Contul de profit si pierdere - Forme de exprimare a performanţelor intreprinderii

Cuprins

Introducere

1. Reflectarea performanţei financiare pe baza contului de profit şi pierdere

1.1. Formatul contului de profit şi pierdere conform referenţialului britanic

1.2. Formatul contului de profit şi pierdere conform referenţialului american

1.3. Formatul contului de profit şi pierdere conform referenţialului national

2. Sistemul de indicatori folositi in evaluarea performantelor

2.1. Soldurile intermediare de gestiune (SIG)

2.2. Rentabilitatea2.2.1. Analiza profitului

2.2.2. Analiza ratelor de rentabilitate

2.3 Profitabilitatea

Concluzii

Bibliografie

Contul de profit si pierdere forme de exprimare a performantelor intreprinderii

Introducere

Performanţele obţinute de o întreprindere sunt informaţii preţioase pentru majoritatea utilizatorilor, fiind esenţiale în economiile bazate pe investiţii private.

1

Conceptul de performanta se intalneste in literatura de specialitate cu diferite sensuri, de exemplu: succe, rezultat al unei activitati, actiune.1

In domeniul economic, conceptul de performanta acopera acceptiuni diferite, cum ar fi : crestere, rentabilitate, productivitate, randament.2

Furnizarea de informaţii despre rezultatele obţinute de întreprindere în urma desfăşurării activităţii sale pentru îndeplinirea obiectului său de activitate revine situaţiilor financiare anuale ale întreprinderii.

Prin intermediul acestora sunt oferite informaţii unei sfere largi de utilizatori cum ar fi : investitorii, actuali sau potenţiali, salariaţii, creditorii, furnizorii şi alţi creditori comerciali, clienţii, conducătorii întreprinderilor respective, care vor lua decizii economice bazate pe analiza acestor informaţii.

Nevoile informaţionale ale fiecărei categorii de investitori se concretizează astfel :investitorii vor evalua posibilităţile de cumpărare, vânzare sau păstrare a acţiunilor întreprinderii; salariaţii vor avea informaţii privind stabilitatea şi profitabilitatea întreprinderii luând decizii privind considerarea altor oportunităţi profesionale sau schimbarea locurilor de muncă; creditorii vor determina capacitatea de plată a întreprinderii stabilind majorarea, reducerea sau păstrarea în continuare a nivelului creditelor şi împrumuturilor acordate; furnizorii şi ceilalţi creditori comerciali vor evalua gradul de solvabilitate al întreprinderii pronunţându-se asupra iniţierii de noi legături comerciale, acordarea sau anularea facilităţilor comerciale; clienţii vor lua decizii privind cumpărarea produselor firmei şi colaborări pe termen lung, iar conducătorii întreprinderii iau decizii privind operaţiunile pe care urmează să le întreprindă pentru bunul mers al întreprinderii.

Majoritatea informatiilor cerute de utilizatorii de informatii sunt cuprinse in contul de proft si pierdere, iar cu cat acesta este mai detaliat, cu atat va fi mai transparent pentru utilizatorul informatiei financiare. In cadrul contului de profit si pierdere, componentele sale sunt trecute intr-o anumita ordine, si in lucrarea de fata voi prezenta diferite modele ale contului de profit si pierdere in conformitate cu referentialul national, britanic si american si sistemul de indicatori folositi in evaluarea performantelor intreprinderii.

1. Reflectarea performanţei financiare pe baza contului de profit şi pierdere

Contul de profit si pierdere face parte dintre situatiile financiare de sinteza, care masoara performantele activitatii unei firme in cursul unei perioade date si este principalul document folosit pentru reflectarea performanţelor financiare deoarece

1 Annick Bourgnigon, Peut-on definer la performance?, Revue Francaise de Comptabilite, 19952 Bernard Colasse, Analyse financiere d’enterprise, Editura La Decouverte, Paris, 1999, pag. 23

2

furnizează informaţiile necesare, pe de o parte, evaluării performanţelor, iar pe de altă parte, determinării riscului fluxurilor de numerar.

Pe baza informaţiilor reflectate de contul de profit şi pierdere se realizează o analiză a performanţelor întreprinderii, se calculează o varietate de indicatori, fie într-un anumit moment în timp, urmând apoi interpretarea lor prin comparaţii, fie în timp, dar corelaţi cu anumite procedee statistice.

În ţările anglo-saxone, unde Bursele de valori au un rol mai mare decât cele din Europa Continentală, este vorba mai puţin de a măsura un patrimoniu decât de a ajuta în luarea deciziilor de către terţi şi deci de a anticipa performanţele viitoare. Într-o logică de piaţă, valoarea unei întreprinderi sau mai degrabă a unei activităţi nu mai este calculată ca suma valorilor elementelor aferente poziţiei financiare, ci este determinată prin capacitatea sa de a genera beneficii. Bilanţul pierde astfel din interesul său în favoarea contului de profit şi pierdere, care traduce mai bine această aptitudine. Astfel, rezultatul net nu mai exprimă o variaţie a poziţiei financiare, îmbogăţire sau sărăcire, ci devine un indicator de performanţă. Contul de profit şi pierdere este situaţia financiară care filmează cauzele normale şi accesorii ale gestiunii în intervalul de timp care este exerciţiul financiar şi care fotografiază efectele aceloraşi cauze asupra situaţiei întreprinderii la sfârşitul exerciţiului financiar3.

În continuare am prezentat modelele şi schemele de cont de profit şi pierdere în viziunea, anglo-saxonă, americană si naţională.

1.1. Formatul contului de profit şi pierdere conform referenţialului britanic

Contul de profit şi pierdere întocmit de societăţile britanice este prezentat sub formă de listă. Cifra de afaceri este principalul venit înregistrat în contul de profit şi pierdere. Cheltuielile de exploatare sunt grupate în general după funcţiile întreprinderii, însă o analiză a cheltuielilor din exploatare pe categorii de activităţi este comunicată în anexă. Situaţiile financiare sunt simplificate la extrem, detalierea elementelor din situaţiile financiare realizându-se în anexă.

Standardul IFRS 3 Reporting Financial Performance (1992) a realizat o revoluţie în prezentarea performanţei întreprinderilor din Marea Britanie Componentele performanţei sunt considerate următoarele:

1) rezultatul activităţilor continue (results of continuing operations);2) rezultatul activităţilor întrerupte (results of discontinued operations);3) profitul sau pierderea realizat(ă) cu ocazia cedării sau încheierii unor activităţi,

costurile reorganizărilor sau restructurărilor fundamentale, precum şi profitul sau pierderea din cedarea activelor fixe;

3 N. Feleagă, Dincolo de frontierele vagabondajului contabil, Ed. Economică, Bucureşti, 1997.

3

4) elementele extraordinare.Standardul foloseşte atât noţiunea de element excepţional, cât şi pe cea de element

extraordinar. Elementele excepţionale sunt elemente semnificative, provenite din tranzacţii şi evenimente curente, a căror mărime sau al căror efect impune prezentarea lor în scopul respectării imaginii fidele, în contul de profit şi pierdere, elementele excepţionale (diferite de cele de la punctul 3) se însumează cu cheltuielile sau veniturile similare din activitatea curentă şi, de regulă, sunt detaliate în note. Pe de altă parte, elementele extraordinare se caracterizează printr-un grad înalt de anormalitate, provin din tranzacţii sau evenimente care nu se încadrează în activitatea curentă şi nu sunt aşteptate să reapar FRS 3 a avut drept consecinţă dispariţia acestui rând din conturile de profit şi pierdere ale întreprinderilor britanice. Contul de profit şi pierdere trebuie să permită pieţelor financiare să stabilească previziuni asupra performanţei viitoare a întreprinderii, şi, prin urmare, un eveniment care contribuie puternic la profitul sau pierderea exerciţiului şi care probabil nu se va reproduce trebuie să fie comunicat utilizatorului de conturi pentru ca previziunile stabilite pe baza contului de profit şi pierdere să fie fiabile. Este motivul pentru care astfel de elemente sunt prezentate separat în categoria elementelor excepţionale.

FRS 3 cere prezentarea distinctă în contul de profit şi pierdere a activităţilor abandonate, precum şi a câştigurilor şi pierderilor obţinute din vânzarea sucursalelor sau societăţilor asociate. SSAP 3 Earnings per Share tratează rezultatul pe acţiune care se calculează pornind de la rezultatul net.

Totuşi, analiştii financiari utilizează pentru evaluarea întreprinderilor rezultatul înaintea elementelor excepţionale care sunt consecinţa cesiunii filialelor şi a activelor imobilizate.

FRS 22 Earnings per Share (identic cu IAS 33 Rezultatul pe acţiune impune prezentarea în contul de profit şi pierdere a câştigului pe acţiune de bază şi diluat aferent rezultatului net, dar şi pe cel corespunzător profitului sau pierderii din activităţile continue. Câştigul pe acţiune de bază şi diluat aferent profitului sau pierderii din activitatea întreruptă poate fi raportat în contul de profit şi pierdere sau în notele la situaţiile financiare.

