1

2012 a fost un an bogat în

evenimente dintre cele mai

diverse: au apărut noi titluri, au

avut loc aniversări, comemorări,

manifestări academice, şi-au

continuat activitatea publicaţiile

periodice şi cele trei reviste de

filosofie: Revue Roumaine de

Philosophie(cu două apariţii pe

an), Revista de filosofie(cu şase

numere pe an), Revista de

cercetări filosofice şi psihologice.

Traducerile din filosofi celebri

s-au situat în linii mari la

nivelul anului trecut, prin cele

32 titluri apărute. Demn de

semnalat pe această linie este

şi Centrul de Editare şi

Traducere „Traditio”, de la

Universitatea „Al. Ioan Cuza”-

Iaşi, asociaţie de cărturari

care îşi propune să traducă

operele modernităţii europene,

în colaborare cu cercetători

din Galaţi, Iaşi, Cluj, Bucureşti.

Autorii români au fost

prezenţi şi în plan internaţional în

cărţi sau volume colective

publicate la edituri din străinătate,

articole sau recenzii, studii în

volume colective, conferinţe şi

manifestări academice desfăşurate

în străinătate.

TRADUCERI

La Târgul Gaudeamus a fost

lansată traducerea capodoperei

lui Arthur Schopenhauer, “Lumea

ca voinţă şi reprezentare”, ediţie

de cca. 1300 pagini, în două

volume. Lucrarea a văzut lumina

tiparului românesc la Editura

Humanitas, după aproape două

sute de ani de la apariţia ei în

limba germană. Traducătorul este

Radu Gabriel Pârvu, profesor

universitar la Universitatea

„Constantin Brâncoveanu” din

Piteşti, iar redactorul acestei

faimoase cărţi, este cunoscutul

traducător şi eseist, Cătălin

Cioabă.

Adrian Muraru-coordonatorul

centrului „Traditio”

2

“Cartea definiţiilor” a lui

Ibn Sina( Avicenna) a fost tradusă

din limba arabă de George

Grigore. Ea a apărut la Editura

Polirom într-o ediţie trilingvă

(arabă, română şi latină), fiind

însoţită de un studiu introductiv al

traducătorului.

“Tratatul de argumentare-

Noua retorică”, cea mai cunoscută

operă a lui Perelman, scrisă în

colaborare cu Lucie Olbrechts-

Tyteca, o lucrare de referinţă în

domeniul logicii, a fost tradusă de

Aurelia Stoica. Cartea a apărut la

Editura Universităţii „Al. Ioan

Cuza” din Iaşi, fiind un nou prilej

de a revaloriza retorica

aristotelică.

“Religie şi Ştiinţă”, cartea

lui Bertrand Russell apărută la

Editura Herald, prezintă viziunea

filosofului britanic cu privire la

conflictul dintre ştiinţa şi religia

tradiţională a ultimelor patru

secole. Este o carte pentru cei

interesaţi de filosofie şi religie.

“Ideea de natură”, cartea

renumitului filosof englez R. G.

Collingwood,

în traducerea

lui Alexandru

Anghel, a văzut

lumina

tiparului la

Editura Herlad.

Ea este o fină

reflecţie asupra

modelelor din

natură, într-o

viziune istorică

care începe cu antichitatea,

continuă cu Renaşterea şi sfârşeşte

cu modernismul.

PUBLICAŢII ALE

AUTORILOR ROMÂNI

Au apărut multe lucrări

în domeniul istoriei filosofiei,

al filosofiei moral-politice, al

filosofiei teoretice, esteticii,

eticii şi filosofiei româneşti.

Cele mai multe publicaţii

realizează o abordare istorică

şi nu aduc foarte multă noutate

pentru a intra în circulaţia

europeană a ideilor, spune A.

Niţă, cercetător la Institutul de

Filosofie “C-tin Rădulescu

Motru”.

“Filosofia în Roma Antică”-

de Ghe. Vlăduţescu, apărută la Ed.

Pro Universitaria, este o lucrare

despre o filosofie care s-a elaborat

mult mai târziu decât cea greacă,

ea începând cu Cicero, cel care a

realizat “tăietura istorică şi

epistemologică” în lumea romană.

3

“Metafizică şi ştiinţă” este

un volum editat de Mircea

Dumitru, M. Flonta şi V. Mureşan,

profesori universitari doctori la

Facultatea de Filosofie din cadrul

Universităţii Bucureşti. Lucrarea

este dedicată analizei aprofundate

a ideilor şi lucrărilor profesorului

Ilie Pârvu, reputat specialist în

filosofia ştiinţei, care predă

cursuri de filosofia ştiinţei,

metafizică şi ontologie la aceeaşi

facultate.

Editura Humanitas a

publicat o serie de lucrări care pot

fi citite cu plăcere şi de

nespecialişti în filosofie: “20 de

întrebări şi răspunsuri despre

Immanuel Kant” de Mircea

Flonta, “18 cuvinte-cheie ale lui

Martin Heidegger” de G.

Liiceanu, “7 idei înrâuritoare ale

lui Aristotel” de Alexandru

Baumgarten.

ANIVERSĂRI ŞI

COMEMORĂRI

2012 a fost anul aniversării

a 250 de ani de la naşterea lui

Fichte. Evenimentul a prilejuit un

valoros grupaj de articole

consacrate filosofului în Revue

Roumaine de Philosophie Nr. 1 din

iunie 2012.

Tricentenarul naşterii lui

Rousseau a fost sărbătorit în

diverse moduri. La Cluj, în 28

iunie 2012, a avut loc un colocviu

internaţional, urmat de o proiecţie

de scurt metraje. În acelaşi scop,

la Biblioteca Centrală

Universitară “Lucian Blaga” din

Cluj s-a organizat expoziţia

“Rousseau citit cu acul

gravorului”.

La Biblioteca Academiei

Române din

Bucureşti, a avut

loc în 15 nov.

2012 o sesiune

omagială dedicată

academicianului

Simion Mehedinţi

(1868-1962), la 50

de ani de la

moartea acestuia.

Evenimentul a

fost organizat de

Secţia de Ştiinţe Geonomice şi

Institutul de Geografie al

Academiei Române. La

manifestare a participat şi

profesorul Costică Neagu, cel

care a condus Casa Corpului

4

Didactic „Simion Mehedinţi“ din

Focşani în perioada 1990-2009,

dedicându-şi ultimele două decenii

din viaţă punerii în valoare a

operei savantului vrâncean născut

la Soveja. Costică Neagu a

înfiinţat imediat după revoluţie

Asociaţia „Simion Mehedinţi“,

care şi-a propus restituirea

tezaurului ştiinţific şi cultural lăsat

de savant şi interzis de regimul

comunist. Profesorul a reuşit să

editeze multe dintre scrierile

valoroase ale lui Simion

Mehedinţi, care a excelat în mai

multe domenii, precum geografia,

etnografia, literatura, educaţia,

critica şi publicistica.

MANIFESTĂRI

ACADEMICE Facultatea de Filosofie–

Bucureşti a organizat săptămânal

manifestări pe diverse coordonate

ale filosofiei, situându-se din acest

punct de vedere la nivel

occidental, atât cantitativ cât şi

calitativ. La acestea au fost

invitate personalitaţi de marcă din

domeniul filosofiei analitice, a

minţii, al eticii, etc.

