1

Colectivul de redacţie Coordonator: Prof. drd. Ionela IORDAN

Consultant de specialitate: consilier superior

Mihai VOICU – Ministerul Mediului şi Schimbărilor Climatice

Colaboratori: Prof. Manuela Gina CĂDARU Prof. Marinela GEORGESCU Prof. Elena Daniela PĂTRAŞCU

Prof. Antoinette VOICESCU Prof. Dana Antoanela IVĂNESCU Prof. Georgiana BĂRBULESCU Prof. Raluca BOJOAGĂ Prof. Ştefania LAZĂR Prof. Mara PĂUNESCU Prof. Gabriela LEŞANU

Redactor şef: Alexandra IONESCU – cls. a XI-a E Redactor adj. Daniela FOTA – cls. a XI-a E Secretar: Alexandru AVRAM – cls. a IX-a C

Tehnoredactare: Analist programator aj. Livia-Şoimu- SABAC

Grafică:Timotei ŞTEFĂNESCU – cls. a XI-a E

Redactori: Mircea ANTON – cls. a VIII-a A Bianca PÎRVU – cls. a VIII-a A

Andreea MOISE - cls.a VIII-a B Cezar CHILIPIREA - cls. a XII-a E Graţiela OLTEANU- cls. a XII-a E

Mulţumim Editurii AMURG SENTIMENTAL, reprezentată prin

scriitorul Ion MACHIDON Asociaţiei de părinţi a Liceului Teoretic

“MARIN PREDA” - Bucureşti 2011

2

CUPRINS

Pag.

CAP.1 – IMN ÎNCHINAT NATURII

1.1 In cinstea naturii 3

1.2 Pasărea care a văzut curcubeul 3

1.3 Aproape de cer 5

1.4 Paralela dintre artă şi ştiinţă 6

1.5 Eu şi natura 7

1.6 Delfinii-între inteligenţă şi dispariţie 8

1.7 Omul şi atomul 9

CAP. 2 – APA-ELIXIRUL VIEŢII

2.1 Apa, esenţa vieţii 10

2.2 Economisirea apei 12

2.3 Corpul tău, fără apă..... 14

2.4 Valea Şesii 15

CAP. 3-CONSECINŢELE POLUĂRII SI REDUCEREA ACESTEIA

3.1 Degradarea stratului de ozon 17

3.2 CO2 şi încălzirea globală 18

3.3 Efectele încălzirii globale 19

3.4 Ecosistemele urbane – un pericol pentru biodiversitate 21

3.5 Materiale noi, prietenoase cu mediul - Nanoceluloza 22

3.6 Case ecologice 22

3.7 Deşeuri radioactive 24

3.8 Cel mai “verde” oraş din Suedia 26

3.9 Poluarea mediului înconjurător 27

3.10 Protecţia naturii 28

3

Motto “Şi neamurile s-au mâniat dar a venit mânia Ta şi vremea celor morţi ca să fie judecaţi şi să răsplăteşti pe robii Tăi, pe prooroci şi pe sfinţi şi pe cei ce se tem de numele Tău, pe cei mici şi pe cei mari şi să pierzi pe cei ce prăpădesc Pământul.”

Apocalipsa 11,18 Capitolul I. IMN ÎNCHINAT NATURII

1.1 În cinstea naturii

Daniela Fota, cls. a XI- a E

Fluturi . . . Soare . . . Iarbă verde . . . Natură . . . Norii şi toate stelele din lume . . . toată tandreţea şi senzualitatea . . . întruchipată într-un simplu om, o singură fiinţă, un chip „angelic“…

Visul meu a devenit realitate şi anul acesta sunt pe malul mării, admirând natura, simplitatea şi magia ei ce imi îmbie sufletul cu forţa. Apa, un izvor de inspiraţie o sursa sigură de imaginaţie, o relaxare a sufletului iar valurile ei atât de line câteodată şi atât de agitate odată cu trecerea curenţilor, se aseamănă cu trăirile mele interioare. Odată cu fiecare bătaie a inimii mele, cu fiecare gură de aer trasă în piept realizez de ceea ce sunt capabilă, îmi măsor forţele interioare şi fizice odată cu valurile mării şi încerc să mă zbat cu curentul adesea sau, pur şi simplu, să mă las purtată de val cu încredere şi cu riscurile la bord. Cerul este atât de senin ziua, precum liniştea ce mă apasă în acest moment şi seara este învăluit de mii de luminiţe magice, îndepărtate şi bine ascunse, numite stele. Natura este plină de magie, de vise şi plină de culori .

Imagini https://www.google.com

1.2 Pasărea care a văzut curcubeul

Prof. Georgiana Bărbulescu Se povesteşte că într-o zi, împăratul păsărilor s-a hotărât să-şi ia un sfetnic care să se priceapă la culori şi, pentru asta a organizat un concurs. S-au prezentat mai întâi trei păsări şi fiecare şi-a lăudat priceperea. - Mărite Împărate, începu primul candidat, eu am zburat toată viaţa deasupra lanurilor de grâu. Mă pricep la tot ce e galben, de la nuanţa verzuie a spicului care dă în pârg, până la galbenul auriu al bobului copt, numai bun de adunat în hambare. - Şi n-ai văzut niciodată maci presăraţi prin lanuri? – întrebă împăratul. - Ba da, Măria ta, aceia erau nişte buruieni, stricau frumuseţea de galben a lanurilor care se unduiau în bătaia vântului. Veni apoi a doua pasăre.

4

- Luminăţia Ta, eu am zburat toată viaţa deasupra câmpurilor de trifoi şi lucernă, unde păşteau vitele. Mă pricep la tot ce-i verde, de la verdele crud al primelor frunzuliţe abia mijite din pământ, până la verdele întunecat al plantelor mature, când s-a copt sămânţa pentru o nouă semănătură. - Şi n-ai văzut niciodată flori de rapiţă pe câmpurile de trifoi şi lucernă? – întrebă împăratul. - Ba da, Măria Ta, şi petele acelea de galben stricau mândreţea de covor pe care păşteau oi, capre, viţei... Ba, uneori, se mai rătăcea şi câte un fir de cicoare, cu florile ei albastre! Veni şi a treia pasăre. - Împărate Luminate, eu am zburat toată viaţa în înaltul cerului. Mă pricep la tot ce e albastru, de la azurul molatic al cerului amiezii până la bleumarinul de catifea ţintuit cu stele al nopţii. - Şi n-ai văzut niciodată nori pe cerul albastru? – întrebă împăratul. - Ba da, Măria Ta, de multe ori, şi tare mă mai necăjeam când vedeam bolovanii aceia pufoşi, când galbeni, când roz, dar mai cu seamă cenuşii, care stricau minunăţia aceea de albastru al cerului. După ce au plecat cei trei candidaţi, împăratul a rămas pe gânduri. - Ei, Măria Ta, la care te-ai hotărât? – întrebă marele sfetnic. - La nici unul, răspunse împăratul. – Fiecare crede că cea mai grozavă e culoarea pe care-o ştie el cel mai bine. Dar nu şi-a terminat bine vorba împăratul, că a mai apărut o pasăre, una mică de abia se zărea în sala mare şi aurită a tronului. Ba, mai avea şi penele ude. Abia putea să zboare. - Ei, da’ tu pe unde-ai zburat, mititelule? – întrebă împăratul cu un zâmbet binevoitor la vederea acelui ghemotoc de pene ude. - Prin ploaie, Măria Ta. Mai-mai să mă doboare picăturile mari şi grele care-mi loveau aripile. Da’ nu m-am lăsat. Apoi s-a înseninat. Cerul a devenit un azur nesfârşit din care sorbeam putere ca să zbor mai departe. A ieşit şi soarele, cu auriul lui de foc, şi au început să mi se usuce penele. Mi-a mai venit inima la loc şi am putut să mă uit în jos, spre Pământ. - Şi ce-ai văzut, măi, voinicelule? – întrebă împăratul, tot mai interesat de cele ce auzea. - Păi, ce să văd, Măria Ta? Am văzut câmpuri verzi pe care păşteau vite, lanuri aurii numai bune de secerat, livezi cu mere roşii ca nişte mingii de jar, grădini cu flori de toate culorile care încântau privirea… Dar cel mai mult mi-a plăcut curcubeul. - Curcubeul? – se mirară curtenii care erau acolo de faţă. - Da, curcubeul. Acolo toate culorile stau una lângă alta, ca nişte surori bune. Uneori încing o horă toate şapte. - Şapte? – întrebară din nou curtenii nedumeriţi. - Da, sunt şapte surori şi când încing hora, nici nu mai vezi care-i una şi care-i alta, ci vezi ca o năframă albă luminoasă, izvodită, parcă, de nişte zâne. - Măi, da’ multe mai ştie mogâldeaţa asta plouată! – zise marele sfetnic. Împăratul zâmbea în barbă, se vedea că-i plăceau vorbele păsării celei mititele, căreia, între timp, i se uscaseră şi penele şi atunci toţi au putut vedea că erau de toate culorile.

- Ce zici, Măria Ta, de prichindelul ăsta? – îl întrebă marele sfetnic pe împărat. - Zic că mi-am găsit sfetnicul pe care-l căutam. Prichindelul ăsta n-o să vadă niciodată ca pe o pată o albăstrea într-un câmp de maci sau o margaretă într-un lan de grâu sau o frunză de lipan printre păpădiile care-şi vor trimite puful pe aripile vântului şi cine ştie unde-l va duce acesta. Aşa a devenit sfetnic de împărat micuţa pasăre multicoloră care

a văzut curcubeul. Şi cine ştie dacă n-o fi ajuns chiar… mare sfetnic!

5

1.3. Aproape de cer Daniela Fota, cls a XI a E

‘’Preaînălţătorul’’albastrul cerului senin ne îmbie privirile în fiecare zi cu soare. Acoperit de ‘’chipuri’’, învăluit în magie, seara înstelat şi regina nopţii creează o unitate deosebită. Ne plimbăm, inspirăm aerul adânc în piept şi privim cerul senin în reflexia soarelui. Este atât de pură natura, încât ‘’sufletul’’ei este rănit odată cu factorii dăunători. Raportate acestea la sufletul uman, putem să îl descriem precum o floare cu rădăcinile bine sădite, ce trebuie întreţinută şi ocrotită. Comorile spirituale sunt precum magia cerului, acoperit în milioane de nestemate. Stelele, comorile, noaptea ne însoţesc sufletul în somn iar regina nopţii comunică cu noi în vise. O lume de basm, un colorit aparte, atâtea lucruri frumoase, într-un cuvânt mediul înconjurător. Rămânem fără cuvinte în faţa acestor ‘’creaţii’’divine ce ne îmbie zi de zi cu prezenţa lor în inimile noastre.

Close to the Sky The divine blue of the clear sky refreshes our eyesight with sun every day . Covered with ‘’faces ‘’,covered by magic, filled with stars and the queen of night it creates a single being. We walk, we breathe in the fresh air and watch the clear sky in the sun’s reflection. Nature is so pure, that her ‘’soul’’ is hurt by our actions. Considering all this, when it comes to the human soul we can describe it as a flower with strong roots, that has to be treasured and protected. The spiritual treasures are like the magic of the sky covered in millions of diamonds. At night, the ‘’queen’’ and the stars join our soul while we are asleep, dreaming. A fantasy world, with peculiar colours and many beautiful things conjoined in the environment. We are speechless in the face of this divine creations that bless us every day with their presence in our hearts.

