Comert International

Comert internaţional

- suport de curs -

lect. univ. dr. Romulus-Cătălin Dămăceanu

CCaapp.. 11:: TTeeoorriiaa ppuurrăă aa ccoommeerrţţuulluuii iinntteerrnnaaţţiioonnaall

ÎÎnnttrr--oo ddiisscciipplliinnăă îînn ccaarree aapprrooaappee nniimmeennii nnuu eessttee ddee aaccoorrdd ccuu nniimmeennii,, nniiccii îînn ttiimmpp nniiccii îînn ssppaaţţiiuu;; [[......]] cceelleebbrraa tteeoorreemmăă aa lluuii RRiiccaarrddoo aappaarree ddiinn aacceesstt aammeesstteecc ccaa uunn aaddeevvăărr iinnaattaaccaabbiill,, ddaaccăă nnuu îînn aapplliiccaaţţiiiillee şşii iinncciiddeennţţeellee ssaallee,, cceell ppuuţţiinn îînn bbaazzeellee ssaallee...... (Arghiri Emmanuel)

Majoritatea economiilor naţionale se află într-o strânsă interdependenţă. Aproape nici una dintre ele nu s-ar putea retrage din cadrul economiei mondiale fără a suferi consecinţe dezastruoase. Un asemenea comportament ar fi de neimaginat deoarece ar determina o scădere drastică a nivelului de bunăstare pentru cetăţenii ţării respective şi o schimbare completă a stilului de viaţă. Din motive practice, toate ţările trebuie să accepte faptul că reprezintă o parte din economia mondială. Fără îndoială, gradul de interdependenţă dintre economiile naţionale a crescut în mod semnificativ de-a lungul timpului. Comerţul mondial a crescut foarte rapid în perioada postbelică, atât în mod absolut cât şi relativ la veniturile naţionale. Ce forţe stau la baza creşterii volumului comerţului internaţional? Răspunsul scurt este: comerţul internaţional încurajează specializarea, iar aceasta sporeşte productivitatea. Pe termen lung, creşterea volumului schimburilor comerciale şi a productivităţii duce la ridicarea nivelului de trai al fiecărui cetăţean. Treptat, economiile naţionale şi-au dat seama de faptul că schimburile comerciale internaţionale reprezintă una din căile cele mai sigure care duc la bunăstarea materială.

1.1. Principiul avantajului absolut

Economiştii clasici au fost printre primii care au elaborat o teorie a comerţului internaţional. Această teorie s-a vrut a fi o reacţie la concepţia mercantilistă, aflată în contradicţie evidentă cu doctrina liberală, ce punea accentul pe individ şi considera naţiunea ca fiind doar o însumare a locuitorilor ţării respective.

Principiul avantajului absolut a fost iniţiat de Adam Smith (1723-1790)1, care a publicat, în 1776, lucrarea sa cea mai importantă, intitulată

1 Adam Smith a fost profesor de filosofie morală la Universitatea Glasgow. Prima figură reprezentativă a curentului clasic a pus bazele teoriei valorii şi a promovat ideile economiei de piaţă (de exemplu, "principiul mâinii invizibile") - vezi: Sodersten, B., Geoffrey, R., International Economics, MacMillan Press, London, 1994, p. 22

"Avuţia naţiunilor"2. Pornind de la avantajele diviziunii muncii între indivizi şi ţări, îndeosebi creşterea productivităţii muncii naţionale, A. Smith recunoaşte utilitatea comerţului exterior pentru fiecare ţară şi consideră că la baza comerţului dintre naţiunile lumii stă avantajul absolut3. Spre exemplu să presupunem că, datorită condiţiilor climatice, România este eficientă în producţia de grâu, dar este ineficientă în producţia de cartofi. În schimb, o ţară vecină precum Cehia este ineficientă în producţia de grâu, dar este eficientă în producţia de cartofi. Cu alte cuvinte, România deţine un avantaj absolut în producţia de grâu şi un dezavantaj absolut în producţia de cartofi. Conform teoriei lui Smith, ea se va specializa în producţia de grâu. Cehia se va specializa în producţia de cartofi deoarece deţine un avantaj absolut la acest bun şi un dezavantaj absolut în producţia de grâu.

Avantajul absolut - fie că este vorba de unul natural, cuprinzând condiţiile climatice, resursele naturale sau abundenţa de forţă de muncă, fie că este vorba de unul dobândit ce se referă la tehnologia unui produs sau a unui proces de fabricaţie - a fost asociat de Smith ideii de specializare4.

De exemplu, o ţară poate avea condiţii favorabile pentru a produce, să spunem cereale, cum este cazul României, iar o alta poate deţine mari rezerve de petrol, cum este, de exemplu, Kuweitul. Producţia totală a ambelor ţări poate fi sporită dacă România produce numai cereale, iar Kuweitul produce numai petrol.

Adam Smith descoperă una din cauzele majore care determină specializarea naţiunilor în comerţul internaţional: diferenţele în ce priveşte costurile de producţie. Teoria clasică considera munca ca fiind singurul factor de producţie şi diferenţele de productivitate a muncii dintre economiile naţionale ca fiind sursa generatoare a comerţului exterior. În capitolul V din "Avuţia naţiunilor", Smith descrie astfel relaţia dintre valoarea mărfurilor şi cantitatea de muncă cheltuită: "Astfel, valoarea oricărei mărfi, pentru orice persoană care o posedă şi care înţelege să nu o întrebuinţeze sau să o consume personal, ci să o schimbe cu alte mărfuri, este egală cu cantitatea de muncă ce-i dă posibilitatea să le cumpere sau să dispună de ele. Munca, prin urmare, este măsura reală a valorii de schimb a tuturor mărfurilor... Munca a fost primul preţ, prima monedă de cumpărare cu care erau plătite toate lucrurile. Nu prin aur şi argint, ci prin muncă s-a

2 Smith, A., Avuţia naţiunilor, Cercetare asupra naturii şi cauzelor ei, vol. I şi II, Ed. Academiei, Bucureşti, 1962 3 "Dacă o ţară străină ne poate furniza bunuri mai ieftine decât le-am cumpărat noi e mai bine să le cumpărăm de la ea, cu o parte din produsul activităţii noastre, utilizate într-un mod din care putem trage oarecare folos" - Smith, A., Ibidem, p. 305-306 4 Smith, A., idem

achiziţionat la început avuţia lumii"5. Prin urmare, Smith porneşte de la următoarele principii fundamentale

ale teoriei clasice a valorii muncă: sursa unică a valorii este munca; munca este omogenă; produsele se schimbă între ele în funcţie de cantitatea de muncă utilizată la producerea acestora.

Principiul avantajului absolut poate fi ilustrat printr-un exemplu ipotetic. Să considerăm două ţări, România şi Cehia, care produc două mărfuri grâu şi cartofi. Un muncitor român produce într-o oră 2 quintale de grâu şi 3 quintale de cartofi, în timp ce un muncitor ceh produce într-o oră 1 quintal de grâu şi 6 quintale de cartofi. România are un număr de 100 de muncitori, dintre care 50 lucrează pentru producerea grâului şi 50 pentru producerea cartofilor. De asemenea, Cehia are şi ea un număr de 100 de muncitori repartizaţi în mod egal pe cele două sectoare de activitate - vezi tabelul 1.1.

România este mai eficientă decât Cehia în producţia de grâu (produce o cantitate mai mare pe unitatea de muncă), iar Cehia este mai eficientă decât România în producţia de cartofi (obţine o cantitate mai mare pe unitatea de muncă). În aceste condiţii, România deţine un avantaj absolut şi se va specializa în producţia de grâu, iar Cehia deţine un avantaj absolut şi se va specializa în producţia de cartofi.

Tabelul 1.1: Principiul avantajului absolut - cazul două ţări şi două bunuri Grâu Cartofi Ţări Numărul

de muncitori Productivitate Numărul

de muncitori

Productivitate Numărul de muncitori

România 100 2 quintale/om-oră

50 3 quintale/om-oră

50

Cehia 100 1 quintal/om-oră


50

În România, costul unui quintal de grâu este de 1/2 om-oră, iar al unui quintal de cartof este de 1/3 om-oră. În condiţii de autarhie, un quintal de grâu se schimbă contra 3/2 quintale de cartofi. Pe de altă parte, în Cehia, costul unui quintal de grâu este de 1 om-ore, iar al unui quintal de cartofi este de 1/6 om-ore, ceea ce semnifică că, în lipsa comerţului, un quintal de grâu se schimbă contra a 6 quintale de cartofi. În tabelul 1.2 este prezentată producţia orară obţinută de cele două ţări în cazul în care nu există relaţii comerciale internaţionale între acestea.

Dacă cele două ţări intră într-o relaţie de comerţ internaţional, atunci un quintal de grâu românesc se schimbă, la modul absolut ipotetic, pe 3 quintale de cartofi cehi în comparaţie cu doar 3/2 quintale de cartofi

5 Smith, A, Ibidem, p. 24

româneşti. Astfel, pentru România este mai profitabil să schimbe grâul românesc cu cartofi cehi deoarece obţine un câştig de 3/2 quintale de cartofi. În mod similar, Cehia, schimbând 3 quintale de cartofi contra 1 quintal grâu românesc, câştigă 1/2 quintale de grâu deoarece ar fi obţinut numai 1/2 quintale de grâu dacă ar fi făcut schimbul pe piaţa internă. Dacă cele două ţări se specializează atunci să presupunem că România va folosi 60 de muncitori pentru producerea de grâu şi 40 pentru producţia de cartofi, iar Cehia 60 de muncitori pentru producerea de cartofi şi 40 pentru producţia de grâu. În tabelul 1.3 este prezentată producţia orară obţinută de cele două ţări în cazul în care există relaţii comerciale internaţionale între acestea.

Tabelul 1.2: Producţia orară în condiţii de autarhie Ţări Grâu Cartofi România 50 oameni x 2 quintale/om-ore =100

quintale/oră 50 oameni x 3 quintale = 150 quintale/oră

Cehia 50 oameni x 1 quintal/om-ore =50 quintale/oră

50 oameni x 6 quintale = 300 quintale/oră

Total 150 quintale/oră 450 quintale/oră Dacă facem o analiză comparativă între tabelele 1.2 şi 1.3 observăm

că producţia totală obţinută în condiţii de specializare internaţională o depăşeşte pe cea obţinută în condiţii de autarhie cu 10 quintale grâu şi 30 quintale cartofi în condiţiile în care se foloseşte aceeaşi cantitate de forţă de muncă.

Tabelul 1.3: Producţia orară în condiţii de specializare internaţională Ţări Grâu Cartofi România 60 oameni x 2 quintale/om-ore = 120


Cehia 40 oameni x 1 quintal/om-ore = 40 quintale/oră


Total 160 quintale/oră 480 quintale/oră A. Smith se delimitează de mercantilişti atât sub aspect teoretic

(concepţia despre bogăţie, profit, rolul comerţului exterior), cât şi sub aspect practic (politica liberului schimb opusă protecţionismului vamal). În acest sens, el scrie că relaţiile comerciale dintre două ţări, realizate fără restricţii şi cu regularitate, sunt totdeauna avantajoase, deşi nu întotdeauna egal de avantajoase pentru ambele. Dacă balanţa va fi echilibrată, iar comerţul între cele două ţări va consta în întregime în schimburi de produse indigene, ele nu numai că vor câştiga ambele, în cele mai multe cazuri, dar ambele vor câştiga egal sau aproape egal6.

Realitatea economică din perioada lui Smith putea fi interpretată prin prisma acestei teorii. Astfel, în secolul al XVIII-lea, munca utilizată în

6 Smith, A., Ibidem, p. 310

majoritatea proceselor de producţie putea fi considerată ca fiind omogenă deoarece în sectoarele industriale se utilizau, cu precădere, muncitori necalificaţi care puteau fi uşor alocaţi de la un proces industrial la altul. Astfel, un muncitor care a lucrat o perioadă ca tâmplar putea să lucreze ulterior ca hamal în port, ca şi culegător de struguri etc. În condiţiile actuale, munca nu mai poate fi considerată omogenă deoarece majoritatea proceselor de producţie au nevoie de muncă calificată. Astfel, munca unui inginer electronist nu poate fi efectuată de un agricultor sau de un medic. De asemenea, ştiinţa economică actuală consideră că munca este departe de a fi singurul factor de producţie.

1.2. Principiul avantajului relativ

Noţiunea de cost comparativ este utilizată de Robert Torrens (1780-1864) în lucrarea "Eseu asupra comerţului exterior cu cereale" (1815)7. Cu ajutorul acestei noţiuni noi, Ricardo8 a expus, doi ani mai târziu (1817), o teorie coerentă asupra comerţului internaţional, în capitolul VII "Despre comerţul exterior" din lucrarea "Despre principiile economiei politice şi impunerii", cunoscută sub denumirea de teoria costurilor comparative de producţie şi a avantajelor reciproce în comerţul internaţional9.

Din opera lui D. Ricardo rezultă că schimbul de mărfuri este guvernat de legi economice sau principii diferite, în funcţie de cadrul sau de nivelul la care se desfăşoară acesta. D. Ricardo este de acord cu A. Smith că pe piaţa internă a unei ţări schimbul de mărfuri este guvernat de legea valorii bazate pe muncă, dar, spre deosebire de A. Smith care susţinea acest lucru pentru orice fel de schimb la orice nivel, conaţionalul său Ricardo susţinea că pe piaţa mondială, deci în relaţiile economice internaţionale, schimbul de mărfuri este guvernat de o altă lege, de un alt principiu şi anume principiul costurilor comparate sau comparative de producţie şi al avantajelor relative, presupuse a fi, totodată, reciproce.

Dacă ne întoarcem la datele prezentate în tabelul 1.1 şi modificăm productivitatea muncitorului ceh de la 6 quintale/om-oră de cartofi la 2

7 Robert Torrens (1780-1864) a fost ofiţer în cadrul Armatei Britanice în timpul războaielor napoleoniene. Ulterior, a publicat în 1815 pamfletul citat ce conţine, se pare, prima formulare a teoriei avantajului relativ. Robert Torrens a avut contribuţii semnificative la teoria clasică monetară. În 1831, a devenit membru al Parlamentului britanic - vezi: Sodersten, B., Geoffrey, R., Idem 8 David Ricardo (1772-1823) a acumulat o avere considerabilă în timpul războaielor napoleoniene în calitatea sa de membru al Bursei din Londra. Ulterior s-a retras din afaceri şi s-a ocupat de studiul economiei teoretice. În 1819, a devenit membru al Parlamentului britanic - vezi: Sodersten, B., Geoffrey, R., Idem 9 Ricardo, D., Opere alese, vol. I, Editura Academiei, 1959

quintale/om-oră de cartofi atunci obţinem tabelul 1.4. Acest tabel ne arată că România este mai eficientă decât Cehia în producerea ambelor bunuri. În aceste noi condiţii, comerţul dintre cele două ţări mai este profitabil?

Dacă aplicăm teoria avantajului absolut a lui Adam Smith, nu s-ar obţine un profit deoarece România deţine avantajul absolut în producţia ambelor bunuri. Dacă am accepta acest raţionament, atunci ar trebui să admitem că între o ţară care are o productivitate a muncii superioară pentru toate bunurile şi una cu o productivitate a muncii net inferioară pentru toate bunurile nu poate exista comerţ reciproc avantajos. Totuşi, realitatea economică demonstrează contrariul deoarece există relaţii comerciale între ţările dezvoltate economic (Statele Unite ale Americii, Japonia, Uniunea Europeană etc.) şi ţările mai puţin dezvoltate (ţările Europei de Est, Americii de Sud, Africii Centrale etc.).

Tabelul 1.4: Principiul avantajului comparativ - cazul două ţări şi două bunuri Grâu Cartofi Ţări Numărul

de muncitori Productivitate Numărul

de muncitori

Productivitate Numărul de muncitori

România 100 2 quintale/om-oră


50

Cehia 100 1 quintal/om-oră 50 2 quintale/om-oră

50

Principiul lui Smith se poate aplica doar la un număr limitat de cazuri. Pentru toate celelalte situaţii posibile s-a elaborat principiul avantajului comparativ. În lucrarea sa principală intitulată "Despre principiile economiei politice şi impunerii", Ricardo expune principiul avantajului comparativ: "Aceeaşi regulă care reglementează valoarea relativă a mărfurilor într-o ţară nu reglementează şi valoarea relativă a mărfurilor schimbate între două sau mai multe ţări. Într-un sistem de perfectă libertate a comerţului, fiecare ţară îşi consacră în mod natural capitalul şi munca acelor genuri de activităţi care îi sunt cele mai avantajoase. Această urmărire a avantajului individual este admirabil legată de binele universal al tuturor. Stimulând activitatea, recompensând talentul şi folosind în modul cel mai eficace forţele speciale oferite de natură, acest sistem distribuie munca în mod cât mai folositor şi mai economicos: în timp ce, prin sporirea masei generale a produselor, el răspândeşte avantajul general şi leagă într-o ţesătură comună de interese şi relaţiuni societatea universală a naţiunilor, de la un capăt la altul al lumii civilizate. Acesta este principiul care face ca vinul să fie produs în Franţa şi Portugalia, ca grâul să fie cultivat în America şi Polonia şi ca obiectele de metal şi alte bunuri să fie

fabricate în Anglia"10. În opinia lui Ricardo, atunci când naţiunile se specializează în

producerea acelor bunuri la care deţin un avantaj comparativ, producţia totală mondială a fiecărui bun este mai mare, iar nivelul de bunăstare al naţiunilor astfel specializate creşte. Pe baza datelor din tabelul 1.4 am realizat tabelul 1.5, unde sunt prezentate costurile de producţie şi costurile relative pentru România şi Cehia.

Tabelul 1.5: Costurile de producţie şi costurile de oportunitate Grâu Cartofi Ţări Cost de producţie pentru un quintal

Costul relativ Cost de producţie pentru un quintal

Costul relativ

România 1/2 oameni (1/2):(1/3) = 1,50

1/3 oameni (1/3):(1/2) = 0,67

Cehia 1 om (1):(1/2) = 2,00 1/2 oameni (1/2):1 = 0,50 O ţară are un avantaj comparativ în producerea unui bun dacă costul

relativ al acelui bun este mai mic decât cel existent în cealaltă ţară. Tabelul 1.5 ne arată că România are un cost relativ mai mic decât Cehia în producţia de grâu (1,50<2,00), iar Cehia are cel mai mic cost relativ pentru producţia de cartofi (0,50<0,67). Astfel, România are un avantaj comparativ în producţia de grâu şi Cehia are un avantaj comparativ în producţia de cartofi. Prin urmare, România ar trebui să se specializeze în producţia de grâu, iar Cehia în producţia de cartofi. Să presupunem că România va transfera 10 muncitori folosiţi pentru producţia de cartofi în sectorul producţiei de grâu, iar Cehia va transfera, la rândul ei, 20 de muncitori folosiţi pentru producţia de grâu în sectorul producţiei de cartofi. În tabelul 1.6 sunt prezentate producţiile orare obţinute în condiţii de autarhie şi, respectiv, de specializare.

Tabelul 1.6: Producţia orară în condiţii de autarhie şi, respectiv, de specializare Ţări Grâu Cartofi

Autarhie România 50 oameni x 2 quintale/om-ore =100


Cehia 50 oameni x 1 quintal/om-ore =50 quintale/oră


Total 150 quintale/oră 250 quintale/oră Specializare

România 60 oameni x 2 quintale/om-ore = 120 quintale/oră


Cehia 30 oameni x 1 quintal/om-ore = 30 quintale/oră


Total 150 quintale/oră 260 quintale/oră 10 Ricardo, D., Ibidem, p. 127

Din tabelul 1.6 se poate observa că, în condiţiile specializării, producţia de grâu totală s-a menţinut constantă la 150 quintale/oră, iar cea de cartofi a crescut cu 10 quintale de la 250 quintale/oră la 260 quintale pe oră.

După părerea lui Ricardo, atât pe piaţa internă, cât şi pe piaţa mondială, factorii determinanţi ai schimbului (valoarea mărfurilor, respectiv costul lor comparativ), sunt de natură obiectivă şi determinabili din punct de vedere cantitativ. Faptul că cele două legi sau principii economice diferă este explicat de David Ricardo prin dificultăţile mai mari care există în calea mişcării internaţionale a capitalului şi a muncii (comparativ cu mişcarea lor pe deplin liberă în interiorul economiei naţionale).

D. Ricardo a intuit că piaţa mondială are unele particularităţi în comparaţie cu pieţele naţionale din timpul său. În acest sens, autorul englez a recunoscut că pe piaţa mondială se schimbau adeseori cantităţi neechivalente de muncă, ceea ce nu se întâmplă, de regulă, pe piaţa internă a unei ţări11.

În prezent, avantajul comparativ se localizează tot mai frecvent la nivel microeconomic şi dobândeşte tot mai mult o factură dinamică. În aceste condiţii, avantajele comparative aferente unei economii naţionale provin într-o proporţie tot mai mare din competitivitatea firmelor naţionale pe pieţele interne şi externe, depinzând de profilul şi evoluţia sistemului naţional de firme, precum şi de gradul de încorporare a progresului tehnic şi a cunoştinţelor avansate umane12. În realitate, nu economia are avantaje comparative, ci firmele care o alcătuiesc. Dinamicile microeconomice generează efecte care, prin conjuncţie, asigură competitivitatea economiei. Firmele sunt acelea care creează şi dezvoltă avantajele comparative aferente economiilor naţionale din cadrul economiei mondiale.

1.3. Modelul clasic în cazul două ţări - două bunuri

Modelul clasic în cazul două ţări - două bunuri pleacă de la următoarele elemente13:

- în cadrul economiei mondiale există două ţări NE1 şi NE2; 11 "Produsul muncii a 100 de englezi poate fi dat pentru produsul muncii... a 120 de locuitori din India de Est", dar "munca a 100 de englezi nu poate fi dată pentru aceea a 80 de englezi" - Ricardo, D., Idem 12 Burnete, S., De la avantajul comparativ la avantajul competitiv, în Işan, V., (ed.), Tranziţie şi integrare europeană, Ed. Sedcom Libris, Iaşi, 2002, p. 464-471 13 Sodersten, B., Geoffrey, R., Ibidem, p. 23-30; Burnete, S., Comerţ internaţional, Ed. Economică, Bucureşti, 1999, p. 20-52; Krugman, P.R., Economie internationale, De Boek-Wesmael, Bruxelles, 1992, p. 13-35

- în cadrul fiecărei ţări se produc două bunuri G1 şi G2; - munca, disponibilă la nivelul economiilor NE1 şi NE2 şi notată cu L1

şi, respectiv, L2, este singurul factor de producţie; cantitatea de forţă de muncă este fixă pentru fiecare ţară, deci L1 şi L2 sunt constante;

- forţa de muncă este mobilă în cadrul fiecărei ţări, dar imobilă pe plan internaţional;

- productivităţile muncii marginale şi medii sunt constante în timp în fiecare sector de activitate, dar aceste productivităţi diferă între ţări pentru cel puţin un sector industrial14; vom nota cu ai,j necesarul unitar de muncă pentru realizarea la nivelul economiei NEi a unei unităţi din bunul Gj, unde i,j∈{1,2};

- există o competiţie perfectă universală; - nu există bariere comerciale cum ar fi tarifele vamale şi costurile de

transport. Deoarece cele două economii au resurse limitate, atunci se presupune

că producţia potenţială este limitată. În cazul în care aceste resurse sunt pe deplin utilizate, atunci are loc un arbitraj: pentru a produce o cantitate suplimentară dintr-un anumit bun atunci trebuie să se renunţe la o anumită cantitate din cellalt bun. Acest arbitraj este ilustrat grafic de frontierele posibilităţilor de producţie (liniile P1F1 şi P2F2 din figura 1.1): acestea ne arată cantitatea maximă din bunul G1 ce poate fi produsă în momentul în care s-a luat decizia de a se produce o anumită cantitate din bunul G2 şi vice-versa15.

Deoarece munca este singurul factor de producţie atunci frontierele de producţie sunt linii drepte. Putem construi aceste linii după cum urmează. La nivelul economiei NE1, să notăm cu Q1,1 producţia din bunul G1 şi cu Q1,2 producţia din bunul G2. Cantitatea de muncă utilizată pentru producerea bunurilor G1 şi G2 este, respectiv, a1,1·Q1,1 şi a1,2·Q1,2. Frontiera de producţie este determinată de cantitatea maximă de muncă disponibilă L1. Limitele producţiei pentru economia NE1 sunt definite de următoarea inegalitate:

a1,1·Q1,1+a1,2·Q1,2 ≤ L1 La nivelul economiei NE2, vom nota cu Q2,1 producţia din bunul G1 şi

cu Q2,2 producţia din bunul G2. Cantitatea de muncă utilizată pentru producerea bunurilor G1 şi G2 este, respectiv, a2,1·Q2,1 şi a2,2·Q2,2. În mod identic, o inegalitate asemănătoare defineşte limitele producţiei pentru economia NE2:

a2,1·Q2,1+a2,2·Q2,2 ≤ L2 14 Nu s-a dat nici o explicaţie clară asupra existenţei acestor diferenţe tehnologice, dar se consideră că Ricardo le-a asociat diferenţelor de climat între cele două ţări. 15 Figura este adaptată după graficul din lucrarea: Krugman, P.R., Ibidem, p. 15

Deoarece cele două frontiere de producţie sunt linii drepte, costurile de oportunitate ale bunului G2 în termenii bunului G1 sunt constante în timp. Costul de oportunitate reprezintă numărul de unităţi din bunul G1 la care trebuie să se renunţe pentru a produce o unitate suplimentară din bunul G2. În cazul nostru, pentru economia NE1, sunt necesare a1,2 ore de muncă pentru a produce o unitate din bunul G2. Fiecare din aceste ore de muncă ar putea fi folosite pentru a se realiza 1/a1,1 unităţi din bunul G1. Costul de oportunitate al bunului G2 în termenii bunului G1 este a1,2/a1,1. Acest raport cu semnul minus în faţă este egal cu panta frontierei de producţie F1P1 din figura 1.1. De asemenea, pentru economia NE2, sunt necesare a2,2 ore de muncă pentru a produce o unitate din bunul G2. Aceste ore de muncă ar putea fi folosite pentru a se realiza 1/a2,1 unităţi din bunul G1. Costul de oportunitate al bunului G2 în termenii bunului G1 este a2,2/a2,1. Acest raport cu semnul minus în faţă este egal cu panta frontierei de producţie F2P2 din figura 1.1.

Frontiera de producţie ilustrează diversele combinaţii de bunuri pe care o economie le poate produce. Pentru a determina cantităţile pe care economia urmează să le producă, trebuie să apelăm la preţuri. Mai exact, trebuie să calculăm preţul relativ al celor două bunuri din economie, cu alte cuvinte preţul unui bun exprimat în termenii celuilalt bun.

Într-o economie concurenţială, oferta este determinată de voinţa indivizilor de a maximiza profiturile. În cadrul economiei noastre simplificate, munca este singurul factor de producţie iar oferta pentru bunurile G1 şi G2 este determinată de mişcarea forţei de muncă de la un sector de activitate la celălalt în funcţie de salariul primit.

