Cele Opt Ganduri

8/9/2019 Cele Opt Ganduri

http://slidepdf.com/reader/full/cele-opt-ganduri 1/9

Cele opt ganduri

Cele opt ganduri

Teoria celor opt ganduri rele principale sau "generice "

"Toate gandurile demonice introduc in suflet reprezentarile

lucrurilor sensibile." "Demonii ii cunoastem dupa ganduri,

iar gandurile le cunoastem dupa lucruri." Aceste

consideratii l-au condus pe avva Evagrie sa intemeieze

discernamantul duhurilor pe o noua baza schematica.

Invatatura sa e condensata in capitolul 6 al Praktikos-ului: "Opt sunt in total gandurile

cele mai generale ce cuprind toate gandurile: intaiul e cel al lacomiei pantecelui, dupa

care vine cel al desfranarii, al treilea e cel al iubirii de arginti, al patrulea e cel al

intristarii, al cincilea e cel al maniei, al saselea e cel al lancezelii sau plictiselii, al

saptelea e cel al slavei desarte, al optulea e cel al trufiei". Capitolele urmatoare

analizeaza fiecare din aceste opt ganduri, expunand totodata remediile lor. Teoria celor

opt logismoi e o piesa centrala a invataturii duhovnicesti a avvei Evagrie Ponticul. Odata cu el aceasta va cunoaste o mare cariera in istoria spiritualitatii.

A invatat oare Evagrie cel dintai aceasta teorie? intrebarea aceasta si-o punea deja

Ghenadie din Marsilia, la inceputul secolului V. Origen ne da liste de vicii care nu sunt

lipsite de analogie cu cea a lui Evagrie. Acesta din urma preia de la Origen si

simbolismul cuceririi Canaanului sub conducerea lui Iosua-Iisus : dupa Deuteronom 7,1

sunt "sapte neamuri potrivnice poporului lui Israel"; de ce atunci opt vicii? "Pentru ca

evreii au iesit mai inainte din Egipt". Se pare insa ca lista lui Evagrie se leaga de o

traditie mai larga. Diversele literaturi ale epocii elenistice ofera un mare numar de

cataloage de vicii, Noul Testament insusi dandu-ne la randul lui mai multe liste. Printre

cele opt vicii, cel fata de care se manifesta cel mai mult originalitatea lui Evagrie este al

saselea din lista sa, respectiv akedia, ispita prin excelenta a solitarului.

Ordinea "gandurilor" si lista latinilor

7/28/2010 Cele opt ganduri

crestinortodox.ro/…/cele-ganduri-68836… 1



Trecand in opera Sfantului Ioan Damaschin, lista evagriana a devenit parte integranta a

invataturii comune, cu exceptia unei usoare fluctuatii: ordinea intristarii si a maniei e

uneori inversata. Ce motive au determinat aceasta ordine?

Dupa cum precizeaza avva Evagrie, cele trei ispitiri pe care le-a suferit Iisus in pustie

au fost, succesiv, cea a lacomiei pantecelui, a iubirii de arginti si a slavei desarte.

Acesti trei logismoi ar constitui deci armatura listei, toti ceilalti legandu-se de unul sau

altul dintre acestia. Dar ordinea pare a corespunde mai cu seama unei succesiuni

empirice urmand progresul duhovnicesc.

Se cunoaste cariera pe care a cunoscut-o aceasta clasificare a viciilor in Occident.

Dupa avva Ioan Cassian, un rol decisiv in evolutia ei l-a jucat Sfantul Grigorie cel Mare,

autorul faimoaselor Moralia. El a pastrat termenii lui Cassian, cu exceptia akediei,introducand in schimb invidia, si a eliminat superbia (considerata in Rasarit, alaturi de

philautia, drept regina viciilor), reducand astfel lista la sapte. El a schimbat si ordinea

lor, inspirandu-se din Isus Sirah 10,15 in versiunea Vulgatei: Initium omnis peccati est

superbia (inceputul oricarui pacat e trufia). Mai tarziu, slava desarta va fi asimilata

mandriei, rezultand astfel clasificarea definitiva a celor sapte pacate capitale care s-a

impus in Occident incepand din secolul XIII.

