CHELTUIELI PUBLICE PENTRU ACŢIUNI SOCIAL – CULTURALE

1. Caracterizare generală

Cheltuielile publice pentru acţiuni social – culturale au un important rol economic şi social, întrucât pe baza resurselor alocate de la bugetul de stat se asigură educaţia copiilor şi a tinerilor, creşterea calificării profesionale, asistenţa medicală a indivizilor, protecţia socială, ridicarea nivelului cultural, artistic şi de civilizaţie al membrilor societăţii.

Dezvoltarea economică şi creşterea demografică conduc la creşterea volumului cheltuielilor publice alocate acestor acţiuni.

Cheltuielile publice pentru acţiuni social - culturale sunt finanţate din surse publice sau private, interne sau externe, precum [Bodnar, M., 2007, p. 54-55]:

fonduri bugetare formate din resursele financiare publice de la bugetul de stat şi bugetele locale;

cotizaţii sau contribuţii suportate de către persoanele fizice şi juridice care participă la constituirea fondurilor financiare cu destinaţie specială(bugetul asigurărilor sociale, fondurile pentru şomaj, fondurile pentru asigurările de sănătate);

fondurile proprii ale întreprinderilor publice sau private; veniturile realizate de instituţii social – culturale din diferite activităţi specifice, din

servicii către terţi sau din exploatarea proprietăţilor lor; veniturile populaţiei din care se suportă diferite taxe, cotizaţii, costurile unor servicii,

sau se cumpără anumite bunuri culturale; fondurile organizaţiilor fără scop lucrativ: organizaţii neguvernamentale, fundaţiile,

asociaţiile, instituţiile de caritate, bisericile şi alte aşezăminte de cult; resurse financiare externe - sunt formate în principal din credite rambursabile şi

ajutoare nerambursabile acordate unor ţări din fonduri constituite în acest scop la nivelul unor organisme internaţionale( UNESCO, UNICEF, OMS, BM).

Cu toate că nu se renunţă la realizarea obiectivelor de asigurare a bunăstării cetăţenilor,

statele dezvoltate îşi revizuiesc în permanenţă politicile sociale şi le supun principiilor eficienţei economice şi mecanismelor pieţei. Se consideră, că ajutoarele sociale directe trebuie acordate pe o perioadă de timp determinată pentru a nu susţine nemunca, şi pentru a nu transforma persoanele ajutate în “asistaţi permanenţi’’.

2. Cheltuieli publice pentru învăţământ

Fără îndoială efortul financiar al statului pentru activitatea de învăţământ o reprezintă consumul de resurse financiare publice destinate acestei activităţi.

Utilizarea acestor fonduri publice este un drept legitim al statului, dar şi o responsabilitate a celor care administrează aceste fonduri în a le folosi în beneficiul societăţii.

În acest context, nivelul cheltuielilor pentru învăţământ în plan mondial a crescut în perioada ultimilor 20 de ani de peste 2,5 ori. Ca urmare, cauzele sunt reprezentate de următorii factori, după cum se observă în figura 1.

Cheltuielile pentru învăţământ sunt destinate întreţinerii şi funcţionării unităţilor din domeniul învăţământului şi educaţiei cât şi a unor acţiuni din domeniul educaţiei.

În România, alocarea unui volum redus de resurse învăţământului ca procent din PIB, asociată cu dificultăţi economice majore, a afectat întreaga structură a cheltuielilor cu educaţia: pe tipuri de cheltuieli, niveluri de învăţământ, medii de rezidenţă.

Finanţarea învăţământului se realizează în raport cu structura sistemului naţional de învăţământ care include următoarele niveluri de învăţământ: preşcolar, primar, secundar (gimnazial, profesional, liceal), învăţământul postliceal, superior, educaţia permanentă şi alte acţiuni de învăţământ.

Figura 1. Cauzele creşterii cheltuielilor pentru învăţământ

Instituţiile de învăţământ în toate statele lumii sunt grupate în:

instituţii de învăţământ public; instituţii de învăţământ privat.

De regulă, statul finanţează instituţiile de învăţământ publice, dar în toate ţările dezvoltate statul finanţează şi instituţiile de învăţământ private pe baza criteriilor de performanţă.