FRS 3 prevede şi întocmirea unei situaţii de reconciliere a rezultatului obţinut în condiţiile în care întreprinderea şi-a reevaluat imobilizările corporale cu profitul sau pierderea care s-ar fi obţinut în costuri istorice. Rolul acestei situaţii este acela de a permite comparabilitatea între situaţiile financiare ale întreprinderilor care au optat pentru reevaluarea imobilizărilor corporale şi situaţiile financiare ale întreprinderilor care le-au menţinut la cost istoric. Această notă trebuie prezentată în anexe şi nu are echivalent în practica internaţională. Informaţiile trebuie prezentate doar dacă diferenţele între cele două rezultate sunt semnificative. Diferenţele pot avea drept cauze:

dacă activele sunt reevaluate, amortizarea este bazată pe valoarea reevaluată;

dacă activele nu ar fi fost reevaluate, amortizarea s-ar fi bazat pe

4

costul istoric; dacă activele sunt vândute, profitul este diferenţa dintre preţul de

vânzare şi valoarea contabilă reevaluată, în timp ce pentru activele evaluate la cost profitul este mai mare deoarece reprezintă diferenţa între preţul de vânzare (acelaşi) şi valoarea contabilă istorică (mai mică).

Analiza performanţei economico-financiare, precum şi analiza rentabilităţii întreprinderii se realizează pe baza contului de rezultate „profit şi pierdere” având rolul de a arăta modul de formare a rezultatului net al exerciţiului prin compararea efectelor economice (veniturile obţinute) cu eforturile economice (cheltuielile angajate). Contul de rezultate al exerciţiului furnizează date care pot fi analizate pentru a obţine indicatori necesari gestiunii, prin intermediul Tabloului soldurilor intermediare de gestiune.Solduri Intermediare de Gestiune, SIG, de tip anglo-saxon le-am prezentat in tabelul de mai jos.

Indicator/ Subindicatori Relaţia de calcul

CIFRA DE AFACERI (CA)Ø Rezultat înainte de plata

dobânzilor, impozitului pe profit şi amortizării

EBITDA = Earnings Before Interest, Taxes, Depreciation and Amortization (marjă asupra cheltuielilor variabile)

CA – Cheltuieli variabile de exploatare

Ø Rezultat înainte de plata dobânzilor şi a impozitului pe profit = RE

EBIT – Earnings Before Interest and Taxes

EBITDA – Cheltuieli cu amortizarea si provizioanele

Ø Rezultat înainte de plata impozitului pe profit = RB

EBT = Earnings Before taxes

EBIT – Cheltuieli cu dobânzile

Rezultat net = RN EBT – Impozit pe profit

Avantajul acestei metode constă în flexibilitate şi timp scurt pentru aplicare, dar marele dezavantaj, este cel al superficialităţii şi implicit reducerea considerabilă a imaginii întreprinderii.

Pe baza Soldurilor Intermediare de Gestiune caracteristice activităţii de exploatare se calculează în „cascadă” indicatorii care caracterizează rentabilitatea entităţii :

5

- Excedentul brut din exploatare; - Rezultatul din exploatare;

- Rezultatul financiar; - Rezultatul curent;

- Rezultatul extraordinar, - Rezultatul brut;

- Rezultatul net.

În Regatul Unit legile fiscale au un efect mic asupra metodelor contabile. De exemplu: societăţile britanice pot opera deduceri fiscale autorizate de lege fără a le contabiliza. Se ajunge astfel ca bilanţul contabil să fie diferite de cel fiscal. Imaginea fidelă, ca principiu dominant al contabilităţii britanice, garantează o anumită libertate contabilului în elaborarea conturilor.

Amortizările contabile trebuie să fie reintegrate pentru determinarea rezultatului fiscal. În ceea ce priveşte evaluarea stocurilor, metoda “ultimul intrat, primul ieşit” este interzisă, fiind aplicată metoda “primul intrat, primul ieşit” care corespunde cerinţelor principiului imaginii fidele. Sistemul fiscal britanic nu operează cu provizioane pentru pierderi de schimb valutar. Datoriile şi creanţele în monede străine sunt convertite la nivelul cursului de închidere, iar diferenţele de curs afectează rezultatul.

1.2. Formatul contului de profit şi pierdere conform referenţialului american

Organismul de normalizare american, FASB (Financial Accounting Standard Board) a considerat că flexibilitatea este mai importantă decât standardizarea situaţiilor financiare şi de aceea nu au stabilit un format pentru contul de profit şi pierdere al societăţilor.

Contul de profit si pierdere in literatura de specialitate americana este definit ca fiind o situaţie financiară care rezumă veniturile, costurile şi cheltuielile suportate în timpul unei anumite perioade de timp - de obicei un trimestru fiscal sau an. Aceste înregistrări furnizează informaţii care arată capacitatea unei societăţi de a genera profit prin creşterea veniturilor şi reducerea costurilor.  Declaraţia P & L “Statement of Profit and Loss “ declaraţia de profit şi pierdere mai este denumita si "Income statement" o declaraţie venit sau " Income and expense statement" declaratie de venituri şi cheltuieli.

Contul de profit şi pierderi urmează o formă generală, începe cu o intrare pentru venituri şi scade din venituri cheltuielile de exploatare de afaceri, inclusiv costul bunurilor vândute, cheltuielile de exploatare, cheltuieli de taxe şi cheltuieli cu dobânzile.

Bilanţ, contul de profit şi declaraţia a fluxurilor de numerar sunt situaţiile financiare cele mai importante, produse de o companie. În timp ce fiecare este important în sine, ele sunt menite să fie analizate împreună.

În contabilitatea americană, contul de profit şi pierdere este prezentat, în general, sub formă de listă, cu gruparea cheltuielilor după funcţiile întreprinderii, astfel:

Funcţia de producţie - costul bunurilor vândute se determină distinct în funcţie

6

de specificul activităţii. Pentru activităţile de producţie costul produselor finite vândute se determină astfel:

Costul produselor

vândute

= Stocul iniţial de produse finite

+ Costul de producţie

- Stocul final de produse finite

Pentru activităţile comerciale, ciclul de exploatare presupune doar stocajul mărfurilor între cumpărare şi vânzare. Prin urmare, costul se determină astfel:

Costul mărfurilor vândute

= Stocul iniţial de mărfuri

+ Cumpărările perioadei

- Stocul final de mărfuri

Dacă acest cost este dedus din veniturile nete din vânzări se obţine marja brută, element definitoriu în contul de rezultat american.

Funcţia de vânzare - costurile de vânzare sunt în general legate de activităţile de marketing, de publicitate şi de livrarea mărfurilor sau produselor.

Funcţia de administraţie - costul administraţiei cuprinde cheltuielile legate de administrarea societăţii (salariile personalului de conducere, amortizarea clădirilor, anumite impozite şi taxe, onorarii, comisioane, chirii etc).

În contul de profit si pierdere , există patru niveluri de profit sau marjelor de profit

- profitul brut (Gross profit)- profitul din exploatare(operating profit)- profit inainte de impozitare (pretax profit) - profitul net (net profit). 

Termenul de "marjă" se poate aplica la numărul absolut pentru un anumit nivel de profit şi / sau numărul ca un procent din vânzările nete / venituri. Marja de profit de analiză foloseşte calculul procentului de a oferi o măsură cuprinzătoare de profitabilitate a unei companii pe o bază istorica (3-5 ani) şi în comparaţie cu alte companii .

Profitul brut este surplusul generat de vânzări peste costurile bunurilor vândute. Costul bunurilor vândute include costuri directe, cum ar fi materialele / costurile de marfa, transportul spre interiorul societatii, a costurilor de prelucrare şi a costurilor indirecte de producţie. Achiziţiile eficiente de materiale si de manipulare, şi buna proiectare şi executare în procesele de producţie păstreaza costurile scăzute şi creştere marja bruta.

Profitul din exploatare  este obţinut prin deducerea cheltuielilor de marketing, de administrare, amortizare din marja brută. Companiile caută să maximizeze costurile de operare prin intermediul operaţiunilor de marketing mai eficiente şi eficace.

7

Profitul inainte de impozitare  este calculat prin deducerea cheltuielilor financiare din profitul din exploatare şi prin adăugarea de veniturilor financiare la profitul din exploatare . Profitul net este profitul care rămâne după impozitare. Poverile fiscale pot fi minimizate prin măsuri legale de evaziune fiscală. Profitul net care este disponibil, poate fi distribuit pentru dividende sau pentru majorarea de capital .

Practic, aceasta este cantitatea de profit (de la brut, de exploatare, ante impozitare sau nivelul profitului net) generata de societate ca un procent din vânzările sale. Obiectivul analizării marjei este de a detecta tendinţele pozitive sau negative ale veniturilor unei companii. 

Formule de calcul a marjei profitului : 

Marja profitului brut = Profit brut / vânzări nete ( venituri)

 Marja profitului de exploatare = Profit / vânzări nete ( venituri)

 Marja profitului inainte de impozit = Profit inainte de impozit / vânzări nete ( venituri)

 Marja profitului net = Profit net / vânzări nete ( venituri)

La nivelul contului de profit şi pierdere apare noţiunea de rezultat din operaţii continue care corespunde numai activităţii normale, repetitive a întreprinderii, şi pe baza căreia se pot realiza estimări. În cadrul acestui rezultat apare postul Elemente speciale sau rare, dar care totuşi aparţin activităţii continue a întreprinderii. Aceste elemente fie sunt neobişnuite ca natură, fie nu apar frecvent, dar niciodată ambele condiţii nu caracterizează aceste elemente. Exemple de astfel de elemente sunt: constituirile sau reluările de ajustări aferente deprecierii creanţelor, stocurilor, imobilizărilor corporale şi necorporale; câştigurile sau pierderile aferente variaţiei cursului valutar; câştigurile sau pier-derile din vânzarea activelor imobilizate; pierderile din restructurare; câştigurile sau pierderile din vânzarea investiţiilor. Includerea acestor elemente în rezultatul activităţilor continue este justificată deoarece aparţin activităţii continue a întreprinderii, iar prezentarea lor distinctă în cadrul rezultatului din operaţiile continue ajută la realizarea estimărilor.

