Cea mai mare

pierdere

Milburn Cockrell

de Milburn Cockrell

Titlu original: The Loss of the Soul De Milburn Cockrell Traducător: Alexandru Chivăran Editor: Raul Enyedi Grafică: Aurel Miclea Jr.

Ediţia a III-a, 2012

Cea mai mare pierdere

„Şi ce ar folosi unui om să câştige toată lumea, dacă şi-ar pierde sufletul? Sau ce ar da un om în schimb pentru sufletul său?” – Evanghelia după Matei, 16:26

„Şi ce ar folosi unui om să câştige toată lumea, dacă s-ar prăpădi sau s-ar pierde pe sine însuşi?”– Evanghelia după Luca, 9:25

Domnul nostru Isus Cristos a învăţat ceea ce nici un alt învăţător nu a învăţat vreodată – valoarea extraordinară a sufletului uman. El a învăţat că sufletul omului este nepreţuit. A afirmat că fiecare suflet este răspunzător înaintea lui Dumnezeu pentru tot ce gândeşte şi simte, pentru tot ce spune şi face. Cristos a avertizat oamenii despre marele pericol de a-şi pierde sufletele.

Noi ştim din Scriptură că sufletul omului are o valoare incomensurabilă. Nici o sumă de bani nu-i poate exprima valoarea. Depăşeşte puterea cuvintelor. Dacă ar fi să judecăm după comportamentul oamenilor, am putea trage concluzia că sufletul nu are nici cea mai mică valoare. Orice altceva pare să ocupe atenţia omenirii cu excepţia salvării propriilor suflete.

Fiecare om are un suflet

Ce este un suflet? Este partea imaterială, cea mai bună şi mai nobilă a omului, fiind diferită de trup. Este partea nemuritoare a omului care îl aseamănă cu îngerii şi cu Dumnezeu, care sunt spirite. Vorbind despre nemurirea sufletului, Isus Cristos a spus: „Nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, dar care nu pot ucide sufletul; ci temeţi-vă mai degrabă de Cel ce poate să piardă şi sufletul şi trupul în gheenă” (Evanghelia după Matei, 10:28). Luca Îl menţionează spunând: „…Să nu vă temeţi de cei ce ucid trupul, şi după aceea nu mai pot face nimic” (Evanghelia după Luca, 12:4).

Domnul Isus Cristos spune că omul poate să meargă până acolo încât să ucidă trupul, dar aici puterea lui încetează. Cristos face o distincţie clară între starea trupului şi starea sufletului. Starea sufletului nu ar fi diferită la moarte de cea a trupului dacă sufletul ar dormi după moarte la fel ca acesta. Isus Cristos a învăţat că un suflet poate fi pierdut, dar nu anihilat.

Sufletul trăieşte mai mult decât trupul şi este superior acestuia. Când Rahela a murit la naşterea lui Beniamin, s-a spus că „…îşi dădea… sufletul…” (Geneza, 35:18). Vedem aici că moartea este plecarea sufletului din trup în lumea spiritelor. Când Ilie a vrut să învie copilul mort, el s-a rugat: „Doamne, Dumnezeule, Te rog, fă să se întoarcă sufletul copilului în el!” (1 Împăraţi, 17:21). Şi Dumnezeu a răspuns rugăciunii lui Ilie, „…şi sufletul copilului s-a întors în el şi a înviat” (versetul 22). Vedem din nou aici că sufletul a părăsit trupul la moarte şi a existat separat de el. Aceasta dovedeşte nemurirea sa.

Apoi vedem că sufletul nemuritor s-a întors în trupul copilului, care a înviat. Dacă sufletul poate exista separat de trup, înseamnă că nu este identic cu trupul.

Puterile şi proprietăţile sufletului sunt uimitoare. Sufletul îşi păstrează puterile chiar când trupul este mut i l a t sau d is t rus . Aceas ta demons t rează superioritatea sa faţă de trup. Sufletul este capabil de gândire şi meditaţie, materia nu este capabilă. Are puterea să contemple atât fiinţa lui Dumnezeu cât şi stăpânirea Sa asupra lumii. Sufletul este capabil de a se bucura de prietenia cu Dumnezeu şi de a răspunde dragostei Sale.