Surse de finanţare a cheltuielilor pentru învăţământ

Principala sursă de finanţare a învăţământului în toate statele lumii o reprezintă bugetul de stat. Alte surse de finanţare a cheltuielilor pentru învăţământ sunt:

venituri provenite din taxe de studiu; venituri din cercetare; fonduri ale întreprinderilor destinate învăţământului; venituri ale populaţiei destinate instruirii şi educaţiei; sponsorizări, donaţii, resurse externe.

Cheltuielile publice destinate învăţământului se clasifică în: cheltuieli curente (cheltuieli cu întreţinerea şi funcţionarea care au o pondere de 80-

90% din totalul cheltuielilor publice alocate învăţământului); cheltuieli de capital destinate investiţiilor cu o pondere de 10-20% din totalul

cheltuielilor publice alocate învăţământului.Însă, un loc important îl ocupă cheltuielile pentru învăţământul superior care deţin o

pondere de 20% din totalul cheltuielilor alocate învăţământului.Între sursele de finanţare a învăţământului superior un loc important îl deţin două

categorii de surse şi anume:

donaţiile şi sponsorizările; împrumuturi pentru studii, foarte dezvoltate în SUA, Australia.

Cheltuieli publice pentru învăţământ în România au suferit după anul 2000 influenţa politicilor educaţionale şi au apărut noi modalităţi de finanţare. De asemenea, începând cu anul 2004 datorită procesului de descentralizare şi preluarea unor răspunderi de către autorităţile publice locale, ponderea resurselor alocate de la bugetul de stat pentru învăţământul primar şi secundar s-a redus. Intervenţia statului în activitatea de învăţământ [Gherghina, 2009, p.29], presupune cunoaşterea volumului cheltuielilor publice efectuate de organele publice, de organele centrale şi locale din fondurile publice de resurse financiare pentru acţiunea de învăţământ. În acest sens, “indicatorul care exprimă nivelul cheltuielilor publice cu învăţământul, într-o anumită perioadă, este ponderea cheltuielilor publice privind acţiunea de învăţământ în produsul intern brut’’[Bârzea, 2005].

Relaţia de calcul este următoarea:

Chletuieli publice

cu invatamantul/PIB=Chletuieli publice pt . invatamant în preturi curenteProdusul intern brut în preturi curente

*100

Datorită apariţiei crizei economice şi diminuării drastice a veniturilor bugetare şi schimbărilor care sau produs în sistemul de învăţământ pe parcursul anilor [Gherghina, 2009], dar mai ales datorită deciziilor luate care nu au fost întotdeauna coerente şi consecvente, starea de subfinanţare cronică a învăţământului a continuat. Finanţarea învăţământului trebuie să furnizeze stimulente pentru asigurarea eficienţei, fiind importantă nu numai că stă la baza unei bune organizări a activităţii şcolare, dar şi pentru că poate conduce la îmbunătăţirea conţinutului învăţământului.

Legea învăţământului stabileşte că finanţarea învăţământului de stat se face în limita a 6% din PIB în concordanţă cu următoarele trei cerinţe:

1) considerarea învăţământului prioritate naţională;2) profesionalizarea resurselor umane în concordanţă cu cerinţele pieţei muncii;3) dezvoltarea învăţământului superior şi cercetării pentru integrarea la vârf în viaţa

ştiinţifică mondială.În România sursele de finanţare a învăţământului au fost diversificate în ultimii ani, pe