La Iaşi s-a desfăşurat a

duăzecea ediţie a şcolii de vară

organizată de “Centrul de

Hermeneutică, Fenomenologie şi

Filosofie Practică”, aflat sub

coordonarea lui George Bondor.

Tema abordată a fost “ Ideea de

universitate - Educaţie, tradiţie,

emancipare”. A fost organizată pe

ateliere cu cca 60 de studenţi

masteranzi sau doctoranzi din

diverse ţări. Este a doua oară când

se desfăşoară în România această

manifestare, după cea de la Cluj.

Profesor Cecilia Haşiu

George Bondor

Profesorul Costică Neagu, fondatorul societăţii “Simion Mehedinţi”

5

Viaţa

Viaţa Albert Camus s-a născut în

satul Mondovi din Constantinois-

Algeria, în 7

noiembrie 1913,

ca fiu al unui

pivnicer ce se

ocupa de vinuri,

Lucien Camus şi

al spanioloaicei

Catherine Sintès.

Tatăl său, pe

care nu l-a

cunoscut, avea să moară în

septembrie 1914, la numai 28 de

ani, fiind rănit în bătălia de la

Marna. Din partea tatălui nu i-a

rămas nimic în afara unei

fotografii şi a unei istorisiri din

care rezulta dezgustul acestuia

faţă de execuţiile capitale, la

care din păcate asistase în 1914.

Mama lui, o femeie extrem de

săracă şi aproape surdă, i-a

crescut singură pe cei doi fii,

Lucien şi Albert, sprijinită de o

bunică autoritară şi de un unchi

măcelar. În apartamentul din

cartierul Belcourt al Algerului, în

apropiere de cartierul arab al

oraşului, a învăţat ce e mizeria.

Aici, mama lui îşi câştiga existenţa

spălând haine pentru familiile

avute. Pentru ea, Camus a nutrit o

afecţiune fără margini, deşi

comunicarea cu o femeie pe

jumătate surdă, aproape

analfabetă şi extenuată de muncă

era dificilă. Se spune că de la ea a

moştenit o sensibilitate extremă,

iar interesul aparte faţă de

problema sărăciei s-a născut din

viaţa plină de privaţiuni pe care a

dus-o.

2013 este anul în care

aniversăm 100 de ani de la

naşterea lui A. Camus.

Camus la 11 ani

Casbah-Alger(partea istorică a oraşului)

6

Camus a fost preocupat de

şcoală şi sport, dovedindu-se a fi

un elev excelent şi un fotbalist

admirabil. El a fost instruit la

şcoala comunală din localitate de

către un institutor pe nume Louis

Germain care, conştient de

excelenţa capacităţilor intelectuale

ale elevului său, l-a pregătit

suplimentar şi l-a încurajat să

participe la un concurs pentru o

bursă de studii la liceul Bugeaud

din Alger. În 1923 el a trecut

probele de admitere la acest liceu

pe care l-a şi absolvit.

După terminarea liceului, a

urmat studii de filosofie la

Universitatea din Alger, dar a fost

nevoit să le amâne pentru un timp,

fiind diagnosticat cu tuberculoză.

Din 1930 şi-a reluat studiile,

simultan cu acestea având diverse

locuri de muncă care i-au permis

să se întreţină. Diploma de

absolvire a obţinut-o în 1936, în

urma examenului de licenţă, cu o

temă privind raportul dintre

neoplatonism şi metafizica creştină

la Plotin şi Sfântul Augustin. Tot în

acelaşi an a făcut şi prima

călătorie în Europa, cu scopul

îmbunătăţirii sănătăţii.

Camus s-a alăturat

Partidului Comunist în 1934, dar

relaţia sa cu partidul nu a fost una

uşoară. Tot din acest an, Camus

s-a căsătorit cu boema actriţă

Simone Hié, fiica unui bogat

oftalmolog, mariajul dovedindu-se

un eşec, finalizat printr-un divorţ

în 1936.

În perioada 1936-1939

Camus, împreună cu un grup de

tineri intelectuali de stânga, a

fondat ,,Théâtre de l'Equipe”, sau

,,Teatrul Muncitoresc”. Acest grup

a scris o piesă cu tentă politică

numită ,,Revoltă în Asturii”, ceea

ce a constituit o primă experienţă

de acest gen, urmată apoi de

altele. Ei au pus în scenă piese de

teatru ale lui Malraux, Synge,

Gide şi Dostoievski. Compania de

teatru fondată urma să producă

piese de teatru socialiste, în

special pentru publicul de

lucrători algerieni.

În 1937 a publicat prima sa

carte, o colecţie de eseuri

intitulată ,, Faţa şi reversul”.

Scenă din “Revoltă în Asturii”

7

Din 1938, Camus a devenit

jurnalist pentru un cotidian

anticolonialist numit “Alger-

Republicain”. Prin acesta a

raportat informaţii cu privire la

starea musulmanilor din regiunea

Kabylie, atrăgând interesul public

şi determinând guvernul algerian

să ia măsuri. Versiunile

prescurtate ale acestor articole au

fost publicate din nou, mult mai

târziu, în ,,Actuelles III” (1958).

Camus a plecat din Alger în

1940 la Paris, în speranţa de a

lucra ca reporter pentru presa de

stânga. În acelaşi an armata

germană a invadat Franţa, aşa

că a revenit în Africa de Nord.

El a găsit o funcţie didactică în

Oran, şi s-a căsătorit cu

Francine Faure, o profesoară de

matematică. Camus a fost un

pacifist auto-proclamat, scriind în

mod deschis împotriva războiului

din Europa, ceea ce i-a creat

numeroase dificultăţi. Şederea sa

în Oran a fost de scurtă durată

deoarece a fost "sfătuit" să plece

din Algeria în martie 1940, fiind

declarat o "ameninţare la adresa

securităţii naţionale". Exilul lui

Camus a început când s-a întors la

Paris. El a sosit chiar înainte ca

armata germană să ocupe Parisul

şi o mare parte din nordul

Franţei. În 1943, Camus s-a

alăturat grupării "Combat", o

grupare de rezistenţă clandestină

şi de sabotaj fondată în 1942.

Camus şi-a făcut acte false pentru

a călători pe teritoriul ocupat

adoptând identitatea falsă de

"Beauchard". Ca redactor vreme

de patru ani la ziarul "Combat", a

scris articole de acţiune, bazate pe

principii morale solide. Aceasta a

fost perioada în care a pus bazele

unei filosofii proprii: faptul că,

indiferent cât de absurdă ar putea

fi existenţa, viaţa umană rămâne

sacră.

În timpul războiului, Camus

a publicat o serie de lucrări care

au inclus doctrina sa, a

absurdului, ca de pildă romanul

“Străinul” (1942) şi

Mitul lui Sisif (1942).

A publicat şi două

piese compatibile cu

această temă: “Scopul

Crucii” şi ”Caligula”

(1944). El nu a putut tolera lipsa

de responsabilitate morală,

condamnând-o în lucrări cum ar

fi: ,,Scrisori către un prieten

german” (1945), publicată cu o

serie de alte eseuri politice în

,,Rezistenţă”, ,,Rebeliune” şi

,,Moartea” (1960). Viaţa poate fi

lipsită de sens pentru individ, scrie

el, "dar omenirea şi societăţile

8

sunt mai mari decât o singură

persoană."

