COMENTARIU – PELERINUL RUS

"Pelerinul rus" este una dintre acele cărţi aparţinând literaturii creştine ce prezintă "alfa şi omega” - începutul şi sfârşitul - vieţii duhovniceşti. Ea are marele merit de a fi în acelaşi timp o carte a celor începători, dar şi a celor desăvârşiţi, a celor ce se afla la început de drum, dar şi a celor ce deja l-au parcurs. "Pelerinul rus" este, de altfel, citată în tratatul de Teologie morală ortodoxă al Părintelui Stăniloae, arătându-se că: "După cărticica aceasta, toată dezvoltarea vieţii duhovniceşti, de la începuturile ei până pe cele mai înalte trepte, se face pe firul rugăciunii lui Iisus. Viaţa duhovnicească începe cu rostirea orală în scurte răstimpuri a acestei rugăciuni, adâncindu-se şi purificându-se pe măsură ce rugăciunea lui Iisus se rosteşte mai des, mai interiorizat şi mai de la sine” (Teologia morală ortodoxă, vol. 3, p. 233). "Pelerinul rus" sau "Mărturisirile sincere către duhovnicul său ale unui pelerin rus cu privire la rugăciunea lui Iisus" a fost pentru întâia dată publicată în Rusia (Kazan) în 1884. În scurt timp a devenit o carte rară, foarte căutată de către toţi cei interesaţi de mistică ortodoxă. Abia recent, prin retipărirea acesteia în Vestul Europei şi în multe alte ţări ortodoxe, această carte a devenit accesibilă unui cerc mai larg de cititori, interesat de spiritualitatea Bisericii Răsăritene."Pelerinul rus", pe lângă faptul că aduce celor o citesc mult folos duhovnicesc, a ridicat de-a lungul timpului o serie de întrebări, ce e drept, secundare, legate de identificarea autorului scrierii şi a personajului principal. Este pelerinul rus autorul scrierii? Încă de la început trebuie să menţionăm că autorul scrierii este necunoscut. Scrisă la persoana I singular, cartea se prezintă ca autobiografia spirituală a unui ţăran rus care a trăit aproximativ la jumătatea secolului XIX, relatată în conversaţii particulare. Condiţiile sociale prezentate în carte înfăţişează Rusia în timpul ultimelor decenii de robie, sub aspră conducere autocratică a lui Nicolae I. Menţionarea Războiului Crimeii (1853-1854) permite o plasare exactă din punct de vedere cronologic.

Există, de asemenea, multe indicii care ne fac să nu acceptăm întocmai descrierea autorului anonim că făcând referire la sine. Chiar dacă stilul cărţii are ceva din savoarea limbii ruse ţărăneşti, prezintă în mod esenţial caracteristicile literare ale scrierilor duhovniceşti din Rusia de la mijlocul sec. XIX. Se fac simţite influenţe ale misticii alexandrine (Alexandru I, 1808-1825) care şi-a pus amprenta asupra gândirii religioase şi stilului Bisericii Ortodoxe Ruse în prima jumătate a sec XIX. Unii cercetători au afirmat că influenţele unui romantism de origine Apuseană nu pot fi negate.

Stilul, aproape în întregime, împreună cu o serie de profunde cugetări teologice şi filosofice, digresiuni şi comentarii, sunt greu de acceptat ca fiind rostite de un simplu ţăran, chiar şi în cazul unui cititor al Filocaliei.

Pe de altă parte, multele incidente relatate în detaliu, şi chiar ordinea confuză a naraţiei, ne fac să considerăm, cu atât mai mult, ca formă autobiografica a întregii povestiri reprezintă o convenţie literară.

Arhiepiscopul Averky într-o lucrare despre spiritualitatea rusă afirma însă că "toate aceste remarci critice au menirea de a pune în temă cititorul, pentru a nu considera viaţa mistică a Pelerinului că reflectând religia populară din Rusia. Din contră, reprezintă produsul unei rafinate culturi duhovniceşti, <<o floare rară în grădina rusă>>”.