Trupul este casa sufletului (A doua epistolă a lui Pavel către Corinteni, 5:1; Iov, 4:19). Trupul este comparat cu o casă, iar sufletul cu cel care o locuieşte. Omul este mai nobil decât casa pe care o locuieşte, la fel şi sufletul este mai nobil decât trupul. Trupul este haina sau îmbrăcămintea sufletului (A doua epistolă a lui Pavel către Corinteni 5:2-4) şi ştim că trupul este mai mult decât îmbrăcămintea (Evanghelia după Matei, 6:25). La fel cum hainele valorează mai puţin decât trupul, tot aşa trupul este mai puţin valoros decât sufletul pe care îl acoperă. Trupul este un templu în care sufletul I se închină lui Dumnezeu (A doua epistolă a lui Pavel către Corinteni, 5:1, A doua epistolă a lui Petru, 1:14), iar un închinător este mai vrednic de cinste decât locul închinării (Epistola către Evrei, 3:3). Tot aşa, sufletul este mai vrednic de cinste decât trupul.

Sufletul se poate pierde În textul nostru, Isus Cristos a spus că omul „poate

să-şi piardă sufletul”. Păcatul este ceea ce cauzează pierderea sufletului: „Sufletul care va păcătui acela va muri” (Ezechiel, 18:4, 22). Isaia, 3:9 declară: „Înfăţişarea feţei lor mărturiseşte împotriva lor, şi, ca sodomiţii, îşi dau pe faţă nelegiuirea, fără să o ascundă. Vai de sufletul lor, căci îşi pregătesc rele!” Păcătuirea împotriva lui Dumnezeu este ceea ce ruinează sufletul şi-l face să fie izgonit dinaintea lui Dumnezeu. Păcatul este ceea ce face ca sufletul să fie nesuferit în ochii Dreptăţii Divine.

Un suflet este pierdut când este separat de Dumnezeu şi harul Său, găsindu-se sub bestemul şi mânia Sa. „Şi va da mânie şi urgie celor ce, din duh de gâlceavă, se împotrivesc adevărului şi ascultă de nelegiuire. Necaz si strâmtorare va veni peste orice suflet care face răul” (A doua epistolă a lui Pavel către Romani, 2:8-9). Aceste cuvinte ale lui Pavel exprimă moartea a doua si tortura Iadului. Aceasta reprezintă situaţia viitoare a fiecărui suflet păcătos de pe pământ, dacă pentru păcatele lui nu există o răscumpărare prin sângele lui Cristos.

Un suflet este pierdut când i se interzice intrarea în Rai şi este trimis în Iad. În Evanghelia după Luca, 9:25, Isus Cristos a numit aceasta pierderea sinelui. În Evanghelia după Matei 23:33, Cristos a spus că păcătoşii care nu se căiesc nu pot scăpa „de pedeapsa gheenei”. Un suflet este pierdut când este exclus din lumină, pace si odihnă. Despre sufletele pierdute ale celor păcătoşi, Iov a spus că „bâjbăie prin întuneric, şi

nu văd desluşit…” (Iov, 12:25). Iar cât priveşte starea prezentă şi viitoare a celor păcătoşi, Isaia a spus: „‚Cei răi n-au pace’, zice Dumnezeul meu” (Isaia 57:21). Despre închinătorii la fiară este scris: „…nici ziua, nici noaptea nu au odihnă” (Apocalipsa, 14:11).

Un suflet este pierdut când va „avea ca pedeapsă o pierzare veşnică de la faţa Domnului şi de la slava puterii Lui” (A doua epistolă a lui Pavel către Tesaloniceni, 1:9). Este pierdut când i se spune de către Cristos: „…Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic, care a fost pregătit diavolului şi îngerilor lui!” (Evanghelia după Matei, 25:41).

Dacă sufletul este pierdut, este doar din vina păcătosului

Cristos nu a spus că El va pierde nişte suflete dedicate Lui. Mai degrabă, El a vorbit despre om ca pierzându-şi singur „propriul suflet”. Omul este acela care pierde. Omul nu poate pierde sufletele altora, nu poate face mai mult decât să-şi piardă „propriul suflet”.

Omul care îşi pierde sufletul se pierde pe sine. Cineva îşi poate pierde familia şi averea iar în timp să le recâştige. Dar dacă îşi pierde sufletul, nu şi-l mai poate recâştiga niciodată. Cel care s-a pierdut pe sine nu mai este propriul său stăpân. Este în mâna Dreptăţii Divine. Ce mare durere este pentru un om să realizeze că şi-a pierdut sufletul, partea cea mai importantă a fiinţei lui, că s-a pierdut pe el însuşi! Înţelegerea groaznicei pierderi îl determină să se auto-tortureze.