În 1944 soţia lui Camus i-a

dăruit doi gemeni,

Catherine şi Jean. În

aceeaşi perioadă

Camus era o voce

importantă în fruntea

clasei muncitoare din

Franţa, având ideea

unor mari schimbări

sociale. Ba chiar a

încercat să îşi

formeze un partid

propriu, socialist (un

proiect care nu a fost niciodată

finalizat). În cele din urmă el a

ajuns să respingă marxismul şi a

trebuit să îndure criticile multor

facţiuni comuniste.

În 1949 Camus a avut o

recidivă de tuberculoză şi nu a mai

putut scrie. Când a revenit în

1951, a publicat ,,Omul revoltat”,

un text de rebeliune artistică,

istorică, şi metafizică, în care el

stabilea diferenţa dintre revoluţie

şi revoltă. Camus a văzut revolta

ca un proces paşnic, evolutiv, care

necesită conducere, dar nu

violenţă. Atacurile asupra lui

Hegel, marxismul şi nihilismul

expuse în ,,Omul revoltat”, au avut

un efect profund asupra

camarazilor lui Camus .

În ciuda izolării lui de elita

intelectuală franceză, Camus a

rămas un avocat activ al

drepturilor omului, activităţile sale

politice sporind de-a lungul anilor

‘50. El a început să scrie pentru

cotidianul ,,L'Express” (1955)

informând asupra războiului din

Algeria. În acelaşi timp,

a reuşit să organizeze o

dezbatere publică între

musulmani şi Frontul

Francez, realizare care

i-a adus în Alger porecla

de “colonialistul bine

intenţionat”.

Revenirea în

cercurile intelectuale s-a

făcut în 1956, odată cu

publicarea romanului

său ,, Căderea”. În 1957 el a fost

distins cu Premiul Nobel pentru

literatură pentru eseul ,,Reflecţii

despre ghilotină” care a influenţat

tema drepturilor omului.

De-a lungul vieţii, Camus a

continuat să lucreze pentru teatru

din diferite ipostaze: ale actorului,

regizorului, dramaturgului sau

traducătorului. Temele abordate în

teatru relevă în primul rând

dorinţa umană de înţelegere a

absurdului existenţei. ,,Starea de

asediu”(1948) şi ,,Asasinii”

(1950) sunt două dintre piesele

sale politice de vârf. El a câştigat

aprecieri şi pentru adaptări ale

unor romane, cum ar fi: ,,Recviem

pentru o călugăriţă” (1956) de

William Faulkner şi ,,Posedatul”

(1959) lui Dostoievski.

În 4 ianuarie 1960, bogat,

celebru şi la vârsta deplinei forţe,

Camus a murit într-un accident de

maşină la Villeblevin, în timp ce se

Camus şi fiii săi,

Catherine şi Jean

9

întorcea la Paris cu prietenul şi

editorul său, Michel Gallimard. În

sacoşa lui au fost găsite: un

horoscop care-i prezicea frumoase

creaţii, câteva fotografii de

familie, un bilet de tren nefolosit şi

manuscrisul neterminat al

“Primului om” care a fost publicat

în 1995.

FAHAD KHASHA,

clasa a-XII-a A

i Pentru contribuţia sa în

literatură, Camus a obţinut

premiul Nobel în anul 1957.

Evenimentul s-a produs în urma

unei perioade de îndelungate

aşteptări, căci numele autorului

operei “Străinul” a circulat pe

lista candidaţilor la celebrul

premiu încă de la sfîrşitul anilor

’40, alături de cel al lui André

Malraux. Între cei doi scriitori a

avut loc întrecerea deceniului

şase al secolului XX. În anul 1954,

când cei doi se aflau din nou pe

lista competitorilor cu reale şanse,

un grup restrâns al comitetului

Nobel l-a propus pe americanul

Ernest Hemingway pentru primul

loc, moment în care,

profesionalismul juriului Nobel a

fost aspru criticat în cadrul unor

întâlniri publice din Argentina, de

către chilianul Manuel Rojas. Tot

la fel de nemulţumit a fost şi Herr

Ősterling, personalitate forte în

cadrul comitetului, care apreciind

ultima carte a lui Camus, “Vara”,

declara că în ea se găsesc pagini

de o frumuseţe clasică şi că A.

Camus reprezintă un scriitor

promiţător al literaturii franceze,

operele sale trimiţându-l pe un loc

Monumentul în omagiul lui

Camus din comuna Villeblevin

Piatra funerară

André Malraux, principalul rival al lui

Camus în lupta pentru premiul Nobel

10

favorabil în candidatura sa pentru

acest premiu. Camus a mai fost

nominalizat şi în următorii ani.

Dar, conform uzanţelor, toate

aceste secrete asupra dezbaterilor

făcute înainte de atribuirea

premiului Nobel, au fost dezvăluite

de Academia din Suedia abia peste

cincizeci de ani.

Aceste eşecuri nu l-au

descurajat astfel că, în 1956, a

publicat celebra operă cu note

pesimiste, ”Căderea”, în care

critica filosofia

existenţialistă.

În anul 1957,

anul decisiv pentru

Camus, au fost

nominalizaţi alţi 49

de candidaţi dintre

care 12 erau noi.

Lupta aprigă dintre

Malraux şi Camus a

luat sfârşit, acesta din

urmă fiind ales la

data de 17 octombrie.

Juriul Nobel a cedat premiul în

favoarea lui Albert Camus, spre

dezamăgirea lui Malraux care nu

a reuşit să obţină niciodată mult

râvnita onoare. Premiul i-a fost

atribuit “pentru importanta lui

creaţie literară care, printr-o

serioasă analiză, aruncă o lumină

asupra problemelor conştiinţei

umane din vremea noastră”.

Totodată, s-a subliniat că Albert

Camus este mai tânăr şi reprezintă

un scriitor activ, ce se află în

atenţia întregii lumi literare, chiar

şi în afara graniţelor franceze.

Fericitul căştigător se afla

într-un restaurant din celebrul

Cartier Latin când a fost anunţat

de către un tânăr vânător că este

posesorul premiului Nobel pentru

literatură. Camus a reacţionat

ciudat la aflarea veştii

îmbucurătoare, devenind pal şi

bulversat, repetând neîncetat că

trebuie să meargă la învinsul

André Malraux. Este adevărat că

numele lui Malraux a

fost sugerat de diverse

grupări literare din

Franţa dar şi din

Suedia. Pe lângă acest

nume, au mai circulat

în acest important an

numele unor mari

personalităţi precum:

Boris Pasternak, Saint-

John Perse sau Samuel

Beckett, toţi obţinând

foarte târziu premii

Nobel.

La Stockholm, a fost

întrebat de către un student

musulman din Algeria despre

justeţea luptei pentru independenţa

dusă de Frontul de Eliberare

Natională din Algeria, în

contextul unor atentate teroriste

comise împotriva populaţiei civile.

Răspunsul lui Camus a fost:” Am

condamnat întodeauna teroarea.