Fie P1,1 şi P1,2 preţurile bunului G1 şi, respectiv, G2 la nivelul economiei NE1. Producerea unei unităţi din bunul G1 necesită a1,1 ore-muncă şi, deoarece, nu există profit în cadrul modelului cu un singur factor de producţie, salariul orar în industria bunului G1 este egal cu valoarea obţinută pe oră, P1,1/a1,1. Deoarece sunt necesare a1,2 ore-muncă pentru a realiza o unitate din bunul G2, salariul orar în sectorul bunului G2 este egal cu P1,2/a1,2. Salariul orar în sectorul bunului G2 este mai mare dacă P1,2/P1,1 > a1,2/a1,1; de asemenea, salariul orar în sectorul bunului G1 este mai mare dacă P1,2/P1,1 < a1,2/a1,1. Orice muncitor doreşte să lucreze într-o industrie ce oferă un salar mai ridicat. Economia NE1 se va specializa în producerea bunului G2 dacă P1,2/P1,1 > a1,2/a1,1 şi se va specializa în producerea bunului G1 dacă P1,2/P1,1 < a1,2/a1,1. În cazul în care P1,2/P1,1 = a1,2/a1,1 atunci ambele bunuri vor fi realizate.

Fie P2,1 şi P2,2 preţurile bunului G1 şi, respectiv, G2 la nivelul economiei NE2. Aplicând un raţionament similar cu cel realizat pentru economia NE1, ajungem la concluzia că economia NE2 se va specializa în producerea bunului G2 dacă P2,2/P2,1 > a2,2/a2,1 şi se va specializa în producerea bunului G1 dacă P2,2/P2,1 < a2,2/a2,1. În cazul în care P1,2/P1,1 = a2,2/a2,1 atunci ambele bunuri vor fi realizate.

Din analiza efectuată, putem enunţa următorul principiu general: o economie se va specializa în producţia bunului G1 dacă preţul relativ al bunului G1 depăşeşte costul său de oportunitate; economia respectivă se va specializa în producţia bunului G2 dacă preţul relativ al bunului G1 este mai mic decât costul său de oportunitate.

În absenţa comerţului internaţional, cele două economii ar trebui să producă ambele bunuri. Acest lucru se va realiza doar dacă preţul relativ al bunului G1 este egal cu costul său de oportunitate. Deoarece costul de oportunitate este raportul necesităţilor de muncă pentru cele două bunuri, putem spune că, în absenţa comerţului internaţional, preţurile relative ale

Cantitatea produsă din bunul G2, Q1,2




L1/a1,1

L1/a1,2

L2/a2,1

L2/a2,2

P1 P2

F1 F2

(a) Economia NE1 (b) Economia NE2

Figura 1.1: Frontierele de producţie pentru economiile NE1 şi NE2

bunurilor sunt egale cu raportul necesităţilor unitare de muncă. Pentru a putea descrie efectele comerţului internaţional între

economiile NE1 şi NE2, vom face următoarele ipoteze arbitrare: a1,2/a1,1 < a2,2/a2,1 <=> a1,2/a2,2 < a1,1/a2,1 Cu alte cuvinte, presupunem că raportul dintre necesităţile unitare de

muncă pentru bunul G2 şi, respectiv, G1 este mai mic pentru economia NE1 în comparaţie cu economia NE2. În acest caz, putem spune că productivitatea relativă a economiei NE1 este mai ridicată pentru bunul G2 faţă de bunul G1. În acest caz, spunem că economia NE1 are un avantaj comparativ în producţia bunului G2.

Din momentul în care admitem posibilitatea realizării comerţului internaţional, preţurile celor două bunuri se vor modifica. Dacă preţul relativ al bunului G2 este mai ridicat în economia NE2 decât în economia NE1, atunci va fi profitabil de exportat bunul G2 realizat de economia NE1 către economia NE2. Acest export nu poate continua la infinit: economia NE1 va exporta bunul G2 iar economia NE2 va exporta bunul G1 până în momentul în care preţul relativ al celor două bunuri devine egal în cele două ţări.

Preţul celor două bunuri ce fac obiectul comerţului internaţional sunt, la fel ca şi alte preţuri, determinate de raportul dintre cerere şi ofertă. Pentru a studia avantajele comparative, este crucial să ne concentrăm atenţia asupra relaţiilor existente între pieţe (în cazul nostru, pieţele bunurilor G1 şi G2). Deoarece economia NE1 exportă bunul G2 pentru a importa bunul G1 iar, în schimb, economia NE2 exportă bunul G1 pentru a importa bunul G2, trebuie să aplicăm o analiză economică în termenii echilibrului general ce ia în considerare legăturile existente între cele două tipuri de pieţe. În acest sens, putem să ne concentrăm atenţia asupra ofertei şi cererii relative pentru cele două bunuri. Aceste două mărimi se pot obţine prin raportarea cantităţii din bunul G2 cerută sau oferită la cantitatea din bunul G1 cerută sau oferită.

Figura 1.2 ne arată evoluţia ofertei şi cererii mondiale din bunul G2 în raport cu bunul G1 în funcţie de evoluţia preţului bunului G2 în raport cu preţul bunului G1.16 Curba ofertei relative este notată cu RS iar curba cererii relative este notată cu RD. Echilibrul general la nivelul economiei mondiale este determinat de intersecţia dintre curbele RD şi RS.

16 Figura este adaptată după graficul din lucrarea: Krugman, P.R., Ibidem, p. 19

În figura 1.2, P1 şi P2 reprezintă preţurile mondiale de echilibru pentru bunurile G1 şi G2. Aceeaşi figura 1.2 ne arată o formă în scări pentru curba RS. Această formă specifică este dată de faptul că dacă preţul mondial al bunului G2 scade sub valoarea a1,2/a1,1 atunci nu există o ofertă pentru bunul G2 şi (Q1,2+Q2,1)/(Q1,1+Q2,1) = 0. Explicaţia acestui fapt este dată de specializarea economiei NE1 în producţia bunului G1 dacă P2/P1 < a1,2/a1,1 şi specializarea economiei NE2 în producţia bunului G1 dacă P2/P1 < a2,2/a2,1. Prin urmare, pentru un preţ mondial relativ al bunului G2 mai mic decât a1,2/a1,1, ambele economii se specializează în producerea bunului G1 şi producţia pentru bunul G2 este nulă.

În final, dacă P2/P1=a2,2/a2,1 atunci economiile NE1 şi NE2 se vor specializa în producţia bunului G2 şi oferta relativă pentru bunul G2 devine infinită.

Panta curbei cererii relative pentru bunul G2 este negativă datorită efectului de substituţie. Pe măsură ce preţul bunul G2 creşte, consumatorii au tendinţa de a cumpăra mai puţin din bunul G2 şi mai mult din bunul G1.

RD

RS

Cantitatea relativă din bunul G2, (Q1,2+Q2,1)/(Q1,1+Q2,1)

Preţul relativ mondial al bunului G2, P2/P1

(L1/a1,2)/(L2/a2,1)

a1,2/a1,1

a2,2/a2,1

Figura 1.2: Oferta şi cererea mondială relativă

Preţul relativ de echilibru pentru bunul G2 este determinat de intersecţia curbelor ofertei şi cererii relative. În acest punct de intersecţie, preţul relativ al bunului G2 are o valoare ce se situează între preţurile relative existente la nivelul economiilor NE1 şi NE2 înainte de a intra în relaţia de comerţ internaţional.

Specializarea economiei NE1 în producerea bunului G1 şi a economiei NE2 în producerea bunului G2 determinată de comerţul internaţional are ca efect creşterea posibilităţilor de consum pentru fiecare economie după cum ne arată figura 1.3. În absenţa comerţului internaţional, posibilităţile de consum sunt identice cu posibilităţile de producţie. Odată ce comerţul internaţional intervine, fiecare ţară poate consuma o combinaţie diferită din bunul G1 şi G2 faţă de cea care este produsă. Figura 1.3 ne arată că schimbul internaţional de produse a lărgit spectrul de alegere al consumatorilor din cele două economii, sporind astfel nivelul de trai al fiecărui cetăţean17. 17 Figura este adaptată după graficul din lucrarea: Krugman, P.R., Ibidem, p. 22





L/a1,1

L/a1,2

L/a2,1

L/a2,2

P1 P2

F1 F2

(a) Economia NE1 (b) Economia NE2

Figura 1.3: Lărgirea posibilităţilor de consum faţă de posibilităţile de producţie pentru economiile NE1 şi NE2 ca urmare a comerţului internaţional

O2

T1

T1

Teoria avantajelor comparative a stârnit un interes enorm în rândul comunităţii ştiinţifice şi, până în prezent, deşi a fost combătută a rezistat. "Istoria gândirii economice cunoaşte puţine cazuri de teorii care să se menţină vreme atât de îndelungată - aproape două secole - pe primul plan al interesului specialiştilor din domeniul dat, cum este teoria ricardiană a comerţului internaţional"18. Modelul clasic al comerţului internaţional este extrem de util în analiza motivelor specializării internaţionale şi a efectelor acestora asupra bunăstării naţionale. Cu toate acestea modelul clasic, ce se concentrează doar asupra productivităţii relative a muncii este prea simplu pentru a constitui un mijloc de analiză completă a cauzelor sau efectelor comerţului internaţional. Acest model preconizează o specializare extremă ce nu se regăseşte în lumea reală. Există trei motive principale pentru care specializarea completă nu se realizează în cadrul unei economii reale19: existenţa mai multor factori de producţie diminuează tendinţa specializării extreme; economiile naţionale îşi protejează industriile naţionale de concurenţa străină; este costisitor a transporta bunuri şi servicii pentru care costul de transport este destul de ridicat. De asemenea, trebuie precizat că modelul clasic nu ia în considerare influenţa factorului monetar ceea ce reprezintă o simplificare prea drastică chiar şi a realităţii economice existente în secolul al XIX-lea când, totuşi, comerţul internaţional nu se desfăşura preponderent prin troc, ci majoritatea tranzacţiilor comerciale se realizau prin intermediul banilor.

1.4. Teoria factorilor specifici

Paul Samuleson şi Ronald W. Jones au preluat modelul clasic al comerţului internaţional şi l-au transformat într-un model cu trei factori de producţie, două bunuri şi două ţări ce utilizează funcţiile de producţie neoclasice. Acest model a intrat în literatură sub denumirea de modelul factorilor specifici20. Un factor, munca, se presupune a fi mobil, iar ceilalţi doi factori specifici sectoarelor industriale sunt imobili pe plan naţional. Toţi cei trei factori de producţie sunt imobili pe plan internaţional. Există două variante ale modelului:

- o variantă consideră că unul dintre factori este capitalul şi este folosit în sectorul produselor manufacturate, iar celălalt factor este pământul şi 18 Sută, N., Miron, D., Sută-Selejan, S., Comerţ internaţional şi politici comerciale contemporane, Ed. All, 1995, p. 450 19 Krugman, P.R., Ibidem, p. 32 20 Samuelson, P., Ohlin was right, Swedish Journal of Economics, 73/1971, p. 365-384; Jones, R. W., A three Factor Model in Theory, Trade and History, în Bhagwatti, J.N, et. al (eds), Trade, Balance of Payments and Growth: Essays in Honor of C.P. Kindleberger, North-Holland, Amsterdam, 1971

este utilizat în sectorul agricol; - a doua variantă consideră că cei doi factori de producţie imobili fac

parte din categoria capitalului; un factor este denumit capitalul specific industriei 1 şi celălalt este capitalul specific industriei 2.

Ambele variante pleacă de la următoarele premise21: - factorii de producţie sunt omogeni şi există în cantităţi fixe; - productivitatea marginală a muncii este descrescătoare; - concurenţa pe pieţe este perfectă. Vom nota bunul agricol cu G1, iar factorul de producţie pământ,

specific sectorului agricol, va fi notat cu N. De asemenea, produsul manufacturat îl vom nota cu G2, iar factorul de producţie capital specific acestui sector îl vom nota cu K. Forţa de muncă L este angajată în ambele sectoare de activitate. Factorii de producţie N şi K sunt imobili, iar factorul de producţie L este mobil între cele două sectoare amintite.

Care vor fi cantităţile produse de economiile NE1 şi NE2 din cadrul economiei mondiale? Cantităţile din bunurile G1 şi G2 depind de cantităţile de factori de producţie utilizate de fiecare din cele două economii naţionale. Cantităţile din factorii de producţie disponibili la nivelul fiecărei economii sunt cunoscute şi vom presupune că economia NE1 are un stoc mai mare din factorul natură, iar economia NE2 dispune, la rândul ei, de o cantitate mai mare din factorul de producţie capital. În aceste condiţii, singura necunoscută este modul de repartizare al forţei de muncă între cele două sectoare de activitate. Dacă reuşim să determinăm repartizarea forţei de muncă, putem determina şi cantităţile realizate pentru bunurile G1 şi G2. La fel ca şi în cazul modelului clasic, vom face o analiză în condiţii de autarhie şi, ulterior, vom lua în considerare posibilitatea realizării comerţului internaţional.

Într-o primă etapă, vom face o analiză la nivelul economiei NE1. Cantitatea din bunul agricol G1 depinde de cantitatea de muncă şi de pământ ce este folosită în procesul de producţie. Această relaţie este reprezentată de funcţia de producţie a bunului G1 ce descrie cantitatea din bunul agricol G1 ce poate fi realizată cu ajutorul unor intrări date de muncă şi pământ. Funcţia de producţie este exprimată algebric de următoarea ecuaţie:

Q1,1 = f1(N1, L1,1) unde Q1,1 este producţia realizată de economia NE1 pentru bunul G1,

N1 este stocul de pământ existent la nivelul economiei NE1, L1,1 este cantitatea de muncă utilizată în sectorul bunului G1, iar f1 este relaţia funcţională dintre intrările de muncă şi pământ şi ieşirile obţinute pentru produsul G1. 21 Sodersten, B., Geoffrey, R., Ibidem, p. 30

În mod similar, putem scrie următoarea funcţie de producţie pentru bunul G2:

Q1,2 = f2(K1, L1,2) unde Q1,2 este producţia realizată de economia NE1 pentru bunul G2,

K1 este stocul de capital existent la nivelul economiei NE1, L1,2 este cantitatea de muncă utilizată în sectorul bunului G2, iar f2 este relaţia funcţională dintre intrările de muncă şi capital şi ieşirile obţinute pentru produsul G2.

În mod asemănător, pot fi descrise funcţiile de producţie aferente produselor G1 şi G2 la nivelul economiei NE2:

Q2,1 = f3(N2, L2,1) Q2,2 = f4(K2, L2,2) unde Q2,1 şi Q2,2 sunt producţiile realizate de economia NE2 pentru

bunurile G1 şi G2, N2 şi K2 sunt stocurile de pământ şi capital existente la nivelul economiei NE2, L2,1 şi L2,2 sunt cantităţile de muncă utilizate pentru producerea bunurilor G1 şi G2, iar f3 şi f4 sunt relaţiile funcţionale dintre intrările de muncă şi factori specifici şi ieşirile obţinute pentru produsele G1 şi G2.

Modelul factorilor specifici presupune că fiecare din cei doi factori de producţie specifici, pământul şi capitalul, pot fi utilizaţi doar într-un singur sector. Doar munca poate fi utilizată în ambele sectoare. În consecinţă, pentru a analiza posibilităţile de producţie pentru economia NE1, este suficient să se cunoască modul în care variază producţia celor două bunuri în funcţie de migraţia forţei de muncă de la un sector la celălalt.

În figura 1.4 este descrisă relaţia între utilizarea forţei de muncă şi producţia obţinută pentru bunurile G1 şi, respectiv, G2.22 Cu cât sunt mai mari intrările de muncă, pentru o cantitate dată din factorul specific, cu atât este mai mare producţia. Pantele celor două curbe reprezintă produsul marginal al muncii pentru produsele G1 şi, respectiv, G2. Dacă sporim cantitatea de muncă fără a modifica cantitatea de factor specific, obţinem un randament al muncii descrescător. Acest lucru se explică prin faptul că adăugarea unui muncitor în procesul de producţie determină scăderea cantităţii de factor de producţie specific aflat la dispoziţia fiecărui lucrător şi, pe cale de consecinţă, ritmul creşterii producţiei va fi încetinit.

Pentru a obţine frontiera posibilităţilor de producţie pentru cele două economii naţionale vom folosi două diagrame cu patru cadrane, câte o diagramă pentru fiecare economie naţională - vezi figura 1.6.23

Cadranul I prezintă frontiera posibilităţilor de producţie pentru economiile NE1 şi, respectiv, NE2. Cadranul II prezintă curba funcţiei de 22 Figura este adaptată după graficul din lucrarea: Krugman, P.R., Ibidem, p. 48 23 Figura este adaptată după graficul din lucrarea: Krugman, P.R., Ibidem, p. 50

producţie aferentă bunului G1. Cadranul III descrie alocarea forţei de muncă la nivelul celor două economii naţionale. Ultimul cadran, cadranul IV, descrie curba funcţiei de producţie pentru bunul G2.

În modelul clasic, unde munca era singurul factor de producţie, frontiera posibilităţilor de producţie era o linie dreaptă ceea ce semnala existenţa unor costuri de oportunitate constante. În modelul factorilor specifici, adăugarea unor noi factori de producţie determină o modificare a

Intrările de muncă, L1,1 şi L1,2

Producţia, Q1,1 şi Q1,2

Q1,1 = f1(N1,L1,1)

Q1,2 = f2(K1,L1,2)

(b) Economia NE2 Intrările de muncă, L2,1 şi L2,2

Producţia, Q2,1 şi Q2,2

Q2,1 = f3(N2,L2,1)

Q2,2 = f4(K2,L2,2)

Figura 1.4: Funcţiile de producţie pentru economiile NE1 şi NE2

(a) Economia NE1

frontierei de producţie ce devine o curbă. Panta curbei frontierei posibilităţilor de producţie reflectă existenţa randamentelor descrescătoare ale muncii, spre deosebire de modelul clasic unde munca avea un randament constant.

În cadrul economiei NE1, dacă deplasăm o oră de muncă din sectorul bunului G2 în sectorul bunului G1, această creştere a intrărilor de muncă va determina o creştere a producţiei pentru bunul G1 cu MPL1,1 unităţi. Pentru a obţine o creştere cu o unitate a producţiei bunului G1 avem nevoie de o creştere a intrărilor de muncă egală cu 1/MPL1,1 ore. Pe de altă parte, retragerea forţei de muncă din sectorul bunului G2 va determina o scădere a producţiei bunului G2 cu MPL1,2/MPL1,1 unităţi. Panta curbei frontierei posibilităţilor de producţie măsoară costul de oportunitate al bunului G2 în termenii bunului G1 - cu alte cuvinte, cantitatea din bunul G1 ce trebuie sacrificată pentru a obţine o creştere cu o unitate a bunului G2 - şi este egală


Productivitatea marginală a muncii

MPL2,1

MPL2,2

Figura 1.5: Productivităţile marginale ale muncii la nivelul economiilor NE1 şi NE2


Productivitatea marginală a muncii

MPL1,1

MPL1,2

(a) Economia NE1

(b) Economia NE2

cu: dQ1,2/dQ1,1 = -MPL1,2/MPL1,1

La nivelul economiei NE2, folosind acelaşi raţionament, obţinem o pantă a curbei frontierei posibilităţilor de producţie egală cu:

dQ2,2/dQ2,1 = -MPL2,2/MPL2,1 Pentru a determina cantităţile de muncă utilizate de fiecare sector de

activitate trebuie să examinăm oferta şi cererea pe piaţa muncii existentă la nivelului fiecărei din cele două economii naţionale. Cererea de muncă în cadrul fiecărui sector depinde de preţul produsului şi nivelul salariului existent. La rândul său, salariul depinde de cererea combinată existentă pentru bunurile G1 şi G2. Dacă ştim preţul pentru bunurile G1 şi G2 şi nivelul salariului, putem să determinăm cantitatea de forţă de muncă

Q1,1

Q2,1

Q1,2

Q2,2

L1,2

L1,1

L2,1

L2,2

Figura 1.6: Frontierele posibilităţilor de producţie pnetru economiile NE1 şi NE2

Cadranul I

Cadranul II Cadranul III

Cadranul IV

(a) Economia NE1

(b) Economia NE2

Cadranul I

Cadranul II Cadranul III

Cadranul IV

Punctul de producţie unde panta curbei frontierei de producţie este egală cu preţul relativ al bunului G1

Punctul de producţie unde panta curbei frontierei de producţie este egală cu preţul relativ al bunului G1

utilizată de fiecare sector şi producţia obţinută pentru bunurile G1 şi G2. În fiecare sector de activitate, angajatorii, ce au ca obiectiv

maximizarea profitului, vor cere forţă de muncă până în momentul în care valoarea produsă de o oră de muncă suplimentară va fi egală cu costul utilizării acestei ore-muncă.

În sectorul bunului G1, valoarea produsă de o oră-muncă suplimentară este egală cu produsul marginal al muncii înmulţit cu preţul unei unităţi de produs:

- pentru economia NE1: MPL1,1·P1,1 - pentru economia NE2: MPL2,1·P2,1 Dacă w1,1 şi w2,1 sunt salariile pentru economiile NE1 şi, respectiv, NE2

plătite pentru lucrători atunci patronii vor angaja forţă de muncă până când: - pentru economia NE1: MPL1,1·P1,1 = w1,1 - pentru economia NE2: MPL2,1·P2,1 = w2,1 Produsul marginal al muncii are o tendinţă descrescătoare generată de

existenţa randamentelor descrescătoare. Astfel, pentru acelaşi nivel al preţului bunului G1, valoarea produsului marginal se va reduce şi ea. Cele două ecuaţii de mai sus descriu variaţia cererii de muncă în sectorul bunului G1: dacă salariul se diminuează şi dacă ceilalţi factori de influenţă rămân nemodificaţi, patronii din sectorul bunului G1 vor angaja un număr mai mare de lucrători.

În mod similar, cererea pentru forţa de muncă aferentă sectorului bunului G2 este determinată de următoarele ecuaţii:

- pentru economia NE1: MPL2,1·P2,1 = w1,2 - pentru economia NE2: MPL2,2·P2,2 = w2,2 Salariul de echilibru ar trebui să fie identic pentru cele două sectoare.

Prin urmare, putem scrie: - pentru economia NE1: w1,1 = w1,2 <=> MPL1,1·P1,1 = MPL1,2·P1,2 - pentru economia NE2: w2,1 = w2,2 <=> MPL2,1·P2,1 = MPL2,2·P2,2 Cele două relaţii de mai sus sunt echivalente cu: - pentru economia NE1: MPL1,2/MPL1,1 = -P1,1/P1,2 - pentru economia NE2: MPL2,2/MPL2,1 = -P2,1/P2,2 Termenul din stânga pentru cele două relaţii de mai sus reprezintă

panta curbei frontierei posibilităţilor de producţie. Termenul din dreapta reprezintă preţul relativ al bunului G1 cu semnul minus. Acest rezultat ne spune că punctul de pe frontiera posibilităţilor ce asigură o alocare optimă a forţei de muncă în cadrul celor două economii este tangent la o linie a cărei pantă este egală cu preţul relativ al bunului G1 - vezi figura 1.6.

Am presupus că economia NE1 are un stoc mai mare din factorul de producţie natură, iar economia NE2 dispune de o cantitate mai mare din factorul de producţie capital. Pentru a simplifica analiza, vom presupune că cele două economii naţionale dispun de cantităţi egale din factorul de producţie muncă. Această situaţie este descrisă în figura 1.7.24 Pentru bunul G1, curba ofertei relative RS1,1 a economiei NE1 se găseşte la dreapta curbei ofertei RS2,1 a economiei NE2, deoarece economia NE1 se confruntă cu o abundenţă a factorului natură şi cu o raritate a factorului capital ceea ce conduce la producerea unei cantităţi mai mari din bunul G1 şi a unei cantităţi mai mici din bunul G2, în timp ce economia NE2 se confruntă cu o situaţie inversă.

Figura 1.7 ne arată o primă consecinţă a realizării comerţului internaţional: convergenţa preţurilor relative. Deoarece curba cererii relative este aceeaşi pentru economiile NE1 şi NE2, curba RD1 este curba cererii relative pentru fiecare din cele două economii şi descrie cererea mondială relativă pentru bunul G1. Preţul relativ P1,1/P1,2 al bunului G1 existent la nivelul economiei NE1 înainte de a se deschide relaţiile de 24 Figura este adaptată după graficul din lucrarea: Krugman, P.R., Ibidem, p. 62

Figura 1.7: Cererea şi oferta relativă în condiţiile comerţului internaţional

Cantitatea relativă din bunul G1

Preţul relativ al bunului G1

RS1,1

RS2,1

(a) Economia NE1

RS1

RD1

P2,1/P2,2 P1/P2 P1,1/P1,2

comerţ internaţional este inferior preţului relativ P2,1/P2,2 al aceluiaşi bun G1 înregistrat la nivelul economiei NE2. Prin realizarea comerţului internaţional, cele două economii formează o economie mondială integrată unde producţia celor două bunuri este egală cu suma producţiilor naţionale. Oferta mondială relativă RS1 se situează între cele două oferte relative ale celor două economii şi, ca rezultat, preţul relativ mondial P1/P2 al bunului G1 are o valoare ce se situează între cele două preţuri relative existente în condiţii de autarhie. Comerţul internaţional a mărit preţul relativ al bunului G1 pe piaţa economiei NE1 şi l-a micşorat pe piaţa economiei NE2, în timp ce preţul relativ al bunului G2 a scăzut pe piaţa economiei NE1 şi a crescut pe piaţa economiei NE2.

Convergenţa preţurilor relative generată de apariţia comerţului internaţional determină existenţa unei anumite structuri a comerţului internaţional. Într-o economie închisă, producţia unui bun trebuie să fie egală cu consumul. La nivelul economiei NE1, dacă D1,1 este consumul din bunul G1 şi D1,2 este consumul din bunul G2, atunci vom avea egalităţile D1,1 = Q1,1 şi D1,2 = Q1,2. La nivelul economiei NE2, utilizând acelaşi raţionament, avem următoarele identităţi D2,1 = Q2,1 şi D2,2 = Q2,2, unde D2,1 este consumul din bunul G1 şi D2,2 este consumul din bunul G2. Realizarea comerţului internaţional oferă posibilitatea de a se consuma din bunurile G1 şi G2 într-o combinaţie diferită faţă de producţia realizată de fiecare din cele două economii. Totuşi, cele două economii, prin realizarea comerţului internaţional, formează o singură economie închisă şi, în aceste condiţii, valoarea consumului agregat trebuie să fie egală cu valoarea producţiei agregate pentru fiecare din cele două economii. Pentru economia NE1, putem scrie egalitatea:

p1·D1,1+p2·D1,2 = p1·Q1,1+p2·Q1,2 Relaţia de mai sus este echivalentă cu D1,2-Q1,2 = (p1/p2)·(Q1,1-D1,1) Termenul din stânga al egalităţii reprezintă cantitatea importată din

bunul G2 de către economia NE1. Termenul din dreapta reprezintă valoarea relativă a exportului realizat din bunul G1 de către economia NE1. Ecuaţia de mai sus ne arată că importurile unei economii sunt limitate de valoarea exporturilor realizate.

La nivelul economiei NE1 creşterea preţului relativ al bunului G1, apărută ca urmare a deschiderii comerţului internaţional, determină o scădere a consumului intern, iar diferenţa dintre producţia realizată şi consumul intern este orientată spre economia NE2. În aceste condiţii, cantitatea exportată de economia NE1 din bunul G1 este egală cu importul realizat de economia NE2 pentru bunul G1. Pe de altă parte, la nivelul aceleaşi economiei NE1, scăderea preţului relativ al bunului G2, intervenită

ca urmare a deschiderii economiei, are ca efect creşterea consumului intern care depăşeşte producţia internă. Economia NE1 va importa diferenţa de cantitate din economia NE2. La echilibru, cantitatea importată de economia NE1 din bunul G2 trebuie să fie identică cu cantitatea exportată de economia NE2 din acelaşi bun G2.

