1

Referat : Cererea si oferta , Ciclul de viata al unui produs , Imaginea

Student: Iulian Gabur

2

Cuprins

Introducere

1. Cererea şi oferta ca formă de legătură şi coordonare a activităţii agenţilor economici

............................... ...................... ...................... ...................... ............................................. 3

2. Cererea

2.1 Concepţie. Legea cererii. ......................... ...................... ...................... .............................. 4

2.2 Factorii de influeţă asupra cererii. .......... ...................... ..................................................... 5

2.3 Cererea pieţii. .................................. ...................... ...................... ................................... 6

2.4 Noţiuni despre elasticitatea cererii.

Factorii care determină elasticitatea cererei. ................... ...................... ................ 8

3. Oferta.

3.1 Concepţie.Legea ofertei. ................ ...................... .. ............... ............... ......................... 9

3.2 Factorii de influenţă asupra ofertei.............. ...................... ................................................... ......15

3.3 Noţiuni despre elasticitatea ofertei .Factorii care determină elasticitatea ofertei. .................... ....17

4. Echilibrul pieţei. Interacţiunea ofertei cu cererea. ...... ......... ............... ............... ............................19

5. Aplicarea teoriei cererii şi ofertei. ......................... ............... ............... ................................20

6.Ciclul de viata al unui produs ................................ ...................... ................................................. 21

7. Imaginea unui produs............... ............... ............... ............... ............... ............... ............... ..........24.

Bibliografie .................................................................. ...................... .......................................................... 25

Introducere

Apariţia schimbului de bunuri şi evoluţia acestuia a dat naştere la piaţă.Ea a apărut ca urmare a dezvoltării

diviziunii sociale a muncii, prin viziunea care sa realizat între producător şi consumator.Această separare a

determinat că bunurile produse să ajungă de la producător la consumator prin intermediul pieţei. Piaţa, este aşadar o

categorie economică complexă, ce reflectă totalitatea relaţiilor de vînzare – cumpărare care au loc în societate, în

interacţiunea lor, în strînsă legătură cu spaţiul economic în care au loc. Piaţa este locul întîlnirii a ofertei vînzătorilor

şi cererii consumatorilor, a confruntării dintre ele. Deci, pe piaţă se reflectă raporturile reale dintre producţie şi

consum, prin intermediul categoriilor relative de cerere şi ofertă şi a categoriilor de preţ.

Participanţii la piaţă, la relaţiile pe care le reflectă sunt producătorii în calitate de ofertanţi de factori de

producţie, bunuri de consum şi servicii şi consumatorii productivi şi individuali în calitate de cumpărători, care se

opun unui altora prin urmărirea propriului interes. În acelaşi timp este de remarcat faptul că între ofertanţi şi

consumatori există o puternică legătură ce pune în evidenţă ‘solidaritatea funcţională ’ a pieţiei.

Analiza cererii pe piaţă reprezintă continuarea problemelor privitoare la nevoile umane şi la caracteristicile

lor, la interesele economice. În acelaşi timp, teoria cererii constituie baza alocării veniturilor limitate de către

consumatorii raţionali.

Analiza problemelor referitoare la ofertă este o continuare a analizei resurselor economice şi a factorilor de

producţie, şi respectiv o continuare a analizei bunurilor economice.

3

1.Cererea şi oferta ca formă de legătură şi coordonare activităţii a agenţilor economici .

Subiecţii vieţii economice sunt consumatorul şi producatorul. Societatea poate avea unul din următoarele

sisteme economice: gospodăria naturală, adica tradiţională şi de schimb, adica economia de piaţă, planificată

centralizat şi mixtă. Aceste forme generale de organizare a vieţii economice se deosebesc prin modalităţile de

legătură dintre producător şi consumator. În economia naturală există o legătură nemijlocită dintre producător şi

cosumator ; resursele sunt alocate, iar bunurile sunt distribuite în conformitate cu tradiţia stabilită. Economia

tradiţională este specificată grupurilor sociale izolate. Actualmente aria acestei economii s-a îngustat substanţial ,

deoarece predomină sistemele economice specifice economiei de schimb.

În economia centralizat-planificată soluţiile pentru întrebările ce? cum?cine? pentru cine? sunt determinate din

centru de către guvernanţi. Agenţii economici trebuie doar să îndeplinească aceste directive.

Economia de piaţă se mai numeşte şi economia liberei iniţiative. Care este mecanismul legăturii dintre producător şi

consumator în economia de piaţă? Pentru identificarea acestuia este necesar, în primul rîndâ, de evidenţiat faptul că

reproducţia, conform teoriei marxiste, este un element fundamental al oricărui sistem economic. Ea reprezintă

procesul de producţie continuu şi îmbină organic 4 faze (schema 1)

Schema 1

În al doilea rînd, pentru a-şi satisface necesităţile, consumatorul terebuie să-şi procure mărfurile necesare.

Prin urmare, la baza cererii se află nevoile consumatorului, iar cererea şi oferta devin forme economice de

manifestare a consumatorilor şi producătorilor.

În al treilea rînd, vor procura mărfurile numai acei consumatori, care dispun de bani. Aceasta înseamnă că cererea

reflectă nu toate nevoile consumatorului, ci doar acele nevoi, pentru satisfacerea cărora consumatorul are mijloacele

băneşti necesare. Deci cererea este o noţiune doar a economiei de piaţă şi reprezintă cantitatea de marfă

acoperită cu bani pe care cumpărătorii acceptă să o procure la anumite preţuri unitare, ţntro perioadă de

timp concretă.

În al patrulea rînd, în economia de piaţă nevoile consumatorului se satisfac prin intermediul votării cu banul în

procesul de vînzare-cumpărare. Dacă consumatorul nu are nici un interes faţă de marfă producătorului sau nu

dispune de bani, atunci nu există legătură economică dintre producător şi consumator. În acest caz, procesul de

reproducţie se va stopa.

Prin urmare, pentru ca economia de piaţă să prospere, este necesar să existe un mecanism eficient de votare cu

banul, atunci impulsul va trece de la consumator la producător şi viceversa. În caz contrar, votarea cu banul este

zădarnică.

Reproducţ

ia

Producţia Repartiţia Schimbul Consumul

4

Cererea poate fi definită pentru o firmă, pentru un grup de întreprinderi dintr-o ramură şi un grup de ramuri, pentru

economia naţională şi mondială.

În funcţie de corelaţia dintre nevoi şi cerere deosebim:

cererea proporţională (cererea şi nevoia cresc sau descresc în aceiaşi proporţie);

cererea progresivă (cererea creşte mai repede de cît nevoia);

cererea degresivă (cererea creşte sau descreşte mai încet de cît nevoia);

cererea regresivă (cererea scade , cînd nevoia creşte).

În funcţie de natura bunurilor ce fac obiectul cererii, se distinge:

cererea pentru bunuri substituibile (margarina şi untul, televizorul alb-negru şi color);

cererea pentru bunuri complementare (autoturismul şi motorina);

cererea derivată (cererea pentru făină este determinată de cererea pentru pîine).

Cererea pentru un anumit bun poate să crească sau să se reducă în funcţie nu

numai de preţ, ci şi de alţi factori, precum :modificarea veniturilor băneşti ale consumatorilor ; modificarea

preţurilor altor mărfuri ;numărul de cumpărători ; preferinţele cumpărătorilor ; previziunea consumatorului privind

evoluţia preţului la bunurile de larg consum şi a mărimii venitului.

2. Cererea

2.1 Concept. Legea cererii

Cererea este o categorie economică ce exprimă ,în anumite condiţii

social-istorice, nevoia socială. Cererea este numai o parte a nevoii sociale, determinată de mărimea mijloacelor

băneşti, de puterea de cumpărare de care dispun membrii societăţii. Ea reprezintă parte solvabilă a nevoii sociale,

respectiv acea parte care poate fi satisfăcută de piaţă. Deci, cererea reprezintă cantitatea totală dintr-un anumit

bun, care poate fi cumpărată pe piaţă, într-o perioadă determinată de timp, la un anumit preţ dat.

Cererea poate fi privită ca cerere pentru un produs sau un serviciu anume, pentru o industrie sau cererea pentru o

firmă, respectiv pentru producţia ei.

Dimensiunea cererii pentru un anumit bun, precum şi dinamica acesteia sunt determinate de nivelul şi dinamica

preţului bunului respectiv. Deci, între evoluţia preţului unitar al unui bun şi cererea de piaţă pentru bunul respectiv

există o relaţie de cauzalitate.Aceastărelaţie este exprimată în mod foarte clar de legea cererii. Conform acestei legi,

dacă preţul bunurilor, resurselor şi serviciilor va scădea, în mod corespunzător va creşte cantitatea de marfă

cerută într-o anumită perioadă şi invers, dacă preţurile cresc, va scădea cantitatea de marfă cerută în

perioada de timp respectivă ( celelalte condiţii rămînînd neschimbate ).

Relaţia dintre preţul unitar al unui bun şi cantitatea de bunuri cerută într-o anumită perioadă de timp se poate

reprezenta grafic, obţinîndu-se curba cererii.

