Adrian BOTEZ

CAZUL DACIA... (volumul al II-lea)

Trei studii hermeneutice asupra

Arheilor Sacri Zalmoxieni

(CORBUL. BLAJINII. OUL)

2

Coperta I: Sfinxul Zalmoxian

Icoana Învierii Mântuitorului – şi

Corbul Androginic Zalmoxian

__________________________________________________

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a României

CAZUL DACIA... / Adrian Botez; ed.: Constantin Marafet.

- Râmnicu-Sărat : Rafet, 2018

ISBN 978-973-146-609-5 821.135.1-31

_________________________________________________

3

Adrian BOTEZ

CAZUL DACIA...

(volumul al II-lea)

Trei studii hermeneutice asupra Arheilor

Sacri Zalmoxieni

(CORBUL. BLAJINII. OUL)

Se închină soţiei mele, Elena

Editura RAFET

2018

4

Toate drepturile aparţin autorului! Copyright: Adrian Botez

ISBN 978-973-146-609-5

Editor: Constantin Marafet

__________________________________

S.C. Editura RAFET S.R.L

Director editură: Constantin Marafet

Str. Gradiştea nr. 5, Rm. Sărat

Mobil : 0727311412 E-mail: editurarafet@yahoo.com

5

ARGUMENT

…Ştim că, şi în urma apariţiei cărţii de faţă, vom fi acuzaţi de

“daco-manie”! Tocmai de aceea ţinem ca această carte să

apară şi să circule, în ciuda celor pe care eu îi numesc

“latinizanto-trădători” (…pe post de proxeneţi ai

NEAMULUI CELUI SACRU – TRACO-DACII!)…în

cazul în care nu cumva sunt…”latinizanto-orbi” (sau:

latinizanto-ignari…)!

Până şi papalitatea vaticanezo-romană afirmă ADEVĂRUL

RĂDĂCINII ÎN ABSOLUT, A DACILOR: precum că

Traco-Daco-Geţii sunt PĂRINŢII latino-romanilor!

A recunoscut-o Papa Ioan Paul al II-lea, prin cuvintele

fostului său consilier - "MICEAL LEDWITH, fost consilier

al Papei Ioan Paul al II-lea, fost decan al Sf. Petru

Diocescan College din Wexford, fost președinte al

Conferinței șefilor de universități irlandeze și fost membru

al Biroului de conducere al Conferinței Rectorilor

Universităților Europene (CRE)":

<<Chiar dacă se știe că latina este limba oficială a Bisericii

Catolice, precum și limba Imperiului Roman, iar limba

română este o limbă latină, mai puțină lume cunoaște că

LIMBA ROMÂNĂ, SAU PRECURSOAREA SA, VINE DIN

LOCUL DIN CARE SE TRAGE LIMBA LATINĂ, ȘI NU

INVERS. Cu alte cuvinte, NU LIMBA ROMÂNĂ ESTE O

LIMBĂ LATINĂ, CI MAI DEGRABĂ LIMBA LATINĂ

ESTE O LIMBĂ ROMÂNEASCĂ. Așadar, vreau să-i salut

pe oamenii din Munții Bucegi, din Brașov, din București.

Voi sunteți cei care ați oferit un vehicul minunat lumii

occidentale (limba latină)>> - 05 Martie 2014,

www.certitudinea.ro.

…De la:

-Homer, trăitor, probabil, între sec. 10 î. H. și 8 î. Hr.

(“Dintre toate popoarele, geţii sunt cei mai înţelepţi”),

6

Pytagoras – 580 î. H.- 495 î. H. (“Călătoreşte la geţi nu ca să

le dai legi, ci să tragi învăţăminte de la ei” - ), Platon - 427 î.

H.- 347 î. H. - elev al lui Socrate şi profesor al lui Aristotel,

în dialogul Charmides (“Zamolxe, regele nostru, care este

un zeu, ne spune că după cum nu trebuie a încerca să

îngrijim ochii fără să ţinem seama de cap, nici capul nu

poate fi îngrijit, neţinându-se seama de corp. Tot astfel,

trebuie să-i dăm îngrijire trupului dimpreună cu sufletul, şi

iată pentru ce medicii greci nu se pricep la cele mai multe

boli. Pentru că ei nu cunosc întregul pe care îl au de îngrijit.

