REZOLVAREA DE PROBLEME

1. Conceptul de problema: definire, conditii, tipologie

2. Abordari ale procesului rezolutiv

1. Conceptul de problema: definire, conditii, tipologie

In limbaj cotidian, auzim aproape zilnic expresii, ca: am o problema, trebuie sa

rezolv o problema, problema aceasta ma depaseste sau traiesc fara probleme, nu am nici

o problema a in rezolva acest lucru, etc. In general, recunoasterea faptului ca exista o

problema este echivalenta cu perceperea unui obstacol in calea realizarii unui scop

personal sau de grup. Sa vedem, insa, ce il determina pe un om sa spuna ca intampina o

problema, iar pe altul sa afirme ca nu are probleme. Pentru a intelege acest lucru, ne

intoarcem la definirea conceptului de problema.

Precursorii cognitivistilor de la care acestia au preluat si imbunatatit multe

principii, de asemenea, primii care s-au ocupat de definirea stiintifica a termenului de

problema au fosr gestaltistii (Koffka, Koller, Wertheimer), in cadrul cercetarilor asupra

comportamentului rezolutiv al unei comunitati de cimpanzei. Una dintre problemele cu

care se confrunta cimpanzeul era aceea de a ajunge la o banana aflata la o anumita

distanta de cusca sa, neavand la indemana decat cateva bete de bambus. Dupa mai multe

incercari nereusite, cimpanzeul “a inteles” ca, punand un bat in continuarea celuilalt, va

ajunge la banana, rezolvand astfel problema. Cercetarile ulterioare realizate asupra

subiectilor umani au facut posibila identificarea celor 3 elemente definitorii ale unei

probleme:

a. starea initiala sau datele problemei; ce elemente avem de la inceput, ce aspecte

caracterizeaza situatia initiala (in exemplul anterior, starea initiala cuprindea

cusca, banana, betele)

b. starea finala sau unde trebuie sa ajungem, care este scopul pe care dorim sa il

atingem (conform exemplului anterior, este vorba despre ajungerea la hrana ). De

observat ca atingerea unui scop inseamna totodata satisfacerea unei nevoi.

c. un bloc de operatori sau o multime de operatii fizice si/sau mentale prin care

starea initiala este transformata in stare finala, adica se utilizeaza datele initale

pentru atingerea scopului. In cazul precedent, este vorba de asezarea betelor unul

in prelungirea celuilalt.

Daca una dintre aceste 3 conditii nu este prezenta, nu putem vorbi de o problema.

Asadar, daca starea initiala este satisfacatoare si noi nu vedem o posibila alta stare pe care

dorim sa o atingem (cea actuala ne satisface), nu avem o problema. Daca nu suntem

motivati sa atingem o alta stare diferita de cea initiala care sa ne satisfaca o trebuinta

particulara, nu avem o problema. Daca nu dispunem de un repertoriu de actiuni sau

operatii fixate in MLD prin care sa atingem o alta stare, comportamentul rezolutiv nu va

aparea.

Sa luam un alt exemplu: a gasi un loc in camin. Este o problema in masura in care

nu avem (inca) mijloace de rezolvare stocate mnezic, precum si in masura in care este

activata o trebuinta (de siguranta) si se doreste atingerea unui scop. Starea initiala, in

acest caz, presupune totalitatea elementelor care se dau – multi studenti, camine putine,

conditiile de ocupare, etc. Starea finala priveste scopul, si anume a ocupa un loc in camin.

Ansamblul de actiuni se refera la secventele care trebuie urmate: a face o cerere, a urmari

cursul, iar ca alternativa a gasi parghiile de persuadare a unor persoane raspunzatoare de

distributia camerelor, a gasi un alt coleg care renunta la un loc, etc. Problema cazarii

poate fi rezolvata si prin a inchiria un loc altundeva decat in caminele studentesti (prin

care este satisfacuta trebuinta), daca nu cumva si acest lucru este problematic (de pilda,

nu poti plati un pret mai mare). Evident ca alti studenti nu se confrunta cu astfel de

probleme, pentru ei nu este o problema in a gasi un loc de cazare, deoarece, de pilda, au

un prieten sau o ruda la care sa stea sau au propria locuinta. Asadar, ceea ce este o

problema pentru unul, nu constituie o problema pentru celalalt.

Diferentele existente la nivelul starii actuale, la nivelul motivatiei pentru atingerea

unei alte stari, la nivelul ansamblului de actiuni care transforma starea initiala in cea

finala sunt, in fapt, diferente interindividuale in ce priveste capacitatea rezolutiva.

