SESIUNEA DE COMUNICĂRI ŞTIINŢIFICE A STUDENŢILOR„Evoluţia statului şi dreptului în perioada post-aderare”

CETĂŢENIA EUROPEANĂ ŞI CETĂŢENIA NAŢIONALĂ

St. Ruxandra BACIUSt. Elena CHIRAN

St. Larisa POPESCUSpecializarea Drept, anul I

Coord: Lect. univ. dr. Marius ANDREESCUPrep. univ. Andra DASCĂLU

Motto:„Va veni o zi în care voi , francezi, ruşi, italieni, germani, voi toate naţiunile continentului, fără să vă pierdeţi calităţile distincte şi glorioasa voastră individualitate,  veţi fonda o unitate superioară şi veţi construi fraternitatea 

europeană „ Victor Hugo 1849

Nowadays, the national citizenship and the European citizenship still are two current issues, being subject of controversy at doctrinal level.

So, the article attempts to establish the existing links between the two concepts, taking account of present settlements in European Union law.

European citizenship is different to the national citizenship, which, according to Amsterdam Treaty,” completes it but it doesn’t replaces it”.Although, by its assumption conditions it derives, same as the national citizenship, from the nationality granted by the member states.

Faraway from abrogating national citizenships, the European citizenship completes them. Basically, the two types of citizenship shouldn’t be confused.European citizenship is settled by the European Union law, while the national citizenship belongs exclusively to national law.

1. Aspecte introductivePornind de la cele câteva texte comunitare, pentru o mai bună înţelegere a conceptului de

„cetăţenie europeană", considerăm că nu este lipsit de importanţă să aducem în discuţie şi să definim, totodată, chiar conceptul de „cetăţenie".

Noţiunea modernă de „cetăţenie" coincide cu Revoluţia franceză1 şi cu naşterea statului modern şi de drept. Este evident faptul că, odată cu Revoluţia franceză, raporturile dintre individ şi aparatul statal au înregistrat profunde transformări. Astfel, s-a consolidat conceptul de subiect de drept, care poate fi definit ca fiind entitatea, atât fizică, cât şi juridică, „unitară căreia îi revin o serie de drepturi şi de obligaţii"2 raportate la politica statală. încă din prima jumătate a secolului al XIX-lea, esenţa cetăţeniei se regăseşte într-o serie de situaţii juridice, active sau pasive, care îi disting pe cei care posedă o astfel de calitate de cei care nu au fost învestiţi cu aceasta (străinii, apatrizii sau alte subiecte private de cetăţenie). După această etapă, individul nu mai este considerat, din punct de vedere juridic, ca fiind singur, pentru că el este plasat într-un spaţiu determinat sau aparţine unei anumite clase sociale, iar raportul direct dintre stat şi individ începe să dobândească substanţialitate. Cetăţenia rămâne, în acest fel, singurul „statut" care generează societatea, distrugând orice legături, feudale. Potrivit doctrinarului italian Betti, prin statut se înţelege „poziţia juridică specială pe care o persoană o

1' Anni 1789, Revoluţia Franceză

2 Cristina Pensovecchio, .la cittadinanza europea. I diritti dei ciltadinni dell'Unione europea". Palermo, 1994, pag. 5, citat din “Drept comunitar al afacerilor” de Augustin Fuerea

34

SESIUNEA DE COMUNICĂRI ŞTIINŢIFICE A STUDENŢILOR„Evoluţia statului şi dreptului în perioada post-aderare”

primeşte, independent de voinţa sa, în raport cu o comunitate de persoane organizată juridic"3.Într-o opinie, cetăţenia "poate fi definită ca fiind legătura juridică dintre cei care fac parte dintr-

un stat şi acel stat" .O definiţie, considerată exactă de distinsul profesor Ioan Muraru, precizează că cetăţenia este

„legătura politică şi juridică permanentă dintre o persoană fizică şi un anumit stat. Această legătură se exprimă prin totalitatea drepturilor şi a obligaţiilor reciproce dintre o persoană şi statul al cărui cetăţean este şi, mai mult, este o legătură juridică specială, reflectată pe plan extern, păstrată şi prelungită oriunde s-ar găsi persoana, în statul său de origine, în alt stat, pe mare, în cer sau în cosmos"4.

Noţiunea de cetăţenie poate fi utilizată în două sensuri:1. În sens politic, cetăţenia este privită ca apartenenţa unui individ la o colectivitate umană(popor,naţiune) organizată în stat.2. În sens juridic, în ştiinţa dreptului constituţional,cetăţenia este analizata în primul rând în sensul ei juridic

Noţiunea de cetăţenie este structurată în două accepţiuni:1. noţiunea de cetăţenie utilizată în desemnarea unei instituţii juridice;2. noţiunea de cetăţenie utilizată în caracterizarea condiţiei (stării) juridice.