DACĂ ACEST ÎNTREG ESTE BOLNAV, PARTEA NU

POATE FI SĂNĂTOASĂ, căci, TOATE LUCRURILE

BUNE ŞI RELE PENTRU CORP ŞI PENTRU OM ÎN

ÎNTREGUL SĂU, VIN DE LA SUFLET ŞI DE ACOLO

CURG CA DINTR-UN IZVOR, CA DE LA CAP LA OCHI.

Trebuie deci, mai ales şi ÎN PRIMUL RÂND, SĂ

TĂMĂDUIM IZVORUL RĂULUI PENTRU CA SĂ SE

POATĂ BUCURA DE SĂNĂTATE CAPUL ŞI TOT

RESTUL TRUPULUI. Prietene, sufletul se vindecă prin

descântece. Aceste descântece sunt vorbele frumoase care

fac să se nască în suflete ÎNŢELEPCIUNEA”), Dionisie

Periegetul (138 d.H.: “În ceea ce urmează, voi scrie despre

CEA MAI MARE ŢARĂ, CARE SE ÎNTINDE DIN ASIA

MICĂ PÂNĂ ÎN IBERIA ŞI DIN NORDUL AFRICII

PÂNĂ ÎN SCANDIA, ŢARA IMENSĂ A DACILOR”), ori

Horaţiu – 65 î. H.- 8 î. H. (Odele, I, 20: „Colhii și dacii […]

vorbesc o limbă [...] de idiomă latină” - afirmație făcută cu

aproape un secol și jumătate înaintea cuceririi [?!] unei

părți din Dacia – ...14%!!!) -

-…şi până la Wiliam D. Schiller (n. 1938), arheolog

american („CIVILIZAŢIA S-A NĂSCUT ACOLO UNDE

TRĂIEŞTE ASTĂZI POPORUL ROMÂN, răspândindu-se

apoi, atât spre răsărit, cât şi spre apus, acum circa 13-15.000

de ani!”), Paul Mac Kendrick – 1914-1998 (“BUREBISTA

7

ŞI DECEBAL AU CREAT ÎN DACIA O CULTURĂ PE

CARE NUMAI CEI CU VEDERI ÎNGUSTE AR

PUTEA-O CALIFICA DREPT BARBARĂ. (...) Rumunii sunt membri ai unuia din cele mai remarcabile