6

1.4 Paralelă dintre artă şi ştiinţă

Daniela Fota, cls. a XI a E

Ne vom imagina împreună o figură geometrică şi mai precis, un pătrat. Acesta este precum ştiinţa, cu patru laturi a căror dimensiuni, mărime şi înălţime nu pot fi contestate. Oamenii au nevoie de ştiinţă pentru a învăţa cum funcţionează mecanismul vieţii dar şi pentru a îşi răspunde la întrebările legate de anumite fenomene ce se petrec în jurul lor, în jurul nostru, al tuturor. Învăţăm pentru a ne forma o cultură iar cu timpul pentru a ajunge să lucrăm, să avem un loc al nostru sau, altfel spus, o carieră. Gândirea logică şi raţională ne vine astfel în ajutor pentru completarea cunoştiinţelor dobândite dar şi pentru a ne uşura munca în procesul dezvoltării. La cealaltă extremă se află arta, creaţia şi dorinţa satisfacerii spirituale. Total diferită, precum o formă ce nu poate fi definită în totalitate şi a cărei unduire se aseamănă cu o siluetă zveltă şi unică în felul său. Arta este ieşirea din banal, din cotidian, este destinderea psihică şi eliberarea sufletească. În acelaşi timp, acesta ne ajută să ne clădim o lume proprie în care regulile au fost făcute ca să fie încălcate şi unde fiecare îşi poate găsi alinarea. Ştiinţa este completată de artă, care îi oferă acesteia şi mai multe posibilităţi de dezvoltare dar şi un plus de valoare. Dacă am putea trăi fără ştiinţă, atunci cu siguranţă singurul refugiu ar fi arta şi creaţiile minunate pe care aceasta ni le oferă şi invers. Putem să le avem pe amândouă dar cu siguranţă în viaţa unor oameni una dintre cele două va deţine „puterea.” Aşadar, cele două depind una de cealaltă şi reprezintă suportul tuturor activităţilor noastre, astfel ajutând la formarea unui curcubeu după o zi ploioasă şi a unei lumi în care fiecare ţară, fiecare mic loc de pe planetă îşi are propria „tradiţie.”

A Parallel Between Art and Science

Let us imagine a geometrical figure. Let’s say, a square. This square is like science. It has four sides, whose size or length cannot be disputed. Mankind needs science to learn how the mechanisms of life work and also to give an answer to the questions related to certain phenomena that are occurring around them, around us, around everyone. We learn to form ourselves a culture and, in time, to be able to work, to have a place of ours, and a career, a successful life. The logical and rational thinking provides the help we need to complete our acquired knowledge and also to simplify our work throughout our development. On the other hand, at the extreme opposite, we have art, creation and the desire to fulfill our spiritual needs. It’s as different to science as an indefinable shape is to a square, a shape whose wavy outline reminds us of a unique silhouette of a slender body. Art is an escape from daily common and trivial life, it’s a psychological relaxation and spiritual deliverance. At the same time, it helps us to build up our own world where rules are made to be broken and where everyone can find comfort. Art completes science, which in turn provides art with more possibilities of development and an added value. If we were able to live without science, then for sure the only refuge we would have were art and the wonderful creations we could achieve by means of it, and the other way around as well. We can have both, but undoubtedly only one of them “takes the lead” in some people’s lives. Consequently, the two depend on each other and represent the foundation of all of our activities, therefore helping to create a rainbow at the end of each rainy day and of a world where every country and every little place on the planet has its own “tradition.”

7

1.5 Eu şi natura

Daniela Fota, cls. a XI a E Cine sunt eu ?! şi cine eşti tu?!... Ei bine, viaţa mea este plină de întrebări fără răspuns, sunt atât de multe îndoieli încât îmi este greu să scotocesc printre rândurile trecutului şi să caut fragmentele care lipsesc. Stau în faţa şemineului, iar focul mă încălzeşte, lumina lumânărilor îmi dă pace, iar albastrul cerului înstelat mă face să visez. Dansul stelelelor este umitor, acele forme care strălucesc se înmulţesc pe zi ce trece, este uimitor cum aceste forme indescriptibile conturează universul. Dimineaţa, mirosul iasomniei şi violetul liliacului alături de aroma cafelei mă fac să te ador. Este vorba de natură şi de micile bucurii pe care ni le oferă. Apa rece ce străbate pietricelele, înconjurată de brazii înalţi şi vioi pe care vântul îi atinge... Toate acestea mă înviorează. Alături de tine mă pot pierde în universul divin, alături de tine adevărul iese la lumină, iar verdele copacilor ne hrăneşte inima. Seara, îngerii păzitori îmi sunt călăuză, ei sunt cei care mă protejează de lumea meschină, de iluziile primei impresii, ei sunt cei care îmi şoptesc mereu că va fi bine, ei sunt cei care mă conduc către fericire. Destinul meu este în mâinile lor. Alături de cer şi departe de pământ, toate îndoilelile devin un întreg, o formă compactă şi definită perfect şi anume speranţa. Ea însăşi este lumina care stă mereu aprinsă şi aşteaptă să fie chemată, ea ne sare în ajutor când avem cea mai mare nevoie. Speranţa este ‘’instrumentul’’ trimis de împărăţia divină. Nu pot fi un tablou expus într-o galerie, care să fie pe placul amatorilor ci pot fi eu şi natura. Noi două suntem un întreg. Ea este singura care mă face să plutesc, fără de care nu aş putea supravieţuii şi al cărui oxigen este vital. Credinţa ne ţine la suprafaţă, iar natura ne oferă linişte! Îngeri ai noptii, daţi-mi mâna şi ridicaţi-mă de jos, puneţi la loc bucăţile rupte din sufletul meu...iar am să fiu chiar aici aşteptând ca totul să vină de la sine, alături de cel mai bun martor, TIMPUL!

The Nature and Me Who am I?! And who are you?! … Well, my life is full of unanswered questions. There are so many doubts that I can hardly rake among the lines of the past and find the missing pieces. I am sitting in front of the fireplace, and the fire is warming me up, the light of the candles is giving me peace, and the blue of the starry night is making me dream. The stars are dancing in an amazing manner. Those shiny shapes are becoming more and more every days, it is amazing how those indescribable shapes are outlining the universe. In the morning the smell of the jasmine, the purple colour of the lilac, and the aroma of fresh coffee make me adore her! I am talking about nature and the little bits of happiness she offers us every day. The cold water making its way through the pebbles, surrounded by tall and happy-looking pines being touched by the wind . All this refreshes me. Beside you I can get lost in the divine universe, beside you truth comes to light and the green of the trees nourishes our heart. In the evening the guardian angels are my guide, they are the ones who protect me from the evil world, the illusions of first impression, they are the ones who keep whispering me that everything will be fine, they are the ones leading me to happiness. My destiny is in their hands. Together with the sky and away from earth, all doubts transform into a unitary, compact, and perfectly defined shape-hope. It itself is the light which is always on and waiting to be called to jump up to help us when we are in most need of it. Hope is the tool sent by the divine kingdom. I cannot be a painting on a canvas displayed in an art gallery that amateurs might like, but I can be together with nature. We both are one. She is the only one who can make me float, the only one I am unable to survive without, and whose oxygen is vital for me. Faith keeps us at the surface, and nature offers us silence. Angels of the night, give me your hands and pull me up from below, put back the torn pieces of my soul and I will be here waiting for everything to come on its own, together with the best witness-time

8

1.6 Delfinii – între inteligenţă şi dispariţie

Prof. Elena Daniela Pătraşcu

Delfinii au fost declaraţi recent de către o echipă de cercetători britanici, a doua specie ca inteligenţă din lume, după oameni. Ei au creierul mai mare, în raport cu dimensiunea corpului şi un neocortex mult mai complicat decât cel al omului. Iată câteva dintre argumentele pentru care au fost etichetaţi ca ″persoane diferite de oameni″(sau ″persoane non-umane″):

au un limbaj propriu, foarte complex, cu peste 14.000 de semnale şi de sunete; au demonstrat că pot înţelege perfect ceea ce le cer oamenii de ştiinţă; spre exemplu, înţeleg

concepte abstracte, precum cel de zero; au cea mai lungă memorie socială înregistrată vreodată la un animal, sunt capabili să îşi

recunoască confraţii chiar şi după o despărţire de 20 de ani; fiecare delfin are propria personalitate şi un grad ridicat al conştiinţei de sine; se recunosc în

oglindă şi au simţul identităţii sociale. Ştiu cine sunt, atât individual, cât şi ca apartenenţă la o familie sau la un grup;

din punct de vedere al manifestărilor emoţionale, se apropie foarte mult de oameni; ştiu să se joace, să se bucure, să plângă, să rămână fideli partenerilor, etc.

înţeleg ideea de sănătate şi de boală, au sentimente faţă de alţi delfini care suferă, sunt empatici; una dintre abilităţile speciale ale delfinilor este aceea de a recunoaşte copii cu tulburări neurologice grave, precum sindromul Down sau paralizia cerebrală, apropiindu-se de ei protector. Există o metodă denumită″ delfino-terapie″ prin care se poate îmbunătăţi condiţia fizică, dar mai ales cea psiho-emoţională a copiilor bolnavi.

Dar… chiar şi animalele inteligente sunt ameninţate de spectrul poluării şi de goana speciei umane după profit cu orice preţ. Deşi protejaţi prin lege acum câteva zeci de ani, atât delfinii, cât şi balenele sunt specii grav ameninţate cu dispariţia. Printre cauzele care afectează populaţiile de mamifere acvatice se numără: poluarea marină, vânatul, schimbările climatice –asociate cu fenomenul de încălzire globală, pescuitul excesiv, turismul acvatic.

Spre exemplu, în Marea Neagră, zeci de delfini mor sufocaţi în fiecare an, fiind prinşi în plasele pescăreşti. Un alt pericol pentru delfini sunt sky jeturile folosite de turişti pe perioada sezonului estival. Numai anul trecut au fost descoperiţi 72 de delfini eşuaţi pe plajele româneşti, de la Sulina până la Vama Veche. În 54 dintre cazuri moartea acestora s-a datorat plaselor aruncate în mare de braconieri. Poluarea chimică (în special cu petrol) şi cea fonică, impactul cu navele din ce în ce mai numeroase, sunt pericole pe care speciile marine, delfinii şi balenele îndeosebi, le înfruntă zi de zi. Toate tipurile de poluare, precum şi topirea gheţurilor va restrânge habitatul acestor vieţuitoare şi va permite accesul oamenilor în zonele care în prezent sunt dominate de mediul sălbatic. Bibliografie

Revista „Bioplanet”; Nr. 40- octombrie, 2013 http://interferente.ro/delfinii.html http://www.descopera.ro/dnews/11221917

9

1.7 Omul şi atomul Prof. Georgiana Bărbulescu

Toată lumea ştie că există trei stări de agregare: solidă, lichidă şi gazoasă (deşi e ceva vreme de când se vorbeşte şi de o a patra, cea de plasmă). Starea de agregare a unei substanţe, la un moment dat, este determinată de două tendinţe contradictorii ale particulelor componente: tendinţa de aglomerare, care are la bază atracţia dintre ele, şi tendinţa de mişcare, determinată de energia particulelor şi care presupune existenţa unui spaţiu mai mic sau mai mare între ele. Echilibrul între cele două tendinţe este determinat de „bagajul” energetic al particulelor (înţelegând prin particule atomi, ioni sau molecule). Dacă energia particulelor este mică, ele sunt dominate de atracţia dintre ele, astfel predomină tendinţa de aglomerare şi se asociază în reţele cristaline, rezultând starea solidă. Acumularea de energie face ca tendinţa de mişcare şi, odată cu ea, nevoia de spaţiu, să crească. Legăturile dintre particule se rup şi cristalul/solidul se topeşte, trece în starea lichidă. Distanţele dintre particule rămân însă suficient de mici pentru ca densitatea să ne permită să vedem substanţa cu ochiul liber. Dacă însă se acumulează şi mai multă energie, tendinţa de mişcare devine predominantă, particulele se distanţează foarte mult unele de altele, densitatea scade foarte mult (în cazul apei, de exemplu, de 1600 de ori) şi substanţa, devenită gazoasă, nu mai este vizibilă cu ochiul liber. Să ne gândim, de exemplu, la apă. Sub 00 C e solidă, dacă se încălzeşte (acumulează energie), la 00 C gheaţa se topeşte (devine apă lichidă), iar la 1000 C fierbe, se transformă în vapori, devine gazoasă ( la presiune atmosferică normală).