Pelerinul rus şi FilocaliaMulţi din cei ce au studiat această scriere sunt de părere că o experienţă autentică a

pelerinului constituie baza compoziţiei. Însă unele persoane cu o cultură teologică mai bogată ar fi putut consemna şi completă totodată confesiunile orale, probabil chiar "părintele

1

duhovnicesc”, un preot sau călugăr din Irkutsk (Siberia) sau chiar unul de la Muntele Athos, de unde manuscrisul se presupune că ar fi fost adus în Kazan.

În acest sens, cartea este văzută ca o scriere ce are menirea de a promova în cercurile laice rugăciunea mistică a isihaştilor, aşa cum o întâlnim în Filocalie.

Prima ediţie în limba greacă a Filocaliei, a fost publicată la Veneţia în 1782 de către Sfântul Nicodim Aghioritul. Traducerea slavă realizată de către Sfântul Paisie Velicichovschi a fost publicată în 1793. Mulţi dintre părinţii greci prezenţi în Filocalie erau cunoscuţi deja în Rusia Sfântului Nil Sorsky (sec. XV). Însă din sec. XVI înainte, mişcarea duhovnicească în Rusia avea să sufere un declin până în vremea Sfântului Paisie. Acest călugăr rus a trăit în mănăstirile din Athos şi România, unde a făcut cunoscută această tradiţie mistică. Întreaga renaştere a vieţii monahale care s-a manifestat în Rusia la sfârşitul sec XVIII şi începutul sec. XIX este tributara lui Paisie şi discipolilor săi. Lavra Optina în Rusia (în provincia Kaluga), cu lanţul neîntrerupt de stareţi, a păstrat într-un sens mai aparte tradiţia paisiană.

Că această tradiţie nu se rezumă doar la viaţa monastică este arătat de cartea Pelerinului. Scopul său este să ne convingă că rugăciunea inimii este posibilă în orice condiţie de trai. Adevărat, acesta admite că însingurarea deplină reprezintă pentru el condiţia favorabilă pentru a practica rugăciunea continuă. Condiţiile în care pelerinul trăia sunt astfel prielnice rugăciunii ca şi chilia monahului.

Pelerinul rus sau mireanul filocalic Pelerinul rus este istoria exemplară a unui mirean care începe prin a se întreba, plin de uimire, cum poate omul să se roage "neîncetat”, potrivit indemnului Sfântului Apostolul Pavel, şi care, pornind în căutarea răspunsului, ajunge, din marea milostivire a lui Dumnezeu, să dobândească lucrarea plină de har a rugăciunii lui Iisus şi să descopere astfel că, într-adevăr, împărăţia lui Dumnezeu se află înăuntrul nostru (Lc. 17, 21). Problema creştinilor ortodocşi de astăzi, a mirenilor în special, este că suntem pelerini de ocazie. Prin urmare, suntem şi rugători ocazionali. Căci nu atât călătoria în sine conferă folos duhovnicesc pelerinajului, cât rugăciunea şi întâlnirea personală cu Dumnezeu. 

Pelerinul rus ne arată că există o altă fată a pelerinajului, diferită de ceea ce presupune închinarea la o biserică, mănăstire sau la Locurile Sfinte. Este pelerinajul că mod de viaţă după exemplul lui Hristos, care a spus despre Sine că "nu are loc unde să-şi plece capul”. Drept răspuns, creştinul pelerin rosteşte împreună cu Fericitul Augustin, că "neliniştit este sufletul meu, până ce se va odihni întru Tine, Doamne!". Astfel, nici chilia şi nici locuinţa personală - care îl adăpostesc - şi nici măcar lumea întreagă, nu trebuie să îi fie acestuia "cetate stătătoare". Necontenit, o caută pe cea viitoare, pe cea ce va să vină.