lângă bugetul de stat există: taxe de studii, venituri proprii ale instituţiilor de învăţământ, donaţii, sponsorizări, resurse externe (primite de la Banca Mondială). Însă, un aspect important care se află în atenţia tuturor participanţilor la sistemul de finanţare a învăţământului este legat de creşterea volumului resurselor de finanţare. Finanţarea va trebui să fie suportată de autorităţile publice în parteneriat cu ceilalţi participanţi, cum sunt: agenţii economici, partenerii sociali, persoanele fizice. Dezvoltarea parteneriatului public-privat este o tendinţă ce ia amploare şi care se manifestă deocamdată doar în învăţământul secundar şi terţiar. Este importantă implicarea tuturor persoanelor utile în cadrul atragerii de parteneri. În special guvernul şi partenerii sociali trebuie să exploreze posibilitatea punerii la punct a diverselor tipuri de parteneriate (public-privat) cu scopul mobilizării resurselor umane şi financiare suplimentare. Dezvoltarea parteneriatului public-privat necesită o cooperare între instituţiile cu profil de cercetare şi dezvoltare, universităţi şi întreprinderi, în special în domenii specifice tehnologiilor avansate. Mai mult, “furnizorii de servicii educaţionale vor fi implicaţi direct în dialogul cu angajatorii; în acest fel pot să propună curricule creative care sunt adaptate permanent la cerinţele angajatorilor’’[Dumitrescu, 2006, p.116]. De asemenea, pot fi identificate modalităţi efective prin care autorităţile locale se pot implica pentru susţinerea unui proces de adaptare permanentă a forţei de muncă la cerinţele pieţei muncii. Totodată, guvernul trebuie sa solicite sprijinul diverşilor participanţi şi să influenţeze luarea de măsuri în favoarea investiţiilor masive şi susţinute din partea întreprinderilor şi a indivizilor, cu scopul încurajării parteneriatelor publice-private în sectorul educaţional. Pentru o eficienţă maximă este nevoie şi de o acţiune coordonată între ministere. Reducerea în context naţional, a barierelor dintre ministerele însărcinate cu educaţia, cel al Muncii, al Finanţelor Publice, al Mediului, al Sănătăţii ar permite evitarea dublării sau a risipirii eforturilor şi a resurselor financiare şi ar îmbunătăţi astfel rezultatele reformelor.

3. Finanţarea sistemului de învăţământ preuniversitar

Educaţia şi formarea profesională a copiilor au ca finalitate formarea competenţelor, înţelese ca un ansamblu de cunoştinţe, deprinderi/abilităţi şi aptitudini, necesare pentru dezvoltarea personală, conform intereselor şi aspiraţiilor fiecăruia.

Învăţământul preuniversitar este centrat pe beneficiari. Toate deciziile majore sunt luate prin consultarea reprezentanţilor Consiliului Naţional al Elevilor sau a altor asociaţii reprezentative ale elevilor, şi prin consultarea obligatorie a structurilor reprezentative ale părinţilor, a reprezentanţilor mediului de afaceri, a administraţiei locale şi a societăţii civile.

Fundamentarea principiilor şi modalităţilor de aplicare a unui nou sistem de finanţare al şcolilor a fost realizată şi stabilită prin legi organice şi acte normative încă din perioada 1992-1996. În această perioadă s-a decis ca administraţia locală să preia administrarea patrimoniului şcolilor şi să finanţeze cheltuielile materiale curente ale acestora.

Ceva mai târziu, printr-o ordonanţă [O.G. nr.138/1999], s-a hotărât să fie asigurate de la bugetele locale şi cheltuielile cu investiţiile.

Cu toate acestea, responsabilitatea de fundamentare şi alocare a fondurilor pentru cheltuielile de personal, burse, manuale şcolare i-a revenit până în 2001 Ministerului Educaţiei şi Cercetării. Baza de calcul a necesarului de fonduri având ca sursă bugetul de stat în aceşti ani a constituit-o costul istoric pe elev.

Sursele de acoperire a necesarului de fonduri pentru învăţământul preuniversitar au rămas aceleaşi, respectiv bugetul de stat, bugetele locale şi veniturile proprii ale şcolilor, cu toate modificările legislative realizate în aceşti ani.

Acoperirea fondurilor pentru învăţământ revine într-o proporţie mare încă bugetului de stat. Remarcăm contribuţia bugetului de stat pentru acoperirea a peste 80% din costurile generale ale învăţământului preuniversitar.

În ceea ce priveşte bugetele locale, un rol important l-a avut creşterea contribuţiei acestora la asigurarea fondurilor necesare finanţării cheltuielilor materiale curente şi de capital ale învăţământului. Astfel, ponderea în costul pe elev a cheltuielilor materiale şi de capital finanţate de la bugetele locale a crescut la toate treptele de învăţământ (preşcolar, primar, gimnazial, liceal) dar mai cu seamă în învăţământul liceal unde sau realizat modificări. În anul 2005 şi 2006 în cheltuielile pentru învăţământul gimnazial au fost incluse şi cele din învăţământul primar.

