul raportului şi nu din ultimul capitol sau

subcapitol al unei secţiuni mai bine reprezentate. Ele trebuie să respecte regula celor trei C:

claritate, coerenţă şi conciziune.

Recomandări

Recomandările au rolul de a semnala sau reveni asupra câtorva aspecte esenţiale prin

care autorul doreşte să ţină trează mintea cititorului, în vederea unei evaluări obiective a

conţinutului raportului; aici se pot include şi propunerile de continuare a analizelor, de

sugestii metodologice care ar putea conduce la alte rezultate.

Bibliografie

Bibliografia este o listă a tuturor surselor informative folosite pe parcursul redactării

raportului. Aceste surse pot fi împărţite în surse primare şi surse secundare (dicţionare,

ghiduri). Criteriul alfabetizării listei, de regulă după numele autorilor, nu trebuie pierdut din

vedere.

Apendice

Acesta este rezervat includerii calculelor matematice, schemelor electronice

complicate, prezentării unor fişiere cu informaţii despre programe, foi de calcul tabelar etc.

Un raport tehnic nu trebuie să fie lipsit de prezenţa unui sistem de adnotări, care să

cuprindă informaţii suplimentare de amănunt, referitoare în principal la sursele de informare,

sau informaţii cu valoare explicativă şi de atenţionare a evitării unor confuzii. Obligativitatea

folosirii unui sistem de note nu trebuie pusă în relaţie cu dorinţa de a convinge sau impresiona

cititorul prin volumul lecturilor; sistemul de note are rolul de a reface pentru cititor o

traiectorie informativă ce poate fi urmată pentru adânciri, clarificări sau evaluări proprii.

Există numeroase situaţii în care formatul standard nu satisface pe deplin necesităţile

de organizare coerentă a discursului. În acest sens, se pot avea în vedere următoarele variante:

Formatul secvenţial.

În situaţia în care raportul descrie un set de investigaţii întreprinse cu acelaşi scop, dar

care necesită abordări metodologice diferite, fiecare experiment se poate constitui într-un

segment aparte, cu propria lui secţiune metodologică şi de descriere a rezultatelor. Partea

introductivă, discuţiile şi interpretările vor fi comune.

Formatul asertiv.

Acesta propune schimbarea radicală a titulaturii şi succesiunii secţiunilor în funcţie de

ineditul informaţiei şi obiectivele demonstraţiei. În loc de banala „Introducere”, autorul poate

folosi o sintagmă mult mai directă şi mai transparentă informativ. Pe baza unor titluri şi

subtitluri cu caracter enunţiativ se poate construi mai uşor rezumatul raportului. Astfel,

cititorul îşi va putea forma uşor şi rapid o idee despre conţinutul raportului.

Formatul introductiv-concluziv.

Acest format propune plasarea concluziilor mult spre începutul raportului, imediat după

introducere. Avantajul ar fi acela că ele nu vor putea fi total ignorate, iar lectura raportului se

va derula cu aceste concluzii în minte. Oricum, se recomandă o reluare sau prezentare

rezumativă a concluziilor în finalul raportului pentru a evita încheierea bruscă a materialului.

7.2.5. Redactarea unei cărţi de vizită

Oamenii au nevoie unii de alţii şi îşi cultivă cu grijă relaţiile pentru a atinge obiective

din cele mai variate. De multe ori oamenii simt că, odată puşi în relaţie, contactele lor

nemijlocite şi interactive se pot oricând relua, reprograma sau dezvolta. Astfel, o carte de

vizită va fi un excelent intermediar, susţinător şi relansator comunicaţional pentru toate

mediile profesionale. Condiţia majoră pe care acest instrument trebuie să o îndeplinească este

ca imaginea personală sau instituţională pe care o promovează să fie sinceră, clară şi

convingătoare.

Cartea de vizită este purtătoarea următorului conţinut informativ obligatoriu:

identitate: nume şi prenume

ocupaţie/funcţie/grad profesional

numele instituţiei/organizaţiei/companiei

informaţii de contact: adresă, numere de telefon, adresă e-mail.

Pentru ca acest conţinut să fie pus pe deplin în valoare şi să ofere o oarecare garanţie a

dezvoltării şi întreţinerii relaţiilor interumane, este nevoie de un design inspirat, în ton cu

personalitatea. Gruparea informaţiei şi plasarea ei într-un spaţiu dreptunghiular nu foarte

generos, alegerea cartonului, caracterelor, culorilor şi logo-ului sunt elemente care vor pune

într-o lumină mai mult sau mai puţin favorabilă şi vor reprezenta persoana respectivă în

diverse ipostaze. Contextul comunicării influenţează nu numai conţinutul comunicării, dar şi

maniera în care se comunică, motiv pentru care uneori este nevoie de cărţi de vizită care să

comunice distincţie, seriozitate şi maximă competenţă profesională (mai ales dacă se

reprezintă interesele unei instituţii sau companii), iar alteori este nevoie de cărţi de vizita

folosite în împrejurări mai puţin formale, când se doreşte trecerea drept o persoană

particulară.

Funcţiile administrative deţinute la un moment dat sunt un excelent prilej de stabilire

şi dezvoltare a unor relaţii pe termen lung. Deşi se spune că omul sfinţeşte locul, se

recomandă ca tipărirea numelor de persoane pe cărţile de vizită oficiale să nu fie ostentativă.

Cheia succesului în lumea de astăzi rămâne munca dublată de tenacitate şi

disponibilitate. Acest ultim element transpare cel mai adesea în cărţile de vizită prin faptul că

unele persoane decid să tipărească atât datele oficiale de contact, cât şi cele particulare. Din

nefericire, această coexistenţă nu este întotdeauna susţinută de toate detaliile de design care să

armonizeze cele două ipostaze.