Un alt aspect important legat de procesul rezolutiv si de notiunea de problema se refera la

diferentierea intre spatiul si mediul problemei. Mediul se refera la problema in sine, la

datele sale, la formularea acesteia, pe cand spatiul se refera la modul in care aceste date

(problema) sunt reprezentate in mentalul persoanei care se confrunta cu o problema.

Pentru acelasi mediu al unei probleme, pot exista spatii diferite, adica aceleasi date pot fi

reprezentate in diverse moduri de catre persoane diferite. De pilda, pentru situatia

problematica de alegere a unei profesii, doua persoane diferite pot sa isi reprezinte

profesia in mod diferit: ca pe o sursa de beneficii materiale, ca pe o resursa de dezvoltare

personala, ca pe un spatiu al libertatii de decizie, etc. Conform asumptiilor psihologiei

cognitive referitoare la nivelurile de analiza a unui sistem cognitiv, o anumita modalitate

de reprezentare a cunostintelor intr-un sistem cognitiv antreneaza, activeaza algoritmi

specifici de rezolvare; cu alte cuvinte, daca spatiul problemei este reprezentat intr-un

anumit mod, atunci ansamblul de operatii si actiuni prin care se rezolva problema are un

specific care urmeaza aceasta reprezentare.

In ceea ce priveste tipologia problemelor, exista mai multe criterii care stau la baza

acesteia. In legatura cu cele 3 conditii de definire a unei probleme (stare initiala –

operatori – stare finala), in functie de cat de clare sunt acestea, exista:

- probleme bine definite in care starea initiala, cea finala (scopul) si

operatorii/actiunile sunt bine definite (ex: a alege o destinatie de vacanta, rezolvarea

unei probleme de algebra sau a unor probleme de rutina zilnica, etc)

- probleme slab definite in care starea initiala, finala sau blocul de operatii nu sunt

clare (ex: alegerea partenerului de viata, a unei profesii, problema unor boli grave,

etc).

Strategiile de rezolvare a unei probleme vor fi stocate mnezic si actualizate ori de cate

ori subiectul se confrunta cu o situatie asemanatoare.

2. Abordari si metode de cercetare a procesului rezolutiv

Antonietti si colaboratorii (2000) explica 5 abordari ale procesului rezolutiv:

a. prima perspectiva vine din partea teoriei modelelor mentale (Johnson-Laird),

considerand rezolvarea de probleme ca generare de idei; in esenta, a realiza un

demers rezolutiv inseamna a dezvolta si a exprima un numar mare de idei;

b. cea de a doua abordare (Simonton) considera ca a rezolva o problema inseamna a

pune in combinatii noi datele existente;

c. cea de a treia abordare (Ortony) considera centrala in procesul rezolutiv analogia;

din acest punct de vedere, orice problema tinta cu variabile necunoscute poate fi

rezolvata prin analogie cu o problerma sursa ale carei variabile le cunoastem;

d. cea de a patra abordare (Newell, Simon) vede rezolvarea de probleme ca pe o

transformare a starii intiale in stare finala, prin aplicarea unor operatii

specifice;

e. ultima perspectiva (scoala gestaltista) vede procesul rezolutiv ca o restructurare a

reprezentarii asupra situatiei problematice.

Indiferent de modalitatea de abordare, insa, psihologia cognitiva explica cateva

metode de cercetare a demersului rezolutiv, a modului in care oamenii rezolva probleme.

Unele dintre cele mai cunoscute metode de investigare psihologica a comportamentului

rezolutiv sunt: protocolul gandirii cu voce tare, inregistrarea miscarilor oculare, analiza

erorilor, analiza produselor activitatii, etc. Una dintre cele mai studiate metode de acest

gen este protocolul gandirii cu voce tare.

Protocolul gandirii cu voce tare are la baza ideea dupa care persoana este

capabila sa analizeze si sa verbalizeze pasii parcursi in rezolvarea unei probleme, fie pe

masura ce rezolva problema (verbalizare concomitenta), fie ulterior (verbalizare

retrospectiva).

