Considerații introductive

Cetăţenia este o legătură juridică între o persoană şi statul ei, pe baza unui fapt social de ataşare, de solidaritate efectivă de interese şi sentimente care presupun drepturi şi obligaţii reciproce. Din definiţia de mai sus rezultă că cetăţenia este în acelaşi timp un statut politic şi juridic, un tip de cultură organizaţională, o identitate şi un set de practici sociale.

Omogenitatea culturală nu mai poate fi considerată o bază solidă pentru cetăţenia statelor moderne, iar în contextul integrării statelor naţionale din Europa - indiferent dacă acest proces vizează o formaţiune de tip federal sau una cu caracter de super -stat supranaţional -, diversitatea culturală şi lingvistică, precum şi cea a tradiţiilor istorice adesea divergente reprezintă o realitate faţă de care noţiunea clasică a cetăţeniei îşi pierde orice relevanţă, sortind eşecului toate iniţiativele de fundamentare a conceptului de „cetăţenie europeană”.

Conceptul de cetăţenie are o istorie bogată, fiind unul din principiile de bază ale epocii moderne şi ale regimului democratic. Cetăţenia este strâns legată de naţionalitate şi de stat, astfel încât o cetăţenie europeană este un concept nou, o noţiune specială datorită caracterului său supranaţional. Ea simbolizează, la modul ideal, comuniunea de scopuri şi de mijloace care există între popoarele statelor membre ale Uniunii Europene şi provine din ideea fondatoare a construcţiei europene: asigurarea păcii în Europa aşa încât naţiunile să convieţuiască în virtutea unor reguli şi instituţii comune pentru care şi-au dat consimţământul liber.

Ideea de a crea un tip nou de cetăţenie care să cuprindă mai multe popoare nu este în totalitate nouă. O astfel de încercare a fost, până într-un anumit punct, şi cetăţenia romană. Se poate face cu greu o paralelă între cele două, dar există totuşi câteva aspecte comune: dorinţa de a crea un ataşament faţă de valorile unificatoare ale unei construcţii politice superioare care înglobează mai multe state şi naţionalităţi, existenţa garanţiilor juridice şi fiscale recunoscute pe tot teritoriul acesteia, dreptul de a participa la viaţa politică la nivel superior, un statut internaţional special al cetăţenilor în statele terţe.

În forma actuală, cetăţenia europeană poate fi considerată originală şi rezultatul unei preocupări mai vechi a elitelor politice pentru a crea unitate între

popoarele europene şi ataşament faţă de valorile comunitare. Modalitatea de atingere a acestor scopuri este tocmai directa implicare a indivizilor în viaţa economică şi politică a Uniunii prin recunoaşterea oficială a unei serii de drepturi de care aceştia se pot bucura indiferent de cetăţenia naţională şi indiferent de statul membru în care se află cu singura obligaţie ca titularii să fie resortisanţi ai statelor membre ale Uniunii Europene.

Altfel spus cetăţenia europeană este rezervată naţionalilor statelor membre. Indivizii nu acced la cetăţenia europeană decât prin statele lor. Totodată, definirea naţionalităţii rămâne prerogativul statelor membre . U.E. nu are nicio competenţă în acest domeniu.

Necesitatea cetățeniei europene

Uniunea Europeană a fost destinată încă de la începuturile sale (Declaraţia Schumann din 1950) să capete contururi politice şi să devină, pe lângă o comunitate economică, şi una între popoare. Fiind o creaţie a elitelor, ulterior au apărut critici şi controverse aduse Uniunii în ceea ce priveşte deficitul său democratic. Primul pas în acest sens au fost alegerile universale pentru Parlamentul European organizate pentru prima dată în anul 1979.

Teoreticienii construcţiei europene au căutat diverse soluţii pentru a răspunde acestei probleme. În anii 80, Paul Magnette aprecia cetăţenia ca fiind cel mai util  instrument pentru a crea legături politice şi juridice între popoare autonome aflate în state distincte. Mai târziu, Philip Herzog a identificat cetăţenia europeană ca fiind, alături de îmbunătăţirea democraţiei reprezentative şi participarea activă a cetăţenilor şi actorilor sociali, una dintre cele trei modalităţi pentru a rezolva problema democratică în UE.

Politicienii au conştientizat că pentru o construcţie europeană reală, legitimă şi solidă este necesar ca centrul de interes să se mute asupra ansamblului cetăţenilor din statele membre care sunt beneficiarii şi scopul final al Uniunii. Cetăţenia ar fi trebuit să creeze o societate europeană veritabilă la care să se raporteze toţi indivizii, indiferent de naţionalitate, pe bazele unor noi concepte de solidaritate. Astfel, drumul pentru atingerea acestui deziderat s-a dovedit mai anevoios decât s-a crezut.