Nu e deloc condamnabilă şi nici ruşinoasă decizia multor persoane de a-şi valorifica

toate calităţile cu care au fost înzestrate, sau pe care le-au dobândit în timp prin desfăşurarea

concomitentă a două sau mai multe activităţi profesionale. Numai că atunci când cineva se

decide să-şi construiască o carte de vizită, trebuie să se gândească dacă nu cumva promovarea

simultană a celor două imagini profesionale - mai ales în cazul în care domeniile în care

activezi nu au nimic în comun – nu face decât să estompeze sau să bagatelizeze personalitatea

complexă pe care doreşte să o promoveze.

În privinţa reversului cărţii de vizită, exploatarea acestui spaţiu se justifică în cel puţin

trei situaţii:

când textul informativ este redactat într-o limbă ce foloseşte şi un alfabet inaccesibil

majorităţii, el trebuie însoţit, în funcţie de contextul cultural, social şi psihologic al

comunicării, de transpunerea lui într-o limbă şi un alfabet de circulaţie;

când se simte nevoia ca oportunităţile, avantajele sau pur şi simplu gama variată a

serviciilor oferite de o firmă sau companie să fie cât mai transparente şi mereu la

îndemâna clienţilor;

când dezvoltarea relaţiilor şi menţinerea lor depinde de modul în care este folosit sau

anticipat contextul fizic sau spaţial al comunicării.

7.2.6. Redactarea unei invitaţii

Deşi trimiterea unui fax sau a unui e-mail pare să fie mult mai la modă, invitaţia, în

forma sa generică de „bilet de intrare” la un eveniment rămâne o modalitate de comunicare în

scris, care nu se lasă uşor înlăturată. Rolul unei scrisori de invitaţie, înmânată de regulă direct

persoanei invitate, expediată prin poştă, curier şi doar excepţional prin fax sau poştă

electronică, trebuie să creeze persoanei vizate o impresie decisivă încă de la deschiderea ei.

De aceea, o astfel de scrisoare se tipăreşte pe o hârtie mai tare, de bună calitate. Numele

persoanei invitate trebuie să apară neapărat pe plic, iar din conţinutul invitaţiei trebuie să

transpară o apreciere a competenţelor invitatului, o flatare a persoanei sale şi certitudinea că

este dorit şi important. Natura şi proporţiile manifestării sunt elementele de bază în stabilirea

conţinutului, formei şi stilului invitaţiei. Tonul unei invitaţii poate varia de la unul intim şi

personalizat, în cazul unui eveniment într-un cerc restrâns, la unul mult mai oficial, în cazul în

care numărul invitaţilor este mare iar aceştia provin din sfere diferite de activitate. Mai mult,

pentru a risipi orice nuanţă de „convocator”, este recomandabilă tipărirea cuvântului

„INVITAŢIE” înaintea formulei de adresare.

Informaţiile prezente în invitaţie trebuie să răspundă celor cinci întrebări generale:

Cine? Răspunsul la această întrebare oferă lămuriri în următoarele direcţii:

identitatea şi calitatea gazdei

identitatea şi calitatea invitaţilor

dacă invitatul vine singur sau însoţit

ce alte persoane mai sunt invitate.

În cazul în care o singură invitaţie este adresată în comun mai multor persoane, numele

acestora trebuie aşezate în ordine alfabetică. Dacă este adresată unei familii, trebuie numiţi

ambii soţi, iar numele soţiei îl precede pe cel al soţului. Dacă manifestările sunt de amploare,

iar invitaţii provin din cercuri profesionale şi sociale foarte variate, se pot concepe invitaţii

tipizate, în care se renunţă la formula directă de adresare cu identificarea numelui persoanei.

Ce? Răspunsul va oferi precizări despre genul de eveniment sau ocazie la care este

aşteptat destinatarul invitaţiei. Este important să se precizeze ce eveniment va avea loc (de

exemplu, dacă este vorba despre o nuntă sau o înmormântare, când unii vor fi pregătiţi să

ofere cadouri, alţii nu, unii vor fi îmbrăcaţi în culori închise, alţii mult prea elegant şi în

culori prea deschise), pentru a evita punerea în situaţii penibile a invitaţilor.

Când? Nu trebuie omis momentul ( data, ziua, ora) desfăşurării evenimentului, precum şi

gradul de punctualitate solicitat. Este bine ca formulările alese pentru solicitarea

punctualităţii să nu aibă o notă imperativă sau abuzivă („Rugam nu întârziaţi!”, sau

„Evenimentul este televizat”), ci să se recurgă la o formulare puţin mai mascată a

necesităţii prezentării la timp. O invitaţie la cină la „orele 19:00” va însemna că invitaţii se

vor aşeza la masă pe la orele 20:00. În cazul în care evenimentul este unul de durată,

invitaţia trebuie însoţită de un program amănunţit, care va fi, desigur, respectat. Invitaţiile

de dimineaţă sau de peste zi trebuie să indice în mod orientativ fie durata evenimentului,

fie ora de încheiere.

Unde? Pentru a avea siguranţa că persoanele invitate vor şti unde să se prezinte, invitaţia

trebuie să precizeze adresa exactă (strada, număr, zonă, pavilion, etaj), precum şi alte

repere de orientare sau indicaţii pentru parcarea maşinii, dacă este vorba despre o zonă

aglomerată. Pe spatele invitaţiei se poate face o mică schiţă a amplasamentului.

Cum? În funcţie de natura evenimentului anunţat, invitaţia trebuie să conţină şi câteva

repere legate de modul de desfăşurare a acestuia: programul complet al manifestării,

ordinea de zi, promisiunea de final (dacă întâlnirea este urmată de un cocktail/bufet/masă

festivă). Unele indicaţii privind ţinuta invitaţilor pot fi binevenite: „ţinută de seară”,

„ţinuta lejeră/sport”, „preferabil costum”.

Expedierea unei invitaţii se face cu aproximativ două săptămâni înainte de data

programată a evenimentului. Trebuie evitate situaţiile când, din prea mult zel organizatoric,

invitaţiile ajung mult prea devreme şi persoanele invitate riscă să uite de eveniment, sau când

invitaţiile sunt trimise pe ultima sută de metri, iar agenda de lucru a invitaţilor este deja

completă şi nu suferă modificări.