Cam acelaşi lucru se poate spune şi despre noi, oamenii. Avem şi noi două tendinţe contradictorii, aceea de a ne asocia, de a stabili relaţii, sub influenţa atracţiei pe care o simţim unii faţă de alţii, dar, în acelaşi timp simţim nevoia de spaţiu, de libertate, unii mai mult, alţii mai puţin. Şi tot de energie depinde, energia care se manifestă prin ceea ce numim „personalitate”. De câte ori nu auzim: „copilul ăsta nu stă locului o clipă, are atâta energie!”. Aşa se explică, faptul că, unii oameni sunt tot timpul în

căutare de relaţii. Asta pentru că au puţină energie proprie şi o caută la ceilalţi, fiind chiar dependenţi de aceştia. Predomină tendinţa de asociere. Cei cu mai multă energie, cu o personalitate mai puternică, sunt mai independenţi, îşi găsesc mai greu parteneri şi îşi fac mai greu relaţii. Au nevoie de mai multă libertate, de mai mult „spaţiu de mişcare” (prin aceasta înţelegând şi timp pentru ei înşişi). Şi, în sfârşit, ultima categorie, cea a solitarilor, cu o personalitate foarte puternică, având nevoie de foarte mult spaţiu (şi timp), astfel încât relaţiile trec pe un plan secundar sau sunt chiar incompatibile cu această nevoie imensă de spaţiu (depinzând de tipul de relaţii). Aşa se explică de ce unii, nu sunt, pur şi simplu, interesaţi în a stabili relaţii foarte apropiate. Datorită energiei lor mari, au nevoie de mult spaţiu (şi timp), de libertate de mişcare, şi o relaţie foarte strânsă (de tipul căsătoriei) i-ar incomoda, i-ar încorseta. Am citit undeva că, pentru acest tip de oameni, iubirea e un lux. Şi o dilemă, aş adăuga, căci vine în contradicţie cu nevoia de libertate. Şi mergând mai departe cu paralelismul, oare oamenii de acest tip sunt, într-o anumită măsură, „invizibili” pentru ceilalţi? Oare nu asta a vrut să spună Eminescu în versul „Era pe când nu s-a zărit”? Şi s-ar părea că aşa este, pentru că, cel mai adesea, mor singuri, neştiuţi de nimeni, căci nimeni nu-şi aminteşte de ei ca să se ducă să-i întrebe ce mai fac. Pe de altă parte, cei care au capacitatea de a acumula energie îşi dezvoltă continuu personalitatea, ceea ce determină, firesc, o schimbare a atitudinii lor faţă de o relaţie sau alta, sau faţă de ideea de relaţie în sine. Aşa se explică de ce, de multe ori, o relaţie care, la început părea o mare iubire, se transformă într-o închisoare. Energia acumulată are nevoie de spaţiu (şi de timp). Se pare că, în prezent, asistăm la o creştere a capacităţii oamenilor de a acumula energie, ceea ce se reflectă într-o schimbare accentuată şi tot mai rapidă a personalităţii umane. De aceea, oamenii nu trebuie judecaţi şi etichetaţi în funcţie de nişte tipare stabilite cu mult timp în urmă şi, cu atât mai puţin, siliţi (sau manipulaţi) să intre în ele, ca într-un „pat al lui Procust”.

10

Capitolul 2. APA- ELIXIRUL VIEŢII 2.1 Apa-esenţa vieţii Cezar Chilipirea cls.a XII a E

O creaţie bizară

O bem, o folosim la gătit, ne spălăm cu ea, înotăm în ea... Suntem alcătuiţi, în mare masură din ea. Este cea mai preţioasă substanţă, dacă luăm în calcul importanţa ei. Doar faptul că e atât de răspândită ne face să o privim cu oarecare nepăsare. Totuşi, avem cu ea o legatură veche, adâncă şi cu totul aparte: n-am putea trăi dacă n-ar fi ea.

O moleculă alcătuită din doi atomi de hidrogen şi unul de oxigen, o formulă chimică scurtă şi simplă: H2O. Mare

lucru! Şi copiii ştiu asta! Dar savanţii care studiază straniul lichid ce ne alcătuieşte şi ne înconjoară sunt în continuare entuziasmaţi, uluiţi, frustraţi uneori – căci apa dezvăluie noi şi noi ciudăţenii, iar uneori refuză cu încăpăţânare să-şi dezvăluie secretele… Apa este, poate, cea mai bizară dintre creaţiile chimice ale naturii. E cea mai studiată substanţă de pe Pământ şi, totuşi, are încă atât de multe necunoscute, încât cercetătorii se simt îndemnaţi să o studieze în continuare, cu mijloace din ce în ce mai sofisticate. E un compus plin de ciudăţenii, o substanţă paradoxală: în starea sa lichidă, are multe proprietăţi neobişnuite pentru un lichid. În stare solidă –gheaţa – se comportă diferit de multe alte solide. Şi vaporii de apă au ciudăţeniile lor. Proprietăţile electrice ale apei, vâscozitatea, tensiunea superficială şi numeroase alte trăsături sunt surprinzătoare pentru savanţi.

Structura moleculară a apei este cunoscută multora dintre noi: o molecula în formă de V, alcătuită din doi atomi de hidrogen legaţi de unul de oxigen. Dar – un lucru mai puţin ştiut – aceste molecule nu sunt stabile; nici vorbă că odată legaţi de un atom de oxigen, cei doi atomi de hidrogen să rămână acolo pe vecie. În stare lichidă, moleculele de apă îşi schimbă întruna atomii de hidrogen între ele. Procesul se accelerează într-un mediu acid sau bazic. Chiar şi într-un mediu neutru (pH 7), timpul mediu pe care îl petrec împreună cei trei atomi dintr-o moleculă de apă este de numai o milisecundă. Aşadar, apa e permanent în mişcare, chiar la nivel molecular. Pentru a explica structura moleculei de apă (distanţele dintre atomi, unghiurile formate de axele acestora etc.), au fost propuse, de-a lungul vremii, numeroase modele, menite a explica diferitele proprietăţi ale neobişnuitului lichid. Toate aceste modele au slăbiciunile lor; la ora aceasta, nu există încă un consens deplin între savanţi, deci nu există un model universal acceptat, pentru bunul motiv că nici un model nu a reuşit să explice toate ciudăţeniile de comportament ale apei. Aşadar, cunoaşterea structurii moleculare a apei rămâne în continuare o aventură palpitantă.

Deşi nimic nu pare mai neutru şi mai inert decât apa – "apa chioară" –, în realitate ea este o substanţă cu o mare reactivitate. La temperatura mediului ambiant, această caracteristică nu este foarte pronunţată, din cauza numeroaselor legături de hidrogen din structura apei, care o fac relativ stabilă; în schimb, la temperaturi mai înalte sau sub influenţa câmpului electromagnetic, apa devine o substanţă puternic reactivă, capabilă să interacţioneze cu o imensă varietate de alte substanţe şi să producă reacţii complexe, multe dintre ele implicate în procesele ce caracterizează materia vie.

Tot din categoria paradoxurilor: apa e atât de răspândită, atât de banală pentru noi, încât avem tendinţa de a o socoti cel mai tipic dintre lichide; de fapt Lichidul prin excelenţă. Nimic mai fals. Apa are multe proprietăţi atipice pentru un lichid, inventariate de-a lungul timpului de cercetători şi adunate sub numele de caracteristici anormale ale apei. Dar tocmai aceste

11

caracteristici anormale, spun specialiştii, sunt cele care au permis apariţia vieţii pe Pământ şi tot ele reuşesc să întreţină viaţa.

Procesele tulburător de complexe care au loc în materia vie sunt posibile tocmai pentru că apa este aşa cum este. Puternicele forţe de coeziune dintre molecule fac ca apa să aiba un punct de îngheţ neobişnuit de mare mult mai mare decât ar fi de aşteptat de la un lichid cu o asemenea structură; de aceea e planeta scăldată de ape, care acoperă trei sferturi din suprafaţa ei, şi tocmai în această apă au apărut primele organisme vii. Proprietăţile sale termice fac ca vieţuitoarele, care conţin mari cantităţi de apă, să-şi poată dezvolta mecanisme de reglare a temperaturii corpului. Tot datorită acestor proprietăţi ale apei, mările, oceanele şi marile lacuri funcţionează ca rezervoare de căldură, acumulând-o în timpul verii şi restituind-o lent în timpul perioadelor reci, fapt ce permite perpetuarea vieţii de la un an la altul. Poveştile apei în limbile Pământului

Mult înainte de a se cunoaşte mecanismele de acţiune a apei în cadrul proceselor fiziologice, la nivel celular şi molecular, oamenii ştiau, bineînţeles, cât de importantă este apa. Nici nu le-a fost prea greu s-o afle: orice om ştie ce înseamnă a-ţi fi sete. Chiar şi azi, mulţi semeni de-ai noştri suferă şi chiar mor de sete. Poate nu întâmplător, evoluţia tehnologică a avut în vedere, în cea mai mare măsură, pe lângă construirea casei, adăpostul necesar, fizic şi psihic, fiecăruia dintre noi, şi construcţiile destinate aducerii, păstrării, distribuirii şi utilizării apei. Remarcabile sisteme de irigaţie care transportau apă de la mari distanţe au fost realizate în vechile oraşe ale Asiei; apeducte grandioase, fabuloase realizări inginereşti au facut mândria Imperiului Roman; stăvilare şi canale, rezervoare şi băi şi fântâni au fost construite peste tot în lume.

Indispensabilă proceselor vitale, apa s-a dovedit esenţială şi din punctul de vedere al economiei. Nici o aşezare umană nu se poate lipsi de apă. Apa înseamnă transporturi ieftine şi eficiente, prin urmare un comerţ intens; multe dintre cele mai mari oraşe ale lumii îşi datorează dezvoltarea faptului că se afla lângă mare, ocean sau cursuri de apă navigabile. Apa este sursă de energie, iar geniul ingineresc al umanităţii a folosit de milenii acest dar al naturii. Apa-medicament

Terapii bazate pe apă există din timpuri imemoriale. Multe dintre cele mai vechi medicamente preparate de om erau extracte apoase ce se bazau pe proprietatea apei de a dizolva substanţele active din plante. Renumele tămăduitor al anumitor ape balneare se întemeiaza, de asemenea, pe conţinutul de substanţe dizolvate în ele. Dar există şi numeroase terapii care implică utilizarea apei "simple"; aceste metode sunt adunate sub umbrela termenului de hidroterapie. Medicina populară cunoştea de multă vreme efectele benefice ale îmbăierii în anumite ape şi există izvoare renumite încă din Antichitate.