8

Cum unul dintre principalele obiective ale situaţiilor financiare este acela de a permite estimarea viitoarelor fluxuri de numerar, tranzacţiile aferente operaţiunilor pe care întreprinderea intenţionează să le cedeze sau să le abandoneze sau care au fost deja cedate sau abandonate4 , trebuie să fie prezentate distinct, deoarece aceste tranzacţii nu vor mai genera fluxuri de numerar în viitor.

Elementele extraordinare se referă la tranzacţiile care îndeplinesc două condiţii simultan: sunt neobişnuite ca natură şi rare ca moment de apariţie. Atunci când doar una dintre cele două condiţii de mai sus este îndeplinită, apar elemente speciale sau rare. Aceste elemente continuă să apară în contul de profit şi pierdere al societăţilor americane. Elementele extraordinare trebuie prezentate distinct, deoarece spre deosebire de celelalte tranzacţii ele nu pot fi controlate de întreprindere, nu se vor mai repeta în viitorul previzibil şi prin urmare nu vor putea fi folosite la estimări.

Efectul cumulativ al schimbărilor de metode contabile5 apare prezentat distinct în contul de profit şi pierdere, spre deosebire de IFRS, care cere ca efectul modificărilor de metode contabile să fie prezentat în bilanţ.

Acţionarii şi alţi utilizatori ai situaţiilor financiare utilizează datele privind profitul pe acţiune pentru a evalua performanţele unei companii şi pentru a le compara cu cele ale altor companii. Prin urmare, în mod similar standardului internaţional IAS 33, se impune calcularea unui rezultat pe acţiune de bază şi a unuia diluat6, care se determină, de regulă, pornind de la rezultatul activităţilor continue, deci fără a lua în considerare efectul acti-vităţilor abandonate, al elementelor extraordinare şi efectul schimbării de metode contabile.

Contul de profit şi pierdere din SUA este astfel conceput încât să permită foarte uşor estimarea viitoarelor fluxuri de numerar generate de întreprindere. Astfel, se realizează o distincţie clară între elementele care sunt tranzitorii şi care nu se repetă de la un exerciţiu financiar la altul şi elementele curente, repetitive, care caracterizează activitatea întreprinderii.

1.3. Formatul contului de profit şi pierdere conform referenţialului naţional

Situaţiile financiare de prezentare a performanţei din ţara noastră au un format standardizat, întreprinderile neavând posibilitatea de a opta între mai multe modele. Contul de profit şi pierdere, conform reglementărilor contabile naţionale aplicate atât marilor

4 SFAS 144 Accounting for the Impairment or Disposal of Long-Lived Assets 5 SFAS 154 Accounting Changes and Error Correction 6 SFAS 128 Earnings per Share

9

întreprinderi, cât şi întreprinderilor mici şi mijlocii, este în format listă şi prezintă cheltuielile din exploatare după natura lor economică.

Schema de prezentare a contului de profit şi pierdere, conform reglementărilor contabile româneşti este următoarea:

1. Cifra de afaceri netă2. Variaţia stocurilor de produse finite şi a producţiei în curs de execuţie3. Producţia realizată de entitate pentru scopurile sale proprii şi capitalizată4. Alte venituri din exploatare5. a) Cheltuieli cu materiile prime şi materialele consumabile b) Alte cheltuieli externe6. Cheltuieli cu personalul

a) Salarii şi indemnizaţiib) Cheltuieli cu asigurările sociale, cu indicarea distinctă a celor referitoare la pensii

7. a) Ajustări de valoare privind imobilizările corporale şi imobilizările necorporale b) Ajustări de valoare privind activele circulante, în cazul în care acestea depăşesc suma ajustărilor de valoare care sunt normale în entitatea în cauză8. Alte cheltuieli de exploatare9. Venituri din interese de participare, cu indicarea distinctă a celor obţinute de la

entităţile afiliate10. Venituri din alte investiţii şi împrumuturi care fac parte din activele imobilizate, cu

indicarea distinctă a celor obţinute de la entităţile afiliate11. Alte dobânzi de încasat şi venituri similare, cu indicarea distinctă a celor obţinute de

la entităţile afiliate12. Ajustări de valoare privind imobilizările financiare şi investiţiile deţinute ca active

circulante13. Dobânzi de plătit şi cheltuieli similare, cu indicarea distinctă a celor privind

entităţile afiliate14. Profitul sau pierderea din activitatea curentă15. Venituri extraordinare16. Cheltuieli extraordinare17. Profitul sau pierderea din activitatea extraordinară18. Impozitul pe profit19. Alte impozite neprezentate la elementele de mai sus20. Profitul sau pierderea exerciţiului financiar

Formatul contului de profit şi pierdere reglementat prin OMFP nr. 3055/2009 este identic cu schema contului de profit şi pierdere în format listă, cu gruparea cheltuielilor după natură, prezentată în Directiva a IV-a, directiva care prevede Directiva a IV-a prevede

10

patru scheme de prezentare a performanţei întreprinderii, care sunt rezultatul combinării celor două modele de prezentare a contului de profit şi pierdere.

Cele patru scheme privind contul de profit şi pierdere, conform Directivei a IV-a, sunt:

1) Contul de profit şi pierdere în format listă, cu gruparea cheltuielilor după natură;2) Contul de profit şi pierdere în format cont, cu gruparea cheltuielilor după natură;3) Contul de profit şi pierdere în format listă, cu gruparea cheltuielilor după destinaţie;4) Contul de profit şi pierdere în format cont, cu gruparea cheltuielilor după destinaţie. Există o singură diferenţă: cheltuielile cu impozitul pe profit sunt prezentate pe un

singur post, în timp ce schema prezentată în directivă delimitează impozitul aferent activităţii curente de impozitul aferent elementelor extraordinare. Totuşi, entităţile trebuie să prezinte în notele explicative proporţia în care impozitul pe profit afectează „Profitul sau pierderea din activitatea curentă” şi „Profitul sau pierderea din activitatea extraordinară”.Se observă că rezultatul extraordinar este prezentat în mod distinct deoarece reglementările contabile în vigoare în ţara noastră nu au integrat încă noile modificări din standarde. Elementele extraordinare sunt veniturile sau cheltuielile rezultate din evenimente sau tranzacţii care sunt clar diferite de activităţile curente ale entităţii şi care, prin urmare, nu se aşteaptă să se repete într-un mod frecvent sau regulat. Activităţile curente cuprind activităţile desfăşurate de o entitate ca parte integrantă a afacerilor sale, precum şi activităţile conexe în care aceasta se angajează şi care sunt o continuare a primelor activităţi menţionate, incidente acestora sau care rezultă din acestea. Pentru a stabili dacă un eveniment sau o tranzacţie se delimitează clar de activităţile curente ale entităţii, se are în vedere mai degrabă natura elementului sau a tranzacţiei aferente activităţii desfăşurate în mod curent de entitate decât frecvenţa cu care se aşteaptă ca aceste evenimente să aibă loc. Prin urmare, un eveniment sau o tranzacţie poate fi extraordinar(ă) pentru o entitate, dar nu şi pentru o alta, din cauza diferenţelor dintre activităţile curente ale acelor entităţi.

Cu excepţia cazului în care veniturile şi cheltuielile extraordinare sunt nesemnificative pentru evaluarea rezultatelor, în notele explicative trebuie prezentate explicaţii despre valoarea şi natura acestora. Aceeaşi prevedere se aplică veniturilor şi cheltuielilor legate de un alt exerciţiu financiar.

Din analiza comparativă a modelelor şi schemelor de prezentare contului de profit şi pierdere, cultul anglo-saxon si cel american abordeaza o prezentare a cheltuielilor din exploatare după funcţiile întreprinderii, spre deosebire de cultul naţional, care se aliniaza la cultul european, si opteaza pentru clasificarea cheltuielilor din exploatare după natura lor. Directivele europene, în încercarea lor de a se armoniza standardele internaţionale, oferă,

11

de asemenea, opţiunea prezentării cheltuielilor din exploatare după unul dintre cele două criterii.

În România, suntem obligaţi să întocmim un cont de profit şi pierdere care clasifică cheltuielile din exploatare după natura lor. Este adevărat că nimeni nu ne interzice să întocmim şi un cont de profit şi pierdere cu clasificarea cheltuielilor după funcţiile întreprinderii, şi probabil că societăţile cotate, constrânse de investitori, nu vor evita să o facă.

În ceea ce priveşte prezentarea elementelor extraordinare, referenţialul britanic - interzice prezentarea distinctă a acestor elemente. Totuşi, referenţialul american şi contul de profit şi pierdere din ţara noastră prezintă distinct elementele extraordinare. Acesta reprezintă un avantaj într-o contabilitate care se doreşte a fi suport pentru efectuarea de previziuni, deoarece astfel de elemente trebuie cunoscute de către utilizatori pentru a nu le lua în considerare la previzionarea profiturilor estimate a fi obţinute în viitor. De asemenea, se remarcă în contul de profit şi pierdere din Marea Britanie şi SUA prezentarea separată a elementelor care nu sunt susceptibile să se producă în viitor, sub denumirea de elemente excepţionale, în referenţialul britanic, sau elemente speciale şi rare, în referenţialul american. În contul de profit şi pierdere din ţara noastră astfel de elemente nu sunt prezentate distinct, ceea ce sugerează faptul că mai este mult până când vom ajunge să conştientizăm cât de importantă este informaţia previzională în comparaţie cu informaţia confirmatoare.