Puţini sunt invitaţii care se gândesc să trimită un răspuns de confirmare, uneori din

vina lor, alte ori pentru că gazda nu a solicitat expres confirmarea participării în finalul

invitaţiei. Gazda poate menţiona un număr de telefon sau fax, o persoană de contact şi o dată

limită. În locul formulei clasice: ,,Vă rugam să confirmaţi participarea dvs. până cel mai

târziu pe …, la dna … tel…”, se recomandă formula diplomatică scurtă: ,,RSVP dna…, tel…”,

obţinută prin abrevierea lui ,,Respondez s’il vous plaît” din limba franceză. Mai puţin sigură şi

mai puţin recomandabilă este ataşarea unui cupon de răspuns pretimbrat, pe care invitatul

trebuie să-l expedieze înaintea unei date limită. Există şi situaţii în care, deşi invitaţii răspund

pozitiv invitaţiei, aceştia ajung să nu-şi mai onoreze promisiunea. De aici şi necesitatea de a

verifica telefonic prezenţa la manifestare cu o săptămână şi apoi cu două zile înainte.

Oportunitatea expedierii unei invitaţii se justifică în următoarele tipuri de manifestări:

aniversări, jubilee, lansări de carte sau discuri, vernisaje, inaugurări, târguri, expoziţii, lansări

de produse sau servicii, demonstraţii, simpozioane, mese rotunde, forumuri, conferinţe,

congrese, seminarii, nunţi, botezuri, pensionari, dineuri, cocktail-uri, recepţii etc. Fie că este

vorba despre evenimente din sfera afacerilor, politicii, administraţiei sau vieţii private, rolul

invitaţiei rămâne la fel de complex: a face cunoscut evenimentul cu public, într-un cerc mai

mult sau mai puţin restrâns, dar închis; a transmite atitudinea şi sentimentele gazdei sau

organizatorului faţă de persoanele invitate; a transmite rugămintea de a participa la

eveniment; a conferi dreptul (nu obligaţia, pentru că nu este convocare) de acces în perimetrul

sau incinta în care se desfăşoară evenimentul; a se constitui într-o carte de vizită onorantă

pentru gazdă sau organizator şi a fi material promoţional şi „cârlig” în favoarea gazdei şi a

evenimentului respectiv.

7.2.7. Comunicatul de presă

Instrument de bază al relaţiilor publice, comunicatul de presă reprezintă o informaţie,

un punct de vedere, o luare de poziţie sau un document oficial transmis spre publicare de către

un organism sau individ. El are caracterul unei ştiri destinate mediatizării, cu menţiunea că la

redactarea lui participă oameni care nu sunt angajaţii redacţiilor de ziare şi nici a studiourilor

radio sau TV. Presa, radioul şi televiziunea sunt doar canalele prin care comunicatul este dat

publicităţii.

În general, un comunicat de presă anunţă o noutate de posibil interes pentru public, iar

redactarea lui se face în funcţie de caracteristicile organismului media ales. Utilitatea

comunicatului de presă trece dincolo de hotarul unei simple comunicări cu publicul. Prin

difuzarea acestuia, se gratulează clienţi, se atrag simpatii, se atenuează crize şi se sting

scandaluri, se demontează zvonuri, se mediază oferte, produse, idei, oameni şi evenimente

importante pentru expeditorul comunicatului şi pentru publicul sau.

În funcţie de prezenţa sau absenţa unei luări de poziţie, comunicatele de presă pot fi:

informative (se fac anunţuri, se transmit invitaţii, se comunică date statistice simple,

fără a se face comentarii şi fără situări pe poziţii pro sau contra);

persuasive (se contestă, se fac comentarii, se oferă lămuriri, se transmit opinii de pe

poziţii pro sau contra, se fac dezminţiri).

Redactarea comunicatului de presă

E bine ca înainte de a se trece la redactarea comunicatului, să se verifice că ştirea

dorită a se face publică, poate trezi interesul presei scrise şi publicului. Odată luată în calcul

oportunitatea difuzării ştirii, informaţiile de care se dispune trebuie şi ele verificate. Ştirea

trebuie probată sau confirmată de expeditor înainte ca redactorul unui ziar, de exemplu, să

decidă publicarea ei şi, în consecinţă, să poarte toată răspunderea difuzării comunicatului în

paginile publicaţiei sale.

Comunicatul se tipăreşte, de regulă, în format A4, pe hârtie albă, simplă, cu sau fără

antet şi fără margini decorative. Toate marginile au între doi şi trei centimetri. Caseta de

identificare a emiţătorului trebuie plasată în colţul din stânga sus şi trebuie să cuprindă:

numele instituţiei, adresa completă, numele persoanei de contact (purtătorul de cuvânt sau

persoana care a redactat comunicatul), numărul de telefon (de la sediul instituţiei, de acasă).

Caseta de identificare cuprinde menţiuni privind data şi ora difuzării comunicatului şi

este plasată în colţul din dreapta, mai jos faţă de adresă. Aici se oferă redactorului informaţii

exacte despre momentul când ştirea va putea fi transmisă: „Pentru difuzare imediată”,

„Embargo până la ora 10:00” etc. Menţionarea embargoului se face în cazul în care

evenimentul are loc la o dată viitoare şi poate fi incert şi este nevoie de confirmare, atunci

când se doreşte ca informaţia să fie cunoscută mai devreme sau se preferă ca toate instituţiile

de presă să transmită comunicatul simultan.

Corpul comunicatului de presă începe la o treime din pagină pentru ca spaţiul alb

rămas să fie folosit de redactor pentru diferite adnotări. Titlul trebuie plasat între caseta de

identificare şi corpul comunicatului, aliniat la stânga. El nu va depăşi adresa companiei cu

mai mult de câteva caractere; la nevoie se poate rupe în două, maximum trei rânduri

suprapuse, se va tipări cu majuscule, iar ultimul rând va fi subliniat. Formularea titlului

trebuie să invite la lectură. Pentru a atinge acest scop, titlul va fi scurt, cât mai explicit şi

incitant, pe un ton nu prea formal, nicidecum sec sau birocratic.