În prima accepţiune,noţiunea de cetăţenie este înţeleasă ca un grup de norme juridice cu un obiect comun de reglementare. În cea de a doua accepţiune, noţiunea de cetăţenie se axează în jurul ideii de subiect de drept, în discuţie apărând cetăţenia unei persoane, modul de dobândire şi pierderea acesteia. În mod deosebit ne interesează cea dea doua accepţiune a noţiunii de cetăţenie.

În literatura juridică, cetăţenia este privită din mai multe puncte de vedere:1. cetăţenia privită că legătura între individ şi stat;2. cetăţenia privită ca o legătură politică şi juridica;3. cetăţenia privită ca o apartenența politică;4. cetăţenia privită ca o calitate a persoanei.

Într o primă opinie, cetăţenia este văzută că legătura dintre individ, grup de indivizi sau anumite bunuri cu un anumit stat. Această opinie aparţine autorilor care consideră că raporturile juridice se pot stabili nu numai între persoane ci şi între persoane şi bunuri. Această opinie este este formulate greşită intru cât raporturile juridice se stabilesc doar între oameni, uneori incheindu se cu privire la bunuri. Raporturile juridice nu pot lua niciodată naştere între oameni şi bunuri.

Într o a doua opinie, cetăţenia este definită ca sumă a trei elemente: teritoriul, populaţia (naţiunea) şi suveranitatea. În această accepţiune, cetăţenia este definită ca o legătură politică sau juridică ori ca o calitate a unei persoane, de aici rezultând concluzia conform căreia orice persoană face parte din populaţie, aceasta reprezentând unul dintre elementele constitutive ale statului.

Cetăţenia este definită ca fiind legătura politică şi juridică permanentă dintre o persoană fizică şi un anumit stat. Această legătură este formată din totalitatea drepturilor şi obligaţiilor reciproce aflată între persoană şi stat, este o legătură juridică specială, reflecatată atât pe plan intern cât şi extern.

2. Natura juridică a cetăţenieiPentru a se stabili natura juridică a cetăţeniei, se caută răspunsuri la întrebarea “Ce reprezintă

cetăţenia pentru deptul constituţional?”.Aşa cum am remarcat, cetăţenia este privită din mai multe puncte de vedere:

1. cetăţenia definită că legătura dintre individ şi stat;

3 Beai, Jnstituzioni di diritto romano", I, Padoue, 1947, pag. 38.

4 Ioan Muraru, Simina Tănăsescu, „Drept constituţional şi instituţii politice", ediţia a IX-a, revăzută şi adăugită, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2001, p. 136.

35

SESIUNEA DE COMUNICĂRI ŞTIINŢIFICE A STUDENŢILOR„Evoluţia statului şi dreptului în perioada post-aderare”

2. cetăţenia definită că legătura politică untre individ şi stat;3. cetăţenia definită că legătura politică şi juridică;4. cetăţenia definită că legătura juridică;5. cetăţenia definită ca apartenenta politică;6. cetăţenia definită ca o calitate a persoanei.

În vederea stabilirii naturii juridice a cetăţeniei trebuie să se plece de la categoria de subiect al raporturilor juridice. Subiectele raporturilor juridice sunt persoanele fizice şi persoanele colective sau juridice. Persoanele fizice apar ca subiecte ale raporturilor juridice, în calitate de cetăţeni, străini sau apatrizi. Însă,în anumite raporturi juridice, străinii sau apatrizii nu sunt subiecte de drept, deci nu pot fi titulari de drepturi şi obligaţii, fiindcă lor le lipseşte o parte din capacitatea juridică.

Capacitatea juridică reprezintă posibilitatea de a fi subiect de drept şi de a avea anumite obligaţii. Determinată de lege, capacitatea juridică poate să se deosebească de la o ramură de drept la alta. În unele ramuri de drept, capacitatea juridică a persoanelor fizice se divide în capacitatea de folosinţă şi capacitatea de exerciţiu. În dreptul constituţional nu putem vorbi însă de o diviziune a capacităţii, deoarece dacă distincţia între capacitatea de folosinţă şic ea de exerciţiu are o mare importanţă în dreptul civil, ea este lipsită de însemnătate practică şi teoretică în acele ramuri ale dreptului în care capacitatea de exerciţiu a cetăţeanului se naşte odată cu capacitatea de folosinţă şi în aceleaşi condiţii cu ea.