2. Sistemul de indicatori folositi in evaluarea performantelor

12

Analiza financiara foloseste modalitati adecvate de calcul care sa permita obtinerea unor indicatori semnificativi din datele furnizate de situatiile financiare.Din randul acestor modalitati de calcul si analiza, cea mai mare extindere o au cele ce se bazeaza pe folosirea indicatorilor de volum si a celor care exprima schimbarile procentuale ale acestora, precum si indicatorii in expresie relativa determinati sub forma unor raporturi intre marimi in expresie absoluta. Indicatorii de volum si de schimbare procentuala a acestora pot fi folositi pentru exprimarea situatiei si a evolutiei tuturor faptelor si rezultatelor cu caracter financiar, cum ar fi de pilda situatia cifrei de afaceri, a vanzarilor, a diferitelor componente ale activelor si pasivelor, a rezultatelor si schimbarilor procentuale ale acestora. Indicatorii in experesie relative, determinati sub forma unor raporturi intre marimi absolute se pot grupa la randul lor in doua categorii, si anume in indicatori care reprezinta raporturi comune de marime intre marimi absolute sau greutati specifice ori ponderi ale anumitor marimi fata de altele si indicatori care exprima raporturi financiare.

Din prima grupa a indicatorilor, care exprima raporturi comune sau greutati specifice pot fi dati ca exemplu raportul procentual al activelor in cadrul bilantului contabil, al activelor curente sau fixe fata de total active s.a.m.d., pentru a aprecia locul si importanta acestora in cadrul bilantului contabil si a face evaluari corespunzatoare.

Indicatorii care exprima raporturi financiare se prezinta sub o mare diversitate, ei servind la evaluarea performantelor intreprinderii si la compararea marimilor cu anumite standarde de performanta.7

2.1. Soldurile intermediare de gestiune (SIG)

Structura contului de profit şi pierdere, pe cele trei tipuri de activităţi (de exploatare, financiară, extraordinară), permite aprecierea performanţelor întreprinderii evaluate prin soldurile intermediare de gestiune. Utilizarea soldurilor intermediare de gestiune se înscrie în practica financiară recentă a Uniunii Europene. În unele ţări europene, stabilirea soldurilor intermediare de gestiune este obligatorie.În România nu se prevede obligativitatea întocmirii unui document care să redea soldurile intermediare de gestiune şi nici nu a lăsat la dispoziţia întreprinderilor o astfel de opţiune.Totuşi, structura actuală a contului de rezultate, acceptată în ţara noastră, permite întocmirea soldurilor intermediare de gestiune, răspunzând nevoilor întreprinderii în analiza performanţelor economico-financiare; unii dintre aceşti indicatori sunt utilizaţi la întocmirea unor documente financiare, din categoria cărora se detaşează situaţia fluxurilor monetare degajate de firmă.

Soldurile intermediare de gestiune (SIG) reprezintă, în fapt, palierele succesive în formarea rezultatului final. Construcţia indicatorilor se realizează în cascadă, pornind de la cel cuprinzător (producţia exerciţiului + marja comercială) şi încheind cu cel mai sintetic (rezultatul net al exerciţiului).Tabloul S.I.G. cuprinde următorii indicatori: marja comercială, producţia exerciţiului, valoarea adăugată, excedentul brut (sau insuficienţa brută) de exploatare, rezultatul exploatării (profit sau pierdere), rezultatul curent (profit sau pierdere), rezultatul net al exerciţiului (profit net sau pierdere). Informaţiile necesare construirii acestui tablou provin din contul de rezultate.

7 Constantin Barbulescu. Sisteme strategice ale intreprinderii, Editura Economica, Bucuresti, 1999 pag 95

13

Marja comercială (adaosul comercial) reprezintă excedentul vânzărilor de mărfuri faţă de costul de cumpărare al acestora, astfel:

Marja comercială = Venituri din vânzarea mărfurilor – Costul mărfurilor vândute Marja comercială vizează, în exclusivitate, întreprinderile comerciale sau numaiactivitatea comercială28 a întreprinderilor cu activitatea mixtă (industrială şi comercială). Ea reprezintă principalul indicator de apreciere a performanţelor unei activităţicomerciale. Marja comercială raportată la veniturile din vânzarea mărfurilor reprezintă practic adaosul commercial practicată de firmă. În aceste condiţii, se poate identifica politica practicată de firmă: preţuri mari, rulaj scăzut (încet) sau preţuri mici-viteză rapidă de rotaţie a mărfurilor.

Dacă cifra de afaceri este un indicator de volum al activităţii, atunci mărimea adaosului comercial generat de cifra de afaceri, este indicatorul indispensabil în aprecierea gestiunii unei întreprinderi comerciale. Practica a demonstrat că două întreprinderi cu activitate comercială pot realiza, cu aceeaşi cifră de afaceri, marje comerciale diferite. Mărimea marjei comerciale este un element care trebuie apreciat în funcţie de tipul politicii de vânzare promovată de întreprindere. De exemplu, marjele comerciale ridicare corespund, în general, întreprinderilor specializate în comerţ de lux sau comerţ tradiţional care asigură şi service după vânzare. Dimpotrivă, întreprinderile care dispun de suprafeţe comerciale mari şi practică metode de vânzare prin autoservire, vor înregistra marje comerciale mai reduse.

Producţia exerciţiului este specifică activităţii industriale şi include valoarea bunurilor şi serviciilor „fabricate” de întreprindere pentru a fi vândute, stocate sau utilizate pentru nevoile proprii. Drept urmare, producţia exerciţiului va include trei elemente: producţia vândută, producţia stocată şi producţia imobilizată.Producţia exerciţiului se diferenţiază de cifra de afaceri. Astfel, la întreprinderile cu activitate mixtă, cifra de afaceri evidenţiază vânzările de mărfuri şi producţia vândută, în timp ce la întreprinderile industriale, cifra de afaceri reflectă doar producţia vândută. Cifra de afaceri poate să genereze o imagine deformată asupra întreprinderii, deoarece ignoră anumite aspecte esenţiale privind activitatea acesteia. Se pot remarca decalajele între momentul fabricării şi cel al facturării, care antrenează variaţia stocurilor, precum şi producţia imobilizată care uneori poate înregistra valori semnificative.

Din acest motiv, producţia exerciţiului este un indicator mai util pentru manageri, deoarece oferă o imagine mai fidelă a activităţii reale a întreprinderii pe durata perioadei de gestiune. Are, însă, o anumită doză de ambiguitate deoarece este constituită din elemente eterogene, unele fiind evaluate la preţ de vânzare (cum este cazul producţiei vândute), iar altele la cost de producţie (producţia stocată şi producţia imobilizată). În plus, nivelul rezultatelor se poate modifica în funcţie de metoda reţinută pentru evaluarea stocurilor. Datorită acestui fapt, valoarea producţiei exerciţiului nu poate să reflecte o realitate financiară.

Prin urmare, valoarea adăugată este primul sold intermediar de gestiune. Ea exprimă creşterea de valoare rezultată din utilizarea factorilor de producţie, îndeosebi a forţei de muncă şi capitalului, peste valoarea bunurilor şi serviciilor provenind de la terţi, în cadrul activităţii curente a întreprinderii. Valoarea adăugată se calculează pornind de la

14

producţia exerciţiului majorată cu marja comercială şi diminuată cu consumurile de bunuri şi servicii furnizate de terţi pentru această producţie:

Valoarea adaugata = Producţia exercitiului + Marja comerciala + - Consumuri de la terţi

= (Marja comercială + Productia vândută + Venituri din producţia stocată +Venituri din producţia de imbilizări)-

(Cheltuieli cu materiale consumabile + Cheltuieli cu energia şi apa + Cheltuieli cu lucrări şi servicii executate de terţi )

Valoarea adăugată prezintă o semnificaţie deosebită în perspectiva distribuirii veniturilor. Ea reprezintă sursa de acumulări băneşti pe care întreprinderea o poate utiliza pentru emunerarea participanţilor direcţi şi indirecţi la activitatea sa economică: salariaţi, creditori, acţionari, întreprindere. Fluxurile prin care sunt remuneraţi aceşti parteneri ai întreprinderii („stakeholders”) şi care se deduc treptat din valoarea adăugată sunt următoarele:

cheltuielile de personal, ce asigură remunerarea salariaţilor implicaţi în desfăşurarea procesului de producţie;

impozitele şi taxele cuvenite statului în conformitate cu reglementările politiciifiscal-bugetare;

amortizarea, o cheltuială calculată de întreprindere în scopul asigurării resurselor financiare destinate reînnoirii capacităţilor actuale de producţie;

cheltuieli financiare, reprezentând dobânzile ce revin creditorilor pentru creditele pe care aceştia le acordă în scopul finanţării afacerii;

profitul net (nerepartizat sau distribuit ca dividende), prin care se remunerează proprietarii întreprinderii pentru capitalurile pe care aceştia le-au avansat în afacere.

