Created by Neevia Personal Converter trial version

Alexandru Macedonski

1. Preliminarii

După epoca marilor clasici există o perioadă de tranziŃie spre literatura interbelică. Un asemenea scriitor este Alexandru Macedonski, ce se poate încadra în romantism prin structura sa temperamentală, dar şi prin cultivarea unor teme romantice, dar este în acelaşi timp un precursor al simbolismului, curent poetic modern. Încearcă, de asemenea, experienŃe instrumentaliste, propunând o nouă concepŃie despre poezie.

În câteva studii teoretice: În pragul secolului, Logica poeziei, şi Poezia viitorului, Macedonski precizează că “logica poeziei este a fi nelogică la modul sublim” şi că “viitorul poeziei este acela prevăzut de parnasieni, simbolişti, instrumentalişti, adică poezia este o muzică a sunetului – a literelor –, că aceasta trebuie să sugereze, nu să vorbească.

ExperienŃele instrumentaliste şi simboliste nu sunt concretizate în prea multe creaŃii. ReŃinem: Lupta şi toate sunetele ei, Înmormântarea şi toate sunetele clopotului, Cântecul ploaiei. (Caracteristica poeziei instrumental-simboliste este armonia imitativă).

Macedonski cultivă însă o poezie romantică în esenŃa ei, pe tema naturii, a iubirii, a revoltei romanticului. Tema naturii e susŃinută prin motivul nopŃii, al florii de liliac şi al rozelor.

2. Noaptea de decemvrie

Este considerată o artă poetică, abordând tema destinului creatorului de geniu. Poemul poate fi alăturat Luceafărului eminescian şi baladei MistreŃul cu colŃi de argint a lui Ştefan Augustin Doinaş.

Poemul este o versificare a unui vechi legende despre un emir care lasă cu limbă de moarte feciorului său să ajungă la Mecca, pentru ca să se roage pentru iertarea păcatelor. O dată cu emirul, pleacă spre Mecca şi Pocitan ben Pehlivan, care, mergând pe drumuri ocolite, reuşeşte să ajungă la Ńintă, în timp ce emirul, urmând calea dreaptă, piere.

Poemul ascunde, dincolo de legendă, sensuri adânci privitoare la condiŃia omului de geniu, ipostaziat aici în poet. Acesta are darul rar de a transfigura artistic o realitate, îmbogăŃind-o cu numeroase valenŃe. Noaptea de decemvrie este o naraŃiune poetică, în care lirismul se face simŃit pe deplin. AnunŃă, deja, prin câteva elemente, poezia modernă: parnasiană, instrumentalistă, simbolistă.

Privită ca artă poetică, Noaptea de decemvrie cuprinde viziunea poetului asupra destinului omului de geniu. Însetat de un ideal la care cu greu se poate ajunge, omul de geniu îşi asumă în mod conştient riscul de a-l atinge.

Se observă două planuri în poem: unul real – contingentul obiectiv – Bagdadul, o Meccă pământească, şi planul ideal – abstractul subiectiv – Mecca cerească, idealul intangibil. Legătura dintre acestea două este realizată de emir – ipostază a omului de geniu.

Demersul poetic macedonskian pleacă de la transfigurarea realităŃii obiective; camera albă şi moartă în care se găseşte poetul, lipsit de inspiraŃie, bătut de soartă, alienat într-o altă realitate poetică: rozul Bagdad. Alienarea poetului este subliniată de “pustia şi alba câmpie” ce geme sub viscol, de luna care priveşte cu ochi oŃeliŃi, de urletul sinistru al lupilor, ce parcă acompania Ńipătul crivăŃului. Toate acestea vor dispărea când flacăra inspiraŃiei îl cuprinde şi poetul devine emirul Bagdadului.

Descrierea cetăŃii e realizată cu elemente simboliste şi parnasiene: “culoare, parfum şi sonuri îşi răspund”, conform concepŃiei lui Baudelaire; parfumul rozelor se îmbină cu muzica havuzelor ce cântă, cu galbenul şi rozul cerului, cu argintiul izvoarelor şi galbenul auriu al zărilor.

Emirul are atributele omului superior, căci “e taină, e farmec, e trăsnet, e zeu”. ViaŃa obişnuită, oricât de bogată, nu-l mulŃumeşte, iar setea de ideal îl mistuie. Idealul este descoperirea cetăŃii Mecca, ce “Îi cere simŃirea, îi cere fiinŃa / Îi vrea frumuseŃea, tot sufletu-i vrea / Din tălpi până-n creştet îi cere fiinŃa”. Adversativul “dar” frânge mereu descrierea poetică: “Bagdadul cel galben şi roz ce palpită / ... / Şi el e emirul, şi toate le are / ... / Dar zilnic se simte furat de-o visare”, “Cetatea preasfântă îl cheamă la ea / Dar Meka e-n zarea de flăcări departe”.

DorinŃa de a atinge idealul e mai puternică decât orice; spiritul neliniştit al geniului însetat de absolut dictează părăsirea Bagdadului, unde “dulce e viaŃa”.