Exemplu : Să presupunem că avem un bun oarecare X, a cărei cerere individuală lunară la diferite preţuri arătată

astfel (tabelul 2.1):

Tabel 2.1

Cererea individuală pentru bunul X

Preţul /Kg($)

5

4

3

2

1

Cant în

Kg/lună

1,0

2,0

3,0

4,5

5

Grafic, reprezentarea relaţiei dintre preţul unitar şi cantitatea cerută se arată în (fig. 2.1)

Deci, de notat, la preţuri ridicate se cer cantităţi mici şi invers.

Relaţia dintre preţul unitar al unui bun şi cantitatea de bun cerută, într-o anumită perioadă de timp, de către un

individ, este cunoscută sub denumirea de cerere individuală.

Cererea poate fi reprezentată: grafic, tabelar şi analitic cu ajutorul funcţiei.

Cererea variază atît cantitativ, cît şi calitativ. Variaţia cererii cauzată de schimbările în preţului bunului se numeşte

schimbare cantitativă a cererii. Grafic aceasta prezintă deplasarea pe curba cererii de la un punct la altul. Deplasarea

curbei cererii într-o poziţie nouă arată că cererea se schimbă calitativ. Aceasta se întîmplă cînd variază alţi factori

diferiţi de preţ. Deplasarea curbei în dreapta semnifică faptul că cererea creşte, deplasarea curbei în stînga – cererea

scade.

În funcţie de comportarea curbei cererii, în urma variaţiei diferiţilor factori, mărfurile pot fi clasificate în bunuri

substituibile şi complementare, precum şi în bunuri economice şi inferioare. Dacă o dată cu creşterea preţului la

bunul 1 cererea bunului 2 creşte, aceste bunuri sunt substituibile. Explicaţia e simplă : dacă creşte preţul la mere ,

consumatorii se orientează , să zicem , la pere , care într-o măsură anumită substituie necesarul de fructe pentru

aceşti consumatori şi ,în consecinţa , la pere. Dar reacţia consumatorului e cu totul alta cînd se schimbă preţul la

acele mărfuri care pot fi folosite numai în amsamblu, completîndu-se una pe alta ( bunuri complementare ).

Exemplu: Stofa pentru costume şi nasturii. Dacă stofa se scumpeşte, atunci se cumpără mai puţină, şi cererea şi la

nasturi scade. Clasificarea mărfurilor în mărfuri de substituţie şi complementare e în mare măsură subiectivă.

Aceleaşi perechi de mărfuri, în funcţie de preferinţele individuale pentru un consumător, pot fi substituibile, iar

pentru altul – complementare.

În funcţie de reacţia curbei cererii la schimbările survenite în veniturile consumătorilor, putem vorbi despre bunuri

inferioare şi normale. Cînd veniturile consumătorilor cresc, creşte şi cererea la majoritatea mărfurilor (carne,

îmbrăcăminte, încălţăminte etc.).Astfel de mărfuri se numesc – normale. Însă, există o serie de bunuri a căror cerere

se reduce o dată cu creşterea veniturilor (subprodusele alimentare, ţesăturile sintetice). Astfel de mărfuri sunt

cosiderate inferioare. Cînd veniturile cresc, curba cererii la astfel de mărfuri nu se deplasează la dreapta, ci la stînga.

Funcţia cererii unui bun poate fi analizată ca cerere individuală şi ca cerere globală (totală pe piaţă). Curba cererii

individuale ne arată tabloul intenţiilor de a procura un bun de către un consumator concret la un moment dat, pentru

diferite niveluri de preţ.

2.2 Factorii ce influenţează asupra cererii

C

C

0 1 2 3 4 5 6 7

1

2

3

4

5

Fig

2.1

6

Într-o anumită perioadă de timp, cererea pentru un bun poate să se reducă

sau să crească. Factorii sau condiţiile care influenţează cererea în cazurile cînd nivelurile de preţ unitar nu se

modifică sunt următoarele : preţul altor bunuri; veniturile indivizilor; perspectiva (aşteptările) privind evoluţia pieţii;

gusturile.

1. Preţul altor bunuri. Bunurile, în raport cu un anumit bun (în cazul nostru

cu bunul X ), se clasifică în:

a) Bunuri substituibile, sunt acelea care satisfac aceleaşi nevoi sau trebuinţe ca şi bunul în

discuţie. Cînd preţul unui bun substituibil creşte, curba bunului în discuţie ( bunul X ) se

deplasează spre dreapta şi invers ( vezi fig. 2 ).

b) Bunuri complementare, sunt acele bunuri care în consum se folosesc împreună. Cînd preţul

unui bun complementar faţă de altul scade, curba cererii pentru bunul iniţial ( bunul X ) se va

deplasa spre dreapta.

c) Bunuri neînrudite. Modificarea preţului la un bun neînrudit cu bunul iniţial ( bunul X ), nu

influenţează în nici un fel curba cererii la bunul iniţial.

2.Veniturile. Modificarea veniturilor individuale influenţează curba cererii în funcţie de natura bunurilor. Din acedt

punct de vedere distingem două tipuri de bunuri şi anume: a) bunuri normale; b) bunuri inferioare.

a) Bunurile normale sunt acelea pe care indivizii le atrag mai mult în consum pe măsura creşterii

veniturilor lor. Curba cererii pentru un bun normal se va deplasa spre dreapta, respectiv creşte

cantitatea cerută, atunci cînd veniturile individuale cresc. Invers, cînd venitul individual scade, curba

cererii se va deplasa spre stînga, respectiv scade cantitatea cerută.

b) Bunuri inferioare. Un bun inferior este acela pe care indivizii îl cer atunci cînd nivelul veniturilor lor

sunt mai reduse, decît atunci cînd nivelul veniturilor lor sunt mai mari. ( De pildă, s-a constatat că

oamenii care dispun de venituri mici mănîncă mai multă pîine şi cartofi decît oamenii cu venituri

ridicate ). Faptele arată că oamenii au tendinţa să reducă consumul la bunurile inferioare, atunci cînd se

înregistrează creşterea veniturilor lor la un anumit nivel. Curba cererii individuale ( deci şi

cantitatea cerută ) la un bun inferior se va deplasa spre dreapta dacă veniturile sunt la un nivel scăzut şi

se va deplasa spre stînga odată cu creşterea veniturilor de la un anumit nivel în sus. Invers, cînd venitul

personal scade, curba cererii individuale pentru un bun inferior se va deplasa spre dreapta pînă ce

venitul va atinge un anumit nivel, de la care punct, o scădere în venituri va cauza deplasarea curbei

spre stînga.

Cantitate cerută (

Kg/lună ).

C

1

C C

2

5

4

3

2

1

0 1 2 3 4 5 6 7

P

re

ţ

(k

g)

7

3.Perspectiva privind evoluţia pieţei. Se referă la ceea ce individul se aşteaptă în viitor, referitor la toate

bunurile şi faptele, relevante pentru situaţia lui economică. De exemplu, o perspectivă de creştere a preţului unui bun

oarecare, ce intră frecvent în consumul personal, generează, în prezent, o creştere a cererii. Deci, pentru bunul

respectiv, curba cererii se deplasează spre dreapta.

4.Gusturile. Dacă au loc modificări în gusturile indivizilor, acestea se vor reflecta în mod direct în cerereade bunuri

şi, implicit, în deplasarea curbei cererii.

În afara factorilor amintiţi, cererea este influenţată şi de alţi factori. De pildă, factorii demografici influenţează

asupra volumului şi structurii cererii prin variabile ca: numărul populaţiei, numărul familiilor, componenţa familiilor

pe grupe de vîrste, pe sexe, structura socio-profesională, ş.a. La acestea, se mai adaogă obiceiurile, specificul local,

tradiţiile naţionale etc. De asemenea, nu putem să nu amintim influenţa puternică asupră cererii, a factorilor

psihologici şi sociali. Deosebirile de preferinţe, de atitudini faţă de un produs sau altul, pot apare şi datorită

particularităţilor psihice ale indivizilor, puse în evidenţă prin grade diferite de receptevitate,de reacţii. Cererea mai

poate fi influenţată şi de alţi factori, cum ar fi cei natural-climaterici, sezonieri, conjuncturali, etc.

Sub influenţa factorilor amintiţi cererea se manifestă diferit de la un produs la altul, de la o categorie a populaţiei la

alta, în profil teritorial, precum şi în timp.

2.3 Cererea pieţii

Cererea pieţii pentru un bun oarecare se obţine însumînd cererile individuale

pentru bunul respectiv. Deci, cererea pieţii este egală cu suma cererilor individuale.

Exemplu: Pentru bunul X avem următoarea situaţie (tabelul 2.3):

Tabel 2.3

Această situaţie se va regăsi în curba cererii de piaţă (fig. 2.3.1).