Trebuie să condamn de asemenea

un terorism ce se manifestă

orbeşte pe străzile din Alger de

Camus la decernarea

premiului Nobel

11

exemplu. Într-o zi îmi pot lovi

mama sau familia. Cred în

dreptate, dar mi-aş apăra mama

înaintea dreptăţii”. Această

frază, într-o formă puţin

deformată, a fost adesea

invocată pentru a demonstra că

nu a susţinut lupta de

independenţă a algerienilor. Pe

de altă parte, din ea rezultă

ataşamentul profund faţă de

mama sa şi faptul că cei doi

locuiau în Alger într-un cartier

foarte popular, expus riscului

atentatelor.

Camus este exponentul

secolului al XX-lea care a

cunoscut războaiele, bomba

atomică, toate marile crime

savârşite în numele umanităţii. În

discursul rostit după primirea

premiului Nobel, el a deplâns

epoca sa caracterizată prin:

“revoluţii dejucate, tehnici

nebune, dumnezei morţi şi

ideologii extenuate, în care puteri

mediocre pot distruge tot, dar nu

ştiu să convingă, în

care inteligenţa s-a

coborât atât de mult

încât s-a făcut sluga

urii şi opresiunii”.

Remediul contra

acestora, aşa cum

reiese din romanul

“Căderea”, este

doar vigilenţa. El nu

a dat soluţii

miraculoase, ceea ce

i-a determinat pe criticii lui să

vorbească despre o gândire care

nu şi-a atins scopul.

Camus rămâne astăzi

scriitorul desăvârşit al absurdului,

al revoltei şi al umanismului.

ANDREEA COMAN şi

FLORINA GĂMĂLIE,

clasa a XI-a G

-o! Conform lui Albert Camus

problema fundamentală a filosofiei

este extrem de apropiată de dilema

shakespeariană: “a fi sau a nu fi”.

”Merită viaţa să fie trăită?”, este

o întrebare în jurul căreia ar

trebui conturată întreaga reflecţie

filosofică, deoarece orice om caută

să dea un sens lui “a fi”. El

consideră secundare alte întrebări,

care, în viziunile unora, au

reprezentat nucleul consititutiv al

filosofiei (de pildă, dacă lumea are

trei dimensiuni, sau dacă intelectul

are nouă sau douăsprezece

categorii (Kant), etc.

De ce este atât de necesar

un răspuns? Fiindcă implică

problema vieţii şi a morţii. ”N-am

văzut pe nimeni murind pentru

argumentul ontologic”- spune

Camus, “în schimb, îi văd pe mulţi

oameni murind pentru că socotesc

că viaţa nu merită să fie trăită”.

Sinuciderea a fost privită ca un

fenomen social, însă este evident

12

rodul unei gândiri individuale

urmată de o decizie, ale cărei

motive pot fi regăsite în viaţa

privată a individului. Gestul

sinuciderii este pregătit

îndelung “precum o mare

operă”. El se naşte ca

rezultat al unor acumulări

sufleteşti, neavând astfel vreo

legătură cu societatea în

întregul ei. Acest gest este

declanşat în urma unui

impuls incontrolabil la rândul

lui, efect al unor frământări

lăuntrice îndelungate care ating

paroxismul în acel moment, puţini

alegând moartea în mod conştient

şi asumat. Din aceste raţiuni,

Camus compară sinuciderea cu o

mărturisire a incapacităţii omului

de a face faţă vicisitudinilor vieţii,

sau de a înţelege motivul pentru

care trebuie să le îndure. Simplu

spus: a te sinucide, este

echivalent cu “a mărturisi că

viaţa nu merită să fie trăită”.

Acţiunile noastre zilnice,

ocupaţiile noastre sunt

săvârşite din obişnuinţă,

dintr-un automatism, însă

dacă începem să reflectăm la

condiţia noastră, constatăm

cât de “nesăbuite” şi

“inutile” sunt toate

frământările şi suferinţele

noastre. Într-o lume văzută în

asemenea nuanţe apăsătoare,

omul începe să fie dominat de

sentimentul absurdului, făcându-se

simţit “divorţul dintre om şi viaţa

lui, dintre actor şi decorul său”.

Absurdul se naşte din aceste

paradoxuri existenţiale: omul îşi

doreşte să trăiască

într-un fel, dar viaţa sa

decurge într-un alt

mod, cu care el însuşi

se află într-un dezacord

total; actorul joacă un

rol pentru care ar fi

potrivit un anumit

decor, dar butaforia

decorului de pe scenă

se află în contradicţie

cu spiritul rolului, al piesei.

Camus face legătura indisolubilă

dintre acest sentiment şi “aspiraţia

către neant”, sinuciderea apărând

ca un rezultat al conştientizării

absurdului existenţial.

Dar lucrurile nu sunt atât de

simple şi clare. Există şi oameni

care se sinucid tocmai în numele

unei “raţiuni de a

fi”, găsind de fapt

un sens al vieţii, ca

de pildă sinuciderea

de protest din cadrul

revoluţiei chineze, o

sinucidere care are

caracter politic. Pe

de altă parte,

acţiunile efective ale

oamenilor care au

descoperit absurdul

vieţii nu presupun neapărat

algerea sinuciderii. Mulţi oameni

continuă să trăiască chiar dacă nu

şi-au găsit un scop existenţial,

chiar dacă nu îşi acceptă viaţa, fie

13

în virtutea speranţei într-o altă

viaţa după moarte şi hrănindu-se

cu această credinţă, fie pentru o

idee pe care o consideră mai

presus de sensul vieţii, sau care,

ea însăşi dă

un sens vieţii.

Există un

ataşament al

omului faţă

de viaţa sa

care ţine de

latura noastră

trupească (nn.

Camus are în vedere instinctul de

autoconservare) latură care nu

este mai prejos de cea sufletească

şi care până la urmă este

primordială. ”Căpătăm obişnuinţa

de a trăi înainte de a gândi” -

spune Camus.

Prin urmare, a refuza un

sens vieţii nu conduce implicit la a

afirma că viaţa nu merită să fie

trăită. Absurdul nu cere neapărat

să i te sustragi prin speranţă sau

prin sinucidere. Urmând firul

argumentaţiei lui Camus sunt uşor

de observat dificultăţile pe care le

presupune raportul dintre absurd

şi sinucidere. Lăsând deoparte

nuanţele, contradicţiile sau

psihologia, singurul instrument pe

care Camus îl

propune este gândirea

logică, întrucât şi cei

care se sinucid nu fac

decât să urmeze

consecinţele logice

ale unui sentiment.

La întrebarea

dacă viaţa merită să

fie trăită, de la care a început

acest demers, Camus răspunde

afirmativ, întrucât viaţa în sine

este o valoare şi trebuie să ne

împăcăm cu neajunsurile ei,

întocmai eroului mitologic Sisif,

care-şi acceptă truda grea şi

inutilă fiind mulţumit că este a lui,

că o stăpâneşte, în pofida

absurdităţii.

ANDREEA CRISTINA

STOICESCU, clasa a XII - G

Viaţa este bucurie,

G În acest eseu

înclus în volumul

”Mitul lui Sisif”,

Camus vorbeşte

despre absurditatea

lumii noastre, despre

paradoxuri, despre

“zidurile” care îl

claustrează pe om

departe de mintea şi

inima sa, despre

consecinţele actului de

conştientizare şi de

importanţa acestuia în

viaţa umană.