În acest sens, prin rugăciune, şi în special prin rugăciunea lui Iisus, putem fi martori ai celui mai impresionant pelerinaj, acela al "coborârii minţii în inimă”. În special, despre acest pelerinaj lăuntric care ne deschide veşniciei, da mărturie pelerinul rus. Este un pelerinaj la îndemâna oricui şi totuşi, atât de rar întâlnit. Nu este condiţionat de nimic exterior precum banii sau multe alte lucruri. Presupune numai să avem ca "vehicul" rugăciunea curată, iar că merinde pentru drum, bogăţia virtuţilor.  Mărturia pelerinului rus ni se înfăţişează tuturor, mireni şi monahi, ca un "pridvor" spre Filocalie, spre viaţa şi mărturia părinţilor purtători de Dumnezeu, care ne arată "cum se poate omul lumină, curaţi şi desăvârşi”. Părinţii filocalici nu au iubit frumuseţea trecătoare a acestei lumi, ci frumuseţea veşnică a lui Hristos, la care s-au făcut părtaşi prin chemarea neîncetată a Numelui Său cel Sfânt, în rugăciune, şi prin Sfintele Taine. Şi noi, mirenii, suntem chemaţi să urmăm aceeaşi cale a iubirii de frumos, cea a "sfintelor nevoinţe ale desăvârşirii”.

2

Dacă primele patru povestiri (datate noiembrie–decembrie 1859) au caracter de nuvelă, iar pelerinul acţionează ca narator, ultimele trei (datate 1860) au un caracter didactic, iar pelerinul e un martor/participant al convorbirilor altora. Povestirea 1 ni-l prezintă pe anonimul pelerin (strannik)1 cu Biblia în mână în căutarea rugăciunii neîncetate şi iniţiat de un „stareţ”, pe baza Filocaliei, în practica rostirii neîncetate a rugăciunii lui Iisus. Prima jumătate a Povestirii 2 ni-l arată pe pelerin dobândind rugăciunea neîncetată şi spontană în inimă, după care partea a doua a Povestirii 2 şi Povestirea 4 ni-l înfăţişează devenind el însuşi povăţuitor al altora în rugăciunea neîncetată din datoria apostolică de a împărtăşi şi altora comoara primită, şi plătind binele făcut altora cu ispite şi necazuri.

În Povestirea 3, care putea servi tot atât de bine drept introducere logică a ansamblului, pelerinul îşi povesteşte viaţa anterioară intrării sale în existenţa de pelerin rătăcitor (strannik). De aici aflăm că la data primei serii de convorbiri (noiembrie–decembrie 1859), pelerinul avea 33 de ani — vârsta lui Iisus —, că se născuse deci în 1826 într-un sat din gubernia Orlov, Rusia Centrală, într-o familie credincioasă, foarte probabil de „vechi ritualişti” (de unde accentul pe Biblie). Rămas orfan, a fost crescut de un bunic evlavios. La şapte ani, căzând de pe cuptor în urma unei hârjoane cu fratele său mai mare, îi paralizează mâna stângă. Nemaifiind bun de muncă, bunicul îl învaţă să scrie şi să citească, iar la 17 ani îl însoară cu o fată de treabă împreună cu care duce o viaţă cucernică, citind mereu din Biblie şi Acatistier. Persecutaţi de fratele mai mare, îşi pierd casa într-un incendiu din care reuşesc să salveze doar Biblia. La scurt timp, soţia se îmbolnăveşte şi moare, iar la 19 ani (în 1845) tânărul văduv pleacă cu Biblia şi pesmeţi în traistă pelerin spre Kiev, leagănul creştinismului şi ascetismului rus.