Pentru a aprecia distribuirea venitului şi a câştigurilor între cei trei factori de producţie implicaţi în comerţul internaţional trebuie să plecăm de la modificarea preţurilor relative ale bunurilor G1 şi G2. La nivelul economiei NE1, creşterea preţului relativ al bunului G1 şi scăderea preţului relativ al bunului G2 apărută ca urmare a comerţului internaţional determină creşterea veniturilor pentru proprietarii de pământ, în timp ce proprietarii factorului de producţie capital obţin un venit mai redus. Efectele asupra lucrătorilor angrenaţi în realizarea celor două bunuri sunt ambigui.

Pe de altă parte, în cadrul economiei NE2, scăderea preţului relativ al bunului G1 şi creşterea preţului relativ al bunului G2 intervenită ca urmare a deschiderii economiei are următoarele consecinţe: scăderea câştigurilor pentru proprietarii de pământ, creşterea veniturilor pentru proprietarii factorului de producţie capital, iar efectele asupra lucrătorilor sunt ambigui.

Rezultatul general este următorul: comerţul internaţional favorizează factorul de producţie specific al sectorului exportator al fiecărei economii şi defavorizează poziţia factorului specific al sectorului importator, în timp ce efectele asupra factorului mobil muncă sunt ambigui.

Modelul factorilor specifici asigură o analiză mai realistă a comerţului internaţional în comparaţie cu modelul clasic deoarece ne arată modul în care relaţiile comerciale internaţionale influenţează distribuţia veniturilor25. Totuşi, analiza comerţului internaţional realizată prin prisma teoriei factorilor specifici ignoră, la rândul său, influenţa factorului monetar. Ca şi în cazul modelul clasic, calculul economic se realizează prin intermediul preţurilor relative. Totuşi, preţul oricărui bun se stabileşte în funcţie de o anumită unitate monetară. Acest lucru este ignorat ceea ce conferă un caracter incomplet acestei teorii a comerţului internaţional.

1.5. Teoria Hecksher-Ohlin

Din analiza modelului factorilor specifici s-a putut deduce că una din cauzele generatoare ale comerţului internaţional este dată de diferenţele în ceea ce priveşte dotarea cu factori de producţie. Această concepţie este descrisă şi de modelul Hecksher-Ohlin26, ce a fost creat împreună de Eli F.

25 Krugman, P.R., Ibidem, p. 46 26 Eli. F. Hecksher (1879-1952) a fost un economist suedez ce s-a ocupat cu precădere de istoria economică. Pe lângă faptul că a pus bazele teoriei denumite ulterior Hecksher-

Hecksher şi Bertil Ohlin. Eli F. Hecksher a publicat în Ekonomik Tidskrift un articol ce conţine nucleul teoriei Hecksher-Ohlin27. Bertil Ohlin a publicat lucrarea sa principală "Interregional and International Trade" în anul 193328.

Teoria Hecksher-Ohlin este o teorie a echilibrului general pe termen lung în care cei doi factori de producţie luaţi în considerare, munca şi capitalul, sunt mobili între sectoarele de activitate. Această teorie abandonează definitiv teoria valorii muncă şi reuşeşte să fructifice marile contribuţii din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, între care cea a lui Alfred Marshall este poate cea mai demnă de luat în considerare. În prefaţa la lucrarea sa din 1933, cât mai ales în cea de-a treia anexă la aceasta, intitulată "Critica teoriei clasice a comerţului internaţional", B. Ohlin insistă asupra motivelor care l-au determinat să respingă teoria valorii muncă şi să opteze pentru teoria neoclasică a preţurilor ca punct de plecare în analiza comerţului internaţional. Autorul citat arată că şi-a propus să construiască o teorie a comerţului internaţional în armonie cu teoria interdependenţei reciproce a preţurilor şi astfel independentă de teoria clasică a valorii bazată pe muncă29.

În esenţa, Hecksher şi Ohlin arată că elementele determinante ale comerţului internaţional sunt:

- înzestrarea diferită cu factori de producţie a economiilor naţionale din cadrul economiei mondiale;

- modul diferit în care factorii de producţie participă la producerea bunurilor ce fac obiectul comerţului internaţional.

Pornind de la aceste elemente determinante, teoria concepută de Hecksher şi Ohlin propune ca naţiunile să se specializeze în producerea acelor bunuri care utilizează intensiv factorii de care dispun în mod abundent. Astfel, B. Ohlin conchide că fiecare regiune este înzestrată mai bine să producă bunuri care cer o proporţie mai mare din factorii relativ abundenţi acolo; pe de altă parte, ea este mai puţin potrivită să producă bunuri care cer o proporţie mai mare din factorii existenţi în cantităţi mai

Ohlin, s-a ocupat de studierea mercantilismului şi a istoriei economice suedeze. Bertil Ohlin, studentul lui Hecksher, a fost un politican şi economist suedez. După ce a scris lucrarea citată, a intrat în politică şi a devenit liderul Partidului Liberal Suedez - vezi: Sodersten, B., Geoffrey, R., Ibidem, p. 71 27 Heckcher, E.F., Utrikeshandelns verkan pa inkomstodelningen, Economic Tidskrift 21/1919, p. 1-32, retipărit în limba engleză în Ellis H.S., Metzler L.A. (eds.), Readings in the Theory of International Trade, Irwin, Homewood, 1950 28 Ohlin, B., Interregional and International Trade, Harvard University Press, Cambridge, 1933 29 Ohlin, B., Ibidem, p. VII

mici în cuprinsul ei sau din factori de care aceasta nu dispune deloc30. Teoria Hecksher-Ohlin nu renunţă la principiul avantajului comparativ

formulat de teoria clasică a comerţului internaţional. Pornind de la principiul marginalist al utilităţii finale, a cărei mărime este invers proporţională cu abundenţa bunurilor intermediare folosite sau direct proporţională cu raritatea lor, teoria Heckshner-Ohlin consideră că avantajul relativ al fiecărei ţări depinde de acea combinaţie de factori de producţie (capital, muncă, natură), care asigură o proporţie comparativ sau relativ mai mare din factorul mai abundent şi deci mai ieftin, care poate permite deci un cost de producţie relativ sau comparativ mai redus al mărfurilor, ce urmează să fie exportate. Exemplificând această idee, Ohlin scrie că Australia are mai mult teren agricol, dar mai puţină muncă, mai puţin capital şi mai puţine mine decât Marea Britanie; în consecinţă, Australia este mai bine adaptată pentru producerea bunurilor care cer o mare cantitate de teren agricol, pe câtă vreme Marea Britanie are avantaj în producerea bunurilor care cer o cantitate considerabilă din alţi factori. Dacă ambele ţări şi-ar produce singure totalul bunurilor de consum necesare, atunci produsele agricole ar fi foarte ieftine în Australia, dar articolele manufacturate ar fi relativ scumpe, în timp ce în Marea Britanie situaţia ar fi inversă, unde datorită producţiei limitate a pământului fiecare acru ar trebui să fie cultivat în mod intensiv, cu multă muncă şi mult capital, pentru a produce cantitatea necesară de hrană31. Exemplul oferit de Ohlin poate fi completat cu altele specifice zilelor noastre; astfel, această teorie ne oferă o explicaţie asupra faptului că, pe de o parte, ţări precum Statele Unite, Japonia, Uniunea Europeană exportă automobile, avioane şi alte bunuri ce utilizează o cantitate mare de capital, iar, pe de altă parte, ţări precum India, China, Taiwanul ş.a. exportă textile, încălţăminte şi alte mărfuri ce utilizează intensiv forţa de muncă.

Prin urmare, teoria Heckshner-Ohlin oferă o explicaţie asupra modului în care se formează avantajul comparativ. Astfel, în concepţia celor doi autori, avantajele comparative se datorează diferenţelor de înzestrare cu factori de producţie a economiilor naţionale participante la comerţul internaţional.

Ipotezele de la care pleacă teoria Hecksher-Ohlin sunt următoarele32: nu există cheltuieli de transport sau alte bariere în calea comerţului internaţional; există o concurenţa perfectă pe pieţele bunurilor şi ale factorilor de producţie; toate funcţiile de producţie au un randament constant la scară; munca şi capitalul sunt perfect mobile între sectoarele 30 Ohlin, B., Ibidem, p. 12 31 Ohlin, B., Idem 32 Sodersten, B., Geoffrey, R., Ibidem, p. 59

industriale din cadrul aceleaşi ţări, dar perfect imobile între ţări33. Vom face o analiză a modelului Heckscher-Ohlin în condiţiile unei

economii mondiale formate din două economii naţionale NE1 şi NE2, ce produc două bunuri G1 şi G2

34. Factorii de producţie utilizaţi pentru realizarea acestor produse sunt munca notată cu L şi capitalul notat cu K. Vom presupune că bunul G1 este intensiv în factorul capital, iar bunul G2 este intensiv în factorul muncă. De asemenea, presupunem că NE1 este o economie abundentă în factorul de producţie muncă, iar NE2 este abundentă în factorul de producţie capital. Dacă notăm cu L1 şi K1 stocurile de muncă şi capital existente la nivelul economiei NE1, iar cu L2 şi K2 stocurile de muncă şi capital existente la nivelul economiei NE2, atunci avem următoarea inegalitate:

L1/K1 > L2/K2 Inegalitatea de mai sus ne arată că abundenţa în factori de producţie

este definită în termeni relativi, nu absoluţi. Astfel, dacă definim abundenţa în termeni relativi, atunci nici una din cele două economii nu poate fi abundentă în ambii factori de producţie deşi, în termeni absoluţi, una dintre economii ar putea fi.

Consumatorii din cele două economii au preferinţe identice şi, în consecinţă, curbele cererii relative sunt identice pentru cele două bunuri în condiţiile în care avem aceleaşi preţuri relative pentru G1 şi, respectiv, G2. Pentru a simplifica analiza, vom presupune că cele două economii dispun de aceeaşi tehnologie de fabricaţie a celor două bunuri.

Vom face următoarele notaţii: a1,1 = numărul de ore-muncă din factorul muncă necesare pentru a

realiza o unitate din bunul G1 a1,2 = numărul de ore-muncă din factorul muncă necesare pentru a

realiza o unitate din bunul G2 a2,1 = numărul de unităţi din factorul capital necesare pentru a realiza

o unitate din bunul G1 a2,2 = numărul de unităţi din factorul capital necesare pentru a realiza

o unitate din bunul G2 Ipoteza conform căreia producţia bunului G1 este intensivă în factorul

capital şi producţia bunului G2 este intensivă în factorul de producţie pământ poate fi exprimată prin următoarea inegalitate:

a2,1/a1,1 > a2,2/a1,2

33 Pentru a simplifica analiza, în cadrul acestui subcapitol, vom lua în considerare versiunea modelului Hecksher-Ohlin ce utilizează doar doi factori de producţie: munca şi capitalul. 34 Sodersten, B., Geoffrey, R., Ibidem, p. 41-71; Krugman, P.R., Ibidem, p. 82-100; Burnete, S., Ibidem, p. 52-90

care este echivalentă cu a2,1/a2,2 > a1,1/a1,2 Cele două economii din cadrul economiei mondiale nu pot utiliza mai

multe resurse decât au disponibile. Dacă economia NE1 produce Q1,1 unităţi din bunul G1 şi Q1,2 unităţi din bunul G2, atunci trebuie să utilizeze a1,1·Q1,1+a1,2·Q1,2 ore-muncă şi a2,1·Q1,1+a2,2·Q1,1 unităţi din factorul de producţie capital. Dar cantitatea utilizată de muncă nu poate depăşi oferta disponibilă L1, ceea ce este echivalent cu inegalitatea:

a1,1·Q1,1+a1,2·Q1,2 ≤ L1 În al doilea rând, cantitatea totală din factorul de producţie capital nu

poate fi mai mare decât oferta disponibilă K1: a2,1·Q1,1+a2,2·Q1,2 ≤ K1 Pentru economia NE2, în condiţiile în care se produc Q2,1 unităţi din

bunul G1 şi Q2,2 unităţi din bunul G2, avem următoarele două inegalităţi: a1,1·Q2,1+a1,2·Q2,2 ≤ L2 a2,1·Q2,1+a2,2·Q2,2 ≤ K2 Cele patru inegalităţi pot fi rescrise astfel: Q1,2 ≤ L1/a1,2-(a1,1/a1,2)·Q1,1 Q1,2 ≤ K1/a2,2-(a2,1/a2,2)·Q1,1 Q2,2 ≤ L2/a1,2-(a1,1/a1,2)·Q2,1 Q2,2 ≤ K2/a2,2-(a2,1/a2,2)·Q2,1 Funcţiile posibilităţilor de producţie pentru economiile NE1 şi NE2

sunt prezentate în figura 1.8.35 Această figură ne arată că oferta limitată de muncă şi de capital constrânge posibilităţile de producţie pentru economiile NE1 şi NE2. Deoarece bunul G1 este mai intensiv în factorul capital decât bunul G2, linia ce caracterizează constrângerea capitalului este mai înclinată decât linia ce caracterizează constrângerea factorului muncă.

Liniile îngroşate din figura 1.8 descriu posibilităţile de producţie ale celor două economii. Dacă cele două economii produc o cantitate mai mare din bunul G2 în comparaţie cu bunul G1, situaţie descrisă de punctele A1 şi B1, atunci frontiera posibilităţilor de producţie este identică cu constrângerea factorului muncă. Dacă, pe de altă parte, economiile NE1 şi NE2 produc mai mult din bunul G1 decât din bunul G2, vezi punctele A2 şi B2, atunci frontiera posibilităţilor de producţie este determinată de constrângerea factorului de producţie capital. Tipul de constrângere ce determină frontiera posibilităţilor de producţie depinde de combinaţia dintre bunurile G1 şi G2 pe care fiecare economie o realizează.


Pentru a analiza efectele comerţului internaţional asupra celor două

economii NE1 şi NE2, vom face următoarele notaţii: p1,1 = preţul unitar al bunului G1 la nivelul economiei NE1 p1,2 = preţul unitar al bunului G2 la nivelul economiei NE1 w1 = salariul pentru o oră de muncă la nivelul economiei NE1 pr1 = profitul aferent utilizării unei unităţi din factorul capital la

nivelul economiei NE1 p2,1 = preţul unitar al bunului G1 la nivelul economiei NE2 p2,2 = preţul unitar al bunului G2 la nivelul economiei NE2 w2 = salariul pentru o oră de muncă la nivelul economiei NE2 pr2 = profitul aferent utilizării unei unităţi din factorul capital la

nivelul economiei NE2 Concurenţa perfectă existentă în industriile bunurilor G1 şi G2

determină eliminarea completă a profiturilor de monopol, ceea ce semnifică

Figura 1.8: Funcţiile posibilităţilor de producţie pentru economiile NE1 şi NE2

Q2,2

Q2,1

Q1,1

Q1,2

K1/a2,2

L1/a1,2

K1/a2,1 L1/a1,1

K2/a2,2

L2/a1,2

K2/a2,1 L2/a1,1

A1

A2

B1

B2

faptul că preţul oricărui bun este egal cu costul său de producţie. Acest cost este determinat de costul factorilor de producţie muncă şi capital. Astfel, la nivelul economiei NE1, avem următoarele egalităţi

P1,1 = a1,1·w1+a2,1·pr1 P1,2 = a1,2·w1+a2,2·pr1 iar, la nivelul economiei NE2, avem relaţiile: P2,1 = a1,1·w2+a2,1·pr2 P2,2 = a1,2·w2+a2,2·pr2

Figura 1.9: Determinarea preţurilor factorilor de producţie

C1

C2

Salariul, w1

Profitul, pr1

Salariul, w2

Profitul, pr2

p1/a1,1 p2/a1,2

p2/a2,2

p1/a2,1

pr*1

w*1

pr*2

w*2

În figura 1.9, sunt descrise cele patru ecuaţii de mai sus.36 Deoarece bunul G1 este mai intensiv în factorul de producţie capital decât bunul G2 avem relaţia a2,1/a1,1 > a2,2/a1,2 care implică faptul că dreapta aferentă bunului G1 are o pantă mai mare decât panta dreptei asociate bunului G2.

Cele două economii NE1 şi NE2 vor produce cele două bunuri G1 şi G2 în condiţiile în care preţul este egal cu costul în ambele ramuri industriale. Această egalitate se realizează pentru cele două bunuri în punctele C1 unde w1=w*

1 şi pr1=pr*1 şi C2 unde w2=w*

2 şi pr2=pr*2. Figura 1.9 ne arată faptul

că putem determina preţul factorilor de producţie atunci când cunoaştem preţul bunurilor. De asemenea, atunci când preţul bunurilor se modifică se va modifica şi preţul factorilor de producţie.

În momentul în care comerţul internaţional se va realiza în cadrul economiei mondiale, atunci se va înregistra fenomenul de convergenţa a preţurilor relative. Aceasta înseamnă că preţul relativ al bunului G1 va deveni egal între cele două economii. În condiţiile în care economia NE1 este abundentă relativ în factorul capital şi economia NE2 este abundentă relativ în factorul muncă, bunul G1 este intensiv în factorul capital şi bunul G2 este intensiv în factorul muncă atunci, pe de o parte, economia NE1 va avea o producţie mai mare din bunul G1 în raport cu bunul G2 şi, pe de altă parte, economia NE2 va produce mai puţin din bunul G1 în raport cu bunul G2. Curba ofertei relative pentru bunul G1 a economiei NE1 se va situa la dreapta curbei economiei NE2.

Curba ofertei relative RS1 a economiei NE1 şi curba ofertei relative RS2 a economiei NE2 sunt reprezentate în figura 1.10.37 Curba cererii relative RD este aceeaşi pentru ambele economii. În condiţii de autarhie, echilibrul economiei NE1 va fi în punctul D1 şi echilibrul economiei NE2 se va situa în punctul D2. În absenţa comerţului internaţional, preţul relativ al bunului G1 este mai mic în cadrul economiei NE1 decât în cadrul economiei NE2.

În momentul în care între economiile NE1 şi NE2 au loc relaţii comerciale internaţionale, preţurile relative devin convergente. Preţul relativ al bunului G1 va creşte la nivelul economiei NE1 în timp ce acelaşi preţ va scade la nivelul economiei NE2; noul preţ relativ al bunului G1 se va stabiliza undeva între preţurile relative existente înainte de realizarea comerţului internaţional. Noul punct de echilibru va fi D3, după cum ne arată şi figura 1.10. În cadrul economiei NE1, creşterea preţului relativ al bunului G1 determină o creştere a producţiei relative pentru acest bun simultană cu o diminuare relativă a consumului acestuia. Astfel, economia NE1 devine un exportator de bunuri G1 şi un importator de bunuri G2. Pe de 36 Figura este adaptată după graficul din lucrarea: Krugman, P.R., Ibidem, p. 87 37 Figura este adaptată după graficul din lucrarea: Krugman, P.R., Ibidem, p. 93

altă parte, scăderea preţului relativ al bunului G1 în cadrul economiei NE2 face ca aceasta să devină o economie importatoare de bunuri G1 şi exportatoare de bunuri G2. În concluzie, economiile naţionale au tendinţa de a exporta bunurile a căror producţie este intensivă în factorii de producţie cu care sunt dotate din abundenţă.

Modificarea preţurilor relative are efecte puternice asupra veniturilor aferente factorilor de producţie muncă şi capital. La nivelul economiei NE1, o creştere a preţului relativ al bunului G1 determină o creştere a puterii de cumpărare pentru factorul capital în termenii celor două bunuri dar, în acelaşi timp, are loc o scădere a puterii de cumpărare pentru factorul muncă în termenii celor două bunuri. La nivelul economiei NE2, o scădere a preţului relativ al bunului G1 generează o scădere a puterii de cumpărare pentru factorul capital în termenii celor două bunuri, simultană cu o creştere a puterii de cumpărare pentru factorul muncă în termenii celor două bunuri.

Resursa pe care o economie o are în relativă abundenţă - în cazul nostru, capitalul pentru economia NE1 şi munca pentru NE2 - reprezintă factorul de producţie abundent al respectivei economii; pe de altă parte, resursa unei economii ce nu se găseşte într-o relativă abundenţă - munca pentru economia NE1 şi capitalul pentru economia NE2 - este factorul rar. Concluzia generală legată de efectele comerţului internaţional asupra distribuirii veniturilor poate fi formulată în modul următor: proprietarii

Figura 1.10: Echilibrul înainte şi după realizarea comerţului internaţional

Preţul relativ al bunului G1

Cantitatea relativă pentru bunul G1

D1

D2 D3

RS1

RS2 RD

factorilor de producţie abundenţi ai unei economii naţionale au de câştigat de pe urma comerţului internaţional în timp ce proprietarii factorilor rari pierd. Această concluzie este în acord cu cea obţinută şi în cazul modelului factorilor specifici. Şi această teorie ignoră influenţa factorului monetar asupra comerţului internaţional datorită faptului că realizează o analiză economică în termeni relativi, ce face abstracţie de utilizarea banilor în relaţiile economice internaţionale.

1.6. Teoriile comerţului intra-industrial

Cele mai recente concepţii teoretice legate de sursele generatoare ale comerţului exterior sunt cele care utilizează termenul de comerţ intra-industrial. Această noţiune desemnează situaţia când două sau mai multe ţări importă şi exportă simultan aceleaşi tipuri de produse38. Un interes deosebit, legat de acest fenomen economic, a apărut ca urmare a apariţiei Comunităţii Economice Europene (CEE) în anii 1960. În general, se consideră următoarele surse ale comerţul intra-industrial: diferenţierea produselor, economiile de scară, competiţia monopolistică şi oligopolistică, influenţa firmelor multinaţionale etc.39. Analiza comerţului internaţional prin prisma economiilor de scară prezintă anumite aspecte care au fost evitate în subcapitolele anterioare. Până acum am presupus că toate pieţele din cadrul economiei mondiale au o concurenţă perfectă şi, în aceste condiţii, profiturile de monopol sunt eliminate. Totuşi, în cazul randamentelor crescătoare, marile întreprinderi au, în mod normal, un avantaj asupra celor mici. Astfel, pieţele au tendinţa de a fi dominate de o singură întreprindere (cazul monopolului) sau, în cele mai multe cazuri, de câteva firme (cazul oligopolului). Prin urmare, dacă introducem ipoteza existenţei randamentelor crescătoare în cadrul economiei mondiale, atunci pieţele se vor caracteriza prin existenţa unei concurenţe imperfecte.

Pe o piaţa cu concurenţa perfectă, firmele se supun preţului existent. Sensul acestei afirmaţii este simplu; vânzătorii unui anumit produs pot vinde la preţul curent indiferent ce cantitate fără a influenţa preţul existent40. De exemplu, un producător de zahăr are posibilitatea să vândă oricât de mult zahăr doreşte fără a se preocupa de problema scăderii preţului pe piaţă în cazul în care suplimentează cantitatea vândută. Explicaţia acestui fenomen este dată de fracţiunea infimă deţinută pe piaţă de oricare din producătorii de zahăr. Dacă doar câteva firme produc un bun,

38 Krugman, P.R., Ibidem, p. 166-167 39 Sodersten, B., Geoffrey, R., Ibidem, p. 147 40 Samuelson, P.A., Nordhaus, W.D., Economie politică, Ed. Teora, Bucureşti, 2000, p. 188

lucrurile stau cu totul altfel. În cazul acesta, piaţa are o concurenţa imperfectă şi firmele sunt conştiente de faptul că pot influenţa nivelul preţului pentru produsele lor.

În cazul în care pe o piaţă se înregistrează un monopol, atunci firma monopolistă se confruntă cu o curbă a cererii descrescătoare. În acest caz, o firmă monopolistă va alege acel nivel al producţiei pentru care venitul marginal este egal cu costul marginal. Totuşi, situaţiile în care poziţia monopolistă a unei firme se menţine pe o perioada de timp mare fără a fi atacată de o firmă concurentă sunt destul de rare. În practică, situaţiile de monopol pur sunt foarte rare. Structura întâlnită de cele mai multe ori în industriile ce se caracterizează prin economii de scară este cea a oligopolului, unde există mai multe firme suficient de mari pentru a putea afecta preţul de echilibru, dar nici una nu deţine un monopol incontestabil.

Analiza situaţiilor de oligopol este destul de complexă deoarece, politicile de preţ realizate de firme sunt interdependente. În stabilirea preţului de vânzare, fiecare firmă ia în considerare nu doar reacţiile consumatorilor dar şi reacţiile posibile ale firmelor concurente. Totuşi, există un caz particular de oligopol cunoscut sub numele de concurenţă monopolistică pentru care analiza este relativ facilă. Modelele concurenţei monopolistice pleacă de la două ipoteze ce permit înlăturarea dificultăţilor generate de interdependenţa economică41. Astfel, fiecare firmă se presupune a fi capabilă să diferenţieze produsul său faţă de produsele rivale. În cazul în care diferenţierea s-a realizat cu succes, atunci clienţii firmelor nu se vor grăbi să cumpere produsul unei alte firme deşi preţul acestuia din urmă este mai mic. Diferenţierea produsului asigură firmelor un monopol în cadrul unei industrii pentru un anumit produs şi le protejează într-o anumită măsură de concurenţă. În al doilea rând, fiecare firmă presupune preţurile firmelor rivale ca fiind date, ceea ce înseamnă că ignoră impactul modificării propriilor preţuri asupra preţurilor firmelor rivale. În consecinţă, modelul concurenţei monopolistice presupune că fiecare firmă se comportă ca un monopolist deşi în realitate acestea se confruntă cu concurenţa celorlalte firme.

Pentru a analiza comerţul intraindustrial, să utilizăm un model bazat pe concurenţă monopolistică42. Să ne imaginăm o industrie în cadrul căreia lucrează un număr de n firme. Cele n firme produc bunuri diferenţiate - aceste bunuri nu au exact aceleaşi caracteristici dar se pot substitui între ele. Fiecare firmă este prin consecinţă un monopolist în sensul că aceasta este singura care produce bunul specific. Cererea Di aferentă firmei cu numărul i din cadrul industriei analizate depinde de numărul produselor 41 Samuelson, P.A., Nordhaus, W.D., Ibidem, p. 191-192 42 Krugman, P.R., Ibidem, p. 147-158

similare disponibile pe piaţă, de preţul firmei şi a celorlalte firme din industrie. Ecuaţia de mai jos poate exprima cererea cu care se confruntă cele n firme din cadrul industriei:

Di = D·[1/n-b·(Pi-P)] unde D reprezintă cererea totală a industriei, b > 0 este o constantă ce

măsoară sensibilitatea părţii de piaţă deţinute de firmă la preţul ales de aceasta, Pi este preţul produsului realizat de firmă şi P este preţul mediu al industriei. Putem da ecuaţiei de mai sus o justificare intuitivă: dacă toate firmele au acelaşi preţ, fiecare va avea 1/n din piaţa totală. O firmă ce fixează un preţ superior mediei va avea o parte de piaţă mai mică; în cazul unui preţ inferior mediei, partea de piaţa se va mări. Trebuie să facem precizarea că cererea totală D a industriei nu este afectată de preţul mediu P. Această ipoteză nu este realistă dar permite concentrarea analizei asupra concurenţei între firme.