Marile sentimente

poartă în ele însele

propriul lor univers,

splendid sau mizerabil.

La fel se întâmplă şi cu

14

sentimentul absurdului. Absurdul

ne înconjoară la tot pasul, iar ceea

ce începe în acest climat sfârşeşte

tot prin absurd, la fel cum primele

pagini ale unei cărţi sunt

hotărâtoare pentru sfărşitul

acesteia.

Însă şi această lume

absurdă are fascinaţiile sale, căci

din situaţii derizorii, lipsite de

măreţie se nasc uneori mari

acţiuni şi opere. Camus ne

exemplifică acest punct de vedere

invocând cazul creaţiilor unor

opere celebre care au luat naştere

“la colţul unei străzi sau la

întâlnirea într-un restaurant”.

Cum se naşte sentimentul

absurdului? Existenţa omului se

desfăşoară în limitele unui

program stereotip:

“trezire, tramvai,

patru ore de birou

sau uzină, masă,

tramvai, patru ore

de muncă, masă,

somn” şi aceasta

în fiecare zi

lucrătoare din

săptămână. Totul se repetă

maşinal pentru ca la un moment

dat, această trăire vie a vidului

existenţial să conducă la trezirea

conştiinţei şi la interogaţia:

”Pentru ce?”. Odată cu aceasta

începe de fapt reflecţia, actul

conştientizării. Urmare a acesteia

vin două atitiudini contradictorii:

fie reîntoarcerea în lanţul rutinei,

fie trezirea definitivă. Aceasta din

urmă, în viziunea lui Camus,

presupune sinuciderea şi

vindecarea. Important este că din

oboseala unei vieţi stereotipe şi

dezgustătoare, se ajunge la

conştiinţă, iar actul conştientizării

este suprem, căci “totul începe

prin conştiinţă şi nimic nu are

valoare decât prin ea.”

În contact cu absurdul vieţii,

omul suferă un proces de

înstrăinare de această lume.

Chipurile altă dată familiare şi

iubite ne devin deodată străine,

iar în locul lor preferăm

singurătatea. Lumea devine opacă

la dorinţa

noastră de

clarificare.

Cunoaşterea este şi ea

absurdă, paradoxală deoarece

jonglează cu adevăruri nesigure,

15

incomplete, ba chiar cu falsităţi,

cu descrieri lipsite de substanţă,

cu contradicţii, cu neputinţe. Cum

am putea noi oamenii, proiectaţi

pentru a cunoaşte, să depăşim

barierele absurdului şi să afirmăm

că am descoperit adevărul?

Omul

simte nevoia de

înţelegere a lumii,

vrea claritate.

Pentru a înţelege

lumea el trebuie

să o unifice, iar în

această atitudine

se regăseşte setea

lui de absolut. Dar

a înţelege lumea

înseamnă a antropomorfiza, a

o reduce la uman, căci într-

-un fel se prezintă universul

pentru om, şi în alt mod

pentru furnicar sau pentru o

pisică. Întotdeauna va exista

un decalaj între ceea ce ştim

despre lume şi ceea ce există

în realitate. Nu mai putem

vorbi de adevăr ci de adevăruri.

Prin urmare, omul nu

poate ajunge la adevăr deoarece

totul e relativ. Astfel, pentru a

evidenţia modul specific de

abordare a unor teme ca:

absurdul, existenţa umană,

conştiinţa, grija, gândirea ş.a.,

Camus propune cunoaşterea

viziunilor unor filosofi precum:

Heidegger, Kierkegaard, Şestov şi

Husserl. Ei au vrut să desluşească

aceste mistere prin metode diferite,

dar care au toate în comun

încercarea de a ajunge direct la

adevăr, barând drumul raţiunii.

Heidegger consideră că

existenţa umană este una umilă,

precară şi că singura realitate este

“grija”, care se regăseşte pe toată

scara fiinţelor. Această grijă se

transformă în frică, care la

rândul său datorită conştiinţei

de sine devine spaimă, ceea ce

conduce la luciditate, creând un

om calculat, rece. Heidegger

recunoaşte ca şi Camus:

“Caracterul finit, limitat al

existenţei umane este mai

primordial decât

omul însuşi”.

Kierkegaard

este unul dintre

gânditorii care,

după spusele lui

Camus, nu numai

că află de existenţa

absurdului, dar îl şi

trăieşte. Acesta

stabileşte cu titlul

de premisă fundamentală că niciun

adevăr nu este absolut şi prin

urmare, adevărul nu ne poate

satisface existenţa. El refuză

consolările, morala, principiile

confortabile. În schimb, pune preţ

pe spirit, pe stările şi sentimentele

care conduc la luciditate, căci

aceasta este starea care presupune

evoluţie, cunoaştere în esenţă, fără

măşti decorative.

Pe un alt plan, acela al

metodei, Camus îi plasează pe

Martin Heidegger

Sőren Kierkegaard

16

Husserl şi alţi fenomenologi care

doresc reconstruirea lumii

în toată diversitatea sa,

respingând “puterea

transcendentă a

raţiunii”. Aceştia

propun o schimbare

majoră la nivelul

gândirii, aceea că a

gândi nu înseamnă a

unifica aparenţele în jurul unui

principiu, ci a învăţa să vezi din

nou, să fii atent, să-ţi dirijezi

conştiinţa. Aceasta este o cu totul

altă atitudine în cunoaştere.

Ceea ce au în comun toţi

aceşti gânditori este sesizarea

iraţionalului acestei lumi. Omul

aspiră la fericire, la raţional

dar în locul acestora el

primeşte iraţionalul.

“Absurdul se naşte din

această confruntare

între chemarea omului

şi tăcerea iraţională a

lumii”. Pentru a găsi

starea de fericire, de

satisfacere a sufletului, trebuie să

renunţăm la absurd, la iraţional.

Numai în acest moment existenţa

noastră va căpăta contur.

MARIA FLOREA,

clasa a- XII-a G

În eseul cu acelaşi nume din

”Mitul lui Sisif”, Albert Camus

analizează şi problema libertăţii,

în contextul temei absurdului

existenţei umane.

Pentru a afla dacă omul este

liber, mai întâi trebuie să ştim

dacă are un stăpân. Nu există

decât două posibilităţi care

conduc la alte

paradoxuri: sau nu

suntem liberi şi

atunci Dumnezeu este

stăpânul, el există,

este atotputernic şi

totodată responsabil

pentru răul din lume,

ceea ce este în

contradicţie cu esenţa

bună a divinităţii; sau oamenii

sunt liberi şi atunci ei sunt şi

responsabili pentru acţiunile lor,

iar Dumnezeu nu este stăpânul

atotputernic, ceea ce este din nou

în contradicţie cu natura

atotputernică a divinului. Camus

nu poate înţelege o libertate dată

de o fiinţă superioară. Singura

libertate pe care o înţelege este

libertatea unui prizonier sau a

unui individ în cadrul statului.