Povestirea 1 ni-l arată pe pelerin întrebând diferite persoane cum anume poate realiza practic îndemnul Apostolului Pavel: Rugaţi-vă neîncetat! (1 Tes 5, 17; cf. şi 1 Tim 2, 8; Ef 6, 18) auzit citindu-se în biserică în a 24-a Duminică după Rusalii. Pelerinul întreabă pe rând un paracliser, un preot (care-i răspunde: „Biblia e pentru clerici, nu pentru laici!”), ascultă doi predicatori (unul de la o catedrală, altul de la o Academie teologică), dar constată că afirmaţiile lor contrazic Scripturile; întreabă apoi un protopop, un nobil evlavios (care-i răspunde: „Rugăciunea însăşi te va învăţa cum să te rogi neîncetat!”) şi un călugăr într-o mănăstire (care-i dă citate şi îi spune că „rugăciunea neîncetată” e „rugăciunea deasă”), dar rămâne nesatisfăcut şi nedumerit. Abia un „stareţ” de la un schit izolat, lângă care se stabileşte pentru o vară, îl lămureşte: Predicatorii audiaţi confundă de fapt însuşirile cu esenţa rugăciunii, efectele cu mijloacele rugăciunii. Rugăciunea e prima poruncă şi maica tuturor virtuţilor. Rugăciunea neîncetată e rugăciunea lui Iisus — „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă!” (Gospodi Iisuse Hriste Sîne Bojii posmilui mia) — învăţată de Filocalie (aceasta din urmă nu e superioară Bibliei, dar e lentila opacă prin care ochii minţii pot privi Soarele orbitor al Revelaţiei). „Stareţul” îi citeşte pelerinului pasaje din „metodele” lui Simeon Noul Teolog, Grigorie Sinaitul, Calist şi Ignatie, şi-l învaţă că, dacă desăvârşirea rugăciunii nu stă în puterea noastră, în schimb frecvenţa ei, deasa ei repetare ţin de râvna noastră. Dacă nu ajungem dintr-o dată la rugăciunea inimii e pentru a ne smeri şi a nu ne trufi, ori a cădea în ispita avidităţii sau goanei egoiste după senzaţii duhovniceşti plăcute. Dându-i un şirag de mătănii, „stareţul” îi porunceşte să rostească rugăciunea lui Iisus de 3000 de ori pe zi; după două zile îi spune să o rostească de 6000 de ori pe zi; după alte zece zile îl vizitează şi-i porunceşte să o spune de 12000 de ori pe zi (ritm cu care pelerinul se obişnuieşte într-o zi), după care nu-i mai fixează nici o limită. Pelerinul devine acum „nebun” după rugăciunea care-l îmbată şi de care nu se mai poate despărţi. Pe neaşteptate „stareţul” moare, iar pelerinul îşi reia viaţa rătăcitoare nu înainte de a-şi procura o Filocalie (Dobrotolijubia paisiană), pentru a suplini prin studiu absenţa unui povăţuitor. La capătul

1

3

acestei etape, pelerinul se declară mulţumit că, deşi n-a ajuns încă la rugăciunea neîncetată spontană, cel puţin ştie ce anume e rugăciunea neîncetată.