Ce îngrozitoare este pierderea sufletului! Este privarea de tot binele şi excluderea de sub protecţia lui Dumnezeu. Înseamnă suferirea răsplăţii pentru faptele tale, a fi lăsat în propria ruşine, a fi dat chinurilor împreună cu diavolul şi cu o conştiinţă vinovată. Pe scurt, înseamnă a fi înghiţit de cele mai îngrozitoare mizerii pe care un Dumnezeu sfânt şi drept poate cu dreptate să le toarne peste sufletul unui om păcătos.

Când un om îşi pierde sufletul, el suferă o pierdere veşnică, pentru că o dată pierdut, sufletul nu mai poate fi găsit niciodată. Izgonirea sa de la Dumnezeu este veşnică şi focul pe care îl suferă este unul veşnic. Mai degrabă ai putea număra picăturile de apă din mare sau firele de nisip de pe mal decât să numeri milioanele şi milioanele de ani pe care un suflet condamnat le suferă în iazul de foc. Persoana care şi-a pierdut sufletul nu poate spune niciodată că este la jumătatea drumului suferinţelor sale, pentru că unde nu există sfârşit, acolo nu există nici mijloc (Epistola lui Iuda, 7).

Omul îşi pierde sufletul făcând ceea ce este distructiv pentru acesta: „Dar cel ce comite adulter cu o femeie este un om fără minte, cel ce face aşa ceva îşi nimiceşte sufletul” (Proverbe, 6:32, Traducerea Trinitarian Bible Society, Londra, 2002). Înţelepciunea Divină spune în Proverbe, 8:36: „Dar cel ce păcătuieşte împotriva mea îşi vatămă sufletul său; toţi cei ce mă urăsc pe mine, iubesc moartea.” Toate formele de depravare sexuală şi păcatele de orice fel sunt distructive pentru sufletul uman. O astfel de persoană poate spune că nu-şi poate stăpâni poftele arzătoare, dar va descoperi că va fi mai imposibil să stăpânească focul care nu va fi stins

niciodată. Îşi va ruina, din proprie dorinţă, sufletul. Sângele său este deasupra capului său (Osea, 13:9).

Un suflet valorează mai mult decât lumea

Adună teren după teren, oraş după oraş şi ţară după ţară, totuşi un singur suflet valorează mai mult decât toate acestea. Un singur suflet este mai valoros decât tot aurul din Fort Knox, Kentucky.[notă: Fort Knox, Kentucky este locul în care este depozitată cea mai mare parte a rezervei federale de aur a Statelor Unite.] Ia toate plăcerile pe care această lume le are de oferit, şi totuşi un singur suflet are o valoare mai mare decât toate. Câştigă titluri sau faimă până te vor aplauda toţi, dar un singur suflet este mai preţios decât toate acestea. Mergi dincolo de pământ, adună soarele, luna şi stelele pentru tine, dar toate acestea nu valorează cât un suflet.

Să presupunem că un om ar putea câştiga toată lumea şi ar fi stăpânul ei. Un astfel de om nu ar putea să se bucure de ea nici dacă ar avea-o pentru propria-i plăcere. Omul poate fi doar într-un singur loc odată. Poate călători o distanţă limitată pe zi, se poate bucura de o cantitate limitată de mâncare fină, poate fi într-o singură maşină la un moment dat… Un asemenea nebun se va omorî pe sine în câteva săptămâni. Sănătatea sa nu va îndura asemenea posesiuni. Mai rău chiar, la ce ar folosi o lume întreagă unui om care va trebui să o părăsească?

Câştigarea lumii înseamnă de multe ori pierderea sufletului

Lumea prezintă omul cu limbaj fin, speranţe

promiţătoare, averi dobândite uşor şi onoruri pompoase. Dorinţa acestor lucruri ale lumii îi face pe oameni să se irosească şi să se distrugă pe ei înşişi pentru a avansa, a se bucura de plăcere, a strânge bogăţii şi a le înmulţi. Pentru a obţine aceste lucruri, oamenii îşi vor ruina trupurile şi sufletele. La sfârşit, asemenea oameni vor descoperi că nu au fost decât nişte hamali care au dus, pe un spate epuizat, cât a fost ziua de lungă, o mare povară de bogăţie şi faimă. Apoi, când soarele vieţii le va apune, ei vor fi aruncaţi într-un mormânt întunecos şi într-un iad în flăcări, cu umărul sângerând şi cu o conştiinţă chinuită.