În viziunea lui Camus,

omul absurd înţelege că

adevărata libertate nu este

posibilă pentru el, cel a cărui

viaţă este dinainte hotărâtă de

creator ca una efemeră. El nu

este liber din cauza morţii,

care este graniţa dintre om şi

nemurire. Astfel, omul lipsit de

eternitate este lipsit de vreun motiv

de a trăi. El se plasează în viitor,

17

Omul se află într-o situaţie similară

îşi apreciază şansele bizuindu-se

pe ce va fi sau pe munca fiilor, îşi

organizează viaţa ca şi când ar fi

liber. Gândul la ziua de mâine,

fixarea unor scopuri şi urmărirea

lor, presupun credinţa în libertate,

sunt văzute de omul cotidian ca

dovezi ale libertăţii. Dar de fapt,

omul trăieşte

doar cu

impresia că

este liber, că

este stăpânul

propriei vieţi,

acţionând în

concordanţă

cu această

idee până în

momentul în

care întâlneşte

absurdul.

Adică până îşi dă seama că el este

de fapt sclav al unei vieţi

trecătoare. “Ce libertate poate

exista în deplinul ei înţeles fără

certitudinea eternităţii?”- se

întreabă retoric Camus. Din acest

moment omul îşi dă seama că

libertatea este doar o iluzie. Dar

mai există o faţetă a lucrurilor.

Odată cu fiecare scop pe care ni-l

propunem, fiecare ideal pentru

care muncim ani întregi, noi ne

tăiem din libertate, făcându-ne

sclavii propriilor idealuri şi

prejudecăţi. Libertatea se

dovedeşte a fi, într-un final, orice

altceva decât libertate.

Filosoful ajunge astfel la

concluzia că libertatea nu există

decât într-un mod limitat, în

interiorul unei vieţi ea însăşi

limitată prin moarte. Camus

propune înlocuirea calităţii

experienţelor prin cantitatea

acestora. Viaţa într-un astfel de

univers se

desfăşoară

pe principiul

trăirii clipei.

În aceste

condiţii, nu

e important

să trăieşti

într-un mod

cât mai bun,

ci cât mai

mult. Acesta

compară

stilul de viaţă al grecilor cu cel al

oamenilor contemporani. Pe când

primii puneau pe prim plan timpul

liber, cei din urmă au în vârful

piramidei ziua de “lucru de opt

ore”.

Concluziv, Camus afirmă

că, absurdul nu pune preţ pe

experienţele în sine, ci pe

cantitatea cât mai mare a

acestora, ilustrând exemplul unui

“aventurier al cotidianului” care

bate recorduri prin numărul

impresionant de experienţe şi nu

prin calitatea lor.

ALEXANDRU GOINEA ŞI

MARIA ROTARU, cl. a XII-a A-o din

18

19

Romanul Străinul, scris

de Albert Camus, a apărut

în 1942. Acesta face parte din

„ciclul absurdului”, o trilogie

compusă din romanul „Străinul”,

eseul “Mitul lui Sisif” și piesa de

teatru “Caligula”, constituind

fundamentul filosofiei camusiene.

Pe baza acestui roman, tradus în

40 de limbi, Luchino Visconti a

realizat o adaptare

cinematografică în 1967.

Romanul prezintă

drama unui mic

funcţionar, Meursault,

incapabil de a ieşi dintr-o

stare de absolută

indiferenţă faţă de ceea

ce se petrece în jurul său.

Personajul lui Camus este

insuportabil prin absenţa

oricărei implicări, el

reprezentând o existenţă

greu de justificat

raţional. Drama acestuia

depăşeşte cu mult spaţiul

romanului, ea devenind o

întrebare permanent valabilă

atunci când omul refuză să

înţeleagă veritabila sa vocaţie, de

fiinţă liberă care are privilegiul de

a-şi asuma propria viaţă.

Lucrarea începe prin

propoziţia “ A murit mama”, un

lucru tragic pentru orice persoană,

însă nu şi pentru Meursault,

personajul-narator pe care Camus

îl concepe cu o stare de indiferenţă

dusă până la absurd. Acesta deţine

aura unui om misterios ce nu se

conformează deloc canoanelor

moralităţii sociale și pare

înstrăinat de lume și chiar de el

însuși. Primul capitol al cărţii stă

astfel sub semnul morţii mamei,

raportul dintre mamă şi fiu fiind

obiectul mai multor scrieri ale

autorului. Pentru Meursault,

absurdul se

configurează prin

diverse detalii ale

hazardului cu care

se întâlneşte pe

parcursul vieţii

sale. Drumul la

azil, priveghiul,

aspectul oamenilor

bătrâni, refuzul lui

de a i se deschide

sicriul pentru a-şi

vedea mama, totul

este descris ca un

decor de film

suprarealist.

Personajul lui Camus asistă fără

chef şi fără vreo urmă de

implicare sentimentală la

înmormântarea propriei mame,

găsindu-l chiar ciudat pe un

bătrân, singurul care plânge în

urma carului mortuar. Peste o

săptămână, Meursault omoară un

om, faptă complet absurdă în

contextul vieţii pe care o dusese

până atunci. El, care nu s-a

implicat niciodată, împuşcă un om

Imagine din filmul lui L.

Visconti

20

în mod repetat, dintr-un reflex

stupid, reflex ca o pedeapsă dată

de propriul destin până atunci

neglijat, neîngrijit şi abandonat,

care a scăpat de sub controlul

raţiunii, acţionând de sine

stătător. Însă acest gest nu îi

creează niciun fel de

remuşcare eroului.

Atmosfera cărţii

este de indiferenţă şi

plictis, peste aceasta

autorul suprapunând

întâmplări şi personaje

banale, încadrate într-un

peisaj banal. Astfel,

naraţiunea înfăţişează

portretul unui bătrân,

Salamano, care şi-a

pierdut câinele, istorisirile unui

vecin dubios, Raymond Sintes cu

încurcăturile lui amoroase,

conflictul cu un necunoscut. Nu

trebuie ignorată relaţia sa cu o

tânără funcţionară pe nume Maria

care, paradoxal, nu ridică

tensiunea intrigii, Meursault

recunoscând “ că nu ştie dacă o

iubeşte, dar probabil că nu”.

Trăirile calitative ale acestui

personaj sunt pur întâmplătoare,

viaţa găsindu-se sub semnul

provizoratului până la faza finală

a existenţei sale. De aceea putem

spune că până şi confruntarea cu

evenimentul-destin, crima, are un

caracter întâmplător.

Plimbându-se pe plajă,

grupul de prieteni al lui Meursault

nu avea nicio intenţie agresivă.

Întâlnirea cu cei doi arabi, dintre

care unul era fratele fostei iubite a

lui Raymond( cu care aceasta mai

avusese un conflict), făcea totuşi

din Meursault un personaj de

rezervă, în cazul în care ar fi

apărut şi al treilea. Când un arab

scoate cuţitul şi-l răneşte

pe Raymond, apoi fuge,

acesta, rănit fiind la mână,

îi dă revolverul lui

Meursault. Meursault îl

împuşcă pe arab repetat,

fără niciun motiv bine

întemeiat.

O crimă “banală”

l-a adus la închisoare. La

judecata cazului său,

Meursault a fost acuzat

mai mult pentru faptul că nu a

arătat reacţii afective la diverse

situaţii, nu a plâns la

înmormântarea mamei sale şi

astfel a fost creată imaginea unui

criminal fără suflet, a unui om

lipsit de sensibilitate, “străin” în

această lume.

