8/14/2019 Ciobanu Cristina Il Caragiale Concluzii

http://slidepdf.com/reader/full/ciobanu-cristina-il-caragiale-concluzii 1/3

I.L. Caragiale: jocuri textuale şi tipuri de discurs. Aplicaţie pe Momente şi Schiţe 

145

În loc de concluzii

Lucrarea de f aţă nu of eră soluţii, ci numai  sugestii pri v ind o analiză a  schiţelor  caragialiene  din  perspecti v a  naratologică şi pragmatică. De  aceea, este  e v ident  că in v entarierea  tipurilor  de discurs posibile în opera lui Caragiale se poate completa şi cu ceea ce Plantin  numea „discursuri  sociale” ( oratoric, jurnalistic, epistolar etc. ), cu  o  distincţie între  discursul  scris  şi  cel  oral  şi  desigur  cu procedeele de punere în discuţie  a  lor, altf el  spus, cu  interpretarea discursului parodic care le înglobează. 

Ironia şi parodia constituie f irul de  leg ătură care străbate atât 

discursul  epic  şi  cel  dramatic, cât  şi  dif eritele  tipuri  de  relaţii transtextuale în care intră aceste discursuri. 

 Analiza  aşa-numitelor  schiţe-scenetă şi  a  celor  tip  antologie,susceptibile  de  a f i  inţelese  ca  expresie  a  unei  predominări  a dramaticului ( naratorul tinde să dispară lăsând în prim plan v orbirea personajelor ) rele vă importanţa  discursului  de  gradul 2.  Minarea textului  se f ace  prin  mijloacele  epicului:  jocuri  de  perspecti vă,schimbarea, aparentă sau  nu, a  instanţelor  narati v e ( treceri  de  la naratorul  obiecti v  la  cel  subiecti v  ca în  Congresul   cooperativ   român  ),mimarea  seriozităţii, sau  prin  mijloacele  dramaticului ( anularea instanţei  naratoriale –  naratorul  zero  ori  crearea  unei  tensiuni  din opoziţia  text – contra-text ). Interf erenţa  registrelor şi a  tipurilor de discurs se subordonează însă unor tehnici mai ample de ambiguizare,de  creare  a  echi v ocului, de  de v alorizare  ironică şi  parodică a con v enţiilor  literare ( se  mimează ironic  inclusi v  interf erenţa  epic-dramatic ).   Ambiguitatea  la  ni v elul  lecturii  este  programată de structura  textuală, contează prea  puţin  dacă autorul  empiric  a intenţionat acest lucru sau nu, prin goluri, prin complicitatea narator 

1 – narator 2 (în cazul po v estirilor intercalate ). Se of eră astf el o grilăde lectură şi de interpretare a f icţiunii şi chiar a ceea ce e dat ca non-f icţional  după alte  reguli  decât  cele  ale  ade vărului ( este  şi moti v ul pentru care multe texte caragialiene au f ost discutate ca arte poetice implicite ). 

ConcluziiI.L. Caragiale Jocuri textuale si tipuri de discursCiobanu Cristinawww.edituralumen.ro www.librariavirtuala.com

8/14/2019 Ciobanu Cristina Il Caragiale Concluzii

http://slidepdf.com/reader/full/ciobanu-cristina-il-caragiale-concluzii 2/3

 Cristina CIOBANU

146

Nici introducerea naratorului în text ( tipul homodiegetic ) nu a condus la existenţa unui epic pur şi aceasta pentru că, exercitând, în continuare, f uncţia de regie, eul narant se distanţează la modul ironic 

de cele relatate şi chiar de propriul discurs ( a v em de-a f ace deci cu o apropiere de discursul dramatic  axat pe  s how ing  ). Faptul  acesta este  v izibil şi datorită f uncţiilor pe care le îndeplineşte naratorul în lumea f icti vă: s i mplu  declanşator şi f actor de întreţinere al f luxului v erbal al personajelor. Pendularea între  epic, caracterizat  şi  aici  printr-o anumită tehnică a  suspansului, prin  g radare, prin  succesiunea  de e v enimente, şi dramatic ( dialog ul, tensiunea ce se creează la ni v elul textului ) are  şi de această dată rolul unei  introduceri în  spectacolul literar  propunându-se  o  dedublare  a  pactului  de  lectură nai v-