Prin raportarea mărimii acestor fluxuri la valoarea adăugată, din care au fost repartizate, se obţin procente pentru fiecare destinaţie. Evoluţia în timp a acestor procente sau compararea lor cu cele specifice altor firme din acelaşi sector de activitate reflectă, pentru întreprinderea analizată, caracteristicile politicii sale privind remunerarea celor implicaţi în desfăşurarea propriei activităţi. Acest tip de analiză va scoate în evidenţă cât şi în ce mod este repartizată valoarea creată de întreprindere către stakeholderi.

Fluctuaţiile înregistrate la nivelul procentelor de repartiţie au ca factori determinanţi evoluţia sortimentelor de produse realizate, tehnologiilor, volumului de producţie, productivităţii şi a preţurilor. Aceste evoluţii vor induce schimbări la nivelul ponderilor alocate din valoarea adăugată.

În mod normal, nivelul alocărilor ar trebui corelat cu gradul de eficienţă, respectiv cu politica de finanţare adoptată de întreprindere. Astfel, un grad ridicat de finanţare a întreprinderii prin credite, va implica în mod direct, creşterea ponderii din valoarea adăugată creată, distribuită creditorilor. De asemenea, o pondere ridicată a dividendelor acordate acţionarilor, va fi consecinţa unei politici de cointeresare a acestora, pentru a nu-

15

şi vinde acţiunile. În ceea ce priveşte procentele din valoarea adăugată alocate salariaţilor, acestea ar trebui corelate cu productivitatea muncii acestora.

Managerul financiar poate desprinde concluzii importante privind repartiţia valorii adăugate, făcând următoarele calcule:

Cheltuieli cu personalul/Valoare adaugata 1

Valoare adaugata / Numar salariaţi 2

Valoare adaugata / Imobilizări brute 3

Valoare adaugata / Producţie 4

Primul raport indică ponderea din valoarea adăugată distribuită salariaţilor, al doilea arată nivelul productivităţii/salariat, iar al treilea- nivelul productivităţii unei unităţi de capital (imobilizări) folosite în exploatare. În condiţiile în care rezultatul raportului prezentat în relaţia (1) este mare, rezultatul raportului din relaţia (2) este redus, se poate afirma că managementul întreprinderii se confruntă cu o problemă privind remunerarea factorilor de producţie. Astfel, are loc un transfer de valoare de la factorul de producţie capital către factorul de producţie muncă, alterând capacitatea întreprinderii de a reînnoi şi dezvolta dotările sale materiale.

Cel de-al patrulea raport măsoară gradul de integrare a ĩntreprinderii. Astfel, cu cât rezultatul raportului este mai mare, cu atât mai mult ĩntreprinderea este integrată . Aceasta ĩnseamnă că ĩşi asigură prin efort propriu un număr mare de faze de fabricaţie, mergând de la aprovizionare până la elaborarea de produse finite, fără a recurge la serviciile altor ĩntreprinderi. Pe de altă parte,o creştere a gradului de integrare va determina şi o sporire a necesarului de fond de rulment de exploatare, pentru care managerul financiar va trebui să caute surse de finanţare. Din punct de vedere al managementului financiar, noţiunea de valoare adăugată trebuie utilizată cu prudenţă. Sporirea valorii adăugate nu este neapărat un semn de prosperitate pentru ĩntreprindere, dacă se realizează pe fondul deteriorării performanţelor comerciale şi ĩnrăutăţirii trezoreriei. De asemenea, creşterea valorii adăugate mai poate fi rezultatul creşterii stocurilor de produse finite fabricate la un nivel ridicat al costurilor, pe care piaţa va fi incapabilă să le absoarbă, prin practicarea unor preţuri mari.

Al doilea sold intermediar de gestiune îl reprezintă excedentul brut al exploatării (EBE) sau, după caz, insuficienţa brută de exploatare (IBE). EBE se stabileşte ca diferenţă între valoarea adăugată (plus subvenţiile de exploatare) pe de o parte şi impozitele, taxele şi cheltuielile de personal, pe de altă parte:

Excedentul brut al exploatării exprimă acumularea brută din activitatea de exploatare, adică din operaţii strict legate de producţia industrială, de activitatea comercială sau prestări de servicii. EBE reprezintă resursa principală a întreprinderii, deoarece exercită o influenţă hotărâtoare asupra rentabilităţii economice şi capacităţii potenţiale de autofinanţare a investiţiilor (din amortizări, provizioane, profit).Rolul excedentului brut al exploatării în analiza financiară poate fi urmărit sub trei

16

aspecte:

EBE = (Valoarea adăugată + Venituri din subvenţii de exploatare ) – (Cheltuieli cu impozite, taxe şi vărsăminte assimilate + Cheltuieli cu remuneraţiile personalului + Cheltuieli privind asigurările + sociale şi protecţia socială )

Excedentul brut al exploatării exprimă acumularea brută din activitatea de exploatare, adică din operaţii strict legate de producţia industrială, de activitatea comercială sau prestări de servicii. EBE reprezintă resursa principală a întreprinderii, deoarece exercită o influenţă hotărâtoare asupra rentabilităţii economice şi capacităţii potenţiale de autofinanţare a investiţiilor (din amortizări, provizioane, profit).

Rolul excedentului brut al exploatării în analiza financiară poate fi urmărit sub trei aspecte:

a) EBE este o măsură a performanţelor economice ale întreprinderii. Astfel, indicatorul este luat în calculul rentabilităţii economice (Rezultatul exploatării/Activ total) sau al ratei marjei brute de exploatare (EBE/ Cifra de afaceri). Un excedent brut de exploatare suficient de mare va permite întreprinderii: reînnoirea imobilizărilor sale prin amortizări, acoperirea riscurilor din provizioanele constituite şi asigurarea finanţării activităţii sale; diferenţa va fi distribuită statului (sub forma impozitului pe profit), acţionarilor (prin dividende) şi/sau conservată prin autofinanţare;

b) EBE este independent de politica financiară a întreprinderii şi pentru a argumenta afirmaţia noastră, vom lua în considerare politica de investiţii, politica de finanţare şi politica dividendelor.

EBE nu ţine cont de deciziile întreprinderii privind modalităţile de calcul al amortizării, deci este independent de politica investiţională. De asemenea, EBE nu este influenţat de veniturile şi cheltuielile financiare dependente de structura financiară a întreprinderii, deci nu se creează relaţii de dependenţă faţă de politica de finanţare. În fine, EBE nu ţine cont de deciziile conducerii întreprinderii privind repartizarea profitului net care fac obiectul politicii dividendelor şi nici de politica fiscală, întrucât nu ia în calcul impozitul pe profit şi rezultatul extraordinar.

Din acest motiv, gradul de autonomie al EBE în raport cu politica financiară a întreprinderii îl recomandă în efectuarea de studii previzionale şi analize comparative a întreprinderilor, aparţinând aceluiaşi sector de activitate. În plus, EBE poate să evidenţieze mai bine decât rezultatul net, o deficienţă structurală a întreprinderii în plan industrial şi comercial de care managerii trebuie să ţină cont în pregătirea deciziilor.

EBE reprezintă o resursă financiară fundamentală pentru întreprindere, care poate fi utilizată pentru menţinerea sau creşterea capacităţii de producţie a întreprinderii, acoperirea cheltuielilor financiare, plata impozitului pe profit şi a dividendelor. Însă această resursă financiară fundamentală nu este decât o resursă de trezorerie potenţială, un cash-flow potenţial degajat de activitatea de exploatare susceptibil de a se transforma în disponibilităţi pe măsura reglementării decalajelor dintre nevoile şi resursele exploatării.

17

Acest aspect decurge chiar din metodologia de calcul al EBE:

EBE = Venituri din exploatare încasabile – Cheltuieli de exploatare plătibile

EBE constituie primul nivel al analizei privind formarea trezoreriei globale a întreprinderii, deci punctul de pornire în elaborarea tabloului fluxurilor de trezorerie.

Al treilea sold intermediar de gestiune este rezultatul exploatării (profit sau pierdere) şi priveşte activitatea de exploatare normală şi curentă a întreprinderii. Prin deducerea cheltuielilor cu amortizările (cele considerate normale) şi provizioanele pentru exploatare, acesta devine un rezultat net al exploatării şi se simbolizează E.B.I.T. - „earning before interests and taxes”)

Rezultatul exploatării = EBE + (Venituri din provizioane pentru exploatare +Alte venituri din exploatare) – (Cheltuieli cu amortizările şi provizioanele pentru exploatare + Alte cheltuieli de exploatare)

E.B.I.T. este influenţat de politica de investiţii a întreprinderii şi arată în mod indirect, partea din resursele create din activitatea de exploatare destinată menţinerii dotărilor materiale ale firmei. De asemenea, resursele acumulate din activitatea de exploatare, la care se adaugă veniturile financiare, ar trebui să depăşească nivelul cheltuielilor financiare ale întreprinderii. În caz contrar, va avea loc un transfer de valoare de la proprietari către creditori.

Rezultatul curent sau profitul înainte de impozit (EBT- „earning before taxes”) este al patrulea sold intermediar de gestiune; el este determinat, atât de rezultatul exploatării normale şi curente, cât şi de cel al activităţii financiare, deci reprezintă rezultatul tuturor operaţiunilor curente ale întreprinderii.

Rezultatul curent = Rezultatul exploatării + Venituri financiare – Cheltuieli Financiare

Rezultatul curent permite analiza dinamicii rezultatelor curente ale întreprinderii pe mai multe exerciţii succesive, deoarece nu este perturbat de elemente extraordinare.