state creatoare ale antichităţii (…). SUS, ÎN MARAMUREŞ,

EXISTĂ UN LOC MARCAT DREPT CENTRUL

BĂTRÂNULUI CONTINENT” – cf. Europa de la Atlantic

la Urali), arhitectul peruan Daniel Ruzzo (1968: “Carpaţii

sunt într-o regiune a lumii în care se situa CENTRUL

EUROPEAN AL CELEI MAI VECHI CULTURI

CUNOSCUTE PÂNĂ ÎN ZIUA DE ASTĂZI”),

-...apoi, un mare savant german, Harald Haarmann (“cea

mai veche scriere din lume e cea de la Tărtăria – România,

iar CIVILIZAŢIA DANUBIANĂ ESTE PRIMA MARE

CIVILIZAŢIE DIN ISTORIE, mai veche cu mii de ani

decât cea sumeriană, considerată, încă, leagănul

civilizaţiei”), precum şi savantul suedez Olof Ekström -

1926-1981 (“LIMBA RUMUNĂ ESTE O LIMBĂ-CHEIE,

CARE A INFLUENŢAT ÎN MARE PARTE LIMBILE

EUROPEI”),

-…savantul francez Louis de la Valle Poussin (“Locuitorii

de la nordul Dunării de Jos pot fi consideraţi ca

VORBITORII UNEI LIMBI CARE STĂ LA ORIGINEA

LIMBILOR INDO-EUROPENE, ADICĂ STRĂMOŞII

OMENIRII”), ca şi colegul său A. Jarde, renumit elenist,

Paris 1923 („Asupra istoriei primitive a regiunilor care vor

forma Grecia, grecii înşişi nu ştiu nimic. Până în prezent,

solul grec n-a scos la iveală nici o urmă materială a

paleoliticului. CEI MAI VECHI LOCUITORI DIN

GRECIA SUNT TRACII, APARŢINÂND TIMPULUI

NEOLITICULUI”), apoi, D`Hauterive (Memoriu asupra

vechei şi actualei stări a Moldovei, Ed. Acad., pp. 255-257,

1902: „Latineasca, departe de a fi trunchiul limbilor care se

8

vorbesc azi, s-ar putea zice că este mai puţin în firea celei

dintâi firi romane, că ea a schimbat mai mult vorbele sale

cele dintâi (...) : ea e cea mai nouă dintre toate, sau, cel

puţin, e aceea în ale cărei părţi se găsesc mai puţine urme

din graiul popoarelor din care s-au născut. LIMBA

LATINEASCĂ ÎN ADEVĂR SE TRAGE DIN ACEST

GRAI, IAR CELELALTE LIMBI, MAI ALES

MOLDOVENEASCĂ, SUNT ÎNSUŞI ACEST GRAI”),

Marc Pagel (profesor, şef al laboratorului de bio informatică

la Universitatea Reading, Anglia): “Acum 10.000 de ani ÎN

SPAŢIUL CARPATIC A EXISTAT O CULTURĂ, UN

POPOR CARE VORBEA O LIMBĂ UNICĂ ŞI

PRECURSOARE A SANSCRITEI ŞI LATINEI”),

Clemance Royer (în Buletin de la Societé d’Antropologie,

Paris, 1879): “… celţii, germanii şi latinii vin din estul

Europei… iar tradiţiile arienilor istorici din Asia îi arată

venind din Occident… noi trebuie să le căutam leagănul

comun la Dunărea de Jos, în această Tracie pelasgică, a

cărei limbă o ignorăm”),

-Gordon W. Childe – 1892-1957 (“Locurile primare ale

dacilor trebuie căutate deci, pe teritoriul României. Într-

adevăr, LOCALIZAREA CENTRULUI PRINCIPAL DE

FORMARE ŞI EXTENSIUNE A INDO-EUROPENILOR

TREBUIE SĂ FIE PLASATĂ LA NORDUL ŞI SUDUL

DUNĂRII”),

-Bosch Gimpera, cercetător germano-barcelonezo-mexican –

1891-1974 (“SPAŢIUL DIN CARE AU PORNIT INDO-

EUROPENII ESTE SITUAT ÎNTRE VALEA DUNĂRII,

MAREA EGEE ŞI MAREA NEAGRĂ”),

-Marija Gimbutas, specialistă americană, cunoscătoare de

istorie şi arheologie (n. 23 ianuarie 1921 – d. 2 februarie

1994: “ROMÂNIA ESTE VATRA A CEEA CE AM NUMIT

9

VECHEA EUROPĂ, O ENTITATE CULTURALĂ

CUPRINSĂ ÎNTRE 6500-3500 Î.H., AXATĂ PE O

SOCIETATE MATRIARHALĂ, TEOCRATĂ, PAŞNICĂ,

IUBITOARE ŞI CREATOARE DE ARTĂ, CARE A

PRECEDAT SOCIETĂŢILE INDO-EUROPENIZATE,

patriarhale, de luptători din epoca bronzului şi epoca

fierului. A devenit de asemenea evident că această străveche

civilizaţie europeană precede cu câteva milenii pe cea

sumeriană”), -Universitatea din Cambridge (1922, The Cambridge

History of India): “FAZA PRIMARĂ A CULTURII

VEDICE S-A DESFĂŞURAT ÎN CARPAŢI, CEL MAI

PROBABIL, INIŢIAL ÎN HAAR-DEAL”), -Marco Merlini, arheolog italian (n. 1953: “Oasele ca şi