Prosperitatea lumească a ruinat multe suflete. „Şi le-a spus pilda aceasta: ‚Ţarina unui om bogat rodise mult. Şi el gândea în sine, şi zicea: ,Ce voi face? Fiindcă nu mai am loc unde să-mi stâng rodurile.’ ,Iată’, a zis el , ,ce voi face: îmi voi strica grânarele, şi voi zidi altele mai mari; acolo voi strânge toate rodurile si toate bunătăţile mele; şi voi zice sufletului meu: «Suflete, ai multe bunătăţi strânse pentru mulţi ani; odihneşte-te, mănâncă, bea si veseleşte-te»’. Dar Dumnezeu i-a zis: ,Nebunule! Chiar în noaptea aceasta ţi se va cere înapoi sufletul; şi lucrurile, pe care le-ai pregătit, ale cui vor fi?’ Tot aşa este şi cu cel ce îşi adună comori pentru e l , ş i n u s e î m b o g ă ţ e ş t e f a ţ ă d e Dumnezeu’” (Evanghelia după Luca, 12:16-21).

Acest fermier bogat a uitat de Dumnezeu şi de sufletul său. Şi-a imaginat că roadele şi bunurile sale vor hrăni sufletul său nemuritor. Un Dumnezeu al judecăţii scurtează însă anii săi de plăcere anticipată. El a cerut sufletul pe care acest nebun bogat l-a neglijat, l-a corupt şi l-a ruinat. Bogatul merge pentru a sta înaintea lui Dumnezeu cu un suflet pierdut, pierdut datorită încercării de a câştiga lumea (Întâia epistolă a lui Pavel către Timotei, 6:9-10).

De ce oare oamenii îşi asigură vieţile şi proprietăţile, dar sunt aşa neglijenţi cu sufletele lor? Ce nebunie să aduni comori şi să le pierzi, să-ţi pierzi sufletul, Raiul şi pe Dumnezeu. Milionarii acestui veac sunt cerşetorii eternităţii (Evanghelia după Luca, 16:23).

Pierderea sufletului este aşa de mare încât câştigarea întregii lumii nu o poate înlocui

Toţi oamenii din această lume şi îngerii din Rai nu pot salva un suflet, nu-i pot da viaţă eternă, nu pot deschide porţile Raiului, nu pot închide porţile Iadului, nu pot îmbogăţi o persoană înaintea lui Dumnezeu. Ah, lume deşartă! eşti o recompensă săracă pentru pierderea lui Cristos şi a Raiului! Oh, sărac suflet pierdut, tu ai bogăţiile pământului, dar ai pierdut comorile Raiului. Ai plăcerile lumii, dar nu ai să bei niciodată din râurile plăcerilor lui Dumnezeu. Ai onoarea oamenilor, dar vei primi ruşine veşnică de la Dumnezeu.

Lumea promite mai mult decât poate da. În timp ce dumnezeul acestei lumi îţi împlineşte fanteziile, mâinile

sale sunt asupra comorilor tale, jefuindu-te de propriul tău suflet. A câştiga lumea pierzându-ţi sufletul este câştigul unui nebun. Un astfel de om este cel mai mare falit! Când va ajunge să-şi calculeze conturile, să compare profitul cu pierderea, el va constata că a fost păcălit de marele înşelător.

Domnul nostru a întrebat: „Ce va da un om pentru sufletul său?” (Evanghelia după Marcu, 8:37) Ce nu ar da în schimbul salvării sufletului său la marele tron al judecăţii? Ar schimba bucuros viciile sale cu virtutea şi păcatele cu marea salvare, dar nu se poate. Fără îndoială, el ar fi dispus să dea chiar mai mult, dar atunci va fi prea târziu, fiindcă nici un schimb nu va putea fi făcut. Odată ajuns în iad, nici cea mai mare răscumpărare nu-l poate scoate pe om din acel loc îngrozitor. În solemnitatea unui astfel de ceas, omul realizează că este cel mai mare nebun din lume.