Cererea pieţei, la fel ca şi cererea individuală, este influenţată de factorii

prezentaţi mai sus. În afara acestor factori, cererea pieţii pentru un bun este dependentă şi de numărul de

cumpărători care intră în calculul sumei cererii. Dacă numărul cumpărătorilor pentru un bun oarecare creşte, în mod

corespunzător va creşte şi cererea pentru bunul respectiv. Evident, curba cererii se va depiasa spre dreapta. Invers ,

dacă numărul cumpărătorilor pentru un bun oarecare scade, în mod corespunzător va scădea şi cererea pentru bunul

respectiv. Curba cererii se va deplasa spre stînga.

Orişice schimbare în cerere este rezultatul modificării unuia sau a mai multor factori determinaţi ai

cererii.Mărimea cererii depinde de nivelul preţului propus la bunul cerut şi de cuantumul venitului cumpărătorului,

respectiv al părţii de venit ce poate fi alocată pentru achiziţionarea bunului în cauză.

Dinamica generală a cererii – atît a celei individuale, cît şi a celei de piaţă este una descrescătoare şi se înscrie pe o

pantă de la stînga la dreapta. Aceasta semnifică faptul că, la o scădere a preţului, cererea sporeşte în cantitate. Acest

efect al scăderii preţului asupra dinamicii cererii se explică prin legea utilităţii m

ărginale descrescînde, consumatorul căutînd maximum de satisfacţie din sporirea cantităţilor consumate. O astfel de

relaţie dă forma convexă curbei cererii faţă de originea axelor .

Preţ /Kg

5

4

3

2

1

Cererea individua-

lă nr. 1 (Kg/lună)

1

2

3

4,5

6,5

Cererea individua-

lă nr. 2 (Kg/lună)

0,5

1,5

2,5

3,5

4,5

Cererea pieţei

(Kg/lună)

1,5

3,5

5,5

8,0

11,0

8

Generalizînd , se poate spune că mărimea cererii pentru un bun variază în raport invers cu nivelul şi

modificarea preţului. Relaţiile dintre cantităţile cerute dintr-un anumit bun (variabilă dependentă) şi evoluţia

preţului mediu (variabilă independentă), aceasta se evedenţiază în .

Aceste relaţii între dinamica preţului şi cea a cantităţilor cerute nu se regăsesc identic în toate cazurile, la toate

bunurile. De regulă, natura bunurilor şi cea a nevoilor umane fac ca aceste relaţii să fie foarte specifice. De exemplu,

într-un anume fel se prezintă relaţia cantitatea cerută – preţ în cazul bunurilor complementare, şi în alt fel în cel al

unor bunuri substituibile. În cu totul alt fel, apare relaţia respectivă atunci cînd este vorba de bunuri derivate.

2.4 Noţiuni despre elasticitatea cererii.

Factorii care determină elasticitatea cererii.

Elasticitatea cererii exprimă sensibilitatea cererii la modificarea unuia din factori de influenţă. Cum cererea

este, în primul rînd, dependentă de preţ, elasticitatea ei se raportează, în principal, faţă de preţ.

Elasticitatea cererii este prezentă, atunci cînd coeficientul de elasticitate este mai mare de cît 1.

Cererea este elastică - atunci cînd la un anumit procent de modificare a preţului, procentul de modificare a

cantităţii cerute este mai mare.

Cererea este inelastică – atunci cînd la un anumit procent de modificare a preţului rezultă un procent mai

mic de modificare a cantităţii cerute.

La procentul de modificare a preţului corespunde acelaşi procent de modificare a cantităţii cerute, se spune

că cererea are elasticitateunitară, deoarece coeficientul de elasticitate (Ce) este egal cu 1.

Deci, elasticitatea cererii faţă de preţ exprimă raportul dintre mişcarea cererii şi modificarea

preţurilor, proporţia modificării cererii în condiţiile creşterii sau scăderii preţului cu un procent.

Elasticitatea cererii se poate determina nu numai în funcţie de preţ, dar şi de venit. Ea reflectă proporţia în

care cererea pentru diverse produse se schimbă odată cu modificarea veniturilor băneşti ale consumatorilor, ceilalţi

factori rămînînd constanţi. Fenomenul elasticităţii faţă de venit este o manifestare a legităţilor din sfera consumului,

care determină o anumită ierarhizare a nevoilor fiecărei categorii de populaţie la un anumit nivel al veniturilor.

Elasticitatea cererii, mai precis cunoaşterea ei, prezintă o semnificaţie deosebită în cadrul orientării

agenţilor economici. Interesul lor este să-şi maximizeze profitul, deci în condiţiile de preţ existente pe piaţă, ei pot

să-şi adapteze deciziile cu privire la producţie, corespunzător raportului existent între venitul total şi elasticitate.

Specialiştii în domenuiu, evidenţiază existenţa a trei factori principali :

1. Gradul de substituire al produselor . Dacă preţul unui bun oarecare creşte el devine mai scump faţă de

bunurile substituibile lui. Este firesc ca cererea pentru acest bun să scadă şi, în mod corespunzător, să crească

cererea pentru bunurile substituibile. Invers, dacă preţul unui bun scade, el va deveni mai ieftin decît bunurile

substituibile lui. În acest caz, cererea pentru el va creşte şi, în mod corespunzător, va scădea cererea pentru bunurile

substituibile.

Cu cît gradul de substituire în raport cu un bun oarecare este mai mare, cu atît va fi mai mare elasticitatea cererii

pentru bunul respectiv. Invers, cu cît gradul de substituire este mai mic, cu atît va fi mai mică elasticitatea cererii

pentru bunul respectiv.

2.Ponderea venitului cheltuit pentru cumpărarea unui bun în totalul veniturilor. În general, cererea

pentru un bun este mult mai elastică, cu cît este mai mare parte din venit alocată pentru cumpărarea bunului

respectiv (celelalte condiţii rămîn neschimbate). Desigur, există diferenţieri între bunuri din acest punct de vedere.

Sunt bunuri pentru care creşte ponderea cheltuielilor pentru cumpărarea lor pe măsura ce creşte venitul şi bunuri a

9

căror pondere scade pe măsura ce creşte venitul. De exemplu, în condiţiile unor venituri băneşti mari, ponderea

cheltuielilor pentru procurarea de bunuri alimentare, sau chiar de bunuri materiale se reduce, în schimb creşte

ponderea cheltuielilor pentru servicii social-culturale, bunuri de lux, ş.a.

3.Perioada de timp de la schimbarea preţului. Cînd preţul unui bun

oarecare se modifică este necesar să treacă un anumit timp pînă ce toţi cumpărătorii vor cunoaşte noua situaţie şi,

mai ales, pînă ce ăşi vor adapta comportamentul lor de consumatori ai bunului respectiv. Deci, elasticitatea cererii

pentru un bun va fi mai mare într-o perioadă lungă de timp, decît într-o perioadă scurtă, deoarece cumpărătorii au

mai mult timp să se adapteze la schimbarea de preţ.

3. Oferta

3.1 Concept. Legea ofertei

Oferta reprezintă cantitatea de bunuri sau servicii pe care un agent

economic este dispus să o ofere spre vînzare într-o anumită perioadă de timp. Oferta ca şi cererea se referă la

un preţ anume, şi poate fi privită ca oferta a unui bun, a unei industrii, a unei firme şi ca oferta totală de piaţă.

Desigur,în funcţie de nivelul cererii, cantitatea care se vinde efectiv poate să difere de cantitatea oferită.

Oferta, ca şi cererea, este şi ea funcţie de preţ. Ea pune în evidenţă diversele cantităţi de bunuri pe care vînzătorii

sunt dispuşi să le vîndă la diverse preţuri date. Deci, între evoluţia preţului unitar al unui bun şi oferta pentru bunul

respectiv există o relaţie de cauzalitate. Această relaţie este exprimată sintetic de legea ofertei, ea arată relaţia care

se stabileşte între cantitatea dintr-un bun pe care un ofertant o oferă spre vînzare într-o anumită perioadă de

timp şi preţul la care bunul respectiv se vinde.

Legea ofertei arată că ofertanţii sunt dispuşi să ofere o cantitate mai mare dintr-un bun oarecare, la un preţ mai mare,

de cît la unul mai mic. Curba ofertei arată că nivelul de preţ este necesar pentru a-l determina pe ofertant să ofere o

anumită cantitate de bun.

Aşadar, curba ofertei pune în evidenţă cantitatea de bunuri pe care un ofertant este dispus să o ofere, într-o anumită

perioadă de timp, la diferite niveluri de preţuri. Altfel, se poate spune, că ea arată care este preţul la care ofertantul

este dispus să ofere diferite cantităţi dintr-un bun oarecare, într-o anumită perioadă.

Forma curbei arată clar că dacă preţul bunurilor creşte, ofertanţii vor aduce mai multe bunuri pe piaţă şi invers, dacă

preţul scade, ofertanţii vor aduce mai puţine bunuri pe piaţă. Creşterea preţului influenţează profitul şi ofertantul este

motivat în a produce mai mult şi a oferi spre vînzare mai mult. Acesta este un motiv important care face ca inclinaţia

curbei ofertei să fie în sus şi spre dreapta. Un alt motiv este faptul că de la un anumit punct, creşterea producţiei

determină majorarea costului pe unitate de produs. Acest lucru se datoreşte faptului că unii factori (clădri, utilaje,

maşini, etc.) nu pot să crească într-o perioadă scurtă de timp. De aceea, orice creştere a producţiei prin atragerea de

mai mulţi factori variabili (muncă, materiale, etc.) suprasolicită factorii fizici (clădiri, utilaje, etc.) cauzînd

congestionări şi gîtuiri ale producţiei. Productivitetea muncii se reduce şi costul pe unitate de produs adiţional creşte.