Lead-ul (paragraful iniţial) este replica de deschidere sau „fraza de atac” care rezumă

esenţialul din ştire. De regulă, el se distinge de restul textului prin caracterele italice sau bold,

va include o mare parte din răspunsurile la întrebările cine?, ce?, unde?, când?, de ce? şi nu va

ocupa mai mult de 5-6 linii de text.

Textul propriu-zis al comunicatului va dezvolta paragraful iniţial, prezentând

informaţiile în ordinea descrescătoare a importantei lor. Această structură de „piramidă

inversată” permite o lectură mai uşoară, iar din motive de spaţiu sau interes informaţional

redus, se poate renunţa la ultimele aliniate.

Textul comunicatului se scrie la două rânduri, niciodată la un rând. Dacă depăşeşte o

pagină, se va menţiona „continuă” în subsolul paginii. Pentru a marca sfârşitul comunicatului,

se foloseşte cuvântul „sfârşit” sau, mai des întâlnit, simbolul “#####”. În josul paginii trebuie

să apară numele, prenumele şi semnătura managerului care autorizează transmiterea

comunicatului, eventual şi stampila organizaţiei.

Dateline-ul este caseta din partea dreaptă, plasată între titlu şi lead, care indică locul şi

data redactării comunicatului. Se foloseşte pentru a indica editorului locaţia geografică. Dacă

localitatea nu are un nume cunoscut, se specifică şi judeţul, iar în cazul în care comunicatul va

fi difuzat către medii de presă străine, se va menţiona şi ţara.

Limbajul folosit în redactarea comunicatului de presă trebuie să fie simplu şi accesibil

publicului larg, fără exprimări preţioase sau excese de jargon. Citatele scurte vor înviora

ştirea, dar nu este indicat sa începem comunicatul cu un citat; plasarea lui cea mai potrivită

este în corpul comunicatului.

7.3. Comunicarea mediată de calculator

Comunicarea mediată de calculator (CMC) desemnează transmiterea şi primirea de

mesaje folosind computerele în scopul introducerii, prelucrării, stocării şi expedierii de date.

Odată cu explozia Internetului şi apariţia sistemului global de hipertext, calculatorul a

pătruns cu repeziciune în viaţa fiecăruia. Internetul a devenit o nouă modalitate de prelucrare,

prezentare şi comunicare a informaţiei ce permite implementarea unor noi modele şi concepte

până acum de neimaginat: de la un alt mod de a parcurge informaţia scrisă utilizând referinţe

încrucişate generate de hyperlink-uri, la prezentări multimedia ce includ text, imagini,

animaţii şi sunete în aceeaşi entitate; de la anchete sociale şi statistici în timp real generate

simultan cu schimbarea datelor de intrare, la prezentarea informaţiei şi adaptarea ei la

utilizatori. Noile paradigme, generate de Internet prin World Wide Web, conduc la un mod

fundamental diferit, mult mai complex şi mai eficient, de transmitere şi prelucrare a

informaţiei, forţându-se barierele spatio-temporale ale modelelor precedente. Potenţialul

World Wide Web-ului e nesfârşit. Deşi este o tehnologie tânără, în numai câţiva ani aplicaţiile

au început să se structureze şi să ia cu asalt societatea. Comerţul electronic (e-commerce)

începe să prindă bine rădăcini şi să se maturizeze: de la cumpărarea de cărţi, flori şi discuri

on-line, s-a trecut deja cu uşurinţă la cumpărarea de televizoare, mobilă şi chiar locuinţe.

Pornind de la e-commerce şi susţinute de marketing, realizările sunt spectaculoase; mass-

media tradiţionale s-au ataşat şi ele rapid, peste noapte, la Internet, învăţământul şi educaţia

caută să fie în primele rânduri, angajările, plăţile bancare, cumpărarea de bilete şi rezervările

de locuri în hoteluri sunt elemente ale unei realităţi pe care deja o trăim.

În chip cu totul paradoxal, cei mai critici rămân tot tehnicienii computerelor şi

specialiştii IT. În spatele utilizărilor curente, oamenii caută deja alte posibilităţi uriaşe

neexploatate încă şi veghează asupra pericolelor legate de fragilitatea tinerei tehnologii. Unele

restricţii tehnice devin din ce în ce mai sufocante pentru împătimiţii calculatoarelor.

Progresele tehnologice mult trâmbiţate şi mult aşteptate se dovedesc mai greu de îndeplinit

decât se părea la prima vedere. Liniile de comunicaţie, mai ales cele de telefonie, din ce în ce

mai aglomerate, abia mai suportă masivele volume de tranzacţii ce cresc zilnic în progresie

exponenţială. Volumul informaţional şi viteza de trafic a informaţiei cerute de tehnicienii

dornici să-şi materializeze ideile sunt mult prea mari faţă de capacitatea existentă a

infrastructurii. Computerele, în special PC-urile de pe birourile şi mesele oamenilor, se

învechesc prea repede devenind neadecvate noilor tehnologii. Până şi adresele de Internet au

devenit o marfă a cărei căutare e mai mare decât posibila ofertă. Unii dintre noi se plâng că

după atâţia ani de revoluţie tehnologică, încă nu se poate vedea bine un film pe Internet,

realitatea virtuală e încă în stadii experimentale, inteligenţa artificială pare un început fără

sfârşit, în vreme ce alţi utilizatori, care de-abia au prins gustul jocului cu mouse-ul şi a

mediilor de programare cu ferestre, află cu mirare că pentru alţii acestea sunt deja unelte

perimate conceptual. Există însă şi întrebări de ordin pragmatic, care ne frământă pe noi toţi şi

la care numai timpul şi studiile sociologice vor putea răspunde: Contribuie poşta electronică la

creşterea productivităţii muncii? Stimulează comunicarea electronică participarea activă a

comunităţilor la viaţa politică şi socială? Ajută ea la acumularea de cunoştinţe? Promovează

în vreun fel telecomunicaţiile centralizarea şi concentrarea mijloacelor mass media? Mascând

orice sugestii referitoare la rasă, sex, trăsături fizice sau handicapuri, poate oare CMC să

desfiinţeze ierarhizarea socială?