Altfel spus, se poate divide capacitatea juridic al în capacitate de exerciţiu şi capacitate de folosinţă numai în acele ramuri de drept unde drepturile pot aparţine unui titular fără să necesite în acelaşi timp şi exerciţiul lor de către acelaşi titular. În cazul acelor drepturi care presupun neapărat şi exercitarea lor de către titular, că de exemplu în cazul drepturilor politice, împărţirea capacităţii în capacitate de folosinţă şi capacitate de exerciţiu nu mai este posibilă.

Capacitatea juridică este deci condiţia necesară, permisă pentru a putea deveni subiect de drept al raportului juridic şi pentru a şi asuma în cadrul raportului juridic drepturile subiective şi obligaţiile corelative.

Un prim element al capacităţii juridice este calitatea de persoană fizică sau juridică, fiindcă altfel am putea ajunge la concluzia că şi bunurile ar putea fi subiecte ale raporturilor juridice.

În cazul anumitor categorii de raporturi juridice legile au restrâns însă capacitatea juridică pentru străini sau apatrizi, dând o capacitate juridică deplină numai cetăţenilor. Astfel, apare un al doilea element al capacităţii juridice şi anume cetăţenia. Capacitatea juridică în dreptul constituţional este deplină în cazul cetăţenilor şi este restrânsă în cazul străinilor sau apatrizilor. Trebuie însă imediat să adăugăm că împărţirea în capacitate juridică deplină şi capacitate de exerciţiu restrânsă nu trebuie confundată cu împărţirea în capacitate de exerciţiu deplină şi capacitate de exerciţiu restrânsă, întâlnită în unele ramuri ale drepturilor, precum în dreptul civil. În aceste situaţii, împărţirea se face ţinând cont de faptul că subiectul raportului juridic are sau nu nevoie de încuviinţarea prealabilă a părinţilor sau tutorelui, cerută de lege pentru ocrotirea intereselor sale, împărţirea în capacitate juridică deplină şi capacitate juridică restrânsă, despre care vorbim noi de referă la posibilitatea persoanei fizice de a fi subiect al tuturor raporturilor juridice sau numai a unora, atunci când nu este cetăţean. Persoana fizică cetăţean poate fi subiect al tuturor raporturilor juridice.Fiecare cetăţean este în drept un subiect unitar, dar aptitudinea sa de a fi subiect de drept poate îmbrăca aspecte diferite în funcţie de caracterul raporturilor juridice în care poate figura ca parte. Legea recunoaşte pe fiecare cetăţean al statului ca subiect de drept, dar aceasta nu înseamnă că îi recunoaşte capacitatea de a fi titular de drepturi şi obligaţii în orice domeniu al raporturilor juridice, independent de caracterul acestor raporturi şi de condiţiile care trebuie întrunite într un anumit domeniu al raporturilor juridice. De aceea când am definit cetăţenia romana că o calitate a persoanei, am plecat de la ideea că ea este o calitate a persoanei

36

SESIUNEA DE COMUNICĂRI ŞTIINŢIFICE A STUDENŢILOR„Evoluţia statului şi dreptului în perioada post-aderare”

numai în măsura în care considerăm această calitate ce un element constitutiv al capacităţii juridice,aşa cum este şi calitatea de persoană fizică. În această ordine de idei, noi considerăm deci că cetăţenia este un element al capacităţii juridice, dar al capacităţii juridice cerute subiectelor raporturilor juridice de drept constituţional.

3.Cetăţenia RomânăSediul materiei este reprezentat de legea nr. 21/1991, legea cetăţeniei române.

Legea cetăţeniei române reglementează modurile de dobândire cât şi cele de pierdere a cetăţeniei, stabilind condiţiile şi procedura după care se realizează.

Pentru dobândirea cetăţeniei, în general se folosesc două sisteme: jus sangvinis (dreptul sângelui) şi jus soli (dreptul locului).

Conform sistemului jus sangvinis copilul devine cetăţean român dacă se naşte din părinţi cetăţeni români.

Conform sistemului jus soli copilul devine cetăţean al acelui stat dacă se naşte pe teritoriul acelui stat. Acest sistem are serioase neajunsuri. (ex: când părinţii nu au cetăţenia acelui stat unde s-a născut copilul, este puţin probabil ca acesta să dorească să rămână cetăţean al statului respectiv). În dreptul român a fost adoptat sistemul jus sangvinis ca fiind cel mai potrivit.