Este firesc, ca preţul să fie mai mare astfel ca producătorii să fie motivaţi să producă aceste bunuri adiţionale.

10

Curba ofertei, ca şi curba cererii, se poate determina pentru un ofertant anume, cît şi pentru toţi ofertanţii unui

anumit produs .

Oferta este adesea identificată cu producţia şi factorii care influenţează nivelul, structura şi calitatea acesteia vor

influenţa nuvelul, structura şi calitatea ofertei. Oferta poate fi analizată prin caracteristici asemănătoare celor ale

cererii. Ea poate fi prezentată grafic, tabelar şi cu ajutorul funcţiei. Între ofertă şi preţ există o relaţie directă în

sensul că oferta creşte pe măsură ce sporeşte preţul. Deplasarea curbei ofertei spre stînga semnifică reducerea

cantităţii de produse vîndute şi, invers, deplasarea curbei ofertei spre dreapta are ca rezultat reducerea preţurilor

pentru cantitatea dată de bunuri.

Realizarea ofertei are loc prin confruntarea sa cu cererea în cadrul tranzacţiilor comerciale. Oferta apare sub diferite

forme. Pe baza unor criterii complexe, ea poate fi de mărfuri corporale şi de servicii; fermă sau facultativă;

angajament sau cu termen fix; cu grad mediu de complexitate şi de complexitate superioară; internă sau externă, etc.

În funcţie de conţinutul bunurilor, oferta poate fi de: bunuri independente (confecţii), bunuri complementare (miere

şi propolis), mixtă.

Oricare ar fi forma şi tipul ei, oferta se află în relaţie directă cu nivelul şi modificarea preţului. Dacă preţul unei

mărfi creşte, celelalte condiţii rămînînd neschimbate, vînzătorul este dispus să cedeze cantităţi în plus pe piaţă;

evident, în limitele stocului existent la bunul sau la bunurile în cauză. Dimpotrivă, în situaţia în care preţul scade,

vînzătorul tinde să reducă oferta.

Creşterea ofertei o dată cu sporirea preţului are loc numai dacă vînzătorul dispune de stocuri în depozit (pe termen

scurt) sau dacă el dispune de resurse cu care să suplementeze loturile de mărfuri oferite (pe termen mediu). Pe de

altă parte, oferta nu poate fi redusă substanţial atunci cînd preţurile scad notabil. Aceasta mai ales dacă marfa este

perisabilă sau nedepozitabilă. Comportamentul producătorului în raport de modificarea preţului nu este legat doar de

posibilităţile lui de a produce, ci şi de costurile de producţie pe care acesta le are sau le poate avea.

Legea generală a ofertei exprimă acea situaţie relaţională în care, la un anumit nivel al preţului, se oferă o

anumită cantitate de bunuri.

3.2 Factorii ce influenţează asupra ofertei

Oferta, ca şi cererea, este determinată,în dimensiunea ei, de o serie de

factori. Cei mai importanţi sînt următorii: a) preţul resurselor ( a factorilor de producţie ); b) preţul altor bunuri; c)

tehnologia; d) numărul de ofertanţi; e) perspectivele pieţei; f) costul producţiei; g) taxele şi subsidiile; h) evenimente

naturale şi social-politice.

a) Preţul resurselor.Dacă preţul factorilor de producţie scade, ofertanţii unui anumit produs, sînt dispuşi a produce

mai multe bunuri, curba ofertei pentru bunul respectiv înregistrează o deplasare spre dreapta .

11

Invers, dacă preţul unuia sau a mai multor factori de producţie creşte, atunci va creşte costul de producţie şi

ofertantul nu va fi dispus a produce o cantitate mai mare. Drept consecinţe, curba ofertei se va deplasa spre stînga.

b) Preţul altor bunuri. Factorii de producţie sînt atraşi spre acele activităţi de producţie unde ei sînt plătiţi la un preţ

ridicat. Dacă preţul producţiei X creşte, este firesc ca să se înregistreze o atragere a factorilor de producţie spre acest

produs, deci curba ofertei la acest produs se va deplasa spre drearta, şi invers.

c) Tehnologia. Întroducerea tehnologiei noi, are ca efect creşterea productivităţii muncii şi, implicit, reducerea

costului de producţie. În acest caz, curba ofertei se va deplasa spre dreapta, deoarece producătorii sînt motivaţi a

produce mai mult. Descreşterea productivităţii muncii, duce la creşterea costurilor de producţie şi evident efectul va

fi negativ asupra ofertei, deci curba ofertei se va deplasa spre dreapta.

d) Numărul de ofertanţi. Curba ofertei pieţei ( a tuturor firmelor dintr-o anumită ramură care produc acelaşi produs

) se va deplasa spre dreapta, dacă în ramură vor intra noi firme şi invers.

e) Perspectivele pieţei. Dacă în perspectivă se aşteaptă, într-o anumită ramură, la scăderea sau chiar la oprirea

producţiei ( o grevă ), în prezent ofertanţii vor produce mai mult pentru a contracara efectele acţiunilor viitoare.

Deci, curba ofertei se va deplasa spre dreapta. Dacă ofertanţii se aşteaptă la o creştere a preţului în viitor, atunci în

prezent vor reduce producţia pentru a o creşte în viitor. Deci, curba ofertei se va deplasa spre stînga.

f) Costul producţiei. Dacă costul producţiei scade, oferta pentru bunurile respective va creşte şi invers, creşterea

costului va aduce la scăderea ofertei. Specialiştii consideră că evoluţia costului reprezintă unul din factorii principali

care acţionează asupra ofertei. Deci, curba ofertei se va deplasa spre dreapta dacă costul scade şi invers.

g) Taxele şi subsidiile. Firmele plătesc taxe asupra profitului obţinut. Dacă taxele pe profit se majorează, atunci

apare tendinţa de reducere a ofertei şi deci curba ofertei se va deplasa spre stînga. Invers, dacă se înregistrează o

reducere a taxelor pe profit, se va înregistra o creştere a ofertei şi deci deplasarea curbei ofertei spre dreapta. Statul

poate interveni să susţină unele firme sau o industrie sau alta. Acest lucru se poate realiza cu alocaţii de la bugetul

statului, respectiv cu subsidii. În această situaţie, oferta va creşte şi evident curba acesteia se va deplasa spre dreapta.

h) Condiţiile naturale reprezintă un factor important care, în multe ramuri, influenţează mărimea ofertei. De

asemenea, anumite evenimente naturale întîmplătoare acţionează, de regulă, în direcţia reducerii ofertei. Condiţiile

social-politice îşi pun şi ele amprenta asupra întregii activităţi economice. Dacă acestea sînt favorabile ( stabilitate

politică, cadru juridic adecvat, etc.) atunci oferta va creşte, dacă nu, oferta va înregistra o reducere.

Însumarea algebrică a influenţei absolute sau relative a fiecărui factor de acţiune, în condiţiile aceluiaşi preţ, dă ca

rezultat modificarea totală a ofertei.

Orice modificare de-a lungul curbei ofertei pune în evidenţă schimbarea preţului bunului respectiv, asociată cu

schimbarea în cantitatea de bun oferită. Deci, schimbarea în cantitate se vede pe curba fixă. Modificările determinate

de factorii amintiţi mai sus, duc la schimbarea poziţiei curbei, spre stînga sau spre dreapta. Deci, schimbarea în

ofertă are ca efect modificarea poziţiei curbei.

3.3. Noţiuni despre elasticitatea ofertei. Factorii care determină elasticitatea ofertei.

Ca şi în cazul cererii, elasticitatea ofertei pune în evidenţă gradul de modificare a ofertei în condiţiile schimbării

preţului, sau a oricăreia din condiţiile ofertei.

Oferta este mai elastică cu cît este mai mare modificarea în cantitatea produsă de ofertanţi. Deci, cu cît este mai

mare elasticitatea ofertei, cu atît va fi mai mare răspunsul în cantitate la modificarea preţului. Oferta este elastică

12

atunci cînd coeficientul de elasticitate (Ceo) este mai mare decît 1. Oferta este inelastică atunci cînd coeficientul de

elasticitate este mai mic decît 1. Elasticitatea este unitară atunci cînd Ceo= 1.