Marea aventură a CMC începe ca newbie (utilizator nou apărut în reţea). Unii

utilizatori vor oferi acestora asistenţă şi îndrumare, dar de cele mai multe ori ei vor avea parte

de un tratament mai dur. Motivele sunt extrem de variate: fie pentru că încearcă să obţină

informaţii care de fapt pot fi găsite cu uşurinţă în documentele FAQ, fie pentru că se fac

vinovaţi de spamming („pisălogeală”), fie pentru că au scăpat prea multe greşeli de ortografie,

nu au folosit un metalimbaj corespunzător, un număr suficient de abrevieri, sau au exagerat cu

utilizarea emoticon-urilor. Veteranii computerelor deţin o poziţie socială privilegiată, pentru

că se presupune că au fost iniţiaţi în domeniul CMC pe vremea când Internetul era mai dificil

de folosit datorită interfeţei mai puţin prietenoase a sistemului de operare UNIX; de aici ideea

că au reuşit să stăpânească mai multe cunoştinţe şi au dezvoltat o abilitate sporită în utilizarea

computerului. Utilizatorii experimentaţi consideră că au jucat un rol activ în modelarea

Internetului şi transformarea lui în sistemul receptiv, raţional şi dens care este astăzi.

Începătorii cu statut de „newbie”, care tocmai s-au conectat şi vânează plăceri mărunte sunt

catalogaţi drept paraziţi sau prădători ai sistemului.

Pe listele de e-mail, utilizatorii experimentaţi impun imediat respect prin poziţia socio-

profesională şi dovezile permanente de competenţă pe care le oferă grupurilor. Tot de respect

şi ceva atenţie se vor bucura şi utilizatorii noi, care în scurt timp fac dovada că stăpânesc bine

puţinul pe care îl ştiu şi folosesc corespunzător vocabularul de bază, întrebuinţează cu

abilitate elementele de jargon, apelează inspirat la registrele specializate ale limbii, stăpânesc

arta persuasiunii şi argumentării logice, evită comentariile personale, maliţioase sau meschine.

Este interesant că toţi începătorii care reuşesc să se apropie de aceste condiţii se pot trezi

dintr-o dată promovaţi nu numai valoric, dar şi social pe listele de discuţii.

A deţine o anumită putere şi poziţie pe listele de discuţii înseamnă că mesajele proprii

vor fi întotdeauna citite înaintea altora, iar indicaţiile şi sfaturile date vor cântări mai greu.

Aceşti mentori spirituali ai reţelelor sunt cei care domină discursul, care dau tonul, care

hotărăsc ceea ce se cade a fi discutat şi ceea ce poate fi lăsat de-o parte. Micile lor greşeli pot

fi trecute cu vederea sau iertate cu mai multă uşurinţă.

În timp ce comunicarea scrisă se bazează pe o evaluare fonologică, cea scrisă este

adesea sever analizată, atât la nivel morfologic cât şi lexical. Dat fiind faptul că ecranul

computerului oferă mai multă flexibilitate în aranjarea textului decât o maşină de scris şi

permite chiar manipulări textuale mult mai precise decât cele efectuate în cazul redactării de

mână a scrisorilor, este firească luarea în consideraţie şi a altor criterii de evaluare a mesajelor

e-mail.

Acestea trebuie judecate şi din punctul de vedere al folosirii anumitor editoare de

texte, alegerea caracterelor, stabilirea spatiilor dintre rânduri şi a modurilor de aliniere,

includerea textului în chenare etc. Este interesant de observat că, în timp ce astfel de facilităţi

pot fi la îndemâna oricui, utilizarea lor în mesajele e-mail pune probleme tocmai pentru că nu

toţi utilizatorii folosesc aceleaşi utilitare. Deşi unii utilizatori nu ar trebui să fie condamnaţi

pentru că nu folosesc, din diverse motive (financiare, de cunoaştere), un anumit program

pentru crearea unor mesaje de email care să aibă un anumit impact asupra

destinatarului/destinatarilor, sociologii au constatat faptul că de cele mai multe ori aceştia sunt

uşor desconsideraţi şi priviţi ca ignoranţi. Mulţi utilizatori sunt astfel acuzaţi de lucruri care

apar în mesajele lor tocmai datorită lipsei standardizării formatelor mesajelor de e-mail.

7.3.1. Blogul

Un blog (prescurtare de la web log) este o publicaţie web ce conţine articole periodice,

de obicei cu caracter personal (asemenea unui jurnal), fiind afişate în ordine cronologică

inversă.

Dacă la început blogurile erau actualizate manual, cu timpul au apărut unelte care să

automatizeze acest proces, făcând acest gen de publicaţii accesibile publicului larg. Utilizarea

unui astfel de software bazat pe navigator este acum un aspect obişnuit al blogging-ului.

Scopul blogurilor variază foarte mult, de la jurnale personale la arme ale campaniilor

politice, ale programelor media sau ale diferitelor companii. De asemenea, ele variază şi în

funcţie de autor - de la unul singur la o comunitate întreagă. Blogurile pot constitui, de

asemenea, o sursă importantă de câştig.

Multe webloguri permit vizitatorilor să lase comentarii publice, creând astfel o

comunitate de cititori centrată în jurul blogului; altele nu sunt interactive.

Totalitatea blogurilor şi a autorilor de bloguri a fost denumită blogosferă.