participati v şi critic totodată. În  jocul „de-a  literatura” ( şi  spunând  aceasta  nu v rem  săintroducem nici o nuanţă peiorati vă, dimpotri vă), scriitorul pune în discuţie  toate  clişeele, lasă cititorului  impresia  că opera  sa  ar corespunde unui orizont de aşteptare creat de uni v ersul intertextual pentru  a-i  zdruncina  apoi  certitudinile  şi  pentru  a-l în văţa  să intre într-un  text  literar  eliberat  de  superst i  ţii. De  aceea, şi  paratextul auctorial se dez v oltă pe două direcţii: una propunând o răsturnare a con v enţiilor ( prin  schimbarea  reg istrului  datorită unei  redef iniri ironice a termenilor anunţaţi de acest tip de discurs, prin ref erinţele intertextuale, metatextuale sau chiar la un alt tip de paratextualitate )şi alta v izând explicitarea demersului naratorial. 

Procesul  acesta  de  destructurare, de  de v alorizare  nu  atinge doar  lumea f icti vă şi  con v enţiile  ei, ci  se  extinde  şi  asupra  realului prin  procedeele  de  recuzare  a  discursului. Desigur, ref erinţele extratextuale f ac  şi  ele  parte  din  capcana întinsă cititorului  nai v in v itat  să conf unde  realitatea  cu f icţiunea.  O  analiză mai  atentărele vă f aptul că ele sunt elemente secundare ale textului, un mijloc de atragere a lectorului în lumea f icti vă, de integrare în uni v ersul acesta caricatural. 

Transf ormarea  textului în contratext, a  textului  serios în  text parodic, procesul acesta de de v alorizare a discursului este mult mai e v ident în cadrul inserturilor, de cele mai multe ori, f als citate, sau a di v agaţiilor, a  digresiunilor. Exhibarea  mecanismelor  acestei 

8/14/2019 Ciobanu Cristina Il Caragiale Concluzii

http://slidepdf.com/reader/full/ciobanu-cristina-il-caragiale-concluzii 3/3

I.L. Caragiale: jocuri textuale şi tipuri de discurs. Aplicaţie pe Momente şi Schiţe 

147

transf ormări  are  drept  scop  dez văluirea  modalităţilor  de  a  pr oduce  literatură şi, desig ur, ironizarea lor. 

Ultimul  subcapitol  al  lucrării  de f aţă a încercat  să rele v e 

modernitatea  lui  Caragiale  prin  analiza  unui  text-enigmă cum  l-a numit  critica.   Am  ales  să citim  I n spec  ţi u n e   ca  un  discurs autoref erenţial, un  metatext, e v idenţiind f aptul  că această grilă de lectură of eră poate sing ura posibilitate de a  ieşi din cercul v icios pe care textul îl programează. 

Lucrarea noastră nu of eră o abordare cu totul nouă a schiţelor lui Caragiale, ci, pornind de la sug estiile date de exeg eză, dez v oltă o analiză pe  câte v a  texte  trecând în  prim  plan  elemente  din  opera scriitorului pe care critica s-a mulţumit, de cele mai multe ori, să le 

in v entarieze. Interpretarea de f aţă v ine  să demonstreze încă o dată că nu 

numai teatrul, ci şi schiţele caragialiene ( tratate într-o perioadă ca g en minor în  raport  cu  dramaturgia  şi  cu nu v elistica ) se  pretează unei multitudini de interpretări atât din perspecti v a tradiţională cât şi din perspecti v a modernă. 

Nu  a v em pretenţia de  a of eri  soluţii unor probleme/dispute nerezol v ate  de  exeg eza  caragialiană. Pledăm însă pentru preponderenţa  parodicului în  raport  cu  textul  serios, pentru  un anumit  grad  de  ambig uitate  programat în  structura  textuală şi  nu pentru claritatea scriiturii subliniată de o parte a criticii.  Ambig uitatea se naşte din redef inirea termenilor, din multiplicarea sensurilor, din însăşi structura schiţelor care of eră uneori un sens opus dat de textul în  sine, din  interf erenţa  dif eritelor  tipuri  de  discurs  sau, pur  şi simplu, din  coexistenţa  lor în  interiorul  aceluiaşi f ragment, din aşezarea pe acelaşi plan a textului şi a contra-textului. 

Nu v rem  să f ormulăm  concluzii  rig uroase  pornind  de  la analiza  operei  caragialiene  pentru  că ni  se  pare  mai  important  ca această direcţie de interpretare să rămână deschisă şi să f ie o in v itaţie la relectură.