Ccunoaşterea elasticităţii ofertei prezintă interes pentru agenşii economici deoarece, pornind de la preţurile de piaţă

ale bunurilor, ea reflectă posibilitatea adaptării ofertei la cerere. Factorii cei mai importanţi care determină

elasticitatea sînt:

1) Gradul de substituire. Cînd preţul unui produs creşte, este profitabil a se produce o cantitate mai mare din bunul

respectiv. Creşterea cantităţii oferite dintr-un bun, cînd preţul lui creşte, depinde, într-o anumită măsură, de cît de

uşor se pot atrage factorii de producţie de la alte utilizări. Aceasta este în funcţie de uşurinţa adaptării factorilor de

producţie respectivi la producţia bunului fără discuţie, deci de uşurinţa trecerii lor de la producerea unor bunuri

anumite la producerea bunului respectiv. Cu cît este mai mare gradul de substituire a factorilor de producţie de la

producţia unui bun la producţia altor bunuri, cu atît va fi mai mare elasticitatea ofertei bunului respectiv;

2) Costul producţiei. Dacă pe piaţă pentru un bun oarecare se înregistrează o creştere a cererii la acelaşi nivel de

preţ, oferta va creşte numai dacă costul total mediu nu creşte. Acesta depinde de preţul factorilor de producţie.

Creşterea pentru bunul respectiv a ofertei va duce inevitabil la creşterea cererii pentru factorii de producţie utilizaţi

la producerea lui, ceea ce va antrena creşterea preţului la aceşti factori şi implicit creşterea costului total mediu a

produsului în discuţie. În acest caz, oferta va scşdea. Deci, atunci cînd costul creşte se va înregistra o scădere a

elasticităţii ofertei, iar atunci cînd costul scade se va înregistra o creştere a elasticităţii ofertei;

3) Timpul, respectiv perioada de timp de la modificarea preţului. Acest factor se află într-o relaţie strînsă cu gradul

de substituire. Cu cît această perioadă de timp este mai mare, cu atît pot fi mutaţi mai mulţi factori de producţie de la

o activitate productivă la alta.

În general, în economie distingem două perioade de timp, respectiv perioada scurtă şi perioada lungă. În perioada

scurtă, cantităţile a cel puţin o parte din factorii de producţie utilizaţi la producerea unui bun sînt date, respectiv fixe.

Deci, perioada scurtă de timp nu este suficient de mare ca să permită schimbarea cantităţii tuturor factorilor de

producţie. Perioada scurtă de timp în care nici unul din factorii de producţie nu se modifică se numeşte perioada

pieţei. În această perioadă nu se poate modifica cantitatea oferită în răspuns la modificarea preţului. În consecinţă,

cantitatea oferită dintr-un bun rămîne aceeaşi, deci oferta este perfect inelastică. Iar curba ofertei este sub forma unei

drepte verticale ( fig.nr.14 ).

În perioada scurtă, unii dintre factorii de producţie pot fi schimbaţi şi, prin urmare, cantitatea oferită dintr-un bun,

poate spori în anumite limite, ca răspuns la modificarea preţului. Oferta este inelastică, dar nu perfect inelastică ca în

perioada de piaţă ( fig.3.3).

În perioda lungă, există suficient timp pentru modificarea cantitativă a tuturor factorilor de producţie. Deci,

cantitatea oferită în răspuns la modificarea preţului este mult mai mare decît în perioada scurtă. În această perioadă

se asigură posibilitatea unei oferte elastice, respectiv procentul creşterii cantităţii oferite este mai mare decît cel de

creştere a preţului ( fig.3.3 ).

În concluzie, dacă preţul creşte de la p0 la p1 , aşa cum se observă în graficul de la fig.3.3, cantitatea oferită dintr-un

bun va rămîne la q în cazul perioadei pieţei, va creşte de la q0 la q1 în perioada scurtă şi va creşte de la q0 la q2 în

perioada lungă.

13

4) Stocarea bunurilor. În cazul bunurilor care se pot stoca o perioadă de timp, elasticitatea ofertei acestora creşte şi

invers, dacă posibilităţile de stocare sînt reduse sau lipsesc. Cheltuielile de stocare se adaogă la costul produsului,

astfel încît costul total se măreşte. În acest caz elasticitatea ofertei se va reduce.

4. Echilibrul pieţei. Interacţiunea ofertei cu cererea

Cererea şi oferta sînt componentele de bază ale mecanismului regulator al

pieţei. Raportul dintre cerere şi ofertă, reflectă foarte clar şi, în acelaşi timp sintetic situaţia pieţei, a fiecărui segment

al acesteia. Oferta cu cererea interacţionează în determinarea preţului la care vînzătorii sînt dispuşi să ofere acea

cantitate de bunuri pe care cumpărătorii o doresc şi sînt dispuşi să o cumpere. Ele se găsesc în relaţii de cauzalitate

reciprocă, una reprezentînd în raport cu cealaltă, deopotrivă cauză şi efect. Sensul lor poate fi pe deplin lămurit

numai considerîndu-le părţi ale unui tot organic.

Cînd prin interacţiunea dintre cerere şi ofertă, se determină pentru un bun oarecare, atît preţul cît şi cantitatea cerută

şi oferită, atunci piaţa bunului respectiv se găseşte în echilibru. Cantitatea şi preţul la care piaţa unui bun se

echilibrează se numesc cantitate de echilibru şi preţ de echilibru.

Să presupunem următoarea situaţie ( tabelul 4 ) la un bun oarecare:

Tabel 4

Preţ/Kg.( $ ) Nr. Kg.

oferite pe

lună

Nr. Kg.

cerute pe

lună

Surplus ( + )

Sau lipsă ( - )

Schimbarea de preţ

cerută pentru

stabilirea

ecilibrului

5,0

4,0

3,0

2,5

2,0

1,0

120.000 –

110.000 –

90.000 –

78.000 –

60.000 –

20.000 –

20.000 =

40.000 =

60.000 =

78.000 =

90.000 =

130.000 =

+ 100.000

+ 70.000

+ 30.000

0

-30.000

-110.000

scade

scade

scade

nu se schimbă

creşte

creşte

La preţul de 5$ kg, avantajele sînt pentru ofertanţi şi dezavantajele pentru cumpărători. Oferta este deci

mai mare decît cererea, fapt pentru care preţul reacţionează prin scădere. Din treaptă in treaptă se ajunge cu preţul la

2,5 $/kg, unde se stabileşte echilibrul dintre cerere şi ofertă pentru bunul în discuţie ( fig. 4 ).

În echilibru, curbele ofertei şi ale cererii sînt în balanţă, iar preţul şi cantitatea nu au tendinţe de schimbare. Dacă

preţul bunului în discuţie este mai mare sau mai mic decît preţul de echilibru, forţele pieţei acţionează în direcţia

atingerii echilibrului. La preţul de echilibru, intenţia cumpărătorilor coincide cu intenţia vînzătorilor. Deci, în

echilibru, decizia cumpărătorilor nu este influenţată de surplusul de cerere, iar decizia vînzătorilor nu este

14

influenţată de surplusul de ofertă. Absenţa surplusului de cerere ca şi surplusului de ofertă asigură stabilitatea

preţului de echilibru. În aceste condiţii, piaţa bunului respectiv este în echilibru.

Modificarea cererii şi a ofertei şi ieşirea din echilibru au loc atunci cînd intervin factorii de influenţă în

fiecare caz în parte.

Modificarea în cerere. Să presupunem că previziunea pieţei sugerează o creştere a peţului la bunul în

discuţie. Cumpărătorii vor reacţiona, crescînd cererea din bunul respectiv în prezent, pentru a-l stoca în scopul de a

evita un preţ mai mare în viitor. Curba cererii se va deplasa spre dreapta luînd forma C1C1 ( fig. 4.2 ). La preţul de

2,5$ cantitatea cerută va depăşi cantitatea prevăzută a fi sporită, rezultînd o lipsă de 42.000 kg. Această cantitate

rezultă din diferenţa dintre punctul A şi E1. În acest caz, piaţa dă informaţii ofertanţilor că cererea creşte şi

cumpărătorii sînt dispuşi să plătească mai mult pentru bunul respectiv dacă îl vor găsi pe piaţă.Din aproape în

aproape, se ajunge la un nou preţ de echilibru ( E2 ), respectiv de 3,3$ şi la la o cantitate de echilibru de 100.000 kg.

Modificarea în ofertă. Dacă, datorită factorilor de influenţă se produce modificarea în ofertă, de

exemplu descreşte, curba ofertei se va deplăsa spre stînga (fig.4.3), cantitatea de bun oferită scade, iar preţul va

creşte. Presupunem că ceilalţi factori nu se modifică. Descreşterea în ofertă se

reflectă în deplăsarea curbei acesteia spre stînga, luînd forma O1O1. La preţul de echilibru de 2,50$, ofertanţii sînt

dispuşi să ofere numai 50.000 kg. pe lună. La acest preţ, îşi menţin cererea de 78.000 kg/lună. Rezultă o lipsă de

ofertă de 28.000 kg, cantitatea ce rezultă din diferenţa dintre punctul B şi E1. Acest fapt duce la creşterea preţului.

Cînd acesta ajunge la 3,00$/kg. se stabileşte echilibrul, ofertă egalează cererea, iar punctul de echilibru este acum E2.

Cantitatea de echilibru va fi de 62.000 kg/lun

Fig 4.1

20 40 60 80 100 120 140

Punct de echilibru

Surplus

de cerere

(lipsă de

kg)

C

O

E1

Surplus de

ofertă Surplus de (kg)

Cantitate

(mii)

P

E

5

4

3

2

1

15

Modificarea şi a ofertei şi a cererii. Cînd intervin modificări atît în cererea pentru bunul în discuţie cît şi în

ofertă, curbele acestora se vor deplăsa simultan spre stînga sau spre dreapta.