Al patrulea sold intermediar de gestiune este rezultatul net al exerciţiului şi exprimă mărimea absolută a rentabilităţii financiare cu care vor fi remuneraţi acţionarii pentru capitalurile proprii subscrise.

Rezultatul net se determină prin scăderea impozitului pe profit din rezultatul current (EBT). Rezultatul net = EBT – Impozitul pe profit

Profitul net trebuie susţinut de existenţa unor disponibilităţi monetare reale, altfel el va rămâne doar un potenţial de finanţare. Profitul net urmează să fie distribuit sub forma dividendelor sau/şi să se reinvestească în întreprindere. Profitul net nerepartizat

18

constituie sursă de finanţare proprie sau element de autofinanţare generat de însăşi activitatea întreprinderii.În condiţiile în care la nivelul rezultatului net se vor înregistra pierderi, acestea se suportă de către proprietari în contul profiturilor viitoare aşteptate (pierderea este reportată pentruexerciţiul financiar următor). Dacă întreprinderea continuă să obţină pierderi şi în exerciţiile financiare următoare, averea acumulată de proprietari în perioadele anterioare de profitabilitate a firmei se va reduce; acest fapt se materializează prin diminuarea valorii capitalului propriu.

În concluzie, analiza performanţelor întreprinderii cu ajutorul soldurilor intermediare de gestiune oferă indicii cu privire la modul în care este creată şi transferată valoarea în cadrul firmei. Astfel, se pot identifica problemele cu care se confruntă managementul strategic al întreprinderii.

2.2. Analiza rentabilităţii

Rentabilitatea poate fi definită ca fiind capacitatea unei întreprinderi de a obţine profit prin utilizarea factorilor de producţie şi a capitalurilor, indiferent de provenienţa acestora.

Pentru exprimarea rentabilităţii se utilizează două categorii de indicatori: profitul şi ratele de rentabilitate. Mărimea absolută a rentabilităţii este reflectată de profit, iar gradul în care capitalul sau utilizarea resurselor întreprinderii aduc profit este reflectat de rata rentabilităţii (indicator al mărimii relative a rentabilităţii).

Cadrul general pentru întocmirea şi prezentarea situaţiilor financiare, elaborat de IASC, prevede la paragraful 69 ca „Profitul este frecvent utilizat ca o măsură a performanţei sau ca bază de referinţă pentru alţi indicatori, cum ar fi rentabilitatea investiţiei sau rezultatul pe acţiune”.

2.2.1. Analiza profitului

Profitul, sub diversele sale forme, poate fi analizat din punct de vedere structural şi factorial, pe total întreprindere şi pe produse.

Analiza structurală a profitului

Analiza structurală a profitului urmăreşte stabilirea contribuţiei diferitelor tipuri de rezultate la modificarea totală, precum şi punerea în evidenţă a schimbărilor intervenite pe elemente componente.

Analiza structurală a rezultatului brut al exerciţiului (profit brut sau pierdere), se poate efectua pe baza grupării cheltuielilor după natura sau după funcţia (destinaţia) lor în cadrul întreprinderii (cf. IAS 1 - paragraful 77).

Analiza structurală a profitului după natura veniturilor şi cheltuielilor

19

O apreciere cat mai corecta si mai relevanta a situatiei financiare a unei societati comerciale impune necesitatea utilizarii unor instrumente de masurare a rezultatelor susceptibile sa traduca realitatea economica si financiara a activitatii desarsurate intr-o rnaniera mai semnificativa. decat cea oferita de indicatorii contabili obisnuiti. Acesti indicatori ce vizeaza. volumul si rentabilitatea activitatii societafii comerciale sunt cunoscuti sub denumirea de solduri intermediare de gestiune . + .. in practica franceza, intreprinderile au obligalia de a elabora "tabloul solduriior intermediare de gestiune", care constituie o sursa suplimentara de informatii pentru determinarea si analiza rezultatelor pe diferite trepte ale formarii lor. Prin solduri intermediare ale gestiunii înţelegem principalii indicatori economico-financiari stabiliţi pe baza datelor din Contul de profit şi Pierdere, cu ajutorul cărora se caracterizează modul de folosire a resurselor materiale, financiare şi umane ale firmei.

Un sold intermediar al gestiunii este diferenţa dintre două valori. Prin scăderi succesive se obţin indicatori de caracterizare a rentabilităţii şi gestiunii firmei (unii se regăsesc ca atare în Contul de Profit şi Pierdere, iar alţii se determină în situaţia S.I.G.).

Soldurile intermediare de gesitiune sunt indicatori sub forma de solduri ce pun in evidenta etapele formarii rezultatului exerciliului.

In realitate, tabloul soldurilor intermediare de gestiune nu constituie decat o alta varianta de prezentare a contului de rezultate. El propune, intr-adevar, un alt mod de grupare a veniturilor si a cheltuielilor, precum pi evidenlierea mecanismului de formare a principalilor indicatori de rezultate si performante. Normele metodologice romanesti nu fac referire la aceste solduri si, evident, nu fac precizari privind determinarea lor. Fiecare sold intermediar reflecta rezultatul gestiunii financiare la treapta respectiva de acumulare, pornind de la indicatorul de rezultate cei mai cuprinzator (marja comerciala + productia exercitiului) si se incheie cu indicatorul cel mai sintetic (rezultatul net al exercitiului).

Tabloul soldurilor intermediare ale gestiunii, sub forma de listă se prezintă astfel:

Tabelul nr. 1 Nr. crt.

Indicatori Exerciţiul financiarprecedent curent

1. Vânzări de mărfuri (ct. 707)2. Costul mărfurilor vândute (ct. 607)3. Marja comercială (1-2)4. Producţia vândută (ct. 701 la 708)5. Variaţia producţiei stocate (ct. 711)6. Venituri din producţia de imobilizări (ct. 721, 722)7. Producţia exerciţiului (4+5+6)8. Consumurile exerciţiului provenind de la terţi (gr. 60,

gr. 61, gr. 62 mai puţin ct. 607 şi 621)9. Valoarea adăugată (3+7-8)

10. Subvenţii de exploatare11. Cheltuieli cu impozite, taxe şi vârsăminte asimilate (gr.

63)12. Cheltuieli cu personalul (gr. 64 + ct. 621)13. Excedentul (deficitul) brut al exploatării (9+10-11-12)

20

Nr. crt.

Indicatori Exerciţiul financiarprecedent curent

14. Alte venituri din exploatare (ct. 758)15. Alte cheltuieli de exploatare (ct. 658)16. Ajustarea valorii imobilizărilor corporale şi

necorporale17. Ajustarea valorii activelor circulante18. Ajustarea privind provizioanele penmtru riscuri şi

cheltuieli 19. Rezultatul exploatării (13+14-15-16-17-18)20. Venituri financiare21. Cheltuieli financiare22. Rezultatul curent al exerciţiului (19+20-21)23. Venituri extraordinare24. Cheltuieli extraordinare25. Rezultatul extraordinar al exerciţiului (23-24)26. Rezultatul brut al exerciţiului (22+25)27. Impozit pe profit28. Rezultatul exerciţiului (profit net sau pierdere) (26-27)

Principalele rate financiare care pot fi stabilite pe baza soldurilor intermediare ale gestiunii sunt:

a)

b)

c)

d)

e)

f)

Analiza structurală a profitului după delimitarea cheltuielilor pe funcţii ale întreprinderii

Cea de-a doua metodă de analiză structurală a rezultatului brut al exerciţiului este cunoscută ca metoda clasificării după destinaţia cheltuielilor sau a „costului vânzărilor” şi grupează cheltuielile după funcţia lor ca parte a costului vânzărilor, distribuţiei sau activităţilor administrative (IAS1 - paragraful 82). Informaţiile necesare analizei se impun a fi grupate astfel: Tabelul 2

21

N-1 NSuma %CA Suma %CA

1. Cifra de afaceri netă2. Costul bunurilor vândute şi al serviciilor

prestate3. Rezultatul brut aferent CA nete (1-2)4. Alte venituri din exploatare5. Costuri de desfacere6. Cheltuieli generale de administraţie7. Alte cheltuieli de exploatare8. Rezultatul exploatării (3+4-5-6-7)9. Venituri financiare x x

10. Cheltuieli financiare11. Rezultatul financiar (9-10) x x12. Venituri extraordinare x x13. Cheltuieli extraordinare x x14. Rezultatul extraordinar (12-13) x x15. Rezultatul brut al exerciţiului (8+11+14) x x

Această prezentare oferă uneori informaţii mai relevante pentru utilizatori decât clasificarea după natură. Alegerea metodei de analiză între metoda costului vânzărilor şi metoda naturii cheltuielilor depinde atât de factorii istorici şi de cei aferenţi sectorului economic respectiv, cât şi de natura întreprinderii. Deoarece fiecare metodă de prezentare are avantaje pentru diferite tipuri de întreprinderi, Standardul IAS1 (paragraful 84) solicită o opţiune între clasificări în funcţie de cea care prezintă cel mai fidel elementele de performanţă ale întreprinderii. Totuşi, deoarece informaţiile asupra naturii cheltuielilor sunt utile la estimarea fluxurilor viitoare de numerar, se cere o prezentare suplimentară atunci când este utilizată metoda costului vânzărilor.