Înainte de a analiza comportamentul acestei industrii, vom presupune că toate firmele din cadrul acesteia sunt simetrice, ceea ce înseamnă că funcţiile cererii şi a costului sunt identice pentru toate firmele, chiar dacă acestea produc şi vând produse ce sunt diferenţiate într-o măsură mai mare sau mai mică. Deoarece firmele sunt simetrice, putem descrie situaţia întregii industrii fără a analiza situaţia fiecărei firme; tot ceea ce trebuie să facem pentru a descrie industria este să specificăm numărul de firme şi preţul pe care firma reprezentativă îl impune. Dacă vrem să analizăm industria în cauză şi să estimăm efectele comerţului internaţional, trebuie să determinăm numărul firmelor n şi preţul mediu P. O dată ce am găsit o metodă de determinare a lui n şi P, putem analiza ulterior şi modul în care comerţul internaţional le influenţează.

Costul mediu al unei firme depinde de dimensiunea pieţei şi de numărul firmelor din cadrul industriei:

CM = CF/Di+c = n·CF/D+c unde CM este costul unitar mediu al industriei, CF este costul fix şi c

este costul marginal. Această relaţie este crescătoare: cu cât sunt mai multe firme, cu atât

producţia fiecăreia este mai mică şi costul unitar mediu creşte. Această relaţie crescătoare este descrisă de curba CM din figura 1.11.43

Relaţia între numărul firmelor şi preţul cerut de fiecare firmă este descrescătoare: cu cât sunt mai multe firme, cu atât concurenţa între acestea va fi mai intensă şi, în consecinţă, preţul cerut de firme va fi mai scăzut. În condiţiile concurentei monopolistice, fiecare din firmele ce acţionează pe piaţă ignoră posibilitatea ca, atunci când modifică preţul propriu, celelalte


firme concurente să modifice şi ele preţurile proprii. Astfel, avem următoarea relaţie:

Di = (D/n+D·b·P)-D·b·Pi

Pentru firma reprezentativă din cadrul industriei analizate, venitul marginal este determinat de:

vm = Pi-Di/(D·b) Pentru a maximiza profitul, venitul marginal trebuie să fie egal cu

costul marginal c, ceea ce este echivalent cu egalitatea: vm = Pi-Di/(D·b) = c Această expresie este echivalentă cu Pi = c+Di/(D·b) Fiecare firmă vinde o cantitate egală cu D/n dacă preţurile tuturor

E

Preţul

Numărul firmelor, n

CM

P

Figura 1.11: Echilibrul pe piaţa cu concurenţă monopolistică

P

n

firmelor sunt egale. În aceste condiţii, relaţia de mai sus este echivalentă cu Pi = c+1/(b+n) Relaţia de mai sus ne arată că un număr mai mare de firme determină

existenţa unui preţ mai scăzut pentru fiecare firmă. În figura 1.11, relaţia este descrisă prin curba descrescătoare P.

În cazul în care preţul mediu depăşeşte costul mediu, noi firme vor intra în industrie. Dacă preţul mediu este inferior costului mediu, firmele părăsesc industria. Astfel, pe termen lung, numărul firmelor este determinat de intersecţia curbelor costului mediu şi curbei preţului mediu în punctul E după cum ne arată şi figura 1.11. În punctul E, sunt determinate cele două variabile: n = numărul firmelor şi P = preţul mediu unitar.

Modelul concurenţei monopolistice are câteva elemente cheie ce descriu pieţele caracterizate prin existenţa economiilor de scară. Totuşi, foarte puţine industrii sunt descrise în mod realist de modelul concurenţei monopolistice. Mai mult, structura cea mai des întâlnită pe piaţă este cea a oligopolului unde se înregistrează o concurenţă puternică între câteva firme dominante. În acest caz, ipoteza cheie a modelului concurenţei monopolistice - conform căreia fiecare firmă se comportă ca un adevărat monopolist - are o relevanţă redusă. În lumea economică reală, fiecare firmă este conştientă de faptul că acţiunile sale influenţează acţiunile celorlalte firme şi majoritatea firmelor ţin cont de această interdependenţă generală atunci când stabilesc preţul de vânzare al produsului propriu.

Două tipuri de comportament pot interveni în cadrul unui model oligopolistic general şi care sunt excluse din modelul concurenţei monopolistice. Primul tip este comportamentul colosiv. Fiecare firmă poate să considere propriul preţ la un nivel mai ridicat faţă de nivelul aparent al maximizării profitului. Acest comportament poate determina creşterea profiturilor pentru fiecare dintre firme în funcţie de reacţia consumatorilor. Acest comportament colosiv în ceea ce priveşte fixarea preţurilor se poate materializa în încheierea unor acorduri explicite sau a unor acorduri implicite, cum ar fi de exemplu "preţul lider" impus de firma dominantă în cadrul unei industrii.

Al doilea tip de comportament este cel strategic; în acest caz, firmele întreprind acţiuni ce par a determina scăderea propriului profit cu scopul declarat de a obliga firmele concurente să aplice o anumită strategie. De exemplu, o firmă poate reduce în mod intenţionat preţul pentru a determina scăderea preţului pentru firmele concurente.

Posibilitatea existenţei comportamentului colosiv şi strategic face ca analiza situaţiilor de oligopol să fie un subiect extrem de complex. Până în prezent, nu există un model general acceptat al comportamentului oligopolistic. Prin urmare, şi modelarea comerţului internaţional desfăşurat

în cadrul industriilor oligopolistice are un grad de incertitudine destul de ridicat.

Pe de altă parte, abordarea comerţului internaţional prin prisma concurenţei monopolistice reuşeşte să evite complexitatea modelului oligopolistic. Această simplitate are preţul său: sunt ignorate anumite aspecte ale lumii economice reale. Cu toate acestea, modelul concurenţei monopolistice reuşeşte să ofere o primă idee asupra rolului economiilor de scară în cadrul comerţului internaţional.

Aplicarea modelului concurenţei imperfecte asupra comerţului internaţional se bazează pe idea că schimbul internaţional sporeşte dimensiunile pieţei. În industriile caracterizate prin economii de scară, varietatea bunurilor pe care o ţară le poate produce şi scara producţiei sunt condiţionate de dimensiunile pieţei. Prin intermediul schimbului reciproc - ceea ce generează existenţa unei pieţe mondiale integrate de dimensiuni mult mai mari decât fiecare piaţă naţională - naţiunile sunt capabile să atenueze aceste constrângeri. Fiecare ţară se poate specializa într-o gamă mult mai restrânsă de bunuri ceea ce nu este posibil în condiţii de autarhie; de asemenea, prin importul de bunuri pe care nu le mai fabrică, fiecare naţiune are posibilitatea de a creşte varietatea bunurilor disponibile pentru consumatorii proprii. În consecinţă, comerţul internaţional asigură oportunitatea de a se obţine câştiguri mutuale, chiar dacă economiile naţionale diferă în dotarea lor cu resurse sau tehnologii.

Să ne imaginăm o economie mondială formată din două economii naţionale NE1 şi NE2. Fiecare din aceste economii are doi factori de producţie, capitalul K şi munca L. Să presupunem că economia NE1 are un raport global capital-muncă mai ridicat decât economia NE2. În aceste condiţii, NE1 este o economie abundentă în factorul de producţie de capital. În cadrul celor două economii există două industrii: industria bunului G1 şi industria bunului G2. Bunul G1 este intensiv în factorul capital.

Industria bunului G1 are o concurenţa monopolistică ceea ce înseamnă că în cadrul acestei industrii acţionează un anumit număr de firme ce produc bunuri G1 diferenţiate. Cele două economii nu sunt capabile să producă întreaga varietate de bunuri G1; în consecinţă, deşi cele două economii produc bunul G1 ele realizează articole diferenţiate. Să presupunem că economia NE1 este un exportator net pentru produsul G1 şi un importator de produse G2. În acelaşi timp, firmele din cadrul economiei NE2 ce aparţin sectorului G1 produc articole diferite faţă de cele realizate de economia NE1. Deoarece consumatorii din cadrul economiei NE1 preferă anumite varietăţi de produse realizate doar de economia NE2 atunci economia NE1 va importa o anumită cantitate din varietăţile de bunuri G1 realizate de economia NE2. În figura 1.12 este descrisă situaţia industriei

bunului G1 pentru cele două economii.44

Putem să considerăm că, în cadrul unui model al concurentei monopolistice, comerţul internaţional poate fi subdivizat în două părţi. Există un comerţ în dublu sens în interiorul sectorului industrial al bunului G1. Vom numi acest comerţ cu bunul G1 ca fiind un comerţ intraindustrial. Restul comerţului internaţional se realizează prin schimbul de produse G1 cu produse G2: vom numi acest schimb ca fiind un comerţ interindustrial.

Comerţul interindustrial reflectă avantajele comparative existente la nivelul celor două economii. Economia NE1 este abundentă în factorul de producţie capital şi devine un exportator net pentru produsul G1 care este intensiv în factorul de producţie capital. În acelaşi timp, aceeaşi economie devine un importator net pentru produsul G2 care este intensiv în factorul de producţie muncă. Prin urmare, avantajele comparative joacă, în continuare, un rol major în ceea ce priveşte dezvoltarea comerţului internaţional. Pe de altă parte, comerţul intraindustrial nu reflectă avantajul comparativ. Chiar dacă cele două economii au acelaşi raport global capital-muncă, firmele vor continua să producă bunuri G1 diferenţiate şi cererea


Figura 1.12: Comerţul internaţional într-o economie mondială cu randamente crescătoare şi concurenţă monopolistică

Economia NE1

Economia NE2

Bunul G1 este obiect al comerţului intra-industrial: economia NE1 exportă o cantitate mai mare din bunul G1 decât importă din economia NE2

Bunul G2 este obiect al comerţului interindustrial: economia NE2 este importatoare netă a bunului G1 şi exportatoare a bunului G2

consumatorilor pentru produsele specifice realizate în străinătate va continua să fie sursa generatoare a comerţului intraindustrial. Economiile de scară determină economiile naţionale să nu vrea să producă întreaga varietate a bunurilor G1; în acest fel, economiile de scară se pot dovedi a fi un factor independent generator al comerţului internaţional.

Importanţa relativă a comerţului intraindustrial şi, respectiv, a comerţului interindustrial depinde de gradul de similaritate între economiile NE1 şi NE2. Dacă cele două economii au raporturi capital-muncă asemănătoare, atunci va fi o proporţie destul de redusă a comerţului interindustrial şi comerţul intraindustrial, bazat pe economiile de scară, va fi predominant. Pe de altă parte, dacă raporturile capital-muncă diferă foarte mult în aşa fel încât economia NE2 se specializează complet în producţia bunului G2, atunci nu va mai exista comerţ intraindustrial bazat pe economiile de scară; în acest caz, schimburile comerciale se vor baza pe avantajele comparative. Influenţa comerţului intraindustrial a fost analizată de Verdoon; acesta a studiat problema modificării structurii comerţului exterior al ţărilor Benelux a ca urmare a unificării acestora; concluzia acestui studiu a fost că ţările Benelux s-au specializat mai mult în cadrul aceleiaşi categorii de produse45. În mod similar Balassa, într-o analiză a structurii pe produse a comerţului exterior al ţărilor din cadrul CEE în perioadele 1958-1963 şi 1963-1970, a ajuns la o concluzie asemănătoare46. De asemenea, Grubel şi LLoyd au estimat că cea mai mare parte din creşterea comerţului exterior al ţărilor CEE a fost generată de creşterea comerţului intra-industrial47.

Creşterea ponderii comerţului intraindustrial ca pondere în totalul comerţului cu produse manufacturate este o dovadă a fenomenului de globalizare al cărui evoluţie a fost accelerată de progresul tehnologiilor de transport, de comunicare şi informaţionale48. Analiza comerţului internaţional prin prisma teoriilor comerţului intraindustrial asigură un grad de realism mult mai ridicat decât celelalte teorii analizate în cadrul acestui capitol dar, totuşi, insuficient deoarece nu ia în considerare factorul monetar. Şi în cazul acestor teorii se face abstracţie de faptul că schimburile de internaţionale de produse şi/sau servicii se realizează prin intermediul banilor. 45 Verdoon, P.J., The Intra-Block Trade of Benelux, în Robinson (ed.), Economic Consequences of the Size of Nations: proceedings of a Conference held by the International Economics Associations, Macmillan, London, 1960 46 Balassa, B., European Economic Integration, North-Holland, Amsterdam, 1975 47 Grubel, H.G., Lloyd, P.J., Intra-Industry Trade, Macmillan, London, 1975 48 Işan, V., Tranzacţii comerciale internaţionale, Ed. Sedcom Libris, Iaşi, 2004, p. 226; Rotariu, I., Brândeu, O., Băzoi, G., Tendinţele mondializării şi mondializarea tendinţelor, Ed. Mirton, Timişoara, 2004

CCaapp.. 22:: AAnnaalliizzaa tteeoorreettiiccăă aa ccoommeerrţţuulluuii iinntteerrnnaaţţiioonnaall pprriinn pprriissmmaa

ffaaccttoorruulluuii mmoonneettaarr

[[......]] oorrggaanniizzaarreeaa aaccttuuaallăă aa ssoocciieettăăţţiiii [[......]] nnuu ppeerrmmiittee rreeppaarrttiizzaarreeaa rraaţţiioonnaallăă şşii ccuu ssuucccceess aa bbooggăăţţiiiilloorr ccrreeaattee,, ffăărrăă ffoolloossiirreeaa aauurruulluuii,, aarrggiinnttuulluuii ssaauu aa bbaanniilloorr aarrttiiffiicciiaallii.. (Robert Owen)

În capitolul precedent, am examinat principalii factori determinanţi ai comerţului internaţional. Conform conţinutului analizelor, aceştia nu au elemente de natură financiară sau monetară. Aceasta se datorează faptului că teoria relaţiilor economice internaţionale este scindată în două ramuri: prima corespunde sferei reale care are în vedere fluxurile comerciale, a doua trimite la sfera monetară şi financiară, care studiază, îndeosebi, determinarea cursurilor de schimb. Această scindare se bazează pe idea implicită că variabilele monetare nu intervin în explicarea importurilor şi exporturilor sau, cel mult joacă un rol secundar. Or, există cel puţin un caz special în care această separare nu se mai justifică: este momentul în care cursurile de schimb fluctuează. În sistemul monetar internaţional construit la Bretton Woods, o modificare a parităţilor era un eveniment rar, justificat printr-un dezechilibru structural al balanţei de plăţi şi supus aprobării FMI. Începând din anul 1973, parităţile diferitelor monede nu mai sunt fixate, în general, decât în cazul unor acorduri regionale specifice. În acest nou context, relatiile comerciale internaţionale sau tranzacţiile comerciale internaţionale sunt puternic influenţate de variaţiile inregistrate pe parcursul timpului de către ratele de schimb ale principalelor valute utilizate pe plan mondial. Această influenţă este generată de faptul că orice tranzacţie comercială se realizează în mod nemijlocit prin intermediul unei relaţii băneşti. Aceste relaţii au în vedere atât aspectele evaluării şi decontării internaţionale a contravalorii bunurilor şi serviciilor cuprinse în contractele economice internaţionale, cât şi constituirea unor fonduri financiare şi de credit, cu caracter internaţional, necesare finanţării activităţii de comerţ exterior49.

49 Pentru detalii a se vedea: Ciobanu, Gh., Relaţii economice şi tranzacţii internaţionale, Ed. Risoprint, 1997; Ciobanu, Gh., Tranzacţii economice internaţionale, Ed. Universităţii Babeş Bolyai, 1996; Ciobanu, Gh., Lutaş, M., Postelnici, C., Tranzacţii economice internaţionale, Ed. Imprimieria Ardealul, Cluj Napoca, 2004

Prezentarea legăturilor existente între variaţiile cursurilor de schimb şi fluxurile comerciale internaţionale se face în cadrul acestui capitol prin prisma următoarelor teorii: teoria elasticităţii, teoria absorbţiei, teoria curbei în J, teoria neokeynesistă, teoria monetaristă şi teoria neoclasică.

2.1. Teoria elasticităţii

Evoluţia în timp a ratelor schimb are o influenţă ce nu poate fi neglijată asupra volumului şi structurii comerţului exterior. În acest sens, teoria elasticităţii încearcă să stabilească eficienţa pe termen scurt a modificării cursului de schimb şi, respectiv, impactul deprecierii monedei naţionale asupra comerţului exterior - vezi figura 2.1.

De pe urma unei deprecieri ar trebui să rezulte un dublu efect: o orientare a ofertei interne către piaţa externă şi, respectiv, o deturnare a cererii interne către produse indigene. Aceasta determină o sporire a exporturilor, o diminuare a importurilor şi, ca urmare, o reducere a deficitului balanţei contului curent. Valoarea tuturor exporturilor şi importurilor, existente înainte de modificarea ratei de schimb, va fi afectată. Preţurile exporturilor în monedă străină vor scade, cele ale importurilor, în monedă naţională, vor creşte.

Efectul scontat al deprecierilor nu se va realiza decât dacă, în ţara în cauză, se întrunesc câteva condiţii precise, şi anume50:

- o utilizare incompletă a capacităţilor de producţie, fără de care o deturnare a ofertei către străinătate este dificilă;

- fenomenul indexărilor salariale să fie limitat (dacă agenţii economici indexează veniturile pe baza cursului de schimb se va intra într-un cerc vicios, prin aşa numitul "efect de contagiune");

- inexistenţa comportamentului de marjă al exportatorilor; dacă acest comportament ar exista atunci aceştia vor repercuta asupra preţului în devize doar o parte din variaţia cursului de schimb, exportatorii străini având şi ei reacţii similare, ceea ce nu se va traduce, practic, prin stimularea exporturilor prin preţuri.

50 Gaftoniuc, S., Finanţe internaţionale, Editura Economică, 2000, p. 319

Pentru ca deprecierea să aibă efectul scontat este necesară îndeplinirea unei condiţii stricte în materie de elasticitate - preţ, condiţie relevată de teorema elasticităţilor critice, cunoscută în literatură sub denumirea teorema Marshall-Lerner-Robinson (M-L-R). Aceasta stipulează că: "pentru ca o depreciere (devalorizare) să fie eficientă în termeni de preţ, este necesar ca suma elasticităţilor - preţ ale cererii externe de export şi cererii naţionale de import, în valoare absolută, să fie mai mare decât 1".

|eX|+|eM| > 1, unde: eX - elasticitatea - preţ a cererii externe de export; eM - elasticitatea - preţ a cererii naţionale de import. Altfel spus, devalorizarea nu va conduce la echilibrarea balanţei

contului curent decât în condiţiile în care cererea pentru exporturile unei ţări şi cererea naţională de importuri sunt suficient de elastice în raport cu preţurile. Dacă cererea externă pentru produsele ţării în cauză este rigidă, deprecierea nu va determina nici un fel de creştere a vânzărilor de bunuri în străinătate. La fel, în cazul importurilor, când cererea de importuri este elastică, deprecierea va genera o diminuare a cererii bunurilor şi serviciilor importate, datorită creşterii preţurilor acestora. În cazul unei cereri rigide, deprecierea nu va încetini intrarea de produse străine în ţară.

În continuare, trebuie luată în calcul şi elasticitatea substituţiei dintre

Figura 2.1: Impactul devalorizării monedei naţionale conform teoriei elasticităţii

|eX|+|eM| > 1:

Deprecierea monedei naţionale

|eX|+|eM| < 1:

Deprecierea monedei naţionale

Sporirea exporturilor

Diminuarea importurilor

Diminuarea exporturilor

Sporirea importurilor

Reducerea deficitului de cont curent

Creşterea deficitului de cont curent

cererea de produse de import şi produse similare indigene. Importurile care nu se pot produce în ţară trebuie analizate separat. De asemenea, trebuie să notăm şi existenţa unor anumite produse care nu se comercializează pe plan internaţional.51 Aceste produse există deoarece, pe de o parte, cheltuielile de transport sunt suficient de mari, astfel încât limitele de fluctuaţie interne la care piaţa internă se echilibrează sunt destul de largi pentru ca exporturile şi importurile să nu fie profitabile sau, pe de altă parte, datorită existenţei unei categorii prohibite de importuri.

În situaţia în care suma elasticităţilor va fi mai mică decât 1, respectiv |eX|+|eM| < 1, devalorizarea va agrava deficitul balanţei contului curent. Apar, de

această dată, ceea ce literatura economică a denumit prin "efecte perverse", rezultate ca urmare a unor măsuri ce scontau efecte diametral opuse.

Teorema elasticităţii critice presupune câteva limite, şi anume: - neglijarea elasticităţii ofertei, presupusă a fi infinită; - analizarea efectelor devalorizării numai pe termen scurt; - neluarea în consideraţie a posibilelor reacţii din partea partenerilor

de afaceri. O analiză aprofundată a acestor aspecte conduce, în continuare, la

următoarele concluzii suplimentare: - creşterea exporturilor, ca urmare a deprecierii, se va realiza doar

dacă structurile productive şi comerciale naţionale sunt adecvate pieţelor de export;

- efectul stimulativ asupra exporturilor se poate manifesta numai dacă economia nu se află în situaţia de ocupare deplină.

În condiţiile inexistenţei capacităţilor de producţie adecvate şi a ofertei pentru unii factori de producţie, deprecierea va tensiona şi mai mult tendinţele inflaţioniste, agravate, adeseori, de comportamentele psihologice. Cumpărările speculative şi stocajele antrenează creşteri ale preţurilor interne care erodează, până la anulare, "prima de export"52 scontată prin depreciere. Din acest motiv, deprecierile se practică, întotdeauna, însoţite de măsuri restrictive, reuşita acestora apreciindu-se, în final, prin promovarea durabilă a exporturilor.

Comportamentul agenţilor economici care au relaţii cu ţara în care s-a

51 Dornbusch, R., Currency Depreciation, Hoarding and Relative Prices, Journal of Political Economy, 81(4)/1973, p. 893-915; Krueger, A., The Role of Home Goods and Money in Exchange Rate Adjustment, în Sellekaerts, W., (ed.), International Trade and Finance, p. 141-161, Macmillan, London, 1974; Pearce, I.F., The problem of the balance of payments, International Economic Review, 2(1)/1961, p. 1-28 52 Un exemplu sugestiv de "primă de export" este oferit în lucrarea: Pralea, S., Politici comerciale, Fundaţia de Cultură şi Ştiinţă Moldova, Iaşi, 1991, p. 44-45

produs deprecierea este foarte important, la rândul său. În cazul în care aceştia consideră că deprecierea reprezintă un instrument de concurenţă neloială, de dumping, pot proceda la măsuri de retorsiune, anulând avantajele scontate.

De asemenea, pe pieţele imperfecte caracterizate prin importuri foarte sensibile la preţuri (materii prime, importuri de produse deficitare sau nedisponibile) teorema M - L - R are puţine şanse de a fi îndeplinită.

2.2. Teoria absorbţiei

Interpretarea efectelor modificării ratelor de schimb în baza teoriei absorbţiei a fost realizată pentru prima dată de către Sydney Alexander53. Această analiză relevă o serie de aspecte interesante. Astfel, pentru ca deprecierea să reuşească să îmbunătăţească situaţia soldului balanţei contului curent, aceasta trebuie să reducă cheltuielile interne, respectiv absorbţia.

Diminuarea cheltuielilor de consum şi investiţii, ca urmare a creşterii preţurilor interne, rezultat al deprecierii monedei naţionale, va avea următoarele consecinţe:

- reducerea încasărilor agenţilor economici, datorită scăderii volumului fizic al vânzărilor, scădere determinată de creşterea preţurilor. Ca să ajungă la nivelul anterior de încasări, agenţii economici vor încerca să facă economii, limitând consumul sau lichidând valori mobiliare. Consecinţele vor fi creşterea ratei dobânzii şi scăderea volumului de investiţii;

- redistribuirea veniturilor, în defavoarea persoanelor cu venituri fixe (salariaţi), dar în favoarea grupărilor de interese cu o înclinaţie slabă spre consum (statul şi patronatul sau alte categorii de titulari de profit).

După depreciere, reducerea absorbţiei permite eliberarea de resurse care, în loc să fie utilizate pe plan intern, pot fi dirijate spre exterior, sub forma exporturilor. Această situaţie nu poate avea efectele scontate asupra balanţei comerciale decât dacă elasticitatea cererii de export în funcţie de preţ va fi destul de ridicată. Se aşteaptă, totodată, o redistribuire a resurselor productive, în sensul unei alocări mai raţionale a acestora, dar şi o substituire a produselor importate, devenite prea scumpe, cu produse indigene.

În mod similar cu deprecierea, aprecierea monetară determină echilibrarea balanţei doar dacă se îndeplinesc anumite condiţii în ceea ce

53 Alexander, S.S., Effects of a Devaluation on a Trade Balance, IMF Staff Papers, 1952, retipărit în Caves, R.E., Johnson, H.G., (eds.), Readings in International Economics, Allen & Unwin, London, 1968

priveşte efectul schimbării preţurilor şi al veniturilor. Numai în situaţia în care suma elasticităţilor cererii externe de exporturi şi cererii naţionale de importuri (condiţia M-L-R) este supraunitară, atunci exporturile vor scade, iar importurile vor creşte. Reuşita aprecierii monetare depinde, în primul rând, de productivitate, în sensul diminuării până la anulare a decalajelor de productivitate între diferitele ţări. Aceste decalaje au făcut ca unele ţări să fie mai competitive, realizând excedente comerciale în relaţiile economice internaţionale. În acest sens, ambele experimente ale mişcării cursului de schimb care caracterizează perioada contemporană, prin flotarea controlată generalizată a monedelor, par să întărească convingerea pesimistă cu privire la efectul reechilibrant al acestor mişcări. Efectele perverse tind să fie dominante.

În cazul concret al României, efectele deprecierii monedei sunt puse în evidenţă de Zaman54 care face o analiză amănunţită a condiţiilor pe care trebuie să le îndeplinească economia naţională pentru ca deprecierea să reprezinte un factor cu influenţe favorabile asupra balanţei de plăţi. Din păcate, în cazul României, aceste condiţii nu sunt îndeplinite, instalându-se în schimb "efectele perverse", deprecierea constituind un puternic factor inflaţionist. În cadrul politicilor macroeconomice, se arată în studiul amintit, deprecierea reprezintă o ultimă măsură la care ar trebui să se recurgă, tocmai datorită caracterului imprevizibil al efectelor sale. Referitor la politica de depreciere a leului, concluziile concrete sunt următoarele:

- stocurile de mărfuri nevandabile în economia naţională dovedesc faptul că nu există cerere la export pentru o serie de produse româneşti;

- convingerea că deprecierea stimulează exportul, descurajând, în acelaşi timp, importul, este mai mult decât discutabilă. În aceste sens, experienţa internaţională - cazurile unor economii dezvoltate mult mai stabile (SUA, Franţa, Italia, Marea Britanie), ilustrează eşecul devalorizării sau deprecierii monedei naţionale ca politică de echilibrare a balanţei de plăţi;

- exporturile româneşti se realizează, în mare parte, pe baza unor consistente importuri de materii prime sau produse de completare. Scumpirea în lei a acestor importuri contribuie, implicit, la scumpirea exporturilor;

- deprecierea monedei naţionale, ca tendinţă pe termen mediu şi lung, în "cascade" mai mari sau mai mici, îşi pune amprenta perturbatoare asupra sistemului naţional de preţuri, generând un comportament hiperprecaut, preventiv şi deviant al agenţilor economici;

- un rol hotărâtor îl are raportul de schimb, respectiv paritatea puterilor de cumpărare a monedelor naţionale. Inflaţia mai ridicată faţă de cea a 54 Zaman, G., Strategii ale datoriei publice externe, Economistul nr. 816/1996

principalilor parteneri comerciali va determina, în continuare, dezechilibre comerciale legate de preţuri şi putere de cumpărare55; creşterea eficienţei exporturilor, ca factor primordial de echilibrare a balanţei de plăţi, trebuie să fie secondată de preocuparea constantă pentru substituirea unor importuri cu produse autohtone, la standarde calitative superioare şi costuri mai reduse, prin sprijinirea industriilor de vârf;

- orice creştere sensibilă a datoriei publice externe, fără a fi însoţită de o creştere economică internă durabilă, va conduce, în final, la rezultate dezastruoase.