Diferentele intre lista rasaritenilor si cea a occidentalilor sunt neglijabile. Invidia care

figureaza in locul intristarii e de fapt o intristare particulara, cea pentru binele altuia. Iar

daca in akedie s-a vazut mai cu seama lenea, aceasta nu era ceva nou decat dintr-un

unghi de vedere mai specific. Se poate spune ca ordinea latina reflecta un punct de

vedere dogmatic, in timp ce aceea a rasaritenilor e mai psihologica; de aceea ea a si

fost mai utilizata in invatatura practica a autorilor duhovnicesti.

Lacomia

Autorii crestini au folosit de preferinta exemplele vii de lacomie pe care le furniza

Scriptura: Eva, Esau, Holofren... Lacomia domneste asupra patimilor, asa cum Amalek

domneste asupra neamurilor.

Clement Alexandrinul distinge trei manifestari ale acestui viciu: uzul lipsit de masura al





alimentelor delicate, "nebunia pantecelui" sau ghiftuiala, "nebunia gatlejului". Avva Ioan

Cassian distinge intre lacomia care-l impinge pe monah sa manance inainte de ora

prescrisa, cea care-l imboldeste sa manance prea mult si, in fine, cea care-l face sa

caute calitatea mancarilor, respectiv cea care flateaza gustul. Prin lacomie avva Evagrie

intelege ispita care-l impinge pe monah sa relaxeze rigorile postului sau sub pretextul ca

asceza ii dauneaza sanatatii. Sfantul Ioan Scararul vorbeste si despre dorintele,

imaginatiile, vi¬sele etc, ce dovedesc ca pofta n-a fost inca reprimata cu desavarsire.

Un defect particular al monahilor era, mancatul pe ascuns.

Se enumera si mijloace corporale pentru a birui acest viciu, dar Sfantul Ioan Cassian

adauga: "Nu vom putea niciodata dispretui placerile bucatelor de fata, daca sufletul ...

nu-si gaseste o mai mare bucurie in contemplatia dumnezeiasca".

Desfranarea

Legatura stransa intre lacomie si desfranare sau curvie e remarcata adeseori,

observandu-se si faptul ca demonul desfranarii e incompatibil cu slava desarta.

Avva Evagrie defineste desfranarea drept "dorinta dupa felurite trupuri". In Pateric se

disting trei "miscari ale trupului": una naturala, naturalis carnis motus al lui Ioan

Cassian), alta provenind din excesul hranei si al bauturii, si o a treia provocata de catredemoni. Daca gandurile pe care le isca (demonul) nu sunt insotite de patima - atunci,

crede avva Evagrie - ele nu vor fi pentru noi "o piedica in calea cunoasterii lui

Dumnezeu".

Avaritia

Dupa Sfantul Maxim Marturisitorul "trei lucruri ne fac sa iubim argintii: iubirea de

placere, slava desarta si lipsa de credinta; dar cea mai rea dintre ele e lipsa de

credinta". Mai cu seama la acest al treilea motiv din urma se gandeste avva Evagrie

atunci cand spune ca demonul avaritiei sugereaza sentimentul de nesiguranta; Sfantul

Ioan Scararul numeste acest viciu o "idolatrie". Primejdiei avaritiei ii erau expusi mai cu

seama monahii solitari sau idioritmici, care erau ispititi de ea sub pretextul de a face

bine altora, de a imparti banii agonisiti ca milostenie, in vreme ce in realitate "e cu

neputinta ca iubirea sa coexiste la cineva impreuna cu





bogatiile".

Intristarea

Intristarea e definita de avva Evagrie drept frustrarea de o placere sau, de asemenea,

drept o urmare a maniei. Dupa obiectul acestei frustrari, se distinge intre "intristarea

dupa Dumnezeu", penthos-ul, si intristarea ca pacat, atunci cand, cum spune Ioan

Singuraticul, ea priveste "lucruri lumesti, adica atunci cand este trupeasca" .

Nu este rau mai amar decat intristarea, ea zdrobeste vointa, spune Sfantul Ioan

Hrisostom: "Ea ataca nu numai trupul, ci si sufletul insusi..., e un calau ce surpa

neincetat vigoarea sufletului". De aceea pe Olimpia, aceasta diaconita virtuoasa aflata

in preajma lui in vremea persecutiilor sale, o indeamna sa biruie "tirania descurajarii".

Avva Isaia spune ca duhul intristarii "pune in lucrare nenumarate uneltiri pana ce-ti ia

toata vigoarea".