Dar hidroterapia a început sa fie aplicată în mod sistematic şi controlat abia în secolul al XIX-lea, doi dintre oamenii-cheie fiind Vincent Priessnitz (da, cel cu "prişnitele", de la numele lui provine termenul) şi Sebastian Kneipp. Metodele – băi generale sau locale cu apă rece sau fierbinte; împachetări (cu ajutorul unor cearşafuri ude), comprese etc. – au cunoscut un succes imens, reuşind să vindece numeroase afecţiuni sau cel puţin să le amelioreze simptomele: să scadă febra, să aline durerile etc. Odată cu apariţia medicamentelor de sinteză cu acţiune rapidă, hidroterapia şi-a mai

12

pierdut din adepţi. Utilizarea apei rămâne însă, de actualitate în fizioterapia destinată recuperării sau pentru uşurarea unor suferinţe cronice. Război pentru apă

Una dintre marile temeri ale oamenilor este aceea că insuficienţa rezervelor de lichid vital va ajunge să genereze conflicte între ţările care împart resursele de apă ale unei mări, ale unui fluviu sau ale unui mare lac. În Orientul Mijlociu, deja un butoi cu pulbere, concurenţa pentru apă între ţări precum Israelul, Iordania şi Siria, s-ar putea adăuga celorlalte motive de conflict. Egiptul, a cărui agricultura este susţinută de apele Nilului, ar putea avea probleme dacă state din amonte, precum Etiopia, s-ar apuca să consume cantităţi foarte mari din apele fluviului. Cum râurile şi fluviile străbat adesea mai multe ţări, insuficienţa apei poate deveni repede, dintr-o problemă economică, una politică. Şi, în cazul cel mai rău, lucrurile pot porni pe o cale militară. Biblografie: http//:www.descopera.ro http//:www.wikipedia.ro ”Mesaje de la apa si de la Univers” Masaru Emoto 2.2 Economisirea apei Andreea Moise- cls. a VIII a B Ce este apa? Apa este un lichid, un compus hidrogenat al oxigenului (notat H2O). Este una dintre cele mai întâlnite substanţe de pe Terra, formând şi unul dintre învelişurile acesteia, hidrosfera. Apa este al doilea lucru indispensabil vieţii, după oxigen. Este prezentă în natură sub mai multe stări de agregare. Deşi din şcoala generală cunoştem doar trei (lichidă, gazoasă şi solidă), oamenii de ştiinţă deosebesc cinci stări diferite de apă în stare lichidă şi paisprezece în stare solidă. I s-au dat diverse nume, în funcţie de formele pe care le ia: ploaie, grindină, ceaţă, ninsoare, rouă, chiciură, curcubeu. Unde găsim apa? Apa se află în lacuri, râuri, fluvii, mlaştini, gheţari, apă subterană, precipitaţii, burniţă, ceaţă, rouă, ninsoare, nori etc. De asemenea, apa se găseşte şi în corpul omului, organismul unui nou-născut constând în 86% apă, iar al unui om adult în 72%. Muşchii sunt compuşi din 75% apa, plămânii din 86%, ochii din 95%, iar sângele, creierul şi rinichii din 83%. Dacă organismul este deshidratat, apa va fi luată de la organele mai puţin vitale şi transportată către zonele critice, cum ar fi sistemul cardiovascular, nervos şi muscular. Fără alimente, o persoană poate trăi aproximativ şase săptămâni, dar fără apă, între cinci şi şapte zile. Este necesară pentru fiecare funcţie a corpului omenesc ( digestie, absorbţia nutrienţilor, circulaţie, lubrifiere şi curăţarea organismului) O Terra fără apă Nimic nu este interminabil. Terra este alcătuită din 70% apă, dar doar 3% este potabilă. Deşi în ţara noastră rezervele de apă potabilă încă mai sunt existente, oraşe ca Vancouver şi Beijing se confruntă cu probleme de apă. Oraşul Vancouver prezintă mari rezerve de apă, rezerve ce pot umple 2.000 de bazine olimpice. Problema este că apa nu este potabilă. Sedimentele ce provin din roca mamă o fac tulbure şi imposibil de băut. Dar la 8.000 km distanţă o altă metropolă rămâne secată. Prin sudul Chinei trec trei dintre cele mai mari râuri din lume. Dar China se confruntă cu o criză a apei. Capitala Chinei are dublul populaţiei New York-ului şi este în creştere. Întregul oraş este afectat de o secetă de 50 de ani. Fără ploaie, zona din jurul Beijing-ului se transformă în deşert. Oraşul se îneacă în nisip şi praf. Nici românii nu o duc atât de bine. Într-un an, consumăm cât produce Terra într-un an şi jumătate. Din această cauză în douăzeci de ani am putea rămâne fără apă. Românii se comportă de

13

parcă ar avea mai multe planete la dispoziţie. Raportul Planeta Vie, realizat anul acesta de organizaţia World Wild Fund, declară că în ultimii patruzeci de ani s-a înjumătăţit numărul de specii care cresc în zonele tropicale, iar la nivel global, planeta a pierdut o treime dintre specii. Iar viitorul nu sună deloc bine. Ne confruntăm cu o adevărată criză de apă dulce. Calculele specialiştilor spun că până în 2025 două treimi din populaţia planetei va trăi în zone în care apa va fi dificil de procurat. Iar România nu face excepţie. Fenomenele extreme ar putea deveni obisnuinţă, dacă cei care iau decizii în privinţa mediului înconjurător nu gândesc pe termen lung. De exemplu-decizia autorităţilor canadiene de a exploata nisipurile bituminoase pentru a găsi petrol. Climatologii de la NASA spun că o asemenea metodă ar creşte nivelul gazelor de seră ajunse în atmosferă şi ar duce la evaporarea calotelor glaciare. Efectul - oraşele de coastă ar fi distruse, iar temperaturile ar deveni insuportabile. Schimbările climatice, defrişările abuzive şi metodele greşite de exploatare a culturilor au adus sudul Olteniei în situaţia în care este astăzi. Aşa spun specialiştii care estimează că problemele au început de acum 100 de ani când s-au tăiat primele păduri. Sahara Olteniei, adică zona cuprinsă între Calafat-Poiană Mare-Sadova-Bechet-Dabuleni şi Dunăre, adună peste 100.000 de hectare de teren arid. Cei mai îngrijoraţi de calitatea apei din ţara lor sunt grecii (90%), iar cei mai puţin temători în această privinţă sunt austriecii (26%), în timp ce referitor la cantitatea apei cei mai îngrijoraţi sunt ciprioţii (97%), iar cel mai puţin preocupaţi de acest aspect sunt finlandezii (23%). Sondajul prezentat ieri de Comisia UE arată că majoritatea europenilor fac eforturi personale pentru a reduce problemele care afectează rezerva de apă. Paradoxal, în contrast cu îngrijorarea declarată, românii depun cel mai puţin efort la acest capitol. Metode de economisire Când speli manual vasele, nu lăsa apă să curgă în timp ce le clăteşti.

Umple o chiuvetă cu apă pentru spălat şi cealaltă cu apă pentru clătit. Unele frigidere, aparate de aer condiţionat şi maşini de gheaţă sunt

răcite cu sisteme de apă ineficiente. Gândeşte-te să le schimbi cu aparate care folosesc aerul pentru răcire pentru a economisi apa.

Ajustează stropitorile din grădină astfel încât să ude numai grădina nu şi casa, strada.

Foloseşte maşina de spălat numai când este plină. În acest fel poţi salva până la 3600 litri de apă pe lună.

Alege arbuşti şi iarbă în locul plantelor care necesită foarte multă apă pentru întreţinere. Udă grădina dimineaţa sau seara când temperaturile sunt mai scăzute pentru a minimaliza

evaporarea. Foloseşte cu chibzuinţă sistemele de evacuare a deşeurilor. Compostează materialele vegetale,

astfel vei salva foarte multă apă. Plantează toamna când vremea este mai rece şi plouă mai mult. Pentru nevoia de apă rece de băut, păstrează o carafă cu apă în frigider, în loc să dai drumul la

robinet de fiecare dată. Astfel nu se va pierde nici o picătură de apă. Monitorizează factura la apă pentru a vedea dacă există un consum excesiv. Factura şi contoarul

sunt instrumente care te pot ajuta să descoperi eventualele scurgeri. Bibliografie http://www.imagineallthewater.eu/PDF/2770_Guide_IndirectWaterUse_RO.pdf http://romania.panda.org/campanii/caravana_apei/sfaturi_pentru_economisirea_apei/ http://ro.wikipedia.org/wiki/Ap%C4%83 http://www.agrointel.ro/447/10-lucruri-pe-care-probabil-nu-le-stiai-despre-apa/ http://www.scientia.ro/biologie/37-cum-functioneaza-corpul-omenesc/3883-apa-in-organism.html

14

2.3 Corpul tău, fără apă… Alexandra Ionescu- cls.a XI a E

Probabili aţi fost informaţi de faptul că un om poate supravieţui zile întregi fără mâncare (va fi greu şi insuportabil, totuşi), însă nimeni nu poate trăi fără apă mai mult de două zile... V-aţi întrebat oare de ce? În primul rând, masa medie a corpului uman este formată din cca 50-70% apă, fiind găsită în citoplasma tuturor celulelor (70-90% apă). Fluidele corpului omenesc sunt compuse în principal din apă si electroliţi, care la rândul lor, sunt ioni dizolvaţi ai mineralelor din corp cum ar fi sodiul, calciul, magneziul şi potasiul, practic substanţele de care muşchii, oasele, nervii corpului au nevoie pentru a mişca şi gândi.

De asemenea, apa ajută la reglarea temperaturii (sistemul de încălzire şi răcire prin transpiraţie), la deplasarea celulelor sangvine şi a substanţelor nutrivite, deplasarea mâncării prin sistemul digestiv şi eliminarea resturilor nefolositoare. Deja putem vedea de ce depindem atât de mult de apă şi de ce hidratarea este crucială pentru supravieţuirea oricărei fiinţe umane. Deci, cum reacţionează corpul atunci când trece prin tortura numită deshidratare?

Primul pas către deshidratare îl simţim atunci când corpul uman a pierdut 2% din cantitatea totală de fluide. Această etapă poate fi remediată uşor – este nevoie doar de două pahare cu apă. Dar, dacă deshidratarea nu este oprită la timp, atunci corpul omenesc intră în stadiul de deshidratare moderată; acesta se manifestă atunci când cantitatea totală de fluide a scăzut cu 5-10%. Printre simptomele acestei etape includ stafidirea pielii, dureri de cap, greaţă şi ameţeli sau chiar halucinaţii. Dacă ne deplasăm către etapa de deshidratare severă, atunci putem vorbi de un posibil deces pentru că: veţi pierde capacitatea de a clipi, culoarea urinei este închisă apropiată de portocaliu, iar simplul act de urinare este dureros. Alte simptome includ: crampe musculare, oboseală şi presiune arterială scăzută. Numărul electroliţilor scade considerabil, aceştia fiind eliminaţi prin transpiraţie şi urinare, iar fără un anumit număr de electroliţi, celulele corpului nu pot produce suficientă electricitate pentru funcţionalitatea corectă a muşchilor precum inima. Cu timpul, corpul nu va mai putea asimila destule substanţe nutrivite pentru a rămâne în viaţă iar nivelul de sodiu din corp va scădea drastic, punând în pericol creierul.

Bibliografie:

http://www.mayoclinic.org/diseases-conditions/dehydration/basics/symptoms/CON-20030056, http://www.hydration.net.au/page/shop/info_page/a/infopage_id/e/46

15

2.4 Valea Şesii Prof.drd. Ionela Iordan

Dimineaţa se porneşte pe ruta Lupşa - Hădărău - fostul sat Geamăna. De la Hădărău se urcă pe un drum de ţară cale de 4-5 km până se ajunge la un pod. În vale, pare a fi un lac, pe malul său câteva case. La o privire mai atentă, se constată că de fapt lacul nu prea e lac. Mai degrabă este o acumulare de nămol. Se urcă pe pod unde găsim nişte conducte. Din ele, se aude un zgomot semn că se transportă ceva. S-a ajuns în munţii Metaliferi aproape de Roşia Montană, pe unde se consideră că se transportă aurul.

Bineînţeles că nu e vorba de aur ci de steril. Acesta provine de la exploatarea de cupru de la Roşia Poieni. Tot arealul ăsta pe care se întinde lacul e o adevărată bombă ecologică. Iazul de Valea Şesii este un iaz de decantare de vale, deschis (adică are un singur baraj). Barajul, construit din anrocamente, închide valea, fiind construit între doi versanţi. Tulbureala de steril este deversată în iaz printr-un sistem de conducte care trebuie să permită dirijarea deversării spre diverse zone situate pe conturul iazului astfel ca toată suprafaţa să fie ocupată.