În Povestirea 2 îl vedem pe pelerin hotărându-se să meargă în pelerinaj tocmai la Irkutsk în Siberia, pentru a avea timp şi linişte ca într-un drum atât de lung să aprofundeze Filocalia şi să practice mai asiduu rugăciunea neîncetată. Pelerinul merge având tovarăş de drum rugăciunea şi citind în popasuri Filocalia, iar în momentele dificile „stareţul” i se arată în vis sfătuindu-l ce anume să facă. Pe drum doi soldaţi dezertori îl jefuiesc şi-i iau Biblia („stareţul” în vis îi explică motivul: pentru a nu cădea în aviditate duhovnicească) pe care o recuperează însă după două zile. Se întâlneşte apoi cu un convoi de deţinuţi condus de un căpitan evlavios care-i povesteşte cum s-a vindecat de băutură prin citirea Evangheliei (şi de atunci în fiecare seară înainte de a se culca citea câte o Evanghelie). Pelerinul îi descoperă rugăciunea neîncetată şi Filocalia care, împreună cu Numele lui Iisus, sunt un rezumat al Evangheliei. Continuându-şi drumul, pelerinul descoperă că acum înţelege atât Biblia (Filocalia e cheia Bibliei), cât şi cartea naturii (Filocalia şi rugăciunea neîncetată îl învaţă să citească raţiunile tainice ale creaturilor). Întâlneşte apoi un pădurar care se convertise citind o broşură despre Judecata de Apoi, dar acum se îndoia dacă lumea de dincolo există cu adevărat; pelerinul îi descoperă Filocalia şi rugăciunea lui Iisus prin care omul poate câştiga certitudinea experimentală a realităţilor eshatologice. Pelerinul devine şi el pentru cinci luni paznic de pădure, timp privilegiat în care se cufundă în studiul Filocaliei („stareţul” îi descoperă în vis un plan practic de lectură a Filocaliei începând cu textele „metodice” ale lui Nichifor Monahul, Grigorie Sinaitul, Simeon Noul Teolog, Calist şi Ignatie) şi ajunge în sfârşit la rugăciunea spontană şi neîncetată a inimii. Tăindu-se apoi pădurea, pleacă mai departe spre Irkutsk. Pe drum e atacat de un lup de care îl scapă miraculos mătăniile „stareţului”, eveniment în urma căruia converteşte un învăţător credincios la Filocalie (un alt conţopist rămâne necredincios). Pe timpul iernii devine pentru trei luni paznicul unui şantier de biserică, dar e maltratat şi izgonit de aici pentru faptul de a fi mângâiat şi povăţuit o fată care avea rugăciunea lui Iisus şi nu voia să se căsătorească cu un schismatic (rascolnic). Mergând la o biserică să se împărtăşească de Buna-Vestire, răceşte grav, dar e îngrijit de un ţăran pe al cărui fiu îl învaţă drept răsplată carte. Aici întâlneşte un vechil polonez (catolic), care-i spune că isihasmul ar fi de fapt un fel de fachirism oriental, întâlnit şi în India sau Buchara, şi că (în viziunea occidentală) creştinismul se reduce pentru el doar la a spune de trei ori pe zi „Tatăl nostru” şi a face fapte bune. Răspunzând, pelerinul arată că faptele bune rămân exterioare şi devin prilej al mândriei, doar rugăciunea şi Filocalia descoperindu-ne dimensiunea interioară, esenţială, a creştinismului. O vindecă apoi pe soţia vechilului, dar fuge pentru a nu fi socotit un vraci, şi în cele din urmă ajunge la Irkutsk, de unde îşi propune să plece în pelerinaj la Ierusalim trecând prin Odessa. În momentul povestirilor/ convorbirilor pelerinul se află, aşadar, în drum spre Odessa.

Plecarea spre Odessa fiind amânată pentru trei zile de sosirea Crăciunului, pelerinul mai are prilejul unei a patra şi „neaşteptate” întâlniri cu părintele său duhovnicesc, înregistrată în Povestirea 4. Aici povesteşte despre întâlnirea avută în gubernia siberiană Tobolsk cu familia unui judecător care ducea o viaţă creştinească exemplară: mâncau împreună cu slugile, se rugau şi citeau împreună Vieţile Sfinţilor, primeau la masă şi găzduiau oameni săraci. Pelerinul îi învaţă cum să treacă de la „Tatăl nostru” la rugăciunea neîncetată şi Filocalie. Iar judecătorul îi citeşte testamentul unui prinţ devenit pelerin şi cerşetor (după ce şi-a ucis slujitorul, prinţul n-a putut scăpa de remuşcări regăsindu-şi liniştea doar renunţând la toate şi rătăcind timp de 15 ani prin Siberia). În găzduirea de săraci a familiei pelerinul întâlneşte un cerşetor orb, fost croitor şi practicant fervent al rugăciunii, căruia îi citeşte din Filocalie şi-l însoţeşte apoi spre un azil din Tobolsk (pe drum orbul vede mai înainte incendiul unei biserici dintr-un sat îndepărtat). Plecând din Tobolsk, pelerinul are în rugăciune un moment de comuniune paradiziacă cu natura. Dar la cârciuma din satul cel mai apropiat scapă doar