De pildă, dacă curba ofertei se deplăsează spre stînga şi cea a cererii spre dreapta, se va modifica şi preţul

şi cantitatea de echilibru. Punctul de echilibru va fi acum E4 (fig. 4.4). Noul echilibru este la preţul de 3,80$/kg, la

cantitatea de 80.000 kg/lună.În concluzie, prin confruntarea dintre cerere şi ofertă se determină preţul de piaţă, care

pentru oricare bun tinde permanent spre un nivel de echilibru ce reflectă egalarea cererii cu oferta.

Fig

4.3

O

O1

C

E2

E1

20 40 60 80 100

b

5

4

3

2

1 0

Fig. 4.4

20 40 60 80 100 120 140

C

C1

E2

E1 a

Cantitate

(mii)

Preţ

5

4

3

2

1

O

E4

E3

O1

0

16

5. Aplicarea teoriei cererii şi ofertei

Cererea şi oferta reprezintă elementele de bază ale mecanismului pieţei şi se folosesc în diverse domenii.

Vom reliefa cum poate fi utilizată teoria cererii şi ofertei la formarea mentalităţii adecvate economiei de piaţă.

Pentru a înţelege mai bine mecanismul de funcţionarea a economiei de piaţă,

vom descrie comportamentul agenţilor economici în funcţie de creşterea preţului la ţiţei şi la derivatele acestuia. De

la începutul secolului al -lea şi pînă în anul 1973, consumul de ţiţei a crescut. Această sporire a fost

condiţionată de preţul mai scăzut la ţitei în comparaţie cu preţul altor tipuri de combustibil. În această perioadă

actorii economici îşi organizează activitatea pornind de la existenţa unor resurse abundente de ţiţei, accesibile

utilizatorilor la un preţ relativ scăzut.

Începînd cu anul 1973, a intervenit o schimbare bruscă a preţului la ţiţei. Această modificare a fost condiţionată de

creşterea preţului la ţiţei de la 2,90$ la 9 $ baril în anul 1978. O creştere dramatică a preţului (de la 12 $ la 30 $ pe

baril) a avut loc în anii 1978-1980.

Agenţii economici au răspuns la creşterea preţului prin încercarea de limitare a consumului de ţiţei. De exemplu,

creşterea preţului la benzină i-a determinat pe consumatori să solicite maşini cu consum redus de combustibil.Şocul

preţului la produsele de ţiţei au orientat producatorii de automobile spre conceperea unor maşini mici, arhitecţii –

spre folosirea tot mai largă a energiei solare la încălzitul imobilelor, cercetătorii chimişti- spre identificarea soluţiilor

alternative la consumul de petrol.

Scăderea cererii de maşini cu un consum mare de benzină a scos în prim- plan problema restructurării activităţii

firmei, confecţionării produselor mai adecvate cerinţelor pieţei. În condiţiile economiei de piaţă, cine întîrzie cu

restructurarea activităţii suferă pierderi enorme. Astfel, ’’General Motors’’ - cel mai mare producător american de

automobile, a înregistrat în perioada iulie- septembrie 1980 pierderi cifrate la 567 milioane de dolari.

Teoria cererii şi ofertei se poate utiliza şi în:

--analiza influenţei sistemului impozitar asupra producătorului şi consumatorului;

--analiza impactului generat de implicarea statului în economie prin fixarea preţurilor sau utilizarea preţurilor

minimale, prin utilizarea taxelor şi tarifelor pentru reglarea importului etc.

Vom elucida aplicarea teoriei cererii şi ofertei prin următorul exemplu. Admitem că în 1999 în Republica Moldova

s-au realizat 3000 mii tone de benzină la un preţ de 5 lei litru. De la 01. 01. 2000 guvernul a decis să impoziteze

fiecare litru de benzină vîndut cu 0,50 lei. Ce sumă va fi obţinută în buget în anul 2000 în urmă introducerii

impozitului? Pe umerii cui va cădea povara impozitului?

Pentru a da răspuns la aceste întrebări vom prezenta grafic situaţia de pe piaţa benzinei în anul 1999. Presupunem că

în anul 1999 piaţa se află în echilibrul E0 (figura 5).

Fig

. 5

0,

5 E

1

S

1 S

E

0

360 540 630

960 1000

5,

3

5

4

3

2 0 Q

(tone)

P

le

i

17

Întroducerea impozitului de 0,50 lei deplăsează curba ofertei în sus. După introducerea impozitului, se

instalează un nou echilibru E1 cu coordonatele Q1 = 960 tone, P1 = 5,30 lei. Venitul bugetului de la impozit va fi

960000 0,30 = 288000 lei. Conform situaţiei de pe grafic 0,30 lei din impozit îi achită consumatorul, iar 0,20 lei –

producătorul.

Prin urmare, mărimea poverii impozitelor ce poate reveni consumatorului ori producătorului depinde de poziţia

curbelor cererii şi ofertei. Cu alte cuvinte, teoria cererii şi ofertei reliefează faptul că impozitul poate fi utilizat de

către stat ca pârghie economică în reglarea vieţii economice.

Ciclul de viaţă al produsului

Viaţa unui produs, exprimată prin evoluţia cifrei de afaceri, este o succesiune de faze analogică succesiunii vieţii

biologice: naştere, creştere, maturitate, declin, moarte. Ciclul de viaţă al produsului reprezintă perioada de timp

dintre apariţia ideii de produs până la eliminarea acestuia din procesul de fabricaţie, adică moartea „tehnică” şi

comercială a acestuia. Ciclul de viaţă al unui produs este format din: ciclul de inovare şi ciclul de viaţă

comercială.Ciclul de inovare cuprinde perioada de timp dintre apariţia ideii noului produs şi momentul apariţiei

sale în procesul de producţie (fabricaţie), adică perioada de timp care precede lansarea sa pe piaţă.Ciclul de viaţă

comercială cuprinde perioada de timp dintre momentul apariţiei produsului pe piaţă şi momentul dispariţiei acestuia

din procesul de fabricaţie (mixul de produse) al firmei.

Ciclul de inovare cuprinde următoarele etape:

1) generarea ideilor de produse noi;

2) investigarea şi selectarea surselor de idei privind noul produs;

3) proiectarea şi concretizarea concepţiei privind noul produs;

4) realizarea şi testarea tehnică a prototipului noului produs;

5) testarea de marketing (de piaţă) a produsului; definitivarea produsului şi

6) implementarea (introducerea) în procesul de producţie.

Ciclul de viaţă al produsului este prezentat în majoritatea lucrărilor de specialitate ca

având patru etape: lansarea, creşterea, maturitatea şi declinul.

Relansare

2.5.1 Etapa de lansare

Produsul nu este cunoscut de consumatorii potenţiali, fiind cumpărat de consumatorii receptivi la nou şi cu înclinaţie

spre risc.

Durata lansării este în funcţie de receptivitatea cumpărătorilor care poate fi evaluată în funcţie de următorii factori:

- importanţa avantajului furnizat de consumarea, utilizarea noului produs;

- caracterul evident al acestui avantaj (dacă avantajul este perceput rapid de segmentul ţintă);

- compatibilitatea produsului cu modurile de consum sau de producţie.

De regulă, încasările sunt scăzute şi costurile mari. Ca urmare, în această fază trebuie să se acorde o importanţă

deosebită activităţii de promovare şi câştigării încrederii consumatorilor.

Problemele etapei de lansare vizează:

18

* înfrângerea rezistenţei consumatorilor şi a utilizatorilor la modificarea obiceiurilor de

consum şi a comportamentului de cumpărare;

* crearea sau penetrarea reţ

elelor de distribuţie;

* difuzarea imaginii produsului în conştiinţa consumatorilor şi utilizatorilor;

* obţinerea creditelor necesare dezvoltării capacităţilor de producţie;

* rezolvarea unor probleme tehnice şi tehnologice inerente începutului, precum ajustări,

încercări, probe funcţionale şi de anduranţă, omologări de prototipuri sau de serie etc.

Multe produse nu trec de această etapă. Dacă persoanele care au cumpărat şi încercat produsul nu au fost satisfăcute,

acestea nu vor mai repeta cumpărarea, nu vor recomand produsul prietenilor şi colegilor, deci vânzările vor scădea,

iar produsul va „muri” înainte de maturitate . În general, preţurile de lansare sunt ridicate. Costurile sunt mari şi

nivelul producţiei este scăzut. Producătorul doreşte să-şi amortizeze într-un timp cât mai scurt cheltuielile mari

de cercetare, dezvoltare, proiectare. Costurile de producţie şi de comercializare ridicate trebuie şi ele acoperite.

Cheltuielile de promovare şi marjele acordate distribuitorilor sunt mai mari şi trebuie şi ele suportate tot din valoarea

vânzărilor.