Evoluția conceptului de cetățenie europeană

Ideea acordării unor drepturi politice pe plan european a existat chiar de la înființarea Comunităților Europene având următoarele precedente:

În 1975 primul ministru belgian Leo Tindemans a cerut, ca cetățenilor statelor membre să le fie recunoscute drepturile speciale ca membri a CE.

Consiliul European de la Fontainebleau din 1984 a hotărât constituirea unui grup de lucru ad-hoc(grupul Adonnino). Prin grupul de lucru Adonnino,Consiliul European a făcut primul pas, întocmind un plan care viza facilitarea liberei circulaţii a persoanelor, o mai bună informare, stimularea învăţării limbilor străine, armonizarea unor simboluri comunitare: imn, drapel, paşaport etc.

Cetăţenia europeană însă și-a găsit materializarea fiind definită oficial şase ani mai târziu, la insistenţele premierului spaniol Felipe Gonzalez prin articolul 8 al Tratatului de la Maastricht(TUE): „Este cetăţean al Uniunii orice persoană care deţine naţionalitatea unui stat membru”. În ultimă instanţă fiecărui stat membru îi revine sarcina să indice care sunt cetăţenii săi. Ținând cont de faptul că cetățenie este o legătura între un stat și o persoană fizică, prin analogie cetățenia europeană ar trebui să fie legătura între o organizație internațională și o persoană fizică.

Cetăţenia europeană completează cetăţenia naţională, fără a se substitui acesteia, făcând posibilă exercitarea unora dintre drepturile cetăţeanului Uniunii pe teritoriul statului membru în care îşi are rezidenţa. Așadar este necesar şi suficient ca o persoană să aibă cetăţenia unui stat membru pentru a beneficia de cetăţenia Uniunii. Tratatul de la Maastricht a instituit cinci categorii de drepturi supranaţionale care se adaugă celor provenite din cetăţenia naţională.

În primul rând sunt drepturile la liberă circulaţie, dreptul la sejur şi la stabilire, dreptul la muncă şi studiu pe teritoriul celorlalte state membre ale Uniunii.

În al doilea rând, dreptul politic de a vota şi de a candida în alegerile pentru Parlamentul European

Dreptul de a beneficia de protecţie diplomatică şi consulară pe teritoriul unui stat care nu este membru al Uniunii Europene din partea autorităţilor diplomatice ale unui alt stat membru, în cazul în care ţara din care provine cetăţeanul nu are reprezentanţă diplomatică ori consulară în statul terţ respectiv.

Dreptul de a adresa petiţii Parlamentului European în oricare din limbile oficiale ale Uniunii şi de a apela la mediatorul european (Ombudsman) în situaţia în care petiţionarii consideră că au fost afectaţi de administrarea şi actele instituţiilor şi organismelor comunitare.

Aceste ultime două prevederi urmăresc să elimine deficitul de transparenţă democratică şi să îl apropie pe cetăţean de administraţia europeană, aceasta din urmă fiind numită uneori „eurocraţie” şi având o imagine proastă în statele membre.

O declaraţie anexată la Tratatul de la Maastricht (TUE) precizează că ,,cetăţenia unui stat membru va fi determinată numai prin referire la legislaţia naţională a statului membru respectiv”. Așadar, revine fiecărui stat membru să indice care persoane sunt cetăţenii săi. Prin acest tratat Uniunea Europeană respectă drepturile fundamentale, aşa cum acestea sunt garantate prin Convenţia europeană a drepturilor omului şi rezultă din tradiţiile constituţionale comune ale statelor membre, ca principii generale ale dreptului comunitar.

Tratatul de la Amsterdam (1997) va adăuga precizarea că „cetăţenia europeană completează cetăţenia naţională şi nu o înlocuieşte” şi are la bază principiile comune ale statelor membre: libertate, democraţie, respectarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi principiul statului de drept. Tratatul a întărit protecţia drepturilor fundamentale, condamnând discriminarea, şi recunoaşte dreptul la informaţie şi protecţia consumatorilor.

