Comerţul exterior al Elveţiei

Afaceri Internaţionale

Anul II

Voicu Corina-Nicoleta

Istoria Elvet iei

Inițial locuit de elvețienii, sau Helvetic celți, teritoriu care cuprinde Elveția modernă a ajuns sub

stăpânire romană în timpul războaielor galice din secolul 1 î.Hr. și a rămas o provincie romană până

în secolul 4 d.Hr.. Sub influența romană, populația a ajuns la un nivel ridicat de civilizație și s-a

bucurat de un comerț înfloritor. Orașe importante, cum ar fi Geneva, Basel, și Zurich, au fost legate

de drumuri militare care, de asemenea, a servit ca artere comerciale între Roma și triburile nordice.

După declinul Imperiului Roman, Elveția a fost invadată de triburi germanice din nord și vest.

Unele triburi, cum ar fi alemanilor din centrul și nord-estul Elveției, și burgunzi, care a domnit de vest

Elveția, stabilit acolo. În 800, țara a devenit parte a imperiului lui Carol cel Mare. Mai târziu a trecut

sub stăpânirea Sfântului Imperiu Roman în formă de mici exploatații ecleziastice și temporale sub

suveranitatea imperial.

Cu deschiderea unei noi importante rute comerciale, la nord-sud peste Alpi, în secolul al 13-lea

lea, conducătorii Imperiului început să acorde o importanță mai mare distanței văilor montane

elvețiene, cărora au fost acordate un anumit grad de autonomie sub conducerea imperială directă.

Temandu-se de popularea tulburărilor evazată după moartea Sfântului Imperiu Roman în 1291,

familiile conducatoare din Uri, Schwyz, și Unterwalden au semnat o cartă pentru a menține pacea

publică și promițând sprijin reciproc în susținerea regulă administrative și judiciare autonome.

Aniversarea a semnăturii Cartei (1 august 1291) astăzi este sărbătorită ca Ziua Națională a Elveției.

Între 1315 și 1388 Confederația elvețiană a provocat trei înfrângeri zdrobitoare Habsburgilor , a

căror aspirație la dominația regională se confruntă cu determinarea Elveției. În această perioadă, alte cinci localități (cantoane din zilele noastre limbajul) au intrat în original, trei în Confederația Elvețiană. Încurajat de fapte lor, Confederația elvețiană a extins continuu frontierele lor prin mijloace militare și a câștigat independența formală din Sfântul Imperiu Roman în 1499. Rutate de francezi și venețieni lângă Milano, în 1515, au renunțat la politicile expansioniste. Până atunci Confederația Elvețiană a devenit o uniune de 13 localități cu o dieta de convocare regulat de administrarea de teritorii care fac obiectul. Mercenari elvețieni au continuat timp de secole pentru a servi în alte armate; Garda Elvețiană a Papei este un vestigiu al acestei tradiții.

Reforma a dus la o diviziune între adepții protestante de Zwingli și Calvin în părțile germană și

franceză ale țării, respectiv, și catolicii. În ciuda a două secole de conflicte civile, interesul comun în

teritoriile comune care fac obiectul ținut Confederația Elvețiană de la care se încadrează în afară.

Traficul în mercenari, precum și înstrăinarea dintre elvețian predominant protestante și vecinii lor

catolici păstrat de Confederația Elvețiană din războaiele puterilor europene, care au recunoscut în

mod oficial neutralitatea elvețiană în Tratatul de la Westfalia din 1648. Elveţia a rămas neutră în

cursul procedurii război din Prima Coaliției împotriva Franței revoluționare, dar Napoleon, cu toate

acestea, a invadat și a anexat o mare parte a țării, în 1797-1798, înlocuind pierderile confederației cu

un stat unitar guvernat central.

Congresul de la Viena din 1815 a restabilit Confederația veche de state suverane și a consacrat

statutul Elveției de neutralitate armată permanentă în dreptul internațional. In 1848, dupa un razboi

civil scurt între liberali protestanţi în căutarea unui stat național centralizat și conservatori catolici

agata pe vechea ordine, majoritatea cantoanelor elvețiene a optat pentru un stat federal, modelat în

parte pe Constituția SUA. Constituția elvețiană a stabilit o serie de libertăților civice și a făcut

prevederi ample pentru a menține autonomia cantonal să împace minorității catolice învinse.

Elvețienii modificată Constituția lor pe scară largă în anul 1874, stabilirea responsabilității federal

pentru apărare, comerț, și probleme juridice, precum și introducerea democrației directe prin

referendum popular. Pentru această zi, autonomie cantonale și democrație referendum rămân mărci

comerciale ale sistemul politic elvețian.

Elveția industrializează rapid în timpul secolului 19 și în 1850 a devenit a doua țară cea mai

industrializată în Europa, după Marea Britanie. În timpul primului război mondial au fost dezvoltate

tensiuni grave între părți germană, franceză, italiană. Elveția a fost aproape de a nerespecta

neutralitatea sa, dar a reușit să stea departe de ostilități. Neliniştea forței de muncă a culminat o

grevă generală în 1918 care a marcat perioada interbelică, dar în 1937 angajatorii și cel mai mare

sindicat au încheiat un acord formal de soluționare a litigiilor pe cale pașnică, care reglementează

relațiile la locul de muncă până în prezent. În timpul celui de-al doilea război mondial, Elveția a intrat

sub presiunile grele ale puterilor fasciste, care, după căderea Franței în 1940 înconjurat complet țară.

Unii lideri politici și economici au afișat o stare de spirit de conciliere, dar o combinație de cazare

tactice și disponibilitatea demonstrativ a apăra țara a ajutat Elveția să supraviețuiască neatinsă.

Războiul Rece sporit rolul Elveției neutru și a oferit țării o cale de ieșire din izolarea diplomatică

după al doilea război mondial. Din punct de vedere economic, Elveția s-a integrat în ordinea

postbelice vest americane , dar a rămas reticentă în a intra în organisme supranaționale. Pentru

multe decenii Elveția nu s-a alăturat Organizației Națiunilor Unite, chiar dacă Geneva a devenit gazda

la sediul european ONU și țara a jucat un rol activ în multe dintre agențiile specializate ale ONU.

Elveția, de asemenea, a rămas departe, în fața eforturilor de integrare europeană, așteptând până în

anul 1963 să se alăture Consiliului Europei. Acesta rămâne în continuare în afara Uniunii Europene.

În schimb, Elveția în 1960 a ajutat la formarea Spațiului Europeană a Liberului Schimb, care nu

depună eforturi pentru o uniune politică. În urma Războiului Rece, Elveția a aderat la instituțiile

Bretton Woods în 1992 și în final a devenit membru al Organizației Națiunilor Unite în 2002.