Cetăţenia poate fi dobândită si prin alte modalităţi precum: dobândirea prin naştere, dobândirea prin repatriere, dobândirea cetăţeniei prin adopţie, acordarea cetăţeniei la cerere.  Pentru acordarea cetăţeniei române la cerere trebuiesc îndeplinite anumite condiţii precum: persoana s-a născut şi domiciliază la data cererii pe teritoriul României, ori deşi nu s-a născut pe acest teritoriu locuieşte în mod legal, continuu şi statornic pe teritoriul statului român de cel puţin 7 ani sau cel puţin 5 ani în cazul în care este căsătorit cu un cetăţean român, dovedeşte prin comportarea şi atitudinea sa loialitate faţă de statul şi poporul român, a împlinit vârsta de 18 ani, are asigurate mijloacele legale de existenţă, este cunoscut cu o bună comportare şi nu a fost condamnat în ţară sau strainatate pentru infracţiuni care îl fac nedemn de a fi cetăţtean român, cunoaşte limba şi posedă noţiuni elementare de cultură şi civilizaţie românească în măsură suficientă pentru a se integra în viaţa socială, cunoaşte prevederile Constituţiei Române.

Legea reglementează două situaţii în cazul acordării cetăţeniei române: se poate acorda cetăţenia română persoanei care a avut această cetăţenie şi care cere redobândirea ei, cu păstrarea domiciliului în străinatate; în al doilea caz acordarea cetăţeniei române persoanei care nu a avut niciodată această cetăţenie dar o cere. Aceste două categorii de persoane nu sunt lipsite de condiţiile prevăzute de lege. Astfel poate dobândi cetăţenie română continuând să domicilieze în străinatate numai persoane care au mai avut cetăţenie română dar care au pierdut-o într-un mod sau altul. De asemenea, această persoană depune juramantul de credinţă în faţa şefului misiunii diplomatice sau consulare a României din ţara în care domiciliază. În situaţia persoanelor care cer acordarea cetăţeniei române şi care nu au mai avut această calitate legea impune domicilierea în ţară şi obligaţia depunerii jurământului în ţară. Data la care se dobândeşte cetăţenia româna este cea în care s-a depus jurământul de credinţă. Legea reglementează toate situaţiile posibile în cazul cererii de acordare a cetăţeniei. Astfel, copilul care nu a împlinit vârsta de 18 ani născut din parinti cetateni straini sau fara cetatenie, dobandeste cetatenia romana odata cu parintii sai. Dacă numai un părinte ce dobândeşte cetăţenia română, cetăţenia copilului o vor hotărâ parinţii de comun acord, iar în caz de dezacord tribunalul de la domiciliul copilului, ţinând cont de interesele acestuia. Consimţămantul copilului care a împlinit vârsta de 14 ani este necesar, iar cetăţenia se dobândeşte pe aceeaşi cale cu părinţii săi. Cererea de acordare a cetăţeniei române, se face personal sau prin mandatar cu procură specială şi autentică şi se adresează comisiei pentru constatarea condiţiei de acordare a cetăţeniei de pe langă Ministerul Justiţiei. Dacă în

37

SESIUNEA DE COMUNICĂRI ŞTIINŢIFICE A STUDENŢILOR„Evoluţia statului şi dreptului în perioada post-aderare”

raport se arată ca nu sunt întrunite condiţiile legale pentru acordarea cetăţeniei ministrul justiţiei va comunica acest lucru petiţionarului. Dacă sunt îndeplinite condiţiile, ministrul justiţiei va prezenta Guvernului proiectul de hotărâre pentru acordarea cetăţeniei. Aprobarea cererilor de acordare a cetăţeniei române se face prin hotărâre a Guvernului care apreciază, în acest sens asupra propunerilor ministrului justiţiei şi se publică în Monitorul Oficial.

Modurile de pierdere a cetăţeniei române sunt: retragerea cetăţeniei române, renunţarea la cetăţenie, adopţia,stabilirea filiaţiei copilului găsit pe teritoriul României.

3.1. Principiile aplicabile cetăţeniei românePrin analiza sistematică a normelor juridice care formează insitutia cetăţeniei romane, se