Finanţarea unităţilor de învăţământ preuniversitar cuprinde [Legea Educaţiei Naţionale, 2011]:

Figura 2. Modalitatea de finanţare a învăţământului preuniversitar

Finanţarea de bază se face în limitele costului standard per elev/preşcolar, conform metodologiei elaborate de Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului.

Finanţarea de bază a învăţământului preuniversitar se face după principiul „resursa financiară urmează elevul”, în baza căruia alocaţia bugetară aferentă unui elev sau unui preşcolar se transferă la unitatea de învăţământ la care acesta învaţă, cu respectarea prevederilor legii.

Finanţarea de bază asigură desfăşurarea în condiţii normale a procesului de învăţământ la nivel preuniversitar, conform standardelor naţionale.

Finanţarea de bază se asigură din “bugetul de stat, din sume defalcate din taxa pe valoarea adăugată şi alte venituri ale bugetului de stat, prin bugetele locale, pentru următoarele categorii de cheltuieli’’[Legea Educaţiei Naţionale, 2011]:

cheltuielile cu salariile, sporurile, indemnizaţiile şi alte drepturi salariale în bani, stabilite prin lege, precum şi contribuţiile aferente acestora;

cheltuielile cu formarea continuă şi evaluarea personalului; cheltuielile cu evaluarea periodică internă a elevilor; cheltuielile materiale şi pentru servicii; cheltuielile cu întreţinerea curentă.

Finanţarea de bază a unei unităţi şcolare rezultă prin multiplicarea costului standard per elev/preşcolar cu coeficienţi specifici unităţii şcolare şi cu numărul de elevi, şi se aprobă anual prin hotărâre a Guvernului. Baza de calcul al fondurilor alocate unităţilor de învăţământ prin şi din bugetele locale, pentru finanţarea de bază, o constituie costul standard per elev/preşcolar. Costul standard per elev/preşcolar se determină pentru fiecare nivel de învăţământ, filieră, profil, specializare/domeniu. Determinarea costului standard per elev/preşcolar se face de către Consiliul Naţional pentru Finanţarea Învăţământului Preuniversitar, în condiţiile legii învăţământului şi conform normelor metodologice elaborate de către Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului şi aprobate prin hotărâre a Guvernului. Alocarea fondurilor pentru finanţarea de bază a unităţii de învăţământ se face pe baza unei formule de finanţare aprobate prin “Ordin al Ministrului Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului care ia în considerare costul standard per elev/preşcolar, numărul de elevi/preşcolari din unitatea de învăţământ, precum şi factorii de corecţie dependenţi de densitatea de elevi în zonă, severitatea dezavantajelor, de limba de predare şi alţi factori’’[MCTS, 2011].

Finanţarea complementară asigură cheltuieli de capital, cheltuieli sociale şi alte cheltuieli asociate procesului de învăţământ preuniversitar de stat.

Finanţarea complementară se asigură din bugetele locale ale unităţilor administrativ-teritoriale de care aparţin unităţile de învăţământ preuniversitar, din sume defalcate din taxa pe valoarea adăugată, pentru următoarele categorii de cheltuieli:

investiţii, reparaţii capitale, consolidări; subvenţii pentru internate şi cantine; cheltuieli pentru evaluarea periodică naţională a elevilor; cheltuieli cu bursele elevilor; cheltuieli pentru transportul elevilor, conform prevederilor art. 84 alin. (1); cheltuieli pentru naveta cadrelor didactice, conform legii; cheltuieli pentru examinarea medicală obligatorie periodică a salariaţilor din

învăţământul preuniversitar, cu excepţia celor care, potrivit legii, se efectuează gratuit; cheltuieli pentru concursuri şcolare şi activităţi educative extraşcolare organizate în

cadrul sistemului de învăţământ; cheltuieli pentru asigurarea securităţii şi sănătăţii în muncă, pentru personalul angajat,

preşcolari şi elevi; gestionarea situaţiilor de urgenţă; cheltuieli pentru participarea în proiecte europene de cooperare în domeniul educaţiei şi

formarii profesionale.