7.3.2. Neticheta

Cuvântul netichetă provine din englezescul netiquette, care desemnează un set de

reguli şi convenţii ce trebuie respectate în utilizarea Internetului în general şi a poştei

electronice, în special. Acest set de reguli reflectă o anumită experienţă a convieţuirii

armonioase în mediul electronic şi are rolul de a elimina posibilele conflicte, neînţelegeri sau

interpretări eronate. Unele din regulile etichetei reţelei sunt asemănătoare regulilor din codul

bunelor maniere privind aspecte variate, precum adresarea politicoasă, condescendentă, sau

păstrarea decenţei în comunicare. La fel ca şi în viata de zi cu zi, toate abaterile de la regulile

comunităţii nu pot trece nesancţionate.

Cu ceva timp în urmă, Internetul era domeniul iniţiaţilor în transportul informaţiei şi

utilizarea protocoalelor; astăzi el nu mai reprezintă o restricţie sau o noutate. Originea

etichetei reţelei nu poate fi legată de o anumită sursă. Regulile au fost create şi adunate de

înşişi utilizatorii cu iniţiativă ai internetului, care au dorit să ofere proaspeţilor utilizatori un

cadru civilizat şi armonios de manifestare şi dezvoltare în cultura Internetului. Aşa se face că

setul de reguli a luat fiinţă prin sondarea prealabilă a opiniilor utilizatorilor în diverse situaţii

şi compilarea unor surse sau ghiduri apărute la un moment dat în urma unor iniţiative

personale sau de grup. S-ar putea spune că rolul acestor reguli este, cel puţin deocamdată, mai

mult descriptiv decât prescriptiv. Cum Internetul nu este în posesia nimănui, iar etica reţelei

nu a fost formulată de nici o autoritate, cum se poate face ca aceste reguli să fie totuşi însuşite

şi folosite? În general constrângerile venite din interiorul unui sistem sunt privite cu mai

multă bunăvoinţă decât cele impuse din afara lui, iar oamenii preferă să-şi facă mai mulţi

prieteni decât duşmani. Aşa se face că, atunci când utilizatorii Internetului observă o

desconsiderare ostentativă a etichetei reţelei, vor încerca să o sancţioneze trimiţând un e-mail

dojenitor utilizatorului în cauză, sau se vor plânge Furnizorului de Servicii, care va trebui să

intervină în stingerea „conflictului”.

Ansamblul de norme şi reguli care compun neticheta poate fi împărţit după cum

urmează:

A. Norme privind identitatea utilizatorului

se interzice utilizarea aceluiaşi identificator de către mai mulţi utilizatori;

citirea, copierea, modificarea sau ştergerea fişierelor sau datelor aparţinând altor utilizatori

fără acceptul lor sunt interzise;

se sancţionează atât depăşirea cât şi modificarea restricţiilor impuse de administratorul

reţelei;

orice acţiune neautorizată şi deliberată care dăunează, dereglează, modifică sau defectează

un alt sistem din reţea reprezintă o încălcare a normelor CMC, indiferent de localizarea

sistemului afectat şi perioada de timp cât respectivul sistem nu a funcţionat la

performanţele normale;

se interzice utilizarea comercială a unor facilităţi şi/sau servicii fără obţinerea oficială sau

legală a acestui drept.

B. Norme privind scrierea unui mesaj

alinierea rândurilor la marginea din stânga; efectele centrării titlurilor sau formulelor de

adresare nu pot fi prevăzute pe ecranele destinatarilor;

lăsarea unui rând liber între paragrafe; nu se recomandă folosirea tastei tab şi nici

indentarea primului rând al paragrafului;

nu se scriu mai mult de 60-70 de caractere pe un rând şi nu se introduc caractere de

control;

nu se formatează textul, deoarece este posibil ca destinatarul să folosească un terminal

alfanumeric sau un mailer care să nu recunoască formatarea; mai mult, este posibil ca

acele caractere folosite să nu fie disponibile pe calculatorul destinatarului;

semnarea mesajului este obligatorie, mai ales dacă este postat într-o listă de discuţii;

semnătura nu trebuie să fie foarte lungă şi trebuie să includă numele complet;

se recomandă limitarea la tratarea unui singur subiect într-un mesaj şi completarea

pertinentă a câmpului Subject;

nu se foloseşte scrierea cu majuscule decât foarte rar, pentru a sublinia un aspect foarte

important, sau pentru titluri; scrierea cu majuscule este de regulă interpretată ca

RĂCNET;

pentru a sublinia sau accentua un anumit *cuvânt*, el se încadrează între asteriscuri;

citarea _unei cărţi_ sau a unei lucrări se poate face între liniuţe de subliniere (underscore);

se recomandă explicitarea datelor calendaristice, pentru a evita confuziile ce se pot ivi din

pricina coexistentei mai multor convenţii continentale;

dacă se transmite ceva ce pune în discuţie acţiunea unui film, roman sau spectacol TV, se

introduce <SPOILER> în partea de sus a mesajului; astfel, destinatarii pot sări peste el,

dacă nu vor să ştie finalul acţiunii.

C. Norme referitoare la conţinutul mesajului şi atitudinea expeditorului

Se vor evita exprimările dure şi vulgare;

nu se postează niciodată un mesaj privat într-o listă de discuţii, fără aprobarea autorului;

atenţie la glume şi sarcasm; este posibil ca în absenta mimicii, intonaţiei şi gesturilor,

destinatarul să nu înţeleagă corect mesajul sau, mai mult, fondul lui cultural şi religios să-l

conducă la o interpretare care nu a fost luată în calcul la trimiterea mesajului; se vor folosi

cu moderaţie semnele cunoscute sub denumirea de smileys sau emoticons;

se critică ideea şi nu persoana;

nu se reacţionează violent la ceea ce tocmai s-a citit pe ecran; nu se formulează imediat

răspunsul, se ia un timp mai mare de gândire şi apoi se răspunde cu diplomaţie;

se răspunde cu precauţie la mesajele care au fost transmise mai multor abonaţi, deoarece

în unele sisteme răspunsul redactat poate fi transmis tuturor persoanelor care au primit

mesajul iniţial, ceea ce ar putea include pe toţi abonaţii.