Sterilul cu conţinut de săruri de metale ale acidului sulfuric se constituie în depozit şi se reazemă pe versanţii naturali. În iazul de la Valea Şesii, depozitul de steril, n-are consistenţă; într-un loc era formată un fel de plajă pe care am călcat şi nu ne-am scufundat. Apele limpezi, care sunt de fapt soluţii apoase ale aceloraşi săruri, ar trebui să ajungă într-un sistem de colectare şi evacuare din care acestea trebuie să fie descărcate spre o staţie de epurare chimică sau spre un sistem de recirculare sau -cel mai simplu, făra costuri, fără jenă - spre un emisar (un râu

curat de obicei). Sistemul de colectare şi evacuare noi nu l-am văzut, -dar e drepti că n-am ajuns la baraj unde ar putea să fi fost.

În septembrie 2011, iazul avea in jur de 130 ha. Acesta a acoperit aproape în totalitate satul Geamăna; Durerea cea mai mare a locuitorilor a fost aceea că, nu a fost respectată promisiunea de a se strămuta cimitirul. Sterilul a înghiţit rând pe rând casele oamenilor, dealul pe care era construită biserica, cimitirul. Biserica este unul din puţinii martori care ne arată că aici a fost, odată, o aşezare omenească. Nămolul a ajuns acum la nivelul acoperişului.

16

Ce e şi mai grav este faptul că, se asistă la un dezastru ecologic în derulare. Sterilul continuă să fie deversat cu consecvenţă şi nivelul iazului creşte în fiecare an şi se constată că barajul se înalţă în continuare. Nămolul acesta este, pe alocuri, brăzdat de firicele înguste de apă. Peisajul e ireal, având senzaţia că eşti pe altă planetă. În faţa ochilor se aştern tot felul de culori, date de substanţele deversate substanţe numite cianuri.

Astfel nămolul a înghiţit şi continuă să înghită case, gospodării, livezi, garduri. Biserica satului, destul de impozantă de altfel, e sufocată de nămol ducându-şi în tăcere şi demnitate ultimii ani de existenţă.

Într-adevăr lacul ăsta este foarte fotogenic, dar... Din fostul sat Geamăna au mai rămas doar câteva case şi o mână de oameni care a refuzat să plece. Oare cum e să să vezi tot peisajul ăsta în fiecare zi? Şi să mai ai în minte imaginea vechiului sat făcându-se legătura cu ceea ce se preconizează a se întâmpla în zona Roşiei Montane.

Se spune că, şi acolo, pe valea Corna, se va amenaja un astfel de iaz de decantare. Şi tot aşa, sacrificând nişte sate. Numai că acela va fi mai întins decât acesta de la Valea Şesii. Unele surse spun că va fi cam de trei, patru ori mai mare.

Din fotografii reies două alte problemele asociate tuturor haldelor de steril: generarea de ape încărcate cu acid care contaminează apele de suprafaţă, eroziunea şi instabilitatea taluzului, degradarea terenurilor învecinate.

Se merge ceva timp printre tot felul de bolovani, se păşeşte pe nisipuri instabile, se

traversează pâraie de culoare verde, călătorind practic pe tărâmuri nepământene. Reabilitarea iazului de decantare Valea Şesii ca şi a haldei de steril ar trebui să fie făcută după încetarea exploatării. Dar oare chiar se va întâmpla asta?

Ca şi concluzie: ar fi bine ca oricare dintre noi să treacă măcar odată şi să vadă acest iaz de decantare, să tragă nişte îinvăţăminte şi să nu mai repete greşelile trecutului.

În Munţii Apuseni se găsesc 24 iazuri de decantare!!! Bibliografie: http://ro.wikipedia.org/wiki/Valea_%C8%98esii_(Lup%C8%99a),_Alba http://bogdanbalaban.ro/http://ceicunoi.wordpress.com/ http://adrianblaga.blogspot.ro/2012/10/apuseni-pe-mtb-pana-la-valea-sesii.html http://www.financiarul.ro/2013/02/06/iazul-de-decantare-valea-sesii-bomba-ecologica-din-

muntii-apuseni/

17

CAPITOLUL 3 CONSECINŢELE POLUĂRII ŞI METODE DE REDUCERE A ACESTEIA

3.1 Degradarea stratului de ozon

Prof. Marinela Georgescu

Degradarea stratului de ozon a fost observată în urma cercetărilor de după 1963 când s-a constatat că, iarna şi primăvara se formează goluri în stratul de ozon, în Arctica şi Antarctica, cantitatea de ozon putând scădea uneori cu 30 – 40% din total. În acelaşi timp, şi eficienţa la reţinere a razelor ultraviolete-B scade simţitor. Măsurătorile au anunţat că distrugerea stratului de ozon este mult mai pronunţată la Polul Sud decât la Polul Nord. Oamenii de ştiinţă au oferit următoarea explicaţie: iarna, în stratosferă, temperatura este mult mai scăzută la Polul Sud şi durează un timp mai îndelungat deoarece vârtejurile de aici, create în lunile de iarnă, sunt mult mai stabile şi mai puternice decât cele de la Polul Nord. Vara, curenţii de aer din stratosferă deplasează spre poli cea mai mare parte din ozonul format în zonele ecuatoriale, astfel că parţial concentraţia de ozon la poli se reface, dar rămâne scăzută în medie, la nivel global. Descoperirea ” găurii de ozon” Ozonul din atmosferă a fost măsurat sistematic din 1920 şi începând cu anul 1974, mai mulţi oameni de ştiinţă, dintre care amintim pe Molina şi Rowland, au arătat că la Polul Sud şi mai puţin la Polul Nord a apărut o gaură în stratul de ozon sub influenţa CFC-urilor (clorofluorocarbonaţi sau freoni). Gaura din stratul de ozon este adesea confundată cu problema încălzirii globale. Deşi între ele există o anumită legătură, pentru că ozonul are contribuţia sa la efectul de seră, ”gaura de ozon” constituie o problemă separată şi o dovadă în plus a efectelor nefaste ale activităţii omului asupra mediului.

Cauzele degradării stratului de ozon Cauze naturale: în timpul lunilor de iarnă austeră

(iulie-august), când zona Polului Sud nu primeşte nici un pic de lumină solară, stratosfera se răceşte puternic, ceea ce favorizează apariţia unor nori de mare altitudine, alcătuiţi din cristale fine de gheaţă. Aceşti nori poartă numele de PSC (Polar Stratospheric Clouds) şi au proprietatea de a oferi o suprafaţă catalitică ideală pentru descompunerea CFC-urilor, eliberându-se astfel ucigătorul clor. Cauze antropice: acestea vin cu ponderea cea mai mare. Principalii vinovaţi sunt freonii (CFC-

clorofluorocarbonaţi), utilizaţi pentru presurizarea substanţelor lichide în butelii metalice (spray-uri), ca agent de răcire al frigiderelor şi congelatoarelor sau pentru stigerea incendiilor, la prepararea maselor plastice expandate, ca solvenţi industriali etc.

Poluarea aerului este determinată, în proporţie de 70%, de traficul rutier. Aproape 90% din poluarea cu oxid de carbon este generată de traficul auto, care mai participă şi cu 60% la poluarea cu oxizi de azot. Tot traficul rutier este responsabil de emisiile de plumb, despre care se spune că sunt de trei ori mai importante decât cele generate de sectoarele industriale. Bibliografie:www.descopera.ro

Evoluţia în timp a găurii în stratul de ozon

18

3.2 CO2 şi încălzirea globală

Prof. Raluca Bojoagă

Un raport al OMS, arată că, schimbările produse de către oameni asupra climei Pământului au ca rezultat moartea anuală a peste 150.000 de persoane şi îmbolnăvirea a cel puţin 5 milioane. Recent, specialiştii din cadrul Grupului Interguvernamental pentru Evoluţia Climatului (GIEC) au prezentat un raport care reprezintă o readaptare a celui din 2001 şi este recunoscut de 192 dintre statele membre ale ONU.

Un pasaj crucial din noul raport indica faptul că o schimbare drastică a climei este aşteptată dacă concentrările de carbon în atmosferă vor ajunge la 550 ppm, ceea ce ar provoca o creştere a temperaturii cu aproximativ 3◦ C.

Încălzirea globală a fost în atenţia specialiştilor de peste 40 de ani, dar până acum nu s-a luat nici o măsură semnificativă. Oamenii de ştiinţă acceptaseră ideea că fenomenul încălzirii globale va cauza schimbări majore şi probleme acute în lume, dar scenariul lor prevedea că acestea se vor întâmpla într-o perioadă cuprinsă undeva între 50şi 100 de ani şi ca abia atunci se vor face resimţite efectele.

Concentraţia medie a dioxidului de carbon în atmosfera terestră înaintea erei industriale se situa la nivelul de 280 ppm. Astăzi, ea a ajuns la peste 380 ppm, ceea ce înseamnă o creştere de 100 ppm, dintre care 2,6 ppm doar în anul 2005.

Unele analize recente, au arătat că această creştere se datorează aproape în întregime utilizării combustibililor fosili în scopul producerii de energie (iar restul provine in mare măsură din defrişarea pădurilor tropicale, ceea ce duce în cele din urmă la eliberarea carbonului blocat în biomasă). Un alt fapt îl constituie creşterea constantă a nevoilor de energie ale omenirii: acestea au crescut cu 15% doar în primii 5 ani scurşi de la începutul secolului XXI,creşterea estimată până în 2030 fiind de minim 60%.

Concentraţia de dioxid de carbon va creşte în continuare, iar pentru o stabilizare la un nivel dublu comparativ cu era preindustrială (550 ppm) şi o creştere a temperaturii medii globale cu numai 3 grade este nevoie de o reducere la jumătate a emisiilor actuale de CO2.

Comisia Europeană a prezentat un nou set de propuneri privind companiile petroliere, care vizează reducerea emisiilor de gaze cu efect de seră rezultate din activităţile de producţie, rafinare, transport şi ardere a combustibililor. Reglementările propuse de Executivul european vizează reducerea cu 30% a emisiilor de gaze poluante în intervalul 2011-2020 faţă de 1990. Astfel, obiectivul Uniunii Europene pentru anul 2020 este scăderea emisiilor de dioxid de carbon cu cca 500 de milioane de tone.

Aceasta constituie una dintre cele mai importante măsuri dintr-un set de iniţiative noi care trebuie implementate de Comisia Europeană, pentru a combate într-un ritm mai rapid schimbările climatice globale.

Surse: http//:www.green-report.ro

19

3.3 Efectele încălzirii globale

Prof. Gabriela Leşanu

Încălzirea globală este, aşa cum sugerează şi

numele fenomenului, o problemă globală, care necesită măsuri imediate. Temperatura medie globală a crescut, în ultimul secol, cu 0,74°C. Oamenii de

ştiinta afirmă că aceasta este cea mai ascendentă tendinţă din istoria planetei. Actualele prognoze arată că trendul va continua şi chiar se va accelera. Cele mai optimiste estimări indică faptul că Pământul s-ar putea încălzi pe parcursul secolului XXI cu 3°C.

Efectele încălzirii globale sunt foarte numeroase şi ne afectează pe unii mai mult, pe alţii mai puţin, dar toată planeta este afectată. Aceste efecte devin din ce în ce mai frecvente şi mai dezastruoase şi se concretizează în toate sectoarele posibile. Mai jos se regăsesc cele mai evidente, semnificative efecte (directe sau indirecte) ale încălzirii globale.

Există două regiuni pe Pământ care sunt cu precădere sensibile la efectle încălzirii globale. Prima dintre ele este Arctica iar cea de-a doua Antarctica. În ambele regate de gheaţă, specialiştii observă schimbări din ce în ce mai rapide şi mai

timpurii, efecte mai drastice ale schimbărilor climatice decât oriunde altundeva pe Pământ. Aceste două estremităţi ale Pământului se aseamănă bine la suprafaţă. Ambele sunt alcătuite numai din zăpadă şi gheaţă. Dedesubt însă, există o mare diferenţă între ele. Spre deosebire de calota masivă, groasă de peste 3000 de m, din Antarctica, cea, arctică are, în medie cam 3 m. Dedesubtul stratului de gheaţă de la fiecare pol se află şi temeiul acestei deosebiri: Antarctica este pământ înconjurat de

ocean, în timp ce Artica este ocean, înconjurat de uscat. Faptul că, startul de gheaţă plutitoare care alcătuieşte Arctica-precum şi cel de pe pământ aflat la nord de cercul polar, care înconjoară Oceanul Arctic-este atât de subţire, face ca el să fie şi foarte vulnerabil la creşterea bruscă a temperaturilor.