Finanţarea complementară aprobată anual prin legea bugetului de stat se repartizează pe comune, oraşe, municipii şi sectoare ale municipiului Bucureşti de către direcţiile generale ale finanţelor publice judeţene, respectiv a municipiului Bucureşti şi cu asistenţa tehnică a inspectoratelor şcolare judeţene, respectiv al municipiului Bucureşti.

Finanţarea de bază şi finanţarea complementară se realizează pe baza contractului de management încheiat între directorul unităţii de învăţământ preuniversitar şi primarul localităţii/primarul de sector în a cărei rază teritorială se află unitatea de învăţământ, respectiv cu preşedintele consiliului judeţean/primarul de sector, în cazul şcolilor speciale.

Finanţarea suplimentară se acordă ca suma globală fixă din bugetul Ministerului Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului pentru premierea unităţilor de învăţământ preuniversitar de stat cu rezultate deosebite în domeniul incluziunii sau în domeniul performanţelor şcolare.

Finanţarea suplimentară se realizează pe bază de contract încheiat între unitatea şcolară şi finanţator.

Pe lângă fondurile alocate prin bugetul local există fonduri proprii ale unităţilor de învăţământ din donaţii şi sponsorizări care sunt folosite pentru articolele de cheltuieli aferente finanţării complementare.

Specialişti români [Miroiu & Dincă, 2000], au elaborat studii şi au propus modele vizând cu precădere sistemul de finanţare şi alocare a resurselor, de calcul al costurilor medii pe student. Părerea unanimă a acestora cu privire la costurile finanţării este următoarea:

la finanţarea învăţământului trebuie să participe toţi beneficiarii acestui proces: statul, întreprinderile, sectorul privat, studenţii;

sistemul de finanţare trebuie să sporească interesul şi răspunderea unităţii de învăţământ pentru dezvoltarea şi folosirea eficientă a resurselor de finanţare;

alocarea fondurilor să se realizeze pe criterii de calitate a învăţământului şi cercetării şi în funcţie de aplicabilitatea proiectelor de dezvoltare.

4. Finanţarea instituţiilor de învăţământ superior

Finanţarea instituţiilor de învăţământ superior se face pe baza fondurilor primite de la bugetul de stat, a veniturilor proprii şi a altor surse (credite externe sau finanţări externe nerambursabile). Instituţiile de învăţământ superior utilizează fondurile în condiţiile autonomiei universitare pentru realizarea obiectivelor ce le revin în cadrul politicii statului din domeniul învăţământului şi cercetării ştiinţifice universitare. Finanţarea instituţiilor de învăţământ superior se face pe bază de contract încheiat între MECTS şi instituţia de învăţământ superior respectivă.

Finanţarea învăţământului superior de stat se asigură din fonduri publice, în concordanţă cu următoarele cerinţe:[Legea Educaţiei Naţionale, 2011]:

“*considerarea dezvoltării învăţământului superior ca responsabilitate publică şi a învăţământului, în general, ca prioritate naţională;

*asigurarea calităţii învăţământului superior la nivelul standardelor din Spaţiul European al Învăţământului Superior pentru pregătirea resurselor umane şi dezvoltarea personală ca cetăţeni ai unei societăţi democratice bazate pe cunoaştere;

*profesionalizarea resurselor umane în concordanţă cu diversificarea pieţei muncii;*dezvoltarea învăţământului superior şi a cercetării ştiinţifice şi creaţiei artistice

universitare pentru integrarea la vârf în viaţa ştiinţifică mondială’’. Instituţiile publice primesc sume alocate de la bugetul Ministerului Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului, pe bază de contract, pentru finanţarea de bază, finanţarea complementară şi finanţarea suplimentară, realizarea de obiective de investiţii, fonduri alocate pe bază competiţională pentru dezvoltare instituţională, fonduri alocate pe bază competiţională pentru incluziune, burse şi protecţia socială a studenţilor. Totodată, statul poate sprijini învăţământul superior particular acreditat. Instituţiile de învăţământ superior de stat şi particulare pot primi donaţii din ţară şi din străinătate, în conformitate cu prevederile legale în vigoare.

De la bugetul Ministerului Educaţiei se alocă sumele pentru cele trei modalităţi de finanţare:

finanţarea de bază; finanţarea complementară; finanţarea suplimentară.