Dacă luăm în considerare numai preţul şi promovarea, firma poate alege una din strategiile următoare:

1. Strategia de pătrundere rapidă pe piaţă presupune lansarea produsului la un preţ scăzut

şi cu cheltuieli mari de promovare. În acest caz se urmăreşte pătrunderea foarte rapidă pe

Profit Timp piaţă şi obţinerea celei mai mari cote de piaţă. Această strategie de produs în etapa de lansare este

indicată atunci când:

- piaţa este suficient de mare;

- consumatorii nu ştiu de existenţa produsului;

- există o concurenţă potenţială puternică;

- costurile unitare de fabricaţie ale firmei scad pe măsura creşterii volumului şi a experienţei

de producţie;

- majoritatea cumpărătorilor sunt sensibili la preţ.

2. Strategia de pătrundere lentă pe piaţă presupune lansarea noului produs la un preţ scăzut şi cu cheltuieli mici

de promovare. Preţul scăzut încurajează acceptarea rapidă a produsului, firma menţinând cheltuielile de promovare

la un nivel scăzut pentru a realiza un profit net ridicat. De regulă, o astfel de strategie se recomandă în cazul în care

- piaţa produsului este vastă;

- consumatorii ştiu de existenţa produsului şi sunt sensibili la preţ;

- concurenţa potenţială este limitată.

3. Strategia de fructificare rapidă a avantajului pe piaţă presupune lansarea noului produs

la un preţ ridicat şi cu un efort susţinut de promovare. Firma practică un preţ mare pentru a obţine un profit brut

unitar cât mai substanţial. Se investeşte masiv în promovare pentru a-i convinge pe consumatori de calităţile

produsului. În vederea creşterii ritmului de pătrundere pe piaţă, firma recurge la o promovare susţinută. Utilizarea

acestei strategii se recomandă în cazul în care:

- o mare parte a pieţei potenţiale nu ştie de existenţa produsului, fiind necesare deci acţiuni

promoţionale intense;

- cei care cunosc produsul îl doresc foarte mult şi nu sunt sensibili la preţul ridicat al acestuia;

- firma se confruntă cu o concurenţă potenţială şi doreşte să creeze în rândul consumatorilor

19

preferinţa pentru marca sa.

4. Strategia de fructificare lentă a avantajului pe piaţă presupune lansarea noului produs la

un preţ ridicat şi cu un efort redus de promovare. Această strategie se utilizează când:

- piaţa are dimensiuni limitate;

- cei mai mulţi cumpărători potenţiali ştiu de existenţa produsului şi sunt dispuşi să plătească un preţ mare;

- concurenţa potenţială nu este iminentă.

2.5.2. Etapa de creştere

Creşterea ca etapă a ciclului de viaţă al produsului este caracterizată prin sporirea rapidă a vânzărilor datorită

următoarelor cauze: recunoaşterea calităţilor produsului de către consumatori; cumpărătorii receptivi în prima fază

devin fideli ai produsului, influenţând, la rândul lor, şi alţi utilizatori potenţiali, ceea ce va genera o creştere rapidă a

cotei de piaţă a produsului respectiv; disponibilitatea produsului în reţeaua de distribuţie favorizează, de asemenea,

rata de ocupare a pieţei; intrarea pe piaţă, în număr mare, a noilor concurenţi (imitatori ai produsului) are drept

efect intensificarea presiunii ofertei totale de produse asupra cererii, într-un moment în care aceasta din urmă are o

tendinţă de expansiune şi este foarte elastică. Caracteristica acestei faze este reducerea costurilor de producţie ca

urmare a sporirii cantităţilor fabricate şi a efectului experienţei care începe să se manifeste. Din această cauză

poate fi identificată o tendinţă de scădere a preţului de vânzare, ceea ce va determina creşterea numărului de

cumpărători efectivi.

Printre caracteristicile acestei etape se numără:

- dezvoltarea de capacităţi noi de producţie sau extinderea celor existente;

- recrutarea şi formarea forţei de muncă, la scară mare;

- crearea şi dezvoltarea reţelelor de distribuţie.

Toate acestea presupun cheltuieli mari de capital şi, de regulă, se apelează masiv la credite. Garanţia recuperării

capitalului investit şi a rambursării creditului este determinată de succesul de pe piaţă al produsului.

Obiectivul principal al firmei în această fază îl reprezintă creşterea cotei (poziţiei) de piaţă, întărirea poziţiei

concurenţiale.

Pentru a susţine cât mai mult timp creşterea rapidă a pieţei, firma poate apela la una din următoarele strategii:

1) îmbunătăţirea calităţii produsului prin adăugarea de noi caracteristici;

2) adoptarea de noi modele;

3) pătrunderea pe noi segmente de piaţă;

4) reducerea progresivă a preţului pentru a-i atrage pe consumatorii mai sensibili la preţ;

5) utilizarea unei reţele largi şi diferite de canale de distribuţie;

6) trecerea de la publicitatea care aduce produsul în atenţia consumatorului la publicitatea care

creează preferinţa pentru aceasta.

2.5.3. Etapa de maturitate

20

Această etapă începe în momentul în care ritmul de creştere a vânzărilor începe să scadă, iar volumul acestora

începe să se stabilizeze.

În cadrul acestei etape pot fi identificate trei faze:

I maturitate crescătoare (timpurie) - fază în care volumul vânzărilor creşte uşor;

II maturitate stabilă - când volumul vânzărilor rămâne constant;

III maturitate în declin - fază caracterizată de scăderea lentă a volumului vânzărilor.

Marea majoritate a produselor prezente la un moment dat pe o anumită piaţă se află în etapa de maturitate. Aceasta

este, în general, faza cu durata cea mai lungă.

Strategiile de marketing specifice acestei etape au la bază principiul: „cea mai bună apărare este atacul”.

I. Modificarea pieţei.

Firma trebuie să încerce să-şi lărgească piaţa de desfacere, acţionând asupra celor doi factori care determină volumul

vânzărilor:

Volumul vânzărilor = numărul consumatorilor X frecvenţa medie de cumpărare

Ca urmare căile de extindere ale pieţei firmei pot viza:

A. Creşterea numărului de consumatori prin:

a) transformarea unor nonconsumatori în consumatori. Astfel firma poate încerca să-i atragă

pe cei care nu au consumat produsele până acum;

b) pătrunderea pe noi segmente de piaţă (geografice, demografice, social-economice);

c) atragerea şi câştigarea clienţilor concurenţei.

B. Creşterea frecvenţei medii de cumpărare prin:

a) creşterea frecvenţei de cumpărare;

b) creşterea mărimii unei comenzi (de exemplu, achiziţionarea unui sejur mai mare sau a unui

pachet turistic care include un număr mare de servicii) şi a consumului cu fiecare ocazie;

c) multiplicarea ocaziilor de consum;

d) multiplicarea utilizării produsului prin descoperirea şi promovarea de noi domenii de

utilizare.

II. Modificarea produsului

Aşa cum rezultă din practica internaţională, firmele încearcă să stimuleze vânzările modificând caracteristicile

produsului. În acest sens se recurge la următoarele strategii:

a) Strategia îmbunătăţirii calităţii produsului vizează creşterea performanţelor funcţionale ale produsului

(durabilitate, fiabilitate etc.).

b) Strategia îmbunătăţirii caracteristicilor presupune adăugarea de caracteristici noi care sporesc posibilitatea de

utilizare, siguranţa şi folosirea uşoară a produsului (de exemplu telecomanda)

Această strategie prezintă următoarele avantaje:

• reprezintă un mijloc de publicitate gratuită pentru firmă;

• conferă firmei o imagine de progres;

• poate determina interesul şi entuziasmul distribuitorilor şi, uneori, chiar ale liderilor de opinie;

• se caracterizează prin supleţe şi elasticitate, în măsura în care caracteristicile

produsului pot fi modificate, abandonate sau realizate opţional în condiţiile unui preţ puţin superior.

21

Dezavantajul acestei strategii îl constituie faptul că ameliorările aduse caracteristicilor pot fi uşor de imitat, ele

nefiind eficiente dacă nu se profită de întâietatea realizării acestora.

c) Strategia îmbunătăţirii designului vizează creşterea atracţiei estetice a produsului.

Datorită diversităţii foarte mari de mărci şi modele existente pe piaţă la un moment dat, se manifestă mai degrabă o

concurenţă între stiluri decât între calităţi şi caracteristici tehnice (de exemplu acest lucru este evident în cazul

produselor alimentare şi al autoturismelor).

Aplicarea acestei strategii prezintă avantajul că ea facilitează crearea unei identităţi unice pe piaţă şi atragerea unor

clienţi fideli.