Created by Neevia Personal Converter trial version http://www.neevia.com

Popasul pe “verdele pisc” nu e întâmplător, căci emirul-poetul vizualizează sentimentul puterii prin imaginea soarelui care răsare. “Gloria de aur a soarelui” îl transferă pe emir în planul ascensiunii şi al luminii.

Drumul început după acest popas la fântâna copilăriei urmăreşte zbaterea icarică a emirului pentru atingerea cetăŃii mult visate. Acesta urmăreşte doar calea dreaptă: “E dreaptă, tot dreaptă”, supunându-se în mod conştient unui calvar. Imaginea pustiului este admirabil sugerată prin metafora focului, acesta presupunând ardere, strălucire, flăcări roşii. Pier vitele, se împuŃinează merindele, mor oamenii, iar emirul rămâne singur, continuând să înainteze spre ideal.

Drumul continuă sub semnul focului. D. Dimitriu, în Grădinile suspendate – poezia lui Alexandru Macedonski, interpretează poemul având în vedere metafora focului-lumină. Acesta precizează că jarul pustiei desparte lumea plină de plăceri şi de opulenŃă a Bagdadului de alba şi mirifica Meccă. Bagdadul nu e mai puŃin o lume a luminii, dar nu a luminii agresive, care duce la transformarea organicului în mineral, ci a unei lumini epicureice – “rozul Bagdad” –, a unei lumini voluptoase. Sugestia e impusă admirabil de Macedonski, prin alternarea unei cromatici subtile, cu trimitere la fastul vegetal.

Deşertul apare ca spaŃiu de combustie al unui foc nestins: “Şi foc e în aer, în zori, în amurg”, un spaŃiu prin excelenŃă mineralizat, fără impurităŃi; un spaŃiu al ascezei – deci “Nici urmă de ierburi, nici pomi, nici izvoare”.

Distrugând în ordinea realului, a materialităŃii, focul construieşte simultan în iluzie. Emirul părăseşte o lume de lumină şi foc, cu “cer galben, zare aurită”, “cu jaruri de pietre”, “cu flăcări de sare”, trece prin lumea de foc a deşertului, şi doreşte să ajungă sub albele ziduri ce “lucesc, strălucesc”, sub turnurile de argint şi porŃile de topaz ale Meccăi.

Aflat în deşert, lipsit de hrană şi apă, emirul resimte psihic şi fizic suferinŃa. Atotputernicia focului este prezentă, căci pământul însuşi e hrănit cu dogoare. Roşul flăcărilor e dublat de roşul sângelui, căci “Robi, cai şi cămile zac roşii movile” şi “Tot roşu de sânge zăresc peste tot”. Metaforele care urmăresc suferinŃa emirului sunt deosebit de plastice: setea e cutremur, foamea e şarpe, ochii sunt demoni cumpliŃi.

Cetatea Mecca e numită prin intermediul altor metafore: “regina trufaşă”, “regina magiei”, “frumoasa lui Mecca”, “oraşul preasfânt”, “alba nălucă”, “năluca sublimă”, “cetatea de vise”, “visul Ńintit”.

Când crede că a ajuns la cetate, emirul realizează că aceasta e o iluzie, o nălucă, şi că cetate se depărtează cu cât el se străduieşte să o ajungă.

O muzicalitate interioară se desprinde din versurile ce descriu “întâlnirea” cu Mecca: “Spre albele ziduri aleargă, aleargă” şi “Albele ziduri lucesc, strălucesc”.

Idealul rămâne, însă, de neatins, rămâne nălucă, fantomă, “cu porŃi de topaze, cu turnuri de-argint”. Emirul moare sub jarul pustiei; Bagdadul redevine camera albă şi moartă, în timp ce lupii continuă să urle pe întinsul câmpiei.

În ultima strofă, Macedonski realizează o decodificare a textului, prin numirea simbolurilor: lupii care urlă sunt duşmanii poetului, iar pustia din calea cea dreaptă înseamnă viaŃa alienată a celui lipsit de prieteni; Mecca cerească e idealul în veci neatins, absolutul. Mecca are strălucire, iar “ascensiunea” emirului merge tocmai spre această lumină. Înaltul în care se găseşte Mecca oferă privilegiile puterii, care presupune o neobosită luptă pentru câştigarea şi păstrarea lor.

TentaŃia cerului exclude la Macedonski atitudinea contemplativă, pentru că el vrea să-l cucerească, ajungând la Mecca.

Pe de altă parte, poetul urmăreşte condiŃia omului de geniu aflat între măreŃie – aspiraŃia spre absolut – şi tragism – datorat neputinŃei de a atinge idealul: “Şi moare emirul sub jarul pustiei”.

Emirul poate fi simbolul credinŃei în ideal al capacităŃii omului superior de a rămâne într-o lume a lui, în care ceilalŃi nu au acces. Emirul este geniul în aspiraŃie spre absolut, trăind tragedia idealului în veci neatins. Prin generalizare, emirul poate fi simbolul sufletului omenesc încercat de tentaŃia necunoscutului.

Created by Neevia Personal Converter trial version http://www.neevia.com