Pentru finanţarea de bază se încheie un contract instituţional între Ministerul Educaţiei şi instituţia de învăţământ superior care are în vedere planul strategic al fiecărei instituţii de învăţământ.

Finanţarea de bază se asigură în funcţie de numărul de studenţi şi doctoranzi admişi la studii fără taxă precum şi în funcţie de alţi indicatori specifici activităţii de învăţământ.

Finanţarea complementară se realizează pe bază de contract complementar (adiţional) încheiat între Ministerul Educaţiei şi instituţia de învăţământ superior şi vizează subvenţii pentru cazare şi masă, fonduri alocate pe bază de priorităţi şi noi norme specifice pentru dotări şi alte cheltuieli de investiţii şi reparaţii capitale, cât şi fonduri alocate pe baze competiţionale pentru cercetarea ştiinţifică universitară.

Finanţarea suplimentară se acordă din fonduri publice de către Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului pentru a stimula excelenţa instituţiilor şi a programelor de studii, atât din cadrul universităţilor de stat, cât şi al celor particulare.

Finanţarea suplimentară se acordă conform prevederilor art. 197 lit. a), Legea Educaţiei Naţionale. Finanţarea instituţiilor de învăţământ superior de stat se face pe bază de contract încheiat între Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului şi instituţia de învăţământ superior respectivă, după cum urmează [ Legea Educaţiei Naţionale,2011] :

*contract instituţional pentru finanţarea de bază, pentru fondul de burse şi protecţie socială a studenţilor, pentru fondul de dezvoltare instituţională, precum şi pentru finanţarea de obiective de investiţii;

*contract complementar pentru finanţarea reparaţiilor capitale, a dotărilor şi a altor cheltuieli de investiţii, precum şi subvenţii pentru cazare şi masă;

*contractele instituţionale şi complementare sunt supuse controlului periodic efectuat de Ministerul Educaţiei, Cercetării, Tineretului şi Sportului şi CNFIS.

Însă, în procesul de finanţare a învăţământului superior o contribuţie din ce în ce mai ridicată o au veniturile proprii. Se preconizează o creştere din ce în ce mai mare a acestora în viitor şi folosirea lor în condiţii de eficienţă.

În ţările în curs de dezvoltare, pe lângă sursele de finanţare publice, un rol din ce în ce mai important îl are sectorul privat. Fondurile provenite din sectorul privat sunt canalizate prin intermediul guvernelor pentru a finanţa în mod indirect educaţia şi alte servicii publice. Acestea sunt oferite pentru şcolarizarea copiilor provenii din familiile foarte sărace sau pentru reparaţia şi construcţia de şcoli.

De asemenea, se oferă burse de studiu (oferite de diferite companii) pentru studenţii care vor lucra după terminarea facultăţii în companiile respective. Există fonduri pe care le colectează sectorul privat de la alte entităţi private, de la grupuri religioase, asociaţii şi care sunt oferite sectorului educaţional (dar care sunt atent monitorizate, pentru a fi folosite în scopurile pentru care au fost colectate).

Pe lângă cele două surse de finanţare importante pentru instituţiile educaţionale din ţările în curs de dezvoltare şi care contribuie la finanţarea educaţiei în aceste ţări, doar o mică parte, o reprezintă sursele externe. Sunt incluse în aceste surse împrumuturi, burse sau granturi care sunt oferite din partea unor asociaţii, ONG-uri şi sunt de obicei canalizate spre guvernele centrale şi mai rar acordate direct instituţiilor educaţionale.

În viitor, se prevede creşterea surselor de finanţare externe pentru ţările în curs de dezvoltare, prin realizarea unor proiecte oferite de instituţii financiare puternice. Modul în care toate aceste surse finanţează sistemul educaţional reprezintă un factor-cheie în măsurarea performanţelor şi a rezultatelor sistemului educaţional, reflectând tendinţele spre care se îndreaptă acest sistem.

5. Cheltuieli publice pentru sănătate

Ocrotirea sănătăţii reprezintă în prezent atât o problemă de asistenţă medicală cât şi o problemă socială.

Organizaţia Mondială a Sănătăţii defineşte sănătatea astfel: „bunăstarea fizică, mentală şi socială a indivizilor (nu doar absenţa bolilor şi a infirmităţilor)”.