4

printr-un accident neaşteptat de avansurile sexuale ale unei femei2 (aceasta înnebuneşte pe loc, însă peste cinci ani pelerinul o va regăsi, reînsănătoşită, călugăriţă într-o mănăstire), şi-şi dă seama că a avut această ispită ca urmare a exaltării sale anterioare. Într-un alt sat întâlneşte un preot model, a cărui bătrână bucătăreasă, practicantă asiduă a rugăciunii lui Iisus, era o fostă pelerină (murindu-i mirele în noaptea nunţii, îşi schimbase viaţa rătăcind mulţi ani ca pelerină). Într-un sat de tătari dă peste un fost ofiţer de marină care-i povesteşte viaţa şi moartea minunată, la doar 12 ani, a copilului care-i slujea şi pe care la 8 ani îl silise să spune rugăciunea lui Iisus ca să-l potolească din neastâmpăr.

Ultimele două convorbiri (6 şi 7) sunt de fapt un catehism dialogat pentru uzul practicanţilor rugăciunii lui Iisus precedat de o introducere (Povestirea 6) narativă cuprinzând exemple şi texte ziditoare despre convertire, mila lui Dumnezeu şi puterea rugăciunii. Îl vedem aici pe pelerin revenind după un an de zile la duhovnicul său căruia îi spune că, nereuşind să plece de la Odessa spre Ierusalim, s-a hotărât să se îndrepte spre Kiev. Străbătând Ucraina, a ajuns la Belaia Ţerkov unde a tras la un negustor evreu convertit miraculos. Aici întâlneşte un negustor din Moghilev care-i laudă viaţa monahală din Basarabia şi îi povesteşte apoi unui alt călător grăbit cum un călugăr din Basarabia a scăpat miraculos de la un accident mortal pentru că s-a întors din drum să-şi ia mătăniile. Lângă Kiev, pelerinul dă apoi peste un orfan care, rupându-i-se piciorul în bătaie pentru că pierduse oile, îşi găsise mângâierea rătăcind şi spunând rugăciunea lui Iisus. Ajuns la Kiev, pelerinul se împărtăşeşte şi pleacă spre schitul Kitaev din apropiere unde un mare ascet îi dă o scurtă Învăţătură despre rugăciunea lui Iisus3. De aici pelerinul se îndreaptă spre cealaltă mare mănăstire şi loc de pelerinaj din Ucraina, de la Poceaev. Străbătând o zonă locuită de evrei, găseşte doar o cârciumă ţinută de un creştin, un vechi ritualist, critic la adresa Bisericii Ortodoxe oficiale, dar aici întâlneşte un învăţat monah athonit grec bolnav, pe care-l slujeşte şapte zile până la însănătoşire; acesta îi citeşte din Filocalie şi din Isaac Sirul şi -i dă o Învăţătură despre cele două părţi ale rugăciunii lui Iisus4 şi mustră un alt pelerin care-i blestema pe evrei arătându-i că acela care urăşte nu cunoaşte pace în suflet şi cine se roagă cu adevărat nu mai face deosebire între oameni buni şi răi şi se învinuieşte singur. Ajuns aproape de Poceaev, pelerinul dă peste un soldat dezertor ajuns tâlhar şi care, chinuit de remuşcări, voia să moară; îl ajută să se roage, iar prin rugăciune acesta îşi găseşte liniştea şi calea în viaţă. La Poceaev pelerinul întâlneşte un profesor devenit pelerin şi care-l cheamă să meargă împreună cu el spre cea mai nordică mănăstire rusă, Soloveţki, aflată pe o insulă din Marea Albă. Om cult şi spirit critic, profesorul — care va deveni întrebătorul principal în ultimele două convorbiri — citeşte tot timpul Noul Testament şi-i dă pelerinului o Învăţătură despre viaţa de rugăciune în Noul Testament (la Matei am găsi introducerea, forma şi condiţiile ei, la Marcu exemple, la Luca parabole, la Ioan însuşi exerciţiul rugăciunii celei mai tainice, în Faptele Apostolilor şi Apocalipsă practica şi efectele rugăciunii, iar în Epistolele apostolice explicaţii şi îndrumări).