De asemenea, TA prevede că Uniunea respectă atât drepturile fundamentale garantate prin Convenţia europeană a drepturilor omului, semnată la Roma în 1950, cât şi cele rezultate din tradiţiile constituţionale comune ale statelor membre ca principii generale ale dreptului comunitar. Ca o completare a drepturilor cetăţenilor Uniunii prevăzute prin TUE, se recunoaşte acestora, prin TA, dreptul la informaţie. Astfel că orice cetăţean european şi orice

persoană fizică sau juridică, având sediul într-un stat membru, are dreptul la accesul documentelor Parlamentului European, ale Consiliului Uniunii Europene, în limita raţiunilor de interes public sau privat.

Prin TA se instituie o garanţie politică cu privire la respectarea de către statele membre a drepturilor fundamentale,instituind sancţiuni pentru nerespectarea acestor drepturi, astfel că, în cazul în care un stat membru al Uniunii Europene încalcă în mod grav şi persistent principiile pe care se bazează Uniunea, Consiliul poate decide suspendarea anumitor drepturi care decurg din aplicarea prezentului Tratat (TUE modificat prin TA) pentru statul membru în cauză, inclusiv dreptul de vot în Consiliu al reprezentantului guvernului acelui stat membru.

Tratatul de la Nisa - angajamentul Uniunii faţă de drepturile fundamentale şi valorile democratice consacrate în convenţiile menţionate anterior a fost reafirmat, în mod oficial, la 7 decembrie 2000, când a fost proclamată oficial Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene de către Parlamentul European, Consiliu şi Comisia cu ocazia Conferinţei Interguvernamentale (CIG) asupra Tratatului de la Nisa.

Carta a fost adaptată la 12 decembrie 2007, la Strasbourg (cu o zi înainte de a fi semnat Tratatul de la Lisabona).

Carta drepturilor fundamentale îşi are originea în Convenţia europeană a drepturilor omului. Se prezintă ca un adevărat compendiu al drepturilor de care beneficiază cetăţenii Uniunii, cuprinzând atât drepturile şi libertăţile fundamentale conţinute în general, în Convenţia europeană, dar şi drepturi sociale, inspirate de Carta socială europeană adoptată sub egida Consiliului Europei, precum şi „drepturi noi”, care ţin de evoluţia societăţilor europene în diverse domenii, precum bioetica, mediul înconjurător sau drepturile copilului.

Cert este faptul că, atunci când se vorbeşte de cetățenia europeană se înţelege un statut supranaţional acordat automat cetăţenilor ţărilor membre ale U.E.. Cetăţenia U.E. este deci o calitate suplimentară, în completarea cetăţeniei recunoscute de statul naţional. Această prelungire „europeană” a naţionalităţii nu este însă reversibilă: cetăţenii unei ţări membre a U.E. nu pot obţine automat cetăţenia celorlalte ţări membre.

Cetățenia europeană nu este o cetățenie în sens clasic, deoarece nu putem vorbi deocamdată de un popor european care să stea la baza înființării unui stat

european. Statele membre nu sunt dispuse sa renunțe la dreptul suveran de a acorda și de a retrage cetățenia. Prin urmare cetățenia europeană este cetățenia dedusă din cetățenia națională a statelor membre. Cetățenia europeană nu înlocuiește ci numai o completează pe cetățenia clasică preexistentă.

Drepturile ce decurg din statutul de cetățean european

Cetăţenia europeană este concepută într-o perspectivă dinamică. Ea prevede posibilitatea unei extinderi a drepturilor. Drepturile, înscrise pentru prima dată în Tratatul de la Maastricht şi completate ulterior la Amsterdam, Nisa, mai nou în Constituţia europeană, există nu numai în cadrul tratatelor, ci şi în alte acte normative: decizii ale Consiliului, directive, etc.

Uniunea şi statele sale membre sunt obligate să respecte aceste valori, organismele care veghează la respectarea lor fiind tribunalele naţionale şi Curtea Europeană de Justiţie. Dacă un stat membru încalcă drepturile fundamentale şi valorile democratice în mod flagrant şi sistematic, Uniunea poate să îi impună sancţiuni politice ori economice.

Drepturile ce decurg din cetăţenia europeană sunt:

dreptul de liberă circulație și de ședere pe teritoriul statelor membre;

Libera circulaţie a persoanelor este un drept fundamental al cetăţenilor Uniunii Europene (UE), garantat prin Tratate. Aceasta se concretizează în spaţiul de libertate, securitate şi justiţie, fără frontiere interne. Prin eliminarea frontierelor interne, este necesară o mai bună gestionare a frontierelor externe ale Uniunii, precum şi reglementarea intrării şi şederii cetăţenilor din ţările terţe, inclusiv printr-o politică comună în materie de azil şi imigraţie.