În plan social sănătatea reprezintă un factor important pentru desfăşurarea activităţii indivizilor cu efect în creşterea economică.

Astfel, cheltuielile publice pentru sănătate reprezentau în PIB( în perioada 2004 - 2008) între 5% şi 16% din PIB, cu o medie de 9% în majoritatea ţărilor dezvoltate.

Cheltuielile publice pentru sănătate sunt destinate:

întreţinerii şi funcţionării aparatului medical; unor acţiuni legate de prevenirea şi combaterea îmbolnăvirilor (exemplu: vaccinările)

şi acţiuni de educaţie sanitară.În prezent accentul în ocrotirea sănătăţii se pune pe medicina preventivă. Una dintre cele

mai elocvente definiţii date în acest sens de un medic francez arata ca”medicina preventivă reprezintă efortul de a împiedica populaţia de azi să devină statistica de mâine”. De altfel, medicina preventivă reprezintă un serviciu public.

Şi în domeniul ocrotirii sănătăţii există două tipuri de instituţii:

publice; private.iar raporturile dintre ele diferă de la o ţară la alta.

În ceea ce priveşte finanţarea sănătăţii sursele de finanţare a cheltuielilor pentru sănătate

sunt (figura 3):

Figura 3. Sursele de finanţare a cheltuielilor pentru sănătate

Resursele financiare destinate ocrotirii sănătăţii (din punct de vedere al naturii acestora) cuprind:

cheltuieli curente (în mare majoritate) şi anume: salarii, medicamente, materiale, cheltuieli gospodăreşti reprezentând circa 80-85%;

cheltuieli de capital destinate echipamentelor şi tehnicii medicale care reprezintă circa 15-20%.

La nivel mondial există 4 sisteme de finanţare a sănătăţii [Bodnar, 2007, p.75-77]:1) sistemul german;2) sistemul englez;3) sistemul american;4) sistemul socialist.

1) Sistemul german se caracterizează prin: sănătatea se finanţează pe baza cotizaţiilor obligatorii plătite de salariaţi şi

întreprinderi; există case de asigurări de sănătate.

Acest sistem se practică în: Germania, Belgia, Olanda, Luxemburg, Franţa, Austria. Se plătesc cotizaţii obligatorii pentru sănătate care pot reprezenta:

anumite procente din salariile lunare (şi anume 5, 8 % sau 10%); sume fixe lunare: în Elveţia între 140 - 400 franci elveţieni/lună; în Germania 7 -

16 %; în Franţa 5 - 25 %; medicamentele se obţin în coplată, costul acestora fiind suportat atât de casele de

sănătate cât şi de pacienţi.

Spre exemplu, în Franţa există un tichet prin care 75% din costuri pentru medicamente sau analize le suportă asigurările de sănătate şi 25% sunt suportate de către casele de asigurări de sănătate.

2) Sistemul englezÎn sistemul englez sănătatea se finanţează integral din bugetul statului, administrat de

Sistemul National de Sănătate (NHS). Bugetul de sănătate este administrat de Ministerul Sănătăţii, care repartizează creditele bugetare autorităţilor regionale sub formă de dotaţii bugetare.

Finanţarea bugetară a sănătăţii este asigurată în proporţie de aproximativ 85%, iar restul se suportă din alte fonduri sau de către pacienţi (în special medicamentele sunt suportate de către aceşţia). Însă, există şi instituţii sanitare private.

Sistemul englez se practică în: Marea Britanie, Danemarca, Finlanda, Islanda, Norvegia, Suedia,Grecia, Canada, Italia.

3) Sistemul americanFinanţarea sănătăţii se realizează prin asigurările private de sănătate încheiate de fiecare

individ la instituţiile de asigurări de sănătate.De asemenea, se stabilesc contracte individuale cu furnizorii de asistenţă medicală. În

plus, statul american finanţează prin buget două programe: MEDICARE – pentru persoane vârstnice (peste 65 de ani); MEDICAID – pentru persoane sărace.