Drept rezultat, efectul cel mai dramatic al încălzirii globale în Artica este topirea accelerată. Temperaturile de acolo cresc mai repede decât în oricare al loc de pe planetă. Topirea gheţii aduce veşti proaste şi urşilor polari.

Un studiu recent arată că, pentru prima oară, urşii au început să se înece în număr mare. Lucrul acesta era foarte rar, în trecut. Acum însă, urşii trebuie să înoate mai mult de la un platou de gheaţă la altul. Uneori, marginea gheţii se află la 50 sau 60 de km de tărm.

Topirea Arcticii ar putea schimba în profunzime climatul întregii planete, pe care oamenii de ştiinţă numesc un “sistem nelinear” – adică nu toate schimbările sunt graduale. Unele dintre ele se pot produce pe neaşteptate, în asalturi – lucru care s-a mai întâmplat, în trecut. Aceşti savanţi spun că imaginea cea mai potrivită pentru a înţelege climatul planetar este aceea a unui soi de motor care redistribuie căldura de la ecuador şi tropice către poli. În zona aflată între tropicul Cancerului şi tropicul Capricornului, Pământul absoarbe mult mai multă energie solară, pentru că Soarele se află în fiecare zi direct deasupra. La Polul Nord şi Polul Sud, dimpotrivă, razele solare nu ajung decât ocazional. Fiecare primeşte lumină solară numai jumătate de an, vreme în care celălalt pol este complet cufundat de întuneric. Redistribuirea căldurii de la ecuador către poli provoacă vânturile şi curenţii oceanici, precum şi cel al golfului. Aceştia nu şi-au modificat semnificativ traseul încă de la ultima perioadă glaciară de acum 10.000 de ani, dinainte de construirea primelor oraşe ale omenirii. Orice schimbare a structuii lor ar provoca urmări cu neputinţă de evaluat pentru întreaga lume civilizată. Cu toate acestea, criza mediului acumulează, din ce în ce mai mult, potenţialul pentru a

20

provoca tocmai un asemenea fenomen. Media temperaturilor la scară mondială este de 14 grade Celsius. Dacă aceasta s-ar modifica, fie şi numai cu 30, modificările înregistrate la Polul Nord ar fi aproximativ de şase ori mai mari decât la Ecuator. Modificările drastice s-ar observa şi la hotarele Antarcticii. Astfel că traseele vânturilor precum şi ale curenţilor oceanici, care s-au format în cursul ultimei perioade glaciare şi au fost, de-atunci destul de stabile, acum sunt în primejdie. Civilizaţia noastră nu a mai cunoscut niciodată o modificare climatică asemănătoare cu aceasta nici pe departe. Climatul planetei nu s-a modificat semnificativ în istoria civilizaţiei omeneşti. Conform oamenilor de ştiinţă, o componentă surprinzător de fragilă a sistemului climatic planetar se află în Oceanul Atlantic, acolo unde curentul golfului întâlneşte vânturile reci care sosesc din Arctica, străbătând Groenlanda. Când se ciocnesc, căldura adusă de curentul oceanic se

evaporă sub formă de abur, şi este astfel purtată de vânturile care rămân, precum şi de rotaţia Pământului, spre est, către hotarele de vest ale Europei. Căldura degajată de Curentul Golfului şi adusă în Europa face ca oraşe ca Parisul sau Londra să fie mult mai calde decât Montreal sau Fargo (oraş din Dakota de Nord), cu toate că se află la latitudini apropiate. La Madid este mult mai cald decât la New York cu toate că oraşele sunt situate la aceeaşi latituine. Uriaşa cantitate de zăpadă şi gheaţă de pe Antarctica

ascunde faptul că aceasta este de fapt un deşert-un deşert de gheaţă, uscat şi îngheţat, corespunde definiţiei prin ceea ce priveşte mai puţin de un centimetru de precipitaţii pe an.

Antarctica este teritoriu neutru. Este guvernată printr-un tratat internaţional care împiedică orice revendicări teritoriale sau activităţi militare şi păstrează întregul continent pentru activităţi ştiinţice paşnice, desfăşurate de mai mult de 12 sate. Cea mai largă prezenţă în Antarctica aparţine Statelor Unite şi se desfăşoară sub auspiciile Fundaţiei Nationale pentru Ştiinţă. Oamenii de ştiinţă care studiază coloniile de pinguini imperiali au descoperit că numărul acestora a scăzut cu 70% faţă de anii 1960, principalul suspect fiind încălzirea globală. În anii 1970, creşterea temperatuilor din apă şi din atmosferă a atins şi locuinţa pinguinilor din Antarctica. Alternanţele climatice de la un deceniu la altul sunt normale în Oceanul Antarctic-numai că acest val de încălzire a continuat, practic, neabătut. Temperaturile mai ridicate şi vânturile mai puternice subţiază gheţurile plutitoare, suprafeţele de apă îngheţate pe care pinguinii îşi fac cuiburile. Gheaţa mai subţire este într-o mai mare primejdie de a se rupe şi de a pluti în larg, luând cu sine ouăle şi puii de pinguin. Pinguinii imperiali sunt singura specie de păsări care poate supravieţui numai în ocean sau pe supafaţa lui, fără să atingă vreodată uscatul. Pentru ca gheaţa să fie îndeajuns de stabilă pentru un cuib, ea trebuie să fie legată de pământ.

Oamenii de ştiinţă cred că încălzirea globală este răspunzătoare pentru creşterea temperaturilor şi pentru transformările prin care trec gheţurile oceanice, cu toate că nu pot fi chiar singuri. Întinderile acoperite cu gheţuri s-a redus numai în anumite părţi ale Antarcticii, dar stratul de zăpadă proaspătă, îngheţată, care acoperă majoritatea părţii continentale, s-a subţiat de tot. Un studiu recent al NASA a arătat că în Antarctica se pierd aproximativ 31 de miliarde de tone de apă îngheţată pe an. Pinguinii imperiali, la fel ca şi alte animale care se bizuie pe gheţurile oceanice pentru a se înmulţi şi a-şi căuta hrana, sunt primii care resimt impactul. Pragul de gheaţă Larsen-B, avea aproximativ 240 km în lungime şi aproape 50 km în lăţime.

Oamenii de ştiinţă au crezut că, acest prag va fi stabil încă cel puţin un secol-chiar şi în condiţiile încălzirii globale. Dar în numai 35 de zile, începând cu 31 ianuarie 2002, el s-a rupt şi cea mai mare parte a sa a dispărut în două zile. Savanţii au fost complet uimiţi şi nu-şi puteau imagina cum de totul s-a întâmplat aşa repede. Au descoperit că porniseră de la o idee greşită în legătură cu

21

ochiul de apă rezultat din topire, anume că acestea erau din nou absorbite şi îngheţate la loc. De fapt, aşa cum se ştie acum, apa continuă să afunde, drept în jos.

După dispariţia pragului de gheaţă de pe suprafaţa oceanului, gheaţa aflată pe uscat şi care a fost până atunci blocată, a început să se mişte, căzând în apă. Acest lucru are o importanţă majoră, deoarece gheaţa atunci când se topeşte sau cade în mare, duce la o creştere a nivelului acesteia. Prin urmare, mulţi locuitori ai unor insule din Pacific, aflate la altitudini scăzute deasupra nivelului mării, au fost nevoiţi să îşi evacueze locuinţele din cauza nivelului apelor.

Bibliografie: http://www.nasa.gov/centers/goddard/images/content/94359main_79.gif http://www.solarnavigator.net/history/explorers history/antarctic_map_south_pole.jpg

3.4 Ecosistemele urbane – un pericol pentru biodiversitate

Anton Mircea - clasa a VIII a A Prof. coordonator: Elena Daniela Pătraşcu

Ecosistemele de tip urban apar ca elemente artificiale în mijlocul naturii şi au ca particularităţi: dominanţa speciei umane, contactul redus cu mediul natural, costurile ridicate de menţinere şi control, instabilitatea pronunţată, datorată dependenţei de agroecosisteme, de sistemele hidrografice, ş.a. Populaţia unui sistem urban este consumatoare a unei uriaşe cantităţi de energie şi materie, aduse in cea mai mare parte din afara sistemului. Importul şi exportul pe care îl realizează o aglomeraţie urbană depăşeşte semnificativ orice transformări posibile în ecosistemele naturale. Impactul antropic asupra mediului a însemnat degradarea habitatelor (prin construcţia de drumuri, de canale, de baraje, etc.) deteriorarea ecosistemelor prin eroziunea solului, supraexploatarea resurselor biologice, introducerea de noi specii în ecosistem, urbanizarea şi industrializarea, asociate cu poluarea aerului, solului, apei.

Crearea marilor aglomerări urbane provoacă dezechilibre care pot să genereze adevărate catastrofe ecologice (spre exemplu, la Milano, în ultimii 20 de ani, nivelul apei subterane a scăzut cu 24 m). Oraşul este asociat cu deteriorarea mediului şi dispariţia speciilor ca urmare a poluării chimice (cu detergenţi, deşeuri industriale, menajere, gaze de eşapament, etc.), fizice (sonore, radioactive), biologice.

Concentrările din ce în ce mai mari ale populaţiei umane au la bază pe lângă motivaţii economice şi pe cele de natură socială şi psihologică; dacă la început omul a trăit într-un mediu cu biodiversitate ridicată, ulterior, o parte a speciilor considerate agresive sau nefolositoare pentru scopurile sale au fost înlăturate, ceea ce a atras după sine şi eliminarea altor specii aflate în strânse legături ecologice cu primele, dar şi modificarea biotopului urban (culminând cu realizarea unor “deşerturi naturale”), a condus la eliminarea dramatică a majorităţii covârşitoare a formelor de viaţă iniţiale din teritoriul respectiv, prin antropizarea factorilor specifici de mediu. În Europa, 75% din populaţie trăieşte la oraşe iar până în 2020 ne aşteptăm la 80%, fapt care constituie o ameninţare serioasă pentru biodiversitatea speciilor de plante şi animale de pe continent. În concluzie, putem spune că antropizarea dirijează ecosistemele spre o dezvoltare insuficientă, consecinţele fiind simplificarea biocenozei, până la privilegierea unui număr foarte mic de specii, reducerea stabilităţii, a posibilităţilor de autoreglare şi autoregenerare. Asigurarea biodiversităţii urbane este crucială pentru calitatea vieţii în oraşele europene. Bibliografie : http://www.urbanistique.ro/mediul-urban-o-abordare-ecologica http://biblioteca.regielive.ro/proiecte/ecologie/ecosisteme-urbane

22

3.5 Materiale noi, prietenoase cu mediul – Nanoceluloza

Prof. Raluca Bojoagă

Multor persoane cunoscute nu le face plăcere să spele vasele şi putem afirma că au motive întemeiate. Se speră că, în viitorul apropiat vor scăpa de această sarcină deloc încântătoare. Studioul suedez de design Tomorrow Machine a proiectat împreună cu firma de cercetare Innventia, un prototip de vase care, odată utilizate, nu mai au nevoie să fie spălate prin metodele cunoscute. Ele se pot auto-curăţa fără să fie utilizate apa sau detergenţii, relatează Corriere on-line.