Astfel, oricine locuieşte în UE poate să călătorească, să trăiască, să studieze, să muncească, să se stabilească sau să presteze servicii în alt stat membru, fără a face obiectul discriminării pe criteriul naţionalităţii. UE depune

eforturi pentru a simplifica şi eficientiza şi mai mult aplicarea principiului liberei circulaţii în interiorul graniţelor sale, punând accentul în mod deosebit pe sistemele de securitate socială

Noutate în acest domeniu constă în faptul că libera circulație nu este legată de o activitate profesională, de muncă și nu se referă doar la circulația forței de muncă. Restricții însă există și în acest domeniu, în caz dce menținere a ordinii publice, a securității si pentru motive de menținere a sănătății publice.

Dreptul de a alege și de a fi aleși în Parlamentul European, precum și la alegerile locale în statul membru unde își au reședința, în aceleași condiții ca și resortisanții acestui stat;

Dreptul de a alege şi a fi ales vizează orice cetăţean al Uniunii care îşi are reşedinţa într-un stat membru şi care nu este resortisant al acestuia. Acest drept comportă două aspecte: alegerile locale şi alegerile pentru Parlamentul European

Dreptul de a alege şi de a fi ales la alegerile locale (municipale) în statul membru unde îşi are reşedinţa, în aceleaşi condiţii ca şi resortisanţii acestui stat. Acest drept se va exercita în condiţiile adoptate de Consiliu (hotărând în unanimitate în conformitate cu o procedură legislativă specială şi după consultarea Parlamentului European); aceste norme de aplicare pot prevedea dispoziţii derogatorii în cazul în care problemele specifice ale unui stat membru justifică acest lucru. Acest drept trebuie exercitat în coroborare cu art. 6alin.3 din Trat.UE care spune că: „ Uniunea respectă identitatea națională a statelor membre”.

Tocmai din acest motiv până prezent nu există o lege unică a alegerilor locale, la nivel comunitar, pentru a asigura respectarea tradițiilor, obiceiurilor existente la nivel local în domeniu.

Dreptul de a alege şi de a fi ales la alegerile pentru Parlamentul European în statul membru unde îşi are reşedinţa, în aceleaşi condiţii ca şi resortisanţii acestui stat.

Conform acestor dispoziţii, orice cetăţean al Uniunii rezidând într-un stat membru are dreptul de a alege şi de a fi ales în cadrul alegerilor pentru Parlamentul European ale statului membru în care rezidează. Acest drept va fi exercitat sub rezerva modalităţilor care vor fi stabilite de către Consiliu,

statuând în unanimitate pe baza propunerii Comisiei şi după consultarea Parlamentului European; aceste modalităţi pot prevedea dispoziţii derogatorii atunci când problemele specifice ale unui stat membru o justifică.

Dreptul de a se bucura, pe teritoriul unei țări terțe în care statul membru ai cărui resortisanți sunt nu este reprezentat, de protecție din partea autorităților diplomatice și consulare ale oricărui stat membru, în aceleași condiții ca și resortisanții acestui stat;

Conform acestor dispoziţii, orice cetăţean al Uniunii beneficiază, pe teritoriul unei terţe ţări în care statul membru al cărei resortisant este nu dispune de reprezentare, de protecţia autorităţilor diplomatice şi consulare ale oricărui stat membru, în aceleaşi condiţii ca naţionalii statului respectiv. Statele membre vor stabili între ele regulile necesare şi vor angaja negocierile internaţionale cerute în vederea asigurării acestor protecţii

Protecția diplomatică poate fi exercitată în cazurile în care un cetățean european este victima încălcării unor norme de drept internațional public.

Protecția consulară înseamnă acordarea de sprijin juridic, social sau economic în caz de moarte, boală, infracțiuni de violență, accidente grave, reținere sau arestare.

Cetățeanul își poate exercita exest drept dacă țara lui de proveniență nu are reprezentanță în statul terț în care se află el sau când această reprezentanță nu poate fi contactată în caz de stare de necesitate.

Acest drept se referă atât la persoane fizice cât și la persoane juridice.

dreptul de a adresa petiții Parlamentului European, de a se adresa Ombudsmanului European, precum și dreptul de a se adresa instituțiilor și organelor consultative ale Uniunii în oricare dintre limbile tratatelor și de a primi răspuns în aceeași limbă.

Cu alte cuvinte, orice cetăţean al Uniunii are drept de petiţionare către Parlamentul European. Astfel, beneficiar al drepturilor de petiţionare poate fi orice cetăţean al Uniunii, ca şi orice persoană fizică sau morală rezidând sau având sediul statutar într-un stat membru. Petiţia poate fi individuală sau în

grup, obiectul petiţiei trebuie să privească un subiect legat de domeniile de activitate ale Comunităţii și trebuie să îl privească în mod direct pe autorul ei.