dezvolta nişte principii care stau la baza acestei instituţii juridice.1. Numai cetăţenii români sunt titularii drepturilor prevăzute de Constituţia României şi alte acte normative. Din acest principiu se trage concluzia că persoanele care nu au calitatea de cetăţeni români nu se pot bucura, în condiţiile legii, decât de o parte din drepturile şi îndatoririle prevăzute de constituţia şi legile ţării noastre. Din drepturile înscrise în constituţia şi legile ţării, unele pot fi exercitate numai de cetăţeni,străinii sau apatrizii neavând acces la ele. În grupa acestor drepturi sunt incluze următoarele:1.1 Dreptul la vot (articolul 36 din Constituţia României) şi dreptul de a fi ales în organele representative naţionale (articolul 37 din Constituţia României). Aceste drepturi sunt unele politice, prin care se exprima şi se exercita puterea statală şi aparţin numai cetăţenilor romani;1.2 Dreptul de a domicilia pe teritoriul României şi a se deplasa nestânjenit pe acest teritoriu. Cetăţenii străini şi apatrizii îşi pot stabilii reşedinţă sau domiciliul pe teritoriul statului român şi pot circula pe acest teritoriu numai în condiţiile particulare stabilite de legiutitor prin legea străinilor sau prin reglementarea liberei circulaţii pe teritoriul României a cetăţenilor statelor membre ale Uniunii Europene;1.3 Dreptul de a fi proprietar pe terenuri în Roamnia. Articolul 44. alin. (2) din Constituţia României precizează că cetăţenii străini şi apatrizii pot dobândi dreptul la proprietate privată asupra trenurilor numai în condiţiile rezulate din aderarea Roamniei la Uniunea Europeană;1.4. Dreptul de a fi angajat în orice funcţie sau demnitate politică pentru care îndeplineşte condiţiile cerute de legile ţării. Aceste legi cer în mod expres că persoană să aibă calitatea de cetăţean roman( de exemplu, pentru ocuparea funcţiei de judecător);1.5. Drepul de a nu fi extrădat sau expulzat din România. Cetăţeanul roman nu poate fi extrădat la cererea unui stat străin în vederea urmăririi sau judecării într o cauză penală ori în vederea executării pedepsei. De asemenea el nu poate fi expulzat din Roamnia;1.6. Dreptul de a fi protejat diplomatic, atunci când se afla în străinătate. Cetăţenia română implică pentru statul român obligaţia de a şi proteja cetăţenii atunci când aceştia, aflându se în afara graniţelor, au nevoie de asemenea ajutor împotriva încălcării drepturilor lor.2. Numai cetăţenii sunt ţinuţi în a îndeplini toate obligaţiile stabilite prin Constituţie şi legile ţării. Calitatea de cetăţean român îl face titular de drepturi şi libertăţi, este în acelaşi timp obligat să îndeplinească şi îndatoririle pevazute de Constituţia şi legile ţării. Cetăţenia română presupune responsabilitate civică. Conform acestui principiu, unele obligaţii prevăzute de Constituţie şi legi aparţin în exclusivitate cetăţenilor români, căci numai ei pot fi titularii tuturor drepturilor şi obligaţiilor. Persoanele care nu au această calitate nu sunt ţinute a îndeplini anumite îndatoriri.,ce revin numai cetăţenilor români.3. Cetăţenii romani sunt egali în drepturi şi îndatoriri, fără deosebire de rasă, naţionalitate, origine etnică, limba, eligie, sex, opinie, aparteneta politica, de avere sau origine socială şi indiferent de modul

38

SESIUNEA DE COMUNICĂRI ŞTIINŢIFICE A STUDENŢILOR„Evoluţia statului şi dreptului în perioada post-aderare”

în care au dobândit cetăţenia. Constituţia revizuită garantează prin stat, egalitatea în drepturi dintre femei şi bărbaţi.(articolul 16, alin. (3)4. Cetăţenia este în exclusivitate o chestiune de stat. Acest principiu se desprinde cu o claritate deosebită din dispoziţiile constituţionale şi legale conform cărora stabilirea drepturilor şi indatoririlor cetăţenilor români, a modurilor de dobândire şi de pierdere a cetăţeniei române, constituie un atribut exclusiv al statului.5. Căsătoria nu produce niciun efect juridic asupra cetăţeniei soţilor. Încheierea căsătoriei între un cetăţean roman şi un străin nu produce niciun efect asupra cetăţeniei soţului care a dobândit cetăţenia romana în timpul căsătoriei. Nici schimbarea cetăţeniei unuia dintre soţi nu produce efecte juridice asupra cetăţeniei române a celuilalt soţ.

4. Cetăţenia EuropeanăNoţiunea de cetăţenie europeană implică faptul că cetăţenii Uniunii Europene

beneficiază, în această calitate, de aceleaşi drepturi care sunt acordate în mod tradiţional propriilor cetăţeni în ordinea juridică internă. Trebuie reţinut că structura Uniunii implică exercitarea anumitor drepturi la nivelul Uniunii Europene şi exercitarea altora la nivelul statelor membre.