4) Mai putem menţiona un sistem care a funcţionat în ţările Europei de Est (sistemul socialist),unde:

sănătatea se finanţa integral din bugetul de stat; statul deţinea monopolul serviciilor de sănătate (nu exista alternativă privată); sistemul ocrotirii sănătăţii era subfinanţat.Până în 1989 în România s-a practicat sistemul socialist cu o finanţare integrală de la

buget a cheltuielilor de sănătate, dar insuficientă faţă de nivelul cheltuielilor necesare finanţării sănătăţii.

După 1990 începe pregătirea reformării sistemului sanitar inclusiv a finanţării cheltuielilor pentru sănătate şi anume:

s-a mărit volumul fondurilor bugetare alocate sănătăţii; s-a început privatizarea unităţilor sanitare (spre exemplu în prezent toate farmaciile

sunt privatizate); în 8 judeţe s-au experimentat în perioada 1992-1996 noi principii ale organizării şi

desfăşurării ocrotirii sănătăţii; s-a pregătit introducerea unui nou sistem de finanţare a sănătăţii de tip german bazat

pe contribuţii suportate de salariaţi şi angajatori.În anul 1997 a fost emisă Ordonanţa 145 privind introducerea asigurărilor sociale de

sănătate, bazate pe contribuţii. Noul sistem a intrat în vigoare începând cu anul 1999.Ordonanţa 145 a fost modificată în 2002 şi astăzi la baza organizării activităţii de ocrotire

a sănătăţii există Legea 95 din 2006(cu modificările ulterioare)privind reforma în domeniul sănătăţii.

Sursele de finanţare a sănătăţii în România sunt:

finanţarea din fondul asigurărilor sociale de sănătate (85% din cheltuielile publice pentru sănătate este asigurată din acest fond);

din bugetul statului care alocă resurse mai reduse şi numai pentru anumite categorii de cheltuieli din domeniul sănătăţii;

venituri proprii ale unităţilor sanitare; cheltuieli ale populaţiei destinate sănătăţii; populaţia poate încheia asigurări de

sănătate facultative( private); donaţii, sponsorizări (de la fundaţii, ONG-uri); resurse externe. În principal resursele externe sunt utilizate dotării cu aparatura

medicală de performanţă.

6. Cheltuieli pentru securitate socială

Biroul Internaţional al Muncii defineşte noţiunea de securitate socială astfel: “protecţia pe care orice societate o acordă membrilor săi printr-un ansamblu de dispoziţii publice contra mizeriei economice şi sociale care îi ameninţa în cazul pierderii sau reducerii substanţiale a câştigurilor din cauza deprecierii stării de sănătate, maternităţii, accidentelor de muncă, şomajului, invalidităţii, bătrâneţii sau decesului’’. De altfel, pentru prima dată conceptul de securitate socială a apărut în Legea Americană de securitate socială din 1935.

Securitatea socială cuprinde un ansamblu de prestaţii care asigură individului şi familiei sale un venit minim care să-i asigure protecţia în faţa unor evenimente considerate riscuri sociale, care acţionează negativ asupra nivelului de trai [Bodnar, 2007,p.85,87,88].

În ceea ce priveşte sursele de finanţare a cheltuielilor cu securitatea socială, acestea sunt( figura 4):

Figura 4. Modalitatea de finanţare a cheltuielilor cu securitatea socială pe surse

Principalele sisteme de finanţare sunt:

finanţare contributivă;

finanţare necontributivă.

Finanţarea contributivă se bazează pe plata cotizaţiilor sociale, iar finanţarea necontributivă pe finanţarea bugetară, donaţii sau alte resurse.

Însă, echilibru financiar al celor două sisteme este perturbat datorită fenomenului de criză economică, şomajului, reducerii resurselor financiare, reducerii veniturilor cotizanţilor.

În prezent, toate statele lumii îşi revizuiesc politicile sociale, în sensul eficientizării resurselor financiare alocate cheltuielilor cu securitatea socială[ Bodnar, 2007, p.89].

Bibliografie selectiva

Gherghina,R., Cretan, G.(2012), Editura Universitara, BucurestiMosteanu, T.coordonator (2011),Finanţe publice, Editura Universitară, BucureştiVacarel, I.coordonator(2007), Finante publice, EDP, BucurestiStroe,R., Armeanu, D.(2004), Finante, Editura ASE, Bucuresti