2.3. Teoria "curbei în J"

Teoria "curbei în J" a inspirat multe din politicile economice adoptate în anii '50, '60, '70 şi chiar '80. Conform acestei teorii, într-o primă fază, devalorizarea va conduce la o degradare a soldului balanţei comerciale pe măsură ce exporturile aflate în derulare şi exprimate în monedă naţională procură un câştig în valută mai redus, în timp ce importurile vor fi plătite în valută. Ulterior, se va intensifica procesul de substituţie a importurilor prin producţii interne, ceea ce va permite redresarea balanţei contului curent - vezi figura 2.2.

Acest fenomen este caracterizat printr-o perioadă de timp în care contractele, exprimate într-o anumită monedă, aflate în derulare, domină elementele determinante ale contului curent. În timp, noi contracte, încheiate după deprecierea ratei de schimb, încep să prevaleze, iar efectele devalorizării sau deprecierii devin vizibile.56

Este evident că existenţa curbei J depinde de gradul în care comerţul se desfăşoară în condiţiile unor contracte preexistente (în contrast cu achiziţiile pe pieţele la vedere), de măsura în care există o utilizare asimetrică a monedei naţionale şi a valutelor în încheierea contractelor şi de întârzierea în execuţia acestora.

55 Gaftoniuc Simona, Politica deprecierii monetare controlate - o strategie monetară adecvată?, Economistul nr. 776/1996 56 Magee, S.P, Currency Contracts, Pass Through and Devaluation, Brookings Papers on Economic Activity 1/1973, p. 303-325

Pentru ca devalorizarea să servească, într-adevăr, la relansarea exportului, trebuie ca întreprinderile să aibă voinţa fermă şi, totodată, capacitatea de a cuceri noi pieţe. În absenţa acestor elemente, nu se va putea profita de şansa care le este oferită, iar mult aşteptata redresare de balanţă nu se va produce întrându-se în cercul vicios al deprecierilor. În acest caz, se produce o succesiune a segmentelor în pantă negativă ale curbei în J - vezi figura 2.3. Astfel, în momentele 2, 4 şi 6, soldul balanţei comerciale nu se ameliorează ci, ia valori negative tot mai mari. Aceste fenomene se produc numai dacă structura exporturilor şi a importurilor ţării este de asemenea natură încât nu permite fluctuaţiilor de preţ să influenţeze fluxurile comerciale decât într-o foarte mică măsură. În acest caz, se pune problema calităţii specializării internaţionale.

5 4 3 2 1 0 -1 -2 -3

1 2 3 4 5 6 7 8

soldul balanţei contului curent

timpul (t)

Figura 2.2: Redresarea situaţiei soldului balanţei contului curent conform teoriei "curbei în J"

P1

P2

t∈[0,2] - etapa de degradare a soldului balanţei contului curent; t∈[2,4] - etapa de redresare a soldului balanţei contului curent; t∈[4,8] - etapa de sold pozitiv a balanţei contului curent; P1 - momentul de redresare a balanţei contului curent; P2 - momentul în care balanţa contului curent începe să aibă un sold pozitiv.

2.4. Teoria neokeynesistă

Prin extinderea modelului economiei naţionale închise IS-LM pentru o economie naţională deschisă de dimensiuni reduse obţinem modelul Mundell-Fleming (modelul IS-LM-BP).57 Modelul comportă o piaţă a bunurilor şi serviciilor, o piaţă monetară internă şi o piaţă de schimb valutar. Echilibrul pe cele trei pieţe este descris de trei drepte: IS0, LM0 şi 57 Mundell, R., The appropiate use of monetary and fiscal policy for internal and external stability, IMF Staff Paper, 9/1962, p.70-79; Mundell, R., Capital Mobility and Stabilization Policy under Fixed and Flexibile Exchange Rates, Canadian Journal of Economics and Political Sciences, 29/1963, p. 475-485; Fleming, J.M., Domestic Financial Policies under Fixed and Floating Exchange Rates, IMF Staff Papers, 9/1962, p. 369-379

3 2 1 0 -1 -2 -3 -4 -5

1 2 3 4 5 6 7 8

soldul balanţei contului curent

timpul (t)

Figura 2.3: Cercul vicios al deprecierilor

BP0. De asemenea, analiza economică se face în termeni reali şi nu nominali58.

Dreapta IS0 ne arată combinaţiile dintre venitul real şi rata reală a dobânzii care asigură echilibrul pe piaţa bunurilor şi serviciilor în cadrul unei economii naţionale deschise.

Echilibrul pieţei bunurilor şi serviciilor la nivelul unei economii naţionale deschise (care are relaţii comerciale cu străinătatea) se obţine atunci când oferta agregată este egală valoric cu cererea agregată. Oferta agregată este constituită din producţia naţională Y (venitul naţional) la care se adaugă totalul importurilor M (resurse suplimentare procurate din străinătate). Pe de altă parte, cererea globală este formată din cererea agregată naţională D (provenită din partea consumatorilor şi investitorilor naţionali) şi cererea adresată de clienţii din străinătate X, adică volumul exporturilor. Astfel, condiţia de echilibru pe piaţa bunurilor şi serviciilor este următoarea:

Y+M = D+X (2.1) Cererea agregată D este definită ca suma dintre cererea de bunuri de

consum C, cererea de bunuri de investiţie I şi cererea guvernamentală G: D = C+I+G (2.2) Investiţiile sunt determinate de următoarea relaţie: I = I0-i·r (2.3) unde: I0 - investiţia autonomă (nu depinde de nivelul ratei reale a dobânzii); i - un parametru, i>0; r - rata reală a dobânzii59. De asemenea, funcţia de consum ia următoarea formă: C = C0+c·Yd <=> C = C0+c·(Y-T0) (2.4) unde: C0 - consumul autonom (nu depinde de nivelul venitului real); c - înclinaţia marginală spre consum; 0<c<1; Yd - venitul disponibil; T0 - nivelul impozitelor şi taxelor - o variabilă ce poate fi controlată de

către guvern, T0>0. 58 O variabila economică VE poate avea două valori: o valoare nominală VEN şi una reala VER. Relaţia dintre acestea două valori este următoarea: VEN = VERxICP, unde ICP - reprezintă indicele de creştere a preţurilor. 59 Aici facem referire la rata dobânzii ca fiind o mărime medie la nivelul unei economii naţionale. Facem această precizare deoarece există diferite valori ale ratei dobânzii aferente băncilor comerciale existente în cadrul sistemului bancar dintr-o economie naţională. De asemenea, există la nivelul unei singure bănci comerciale mai multe tipuri de dobânzi: dobânda simplă, dobânda la dobândă (dobânda compusă), dobânda continuă, dobânda medie, dobânda aferentă efectelor de comerţ, swap de dobânzi.

Importurile variază odată cu nivelul venitului real Y după următoarea relaţie liniară:

M = M0+m·Y (2.5) unde: M0 - nivelul importului autonom (nu depinde de nivelul venitului); m - înclinaţia marginală spre import; 0<m<1. Cheltuielile guvernamentale G şi exporturile X le presupunem a fi

exogene: G = G0 (2.6) X = X0 (2.7) Din relaţiile (2.1)-(2.7), obţinem următoarea relaţie ce descrie dreapta

IS0 în planul (Y,r): Y+M0+m·Y = C0+c·(Y-T0)+I0-i·r+G0+X0 <=> r = Y·(c-m-1)/i+(C0+I0+G0+X0-M0-T0·c)/i (2.8) Având în vedere formulările de mai sus, putem deduce imediat semnul

pantei dreptei IS0; avem într-adevăr: dr/dY = (c-m-1)/i Deoarece 0<c<1 <=> -1<c-1<0 şi 0<m<1, avem c-m-1<0. Având în

vedere că i>0, rezultă că (c-m-1)/i<0 <=> dr/dY<0.

Figura 2.4: Dreapta IS0 pentru o economie deschisă de dimensiuni reduse şi deplasarea acesteia în funcţie de evoluţia unor variabile macroeconomice

Y

r

0

[T0·(m-c) +C0+I0+G0+X0-M0)]/i

(C0+I0 +G0+X0-M0-T0·c)/ (1-c+m)

IS0

IS1

IS2

Rezultă că dreapta IS0 are panta negativă. Putem acum reprezenta dreapta IS0 în planul (Y,r) ca în figura 2.4.

Dreapta IS0 se va deplasa spre dreapta către IS1 (vezi figura 2.4) atunci când: creşte consumul; cresc investiţiile; se măresc cheltuielile guvernamentale; creşte exportul; scade importul; se reduce nivelul taxelor şi impozitelor (scade T0); se devalorizează moneda naţională (în cazul în care este respectată condiţia Marshall-Lerner).

De asemenea, dreapta IS0 se va deplasa spre stânga către IS2 (vezi figura 2.4) atunci când: scade consumul; scad investiţiile; se reduc cheltuielile guvernamentale; scade exportul; creşte importul; creşte nivelul taxelor şi impozitelor (creşte T0); se revalorizează moneda naţională (cu respectarea condiţiei Marshall-Lerner).

Într-un mod similar, putem construi dreapta LM0, care ne arată combinaţiile dintre venitul real şi rata reală a dobânzii care asigură echilibrul pe piaţa monetară.

Echilibrul pe piaţa monetară se obţine atunci când cererea de monedă L este egală cu oferta Ms:

L = Ms (2.9) Vom utiliza specificarea simplă keynesiană care spune că banii sunt

ceruţi atât pentru tranzacţii cât şi pentru scopuri speculative. Cererea pentru tranzacţii L1 se presupune a fi o funcţie crescătoare a venitului real, în timp ce cererea pentru speculaţii L2 este o funcţie descrescătoare a ratei dobânzii:

L = L1+L2 (2.10) L1 = a·Y (2.11) unde a>0 L2 = -b·r, b>0, rmin<r<rmax, (2.12) unde: rmin - nivelul minim60 sub care rata reală a dobânzii nu poate să scadă; rmax - nivelul maxim61 al ratei reale a dobânzii pentru care cererea

60 Keynes crede că există o rată a dobânzii minime (de ordinul a 2%) sub care dobânda pieţei nu poate să scadă. Un asemenea nivel al ratei dobânzii se explică prin existenţa unei legături inverse între rata dobânzii şi nivelul titlurilor de valoare tranzacţionate la bursă. Când rata dobânzii este foarte mică (2%) cursul este foarte ridicat şi nu este raţional să se spere într-o plusvaloare suplimentară. Deci speranţa de sporire a capitalului este mică şi creşte teama de pierdere a capitalului care decurge dintr-o creştere a ratelor. Remunerarea prea mică şi credinţa în imposibilitatea unor câştiguri de capital suplimentar se conjugă deci pentru a explica imposibilitatea scăderii ratei dobânzii sub un anumit prag. 61 Nivelul maxim al ratei dobânzii este cel pentru care cererea în sensul speculaţiei se anulează; agenţii economici, ţinând seama de nivelul ridicat al remuneraţiei oferite

monetară L2 destinată scopurilor speculative se anulează. Având în vedere relaţiile (2.10)-(2.12) obţinem: L = a·Y-b·r, a>0, b>0, rmin<r<rmax (2.13) Oferta monetară Ms o considerăm fixată la nivelul Ms0 deoarece banca

de emisiune (banca centrală) poate controla oferta de monedă: Ms = Ms0 (2.14) Folosind relaţiile (2.9), (2.13) şi (2.14) avem următoarea relaţie, ce

descrie dreapta LM0 în planul (Y,r): a·Y-b·r = Ms0 <=> b·r =a·Y-Ms0 <=> r = a/b·Y-Ms0/b (2.15) Să calculăm panta dreptei LM0: dr/dY = a/b > 0 În figura 2.5 este reprezentată dreapta LM0 în planul (Y,r).

pentru plasamente şi de preţul scăzut al titlurilor, renuntă să ma deţină bani în scopul speculaţiei.

Figura 2.5: Dreapta LM0 pentru o economie deschisă de dimensiuni reduse şi deplasarea acesteia în funcţie de evoluţia ofertei monetare

Y

r

0

rmin

rmax

LM0 LM2 LM1

-Ms0/b

Ms0/a

O creştere a ofertei monetare de la Ms0 la Ms1 va deplasa dreapta LM0 către LM1, iar o reducere a ofertei monetare de la Ms0 la Ms2 va deplasa dreapta LM0 către LM2 (vezi figura 2.5).

Dreapta BP0 arată acele combinaţii dintre venitul real şi rata reală a dobânzii care asigură echilibrul balanţei de plăţi pentru un nivel al ratei de schimb e=e0. (Rata de schimb e reprezintă preţul monedei străine exprimat în monedă naţională, de exemplu: 1 monedă străină = e monede naţionale).

Echilibrul balanţei de plăţi pentru un anumit nivel al ratei de schimb se obţine atunci când:

Bc+Bk = 0 (2.16) unde: Bc - soldul balanţei contului curent; Bk - soldul balanţei contului de capital. Soldul balanţei contului curent Bc este dat de următoarea relaţie: Bc = X-M (2.17) Din relaţiile (2.5), (2.7) şi (2.17) obţinem: Bc =X0-M0-m·Y, m>0 (2.18) Soldul contului de capital Bk se calculează după următoarea relaţie: Bk = Ik-Ek (2.19) unde: Ik - intrările de capital din străinătate; Ek - ieşirile de capital către străinătate. Vom defini intrările de capital din străinătate în economia naţională

prin următoarea relaţie: Ik = Ik0+ik·r, Ik0>0, ik>0 (2.20) unde: Ik0 - intrările autonome de capital din străinătate (nu depind de rata

dobânzii); ik - coeficientul de mobilitate a intrărilor de capital din străinătate. Ieşirile de capital din economia naţională către străinătate sunt date de

următoarea relaţie: Ek = Ek0-ek·r, Ek0>0, ek>0 (2.21) unde: Ek0 - ieşirile autonome de capital către străinătate (nu depind de rata

dobânzii); ek - coeficientul de mobilitate a ieşirilor de capital din străinătate. Din relaţiile (2.18), (2.19) şi (2.20) obţinem: Bk = (Ik0+ik·r)-(Ek0-ek·r) <=> Bk =Ik0-Ek0+(ik+ek)·r (2.22) Din relaţiile (2.16), (2.18) şi (2.22) obţinem următoarea relaţie ce

descrie dreapta BP0 în planul (Y,r) (vezi figura 2.6):

(X0-M0-m·Y)+[Ik0-Ek0+(ik+ek)·r] = 0 <=> r = m/(ik+ek)·Y+(-X0+M0-Ik0+Ek0)/(ik+ek) (2.23) Să calculăm panta dreptei BP0: dr/dY = m/(ik+ek) > 0 Am construit dreapta BP0 plecând de la ipoteza că rata de schimb este

e=e0. Ce se poate întâmpla în cazul în care rata de schimb se modifică? Soldul balanţei contului curent exprimat în monedă străină B'c este dat de următoarea relaţie:

B'c = X'-M' (2.24) unde: X' - valoarea exporturilor exprimate în monedă străină; M' - valoarea importurilor exprimate în monedă străină. Valoarea exporturilor exprimate în monedă străină se calculează

astfel: X' = qX·p'X (2.25) unde: qX - cantitatea exportată; p'X - preţul de export exprimat în monedă străină. Valoarea importurilor exprimate în monedă străină se determină

folosind următoarea formulă: M' = qM·p'M (2.26) unde: qM - cantitatea importată; p'M - preţul de import exprimat în monedă străină. Din ecuaţiile (2.24), (2.25) şi (2.26) obţinem: B'c = qX·p'X-qM·p'M (2.27) Dacă diferenţiem total relaţia (2.27) obţinem: dB'c = d(qX·p'X-qM·p'M) <=> dB'c = d(qX·p'X)-d(qM·p'M) <=> dB'c = qX·dp'X+p'X·dqX-qM·dp'M-p'M·dqM <=> dB'c = qX·p'X·(dp'X/p'X)+p'X·qX·(dqX/qX)- qM·p'M·(dp'M/p'M)-p'M·qM·(dqM/qM) (2.28) Vom face următoarele notaţii: E1 = dp'X/p'X, E2 = dqX/qX, E3 =

dp'M/p'M, E4 = dqM/qM. Prin urmare, putem scrie relaţia (2.28) şi astfel: dB'c = qX·p'X·E1+p'X·qX·E2-qM·p'M·E3-p'M·qM·E4 (2.28) Vom calcula expresiile E1, E2, E3 şi E4. Pentru aceasta avem nevoie de

următoarele elasticităţi62: - elasticitatea internă în funcţie de preţ a ofertei naţionale destinate

exportului (eox); 62 Elasticitatea variabilei y în funcţie de variabila x reprezintă raportul dintre variaţia procentuală a variabilei y şi cea a variabilei x: ey/x = (dy/y)/(dx/x)

- elasticitatea externă în funcţie de preţ a cererii pentru produsele destinate exportului (ecX);

- elasticitatea externă în funcţie de preţ a ofertei destinate importului (eoM);

- elasticitatea internă în funcţie de preţ a cererii naţionale pentru produsele provenite din import (ecM).

eoX se determină astfel: eoX = (dqX/qX)/(dpX/pX) (2.29) unde: pX - preţul de export exprimat în monedă naţională; pM - preţul de import exprimat în monedă naţională. pX se obţine folosind următoarea relaţie de calcul: pX = e·p'X (2.30) unde: p'X - preţul de export exprimat în monedă străină; e - rata de schimb. Prin diferenţierea relaţiei (2.30) obţinem: dpX = d(e·p'X) = e·dp'X+p'X·de (2.31) Din relaţiile (2.29), (2.30) şi (2.31) obţinem: eoX = (dqX/qX)/[(e·dp'X+p'X·de)/(e·p'X)] <=> eoX = (dqX/qX)/(dp'X/p'X+de/e) <=> eoX = E2/(E1+de/e) (2.32) ecX se calculează astfel: ecX = -(dqX/qX)/(dp'X/p'X) <=> ecX = -E2/E1 (2.33) Ecuaţiile (2.32) şi (2.33) formează un sistem S1 în care necunoscutele

sunt E2 şi E1: S1: eoX = E2/(E1+de/e) ecX = -E2/E1 <=> E1 = -(eoX·de/e)/(ecX+eoX) E2 = (ecX·eoX·de/e)/(ecX+eoX) eoM se obţine cu ajutorul următoarei relaţii: eoM = dqM/dp'M <=> eoM = E4/E3, (2.34) unde: p'M - preţul de import exprimat în monedă străină. ecM se calculează astfel: ecM = -(dqM/qM)/(dpM/pM) (2.35) unde: pM - preţul de import exprimat în monedă naţională. pM se obţine folosind următoarea relaţie de calcul:

pM = e·p'M (2.36) Prin diferenţierea relaţiei (2.36) obţinem: dpM = d(e·p'M) = e·dp'M+p'M·de (2.37) Din relaţiile (2.35), (2.36) şi (2.37) obţinem: ecM = -(dqM/qM)/[(e·dp'M+p'M·de)/(e·p'M)] <=> ecM = -(dqM/qM)/(dp'M/p'M+de/e) <=> ecM = -E4/(E3+de/e) (2.38) Ecuaţiile (2.34) şi (2.38) formează sistemul S2 în care necunoscutele

sunt E3 şi E4: S2: eoM = E4/E3 ecM = -E4/(E3+de/e) <=> E3 = -(ecM·de/e)/(ecM+eoM) E4 = (ecM·eoM·dr/r)/(ecM+eoM) Înlocuim expresiile E1, E2, E3 şi E4 în relaţia (2.28) şi avem: dB'c = -qX·p'X·(eoX·de/e)/(ecX+eoX)+ p'X·qX·(ecX·eoX·de/e)/(ecX+eoX)+ qM·p'M·(ecM·de/e)/(ecM+eoM)+ p'M·qM·(ecM·eoM·de/e)/(ecM+eoM) <=> dB'c = [qX·p'X·eoX·[(ecX-1)/(eoX+ecX)]·de/e+ [qM·p'M·ecM·(1+eoM)]/(ecM+eoM)]·de/e (2.39) Deprecierea ratei de schimb (de/e>0) va duce la creşterea soldului

balanţei contului curent (dB'c>0) dacă numai dacă: eoX·(ecX-1)/(eoX+ecX)+ ecM·(1+eoM)]/(ecM+eoM) > 0 (2.40) Relaţia (2.40) poartă denumirea de condiţia Marshall-Lerner. În cazul unei ţări cu o economie naţională de dimensiuni reduse, ecx şi

eoM sunt infinite63. În aceste condiţii, relaţia (2.40) devine: eoX+ecM > 0 Această condiţie este respectată întotdeauna şi, prin urmare, atunci

când are loc o devalorizare (de>0) atunci soldul balanţei contului curent va creşte (dB'c>0). Soldul balanţei contului de capital nu se modifică. Consecinţa este deplasarea dreptei BP0 spre dreapta către BP1 (vezi figura 2.6).

Pe de altă parte, atunci când se înregistrează o revalorizare (de<0), soldul balanţei contului curent se reduce (dB'c<0). Soldul balanţei contului de capital Bk rămâne, şi în acest caz, nemodificat. Astfel, dreapta BP0 se deplasează spre stânga către BP2 (vezi figura 2.6). 63 Chiar şi tările de dimensiuni reduse (cu un P.N.B. mic) pot deţine o poziţie importantă pe piaţa internaţională a unui anumit produs şi astfel o modificare a valorii fluxurilor comerciale poate avea efecte asupra preţurilor din străinătate.

Dreapta BP0 împarte planul (Y,r) în două părţi (vezi figura 2.7). În punctele situate deasupra şi la stânga dreptei BP0 se înregistrează un excedent al balanţei de plăţi pentru o rată de schimb e=e0. De exemplu, în punctul E1, pentru o rată de schimb e=e0, avem Bc+Bk>0. Acest excedent al balanţei de plăţi determină revalorizarea monedei naţionale, cu alte cuvinte rata de schimb devine e=e1 (e1<e0). Ca a urmare a acestei revalorizări, dreapta BP0 se deplasează spre stânga către dreapta BP1. Pentru o rata de schimb e=e1, în punctul E1, avem Bc+Bk=0.

În punctele aflate dedesubt şi la dreapta dreptei BP0 se înregistrează un deficit al balanţei de plăţi pentru o rată de schimb e=e0. Astfel, în punctul E2, pentru o rată de schimb e=e0, avem Bc+Bk<0. Acest deficit al balanţei de plăţi determină devalorizarea monedei naţionale, rata de schimb

Figura 2.6: Dreapta BP0 pentru o economie deschisă de dimensiuni reduse şi deplasarea acesteia în funcţie de evoluţia ratei de schimb

Y

r

0

rmin

rmax

BP0 BP2 BP1

(-X0+M0-Ik0+Ek0)/ (ik+ek)

(X0-M0+ Ik0-Ek0)/m

devenind e=e2 (e2>e0). Dreapta BP0 se va deplasa spre dreapta către BP2 şi, astfel, în punctul E2 vom avea Bc+Bk=0, pentru e=e2.

Ceea ce rămâne de făcut este să plasăm cele trei drepte în aceeaşi

diagramă, după cum se poate observa în figura 2.8 (în care dreapta BP0 are o pantă mai mare decât dreapta LM0). Modelul se va afla în starea de echilibru general în punctul E0, locul de intersecţie al celor trei drepte.

În condiţiile funcţionării regimului ratelor de schimb flotante cele trei drepte (IS0, LM0 şi BP0) vor reuşi întotdeauna să se intersecteze în acelaşi punct. Motivul este dat de faptul că rata de schimb se va ajusta (se va revaloriza sau devaloriza) în aşa fel încât dreapta BP0 să treacă prin punctul de intersecţie al dreptelor IS0 şi LM0.

Y

r

0

rmin

rmax

BP0 (e=e0)

BP2 (e=e2) BP1 (e=e1)

E1

E2

Figura 2.7: Reechilibrarea balanţei de plăţi în condiţiile funcţionării ratelor de schimb flotante

2.5. Teoria monetaristă

Vom lua în considerare versiunea modelului monetarist pentru o ţară mică, care se bazează pe următoarele ipoteze:

- existenţa unei funcţii a cererii monetare stabile64; - preţurile bunurilor şi serviciilor sunt flexibile; - pieţele operează perfect în aşa fel încât întotdeauna economia se va

afla în starea de ocupare deplină a forţei de muncă disponibile65; - paritatea puterilor de cumpărare este respectată66. În condiţii de concurenţa perfectă, situaţia unei ţări mici care preia

preţurile internaţionale poate fi reprezentată prin 5 ecuaţii simple67: Mc = P·K(Y) (1.41) P = S·P' (1.42) Mo = D+R·S (1.43) R = (Mc-Mo)/S (1.44) R = B (1.45) unde: Mc - reprezintă cantitatea de monedă cerută (cererea); Mo - cantitatea oferită; P - nivelul preţurilor interne;

64 Sodersten, B., Geoffrey, R., Ibidem, p. 564; 65 Sodersten, B., Geoffrey, R., Idem; 66 Gaftoniuc, S., Finanţe internaţionale, Ed. Economică, Bucureşti, 1995, p. 244 67 Krueger, A.O., Determinarea ratei de schimb, Ed. Sedona, Timişoara, 1996, p. 55-56

Figura 2.8: Obţinerea echilibrului general în cadrul modelului Mundell-Fleming

Y

r

r0

Y0

BP0 LM0

IS0

E0 rmax

rmin

P' - nivelul preţurilor străine; Y - venitul naţional real; K(Y) - funcţia cererii de monedă în funcţie de venitul naţional real; S - cursul de schimb; R - variaţia rezervelor în monedă străină; D - creditul intern; B - soldul balanţei. Ecuaţia (1.41) reprezintă funcţia obişnuită a cererii de monedă, unde

Mc depinde de nivelul preţului şi de venitul real (determinat de factorul ofertă din sistem şi, de aceea, exogen). Ecuaţia (1.42) este relaţia parităţii puterilor de cumpărare, în baza căreia preţurile sunt aceleaşi, în funcţie de cursul de schimb. Identitatea (1.43) stipulează că oferta de monedă este egală cu creditul intern la care se adaugă rezervele deţinute de autorităţi. Se exclude, în consecinţă, orice idee de sterilizare a variaţiilor rezervelor, la nivelul creditului intern. Variaţia rezervelor R este egală cu diferenţa între cererea şi oferta de monedă (1.44). Din această ecuaţie (1.44) se deduce că orice dezechilibru "ex ante" între oferta şi cererea de monedă se traduce printr-un dezechilibru, corespunzător soldului global al balanţei de plăţi - lucru arătat de ecuaţia (1.45).