Initial, i se explica subiectului in ce consta acest protocol si i se da o sarcina

rezolutiva de proba, pentru a testa intelegerea sa. Apoi i se da o sarcina cognitiva cu grad

mai ridicat de dificultate pe care va trebui sa o verbalizeze, sa arate cum isi reprezinta

mediul problemei, cum isi reprezinta starea finala, la ce operatii sau actiuni a apelat

pentru rezolvare, etc. Tot ceea ce respondentul relateaza se inregistreaza cat mai exact si

mai acurat. Exista in verbalizarea pasilor de rezolvare a unei probleme o anumita

dificultate de exzprimare din partea noastra, deoarece majoritatea cunostintelor si a

solutiilor memorate deja sunt relativ automatizate si din acest motiv mai greu de

exprimat. De aceea, celui care realizeaza protocolul g\ndirii cu voce tare ii este dificil de

multe ori sa faca acest lucru, mai degraba referindu-se la cunostintele pe care le-a activat

si nu la operatiile sau prelucrarile acestora.

Principalul dezavantaj al verbalizarii concomitente este ca persoana nu isi aloca

intotdeauna eficient resursele atentionale, astfel incat sa distribuie atentie si rezolvarii

propriu-zise, dar si efortului de a realiza verbalizarea. Mai mult, gandirea o ia inaintea

cuvantului, astfel incat suntem pusi in situatia de a face mental pasi inainte pe calea

rezolvarii unei probleme, dar de a verbaliza operatii anterioare punctului in care am

ajuns. De asemenea, s-a constatat tendinta de a exprima anumite informatii irelevante sau

cu relevanta scazuta in procesul de rezolvare a unei probleme.

Verbalizarea retrospectiva, pe de alta parte, este utilizata tocmai pentru inlaturarea

sau diminuarea inconvenientelor legate de verbalizarea simultana, cum ar fi interferentele

dintre gandire si verbalizare. Pe de alta parte, punctul slab al verbalizarii retrospective

consta in faptul ca, cu cat intervalul dintre rezolvarea problemei si aceasta verbalizare

este mai mare, cu atat riscul aparitiei unor distorsiuni neintentionate ale datelor este mai

mare.

O alta limita a acestei metode de explorare a comportamentului rezolutiv care se

bazeaza pe analiza cu voce tare de catre subiect a procesarilor efectuate se refera la

abilitatile de exprimare verbala mai reduse ale unor persoane, astfel incat acestia ofera

prea putine informatii despre modul in care au rezolvat o problema.

Dincolo de aceste inconveniente, protocolul gandirii cu voce tare ca modalitate de

analiza a procesului rezolutiv, coroborat cu datele obtinute din alte surse, poate oferi

informatii importante privind strategiile utilizate de subiect.

3. Strategii rezolutive

Exista 2 criterii principale care stau la baza clasificarii strategiilor rezolutive:

criteriul directiei procedurii de rezolvare a situatii problematice si criteriul certitudinii cu

care caeste strategii conduc la rezolvare.

Dupa directia de aplicare a procedurii, avem strategii rezolutive prospective si

retrospective. In primul tip sunt grupate acele metode de rezolvare care pleaca de la

starea initiala, adica de la datele problemei si ajung la starea finala (solutia). Procedurile

prospective sunt utilizate mai ales cand starea finala este incerta, neclar definita. Pe de

alta parte, procedurile sau strategiile retrospective consta intr-un demers invers, de la

starea finala la cea initiala, cum ar de pilda, demostrarea unei teoreme de geometrie.

Cercetarile din psihologie cognitiva care aveau in vedere diferentele dintre experti si

novici arata ca expertii recurg in special la strategii rezolutive prospective, pe cand

novicii, la cele retrospective.

Dupa cel de al doilea criteriu, al certitudinii cu care duc la solutia corecta,

strategiile pot fi algoritmice si euristice. Algoritmii sunt proceduri standardizate care

garanteaza obtinerea solutiei corecte printr-un numar finit de pasi ordonati. Acestia se

aplica la o intreaga clasa de probleme. Problemele slab definite, cele cu grad inalt de

ambiguitate sau foarte compleze nu pot fi rezolvate prin strategii algoritmice. Pentru

solutionarea acestora, oamenii recurg la euristici. Acestea nu garanteaza faptul ca solutia

obtinuta este cea mai buna sau ca avem solutia optima, dar conduc la solutii

satisfacatoare. Referindu-ne din nou la diferenta experti – novici, este demonstrat faptul

ca expertii aplica mai multe strategii euristice comparativ cu novicii la care predomina

cele algoritmice. In general, in functie de domeniu, exista strategii specifice, dar sunt

explicate si cateva strategii euristice cu caracter general, care trec dincolo de specificul

domeniului, cum sunt strategiile de tip analogic.