2.5.4. Etapa de declin

Reducerea volumului vânzărilor, respectiv retragerea unui produs din fabricaţie şi de pe piaţă are cauze precum:

a) apariţia pe piaţă a unor produse noi mai performante, care înlocuiesc produsele existente;

b) scăderea capacităţii de producţie a producătorului care nu dispune de posibilitatea lărgirii acesteia;

c) apariţia unor greutăţi în procesul de aprovizionare pe care firma nu le poate înlătura

sau rezolva cu costuri acceptabile;

d) producţia şi vânzarea produsului au devenit neprofitabile sau profitul s-a diminuatsubstanţial;

e) modificarea în timp a preferinţelor, gusturilor şi obiceiurilor de consum, determinândreorientarea cumpărătorilor

spre alte produse;

f) diminuarea, limitarea unor nevoi de consum;

g) modificările normelor în materie de securitate, igienă, protecţia mediului potdetermina interzicerea produselor;

h) creşterea concurenţei interne şi internaţionale;

i) producătorul doreşte să introducă în fabricaţie şi pe piaţă un produs superior şi cu omarjă de profit mai ridicată;

j) firma producătoare se lansează în noi domenii de afaceri şi, cu această ocazie, renunţăla unele domenii chiar

tradiţionale.

Strategiile de marketing posibil de aplicat de către firmă atunci când un produs a ajuns înfaza de declin sunt:

1) Eliminarea produsului de pe piaţă, prin scoaterea acestuia din procesul de fabricaţie.

Studiile arată că, în acest caz, managerii firmei se vor confrunta cu obiecţiile ridicatede unii consumatori. Decizia de

sistare a producţiei este întârziată din diverse cauze între acestea numărându-se şi cele de natură sentimentală, în

speranţa unei redresăriviitoare a vânzărilor.

2) Abandonarea progresivă a unor segmente de piaţă nerentabile; diminuarea selectivă a investiţiilor prin

renunţarea la segmentele de consumatori fără perspectivă, sporirea investiţiilor pentru segmentele cu perspectivă, pe

care se întrevede menţinerea promiţătoare a cererii;

3) Menţinerea produsului pe piaţă (în speranţa că firmele concurente vor părăsi piaţa) prin reducerea costurilor

(scăderea cheltuielilor cu promovarea şi distribuţia). Această linie de acţiune implică o serie de efecte negative cum

ar fi:

• reajustarea frecventă a preţurilor şi stocurilor;

• limitarea seriilor de fabricaţie;

• efectuarea unor cheltuieli publicitare care ar putea căpăta alte destinaţii;

• discreditarea în faţa clienţilor etc.

22

Gestiunea produselor vechi este dificilă şi rareori pot fi elaborate politici de marketing satisfăcătoare, în acest

domeniu. Totuşi, Procter & Gamble a mai obţinut profituri rămânând pe piaţa în declin a săpunului lichid în vreme

ce alţii renunţau.

4) Contractarea producţiei sau a distribuţiei cu o altă firmă.

5) Creşterea investiţiilor în vederea cuceririi unei poziţii dominante, respectiv a sporirii

capacităţii concurenţiale.

IMAGINEA :

Conceptul de marcă

Marca este un nume, un desen, un simbol, o combinaţie a unor elemente care pot servi la identificarea unei oferte şi

diferenţierea acesteia de oferta concurentă. O marcă poate fi: un nume: Konica, Renault; un cuvânt: Adevărul; o

expresie: La vache qui rit; un desen: Mărul calculatoarelor McIntosh; o culoare: culoarea galbenă a

filmelor Kodak; un număr: 8x4; un simbol.

Marca este alcătuită din:

1) numele de marcă – element verbal format din cuvinte sau cifre; el este singurul element care nu lipseşte

niciodată (de exemplu, Coca-Cola, Kodak, Sony)

2) semnul de marcă – (emblema) – un element vizual format dintr-o imagine / desen care joacă rolul de identificare

vizuală, de stimul vizual;

Emblema este semnul care deosebeşte un comerciant de altul de acelaşi gen şi este înmatriculată la Registrul Comer

ţului numai însoţită în mod vizibil de numele comercial (după verificarea condiţiei de unicitate). Emblema poate fi

folosită în postere, panouri, clipuri, mesaje în presa scrisă etc. sau pe facturi, scrisori, oferte, prospecte, afişe etc.

Ştiţi care este cel mai recunoscut semn pe plan mondial? „M”-ul auriu de la McDonald’s; abia pe locul doi se

situează crucea creştină.

3) certificatul de marcă – un document oficial emis de Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci (OSIM), care are

funcţie de element de protecţie juridică. Protecţia legală poate fi extinsă dincolo de marcă, asupra altor elemente de

susţinere a produsului, şi anume:

a) forma produsului, cum ar fi forma sticlelor de Coca-Cola sau forma acoperişului restaurantelor Pizza Hut;

b) ornamentele, cum ar fi mica etichetă din partea stângă a buzunarului din dreapta spate a blugilor Levi’s;

c) expresii cu subînţeles, precum: „Just do it!” (Nike), „Prietenii ştiu de ce” (Bergenbier) sau „Ce ţi-aş face, de te-aş

prinde?!” (Star Foods), “o ispită blondă” (berea Silva). Cele mai valoroase mărci ale lumii sunt următoarele (în

ordinea descrescătoare a valorii): Coca-Cola, Marlboro, IBM, McDonald’s Disney, Sony, Kodak, Intel, Gillette şi

Budweiser. Valoarea de piaţă a mărcii Coca-Cola este estimată la 48 de miliarde de dolari, cea a mărcii Marlboro, la

47 de miliarde, iar cea a mărcii IBM, la 24 de miliarde.

Un nume de marcă trebuie să satisfacă următoarele cerinţe:

1. Să fie distinctiv şi simplu,

23

Firma americană Exxon s-a numit iniţial Standard Oil of New Jersey. S-a spus că, pentru stabilirea noului său nume,

s-a lucrat nu mai puţin de trei ani. Despre acesta, unul dintre vicepreşedinţii companiei a spus: „Exxon este unic,

distinctiv şi creat de noi”. Se consideră că acest nume a contribuit din plin la succesul companiei.

2. Să fie uşor de pronunţat, memorat şi amintit. Această calitate evită confuzia cu mărcile

concurente. Astfel se explică în parte scurtimea a numeroase mărci (de exemplu Tide, Mol, Omo, Mars, Shell, JVC,

Dove, Yale).

3. Să fie pozitiv (să creeze conotaţii pozitive).

4. Să fie muzical. O succesiune armonioasă de vocale şi de consoane dă numelui un caracter agreabil, uşor de

pronunţat.

În sectorul automobilelor, mai mult de 30 de mărci se termină în „a”: Fiesta, Honda, Dacia, Solenza etc.

5. Să sugereze avantajele oferite de produs, să fie evocator, să însemne ceva pentru utilizator. Această calitate se

leagă de imaginea afectivă a mărcii.

De exemplu „Pampers”: „to pamper”= a alinta; Kellogg’s Rice Krispies = biscuiţi crocanţi Kellogg’s, Kellogg’s

Corn Flakes = fulgi de porumb Kellogg’s; Kleenex (de la to clean = a curăţa, în engleză)

6. Să evite capcanele lingvistice (să fie o marcă internaţională).

Cu ani în urmă, grupul General Motors a lansat, în cadrul liniei Chevrolet, un model căruia i s-a dat numele

„NOVA”. Vânzările au fost promiţătoare în toată America de Nord, motiv pentru care s-a lansat un program de

distribuire masivă pentru piaţa Americii de Sud. De această dată, vânzările au fost dezastruoase. După cercetarea

insistentă a cauzelor eşecului, s-a ajuns la concluzia că vina o poartă doar numele; în spaniolă, „no va” înseamnă „nu

merge”. Cine cumpără o maşină care nu merge? Cum va fi primită Dacia Nova pe piaţa hispanică?

Un alt exemplu sunt sucurile franţuzeşti Pschitt (apropiat de engl. shit) sau lenjeria pentru bărbaţi chinezească Pansy

(engl. pansy însemnând homosexual) .Printre cele mai „faimoase” produse străine care stârnesc zâmbete în Marea

Britanie sunt detergentul „Colon” (termen argotic vulgar), hârtia igienică Krapp („porcărie”), o pastă de dinţi numită

„Darkie” („negresă”) sau o conservă de peşte numită „grated Fanny” („puşcăriaşa Fanny”).

7. Să nu fie obscen sau ofensator

De exemplu cosmeticele Rexona n-au avut succes în Portugalia. În limba acestei ţări, cuvântul are conotaţii obscene,

incompatibile cu utilizarea produsului.

8. Să fie declinabil. Căutarea unui nume “flexibil”care să permită cuvinte derivate astfel încât să se creeze o familie

de produse cu o imagine omogenă. De exemplu Danone: Dany, Danette, Danup; Nestle: Nescafe, Nesquick

9. Să poată fi protejat din punct de vedere legal.

Multe firme se străduiesc să-şi creeze un nume de marcă unic, care în final să devină identificabil cu categoria

produsului care îl poartă. Câteva exemple ar fi: Levis, Frigidaire,

24

Bibliografie

1. E. Cara , I. Pîrţachi

“Microeconomie aplicată”- Partea 1

ASEM Chişinău 1998

2. Niţa Dobrota

“Economia Politică”

Ed. Economică Bucureşti 1997

3. Gheorghe Creţoiu

“Economie Politică”

Bucureşti 1995

4. Elena Cara

“Microeconomie”

Chişinău 1996

5. Zbîrciog Valeriu

“Microeconomie”

Chişinău ASEM 1996