7.3.3. Glife ASCII

Utilizatorii poştei electronice şi participanţii în grupurile de discuţii folosesc adesea

figuri aşezate culcat (pe o parte), făcute din caractere ASCII standard, pentru a plasa mesajul

în context. Glifele ASCII sunt utilizate în comunicarea mediată de calculator pentru a suplini

lipsa inflexiunilor verbale, a mimicii şi gesturilor, pentru a puncta starea emoţională, sau

atitudinea participanţilor faţă de subiectul conversaţiei. Aceste figuri au fost inventate şi

folosite pentru prima dată în 1980 de un american din Pittsburgh, Scott Fahlman, în mesajele

expediate prin BBS-uri.

Frecvenţa apariţiei lor (mai mult de trei într-un mesaj) indică faptul că este vorba de un

newbie care doreşte să se facă remarcat.

Iată care sunt semnificaţiile celor mai întrebuinţate glife ASCII:

:-) zâmbesc în timp ce fac aceasta glumă

:-( mă întristează ceea ce am spus

:-< sunt de-a dreptul trist sau dezamăgit

;-) fac cu ochiul sau fac o aluzie în legătură cu gluma asta

:?-( plâng, este cu adevărat trist pentru mine

:-@ sunt de-a dreptul şocat

:-D sunt teribil de amuzat de ceea am scris mai înainte

:-o casc, este atât plictisitor

:-7 spun asta cu ironie

>:-( sunt supărat şi îngrijorat de acest lucru

:-9 mă ling pe buze

x-( am murit, asta m-a dat gata

:-/ sunt sceptic

:-* te sărut

:-Q~ fumez

:-? fumez pipă

:-p îţi fac în ciudă scoţând limba la tine

:-T fără glumă, sunt serios în ceea ce spun

[:- ) am căştile pe urechi

:-{ } îţi trimit bezele

(()):** îmbrăţişări şi pupici

#-) am făcut-o lată la petrecere

@-}-- un trandafir pentru tine

:-] sunt nehotărât

:-C sunt extrem de trist

7.3.4. Clientul de e-mail

Un program client de poştă electronică permite comunicarea cu serverul, vizualizarea

mesajelor primite, compunerea mesajelor de expediat şi, nu în ultimul rând, organizarea într-

un mod cât mai convenabil a mesajelor. Toate aceste funcţii sunt strâns împletite.

Funcţia de comunicare se realizează de regulă în mod automat. În unele cazuri, însă,

legătura cu serverul poate să nu fie permanentă. De cele mai multe ori, conectarea la server se

face la anumite intervale de timp, moment în care se realizează transferul mesajelor trimise, se

aduc mesajele primite, iar legătura este imediat eliberată. Majoritatea programelor permit ca

de fiecare dată când se expediază un mesaj, să se stabilească şi legătura, iar mesajul să fie

trimis imediat. Această opţiune este indicată doar în cazul în care conexiunea se face prin

reţea locală. Utilizatorii conectaţi la server prin linii telefonice închiriate vor alege soluţia

optimă şi anume conectarea explicită, pentru a minimiza utilizarea liniei telefonice. În acest

caz, momentul expedierii mesajului nu coincide cu transmiterea lui efectivă.

Funcţia de vizualizare este cea care permite citirea mesajelor. Este recomandabil să se

stabilească drept caracter de afişare pentru programele care permit acest lucru, un tip de

caractere monospaţiate (de exemplu, Courier) deoarece, de multe ori, cei care compun

mesajele utilizând terminale alfanumerice recurg la alinieri ale textului pentru a-i spori

lizibilitatea. Majoritatea mailerelor au însă posibilitatea de a afişa şi texte formatate, în

principal HTML. Există şi posibilitatea ca mesajelor primite să le fie ataşate şi fişiere binare.

În acest caz, în mesaj vor apărea pictograme corespunzătoare tipurilor de fişiere ataşate, iar de

regulă, un dublu clic pe una din acestea va lansa aplicaţia potrivită.

Funcţia de compunere este realizată cu ajutorul unui editor specializat care cuprinde o

parte de procesare de text şi o parte de comenzi specifice. Editarea unui mesaj începe cu

completarea unor câmpuri generice care formează antetul mesajului (header). Header-ul este

echivalentul electronic al plicului, deoarece conţine informaţiile „publice” necesare sistemului

de mesagerie electronică pentru manevrarea scrisorii. Cele mai importante câmpuri care

trebuie avute în vedere sunt:

TO: în acest câmp se va trece adresa destinatarului.

Cc: în câmpul Carbon copy (copie la indigo) se pot scrie adresele persoanelor care să

primească o copie a scrisorii. Persoanele ale căror adrese sunt trecute în acest câmp se mai

numesc şi „destinatari secundari”.

Bcc: în câmpul Blind carbon copy (copie confidenţială) se pot trece adresele unor destinatari

secundari, numai că, spre deosebire de copia simplă, destinatarii primari nu vor şti că există şi

alte persoane care au primit o copie a mesajului.

Subject: în acest câmp se va tipări un cuvânt sau o expresie care să evoce subiectul mesajului.

Dintre comenzile specifice compunerii, se pot menţiona:

Reply: comanda răspuns este disponibilă când se citeşte un mesaj, sau la selectarea unui

mesaj dintr-unul din „dosarele” tematice. Cu această comandă se poate lansa compunerea

unui nou mesaj, iar avantajul folosirii acestei comenzi ar fi aceea că anumite câmpuri ale

antetului se vor completa automat. Astfel, adresa expeditorului mesajului căruia i se răspunde

va apărea automat în câmpul To:.