Analiza factorială a profitului

Analiza profitului se impune a fi efectuată şi în funcţie de de factorii direcţi şi indirecţi care acţionează la nivelul întreprinderii. Luând în considerare diversitatea de forme sub care se prezintă profitul la nivel de întreprindere, analiza factorială a acestuia poate fi aprofundată având în vedere rezultatul aferent cifrei de afaceri.

Rezultatul exploatării (Re) se circumscrie la nivelul activităţii de baza a întreprinderii şi caracterizează în mărime absolută rentabilitatea ciclului de exploatare. El se determină ca diferenţă între veniturile din exploatare (Ve) şi cheltuielile aferente acestora (Ce), astfel: Re = Ve - Ce Având în vedere caracterul eterogen al veniturilor şi cheltuielilor de exploatare, conform reglementarilor de armonizare cu directivele europene şi Standardele Internaţionale de Contabilitate, rezultatul exploatării se impune a fi analizat după următorul model: Re = Pr(CA) + Re'

22

Pr(CA) = CA - ch(CA) Re' = Ave - Ache Ch(CA) = Ce -[ΔQs + Qi + ct.658 + (ct.6812 -ct. 7812)] unde: Pr(CA) = profitul aferent cifrei de afaceri nete; Re' = rezultatul exploatării din alte operaţiuni decât vânzările curente; CA = cifra de afaceri netă; ch(CA) = cheltuieli aferente cifrei de afaceri nete; Ave = alte venituri din exploatare (despăgubiri, amenzi şi penalităţi; donaţii şi subvenţii primite; din vânzarea activelor şi alte operaţiuni de capital; din subvenţii pentru investiţii etc.); Ache (ct.658) = alte cheltuieli de exploatare (despăgubiri, amenzi şi penalităţi; donaţii şi subvenţii acordate; cheltuieli privind activele cedate şi alte operaţiuni de capital etc.); ΔQs = variaţia producţiei stocate; Qi = producţia imobilizată; (ct. 6812 -ct. 7812) = ajustări privind provizioanele pentru riscuri şi cheltuieli (rd. 27 din ct. de profit şi pierdere). În cazul firmelor cu activitate de producţie pentru analiza factorială a profitului aferent cifrei de afaceri, se recomandă următoarele modele de bază: a) Pr = Σqvp-Σqvc

b)

Aprofundarea analizei profitului total al întreprinderii presupune studierea profitului principalelor produse şi stabilirea influentelor factorilor direcţi şi indirecţi care acţionează asupra acestora. Analiza profitului pe produs (Prp) se poate realiza pe baza modelului:

în care: - reprezintă cheltuielile cu materiile prime şi materialele directe pe unitatea de

produs; - cheltuielile cu manopera directă pe unitatea de produs;

- cheltuielile indirecte pe unitatea de produs; csj - consumul specific din resursa materială ,j”; pj - preţul de aprovizionare al resursei ,,j”; t - timpul de muncă pe unitatea de produs;

- salariul mediu orar (inclusiv contribuţiile pentru asigurări şi protecţie socială); Ci - suma cheltuielilor indirecte; q - volumul fizic al producţiei obţinute.

23

Modelul de analiză prezentat mai sus poate fi folosit şi în cazul analizei unui segment de activitate conform IAS14 - paragraful 9 „un segment de activitate este o componentă distinctă a unei întreprinderi ce este angajată în furnizarea unui produs individual sau a unui serviciu sau a unui grup de produse sau servicii conexe, şi care este subiectul riscurilor şi beneficiilor ce sunt diferite de aceleaşi din alte segmente de activitate...” .

2.2.2. Analiza ratelor de rentabilitate

Rata de rentabilitate este un raport între o forma de exprimare a profitului şi active sau capitaluri (proprii, permanente) sau un flux de activitate (cifra de afaceri, resurse consumate etc.). Diferitele forme de exprimare ale ratelor de rentabilitate au valori informaţionale variate şi oglindesc multiplele laturi ale activităţii economico-financiare a firmei. Principalele rate operaţionale în analiza financiară a întreprinderii sunt: rata rentabilităţii comerciale, rata rentabilităţii resurselor consumate, rata rentabilităţii economice şi rata rentabilităţii financiare.

Analiza ratei rentabilităţii comerciale (Rc)

Rata rentabilităţii comerciale exprimă corelaţia dintre profitul total aferent vânzărilor şi cifra de afaceri, dând expresie politicii comerciale a întreprinderii. Modelele utilizate în analiza factorială a acestei rate sunt următoarele:

a)

b)

în care: gi - reprezintă structura producţiei vândute pe produse;

- rata rentabilităţii comerciale pe produse.

Analiza rentabilităţii resurselor consumate (Rrc)

Rata rentabilităţii resurselor consumate reflectă corelaţia dintre rezultatul aferent cifrei de afaceri şi costurile totale aferente vânzărilor. Modelul de calcul şi analiza este următorul:

Factorii direcţi care influenţează asupra ratei rentabilităţii resurselor consumate sunt: structura producţiei vândute pe produse (g), costurile unitare (c) şi preţurile medii de vânzare unitare, exclusiv T. V .A. (p).

Trebuie remarcat faptul că asupra ratei rentabilităţii resurselor consumate costul exercită o dublă acţiune, influenţând în sensuri diferite prin numărătorul şi numitorul raportului (ex. în cazul depăşirii costurilor unitare pe produs, numărătorul (profitul) se reduce, iar numitorul (cheltuielile totale) creşte, ceea ce face ca influenţa negativă a

24

acestui factor asupra ratei rentabilităţii resurselor consumate să fie mult mai puternică, decât în cazul altor rate de rentabilitate).

Analiza ratei rentabilităţii economice (Re)

Rata rentabilităţii economice reflectă corelaţia dintre un rezultat economic şi mijloacele economice (capitalul) angajate pentru obţinerea acestuia. În calculul ratei rentabilităţii economice, la numărător se poate utiliza rezultatul exploatării (profitul aferent cifrei de afaceri) sau excedentul brut din exploatare, iar la numitor mijloacele economice totale (activul total) sau o parte a acestora. Rata rentabilităţii economice este independentă de structura financiară (gradul de îndatorare), politica fiscală de impozitare a profitului, precum şi de elementele excepţionale. Rata rentabilităţii economice, se poate stabili astfel:

unde: Ki = capital investit; Ki = Ai +NFR Ai = active imobilizate nete; NFR = necesarul de fond de rulment. Analiza factorială a ratei rentabilităţii economice, se poate realiza pe baza următorului model de analiza:

în care:

Rc - reprezintă rata rentabilităţii comerciale ;

- viteza de rotaţie a capitalului investit (număr de rotaţii).

Analiza ratei rentabilităţii financiare (Rf)

Rentabilitatea financiară exprimă corelaţia dintre profit şi capitaluri în calitatea lor de surse de finanţare a activităţii întreprinderii. Analiza ratei rentabilităţii financiare (capitalurilor proprii) măsoară, în mărime relativă, remunerarea capitalurilor acţionarilor aduse ca aport sau a profitului net lăsat la dispoziţia firmei pentru autofinanţare. Rata în cauză, reflectă corelaţia dintre profitul net (Pn), ca venit al acţionarilor şi capitalurile proprii ale întreprinderii (Kp). Rata rentabilităţii financiare a capitalurilor proprii (Rf), se determină pe baza relaţiei:

Analiza factorială a ratei rentabilităţii financiare a capitalurilor proprii, poate fi aprofundată utilizând următorul model:

în care:

25

- reprezintă viteza de rotaţie a activului total, exprimată prin număr de rotaţii;

- factorul de multiplicare a capitalului propriu;

- rentabilitatea netă a veniturilor totale Vt

Factorul de multiplicare a capitalului propriu reflectă gradul de îndatorare a firmei, fapt demonstrat cu ajutorul relaţiei:

în care: Pt - reprezintă pasivul total; D - datoriile totale;

- gradul de îndatorare, sau braţul pârghiei financiare.

Utilizând acest model de analiză, considerată ca fiind necesar a sublinia următoarele aspecte: - accelerarea vitezei de rotaţie a activului total reprezintă o condiţie esenţială pentru sporirea ratei rentabilităţii financiare a capitalurilor proprii; - factorul de multiplicare a capitalului propriu, cu cât este mai mare, cu atât creşte rentabilitatea financiară. În practica economică însă, există o limită de îndatorare acceptată de bănci. Unele bănci apreciază că limita maximă de îndatorare 70% din sursele totale ale firmei, depăşirea acestei limite de îndatorare atrage pentru firma în cauză dobânzi mai mari şi garanţii suplimentare solicitaţi de bănci, deoarece riscul financiar

este mai mare (factorul de multiplicare fiind în acest caz );

- sporirea rentabilităţii nete a veniturilor totale reprezintă principala cale de creştere a profitului net şi este determinată, în principal de eficienţa activităţii de exploatare a firmei.

2.3. Profitabilitatea

Pentru analiza profitabilitatii afacerii se elaboreaza multiple analize economice care vizeaza, in mod special, analiza vanzarilor si a cheltuielilor. Pe parcursul acestor analize, se identifica si se evalueaza influenta tuturor factorilor interni si externi ai firmei care-si manifesta actiunea asupra“obiectului analizei” si se evidentiaza relatia dintre efecte si eforturi.