Sfantul Ioan Hrisostom ii opune rabdarea crestina , avva Isaia ii opune plansul

(penthos), intristarea dupa Dumnezeu. Inaintea lui, avva Evagrie scria: "Cine fuge de

toate placerile lumii e o cetate de necucerit pentru demonul intristarii".

Despre intristare vorbesc mult autorii rusi. Sfantul Teofan Zavoratul stie ca mangaierilesi parasirile sunt etape pe calea vietii launtrice si de aceea stabileste reguli de conduita

pentru a le strabate cu folos duhovnicesc.

Mania

Definitia maniei drept "fierbere a partii irascibile" e atribuita de Seneca unor stoici, de

unde este reluata de avva Evagrie. E "o miscare impotriva celui ce ne-a nedreptatit sau

pare ca ne-a nedreptatit". Ca si in intristare, putem distinge aici o lucrare naturala a

irascibilitatii si o lucrare "contrara firii".

"Lucrarea proprie maniei - zice Sfantul Ioan Scararul - e aceea de a lupta impotriva

demonilor". Avva Evagrie vede in partea irascibila (thymos) o mare forta "ce surpa

gandurile (rele)". Mania nu trebuie deci revarsata asupra oamenilor. Totusi, Nicon de la

Muntele Negru ne sfatuieste sa actionam de la caz la caz: "Trebuie sa lucram dupa





intelegerea duhovniceasca si intelesul Sfintelor Scripturi, si anume cu o inima milostiva

si curata; a te infuria pentru lucruri trupesti e potrivnic evlaviei; dar trebuie sa fie

mustrata lipsa darurilor duhovnicesti". In opinia Sfantului Iosif Volokolamski, mania

trebuie indreptata si impotriva ereticilor, si in acest sens el comenteaza in mod curios

cuvantul psalmistului (4,5): "Maniati-va" impotriva ereticului, "dar nu pacatuiti" prin

pacatul nepasarii.

Mania are drept efect cresterea irascibilitatii (thymos), ceea ce, dupa avva Evagrie, ne

conduce la o stare demonica. El enumera patru semne ce urmeaza resentimentului:

mania face sufletul furios toata ziua, mai cu seama la rugaciune, ea ne inchipuie fata

celui care ne-a intristat, prilejuieste cosmaruri si spaime nocturne. Cel mai important

este insa faptul ca mania tulbura lucrarea normala a mintii care e contemplatia. Pentru

ca, aducerea-aminte a raului impiedica rugaciunea.

Asociata urii, mania face sa se nasca o falsa dorinta a vietii singuratice. Dimpotriva,

ospitalitatea, mijloc de reconciliere, calmeaza spiritele atatate. Sfantul Antonie cel Mare

ii sfatuia pe monahi "sa cugete statornic la ceea ce spune apostolul" la Efeseni 4,26:

"Soarele sa nu apuna peste mania voastra". Avva Dorotei crede ca mai intai trebuie

taiata radacina acestui viciu, si anume faptul de a te socoti mai presus decat aproapele

tau.

Avva Evagrie rezuma remediile acestui gand intr-o sentinta: "Cand partea irascibila etulburata, o linistesc psalmodia, rabdarea si milostenia".

Akedia

In Viata Sfantului Antonie cel Mare si sub condeiul lui Origen, termenul akedia isi

pastreaza inca sensul pe care il dadea uzul clasic: neglijenta, lipsa de interes (cf.

Psalmi 118,28; Isaia 61,3). Dar este incadrat de termeni ce orienteaza deja spre sensul

sau evagrian: lasitate, sentimentul de a fi abatut, intristarea etc. Avva Evagrie este, se

pare, cel dintai care a identificat demonul akediei cu "demonul amiezii" din Psalmi 90,6.

Avva Evagrie schiteaza un tablou extrem de pitoresc al monahului aflat prada akediei:

"Demonul akediei ce se numeste si "demonul amiezii", e cel mai apasator dintre toti

demonii; el il ataca pe monah pe la ceasul al patrulea si ii incercuieste sufletul pana la

ceasul al optulea. Mai intai il face sa vada soarele zabavnic la miscare sau chiar





nemiscat, ca si cum ziua ar fi de cincizeci de ceasuri. Apoi il sileste sa priveasca tinta

si neincetat la ferestre si sa sara afara din chilie sa vada cat mai e pana la ceasul al

noualea si sa priveasca in jur incoace si incolo: nu cumva e pe aproape vreunul din

frati? Ii insufla inca si ura fata de locul si chiar fata de viata sa, si fata de lucrul mainilor

facandu-l sa creada ca iubirea ar fi pierit dintre frati si nu mai e cine sa-l mangaie; iar

daca este in acele zile cineva care l-a intristat pe monah, demonul acesta adauga si

acest lucru la sporirea urii lui. Il face sa pofteasca alte locuri, in care sa poata gasi mai

usor cele trebuincioase si in care sa poata exercita un mestesug mai usor si prosper,

adaugand ca faptul de a bine-placea Domnului nu tine de un loc anume, caci s-a zis

doar ca Dumnezeirea poate fi adorata pretutindeni. De acestea leaga si amintirea celor

apropiati lui si a vietuirii lui de altadata, ii zugraveste o viata lunga in timp punandu-i

inaintea ochilor ponoasele ascezei, si isca toata uneltirea ca, parasind chilia, monahul

sa fuga de pe campul de lupta. Acestui demon nu-i urmeaza indata un alt demon; o

stare pasnica si o bucurie nespusa urmeaza sufletului dupa lupta".

Nu e usor de precizat diferenta intre akedie si intristare; traditia monastica rasariteana

le distinge subliniind o imprejurare speciala: akedia, asa cum o defineste avva Evagrie,

e legata de viata anahoretica, si se opune staruirii in chilie si vietii solitare. Pentru

Sfantul Ioan Scararul remediul ei cel mai eficace e acelasi ca si pentru intristare:

plansul (penthos).

Slava desarta

Biblia a stiut sa lege slava de valori morale si religioase. Dumnezeu este singurul

fundament solid al slavei (Psalmi 62,6.8). Deci slava este "desarta" atunci cand cauta

rasplata virtutilor in viata oamenilor. Ea creste o data cu progresul virtutilor, dar risipeste

valoarea lor.

"Gandul slavei desarte e un gand extrem de subtil si el se insinueaza cu usurinta in cel

ce izbandeste in virtutile lui, facandu-l sa vrea sa-si faca publice luptele si sa vaneze

slava de la oameni. El il face sa-si inchipuie demoni tipand, femei vindecate si o

multime atingandu-se de hainele lui; ii prezice si preotia, si-i aduce la porti oameni care

il cauta; iar daca nu vrea, il vor aduce legat fedeles. Si, asa, facandu-l infumurat in

nadejdi desarte, pleaca lasand sa-l ispiteasca fie demonul trufiei fie cel al intristarii,

care ii aduc si alte ganduri potrivnice nadejdilor lui; iar uneori il preda chiar si





demonului desfranarii pe el, care cu putin inainte era un preot sfant si fusese adus la

preotie legat fedeles".

O manifestare a vanitatii dezinvoltura excesiva cu oamenii.

Vanitatii sau slavei desarte trebuie sa ii opunem to apsefiston termen intraductibil care

concentreaza in el o multime de aspecte, insemnand a nu-ti acorda tie insuti, nici a

reclama de la altii, un sufragiu pentru o prioritate sau o distinctie oarecare, a consimti

la a nu fi nimic, "a te tagadui pe tine insuti", ceea ce presupune ca am ajuns "la

cunostinta", la contemplarea adevaratelor valori.

Mandria

Pentru Scriptura, trufia e mai cu seama viciul paganilor ispititi sa se opuna lui

Dumnezeu; e ceea ce exprima cuvintele generalului Holofren: "Cine e Dumnezeu daca

nu Nabucodonosor?" (Iudit 6,2). Uitarea de Dumnezeu se manifesta inca in slava

desarta; unii vad in aceasta o forma mai putin grava de mandrie. Majoritatea

rasaritenilor pastreaza insa distinctia evagriana; fundamentul ei este diferenta lucrurilor

pentru care e cautata stima, intr-un caz fiind vorba de "desertaciuni" (par frumos, voce

frumoasa etc.) care nu au valoare, iar in celalalt de darurile dumnezeiesti ale harului,

sfinteniei, pentru care se refuza insa "recunoasterea ajutorului lui Dumnezeu".

Demonul mandriei e plin de o indoita rautate - zice Sfantul Maxim Marturisitorul - cacisau indupleca pe monah sa-si puna in seama sa ispravile si nu in a lui Dumnezeu, Care

este si datatorul celor bune si ajutorul spre izbutirea in ele, sau, neputandu-l indupleca

la aceasta, ii insufla gandul sa-i dispretuiasca pe cei mai putin desavarsiti dintre frati".