În situaţia sistemului în care preţurile sunt determinate prin cursul de schimb şi nivelul preţurilor străine, soldul balanţei de plăţi reflectă dezechilibrul pieţei monetare. Se pot formula, în continuare, ecuaţiile:

B = (1/S)·(Mc-Mo) (1.46) Mc-Mo < 0 <=> B<0 (deficit) (1.47) Mc-Mo > 0 <=> B>0 (excedent) (1.48) În final, soldul balanţei de plăţi joacă un rol de supapă. În caz de

deficit (ecuaţia (1.47)) şi dacă există exces de monedă, agenţii economici se vor debarasa de aceasta. Conform legii lui Walras, se va produce o reducere a stocului de monedă (procesul de ajustare combinată stoc-flux), contrapartida fiind reprezentată prin excedentul valorii bunurilor şi serviciilor importate, valoare măsurată în baza cursului de schimb în vigoare. În cazul invers (ecuaţia (1.48)), respectiv situaţia cererii de monedă în exces, contul extern va furniza cantitatea de monedă care lipseşte.

Aceste condiţii permit să se înţeleagă modul de reechilibrare a balanţei, în caz de deficit. Dacă deficitul are drept cauză oferta de monedă în exces, devalorizarea monedei naţionale va avea drept efect creşterea nivelului general al preţurilor. Agenţii economici vor fi obligaţi, în consecinţă, să reducă cheltuielile, pentru a putea menţine nivelul real al încasărilor. Ulterior, se va produce o creştere a venitului, în raport cu cheltuielile, restabilindu-se astfel echilibrul extern (reconstituirea

rezervelor). În cazul excedentului, situaţia se inversează. Abordarea clasică, liberală, pe această temă, se opune celei

mercantiliste care făcea din balanţa de plăţi câmpul privilegiat al intervenţionismului statal. Teoria "ajustărilor automate" emisă de către Hume, pe la mijlocul secolului XVIII, va demola concepţia mercantilistă68. Orice excedent tranzitoriu va provoca creşterea rezervelor, deci a monedei în circulaţie, consecinţa fiind creşterea preţurilor, ceea ce va contribui la degradarea competitivităţii globale a ţării în cauză şi va tinde, în final, la anularea "automată" a respectivului excedent.

Abordarea modernă, în termeni monetari, va reformula această veche teorie. Orice aşa-zis dezechilibru al balanţei de plăţi are, în mod necesar, o origine monetară, consecutivă creşterii rezervelor sau adoptării unei politici monetare expansioniste. Crearea de monedă nedorită îi va incita pe agenţii economici de a se debarasa de aceasta, ceea ce va provoca scăderea preţului relativ al monedei, respectiv inflaţia şi căderea cursului pe piaţa de schimb.

Într-un sistem al cursurilor de schimb flotante şi într-o perspectivă ideală, ajustările ar trebui să se realizeze, în mod exclusiv, prin cursul de schimb. Abordarea monetaristă mai susţine şi că dezechilibrele pot fi determinate doar prin diferenţele de inflaţie existente între ţări. Prin intermediul şi datorită cursurilor de schimb flotante, aceste diferenţe ar trebui să fie imediat corectate: o ţară în care inflaţia este mai puternică va vedea moneda sa depreciindu-se în aceeaşi proporţie (teoria parităţii puterilor de cumpărare). Flotarea monedelor ar trebui să neutralizeze influenţa monedei asupra structurii balanţei de plăţi. Întrucât, conform concepţiei monetariştilor, dezechilibrele au, întotdeauna, o cauză monetară, flotarea ar trebui să permită chiar renunţarea la însăşi noţiunea de "ajustare". Într-o astfel de lume ideală, soldurile ar fi, deci, mereu la nivelul optim.

Astfel de abordări au puţine şanse să se verifice în practică. În lumea reală, nu mai putem afirma, cu deplină certitudine, că o ţară ce înregistrează un deficit al balanţei contului curent îşi va vedea, în mod sistematic, moneda depreciindu-se. Soldul curent joacă un rol nesigur în formarea cursurilor de schimb. Exemplul clasic: deprecierea dolarului în anii 1980-1985 a fost însoţită de o degradare a balanţei contului curent american.

68 Mercantiliştii au pus un accent deosebit pe dezvoltarea exporturilor şi pe menţinerea unui sold excedentar al balanţei contului curent. Conform acestei concepţii, pentru ca naţiunea să dispună de un aflux suplimentar de metale preţioase, trebuie ca relaţiile cu exteriorul să dea naştere la exporturi de bunuri şi servicii superioare importurilor. Nevoia de debuşee mai numeroase necesită şi crearea de pieţe de desfacere în regiuni îndepărtate; cucerirea acestor pieţe necesită sprijinul statului, în special în cazul celor coloniale.

Chiar dacă moneda se va deprecia efectiv, aceasta nu înseamnă că se va obţine sau atinge starea de echilibru extern. La sfârşitul anilor 1980, excedentele germane au crescut, într-o perioadă în care marca se aprecia în raport cu dolarul. Dacă dispar cauzele iniţiale ale dezechilibrului, de exemplu, printr-o supraevaluare a monedei, fluxurile reale nu revin la situaţia iniţială. Firmele japoneze au profitat de creşterea dolarului, în perioada 1980-1985, reuşind să implanteze reţele de export în SUA, reţele care au supravieţuit, ulterior, în faza de apreciere a dolarului.

Lumea monetară actuală este ierarhizată întrei grupe69. Prima grupă conţine Statele Unite ale Americii, care datorită rolului cheie al dolarului pe scena internaţională şi a posibilităţii de a avea un deficit bugetar şi/sau comercial fără a suferi consecinţe grave pe planul economic intern, au o largă autonomie în ceea ce priveşte politica macroeconomică. A doua grupă cuprinde Uniunea Europeană, Japonia şi Marea Britanie. Aceste economii au un grad destul de ridicat al autonomiei politicilor macroeconomice cu condiţia de a ţine cont de politicile macroeconomice americane în scopul limitării fluctuaţiilor monedelor proprii, euro, yenul japonez şi lira sterlină, faţă de dolar. A treia grupă are în componenţă restul ţărilor a căror politici macroeconomice sunt larg subordonate politicilor promovate de economiile din cadrul primelor două grupe. În concluzie, constrângerile externe se manifestă cu presiuni diferite; dependenţa externă a politicilor monetare depinde, în principal, de doi factori: inserţia în sistemul monetar internaţional şi urmărirea unei anumite rate de schimb ca obiectiv de către factorii de decizie macroeconomică.

Regimul ratelor de schimb flotante sau cel al ratelor de schimb controlate cu o bandă largă de fluctuaţie determină creşterea impactului politicilor monetare asupra preţurilor interne; în aceste condiţii, se creează un nou canal de transmisie ce acţionează prin variaţia ratei de schimb. Politica monetară acţionează puternic asupra capitalurilor ce intră sau ies din economia naţională. O politică de rigoare monetară (monetaristă) determină o tendinţă de creştere a capitalurilor financiare din străinătate generată, în principal, de creşterea ratelor naţionale ale dobânzilor, simultană cu creşterea încrederii în moneda naţională.

În comparaţie, conform teoriei monetariste, eficacitatea politicilor monetare este diminuată în condiţiile regimului ratelor de schimb fixe sau controlate cu o bandă îngustă de fluctuaţie. Într-un sistem al ratelor de schimb fixe, politica monetară îşi pierde incidenţa asupra mărimilor nominale deoarece nu se poate controla cantitatea de monedă; o creştere a creditelor se traduce printr-o creştere a masei monetare care implică o 69 Brăilean, T., Monetarismul în teoria şi politica economică, Ed. Institutul European, Iaşi, 1998, p. 187

degradare a balanţei de plăţi şi o diminuare a rezervelor pe termen scurt; oferta de monedă nu creşte şi nivelul general al preţurilor nu se modifică, deşi, iniţial, acesta are o tendinţă de creştere urmată imediat de o scădere determinată de scăderea rezervelor.

După cum se poate observa, abordarea monetaristă se referă la balanţa globală. Faptul că evită orice referinţă la balanţele parţiale (balanţa contului curent, balanţa contului de capital) face dificilă identificarea cauzelor care au produs dezechilibrul: specializare defectuoasă, scurgeri de capital etc. Totodată, răspunsul la întrebarea de ce moneda joacă un rol exclusiv şi de ce alte active nu au o influenţă similară în cadrul acestei abordări este ambiguu. Dacă se va avea în vedere şi piaţa valorilor mobiliare, se poate ajunge la concluzia că dezechilibrul balanţei de plăţi reflectă un dezechilibru al acestei pieţe, compatibil cu cel al pieţei monetare.

Această concepţie clasico-modernistă nu poate fi aplicată problemelor concrete ridicate de balanţele de plăţi contemporane întrucât se referă la un echilibru static pe termen lung, problemele pe termen scurt şi mediu fiind ignorate. Or, tocmai acestea din urmă sunt problemele cu care se confruntă cel mai mult politica economică.

2.6 Teoria neoclasică

Spre sfârşitul secolului al XIX-lea, economiştii neoclasici transferă problema costurilor şi a preţurilor pe terenul psihologiei (C. Menger, W. St. Jevons şi L. Walras70) şi, sub denumirea de "teorie pură" a relaţiilor economice internaţionale examinează latura cantitativă a schimburilor economice internaţionale, încercând formalizarea lor matematică şi exprimarea grafică a acestora cu ajutorul "curbelor de indiferenţă" folosite de F.Y. Edgeworth, Vilfreto Pareto şi A. Marshall71.

Aşa după cum la mijlocul secolului al XIX-lea realizările ştiinţei economice au fost sintetizate în lucrările lui J. St. Mill, spre sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea rolul acesta l-au îndeplinit lucrările lui Alfred Marshall (1842-1924). Acesta se ocupă pe larg de comerţul internaţional în lucrările sale "Teoria pură a comerţului exterior" (1879), "Principiile ştiinţei economice" (1890) şi, mai ales, "Bani, credit şi comerţ" (1923).72

Acceptând principiul ricardian al costurilor comparative şi al avantajelor relative, A. Marshall are ca punct de plecare al teoriei sale despre comerţul internaţional teoria corespunzătoare a lui J. St. Mill, pe 70 Walras, L., Elements of Pure Economics, Irwin, Homewood, 1954 71 Marshall, A., Money, Credit and Commerce, Macmillan and Co., Ltd., London, 1923 72 Marshall, A., Idem

care o modifică, ţinând seama de deplasarea care a avut loc în gândirea economică de la teoria obiectivă (Smith, Ricardo, Marx), spre teoria subiectivă a valorii (Menger, Jevons, Walras etc.). Pentru a se explica preţurile mărfurilor care se schimbă, A. Marshall combină teoria cererii şi a ofertei cu teoria utilităţii finale şi marginale şi face o anumită delimitare în sensul că, în timp ce pe piaţa internă sunt hotărâtoare costurile absolute ale mărfurilor, pe piaţa mondială sunt hotărâtoare costurile relative ale acestora.

Pentru a depăşi anumite dificultăţi care derivă din teoria subiectivă a valorii şi a preţurilor, A. Marshall face un anumit compromis între această teorie şi teoria obiectivă în sensul că, pe termen scurt, explică preţurile mărfurile în funcţie de utilitatea acestora, iar, pe termen lung, în funcţie de costul de producţie.

În viziunea lui A. Marshall, comerţul exterior are o importanţă deosebită pentru toate ţările, atât ca expresie a dezvoltării economice generale, mai ales a industriei, cât şi prin avantajele pe care le procură participanţilor la comerţul internaţional. După aprecierea lui, avantajul în comerţul exterior constă în surplusul de cost sau valoare pe care ar fi trebuit să-l cheltuiască o ţară, dacă şi-ar fi produs singură marfa importată, peste costul produselor exportate pentru a-şi procura marfa dată.

Pentru a determina raportul de schimb ("terms of trade") dintre două ţări, A. Marshall examinează tranzacţiile respective numai sub aspect fizic sau material (în unităţi naturale), face abstracţie de rolul banilor, ca şi cum în practică ar avea loc trocul (schimbul în natură) şi ajunge la concluzia că acest raport de schimb este puternic influenţat de elasticitatea cererii unei ţări pentru mărfurile din import în sens invers proporţional: când creşte cererea pentru mărfurile din import, cresc şi preţurile lor şi, implicit, se micşorează raportul de schimb al ţării date cu partenerii ei şi invers, când creşte şi se diversifică oferta de mărfuri a unei ţări pe piaţa mondială, se măreşte şi raportul ei de schimb cu alte ţări.

Analiza realizată de Marshall este continuată de Wiliams John Burr în lucrarea "Comerţul internaţional în condiţiile ratelor de schimb flexibile" (1960)73. În această lucrare, este prezentat un model al economiei mondiale. Acesta pleacă de la cazul cel mai simplu: două ţări şi două bunuri fără a exista bariere comerciale şi fluxuri financiare pe plan internaţional. Modelul este extins ulterior pentru cazul general şi sunt incluse treptat în analiză unele aspecte speciale cum ar fi: modificarea volumului cheltuielilor, apariţia inflaţiei şi deflaţiei, comerţul internaţional cu bunuri degradabile (nestocabile) şi, respectiv, manufacturate, existenţa 73 Burr, W.L., International Trade under flexible exchange rates, Ed. North-Holland Publishing Company, Amsterdam, 1960

monopolului, comerţul colonial, etc. O atenţie deosebită este acordată şi barierelor comerciale: costurile de transport, tarifele vamale, bunurile necomercializabile pe plan internaţional, taxele de procesare, dumping, cotele de import, ratele de schimb multiple.

Modelul neoclasic, în forma sa cea mai simplă, presupune existenţa unei economii mondiale formată din două economii naţionale NE1 şi NE2 ce produc două bunuri G1 şi G2. Fiecare din aceste două bunuri sunt produse şi consumate atât pe plan intern cât şi în străinătate, şi nici unul nu este doar exportat sau importat. Pentru a simplifica, barierele comerciale, cum ar fi costurile de transport şi tarifele, nu sunt luate în considerare.

În figura 2.9 sunt prezentate curbele cererii şi ofertei pentru cele două bunuri la nivelul celor două economii naţionale şi evoluţia ratelor de schimb. Această figură ne arată că echilibrul general în cadrul economiei mondiale se realizează prin respectarea a trei condiţii de echilibru74:

a) egalitatea exporturilor şi importurilor; b) echilibrul balanţei de plăţi; c) uniformitatea ratei de schimb. Prima condiţie de echilibru poate fi formulată în următoarele moduri: - exporturile unei economii naţionale trebuie să fie egale cu

importurile celeilalte ţări în condiţiile existenţei doar a două ţări în cadrul economiei mondiale;

- exporturile realizate de toate ţările exportatoare trebuie să fie egale cu importurile realizate de toate ţările importatoare în cazul în care există mai multe ţări în cadrul economiei mondiale.

După cum ne arată şi figura 2.9, economia NE1 exportă bunul G1 şi importă bunul G2, iar economia NE2 importă bunul G1 şi exportă bunul G2. Exporturile reprezintă surplusul ofertei în comparaţie cu cererea, ceea ce poate fi exprimat, la nivelul economiei NE1, prin următoarea relaţie:

X1,1 = S1,1-D1,1 > 0 (1.49) iar, la nivelul economiei NE2, prin relaţia: X2,2 = S2,2-D2,2 > 0 (1.50) Importurile reprezintă deficitul ofertei în comparaţie cu cererea. La

nivelul celor două economii, importurile sunt determinate de următoarele ecuaţii:

M1,2 = S1,2-D1,2 < 0 (1.51) M2,1 = S2,1-D2,1 < 0 (1.52)

74 Burr, W.L., Ibidem, p. 11-19

Dacă importurile sunt egale cu exporturile, atunci avem identităţile: X1,1 + M2,1 = 0 (1.53) M1,2 + X2,2 = 0 (1.54) A doua condiţie de echilibru este echivalentă cu a spune că exporturile

unei ţări trebuie să aibă valoare egală cu cea a importurilor realizate de

Figura 2.9: Echilibrul în cazul modelului neoclasic

Preţ Preţ

Preţ Preţ Cantitate Cantitate

Cantitate Cantitate

p1,1

p1,2

p2,1

p2,2

S1,1 D1,1

D1,2 S1,2

D2,1 S2,1

D2,2 S2,2

p1,1

er1,2

p2,1

p2,1

p1,2

er2,1 O

Economia NE1 Economia NE2

Bunul G1 Bunul G1

Bunul G2

Bunul G2

aceeaşi ţară.75 Valoarea exporturilor realizate de economiile NE1 şi NE2 sunt egale cu

produsul dintre cantitatea exportată şi preţul unitar: X1 = X1,1·p1,1 (1.55) X2 = X2,2·p2,2 (1.56) Iar valoarea importurilor realizate de economia NE2 se defineşte în

acelaşi mod: M1 = M1,2·p1,2 (1.57) M2 = M2,1·p2,1 (1.58) În ecuaţiile de mai sus, M1 şi M2 sunt negative deoarece acestea sunt

produsul dintre un număr pozitiv (p1,2 şi p2,1) şi un număr negativ (M1,2 şi M2,1). A doua condiţie de echilibru poate fi exprimată matematic astfel:

X1+M1 = 0 (1.59) X2+M2 = 0 (1.60) A treia condiţie de echilibru este uniformitatea ratei de schimb pentru

fiecare bun ce face obiectul comerţului internaţional. Această uniformitate a ratei de schimb este determinată de echilibrul general. Sistemul clasic consideră rata de schimb ca fiind dată şi nivelul preţurilor interne ca fiind variabil. Neoclasicii consideră rata de schimb ca fiind variabilă, iar nivelurile preţurilor interne sunt considerate determinate.

Rata de schimb dintre monedele a două ţări poate fi calculată prin raportarea preţurilor pentru un anumit bun existente în cadrul celor două ţări. De exemplu dacă G1 se vinde cu preţul p1,1 în economia NE1 şi cu preţul p2,1 în economia NE2, atunci raportul p1,1/p2,1 este rata de schimb.

Rata de schimb trebuie să fie aceeaşi indiferent de bunul ale cărui preţuri sunt raportate. În cazul nostru, avem egalitatea:

p1,1/p2,1 = p1,2/p2,2 (1.61) Dacă egalitatea de mai sus nu se respectă, arbitrajiştii internaţionali ar

putea să cumpere bunul G1 acolo unde este ieftin şi să-l vândă pentru bunul G2 acolo unde G2 este scump, până când preţurile locale ale celor două bunuri se vor modifica în aşa fel încât disparitatea dintre preţurile relative va fi înlăturată.

Relaţia (1.61) poate fi rescrisă astfel76: 75 Acelaşi lucru este formulat şi de John S. Mill: "Se poate considera, de aceea, ca fiind stabilit faptul că, în condiţiile în care două ţări comercializează reciproc două bunuri, valoarea de schimb relativă a acestora să se ajusteze la înclinaţiile şi circumstanţele consumatorilor din ambele părţi, în aşa fel încât cantităţile cerute de fiecare ţară pentru bunurile importate de le vecini, să fie exact suficiente pentru a se asigura plata uneia pentru cealaltă." - vezi: Mill, J.S., Principles of Political Economy, Logmans, Gren and Co., 1923, Chapter XVIII, "Of International Values", p. 587 76 Relaţia (1.62) reprezintă forma algebrică a următoarelor cuvinte ale John S. Mill: "Când comerţul internaţional se realizează între două ţări, cele două bunuri se vor

p1,1/p1,2 = p2,1/p2,2 (1.62) În figura 2.9 am notat cu er1,2 rata de schimb dintre monedele

economiilor NE1 şi NE2 existentă pe piaţa valutară a economiei NE1, iar cu er2,1 rata de schimb dintre monedele economiilor NE2 şi NE1 existentă pe piaţa valutară a economiei NE2. Cu alte cuvinte, pe piaţa valutară a economiei NE1, o monedă a economiei NE2 este echivalentă cu er1,2 monezi ale economiei NE1 iar, pe piaţa valutară a economiei NE2, o monedă a economiei NE1 se schimbă cu er2,1 monezi ale economiei NE2.

După cum ne arată figura 1.8, avem următoarea egalitate: p1,1/p2,1 = p1,2/p2,2 = er1,2/er2,1 (1.61) Teoria neoclasică este dominantă în manualele universitare. Totuşi, în

ultimii 30 de ani s-au afirmat tot mai multe curente de gândire care combat fundamentele acestei teorii.77

Este limpede că ne găsim încă foarte departe de o teorie de mai mare generalitate a comerţului internaţional precum este cea neoclasică, care sa constituie noua bază unificatoare pentru investigarea acestui fenomen complex din toate unghiurile posibile şi necesare. Capătul acestui demers teoretic şi empiric este ascuns încă în ceaţa necunoaşterii, dacă ţinem seama că, în prezent, există destule teorii ale comerţului internaţional care se contrazic sau încearcă să se anihileze reciproc.

schimba între ele la aceeaşi rată de schimb în ambele ţări - cu condiţia omiterii costurilor de transport." - vezi: Mill, J.S., Idem 77 Legat de acest aspect al evoluţiei ştiinţei economice, Robert Heilbroner afirma în anul 1965 următoarele: "În timp ce Marshall şi colegii săi se preocupau de perfecţionarea delicatului lor mecanism al echilibrului, câţiva dizidenţi neortodoxi insistau asupra faptului că nu echilibrul, ci schimbarea - schimbarea violentă - care caracterizează lumea constituia, de fapt, obiectul cercetării economice. Războiul şi revoluţia şi depresiunea (criza) şi tensiunea socială , constituiau după părerea lor, probleme fundamentale pentru cercetarea economică - şi nu echilibrul şi procesele blânde de ajustare ale unei societăţi stabile aşa cum rezultă din manuale." - vezi: Heilbroner, R., The Wordly Philosophers. The Lives, Times and Ideas of Great Economic Thinkers, Simon and Schuster, New York, 1965, p. 180

CCaapp.. 33:: CCoommeerrţţuull iinntteerrnnaaţţiioonnaall îînn ccoonnddiiţţiiiillee

rraatteelloorr ddee sscchhiimmbb ffiixxee Regimul ratelor de schimb fixe a avut două forme. Una dintre ele a

existat în cadrul sistemului monetar internaţional al etalonului aur, când rata de schimb între monede era determinată de greutatea relativă în aur a acestora. Astfel, dacă greutatea în aur a lirei sterline era de trei ori mai mare decât cea a dolarului american atunci 1 GBP = 3 USD. Cealaltă formă de existenţă a regimului ratelor de schimb fixe presupune intervenţia autorităţilor monetare în scopul menţinerii ratelor de schimb într-o marjă de fluctuaţie de +/-1%. Această din ultimă formă a existat în cadrul sistemului de la Bretton Woods.

Astfel, în cadrul sistemului etalon aur, echilibrarea balanţei de plăţi se realiza prin intermediul mecanismului de ajustare automată a preţului aurului sau prin intervenţia guvernului care, de cele mai multe ori, doar întărea acest mecanism. În cadrul sistemului de la Bretton Woods (sistemul etalonului aur-devize), guvernul avea o opţiune suplimentară: modificarea nivelului ţintă al ratei de schimb. Acest lucru era posibil doar dacă FMI ajungea la concluzia că balanţa de plăţi a ţării în cauză se afla într-o stare de “dezechilibru fundamental”.

3.1. Caracteristicile sistemului etalon aur (1870-1914)

Relaţiile băneşti au un rol important în schimburile comerciale, atât în interiorul unui stat, cât şi între state. Astfel, statul are dreptul de a bate monedă şi de a elabora normele de utilizare a banilor în tranzacţiile comerciale, în plata impozitelor şi taxelor vamale sau - în antichitate sau în evul mediu - a tributurilor. În acelaşi timp cu formarea statelor naţionale moderne şi a economiilor naţionale se formează şi sistemul monetar naţional, constituit prin norme, mecanisme şi instituţii însărcinate cu politica monetară. Sistemul monetar naţional reprezintă ansamblul unor instrumente şi relaţii băneşti adoptate de stat în vederea îndeplinirii funcţiilor banilor pentru a satisface nevoile societăţii78.

Un element important al sistemului monetar naţional constă în 78 Kiriţescu, C. C., Sistemul bănesc al leului şi precursorii lui, Editura Academiei, Bucureşti, 1967

stabilirea etalonului monetar - ca element de referinţă al banilor - care a variat de-a lungul timpului sau de la o ţară la alta. Etalonul aur a funcţionat ca un sistem monetar global în perioada 1870-1914 şi se baza pe concepţii de politică macroeconomică internaţională foarte diferite de cele care se află la baza acordurilor monetare internaţionale din cea de-a doua jumătate a secolului al XX-lea. Sistemul etalonului aur îşi găseşte originile în folosirea aurului ca monedă de schimb, unitate de cont şi de rezervă. Dacă aurul a fost folosit în această manieră din timpuri străvechi, etalonul aur, ca instituţie juridică, datează din 1819 când parlamentul britanic a adoptat Resumption Act. Această lege îşi trage numele din obligaţia Băncii Angliei de a relua practica la care renunţase la patru ani după sfârşitul războaielor napoleoniene (1793-1815) şi care consta în preschimbarea biletelor de bancă cu aur pentru un preţ fix. “Resumption Act” constituie actul de naştere al veritabilului etalon aur, deoarece a înlăturat restricţiile existente de mult timp asupra exporturilor englezeşti de aur şi lingouri de aur.

Mai târziu, în timpul secolului al XIX-lea, Germania, Japonia şi alte ţări au adoptat, de asemenea, etalonul aur. SUA au aderat la acest sistem al etalonului aur în 1879. Gold Standard Act emis în 1900 de către SUA instituţionaliza din punct de vedere legal dolarul-aur.

În condiţiile etalonului aur, o ţară înregistrează un echilibru al balanţei de plăţi atunci când suma dintre soldul balanţei contului său curent şi soldul balanţei contului de capital în afară de rezerve este egală cu zero; deci, soldul balanţei contului curent este finanţat integral prin împrumuturi internaţionale fără ca modificarea rezervelor să fie necesară.

Multe dintre guvernele ţărilor participante la acest sistem au luat o atitudine de laissez-faire în ceea ce priveşte balanţa contului curent. Echilibrarea balanţelor de plăţi pentru economiile naţionale participante la sistemul etalonului aur se realiza prin intermediul mecanismului de ajustare automată a preţului aurului. Filozoful scoţian David Hume descria acest mecanism, încă din secolul al XVIII-lea, astfel:

"Să presupunem că patru cincimi din moneda disponibilă a Marii Britanii este distrusă într-o noapte [...], atunci care ar fi consecinţa? Preţul muncii şi al mărfurilor nu ar trebui să scadă în aceeaşi proporţie [...]? Ce naţiune ar putea să ne mai facă concurenţă pe oricare piaţă în ceea ce priveşte transportul maritim sau vânzarea de produse manufacturate având în vedere preţul foarte mic pe care îl avem în condiţiile unui profit suficient de mare? În ce timp scurt, prin consecinţă, se va reface stocul de monedă distrus? Pe parcursul timpului vom pierde rapid avantajul nostru legat de costul redus al muncii şi produselor; intrările de monedă din străinătate se vor opri în momentul în care avem din nou abundenţă şi saţietate.