După Consiliul european de la Fontainebleau din 1984 o altă noţiune s-a dezvoltat şi anume cea de Europă a cetăţenilor. Ideea de bază este că cetăţeanul european trebuie plasat în centrul construcţiei europene, pentru a-i dezvolta sentimentul de apartenenţă la Uniunea Europeană. In acest sens Comitetul ad-hoc privind Europa cetăţenilor, numit şi Comitetul ADONNTNO, creat la iniţiativa Consiliului European de la Fontainebleau din 25-26 iunie 1984 a propus „măsuri în vederea întăririi şi promovării identităţii şi imaginii Comunităţii faţă de cetăţenii săi în lume".

Printre drepturile speciale recunoscute în perspectiva unei Europe a cetăţenilor figurează, fără îndoială, drepturile speciale inerente cetăţeniei europene şi care instituie o veritabilă cetăţenie politică. Dar putem găsi, de asemenea, drepturi care rezultă din inte grarea economică, cum ar fi liberul acces la un loc de muncă într-o ţară aleasă şi drepturi noi care consacră lărgirea domeniului integrării, cum ar fi dreptul la cultură sau protecţia mediului. Acestea se încadrează mai bine concepţiei celei mai largi (moderne) a cetăţeniei. Dar această concepţie răpeşte conceptului o parte întinsă a specifici tăţii sale, deoarece drepturile cetăţeanului nu se mai disting de drepturile oricărei alte fiinţe umane.

Tratatul de la Maastricht introduce cetăţenia europeană în scopul întăririi relaţiei existente între Uniunea Europeană şi cetăţenii statelor membre, dar nu defineşte această noţiune.

Tratatul se limitează să prevadă că „este cetăţean al Uniunii orice persoană care are cetăţenia unui stat membru" şi că „cetăţenii Uniunii se bucură de drepturi şi sunt supuşi obligaţiilor prevăzute de prezentul tratat" (tratatul CE, art. 8, art. 17 nou). Şi paradoxal, inserează dispoziţiile consacrate cetăţeniei Uniunii în Tratatul CE şi nu în Tratatul Uniunii Europene.

Această redactare pe care unii au calificat-o drept „confuză şi hazardată" nu a fost ameliorată de Tratatul de la Amsterdam.

De fapt, tratatele de la Maastricht şi Amsterdam, deşi se bazează pe cele 2 concepţii, consacră un ansamblu de drepturi care se apropie mai mult de noţiunea de cetăţenie în sens tradiţional, decât de cea de Europă a cetăţenilor.Cetăţenia europeană este esenţialmente distinctă de cea naţională, pe care, conform formulării Tratatului de la Amsterdam, o „completează [...] şi n-o înlocuieşte" (Tratatul CE, art. 17 nou,

39

SESIUNEA DE COMUNICĂRI ŞTIINŢIFICE A STUDENŢILOR„Evoluţia statului şi dreptului în perioada post-aderare”

alin. I). Totuşi, prin condiţiile sale de atribuire ea derivă, ca şi cetăţe nia naţională, din naţionalitatea acordată de către statele membre.

Articolul 17 menţionează că, prin dispoziţiile Tratatului, cetăţenii Uniunii se bucură de anumite drepturi, dar, în mod egal, aceştia au o serie de obligaţii, fără, însă, a le specifica, de unde deducem că obligaţiile sunt corelative drepturilor dobândite.

Cea de-a doua „noutate" adusă de Tratatul de la Amsterdam se referă la articolul 21 din Tratatul instituind Comunitatea Europeană, în care se stipulează că orice cetăţean al Uniunii se poate adresa instituţiilor şi poate primi răspuns în una dintre cele 20 limbi oficiale ale Comunităţii.

Cele mai importante modificări, însă, fac trimitere la articolul 18 al Tratatului instituind CE, în care se precizează, cu privire la dreptul la libera circulaţie şi la dreptul de sejur, că instituţia Consiliului poate lua decizii care să vizeze favorizarea exercitării acestor drepturi, statuând conform procedurii de co-decizie, prevăzută la articolul 2515 din Tratatul instituind CE.

Un stat are cetăţeni si nu te poţi numi cetăţean decât in raport cu un stat. Cetatenia UE este considerata in prezent drept “complementara” la cetăţenia naţionala, acesta fiind primara, deoarece UE nu este un stat. UE nu e nici măcar o corporaţie, ca sa poţi spune ca europenii sunt membrii, cu atât mai puţin “cetăţeni”!

Însă, prin transformarea caracterului legal al UE, Tratatul de la Lisabona transformă noţiunea de cetăţean al UE. Astfel, articolul 17b.1 TCE/TUE înlocuieşte afirmaţia “Cetăţenia UE va fi complementara la cetăţenia naţionala” cu “Cetăţenia UE va fi adiţionala la cetăţenia naţionala“. Această propoziţie cheie spune ca 500 milioane de europeni, din ţările membre UE, vor primi o noua cetăţenie, separată de cea naţională. In state federale, cum ar fi Germania, un bavarez va avea 3 cetăţenii: bavareza, germana si europeana! Mai mult, drepturile si obligaţiile cetăţeniei “europene” vor fi superioare fata de cele ale cetăţeniei naţionale, iar in cazul unui conflict de interese, primează legile si Constituţia UE fata de cele naţionale!