Aceste vase sunt fabricate din celuloză care, în afară de faptul că este asemănătoare la consistenţă cu ceramica, este în acelaşi timp incasabilă în caz de cădere, şi va deveni hidrofobă (impermeabilă la apă) prin acoperirea acesteia cu un produs pe bază de ceară, topit la temperaturi ridicate şi sub presiune, care poate respinge moleculele de lichid. Materialul este denumit nanoceluloză. Vasele care au fost realizate ca prototipuri cu

ajutorul KTH (Institutul Regal de Tehnologie din Stockholm), se comportă ca frunzele de lotus care fac să alunece picăturile de apă. Astfel este suficient doar să înclinăm aceste vase pentru a le curăţa de mâncare, fără a utiliza apa sau detergentul. Materialul aşteaptă, în present, aprobarea necesară pentru a fi utilizat ca suport pentru alimente. Se ştie că, există deja unele ţesături şi vopsele care funcţionează în acest mod, dar pentru prima dată un astfel de material ar veni în contact cu produse alimentare şi băuturi destinate consumului. De aceea sunt necesare teste suplimentare.

Această inovaţie, nu numai că ar uşura viaţa oamenilor, ci şi ar proteja mediul înconjurător prin evitarea consumului de cantităţi mari de apă şi energie necesară încălzirii apei cât şi poluarea acesteia.

Firma Tomorrow Machine este specializată în crearea de ambalaje alimentare şi alte obiecte realizate din materiale inteligente, folosind cele mai noi tehnologii. Echipa de la Tomorrow Machine a proiectat diferite obiecte din plastic de tipărit în 3D şi un touch screen transparent pe bază de nanoceluloză, care poate fi folosit pentru a face fotografii.

Bibliografie:

1. http/:www.descoperă.ro 2. http/:www.toseda.cz 3. http/:www.green-report.ro

3.6 Case ecologice

Prof. Mara Păunescu Părinţii şi bunicii noştrii construiau case naturale, deoarece pe vremea lor multe din

materialele moderne nu fuseseră încă inventate, dar mai mult ca sigur ei construiau case naturale şi din instinct. Oamenii, pe atunci încă mai realizau că fac parte din natură şi pentru o viaţă mai bună, mai sănătoasă este nevoie de convieţuire. Oamenii ştiau că natura le oferă toate soluţiile pentru o viaţă bună, sănătoasă, pentru o casă sănătoasă. Pe vremuri, în funcţie de zonă, casele din România erau construite din chirpici, paiantă, pământ, grinzi, buşteni sau cărămizi de lut, grăsimi de origine animală, ulei de in, cânepa. Acoperişurile erau realizate din paie, şindrilă de lemn sau ţigle ceramice. Pentru finisări se foloseau materiale cum ar fi stuful, argila, varul. Paiele era folosite mai mult pentru armătură în tencuieli, mortare şi pentru acoperirea caselor.

În zilele noastre, materialele de construcţii tradiţionale (nu vorbim despre materialele de construcţii moderne, industriale) sunt cam aceleaşi, doar odată cu avansarea tehnologiei, acum apar

23

pe piaţă materiale naturale prefabricate cum ar fi termoizolaţiile de cânepă, de fibră de lemn, de lână, de oaie, tadelakt sau tencuieli şi pigmenţi naturali.

Una peste alta, cei care vor să-şi construiască casă din materiale naturale, au o gamă largă de posibilităţi, sisteme sau structuri de construcţie. Astfe, în România, în ultima perioadă, apar tot mai multe case naturale, majoritatea din ele fiind construite pe sistemul „cob” sau pe baloţi de paie dar mulţi totuşi rămân la tradiţionala casă construită din chirpici. Fiecare sistem de construcţie are avantajele şi dezavantajele lui, dar în principiu, dacă se respectă unele reguli de construcţie, aceste case ar trebui să fie eficiente termic, economice (mai ales pe termen lung, datorită consumului mic de energie), sănătoase şi chiar ieftine! Case din lut (cob)

Cobul este un amestec structural de pământ, apă, paie, argilă şi nisip, modelat cu mâna în clădiri cât este încă maleabil. Nu există cofraje, ca în cazul pământului bătut, nici cărămizi, ca în cazul chirpiciului, nici aditivi sau substanţe chimice şi nici nu este nevoie de echipamente mecanice. Cobul nu este nou şi nici netestat. Viabilitatea lui a fost dovedită pe deplin, în toată lumea, vreme de secole şi, probabil de milenii. Însă, în ciuda entuziasmului public faţă de construcţiile naturale, majoritatea cărţilor despre construcţiile şi istoriile arhitecturii rareori conţin măcar o menţionare a acestei tehnici de construcţie obişnuite, aproape universale. Cobul este un material compozit, un amestec de pământ, argilă, nisip, paie şi apă, lucrat cu mâna în ziduri din pământ monolitice. Fără cofraje, fără ciment, fără compresare, fără maşinării. Chirpiciul înseamnă cărămizi din pământ uscate la soare, materialul din care sunt făcute şi clădirile din pământ rezultate.

Casa cob Canada Casa cob Romania Cuvântul cob provine dintr-o rădăcină din limba engleză veche care înseamnă „o bucată sau

o masă rotundă“. Acest termen se referă deopotrivă la materialul în sine, la clădirile făcute din el şi la tehnica de construcţie tradiţională folosită secole întregi în Europa, în climate reci, vântoase şi ploioase, răspândită până atât de departe în nord încât atinge latitudinea Alaskăi. Prin simplitatea construirii şi libertatea proiectului, cobul depăşeşte chirpiciul şi tehnicile înrudite precum pământul bătut şi cărămizile din pământ comprimat. De vreme ce nu ai nevoie de forme drepte sau de cofraje rectilinii, cobul dă naştere formelor organice, pereţilor rotunjiţi, arcadelor şi bolţilor. Construirea cu cob este o experienţă senzorială şi estetică foarte asemănătoare cu sculptura în argilă. Spre deosebire de chirpici, cu cob se poate construi cu uşurinţă în climate reci şi umede, precum Pacificul de Nord-Vest; rezistenţa acestuia la ploaie şi frig îl face foarte potrivit pentru toate zonele, cu excepţia celor mai friguroase părţi din America, unde ar putea fi necesară o izolaţie suplimentară. Cobul a fost puţin cunoscut în America de Nord până când compania Cob Cottage l-a reintrodus în anii 1990. Totuşi, tehnica a fost odată răspândită în sud-vest, unde se numea chirpici monolit, turnat sau bătătorit. Unii dintre primii colonişti în Nord-Est au construit, de asemenea, cu cob.

Ca orice alt fel de structură, clădirile din cob au nevoie de acoperişuri bune şi fundaţii potrivite pentru a le apăra de distrugerile provocate de apă. În mod tradiţional, pereţii din cob sunt protejaţi de apa de ploaie cu o tencuială pe bază de var sau stuc, deşi în zonele protejate din Anglia pereţi netencuiţi au supravieţuit secole întregi. Pereţii din cob cu o grosime între treizeci şi şaizeci de centimetri oferă o masă termică uriaşă şi izolaţie adecvată, ideale pentru construirea solară

24

pasivă. Structurile din cob necesită doar puţină încălzire suplimentară iarna şi rămân răcoroase şi confortabile în zilele fierbinţi de vară. Fiind ignifug, cobul poate fi folosit pentru a construi cuptoare, sobe şi şemineuri şi este ideal pentru case complet imune la foc, în zonele în care au loc incendii de pădure. Nici un sistem de construcţie nu este garantat împotriva cutremurelor, însă clădirile din cob au un bun istoric de supravieţuire în zone seismice. Spre deosebire de construcţiile din chirpici, ţinute la un loc în mare parte de gravitaţie, clădirile din cob sunt unite printr-o reţea textilă tridimensională şi invizibilă făcută din paie împletite, cu mii de tulpini individuale asigurând o rezistenţă generală uriaşă. Cobul este unul dintre cele mai puţin costisitoare materiale de construcţii imaginabile. Deseori, solul îndepărtat în timpul săpării fundaţiei este de ajuns pentru construcţia pereţilor.

Cu inventivitate şi chibzuinţă, costurile celorlalte componente pot fi reduse considerabil. Cheltuielile totale de construcţie vor depinde de dimensiuni, de proiect, de creativitatea şi capacitatea ta organizatorică şi de cât de mult vrei să te implici. Cei mai mulţi dintre noi mergem la muncă pentru a plăti pe alţii să ne construiască locuinţa. Deasemenea, plătim şi pentru profitul, greşelile, transportul, utilităţile şi ghinionul lor. Mai presus de acestea, plătim instituţiilor de creditare pentru a ne împrumuta bani, iar apoi construim sub constrângerile lor. Fiind propriul tău constructor, îţi poţi produce singur materialele şi, avansând încet şi cu grijă, casa ar putea costa o zecime din cât ai plăti pentru una. Durează mult timp pentru a face o casă bună, indiferent de materiale, dar pe vreme uscată poţi construi un perete de două etaje în două luni. Spre deosebire de construirea modernă convenţională cu ritmul ei nebunesc, utilaje electrice şi predispoziţia pentru greşeli şi accidente, producerea cobului este un exerciţiu ritmic, meditativ şi liniştit. Construirea cu cob este mai rapidă, mai simplă şi mai plăcută dacă o faci împreună cu o echipă, astfel încât se pretează proiectelor în comunitate, construcţiei în grup şi atelierelor. Bibliografie: http://www.dhyanna.ro;http://www.casedinbalotidepaie.ro;http://www.natural-home4u.com http://www.descopera.ro 3.7 Deşeuri radioactive

Prof. Ştefania Lazăr Energia nucleară are ca şi caracteristică principală capacitatea de a produce cantitaţi foarte mari de energie pe baza a foarte puţin combustibil. Rezidurile de combustibil sunt de asemenea în cantitaţi relativ reduse. Totuşi, o mare parte din acesta sunt încă radioactive şi trebuie gestionate ca şi reziduri periculoase. Deoarece rezidurile radioactive sunt în general create în cadrul reactoarelor nucleare, gestionarea acestora este

responsabilitatea ţării care utilizează uraniu pentru a genera energie. Actualmente nu există o bază morală sau legală care să sugereze ca responsabilitatea să poată fi delegată. Combustibilul nuclear uzat este alcătuit dintr-o varietate de materiale care necesită diferite tipuri de gestionare pentru a proteja oamenii şi mediul. Aceste deşeuri sunt clasificate ca fiind de nivel scăzut, mediu sau ridicat, în funcţie de cantitatea şi de tipul de radioactivitate. Un factor important în gestionarea combustibilului nuclear uzat este durata până când acesta nu va mai fi periculos. Acest factor depinde de tipul de izotopi radioactivi din material, şi de caracteisticile acestora. Durata vieţii unui izotop radioactiv variază între câteva secunde şi câteva miliarde de ani. Radioactivitatea scade în timp iar aceşti izotopi devin stabili şi se descompun.

25

Deşeurile de nivel scăzut sunt generate de spitale, laboratoare şi industrie, precum şi de ciclul combustibilului nuclear. Acestea includ hârtie, cârpe, ustensile, haine, filtre etc, care conţin cantitaţi reduse de radioactivitate. Gestionarea lor nu prezintă un pericol, dar acestea trebuiesc eliminate cu mai multa atenţie decat deşeurile normale. De obicei, deşeurile de acest nivel sunt îngropate în gropile de gunoi, iar pentru a le reduce volumul, ele sunt compactate sau incinerate înainte de înlaturare. La nivel mondial, aceste deşeuri alcătuiesc 90% din volumul total de deşeuri radioactive, dar conţin doar 1% din radioactivitatea totală a acestora.

Deşeurile de nivel mediu conţin cantitaţi mai mari de radioactivitate şi pot necesita atenţie specială. Acestea includ răşini, lichide chimice şi componente ale reactoarelor, precum şi materiale contaminate ce rezultă din dezafectarea reactoarelor. La nivel mondial acestea alcătuiesc 7% din volumul total al deşeurilor radioactive şi conţin 4% din radioactivitatea acestora. În general, rezidurile cu viaţă scurtă sunt îngropate iar cele cu o viaţă mai lungă sunt depozitate la o mare adâncime sub pământ.