Din nou, să presupunem că toată moneda din Marea Britanie se multiplică de cinci ori într-o noapte: ce efecte contrare ar trebui să se întâmple? Preţul muncii şi al bunurilor va creşte atât de mult încât naţiunile străine nu-şi vor mai permite să cumpere de la noi; pe de altă parte, bunurile lor vor deveni atât de bine cotate încât [...] le vom cumpăra noi; în consecinţă, moneda noastră va ieşi din ţară; acest proces va continua până când vom ajunge la un nivel conform cu cel al ţărilor străine şi vom pierde acea superioritate legată de bogăţie [...]."79

Analiza realizată de David Hume mecanismului de ajustare a preţului aurului este un exemplu de utilizare abilă a teoriei economice în scopul implementării unei anumite politici economice. În acea epocă, mercantiliştii pretindeau că, datorită lipsei restricţiilor severe asupra comerţului şi plăţilor internaţionale, Marea Britanie se găsea în situaţia în care nu avea un stoc suficient de monedă de aur pentru a asigura o circulaţie optimă a bunurilor şi serviciilor ceea ce genera un deficit al balanţei de plăţi. Hume a respins argumentaţia mercantiliştilor demonstrând că balanţa de plăţi se ajustează automat în aşa fel încât să asigure o ofertă monetară adecvată pentru fiecare ţară.

Mercantiliştii au avansat idea că aurul şi argintul reprezintă baza avuţiei naţionale şi sunt esenţiale pentru realizarea unui comerţ în condiţii optime. În acest scop, mercantiliştii au pus în aplicare o politică economică ce împiedica ieşirile de aur şi argint din economia naţională. Principalul lor obiectiv era asigurarea unor intrări cât mai mari de metale preţioase în economie. Thomas Mun, un exponent al acestui curent de gândire, preciza pe la 1630, că modalitatea prin care o ţară îşi poate spori avuţia naţională este realizarea unui export care să asigure încasări mai mari decât cheltuielile realizate cu importul de produse.

Raţionamentul lui David Hume demonstrează imposibilitatea existenţei unui surplus al balanţei de plăţi permanent şi subliniază faptul că mercantiliştii au pus un accent exagerat pe o parte din avuţia naţională - metalele preţioase - şi au ignorat principala sursă a avuţiei naţionale care este capacitatea sa productivă.

Este uşor de tradus descrierea realizată de David Hume în termeni moderni. Să presupunem că România înregistrează un excedent al contului curent foarte mare în comparaţie cu deficitul contului de capital, fără a lua în calcul rezervele de aur. Cum importurile nete din străinătate cu destinaţia România nu sunt finanţate integral prin împrumuturi româneşti din

79 Hume, D., Of the Balance of Trade, retipărit (într-o formă prescurtată) în Eichengreen, B., (ed.), The Gold Standard in Theory and History, London, 1985, p. 39-48

străinătate, soldul trebuie compensat printr-un flux de rezerve internaţionale – este vorba de aur – către România. Acest flux reduce, în mod automat, oferta monetară din străinătate şi măreşte oferta monetară în România; aceasta determină scăderea preţurilor externe şi creşterea preţurilor româneşti.

Creşterea preţurilor româneşti simultană cu scăderea preţurilor externe reduce cererea externă pentru bunurile şi serviciile româneşti şi, în acelaşi timp, creşte cererea românească pentru bunuri şi servicii din străinătate. În acest caz, exporturile se reduc, iar importurile cresc, ceea ce face ca excedentul balanţei contului curent să se reducă. Astfel, excedentul contului curent este finanţat integral prin împrumuturi româneşti din străinătate, fără a mai fi necesară modificarea rezervelor internaţionale de aur. În aceste condiţii, fiecare dintre ţările participante la sistemul etalonului aur îşi poate echilibra balanţa de plăţi.

Acelaşi proces operează şi în sens invers, în condiţiile în care, pentru România, se înregistrează un excedent al contului de capital, fără a lua în calcul rezervele de aur, foarte mare în comparaţie cu deficitul contului curent. Diferenţa dintre valoarea excedentului contului de capital fără rezerve şi soldul contului curent (diferenţa dintre importuri şi exporturi) este destinată acordării de împrumuturi străinătăţii. Acest flux măreşte oferta monetară din străinătate şi reduce oferta monetară în România. În acest mod, preţurile externe cresc, iar preţurile româneşti scad, ceea ce determină creşterea cererii pentru exporturile româneşti şi scăderea cererii româneşti pentru importurile din străinătate. Ca urmare, exporturile României cresc, iar importurile româneşti se reduc. Astfel, deficitul balanţei contului curent se reduce şi excedentul contului de capital fără rezervele de aur este destinat integral finanţării deficitului contului curent.

Prin definirea preţului valutelor în aur, sistemul etalon aur a vizat limitarea creşterii masei monetare din economia mondială şi stabilizarea nivelului mediu mondial al preţurilor. Bineînţeles, în ţările în care a funcţionat etalonul aur, nivelul preţurilor nu a crescut între 1870-1914 în comparaţie cu perioada de după al doilea război mondial, când nivelul naţional al preţurilor a cunoscut fluctuaţii imprevizibile pe perioade scurte, iar perioadele de inflaţie alternau cu cele de deflaţie.

Pe de altă parte, etalonul aur nu a contribuit în măsură prea mare la realizarea obiectivului deplinei ocupări a forţei de muncă. Nivelul şomajului a atins cote destul de ridicate în majoritatea ţărilor industrializate în perioada 1890-1913. O cauză fundamentală a instabilităţii economice interne pe termen scurt existentă în condiţiile etalonului aur dinainte de 1914 a fost subordonarea politicii economice obiectivelor externe. Importanţa

obiectivelor de politică economică internă a ieşit la iveală la sfârşitul primului război mondial datorită instabilităţii economice din perioada interbelică 1918-1939. Consecinţele insuportabile pe plan intern ale eforturilor depuse după 1918 pentru restaurarea etalonului aur au influenţat ideile celor care au fost arhitecţii sistemului ratelor de schimb fixe de după anul 1945.

3.2. Comerţul internaţional în condiţiile etalonului aur

Evoluţia volumului valoric al comerţului mondial în perioada 1880-1913 este reprezentată în tabelul 3.1. Datele ne arată că, în perioada 1880-1913, volumul valoric al comerţului mondial în preţuri curente a crescut cu 151%. Această creştere se datorează variaţiei următorilor doi factori:

- nivelul preţurilor la diferitele mărfuri ce fac obiectul comerţului internaţional;

- volumul fizic (cantitativ) al comerţului mondial. Cei doi factori au contribuit în mod diferit, de-a lungul timpului, la

evoluţia valorică a comerţului internaţional în perioada amintită. Astfel, în perioada 1880-1890, volumul fizic al comerţului internaţional a crescut cu 77%, în timp ce volumul valoric al acestui comerţ a crescut cu doar 29%. Pe de altă parte, în perioada 1900-1913, volumul fizic al comerţului internaţional a crescut cu 62%, iar volumul valoric cu 95%.

Tabelul 3.1: Evoluţia volumului valoric al comerţului mondial 1880-1913 Volumul comerţului internaţional

(export+import) în miliarde dolari americani

Anii

în preţuri curente

în preţurile anului 1913

Ritmul mediu anual de creştere al volumului fizic al

comerţului mondial (%)

1880 25,7 22,5 - 1890 28,8 30,8 3,7 1900 33,1 39,8 2,9 1910 53,0 54,5 3,7 1913 64,6 64,6 6,2

Media - - 4,1 Sursa: prelucrat datele din Sută, N., Sută-Selejan, S., Istoria comerţului mondial şi

a politicii comerciale, Ed. All, 1997, p. 68 De asemenea, acelaşi tabel 3.1 ne arată că ritmul mediu anual de

creştere al comerţului mondial a variat între 2,9% pentru perioada 1890-1900 şi 6,2% pentru perioada 1910-1913. Ritmul mediu anual de creştere al comerţului mondial a fost de 4,1% pentru anii 1880-1913.

În concluzie, sistemului etalonului aur a asigurat condiţiile necesare pentru o creştere susţinută a comerţului mondial.

Ponderea diverselor continente (în % din total) în comerţul internaţional în perioada 1886-1913 a evoluat după cum ne arată tabelul 3.2.

Tabelul 3.2: Orientarea geografică a comerţului internaţional

Continentele 1886-1890 1900 1913 Europa 67,0 65,9 61,2America (Nord şi Sud) 17,2 19,1 21,5Asia 9,5 9,5 11,4Africa 2,6 3,2 3,4Oceania 3,7 2,3 2,5

Total 100,0 100,0 100,0Sursa: Sută, N., Sută-Selejan, S., Ibidem, p. 71 Din tabelul 3.2, se observă că Europa avea cea mai pondere în comerţul

internaţional, iar această pondere a variat, în perioada amintită, de la 67% la 61,2%. Pentru majoritatea ţărilor dezvoltate din acest continent, comerţul intracontinental avea ponderea cea mai mare.

În celelalte continente (America, Asia şi Africa) comerţul internaţional a fost mai puţin dezvoltat, dar s-a înregistrat o creştere a ponderii comerţului intercontinental generată de intensificarea schimburilor comerciale dintre metropole şi colonii (ţări dependente).

În perioada funcţionării etalonului aur, comerţul internaţional cu produse industriale finite al ţărilor dezvoltate a crescut mult mai repede decât comerţul internaţional. Acest lucru este arătat şi de tabelul 3.3 ce prezintă creşterea exportului total şi al exportului de produse finite pentru un grup de patru ţări dezvoltate în perioada 1900-1913 (în %).

Tabelul 3.3: Creşterea exportului total şi al exportului de produse finite pentru un grup de patru ţări dezvoltate în perioada 1900-1913 (în %)

Anglia Franţa Germania SUA Export

total Export

de produse

finite

Export total

Export de

produse finite

Export total

Export de

produse finite

Export total

Export de

produse finite

62 83 43 100 119 200 68 110 Sursa: Sută, N., Sută-Selejan, S, Ibidem, p. 69

3.3. Comerţul exterior românesc în perioada etalonului aur

Până la mijlocul secolului XIX, sistemul social dominant în societatea românească era cel feudal. Dacă în secolele XI-XVI, îndeosebi către sfârşitul acestei perioade, Imperiul Otoman era vădit interesat în a dispune de aurul,

argintul şi sarea din Principatele Române, între 1601-1848, atât Turcia, cât şi Austria, Prusia şi Polonia, în afara bunurilor amintite, urmăreau aprovizionarea din Principate cu grâne, vite, oi, cai, porci, lână, seu, miere, legume şi fructe, iar Rusia îndeosebi cu vin.

Primul gânditor autohton care a abordat cu o deosebită clarviziune problematica schimburilor comerciale externe româneşti a fost Dimitrie Cantemir. Profunzimea analizei sale din prima parte a secolului al XVIII-lea stârneşte şi acum o mare admiraţie: "Ţara noastră, deşi trimite străinilor mai multe mărfuri decât primeşte de la ei, suferă totuşi, tot timpul de lipsă de bani. Căci negustorii străini: turci, evrei, armeni, greci... şi-au însuşit din pricina nepăsării a lor noştri, tot comerţul Moldovei, ducând obişnuit la Constantinopol şi în alte oraşe, turme şi cirezi întregi de oi şi vite pe un preţ mic în Moldova şi vânzându-le acolo de două sau trei ori mai scump"80.

Această idee îşi menţine şi astăzi veridicitatea; experienţa istorică demonstrează că, în unele cazuri, comerţul exterior poate aduce un câştig mai mare decât alte activităţi umane. Dimitrie Cantemir era adeptul ideii necesităţii implicării directe a negustorilor români în vânzarea pe pieţele internaţionale a produselor autohtone; această implicare era motivată de existenţa unor preţuri mai mari pe pieţele externe în comparaţie cu piaţa internă în condiţiile în care exista o cerere expresă pentru produsele româneşti, iar distanţa faţă de partenerii comerciali era relativ mică.

După revoluţia de la 1848 şi sub influenţa civilizaţiei occidentale, se deschide odată cu formarea statului modern român şi prin acţiunea determinantă a acestuia, perioada tranziţiei către economia de piaţa modernă având ca model capitalismul occidental. Trebuie subliniat faptul că realităţile sociale şi economice existente în ţara noastră nu se articulau cu acesta.

Un rol deosebit de important în dezvoltarea economică a României l-a avut înfiinţarea în anul 1880 a Băncii Naţionale a României ca singură instituţie din ţară care deţinea privilegiul de emisiune a monedei naţionale. Forma juridică a B.N.R. a fost aceea de societate pe acţiuni cu participarea statului la capitalul social81.

Creşterea volumului comerţului exterior al României în perioada 1872-1911 este reflectată de tabelul 3.4.

Tabelul 3.4: Evoluţia comerţului exterior românesc Export Import Soldul balanţei

comerciale Anii (totaluri

pe 5 ani) suma

(mil. lei) % suma

(mil. lei) % (+) (-)

80 Cantemir, D, Descrierea Moldovei, Ed. Academiei Române, 1973, p. 299 81 Negrea, R., Banii şi puterea, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1990, p. 137

1 2 3 4 5 6 7 1872-1876 838,9 100 596,7 168 242,5 - 1892-1896 1.539,2 183 1.875,6 314 - 336,4 1897-1901 1.290,3 159 1.588,5 266 - 298,4 1902-1906 1940,3 231 1.624,3 280 326,4 - 1907-1911 2706,7 322 2.192,4 369 514,4 -

Clipa, N., Iacob, Gh., Idei şi fapte din istoria economică a României, Ed. Plumb, Bacău - 1994, p. 136

Analizând datele din tabelul 3.4 se poate observa, în primul rând, că valoarea exporturilor şi, respectiv, a importurilor a crescut de peste 3 ori în perioada 1872-1911 iar, în al doilea rând, soldul balanţei comerciale a fost, în majoritatea anilor, pozitiv.

Structura comerţului exterior al României, în anul 1913, este prezentată în tabelul 3.5.

Tabelul 3.5: Structura comerţului exterior al României în anul 1913 (%) Import Export Ţara

Cantitate Valoare Cantitate Valoare Austro-Ungaria 33,25 23,42 17,00 14,29Germania 26,71 40,31 6,13 7,81Anglia 19,42 9,45 8,61 6,69Rusia 2,33 2,19 0,75 0,55Italia 2,80 3,71 10,63 10,63Franţa 1,30 5,79 7,88 9,47Turcia 3,67 2,50 4,48 5,49Elveţia 0,09 1,33 0,03 0,04Grecia 0,45 0,46 0,63 0,85Ţările de Jos 2,47 6,87 6,82 6,71SUA 2,99 5,41 0,01 0,02Belgia 2,29 2,80 25,43 27,14

Clipa, N., Iacob, Gh., Ibidem, p. 137 Din tabelul 3.5, se observă că principalii parteneri comerciali ai

României la export în anul 1913 au fost: Belgia, Austro-Ungaria, Italia, Franţa, Germania, iar la import - Germania, Austro-Ungaria, Anglia, Franţa, SUA.

3.4. O analiză a sistemului de la Bretton Woods

Până în anul 1944, nu a existat un sistem monetar internaţional, ci un ansamblu de relaţii monetare care se dezvolta, pe baza unor funcţii băneşti ce s-au afirmat spontan, sub imperiul necesităţilor schimburilor economice externe, fără o reglementare monetară sau instituţională internaţională. Un sistem monetar internaţional ia fiinţă atunci când se stabilesc un ansamblu de principii şi reglementări privind cooperarea monetară reciprocă, ce au

ca scop adoptarea unui etalon monetar internaţional comun, a unor mecanisme de cursuri de schimb valutar şi crearea unui organism internaţional specializat în supravegherea funcţionării întregului sistem82.

În iulie 1944, a avut loc la Bretton Woods, în New Hampshire, o întâlnire la nivel înalt unde s-au redactat şi semnat articolele Acordului Fondului Monetar Internaţional (FMI)83. Deşi războiul nu se terminase încă, SUA şi aliaţii săi căutau soluţii pentru rezolvarea problemelor economice din perioada postbelică. În acest sens, se spera în punerea la punct a unui sistem monetar internaţional, care să asigure condiţiile necesare pentru îndeplinirea obiectivelor macroeconomice fundamentale ale unei economii naţionale deschise: a) deplina ocupare a forţei de muncă şi stabilitatea preţurilor; b) realizarea echilibrul exterior fără a impune restricţii schimburilor internaţionale.

În cadrul reuniunilor experţilor şi delegaţilor statelor participante la conferinţă, atenţia şi discuţiile s-au concentrat asupra a două planuri de creare a sistemului monetar internaţional postbelic: planul american prezentat de H. D. White (consilier la Ministerul de finanţe al S.U.A.) şi planul englez prezentat de J. M. Keynes (consilier onorific al Ministerului de finanţe al Marii Britanii).

Planul englez purta denumirea de "Uniunea de cliring" şi avea în vedere următoarele:

- crearea unei instituţii monetare internaţionale, ca autoritate interguvernamentală;

- crearea unei unităţi monetare de cont comune, numită bancor, distribuită gratuit statelor membre proporţional cu ponderea lor în comerţul internaţional înainte de declanşarea războiului mondial.

Bancorii puteau fi folosiţi la cumpărarea de mărfuri şi servicii, urmând ca aceste mărfuri şi servicii să fie compensate cu exporturile de mărfuri şi servicii. Deci, încasările urmau să fie compensate cu plăţile. Uniunea de cliring, în colaborare cu statele membre, urma să stabilească în comun cursurile de schimb valutar. Anglia, împreună cu dominioanele şi coloniile sale, aveau o pondere mare în comerţul mondial şi urmau, conform planului englez, să primească o cotă substanţială din totalul bancorilor.

Planul american purta denumirea de "Fond de stabilizare" şi aborda o problematică valutară mai vastă, exprimând interesele americane. SUA avea o economie dezvoltată, o monedă naţională puternică, importante rezerve în

82 Oprescu, D., Sistemul monetar internaţional, Editura Academiei, Bucureşti, 1981 83 Rotariu, I., Perian, R., Cadrul instituţional al relaţiilor economice internaţionale, Ed. Orizonturi Universitare, Timişoara, 1997, p. 6

aur. SUA urmărea eliminarea restricţiilor din calea comerţului internaţional şi efectuarea de plăţi multilaterale, care presupuneau convertibilitatea tuturor valutelor. La început, planul american prevedea şi el o unitate monetară comună, numită unitas, prevedere abandonată la cererea Congresului american, deoarece această unitate monetară comună ar fi făcut concurenţă dolarului american, care urma să fie pivotul sistemului monetar internaţional postbelic. Dreptul de vot al statelor la luarea deciziei în Fond trebuia să fie proporţional cu cota vărsată la Fond, în care SUA avea şi are o pondere substanţială. La determinarea cotei fiecărui stat, urma să se ia în calcul mai mulţi indicatori: ponderea în comerţul mondial, ponderea în PIB mondial, ponderea în rezervele monetare mondiale etc. Deci, SUA urma să aibă ponderea principală în totalul voturilor şi, implicit, dreptul majoritar de vot.

În ultimă instanţă, a fost adoptat planul american, cu unele amendamente. Astfel, prevederea americană iniţială, potrivit căreia cursurile de schimb valutar urmau să fie stabilite, practic, în mod unilateral, de Fond, a fost înlocuită cu prevederea engleză, conform căreia aceste cursuri se stabilesc prin negociere, de comun acord, între statul membru şi Fond. În general, modificările planului american au vizat, cu deosebire, prevederi care ar fi dus la încălcarea grosolană a suveranităţii statelor.

Sistemul stabilit prin acordul de la Bretton Woods prevedea existenţa unor rate de schimb fixe, care aveau o marjă de fluctuaţie între -1% şi +1% în raport cu dolarul american şi o valoare a aurului invariabilă de 35 $/uncia. Ţările membre deţineau rezervele lor internaţionale oficiale în mare parte în aur sau în dolari americani şi aveau dreptul de a vinde moneda americană contra aurului la Rezerva Federală la un preţ oficial. Sistemul de la Bretton Woods era, prin urmare, unul în cadrul căruia dolarul american era principala valută de rezervă.

În cadrul reuniunii de la Bretton Woods, elementul nenegociabil a fost rolul cheie, care urma să-l aibă dolarul american, în arhitectura sistemului monetar postbelic. Prin declaraţia comună a experţilor, rezulta clar că mecanismele, ce urmau să fie adoptate, corespundeau cu ideile de bază ale planului american, acestea fiind apreciate drept cele mai realiste. De asemenea, s-a stabilit că etalonul monetar, ce va sta la baza sistemului, va fi etalonul aur-devize; prin devize se înţelegea, practic, dolarul şi doar, în subsidiar, lira sterlină, celelalte valute fiind excluse din rândul valutelor cheie, de rezervă şi de mijloc de plată.

Fondul Monetar Internaţional a oferit următoarele instrumente pe care ţările membre le puteau folosi pentru asigurarea echilibrului intern (stabilitatea preţurilor şi deplina ocupare a forţei de muncă) şi, respectiv, a echilibrului extern (echilibrul balanţei contului curent):

1) Liniile de credit ale Fondului Monetar Internaţional. Fondul Monetar Internaţional era pregătit să acorde devize membrilor săi pentru a le permite să traverseze perioadele când balanţa contului curent era deficitară, dar numai în condiţiile în care se punea la punct o politică monetară sau fiscală care să asigure deplina ocupare a forţei de muncă. Membrii vărsau Fondului Monetar Internaţional o anumită cantitate de aur sau de devize: acestea constituiau resursele care puteau fi utilizate pentru acordarea de credite. Prin intrarea în Fondul Monetar Internaţional, fiecărui membru i se repartizează o cotă, care este determinată de contribuţia sa la rezervele fondului şi de drepturile speciale de tragere (DST) asupra acestuia. Fiecare ţară trebuia să depună la fond o cantitate de aur a cărui valoare era egală cu un sfert din cota sa. Celelalte trei sferturi ale cotei luau forma unei contribuţii în monedă naţională. Ţările membre aveau dreptul de a-şi răscumpăra propria monedă naţională pentru a obţine temporar de la fond aur sau devize străine de o valoare egală cu subscrierea lor la fond în aur. Astfel, ele puteau împrumuta de la fond aur sau devize străine (până la o anumită limită), dar trebuiau să se supună unui control sever al fondului în ceea ce priveşte politicile lor macroeconomice.

2) Parităţile ajustabile. Ratele de schimb ţintă puteau fi schimbate – devalorizate sau revalorizate în raport cu dolarul american – dacă Fondul Monetar Internaţional ajungea la concluzia că balanţa de plăţi a ţării în cauză se afla într-o stare de “dezechilibru fundamental”. Termenul “dezechilibru fundamental” nu era definit în articolele Acordului Fondului Monetar Internaţional, dar clauza respectivă era asimilată cu situaţia în care o ţară se confrunta, pe plan internaţional, cu variaţii permanente şi adverse ale volumului cererii pentru produsele sale. De exemplu, pentru o ţară care se confruntă cu un nivel al şomajului relativ ridicat şi cu un deficit important al contului curent, devalorizarea poate ameliora simultan situaţia angajării forţei de muncă şi cea a balanţei contului curent, evitându-se astfel epuizarea rezervelor internaţionale în scopul menţinerii unei rate de schimb fixe.

În acordurile de la Bretton Woods, asupra rolului aurului s-au convenit următoarelor principii:

a) aurul este etalon, alături de dolarul convertibil în aur; b) aurul are un preţ fix, de 35 dolari uncia de aur fin84; c) aurul poate fi comercializat de către băncile centrale doar la preţul

oficial de 35 dolari uncia. Când o bancă centrală doreşte să vândă şi să cumpere aur, poate apela

la piaţa (bursa) aurului, dar cu respectarea preţului oficial (cu o variaţie 84 O uncie cântăreşte circa 31,103481 grame aur fin.

limitată de +/-0,75%), influenţând astfel şi preţul pieţei particulare. Preţul oficial al aurului era decisiv pentru ca dolarul să-şi păstreze paritatea de 0,888671 gr. aur, cât reprezenta în 1934, paritate reconfirmată de guvernul american în 1944. Acest rol al preţului aurului rezultă din raportul ce defineşte paritatea metalică a dolarului:

Valoarea paritară a USD = 31,5/35 = 0,888671 gr. aur Dacă preţul aurului creşte, sporind numitorul 35 din fracţia de mai sus,

paritatea metalică a dolarului scade proporţional. La bursa din Londra, preţul aurului a avut o evoluţie oscilantă în perioada funcţionării sistemului de la Bretton Woods - vezi tabelul 3.6.

Tabelul 3.6: Evoluţia preţului aurului la Bursa din Londra (în dolari SUA/uncie) Ani Preţ 1950 34,7 1960 43,6 1970 37,4

Sursa: ***, International Financial Statistics, nr. 5/2001 O problemă ce a preocupat statele participante la Conferinţa monetară

internaţională de la Bretton Woods s-a referit la asigurarea convertibilităţii monedelor şi eliminarea restricţiilor din plăţile internaţionale, la nerepetarea practicilor din perioada interbelică, când se formaseră diferite "blocuri" sau "zone monetare" (zona dolarului, zona lirei sterline, zona francului), care deţineau mecanisme specifice neaccesibile monedelor din afara zonei monetare respective.

La fel cum acceptarea generală a monedei naţionale a eliminat trocul în interiorul economiei naţionale, utilizarea monedelor naţionale în schimburile internaţionale permite economiei mondiale funcţionarea într-un mod mai eficient. În acest sens, articolele Acordului Fondului Monetar Internaţional au creat condiţiile necesare pentru ca ţările membre să treacă, mai rapid, la convertibilitatea monedelor lor naţionale în plăţile lor de cont curent.

O monedă convertibilă este o monedă care poate fi utilizată, în mod liber, în tranzacţiile internaţionale de către cetăţenii unei ţări. De asemenea, convertibilitatea este strâns legată de etalonul monetar şi de apariţia şi utilizarea bancnotelor naţionale în relaţiile economice internaţionale. Atâta timp cât aurul era mijloc de circulaţie, nu se punea problema convertibilităţii. Dar utilizarea aurului, ca mijloc de circulaţie internaţională, era incomodă pentru valorile mari şi plină de riscuri. Utilizarea bancnotelor convertibile în aur, înlătură ambele incoveniente. În condiţiile etalonului aur, convertibilitatea consta în capacitatea bancnotelor de a fi preschimbate la cerere în aur la paritatea metalică a bancnotei. Convertibilitatea în aur a bancnotelor a evoluat în paralel cu etalonul aur. Astfel, ea se realiza, la

început, atât sub formă de aur-monedă, cât şi/sau sub formă de aur-lingou (1 lingou aur = 12,44414 kg). După primul război mondial, când monedele din aur au ieşit din circulaţia monetară, convertibilitatea în aur se realiza numai sub formă de lingouri, deci la cererea marilor posesori de bancnote.

La Bretton Woods, s-a adoptat etalonul aur-devize şi, astfel, bancnotele puteau, în mod teoretic, să fie preschimbate atât în aur, cât şi în valute la o paritate iniţial fixă. Dar, la Bretton Woods, convertibilitatea în aur a fost adoptată doar pentru dolari şi conversia dolarilor în aur putea fi realizată numai la cererea băncilor centrale ale statelor membre ale FMI. Deci, dolarul era convertibil în aur-lingou doar în interiorul FMI. Celelalte valute aveau o paritate valutară stabilită, de regulă, faţă de dolar, iar unele monede chiar şi o paritate metalică, fără a fi convertibile în aur.