Cum cele mai multe state nu accepta cetăţenia multipla, implicit, cetăţenia UE va fi considerata primara si superioara cetăţeniilor naţionale. In “calitate” de cetăţeni ai UE, vom fi obligaţi sa-i respectam legile si autoritatea, care vor fi superioare celor naţionale! Contestarea autorităţii UE ar putea deveni o crima penala!

Statele membre işi păstrează constituţiile naţionale, dar acestea devin subordonate Constituţiei UE. Suveranitatea naţionala a statelor va dispărea, aşa cum s-a întâmplat si in SUA, unde Constituţia Federala are întâietate fata de constituţiile statelor membre.Cetăţenia Uniunii Europene conferă o serie de drepturi cetăţenilor statelor membre şi consolidează protecţia intereselor acestora. Astfel sistematizate, acestea sunt:

dreptul la libera circulaţie; dreptul de sejur şi de stabilire; dreptul la muncă şi la studiu în toate statele membre; dreptul la vot şi dreptul de a candida la alegerile Parlamentului european şi la alegerile locale în

statul de rezidenţă, în aceleaşi condiţii ca şi cele stabilite pentru cetăţenii statului respectiv; dreptul de petiţie în faţa Parlamentului european; dreptul de a se adresa Mediatorului european pentru examinarea cazurilor de administrare

defectuoasă a afacerilor comunitare de către instituţiile şi organele comunitare (mai puţin Curtea de Justiţie a Comunităţilor europene);

dreptul de a beneficia, pe teritoriul unui stat terţ, de protecţie diplomatică şi consulară din partea

5 V.n. : art. 189 B.R. Kovar şi D. Simon, „La citoyenneté européenne", în Cahieres droit europ., 1993, p. 287; „Substanţa drepturilor care se alătură cetăţeniei Uniunii poate fi considerată ca fiind, într-o mare măsură, o consacrare a unui anumit acquis comunitar".

40

SESIUNEA DE COMUNICĂRI ŞTIINŢIFICE A STUDENŢILOR„Evoluţia statului şi dreptului în perioada post-aderare”

autorităţilor diplomatice sau consulare ale unui alt stat membru, în cazul în care statul de unde provine nu are reprezentanţă diplomatică sau consulară în statul respectiv.

5. Cetăţenia naţională şi cetăţenia europeană

Cetăţenia europeană este esenţialmente distinctă de cea naţională, pe care, conform formulării Tratatului de la Amsterdam, o „completează [...] şi n-o înlocuieşte" (Tratatul CE, art. 17 nou, alin. I). Totuşi, prin condiţiile sale de atribuire ea derivă, ca şi cetăţe nia naţională, din naţionalitatea acordată de către statele membre.

Departe de a aboli cetăţeniile naţionale, cetăţenia europeană li se adaugă. Cetăţenii statelor membre ale Uniunii europene beneficiază astfel de o dublă cetăţenie. Astfel, un cetăţean francez este în acelaşi timp cetăţean francez şi cetăţean european.

În principiu, cele două tipuri cetăţenii n-ar trebui să se confunde. Cetăţenia europeană este reglementată de dreptul Uniunii Europene (dreptul comunitar european), în care-şi găseşte izvoarele; iar cetăţenia naţională aparţine exclusiv dreptului naţional.

Cetăţenia europeană nu suprimă nici unul dintre drepturile ine rente cetăţeniei naţionale. Pur şi simplu ea conferă drepturi suplimentare care se exercită, fie la nivelul Uniunii (de ex. votul şi dreptul de a fi ales în Parlamentul european), fíe la nivelul statelor membre (de ex. dreptul de a alege şi de a fi ales în alegerile municipale).

Anumite elemente ale cetăţeniei europene pot fi uneori de natură a slăbi cetăţenia naţională în măsura în care unui resortisant dintr-un alt Stat membru i se recunosc drepturi care au fost rezervate în trecut doar cetăţenilor.

Cetăţenia europeană poate fi deci percepută ca ameninţând sau concurând cetăţenia naţională. Acest lucru este evident mai ales în ce priveşte dreptul de şedere sau dreptul de a alege sau de a fi ales nu numai în Parlamentul European, dar şi în alegerile municipale. De unde reticenţele mai multor state faţă de dezvoltarea cetăţeniei euro pene. Astfel, Danemarca a ţinut să declare că cetăţenia Uniunii nu acordă în nici un caz dreptul de a dobândi cetăţenia daneză.Cetăţenia europeană este un corolar al naţionalităţii unui stat membru. Conform art. 8.1 CE (noul art. 17), „este cetăţean al Uniunii Europene orice persoană având cetăţenia unui stat membru".