Concluzie

Evanghelia este revelaţia unui remediu suveran, pus la dispoziţie de Dumnezeu, prin Cristos, pentru salvarea sufletului omului. Aceasta determină persoana să vadă că păcatele îi sunt negre ca iadul, devenind conştientă că păcatul i-a ruinat sufletul şi că prin el însuşi, sufletul său va fi cu siguranţă pierdut. Singura cale de scăpare este de a-i încredinţa sufletul său lui Cristos (Întâia epistolă a lui Petru, 4:19). Pavel a făcut lucrul acesta cu încrederea că Cristos poate să păstreze sufletul său în siguranţă până la ziua judecăţii, şi îl va păstra cu

adevărat, „…dar nu mi-e ruşine, căci ştiu în cine am crezut. Şi sunt încredinţat că El are puterea să păzească ce i-am încredinţat până în ziua aceea” (A doua epistolă a lui Pavel către Timotei, 1:12).

Răscumpărarea sufletului este de mare preţ (Psalmul 49:8). Pierderea acestui excelent lucru este nespus de mare. Acesta este un bun motiv pentru oameni să aibă grijă cui încredinţează sufletele lor pentru învăţare şi călăuzire.

Nu fă pe ipocritul în religie. Fii ceea ce spui că eşti, fiindcă unde este ipocritul când „…îi taie Dumnezeu firul vieţii, când îi ia sufletul…” (Iov 27:8).

Lasă ca sufletul să îţi fie prima şi cea mai importantă preocupare! Dumnezeu singur poate salva şi păstra sufletul. Strigă zi şi noapte dacă eşti distrus, păcătosule drag, „Păzeşte-mi sufletul, şi scapă-mă! Nu mă lăsa să fiu dat de ruşine când mă încred în Tine!” (Psalmul 25:20). Crede cu toată inima ta Evanghelia lui Cristos şi primeşte, ca sfârşit al credinţei tale, mântuirea sufletului tău (Întâia epistolă a lui Petru, 1:9).

********************

Ce este Evanghelia? de Raul Enyedi

Cuvântul „Evanghelie” provine din limba greacă şi înseamnă „veste bună”. Conţinutul acestei veşti este clar arătat în Scriptură: „Vă fac cunoscut, fraţilor Evanghelia, pe care v-am propovăduit-o, pe care aţi primit-o, în care aţi rămas, şi prin care sunteţi mântuiţi, dacă o ţineţi aşa după cum v-am propovăduit-o; altfel, degeaba aţi crezut. V-am învăţat înainte de toate, aşa cum am primit şi eu: că Cristos a murit pentru păcatele noastre, după Scripturi; că a fost îngropat şi a înviat a treia zi, după Scripturi” (Întâia epistolă a lui Pavel către Corinteni, 15:1-3).

Acesta este singurul mesaj care, crezut, deschide porţile Raiului. Evanghelia nu îţi vorbeşte despre faptele sfinţilor, despre ritualuri bisericeşti sau importanţa Bisericii în mântuire. Evanghelia nu îţi spune ce fapte trebuie tu să faci pentru a fi mântuit. Evanghelia îţi vorbeşte despre Isus, fiindcă în nimeni altul nu este mântuire (Faptele Apostolilor, 4:12). El este singura cale! Evanghelia vorbeşte despre ceea ce a făcut El pentru mântuirea oamenilor! Omul nefiind în stare să contribuie la mântuire, mesajul, vestea mântuirii este numită „Evanghelia harului lui Dumnezeu” (Faptele Apostolilor, 20:24), harul însemnând un dar sau un favor acordat gratuit cuiva, fără ca persoana ce îl primeşte să aibă vreun merit. Ai crezut tu Evanghelia pentru salvarea sufletului tău?

Cine suntem noi?

Noi suntem descendenţii primei adunări pe care Domnul Isus Cristos a zidit-o în timpul lucrării Sale pământeşti. Înaintaşii noştri au existat în toate veacurile printre montanişti, novaţieni, donatişti, paulicieni sau waldenzi, fiind cunoscuţi în general sub numele de anabaptişti. Noi insistăm asupra doctrinei şi practicii biblice, credem în independenţa fiecărei adunări baptiste nou testamentare şi în separarea acesteia faţă de stat şi de orice organizaţie religioasă omenească (cum ar fi denominaţiile, comunităţile, uniunile de biserici, etc).

Pentru informaţii suplimentare şi catalogul publicaţiilor noastre gratuite

contactaţi-ne la următoarea adresă:

Adunarea baptistă „Harul Suveran” str. Izvor nr. 3

Bocşa, Caraş-Severin 325300

sau

e-mail: raule@xnet.ro

tel. 0721 262 013

http://adunareaharulsuveran.wordpress.com www.abaptistvoice.com

EXEMPLAR GRATUIT