Albert Camus rezumă într-o

frază că: “În societatea noastră,

orice om, care nu plânge la

înmormântarea mamei sale, riscă

să fie condamnat la moarte”. El

vrea să spună că eroul cărţii este

condamnat, doar pentru că nu se

conformează unor convenţii intrate

în uzanţele societăţii. Astfel, el este

un “străin” în societatea în care

trăieşte, deoarece refuză să mintă.

NATALIA

DEADIC, clasa a X-a G

21

22

Albert Camus promovează

în opera sa un umanism întemeiat

pe conştientizarea absurdului

condiţiei umane şi afirmarea

revoltei ca posibilitate de depăşire

a acestuia.

Absurdul - născut din

contradicţia între aspiraţia omului

la o viaţă infinită şi viaţa sa reală

care este doar trecătoare, este

prima dintre certitudini, omul

trăind într-o lume căreia nu-i

cunoaşte sensul. Răspunsurile date

de religie sunt irelevante pentru

omul absurd, el neacceptând

perspectiva divină şi dorind

răspunsuri umane.

Omul absurd nu

caută o rezolvare

a situaţiei date,

ci o acceptă

aşa cum este

ea, pentru ca

la un moment

dat să se

revolte,

devenind

astfel un om

revoltat.

Acesta este asemănător sclavului

care, după o viaţă în care a primit

doar ordine, ajuns la saturaţie, nu

mai poate primi încă unul. El se

ridică împotriva stăpânului

(Dumnezeu) spunându-i un “NU”

hotărât. Dar la ce se referă acest

“NU”? Este contestarea unui

statut sigur şi nemulţumitor, acela

la o existenţa finită; iar revoltatul

are sentimentul că acţiunea lui

este îndreptăţită. Dacă pentru un

timp nu s-a opus, a tăcut şi şi-a

acceptat condiţia, acum se revoltă.

Este ca şi cum sclavul “se supune

biciului mânuit de stăpân” până la

un punct, după care ajunge să-l

înfrunte. Revolta nu funcţionează

fără sentimentul că tu însuţi,

într-un anume fel şi într-o anume

privinţă, ai dreptate. Ea

demonstrează că există lucruri

care se cuvin apărate.

Camus distinge între două

atitudini contrare: pe de-o

parte tăcerea, care ne

dă sentimentul că

orice dorinţă sau

judecată a fost

suspendată; pe de

altă parte, revolta,

care este generată

de disperarea şi

absurdul vieţii.

Dacă la început

omul tăcea,

abandonându-se

acestei disperări produse de

condiţia sa nedreaptă dar

acceptată, în clipa în care începe

să vorbească, spunând nu, el dă

dovadă că judecă şi îşi

conştientizează situaţia. Filosoful

subliniază că în spatele oricărei

revolte se află o valoare, însăşi

23

conştiinţa născându-se din revoltă.

Dar eu cred că actul

conştientizării precede revolta şi

nu este consecutiv acesteia. În

momentul în care “sclavul”

respinge porunca superiorului său,

el îşi neagă statutul de sclav, se

emancipează şi tinde să se situeze

pe o poziţie de egalitate cu

adversarul, iar asta presupune un

act de conştientizare profundă a

situaţiei. Revoltatul este dispus să

accepte şi moartea în relaţia cu

stăpânul său (Dumnezeu), dar

trebuie să se bucure măcar de

ceva: de libertate. Este o

schimbare de atitudine. Dacă tot

trebuie să mori, “mai bine mori în

picioare decât să trăieşti în

genunchi”. Pentru revoltat există

bunuri mai preţioase chiar decât

viaţa: libertatea, demnitatea,

respectul.

Revolta nu trebuie privită ca

o mişcare egoistă, chiar dacă ea

are la bază determinaţii egoiste,

cum ar fi “respectul de sine”. Ea

nu se naşte numai la cel oprimat,

ci chiar şi la vederea spectacolului

opresiunii a cărei victimă e

altcineva. Prin revolta sa,

individul refuză umilinţa şi se

luptă pentru integritatea unei părţi

a fiinţei sale, ca fiinţă umană, ceea

ce îl identifică cu ceilalţi. Orice

revoltă autentică depăşeşte

destinul propriu şi vizează un

destin general uman.

Revolta şi valoarea pe care

o vehiculează aceasta sunt relative

şi au sens doar în sânul societăţii

occidentale, apreciază Camus.

Odată cu revolta metafizică sacrul

este îndepărtat, omul revoltat

dorind să instituie o ordine în care

totul este rânduit de om. Acţiunile

omului se mişcă între Tot şi Nimic.

Acceptarea sacrului coincide

totodată cu acceptarea statutului

de sclav, iar existenţa umană

atinge polul Nimicului. Refuzul

sacrului şi traiul într-o lume

desacralizată presupun refuzul

valorilor absolute, dar şi găsirea

unor noi “reguli de conduită”.

În experienţa revoltei omul

capătă conştiinţa fiinţării sale

colective. Parafrazând dictonul

cartezian, ”Mă revolt, deci

existăm”, Camus face din revoltă

măsura existenţei omului ca om.

CĂTĂLINA DAMIAN , clasa a

–XII-aB

24

“Revolta metafizică” este parte

integrantă a ciclului de eseuri

”Omul revoltat’’. Conţinutul ei, ca

şi concept, este analizat din

diverse perspective şi clarificat pe

parcursul tuturor celor cinci

secţiuni ale scrierii. Albert Camus

tratează problema cea mai

spinoasă a condiţiei umane, aceea

a efemerităţii. Omul, fiinţa slabă,

care a păcătuit şi a primit de la

Dumnezeul său doar o existenţă

trecătoare, se află acum într-o

ceartă cu divinitatea pe care o

acuză, o trage la

răspundere pentru

faptul de a-l fi

creat ca o fiinţă

care sfârşeşte

iremediabil prin

moarte. “Sclavul”

îi vorbeşte lui

Dumnezeu de la

egal la egal.

Pentru că revolta

nu este un principiu abstract ci

acţiunea în mod necesar limitată a

unui individ, ea reprezintă singura

valoare graţie căreia absurdul

poate fi provizoriu depăşit.

Omul, ca unică fiinţă

raţională, este şi singura fiinţă

care tinde să se abată de la regulă,

care se întreabă, vrea să

descopere şi caută. Din reguli deja

existente vrea să creeze noi reguli.

Omul se revoltă, caută forţe şi

contrazice legi, legi date de

divinitate. Albert Camus remarcă

faptul că în fiinţa umană există

ceva care nu acceptă maniera în

care îl tratează “Stăpânul” său,

adică Dumnezeu . “Sclavul”, nu îl

neagă pe Dumnezeu, ci refuză să

îşi accepte condiţia. El nu neagă

existenţa ‘’Stăpânului’’ ci îl

neagă drept stăpân. De aici

rezultă faptul că ateismul, în forma

sa clasică, nu este preluat şi de

Camus, căci ateismul presupune

negarea existenţei oricărei

divinităţi. Camus este conştient

de existenţa lui

Dumnezeu şi se

ridică împotriva lui

considerându-se

frustrat prin

creaţie. Ca şi în

“Psalmii” lui

Tudor Arghezi

omul lui Camus

se frământă,

caută, îşi pune

întrebări, aşteaptă un răspuns, iar

în locul acestuia el primeşte

indiferenţa, egală pentru el cu

decăderea. Omul protestează

împotriva legilor vieţii, caută să

revendice fericirea împotriva

suferinţei de a trăi pentru a sfârşi

prin moarte. Camus vede

împotrivirea omului muritor

urmată de refuzul de a recunoaşte

puterea care îl obligă să trăiască

în aceste condiţii. Totuşi, prin

revolta şi contestaţia sa, omul

25

afirmă existenţa stăpânului, nu o

neagă.