Calitatea de cetăţean european este, deci, subordonată deţinerii sau dobândirii cetăţeniei unui stat membru. Rezultă, deci, că revine dreptului naţional al fiecărui stat să determine dacă o persoană are sau nu cetăţenia sa. Această soluţie a fost expres confirmată prin Declaraţia privind cetăţenia unui stat membru anexată Tratatului de la Maastricht conform căreia „de fiecare dată când Tratatul insti tuind Comunitatea Europeană face referire la cetăţenii statelor membre, problema de a şti dacă o persoană are cetăţenia unuia sau altuia dintre statele membre se rezolvă numai recurgându-se la dreptul naţional al statului vizat".

Pentru a fi conform cu dreptul internaţional, acest principiu ridică dificultăţi în ipoteza în care o persoana are mai multe cetăţenii dintre care una ar fi a unui stat nemembru al Uniunii. In ordinea juridică internaţională, opozabilitatea cetăţeniei faţă de statele terţe este subordonată existentei unei „legături efective între persoană şi stat" 6. Dar CJCE a recuzat exigenţa efectivităţii în cazul MICHELETTI, clin 7 iulie 1992, care privea libertatea de stabilire. Domnul MICHELETTI, argentinian de origine, dar având şi cetăţe nia italiană ca descendent din părinţi italieni, este titularul unei diplome de odontologie obţinută în Argentina dar omologată în Spania în aplicarea unei convenţii bilaterale între cele 2 ţări. Nu îi poate fi, deci, refuzat dreptul de a se instala în Spania în vederea exercitării profesiei pe

6 Curtea Internaţională de Justiţie, 6 aprilie 1955, NOTTEBOHM, Culegerea ele decizii CU, p. 4.

41

SESIUNEA DE COMUNICĂRI ŞTIINŢIFICE A STUDENŢILOR„Evoluţia statului şi dreptului în perioada post-aderare”

motivul ca reşedinţa sa obişnuită era în Argentina. Cur tea interzice unui Stat membru '"dreptul de a restrânge efectele atribuirii cetăţeniei unui alt stat membru cerând o condiţie suplimentară pentru recunoaşterea acestei cetăţenii în vederea exercitării libertăţi lor fundamentale prevăzute de tratat'".

Dar ceea ce este valabil cu privire la accesul la teritoriu şi exerciţiul unei activităţi profesionale poate fi aplicat şi în ceea ce priveşte exerciţiul drepturilor civice, ca de exemplu admiterea în funcţiile publice? Mari dificultăţi pot apărea dacă statele Uniunii au legislaţii şi practici diferite în materie de acordare şi retragere a cetăţeniei, (conflict între jus soli şi jus sanguinus, practici diferite în ceea ce priveşte naturalizarea lucrători lor străini). Statele care restrâng dobândirea cetăţeniei riscă să accepte cu reticenţă deschiderea teritoriului lor, a pieţei de muncă, a drepturilor poli tice pentru cetăţenii provenind din alte state membre mai liberale. Cetăţenia europeană invită în mod logic la o anumită armonizare a legislaţiilor privind acordarea cetăţeniei, armonizare puţin realizabilă în prezent din cauza marii sensibilităţi politice a problemei.

Bibliografie Prof. Univ. dr. Augustin Fuerea „Drept comunitar al afacerilor” ediţia a 2-a pag. 44-55 ed.

Universul Juridic Bucureşti 2006 Beatrice Andreşan Grigoriu,Tudorel Ştefan „Tratatele Uniunii Europene” versiune consolidată

pag 40-41 ed. Hamangiu Bucureşti 2007 Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu „Drept Constituţional şi Instituţii Politice” ediţia 13 vol.

I pag.114-133 ed. C.H. Beck Bucureşti 2008 Prof. Univ. dr. Marin Voicu „Introducere în Dreptul European” pag. 110-130 ed. Universul

Juridic Bucureşti 2007 Tratatul de la Lisabona de modificare a tratatului privind Uniunea Europeană şi a tratatului de

instituire a comunităţii europene Legea nr. 21/1991 a cetăţeniei române din 01.03.1991, versiune actualizată la data de

14/09/2007, care conţine modificările aduse de O.U.G. nr. 87/2007 publicată în Monitorul Oficial nr. 634 din 14/09/2007.

42