Bineînțeles, acest drept presupune și dreptul de a primi răspuns la aceste petiții, deoarece alte prevederi ale dreptului european prevăd că “fiecare cetățean al Uniunii poate să scrie oricărei instituții sau organ comunitar în una din limbile statelor membre și are dreptul să i se răspundă în aceeași limbă”.

Acest drept însă spre deosebire de celelalte care sunt inaccesibile persoanelor din statele terțe, se aplică parțial și acestora.

Dreptul la informație;În urma modificărilor aduse Tratatului de la Amsterdam, orice cetăţean

sau orice cetăţeană a Uniunii sau orice persoană fizică sau juridică care locuieşte sau îşi are reşedinţa statutară într-un stat membru are dreptul de acces la documentele Parlamentului European, ale Consiliului sau ale Comisiei. În acest sens sub mottoul “Citizens first” organele comunitare au pornit o întreagă campanie de promovare.

Principiile generale și limitele care, pentru rațiune de interes public sau privat, guvernează exercițiul acestui drept acces la documente sunt stabilite de Consiliu, iar fiecare instituție elaborează, în cadrul propriu regulament intern, dispoziții speciale privind accesul la documentele sale.

Fiecare instituţie, organ, oficiu sau agenţie asigură transparenţa lucrărilor lor şi elaborează, în regulamentul său de procedură, dispoziţii speciale privind accesul la propriile documente, potrivit regulamentelor stabilite de Consiliu.

Publicarea documentelor privind procedurile legislative este asigurată de Parlamentul European şi Consiliu, în condiţiile prevăzute de regulamentele adoptate de Consiliu.

Concluzii

Aderarea unui stat la U.E. aduce, pe lângă drepturi sporite cetăţenilor săi, şi o serie de obligaţii şi responsabilităţi. Dacă drepturile şi-au găsit o formă de exprimare clară, în diferitele tratate semnate de membrii Uniunii Europene, despre obligaţii şi responsabilităţi se fac referiri indirecte. Astfel, este de la sine înţeles că toţi cetăţenii au obligaţia respectării normelor, regulilor şi cutumelor specifice Uniunii, dar şi celorlalte state membre. De asemenea, este absolut necesar ca toţi cetăţenii să adopte, prin însuşire şi interiorizare, modelul comportamental validat la nivelul Uniunii Europene.

Condiția de cetăţean al Uniunii Europene are cel puţin două particularităţi. Cea mai semnificativă o reprezintă faptul că această calitate o dobândesc numai cetăţenii statelor membre ale Uniunii. Persoanele care locuiesc de mult timp într-un stat ce este sau urmează să devină membru al Uniunii Europene, dar nu au obţinut cetăţenia acestuia, nu devin automat cetăţeni ai Uniunii. Apoi, statutul de cetăţean al U.E. conferă o serie de drepturi persoanei respective atât în statul de origine, cât şi în orice alt stat al Uniunii.

Condiția de cetățean se bazează pe o relație contractuală între stat și indivizi. Statul recunoaște drepturile fundamentale ale individului, dar pretinde în schimb obligații civice, loialitate și participare. Ansamblul acestor drepturi recunoscute de stat reprezintă statutul juridic de cetățean, consființit în setul de documente oficiale care însoțesc individul-cetățean pe toată durata vieții: certificate de naștere, buletine sau cărți de identitate, pașapoarte. Ca titular de drepturi, cetățeanul devine un element al exercițiului puterii și al principiului suveranității.

Prin capacitatea sa de a influența configurația puterii politice, cetățeanul este deținătorul unei părți din suveranitatea politică deoarece, prin vot, poate decide asupra guvernării.

Așadar cetăţenia Uniunii şi drepturile conferite de aceasta reprezintă unul dintre principalii piloni ai Uniunii Europene.

Bibliografie

1. Cezar Bîrzea, Cetăţenia europeană, Bucureşti, Editura Politeia-SNSPA, 2005.

2. Beatrice Andreșan-Grigoriu, Tudorel Ștefan, Tratatele Uniunii Europene ,-Ed. a 5-a, București, Editura Hamangiu 2013.

3. Gyula Fabian, Drept Instituțional Comunitar, Ed. a 3-a, Cluj-Napoca, Editura Hamangiu 2010.

4. http://ec.europa.eu/justice/citizen/index_ro.htm