Deficitul cronic şi îndelungat al balanţei de plăţi a SUA a condus la un aflux enorm de dolari, atât în circulaţia valutară internaţională, cât şi în activele de rezervă ale băncilor centrale şi comerciale. Deoarece, în timp, dolarul a depăşit nivelul considerat optim în rezervele monetare, statele membre ale FMI, prin băncile lor centrale, au început să ceară îndeplinirea de către SUA a obligaţiei asumate la Bretton Woods de convertire a dolarilor în aur. Dacă, în 1944, SUA aveau un stoc de aur echivalat la aproximativ 24 miliarde dolari SUA, pe parcursul convertirii dolarilor în aur, la cererea celorlalte state membre ale FMI, acest stoc reprezenta, în 1971, doar circa 10 miliarde dolari SUA, nivel socotit minim necesar, pentru securitatea economică americană, ceea ce a condus la abandonarea, la 15 august 1971, a convertibilităţii dolarului în aur.

În aceste condiţii, s-a schimbat şi conţinutul noţiunii de convertibilitate: s-a trecut de la convertibilitatea aur la convertibilitatea valutară. În aceste condiţii, în cadrul sistemului de la Bretton Woods, era posibil că un cetăţean francez care deţine dolari americani să îi utilizeze pentru a face cumpărături în SUA, îi poate vinde pe piaţa valutară pentru franci francezi sau îi poate vinde băncii centrale din Franţa, care are dreptul de a-i ceda Rezervei Federale contra aur. Existenţa unei neconvertibilităţii generale face ca derularea comerţului internaţional să fie extrem de dificilă. De exemplu, o firmă franceză ar putea să refuze să vândă produsele sale unei firme germane pentru mărci germane neconvertibile, deoarece firma franceză nu poate utiliza mărcile germane decât cu respectarea condiţiilor impuse de guvernul german. În absenţa unei pieţe pentru francul francez, determinată de neconvertibilitate, firma germană se găseşte, la rândul ei, incapabilă de a obţine moneda franceză pentru a cumpăra bunuri din Franţa. Singura manieră de a realiza comerţul internaţional ar fi trecerea la troc, cu alte cuvinte, schimbul direct de produse contra produse. În scopul optimizării

tranzacţiilor de vânzare-cumpărare internaţionale, marea majoritate a ţărilor europene au trecut la convertibilitatea valutară în 1958. Ulterior, un alt actor important în comerţul mondial, Japonia, a trecut, la rândul său, la convertibilitatea valutară a yenului japonez în anul 1964.

În perioada interbelică, relaţiile monetare internaţionale se caracterizau printr-o mare instabilitate a cursurilor valutare, ca rezultat al modificării frecvente a valorilor paritare, ceea ce se exprima prin repetate devalorizări sau revalorizări, acestea fiind folosite ca instrumente de concurenţă neloială pe piaţa mondială. De aceea, la Bretton Woods s-a urmărit ca, în sistemul monetar internaţional, să funcţioneze sistemul parităţilor şi cursurilor fixe.

Prin valoarea paritară (par value) se înţelege conţinutul valoric al monedei naţionale exprimat printr-o cantitate din etalonul monetar care funcţionează: aur, o altă monedă naţională, DST sau un alt "coş" de valute - vezi tabelul 3.7.

Pe baza parităţii monetare, se stabilea cursul paritar sau oficial al valutelor. Astfel, după cum rezultă din tabelul 3.7, în 1967, valoarea paritară a dolarului era de 0,888671 gr. aur fin, iar a francului francez era de 0,180000 gr. aur fin. Raportul dintre ele (paritatea monetară) se calcula sub forma unei fracţii (0,888671/0,180000). Rezultă că paritatea monetară în acel an era de 4,93706 franci francezi pentru un dolar SUA. Acest raport era denumit curs paritar sau curs oficial.

Tabelul 3.7: Valoarea paritară în condiţiile etalonului aur (în grame aur fin) Ani Dolar SUA Lira sterlină Franc francez 1913 1,150463 7,322382 0,290323 1967 0,888671 2,132810 0,180000

Sursa: ***, Monetary Systems of the Principal Countries of the World, IFS, 1968 Dar valutele se vând şi se cumpără pe piaţa valutară la un curs

determinat de mai mulţi factori, în primul rând de raportul cerere-ofertă la acea valută, ceea ce face ca, pe piaţa valutară, cursul de schimb valutar să difere de cursul paritar sau oficial.

Conform prevederilor acordului de la Bretton Woods, toate statele membre ale FMI cu valute convertibile, cu excepţia SUA, aveau obligaţia să intervină pe pieţele valutare în scopul de a menţine - prin mecanismul cererii şi ofertei - raportul dintre propria monedă naţională şi dolarul SUA cu o abatere de curs maxim de +/1%. Această presupunea ca a) statul membru să cumpere dolari oferind monedă naţională (echivalând cu emisiunea monetară) când cursul faţă de moneda americană se apropia de -1%, ca urmare a deprecierii dolarului, sporind astfel cererea de dolari şi menţinând cursul dolarului în limita convenită şi b) să vândă dolari din rezervele valutare cumpărând de pe piaţa valutară propria monedă, sporind astfel

oferta de dolari, astfel încât dolarul, faţă de propria monedă, să nu se deprecieze, să nu depăşească limita superioară de +1%. Această obligaţie ca statele membre să intervină pe piaţa valutară prin vânzări şi cumpărări de dolari nu era valabilă pentru SUA, întrucât în statutul FMI se preciza că statul, care are moneda naţională convertibilă în aur, nu trebuie să intervină şi pe piaţa valutară.

3.5. Prăbuşirea sistemului de la Bretton Woods

În cadrul sistemului de la Bretton Woods, o ţară, care înregistrează un dezechilibru al contului curent persistent şi considerabil, putea opera o devalorizare/revalorizare a monedei sale naţionale. De exemplu, dacă Franţa avea un deficit al contului curent, atunci autorităţile monetare puteau opera cu acceptul Fondului Monetar Internaţional o devalorizare a francului francez. În acest caz, toate persoanele care deţineau depozite monetare în franci franci francezi sufereau, în momentul devalorizării, o pierdere: valoarea exprimată în valută străină a activelor în franci francezi se diminua datorită modificării ratei de schimb. În aceste condiţii, deţinătorii de franci francezi trebuiau să convertească titlurile lor în alte monede. Pentru a menţine rata de schimb a francului francez în raport cu dolarul în banda de fluctuaţie de -1% şi +1%, Banca Centrală a Franţei trebuia să cumpere franci francezi şi să furnizeze active în monede străine, pe care participanţii pe piaţă să şi le dorească să le obţină. În mod asemănător, o ţară care înregistrează un excedent al balanţei contului curent reprezenta o candidată la reevaluarea monedei sale naţionale. Băncile centrale ale acestora trebuiau să vândă o parte din rezervele lor oficiale pentru a evita aprecierea monedelor lor naţionale. În această situaţie, o ţară se putea confrunta cu riscul unei creşteri necontrolate a ofertei monetare ce ar putea provoca creşterea preţurilor interne şi bulversarea echilibrului intern al economiei.

Punctul vulnerabil al sistemului de la Bretton Woods era dat de faptul că obţinerea echilibrului interior şi exterior se realiza destul de greoi în condiţiile creşterii mobilităţii capitalurilor. Trecerea la convertibilitatea valutelor din anul 1958 a determinat apariţia unor posibilităţi crescute de deplasare a resurselor financiare pe plan internaţional. În aceste condiţii, deficitele şi excedentele conturilor curente au căpătat o semnificaţie suplimentară, în cadrul noilor condiţii marcate de existenţa unei mobilităţi crescute a capitalurilor private. Crizele balanţelor de plăţi au devenit din ce

în ce mai frecvente şi mai violente în anii 1960 şi la începutul anilor 1970. Un deficit record al balanţei de plăţi a Marii Britanii de la începutul anului 1964 a condus la o perioadă de speculare a lirei sterline: aceasta a complicat politica britanică până în anul 1967, când lira sterlină a fost devalorizată. Franţa a devalorizat francul, iar Germania a revalorizat marca germană în anul 1969, ca urmare a unor atacuri speculative. Aceste crize au devenit puternice la începutul anilor 1970, ceea ce a provocat o criză majoră a sistemului ratelor de schimb fixe.

De asemenea, la sfârşitul anilor 1960 şi începutul anilor 1970, s-au înregistrat, la nivelul multor economii naţionale, dezechilibre interne. În tabelul 3.8, este prezentată evoluţia ratei anuale a inflaţiei pentru principalele economii europene în perioada 1966-1972, iar, în tabelul 3.9, este prezentată rata şomajului pentru unele ţări din Europa în anul 1970.

Tabelul 3.8: Evoluţia ratei anuale a inflaţiei pentru principalele economii europene în perioada 1966-1972

Ţara 1966 1967 1968 1969 1970 1971 1972 Marea Britanie 3,6 2,6 4,6 5,2 6,5 9,7 6,9 Franţa 2,8 2,8 4,4 6,5 5,3 5,5 6,2 R.F.G. 3,4 1,4 2,9 1,9 3,4 5,3 5,5 Italia 2,1 2,1 1,2 2,8 5,1 5,2 5,3

Sursa: ***, Principalii indicatori economici: statistici istorice 1964-1983, Organizaţia de Cooperare şi de Dezvoltare Economică, Paris, 1984

Tabelul 3.9: Rata şomajului pentru unele ţări din Europa în anul 1970 Ţara Marea Britanie Franţa R.F.G. Italia Rata anuală a şomajului (%)

2,5 1,3 0,6 4,4

Sursa: ***, Economie europeene, Commision des Communautes europeenes, Juillet 1981, Numero 9

În cadrul sistemului de la Bretton Woods, problemele legate de menţinerea echilibrului exterior al Statelor Unite erau diferite faţă de cele întâlnite de celelalte ţări. Responsabilitatea principală a SUA era de a menţine preţului aurului la 35 $ uncia şi, în particular, de a garanta că băncile centrale străine pot converti în aur activele lor în dolari la acest preţ. Din acest motiv, SUA trebuiau să deţină rezerve suficiente de aur.

Posibilitatea ca alte ţări să poată converti activele lor în dolari contra aur reprezenta o constrângere externă potenţială, care apăsa asupra politicilor macroeconomice a S.U.A. De cele mai multe ori, băncile centrale străine aveau tendinţa de a păstra dolarii acumulaţi deoarece aceştia permiteau obţinerea unei dobânzi şi constituiau o monedă internaţională prin excelenţă. Şi modul de funcţionare al sistemului de la Bretton Woods dicta ca băncile centrale străine să continue acumularea dolarilor. Oferta mondială de aur nu creştea într-un ritm suficient de rapid pentru a susţine creşterea

economică mondială; în aceste condiţii, singura metodă prin care băncile centrale puteau menţine rezervele internaţionale adecvate menţinerii ratelor de schimb în banda de fluctuaţie admisă de +/1% era acumularea de dolari. Conversiile oficiale de dolari contra aur se produceau ocazional: ele determinau reducerea stocului de aur american şi generau îngrijorare pentru S.U.A. Dar, pentru o lungă perioadă de timp, majoritatea băncilor centrale au păstrat dolarii în rezervele lor şi n-au apelat la dreptul lor de a schimba dolarii contra aurului american.

Primele semne de dificultate, în ceea ce priveşte menţinerea echilibrului exterior al SUA, au apărut la sfârşitul anilor 1960 când soldul anual al balanţei contului curent a început să scadă de la +7 miliarde dolari americani în anul 1964 la -5 miliarde dolari americani în anul 1972. De asemenea, în aceeaşi perioadă, SUA au început să aibă dificultăţii şi în ceea ce priveşte menţinerea echilibrului intern, deoarece rata anuală a inflaţiei a început să crească de la 1% în 1964 la 7% în 1970 (vezi tabelul 3.10).

Tabelul 3.10: Dificultăţile S.U.A. în menţinerea echilibrului intern şi extern Anul Soldul balanţei contului curent

(miliarde dolari americani) Rata de creştere anuală a inflaţiei

(%) 1964 +7 1 1965 +5 2 1966 +3 3 1967 +1 3 1968 +0,5 5 1969 +0,2 6 1970 +3 7 1971 -1 5 1972 -5 3

Sursa: ***, Economic Report of the President, 1985 Un factor ce avut o contribuţie ce nu poate fi neglijată la prăbuşirea

sistemului de la Bretton Woods a fost politica economică pusă în aplicare de S.U.A. în perioada anilor 1965-1968. În 1965, cheltuielile militare ale S.U.A. au crescut foarte mult datorită deciziilor luate de administraţia Johnson în ceea ce priveşte intensificarea războiului din Vietnam. În acelaşi timp, celelalte cheltuieli publice americane au crescut puternic în urma punerii în aplicare a programului prezidenţial intitulat "Marea Societate". Acest program includea, printre altele, fonduri pentru finanţarea educaţiei publice şi pentru restructurarea urbană. Aceste creşteri de cheltuieli publice nu au fost compensate prin majorarea taxelor şi impozitelor deoarece anul 1966 era un an electoral, iar preşedintele Johnson dorea să evite investigaţiile pe care Congresului american le-ar fi solicitat în ceea ce priveşte destinaţia cheltuielilor publice în cazul în care s-ar fi solicitat o

majorare a taxelor şi impozitelor. În aceste condiţii, s-a creat o expansiune substanţială a cheltuielilor

bugetare ce a contribuit, în a doua jumătate a anilor 1960, la declanşarea unei creşteri a preţurilor în S.U.A. simultană cu o puternică deteriorare a soldului balanţei contului curent - vezi tabelul 3.10. În scopul reducerii inflaţiei, politica monetară a S.U.A. a devenit restrictivă prin creşterea ratei dobânzii. Efectele negative generate de creşterea ratei dobânzii au determinat Rezerva Federală să decidă aplicarea unei politici monetare expansive. Această politică a generat un proces de accelerare a inflaţiei. Deşi în anul 1968, s-a decis majorarea taxelor şi impozitelor, această măsură s-a dovedit a fi tardivă deoarece, în acel moment, economia americană era deja puternic afectată negativ de măsurile luate anterior de administraţia Johnson.

Sistemul monetar internaţional, rezultat din acordurile de la Bretton Woods, a guvernat relaţiile internaţionale până în anul 1971, când a încetat practic să funcţioneze, după decizia preşedintelui Nixon, din 15 august 1971, de a nu mai asigura convertibilitatea în aur a dolarului. În acelaşi timp, preşedintele american a anunţat stabilirea unei taxe de 10% pentru toate produsele importate în S.U.A.

La 18 decembrie 1971, în cadrul unei reuniuni realizate la "Institutul Smithsonian" din Washington, primele 10 ţări, cele mai bogate din lume, au decis să instituie un regim al ratelor de schimb controlate, cu o lărgire a marjelor de fluctuaţie faţă de dolarul american, de +/-2,5%. S-a procedat, totodată la o revizuire a parităţilor. Dolarul, lira italiană şi francul elveţian au fost devalorizate. Yenul, marca germană şi francul belgian au fost reevaluate. Lira sterlină şi francul francez nu au fost modificate. Preţul unciei de aur a crescut, de la 35 $ la 38$, ca urmare a devalorizării monedei americane.

Balanţa de plăţi americană nu a revenit la echilibru în 1972, dolarul continuând să se deprecieze. La 9 februarie 1973, piaţa valutară americană s-a închis ca urmare a unui puternic atac speculativ împotriva dolarului şi s-a redeschis la 14 februarie, prin anunţarea oficială a celei de-a doua devalorizări a dolarului, cu 10%. Nici această măsură nu a fost suficientă, piaţa fiind din nou închisă, pe 2 martie. Tranzacţiile au fost reluate la 19 martie, când autorităţile monetare au abandonat definitiv regimul ratelor de schimb fixe şi au trecut la regimul ratelor de schimb controlate ce permite flotarea monedei Japoniei şi a principalelor ţări europene în raport cu dolarul.

În istoria evoluţiei sistemului de la Bretton Woods se pot identifica două etape:

a) Perioada 1945-1968 s-a caracterizat printr-o lipsă acută de mijloace

de plată internaţionale; în această perioadă, a avut loc aşa-numita "fugă după dolari". Ţările lumii aveau nevoie de dolari întrucât balanţa comercială americană era excedentară, iar aprovizionarea economiei mondiale cu dolari se realiza prin următoarele modalităţi: cheltuielile realizate de bazele militare din străinătate, exportul de capital financiar american şi ajutoarele economice americane destinate străinătăţii. În figura 3.1 este prezentat circuitul dolarilor prin economia mondială prin care statele lumii îşi constituiau rezervele valutare din dolarii distribuiţi de economia americană (săgeţile cu numărul 1), iar excedentul comercial american conducea la redirijarea dolarilor din străinătate în S.U.A prin plata contravalorii exporturilor americane de către statele lumii (săgeţile cu numărul 2).

b) Perioada 1968-1973 s-a caracterizat printr-un aflux masiv de dolari în circuitele valutare internaţionale, ca urmare a începerii procesului cronic de creştere a deficitului balanţei comerciale americane (proces care continuă şi în zilele noastre). În această perioadă are loc procesul denumit "fuga de dolari"; acest proces a fost generat de cantitatea mare de dolari pe care statele lumii le aveau în rezervele lor valutare, în condiţiile în care rezervele în aur americane s-au redus drastic, neacoperind contravaloarea dolarilor din rezervele oficiale ale statelor.

În concluzie, regimul ratelor de schimb fixe presupune marele incovenient de a permite operatorilor să speculeze fără riscuri şi să inducă, astfel, un val de speculaţie destabilizant. Principalul avantaj constă în cadrul stabil, oferit schimburilor comerciale internaţionale. Această stabilitate a fost totuşi relativă, în măsura în care reevaluările şi devalorizările au marcat

Figura 3.1: Circuitul dolarilor americani în economia mondială în perioada 1945-1968

S.U.A.

Europa Occidentală

Japonia

Celelalte ţări

1

1

2

1

2

2

1

2

cheltuielile realizate de bazele militare din străinătate, exportul de capital financiar american şi ajutoarele economice americane destinate străinătăţii

=

= plata contravalorii exporturilor americane de către statele lumii

adeseori perioada anilor 1945-1973.

3.6. Comerţul internaţional în perioada sistemului de la Bretton Woods

Ritmul de creştere al comerţului mondial a devansat ritmul de creştere al producţiei mondiale în perioada 1951-1972 - după cum ne arată şi tabelul 3.11.

Tabelul 3.11: Ritmul de creştere al comerţului mondial şi a producţiei mondiale Anul Ritmul mediu anual de creştere al

volumului fizic al comerţului mondial

Ritmul mediu anual de creştere al volumului fizic al producţiei

mondiale 1951 9,5 8,8 1952 4,3 2,7 1953 8,3 7.9 1954 7,7 0,0 1955 10,7 9,8 1956 6,5 4,4 1957 9,1 2,1 1958 -2,8 0,0 1959 11,4 8,3 1960 12,8 7,7 1961 4,5 3,6 1962 6,5 8,6 1963 12,2 4,8 1964 10,9 9,1 1965 6,6 5,6 1966 7,7 6,6 1967 5,7 4,9 1968 10,8 5,9 1969 12,2 5,6 1970 8,7 5,3 1971 7,0 5,0 1972 8,4 4,8

Media 8,1 5,5 Sursa: ***, World trade developments in 2003 and prospects for 2004, World Trade Organization, disponibil pe situl www.wto.org, 2004

Tabelul 3.11 ne arată că ritmul mediu anual de creştere a volumului fizic al comerţului mondial a fost de 8,1%, faţă de ritmul mediu anual de creştere a volumului fizic al producţiei mondiale care a fost doar de 5,5%.

Ponderea diverselor continente (în % din total) în comerţul mondial în perioada 1948-1973 a evoluat după cum ne arată tabelul 3.12.

Tabelul 3.12: Evoluţia participării continentelor la comerţul mondial Grupa de ţări 1948 1953 1963 1973 Europa 39,5 45,7 55,6 58,6

Grupa de ţări 1948 1953 1963 1973 America (Nord şi Sud) 39,6 34,7 26,3 21,7Asia 9,9 9,9 10,0 12,8Africa 7,3 6,5 5,7 4,8Oceania 3,7 3,2 2,4 2,1Total 100,0 100,0 100,0 100,0

Sursa: Sută, N., Sută-Selejan, S., Istoria comerţului mondial şi a politicii comerciale, Ed. All, 1997, p. 155

Din datele tabelului 3.12 rezultă următoarele: - În anul 1948, Europa şi America aveau ponderi similare în comerţul

mondial. Ulterior, ponderea Europei a crescut treptat de la 39,5% în anul 1948 la 58,6% în anul 1973, în timp ce ponderea Americii a scăzut de la 39,6% în anul 1948 la 21,7% în anul 1973. Ponderea Europei a crescut în mod semnificativ în perioada 1945-1973 datorită succesului programului Marshall finanţat de S.U.A. Acest program a permis relansarea economică a ţărilor din Europa, ale căror economii erau distruse de cel de-al doilea război mondial.

- Ponderea Asiei în comerţul mondial a crescut de la 9,9% în anul 1948 la 12,8% în anul 1973. Această creştere se explică prin relansarea economică înregistrată de economiile Asiei, în special Japonia şi Coreea de Sud, care, după cel de-al doilea război mondial, erau distruse din punct de vedere economic.

- Celelalte două continente, Africa şi Oceania, au înregistrat o scădere a ponderii în comerţul mondial.

3.7. Comerţului exterior al României şi sistemul de la Bretton Woods

Cel de-al doilea război mondial şi consecinţele sale politice internaţionale au creat un raport de forţe nou între marile puteri beligerante victorioase şi decidente, plasând România şi alte ţări din estul Europei în zona sovietică de influenţă şi decizie. Astfel că în această parte a Europei, în primii ani postbelici, guvernarea politică şi statală este trecută de puterea sovietică de ocupaţie, în mâna forţelor locale procomuniste şi comuniste. Noul regim politic şi ideologic din România, de după 1948, proiectează şi realizează în timp record instituţionalizarea şi constituirea unui sistem economic şi social rezultat nu din evoluţia clasică a societăţii umane, ci din schema teoriei marxiste şi prin copierea modelului sovietic.

Înlocuirea sistemului economico-social existent în România, ca şi în ansamblul structurilor societăţii, s-a produs, fără premise obiective, nu pe calea mecanismelor economice, ci a forţei instituţionale, sub dictatul puterii

politice, în condiţiile excluderii statului de drept şi a libertăţii economice şi, de aceea, într-o manieră impusă, într-o formă comprimată şi într-o perioadă scurtă.

În cadrul acestui proces s-a realizat şi reorganizarea sistemului financiar-bancar din România prin introducerea controlului statului în operaţiunile bancare. Printre primele manevre ale regimului comunist s-au numărat pătrunderea reprezentanţilor partidului comunist în conducerea Băncii Naţionale a României. La sfârşitul celui de-al doilea război mondial mai funcţionau în România circa 250 de bănci comerciale85, dintre care unele erau posesoare de resurse considerabile şi având relaţii întinse de afaceri cu străinătatea. Cum obiectivul final îl constituia lichidarea sistemului bancar diversificat, în anul 1948, Banca Naţională a României a devenit Banca Republicii Populare Române (BRPR); aidoma ca în URSS, totul s-a concentrat la o această instituţie, ce a devenit centrul de creditare, de casă, de decontări şi de control al întregului sistem financiar-bancar. Toate întreprinderile şi instituţiile au fost obligate să-şi ţină disponibilităţile în cont la BRPR, orice operaţiune efectuându-se exclusiv prin aceasta.

La fel ca Finlanda şi Ungaria, România a fost nevoită să efectueze livrări de mărfuri cu titlu de compensaţii pentru daunele produse în timpul celui de-al doilea război mondial. În conformitate cu prevederile Convenţiei de armistiţiu, s-a încheiat încă din anul 1945 o înţelegere cu guvernul sovietic privind eşalonarea livrărilor până în anul 1950. După ce au început să funcţioneze acordurile bilaterale între ţările membre CAER, România s-a înscris în zona rublei. La împlinirea a două decenii de la sfârşitul celui de-al doilea război mondial, România se înfăţişa ca o tară socialistă tipică, având acelaşi mecanism de planificare centralizată ca vecinii săi, dispunând de o structură instituţională bancară internă tot aşa organizată şi încadrându-se în sistemul plăţilor multilaterale al C.A.E.R.

Murind Gheorghe Ghorghiu Dej în anul 1965, în postul de şef al P.C.R. a venit Nicolae Ceauşescu care a promovat într-o primă etapă o politică de relativă deschidere, care a îndemnat pe mulţi să spere într-o liberalizare durabilă, mai ales în economie, cu accentul pe relaţiile externe. În această tendinţă se înscrie decizia înfiinţării de bănci specializate cu obiectivul declarat de sporire a rolului pârghiilor financiar-bancare (bani, credit, dobândă) pentru realizarea unei eficienţe economice sporite.

Evoluţia comerţului exterior al României în perioada 1950-1970 este descrisă în tabelul 3.13.

85 Negrea, R., Banii şi puterea, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1990, p. 294

Tabelul 3.13: Evoluţia comerţului exterior al României în perioada 1950-1970 (1950=100)

1960 1970 Export 338 871 Import 266 805

Sursa: Adumitrăcesei, I.D., Niculescu, N.G., Niculescu, E. (coord.), Economie politică, vol. 3, Ed. Polirom, 1999, p. 154

Din tabelul 3.13, reiese că volumul exporturilor şi al importurilor a crescut în perioada 1950-1970 de peste 8 ori.

Structura pe grupe de ţări a comerţului exterior al României este prezentată în tabelul 3.14. Datele din acest tabel ne arată că, în perioada 1960-1970, România a avut relaţii comerciale mai strânse cu ţările blocului comunist (ponderea comerţului exterior a variat de la 73% în 1960 la 56% în 1970). Ţările CAER au fost principalii parteneri comerciali ai României în perioada amintită (ponderea comerţului exterior a evoluat de la 66,8% în 1960 la 49,3% în 1970).

În ceea ce priveşte ţările cu economie de piaţă, ponderea acestora în comerţul exterior al României a crescut, în perioada 1960-1970, de la 27% în 1960 la 44% în 1970.

Tabelul 3.14: Structura pe ţări a comerţului exterior al României (%) Comerţul exterior cu ţările blocului

comunist Comerţul exterior cu ţările cu

economie de piaţă Anii Total Ţările

CAER Alte ţări ale

blocului comunist

Total Ţările dezvoltate

Ţările în curs de

dezvoltare 1960 73,0 66,8 6,2 27,0 22,3 4,7 1965 65,0 60,7 4,3 35,0 29,0 6,9 1970 56,0 49,3 5,7 44,0 35,8 8,2

Sursa: Nechita, V. (coord), Economie politică, vol. 2, Ed. Porto-Franco, 1992 Scăderea ponderii ţărilor din blocul comunist în comerţul exterior al

României şi, în paralel, creşterea ponderii ţărilor cu economie de piaţă, în perioada 1960-1970, a fost influenţată de:

- afirmarea unei independenţe relative a României, după anul 1964, faţă de politica impusă de Uniunea Sovietică;

- înregistrarea unor divergenţe între URSS şi China; - atenuarea războiului rece.

România a adoptat un regim al ratei de schimb fix ce presupunea restricţii cantitative asupra contului curent, iar asupra fluxurilor de capital au fost introduse restricţii aproape prohibitive; în acelaşi, timp, lipsa de convertibilitate a exclus mobilitatea internă a capitalurilor internaţionale. Spre deosebire de ţările care au relaxat controalele asupra tranzacţiilor de

capital, România nu a putut beneficia de pe urma dezvoltării puternice a comerţului internaţional şi a creşterii importanţei capitalurilor internaţionale.

Comert International

Documents

Transcript of Comert International