La Albert Camus revolta

metafizică nu are nimic de-a face

cu ateismul. Revoltatul nu neagă,

el doar sfidează şi încearcă să

coboare divinitatea de pe piedestal

pentru a o antrena în aceeaşi

aventura umilă cu omul.“Sclavul”

este condus de dorinţa de a

învinge. El reclamă dreptatea şi

vrea să învingă. La fel ca şi

căutătorii eterului absolut, care

descoperă că de fapt ceea ce

căutau va trebui creat tot de ei,

rebelul recunoaşte că dreptatea

mult căutată trebuie să şi-o facă

cu propriile mâini şi să creeze un

nou imperiu. Oare va reuşi

revoltatul să creeze imperiul

oamenilor? Care ar fi

consecinţele?

Lucrurile care contează cu

adevărat sunt abia cele care ne

“rod pe dinăuntru”. Omul se

revoltă, îşi dispreţuieşte condiţia,

dar iubeşte absurdul. Acesta e

spiritul gândirii camusiene. O

iubire dispreţuitoare, care nu

împiedică trăirea estetică şi

deplină a vieţii, împreună cu

conştiinţa fatalităţii şi absurdului.

NICOLETA HAREA

clasa a-XII-a A

Răscoală în Asturii(1936)-eseu de creaţie colectivă

Faţa şi reversul(1937)-eseu

Caligula(prima versiune

1938)-piesă în 4 acte

Nunta(1939)-eseuri şi impresii

Mitul lui Sisif(1942)-eseu

asupra absurdului

Străinul(19420 –roman

Neînţelegerea(1944)-piesă în 3

acte

Ciuma(1947)-povestire

Stare de asediu(1948)-

spectacol în 3 părţi

Cei drepţi(1949)-piesă în 3

acte

Actuale 1, Cronici 1944-1948

(1950)

Omul revoltat(1951)-eseu

Actuale II, Cronici 1948-1952

Vara-(1954)-eseu

26

Căderea(1956)-

povestire

Exilul şi Regatul (1957)-

nuvele

Reflecţii despre

pedeapsa capitală(1957)

în colaborare cu Arthur

Koestler

Actuale III, Cronici

algeriene1939-

1958(1958)

LUMINIŢA CHIRU, cl. a XI-a G

20 de întrebări şi

răspunsuri despre Imm. Kant

Autor: Mircea Flonta

Editura: Humanitas

Număr pagini:204

Preţ: 27,00 lei

Ceea ce propunea filosofia

critică sau critica raţiunii era o

reformă radicală a metafizicii. Mai

întâi, printr-un examen critic al

pretenţiilor raţiunii teoretice sau

speculative şi apoi prin distincţia

dintre raţiunea pură, teoretică sau

speculativă şi raţiunea pură

practică. Prin distincţia dintre

raţiunea teoretică şi raţiunea

practică, Kant respingea atât

tentativele metafizicienilor de a

fundamenta moralitatea pe

cunoaştere, cât şi contestarea

bazei raţionale a moralităţii. M.

Flonta

18 cuvinte-cheie ale lui

Martin Heidegger

Autor: Gabriel Liiceanu

Editura: Humanitas

Număr pagini:144

Preţ: 22,00 lei

27

Este o carte de iniţiere în

„misterele lumeşti“, una care nu

ne dă voie să părăsim „această

lume“ lăsând-o neînţeleasă.

Fenomenologia se plimbă printre

obiectele experienţei noastre

deschizând ochii asupra acestor

obiecte mai bine decât obişnuim să

o facem. Ea îşi propune să se uite

la ceea ce noi am uitat să ne mai

uităm şi îşi propune să înţeleagă

tot ceea ce noi subînţelegem fără

să înţelegem.( Autorul)

7 idei înrâuritoare ale lui

Aristotel

Autor: Alexandru Baumgarten

Editura: Humanitas

Număr pagini:160

Preţ: 23,00 lei

Omul lui Aristotel ne spune că

lumea este mereu variabilă, dar

numai sub forma unor compuşi din

forme şi materii. Lumea nu

rămâne, pentru omul lui Aristotel,

nici una, nici multiplă, ci omul este

orientat spre surprinderea

trecerilor necontenite de la unu la

multiplu, printr-o neobosită

descoperire a intermediarilor:

judecata, între colecţia de

păreri particulare şi intuiţia

universalului, iar între judecăţi,

s-ar afla termenul mediu al

raţionamentului.

Pe scara din dos a filozofiei Autor: Wilhelm Weischedel

Editura: Humanitas

Număr pagini:360

Preţ: 38,00 lei

Aflată la graniţa dintre

literatura de popularizare a

filosofiei şi exegeza de specialitate,

cartea de faţă ne vorbeşte despre

Platon, Aristotel, Augustin,

Toma d'Aquino, Voltaire,

Kant, Schopenhauer, Nietzsche,

Heidegger sau Wittgenstein, altfel

decât am fost obişnuiţi. Ne

prezintă filosoful aşa cum este el

în realitate, neînveşmântat în

haine de paradă şi fără a purta o

mască distinsă, viaţa lui devenind

o reflexie a operei.

Dialectica luminilor

28

Autori: Max Horkheimer, Theodor

W. Adorno

Editura: Polirom

Număr pagini:320

Preţ: 34,95 lei

Cartea, o lucrare tipică pentru

criticismul Şcolii de la Frankfurt,

analizează procesul logic şi istoric

prin care, în loc să contribuie la

crearea unei societăţi mai umane,

Luminile ajung să se transforme în

contrariul lor – mitul sau barbaria

pe care voiau să le combată.

Autorii încearcă totodată să afle în

ce măsură proiectul Luminilor

poate fi salvat, în condiţiile în care

progresul are şi un aspect

distructiv, iar autodistrugerea

raţiunii şi regresul spre mitologie

favorizează, pe de altă parte,

instaurarea despotismelor.

Grupaj realizat de

Ioana Constantinescu,

clasa a XI-a D

29

1. Retrospectivă filosofică 2012……………………………………………p 1

2. O viaţă cu privaţiuni, dar şi cu mari împliniri………………………..p 5

3. Camus - laureat al premiului Nobel……………………………………p 9

4. Absurdul şi sinuciderea…………………………………………………p 11

5. Zidurile absurde…………………………………………………………p 13

6. Libertatea absurdă………………………………………………………p 16

7. Reflecţii camusiene………………………………………………………p 18

8. Străinul…………………………………………………………………... p 19

9. Suprasaturaţie……………………………………………………………p 21

10. Omul revoltat…………………………………………………………….p 22

11. Revolta metafizică……………………………………………………….p 24

12. Opera lui Camus…………………………………………………………p 25

13. Apariţii editoriale 2012…………………………………………………p 26