În Convorbirea 6 profesorul îşi povesteşte convertirea la viaţa duhovnicească şi adresează o serie de întrebări şi obiecţii unui schimnic care e interlocutorul principal al convorbirii. Acesta citeşte mai întâi o primă lungă învăţătură de sinteză despre Taina mântuirii descoperită prin rugăciunea neîncetată, arătând că mântuirea stă de fapt în rugăciunea neîncetată (din care se nasc credinţa şi faptele) aşa cum este ea expusă în Filocalie. Pentru aceasta nu e nevoie nici de singurătate, nici de condiţii speciale (cum arată exemplele patriarhilor Fotie şi Calist). Nici măcar activitatea intelectuală nu e un obstacol (e ca şi cum am scrie un eseu despre un împărat în prezenţa acelui împărat), dacă e exersată atenţia la prezenţa lui Dumnezeu; aceasta se câştigă o dată cu practica şi asiduitatea, care ţin de noi.

2

3

4

5

Schimnicul mai citeşte o a doua învăţătură Despre puterea transformatoare a rugăciunii5 axată pe o parafrază a faimosului adagiu augustinian dilige et quod vis fac, care devine „Roagă-te şi fă ce vrei!”. Bucuria şi sentimentele duhovniceşti sunt fireşti şi necesare pentru a stimula stăruinţa în rugăciune, pentru că rugăciunea e de neconceput în afara adevăratei iubiri de sine a omului.

Punându-l pe om nemijlocit în faţa lui Dumnezeu („singur cu Cel Singur”, după adagiul plotinian reluat de Părinţii Filocaliei), rugăciunea neîncetată face inevitabil din rugătorul desăvârşit un pustnic (pustnicii rugători sunt stâlpii nevăzuţi ai Bisericii în tradiţia duhovnicească), aşa că interlocutorul principal al ultimei Convorbiri (a 7-a) este un pustnic, deşi el ne asigură mereu că vorbeşte despre o rugăciune care e menită a fi practicată de toţi. În esenţă, el răspunde unor obiecţii frecvent aduse practicării rugăciunii neîncetate: aceasta n-ar trebui întreprinsă de oricine de frica înşelăciunilor şi iluziilor duhovniceşti legate de practicarea aberantă a tehnicilor de concentrare (această frică devine însă un prilej de abandon şi lene spirituală6); n-ar trebuie întreprinsă de păcătoşi, ci numai de cei desăvârşiţi (în timp ce conştiinţa păcătoşeniei trebuie, din contră, să ne stimuleze şi mai mult în practica rugăciunii neîncetate, în fapt o cerere a milei lui Iisus pentru păcătoşi); şi n-ar trebui întreprinsă în absenţa unui părinte duhovnicesc experimentat (deşi absenţa acestuia poate fi suplinită de lectura şi studiul Scripturii şi al Părinţilor). În sfârşit, condiţia unei rugăciuni neîncetate desăvârşite — absenţa imaginilor sau formelor (eidola) mentale — nu e ceva nenatural pentru minte, dimpotrivă; şi, mai ales, ea nu este o formă de egoism duhovnicesc, nu contrazice şi nu exclude rugăciunea pentru aproapele, ci, din contră, activează o solidaritate mistică infinit mai eficientă decât orice acte exterioare cu acesta.

5.6.

6