Deşeurile de nivel înalt pot fi însuşi combustibilul nuclear uzat sau rezidurile principale rezultate din reprocesarea acestuia. Deşi cuprind doar 3% din volumul total de deşeuri radioactive, acestea deţin 95% din radioactivitatea lor. Ele generează o cantitate considerabilă de caldură şi necesită răcire, precum şi protecţie specială în timpul gestionării şi transportului. În cazul în care combustibilul uzat este reprocesat, rezidurile sunt vitrificate în sticlă, sigilate în interiorul unor canistre de oţel şi depozitate la o mare adâncime sub pământ.

Atât deşeurile de nivel înalt cât şi combustibilul uzat sunt foarte radioactive iar persoanele care le gestionează trebuie să fie protejate de radiaţii. Asemenea materiale sunt transportate în containere speciale care previn scurgerea radiaţiilor şi care sunt protejate în caz de accident.

Deşeuri rezultate din ciclul combustibilului nuclear Reziduurile radioactive apar în toate etapele ciclului combustibilului nuclear, acesta fiind

procesul de producere al electricitaţii din materiale nucleare. Acest ciclu cuprinde: extragerea minereului de uraniu, procesarea şi fabricarea combustibilului nuclear, folosirea acestuia în reactor, tratamentul combustibilului uzat din reactor după folosire şi, în final, înlăturarea deşeurilor.

Ciclul combustibilului nuclear este deseori considerat ca fiind alcătuit din două părţi – partea de „front-end” care începe de la extragerea minereurilor până la folosirea uraniului în reactor – şi partea de „back-end” care cuprinde eliminarea combustibilului nuclear uzat din reactor şi tratamentul ulterior cât şi depozitarea. În această parte de „back-end” apar principalele probleme legate de gestionarea combustibilului nuclear.

Eliminarea deşeurilor Eliminarea finală a deşeurilor de nivel înalt este amânată pentru 40-50 de ani, pentru a

permite scăderea radioactivităţii. După acest timp, mai puţin de 0,1% din radioactivitatea iniţială rămâne, iar gestionarea materialului este mult mai sigură şi uşoară. Aşadar, canistre de reziduuri vitrificate sau ansamblurile de combustibil folosit sunt depozitate sub apă, în bazine speciale, sau în structuri de beton pentru tot timpul acesta.

Ultima etapă în eliminarea rezidurilor vitrificate este izolarea acestora pentru o perioadă foarte lungă de timp. Cea mai utilizată metodă este îngroparea acestora în formaţiuni geologice stabile, la peste 500 de metri sub pământ. După ce materialul radioactiv va fi stat îngropat peste 1000 de ani, aproape toată radioactivitatea acestuia se va fi descompus.

Ce se întâmplă în Uniunea Europeană? În Europa, o parte din combustibilul nuclear uzat este depozitat în cadrul reactoarelor şi aşteaptă eliminarea. Totuşi, o mare parte este trimisă pentru reprocesare, la Sellafield, în Marea Britanie sau în La Hague, în Franţa. Uraniul sau plutoniul recuperat este returnat în ţara de origine iar deşeurile rămase (3% din combustibilul uzat) sunt vitrificate, sigilate în canistre din oţel

inoxidabil şi depozitate sau returnate. După un timp acestea sunt trimise pentru depozitarea geologică finală.

26

La 3 noiembrie, 2010, Comisia Europeană a prezentat o propunere de directivă care instituie un cadru juridic la nivelul UE privind gestionarea combustibilului nuclear uzat şi a deşeurilor radioactive. Propunerea stabileşte cerinţe specifice pentru a asigura că statele membre instituie un cadru organizatoric şi de reglementare naţional şi întocmesc programe de gestionare a combustibilului uzat şi a deşeurilor radioactive, de la generarea acestora pâna la depozitarea definitivă.

La nivelul Parlamentului European, raportul referitor la propunerea de directivă a Consiliului privind gestionarea combustibilului nuclear uzat şi a deşeurilor radioactive, elaborat de Romana Jordana Cizelj, Membră a Parlamentului European, a fost adoptat în cadrul Comisiei pentru Industrie, Cercetare şi Energie. Raportoarea salută structura propunerii care, pe baza principiilor deja existente la nivel internaţional, ia ca punct de plecare abordarea adoptată în cele mai avansate state membre şi instituie un cadru pentru o gestionare mai responsabilă printr-un cadru naţional întemeiat pe stabilirea clară a sarcinilor şi responsabilitaţilor fiecărui actor, un program naţional care oferă repere, termene şi claritate a procesului decizional legat de deşeurile radioactive, norme echilibrate privind transparenţa şi informarea, supravegherea şi controlul.

Disputa centrală a fost în jurul deciziei de a permite sau nu exportul rezidurilor radioactive în afara UE. Comisia ITRE în final a susţinut această decizie de a exporta rezidurile în ţările terţe dar cu menţiunea că acestea să fie tratate în conformitate cu prevederile Directivei.

Bibliografie: http://www.futura-sciences.com/fr/doc/t/physique/d/traitement-des-dechets-nucleaires-quel-avenir_857/c3/221/p2/ http://www.docstoc.com/docs/24017290/CM-DOCA-C-PAUNOIU---Introducere-în-lumea-reactoarelor-nucleare-de-fisiune 3.8 Cel mai “verde” oraş din Suedia

Prof. Antoinette Voicescu

Växjö, oraş mediu din sudul Suediei, a început din 1960 să se transforme într-un oraş “verde”, prin curăţarea lacurilor poluate de industria de păstrăvărie şi de locuitori. În 1990 a început acţiunea de reducere a hidrocarburilor (utilizate la încălzire) şi a emisiilor de bioxid de carbon. Acestea au fost reduse până acum cu 65%; se urmăreşte eliminarea din consum a conbustibililor fosili (până în 2030) şi scăderea cu 50% a emisiilor deioxid de carbon în următorii 20 de ani.

S-au folosit resurse locale: muşchi, conuri şi deşeuri de brad-drept carburant pentru producerea parţială a electricităţii, pentru încălzirea locuinţelor şi a birourilor.

Biogazul, obţinut din fermentarea diverselor deşeuri, este folosit pentru alimentarea autobuzelor.

Centralele termice au fost dotate cu sisteme performante pentru reţinerea emisiilor de gaze, asigurând încălzirea apei şi a 90% dintre locuinţe şi 40% din consumul de electricitate a întregului oraş.

În acest oraş, municipalitatea şi locuitorii promovează agricultura biologică (fără pesticide şi îngrăşăminte chimice),

utilizarea vehiculelor electrice, a transportului în comun şi mersul cu bicicleta; utilizarea panourilor solare, economisirea şi reciclarea hârtiei şi a altor deşeuri.

Bibliografie :www.google.com

27

3.9 Poluarea mediului înconjurător Bianca Pîrvu – cls. a VIII-a A

Degradarea mediului sau poluarea cuprinde alterarea calitaţilor mediului înconjurator, pâna la starea de incompatibilitate cu desfaşurarea normală a procesului metabolic din organismele vii. Orice material sau substanţa introdusă artificial în biosferă, sau care există în condiţii naturale şi provoacă modificări negative ale calităţii mediului, este un poluant. Printre factorii poluanţi cităm: substanţe radioactive, chimice , reziduuri petroliere industriale şi de altă natură, care alterează calitatea apelor, reziduurile canalelor de scurgere, diverse reziduuri organice, detergenţi sintetici, provenite din activitatea casnică şi industrială, apoi utilizarea pesticidelor remanente, organoclorate, 'smogul', folosirea iraţională a îngrăşămintelor chimice cu împrăştierea pe sol a reziduurilor menajere, de origine animală în cantitaţi excesive şi stropirea plantelor cu ape reziduule, impurificate, provenite de la diverse industrii.

Sunt două categorii de materiale poluante (poluanţi) : Poluanţii biodegradabili sunt substanţe, cum ar fi apa menajeră, care se descompun rapid în

proces natural. Aceşti poluanţi devin o problemă când se acumulează mai rapid decât pot să se descompună. Poluanţii nondegradabili sunt materiale care nu se descompun sau se descompun foarte lent în mediul natural. Odată ce apare contaminarea, este dificil sau chiar imposibil să se îndepărteze aceşti poluanţi din mediu.

Compuşii nondegradabili cum ar fi diclor-difenil-tricloretan ,dioxine, bifenili policloruraţi şi materiale radioactive pot să ajungă la nivele periculoase de acumulare şi pot să urce în lanţul trofic prin intermediul animalelor. De exemplu, moleculele compuşilor toxici pot să se depună pe suprafaţa plantelor acvatice fără să distrugă acele plante. Pământul este casa noastră. Dacă noi nu o vom proteja, nu va mai fi timp şi viaţa nu va mai exista. Omul şi societatea umană fac parte integrată din biosferă şi depind strâns de resursele ei.

Protecţia biosferei este de o importanţă capitală pentru umanitate.

Desene de Timotei Stefanescu- cls. a XI a E

28

3.10 Protecţia naturii

Graţiela Olteanu – cls. a XII-a E

Mediul în care s-a dezvoltat omul a fost natura cu pădurile, poienile, câmpiile, păşunile ei verzi, izvoarele, râurile, florile şi animalele.

Pe parcurs, omul şi-a creat un mediu propriu de viaţă, cel artificial, alcătuit din casele, curţile şi culturile de cereale, animale şi clădiri publice. Azi, mediul nostru de viaţă este un amestec de natură şi ansamblu artificial, la ţară fiind mai

aproape de natură, iar la oraş, de mediul artificial. Dar oricum ar fi mediul, el trebuie să ne asigure oxigenul pe care-l putem respira, apa curată care înlesneşte transportul la celulele corpului, al substanţelor care realizează metabolismul nostru.

Numărul oamenilor creşte mereu, iar dezvoltarea industrială face ca satele să se schimbe în oraşe, iar oraşele în metropole. Spaţiul pentru noile clădiri este luat tot din natură. Ca urmare a acestor acţiuni, natura se micşoreaza ca întindere şi, o dată cu această industrializare, unele produse folositoare produc şi o seamă de reziduuri care sunt toxice şi dăunătoare vieţii omului, plantelor şi animalelor. Aerul este poluat de sistemul de încălzire a termocentralelor care aruncă particule de fum, a fabricilor care elimină praf de ciment şi gaze otrăvitoare care pot pătrunde în plămânii oamenilor.

Apele sunt şi ele poluate din cauza substanţelor de mare toxicitate, care pătrund în organismul vieţuitoarelor acvatice. Solul poate împrăştia substanţe chimice care, sub acţiunea apei de ploaie, se dizolvă şi ajung în râuri şi oceane, apoi în corpul vieţuitoarelor acvatice şi, prin consumul lor, în om. În aceasta constă poluarea mediului înconjurător constituind un atac direct la adresa naturii. Fiecare poate contribui la salvarea naturii, asigurând condiţii de viaţă locuitorilor de mâine ai Terrei. Trebuie să fie o acţiune comună a tuturor pentru salvarea naturii, oprind poluarea industrială şi îndepărtând pericolul contaminării cu rezidurile aruncate. Trebuie să înţelegem, de exemplu, că strada nu este coşul nostru de gunoi. Pentru aruncarea lui sunt amenajate locuri speciale. Ştiinţa de azi are cunoştinţe necesare pentru ca orice produs toxic să fie transformat într-unul folositor: fumul de cărbune pentru brichete, praful de ciment pentru blocuri, sterilul minelor pentru cărămizi. Plantarea de pomi fructiferi şi copaci este o acţiune care sporeşte purificarea naturii dătătoare de oxigen. În clasele, apartamentele şi grădinile noastre pot fi ţinute diverse plante. Fiecare dintre noi poate contribui la acestea, trebuie doar să vrem.