De exemplu, pentru analiza evolutiei si structurii vanzarilor se vor avea invedere urmatoarele elemente cantitative si calitative: -cantitatea de produse si servicii livrate;-numarul clientilor, clasificarea si ponderea acestora in totalul vanzarilor;-numarul punctelor de vanzare, capacitatea spatiilor de prezentare si desfacere;-numarul mediu de personal care deserveste activitatea comerciala;-politica de preturi si de discounturi;-politica de oferte speciale, promotii;

26

-politica de acordare a creditelor – client.Pe langa aceste elemente, se va analiza contextul general al mediului de afaceri si

contextul local al pietei in care firma isi desfasoara activitatea: nivelul cererii de produse si servicii, concurenta si avantajele concurentiale.

Indicatorii de profitabilitate reprezinta cea mai importanta arie de actiune privind analiza financiara, permitand evaluarea abilitatii societatilor de a realiza profit, utilizand o gama limitata de resurse. Valorile ridicate ale profitabilitatii pot deriva din combinatii optimale intre abilitatea echipei manageriale de a comunica rapid si coerent informatiile de care dispunesi calitatile de raspuns ale personalului companiei.Indiferent daca agentul economic urmareste maximizarea profitului sau alt obiectiv, actionarii vor fi intotdeauna interesati de profitabilitate, ca indiciu al modului in care managerii utilizeaza resursele pe care le au la dispozitie.

Profitabilitatea poate fi exprimata fie pe baza profitului brut (calculat ca diferenta intre vanzari si costul acestora) sau cu ajutorul profitului net (ca diferenta dintre profitul brut si celelalte cheltuieli), luand ca baza de referinta vanzarile. Me-am oprit asupra urmatorilor indicatori de profitabilitate:

● Rata marginala a profitului (profitul luat in calcul) nu cuprinde elemente financiare,ceea ce permite comparatii intre societati finantate diferit; de asemenea, se pot elabora sicomparatii privind performantele operationale ale agentilor economici.

Se calculeaza ca raport procentual intre profitul brut si vanzari (rata marginala a profitului brut) sau ca raport intre profitul net si volumul vanzarilor (rata marginala a profitului net):

Profitul brut x 100 / VanzariSauProfitul net x 100 / Vanzari

● Rata de revenire a capitalului reprezinta o alta posibilitate de reflectare a profitabilitatii,prin raportarea vanzarilor sau a profitului brut la capitalul utilizat (capitalulutilizat = (active curente – datorii curente)):

Vanzari x 100 / Capitalul utilizatSauProfitul brut x 100 / Capitalul utilizat

● Rata de revenire a capitalului permanent investigheaza eficienta de ansamblu a companiei, prin prisma finantarii pe termen lung, profitul net si dobanzile la creditele pe termen lung fiind raportate la capitalul permanent (capital permanent = capitaluri proprii + datorii pe termen lung)

[Profitul net + dobanzile la credite pe termen lung] / Capital permanent

27

Rata de revenire a capitalului utilizat poate creste fie printr-o majorare a profitului, fie printr-o viteza de rotatie mai mare a activelor. De asemenea, ramuri industriale diferite au niveluri specifice de profitabilitate (spre exemplu, comertul cu amanuntul inregistreaza o rata marginala a profitului mica, dar o viteza de rotatie mai mare a activelor, situatie opusa celei din industria manufacturiera).

Importanta indicatorilor calculati pe baza de vanzari a scazut in ultimul timp, deoarece se considera ca pretul de vanzare poate fi grevat de influente inflationiste sau politici concurentiale, iar costul vanzarilor poate fi de asemenea poluat informational (a se remarca rezultatele particulare ale diferitelor metode de evaluare a stocurilor).

● Alte metode de calcul al profitabilitatii implica activele, fixe sau nete, si masoara succesul de ansamblu al companiilor:

Profitul net / Active fixesau

Profitul net / Total active

● Modul de finantare reprezinta o alta perspectiva a profitabilitatii, raportand profitul net (inainte sau dupa impozitare ) la suma capitalului social si a rezervelor:

Profitul net (inainte sau dupa impozitare) / [Capital social + rezerve]

Acest indicator reflecta eficienta investitiei actionarilor, observand modul in care sursele proprii de finantare au fost utilizate (prin considerarea nivelului rezultatelor obtinute in prezent) si incercand determinarea evolutiei viitoare. Previziunile analistilor vor fi cu atat mai valoroase cu cat vor include informatii mai detaliate despre performantele companiilor pe domenii de activitate si zone geografice.

Analiza contului de profit si pierdere nu este suficienta in evaluarea unei societati, care se confrunta cu problema resurselor limitate, costisitoare si care trebuie utilizate eficient. Se impune compararea rezultatelor obtinute cu resursele utilizate de companie si controlate prin management, corelatie reflectata cu ajutorul indicatorilor de eficienta.

Pe baza informatiilor furnizate de analizele economice efectuate de firma, se vor stabili diverse strategii pentru maximizarea profitului care vor avea in vedere atat cresterea vanzarilor cat si mentinerea sau diminuarea costurilor.

Concluzii

Din analiza comparativă a modelelor şi schemelor de prezentare contului de profit şi pierdere, cultul anglo-saxon si cel american abordeaza o prezentare a cheltuielilor din exploatare după funcţiile întreprinderii, spre deosebire de cultul naţional, care este in conformitate cu Directivele europene, si prezinta cheltuielie din exploatare după natura lor. Directivele europene, în încercarea lor de a se armoniza standardele internaţionale, oferă, de asemenea, opţiunea prezentării cheltuielilor din exploatare după unul dintre cele două criterii.

28

În România, suntem obligaţi să întocmim un cont de profit şi pierdere care clasifică cheltuielile din exploatare după natura lor. Este adevărat că nimeni nu ne interzice să întocmim şi un cont de profit şi pierdere cu clasificarea cheltuielilor după funcţiile întreprinderii, şi probabil că societăţile cotate, constrânse de investitori, nu vor evita să o facă.

În ceea ce priveşte prezentarea elementelor extraordinare, referenţialul britanic - interzice prezentarea distinctă a acestor elemente. Totuşi, referenţialul american şi contul de profit şi pierdere din ţara noastră prezintă distinct elementele extraordinare. Acesta reprezintă un avantaj într-o contabilitate care se doreşte a fi suport pentru efectuarea de previziuni, deoarece astfel de elemente trebuie cunoscute de către utilizatori pentru a nu le lua în considerare la previzionarea profiturilor estimate a fi obţinute în viitor. De asemenea, se remarcă în contul de profit şi pierdere din Marea Britanie şi SUA prezentarea separată a elementelor care nu sunt susceptibile să se producă în viitor, sub denumirea de elemente excepţionale, în referenţialul britanic, sau elemente speciale şi rare, în referenţialul american. În contul de profit şi pierdere din ţara noastră astfel de elemente nu sunt prezentate distinct, ceea ce sugerează faptul că mai este mult până când vom ajunge să conştientizăm cât de importantă este informaţia previzională în comparaţie cu informaţia confirmatoare.

Analiza financiara foloseste modalitati adecvate de calcul care sa permita obtinerea unor indicatori semnificativi din datele furnizate de situatiile financiare.

Soldurile intermediare de gestiune (SIG) reprezintă, în fapt, palierele succesive în formarea rezultatului final. Construcţia indicatorilor se realizează în cascadă, pornind de la cel cuprinzător (producţia exerciţiului + marja comercială) şi încheind cu cel mai sintetic (rezultatul net al exerciţiului). Analiza performanţelor întreprinderii cu ajutorul soldurilor intermediare de gestiune oferă indicii cu privire la modul în care este creată şi transferată valoarea în cadrul firmei. Astfel, se pot identifica problemele cu care se confruntă managementul strategic al întreprinderii.

Pentru exprimarea rentabilităţii se utilizează două categorii de indicatori: profitul şi ratele de rentabilitate. Mărimea absolută a rentabilităţii este reflectată de profit, iar gradul în care capitalul sau utilizarea resurselor întreprinderii aduc profit este reflectat de rata rentabilităţii (indicator al mărimii relative a rentabilităţii).

Pentru analiza profitabilitatii afacerii se elaboreaza multiple analize economice care vizeaza, in mod special, analiza vanzarilor si a cheltuielilor. Pe parcursul acestor analize, se identifica si se evalueaza influenta tuturor factorilor interni si externi ai firmei care-si manifesta actiunea asupra“obiectului analizei” si se evidentiaza relatia dintre efecte si eforturi.

29

Indicatorii de profitabilitate reprezinta cea mai importanta arie de actiune privind analiza financiara, permitand evaluarea abilitatii societatilor de a realiza profit, utilizand o gama limitata de resurse.

Bibliografie

Annick Bourgnigon, Peut-on definer la performance?, Revue Francaise de Comptabilite, 1995

Bernard Colasse, Analyse financiere d’enterprise, Editura La Decouverte, Paris, 1999,

Constantin Barbulescu. Sisteme strategice ale intreprinderii, Editura Economica, Bucuresti, 1999

30

N. Feleagă, Dincolo de frontierele vagabondajului contabil, Ed. Economică, Bucureşti, 1997.

OMFP 3055/2009 pentru aprobarea Reglementarilor contabile conforme cu directivele europene (OMFP 3055/2009)

SFAS 144 Accounting for the Impairment or Disposal of Long-Lived Assets (2001).

SFAS 154 Accounting Changes and Error Correction (2005).

SFAS 128 Earnings per Share

Internet

www.bizcity.ro/analize

www.investopedia.com

www.pwc.com

31