Dacă mesajul căruia se doreşte să i se răspundă conţine o adresă în câmpul Reply To

din antet, atunci la această adresă va fi trimis mesajul. În câmpul Subject va fi copiat subiectul

mesajului original, dar precedat de „Re:”. Corpul mesajului va fi „citat” (quote) în întregime,

adică va rămâne în editor, dar fiecare linie va fi prefixată de caracterul „>” (acesta este cazul

cel mai comun, dar există şi alte convenţii pentru citare). În acest fel, se poate răspunde

punctual, se pot păstra citatele relevante, se poate redacta răspunsul în manieră compactă şi

lăsa la sfârşitul răspunsului scrisoarea originală citată integral, se poate chiar să se şteargă

(parţial sau integral) partea citată din mesajul original.

Spre deosebire de Reply, comanda Reply to all permite generarea unui răspuns adresat

tuturor destinatarilor mesajului original (inclusiv expeditorului), opţiunea utilizându-se mai

ales în dezbaterile prin e-mail. Comanda Forward (trimite mai departe) permite generarea

unui mesaj în corpul căruia este citat întregul mesaj original, iar subiectul este prefixat de

„FW”. În acest caz, trebuie se completeze câmpurile To, Cc sau Bcc. Există atât posibilitatea

editării mesajului original. cât şi cea a comentării lui. Utilitatea comenzii se dovedeşte în

cazurile în care se doreşte aducerea la cunoştinţa altor persoane conţinutul integral sau parţial

al unui mesaj primit.

Comanda Redirect este asemănătoare comenzii Forward, numai că, de regulă,

subiectul şi corpul mesajului rămân aceleaşi (există, desigur, şi posibilitatea editării). Noii

destinatari vor primi mesajul ca şi cum le-ar fi fost trimis direct, numai că la numele şi adresa

expeditorului se adaugă textul „by way of” urmat de numele şi adresa celui care a făcut

redirecţionarea şi care e posibil să fi procedat şi la modificarea conţinutului mesajului

original.

7.3.5. Semnătura de e-mail

Semnătura de e-mail este o modalitate de individualizare a unui mesaj electronic.

Aceasta este un fişier text, care se inserează automat oricărui nou mesaj compus. În mod

tradiţional, semnătura de e-mail trebuie să conţină: numele şi prenumele, funcţia (eventual) şi

datele de contact considerate necesare (adresa de e-mail, adresa pentru corespondenţă scrisă,

numere de telefon şi fax, adresa paginii web - personală sau a firmei reprezentate). Pentru cei

care doresc să atragă şi mai mult atenţia, semnătura poate să includă şi alte elemente, cum ar

fi caractere ASCII, elemente de artă ASCII, sau citate.

8. BIBLIOGRAFIE

1. Bougnoux, Daniel, Introducere în ştiinţele comunicării, Ed. Polirom, Bucureşti, 2000

2. Burt Shelley, Fii pregătit pentru interviu, Editura Tehnică, Bucureşti, 1999

3. Chiriacescu, Adriana, Laura Mureşean, Virginia Barghiel, Alexander Hollinger,

Corespondenta de afaceri în limbile română şi engleză, Ed. Teora, Bucureşti, 1999

4. DeFleur, Melvin L., Sandra Ball-Rokeach, Teorii ale comunicării de masă, Ed. Polirom,

Bucureşti, 1999

5. Dâncu, Vasile Sebastian, Comunicarea simbolică. Arhitectura discursului publicitar,

Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1999

6. Dospinescu, Vasile, Semne şi cunoaştere în discursul didactic, Editura Junimea, Iaşi, 1998

7. Dragoş, Elena, Introducere în pragmatică, Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca, 2000

8. Drăgan, Ioan, Paradigme ale comunicării de masă. Orizontul societăţii mediatice, p. I,

Casa de Editură şi Presă „Şansa” S.R.L., Bucureşti, 1996

9. Flichy, Patrice, O istorie a comunicării moderne. Spaţiu public şi viaţă privată, Ed.

Polirom, Bucureşti, 1999

10. Hartley, John, Discursul ştirilor, Ed. Polirom, Bucureşti, 1999

11. Pease, Allan, Limbajul trupului, Editura Polimark, Bucureşti, 1995

12. Prutianu Ştefan, Manual de comunicare şi negociere în afaceri. Comunicarea, Ed.

Polirom, Bucureşti, 2000

13. Rata, Georgeta, Contribuţii la teoria comunicării, Editura Mirton, Timişoara, 2001

14. Rückle, Horst, Limbajul corpului pentru manageri, Editura Tehnica, Bucureşti, 2000.

15. Siewert, Horst H., …totul despre INTERVIU în 100 de întrebări şi răspunsuri, Editura

Tehnică, Bucureşti,1999

16. Van Cuilenburg, J.J., O.Scholten, G.W. Noomen, Ştiinţa comunicării, Ed. Humanitas,

Bucureşti, 2000.

17. Vlad, Carmen, Textul aisberg, Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj, 2000.

Surse on-line

1. Boone, Kevin, “How to Write a Technical Report”,

www.kevinboone.com/howto_report.html

2. Chandler, Daniel, “Signs”, Semiotics for Beginners,

http://www.aber.ac.uk/media/Documents/S4B/

3. Sîrbu, Mircea, “E-MAIL: mesaje în eter”

http://www.ginfo.ro/8_1/internet.shtml

4. Communication theory - Wikipedia, the free encyclopedia

en.wikipedia.org/wiki/Communication_theory

5. “Symbols ‘98 Enciclopedia”

http://www.symbols.com

6. Will-Harris, Daniel, “More Business Card Designs”

http://www.will-harris.com/design/bizcards2.htm

7. “Writer’s Handbook. Documentation Styles”

http://www.wisc.edu/writing/Handbook/Documentation.html

8. Communication Theory

http://en.wikibooks.org/wiki/Communication_Theory

9. mehrabian's communication research

http://www.businessballs.com/mehrabiancommunications.htm

10. COMM300 - Communication Theory

http://www.ic.arizona.edu/~comm300/mary/theories.html