Acest demon deci este primejdia celor desavarsiti. Patericul (Apophthegmata Patrum)

arata monahi care dupa o indelungata asceza au cazut ca urmare a mandriei in

nebunie.

Mandria sau trufia e cel mai mare dintre toate pacatele, explica Origen, principalul

pacat al diavolului; dupa Sfantul Ioan Hrisostom, el este "radacina, izvorul, tatal

pacatului". Dar el apare la sfarsit, atunci "cand patimile dorm", respectiv atunci cand

am reusit sa stapanim oarecum cele sapte vicii precedente.

Mandria e suprimata "daca-I atribuim lui Dumnezeu faptele noastre bune" si, in general,

prin smerenie: "Diavolul poate imita toate faptele bune pe care parem a le face, dar e





biruit cu adevarat de iubire si smerenie..."

Pentru ca e inversul laudei pe care omul o datoreaza lui Dumnezeu, blasfemia e semnul

prin excelenta al mandriei sau trufiei. Textele indica violenta acestui demon, care se

opune rugaciunii.

Radacina tuturor "gandurilor ": iubirea de sine

Sfantul Grigorie cel Mare vorbeste despre mandrie ca despre radacina tuturor viciilor.

Pentru Avva Evagrie, "primul dintre gandurile rele este cel al iubirii de sine, din ea

provin celelalte opt". Aceasta e invatatura comuna Parintilor rasariteni.

Etimologic, philautia inseamna iubire de sine. "Omul e prin fire prieten cu sine insusi; e

un lucru legitim!", zice Platon. Dar observa insa ca "in realitate... aceasta mare

prietenie pentru sine devine in fiecare din noi cauza tuturor pasilor gresiti". Pentru

Aristotel, exista doua philautiai: omul nobil ravneste pentru sine virtutea; omul cu

caracter josnic aspira spre bunurile materiale si placerile senzuale.

Pentru Filon Alexandrinul, philautia echivaleaza cu impietatea; cuvantul dobandeste un

sens din ce in ce mai peiorativ (cf. I Timotei 3,2). Sfantul Maxim Marturisitorul este

socotit pe drept cuvant marele dascal al philautiei. El o defineste drept "patima fata detrup", "afectiune irationala pentru trup". Optiunea fundamentala intre duh si placerile

simturilor este in sistemul sau moral optiunea intre fericire si placere. Cel ce se iubeste

pe sine este "iubitor de sine insusi impotriva lui insusi". De la philautia se trece la

cautarea placerii senzuale si, trecand astfel prin toate viciile, pana la mandrie.

Voia proprie

Ca si philautia "voia proprie", voia trupeasca, rea, vicleana, desteptaciunea proprie, e o

dorinta impotriva adevaratei naturi a omului. Putini autori in istoria spiritualitatii crestine

au semnalat cu atata insistenta primejdia voii proprii cum a facut-o avva Dorotei din

Gaza. El insista asupra necesitatii de a demola acest "zid de arama intre om si

Dumnezeu", aceasta "piatra de poticneala", a carei descriere ne-o ofera. Ea nu este

nici facultatea de a voi, nici propriu-zis vorbind un act al vointei opus concupiscentei,

ca la Clement Alexandrinul, ci miscarea pasionala ce urmeaza gandului rau (logismos).





E o inclinare, o afectiune patimasa, dorinta ce se iveste indata dupa reprezentare sau

inchipuire (imaginatie).

Voii proprii ca motor prim i se adauga "indreptatirea de sine", "pretentia de dreptate". In

loc de a reteza aceasta atractie ce urmeaza gandului (logismos), cel ce "isi face voia

proprie" gaseste o confirmare, o sustinere in vreun verset al Scripturii sau in vreo

sentinta a Parintilor, ceea ce ii creeaza aparenta de a fi pe calea cea dreapta. "Daca

insa indreptatirea isi gaseste un reazem in vointa, atunci lucrurile se intorc rau pentru

om".

Tomas Spidlik

Îmi place Fii primul dintre prietenii tăi căruia să-i placă asta.


crestinortodox ro/ /cele-ganduri-68836 9

Cele Opt Ganduri

Documents

Transcript of Cele Opt Ganduri