plăcuţele sunt foarte vechi. Acum este o certitudine. Este

rândul nostru să gândim că scrierea a început ÎN EUROPA

CU 2000 DE ANI ÎNAINTEA SCRIERII SUMERIENE. ÎN

ROMÂNIA AVEM O COMOARĂ IMENSĂ, DAR EA NU

APARŢINE NUMAI ROMÂNIEI, CI ÎNTREGII

EUROPE”), Antonio Bonfini – 1434-1503 (“Limba lor

[românilor] n-a putut fi extirpată deşi sunt aşezaţi în

mijlocul atâtor neamuri de barbari şi aşa se luptă să nu o

părăsească [n.n.: limba românească] în ruptul capului, încât

PARCĂ NU S-AR FI LUPTAT ATÂTA PENTRU VIAŢĂ,

CÂT PENTRU O LIMBĂ”),

-istoricul german August Ludwig von Schlözer – 1735-1809

(Russische Annalen - sec XVIII): „Aceşti volohi nu sunt

nici romani, nici bulgari, nici wölsche, ci VLAHI, URMAŞI

AI MARII ŞI STRĂVECHII SEMINŢII DE POPOARE A

TRACILOR, DACILOR ŞI GEŢILOR, CARE ŞI ACUM,

ÎŞI AU LIMBA LOR PROPRIE ŞI CU TOATE

ASUPRIRILE, LOCUIESC ÎN VALACHIA, MOLDOVA,

10

TRANSILVANIA ŞI UNGARIA, ÎN NUMĂR DE

MILIOANE”,

-Bonaventura Vulcannius din Bruges, 1597 (“GEŢII AU

AVUT PROPRIUL ALFABET, CU MULT ÎNAINTE DE A

SE FI NĂSCUT CEL LATIN-ROMAN. (…) Geţii cântau,

însoţindu-le din fluier, faptele săvârşite de eroii lor,

COMPUNÂND CÂNTECE CHIAR ÎNAINTE DE

ÎNTEMEIEREA ROMEI, ceea ce – o scrie Cato – romanii

au început să facă mult mai târziu”) etc. etc. – în fine, toţi

AUTENTICII savanţi STRĂINI, afirmă, NEGRU PE ALB,

că DACIA este RĂDĂCINA REALĂ A NEAMURILOR

ŞI LIMBILOR LUMII!!!... - …numai “orbii” (?!) noştri

(“CEI CU VEDERI ÎNGUSTE”, cum excelent formulează

savantul american PAUL MAC KENDRICK!), ce încă mai

au şi neobrăzarea să-şi zică “români” (adică, de fapt, “daco-

valahi”…!!!), tot bat apa-n piuă, minţind cu o încăpăţânare

stranie şi desăvârşit dubioasă, zi şi noapte, stigmatizându-ne

cu nume de “barbari”, de “cuceriţi” şi de…”sclavi”!!!

Unde aţi mai văzut, orbilor (“cu vederi înguste”…), ca nişte

“cuceriţi” şi “sclavi” (este vorba de pretextul aşa-ziselor

“războaie traianice” şi de proclamarea DACIEI FELIX, în

107 d. H.…), să aibă, pe tronul “cuceritorilor” (?!), de la

Roma - 33 de ÎMPĂRAŢI DACI…DUPĂ 107 d. H.?!

Unde, în lumea asta, aţi mai pomenit ca nişte “barbari” …să

ctitorească SCRISUL HIERATIC?

…Şi care dintre Neamurile lumii va mai fi având atâţia

trădători şi mişei, precum daco-valahii, care să-şi îndemne

“co-naţionalii” la…MÂNDRIA de a se proclama “cuceriţi”,

“sclavi”, “barbari”…?!

Da, eu însumi am fost îndoctrinat, în şcoală (prin manuale şi

profesori poltroni)… - … apoi, copiii mei proprii au fost

îndoctrinaţi, în şcoală…toţi copiii şi tinerii Daco-Valahiei sunt

OBLIGAŢI să se îndoctrineze…“latinizant”, adică să înveţe,

în şcoli şi, apoi, să afirme (toată viaţa lor!) şi să repete-

11

transmită (informativ), ca papagalii, aşa-zisa noastră “origine

latină”, “originea sumisiv-servilă” a daco-valahilor…!!!

Deci: ori puteţi fi declaraţi “non compos mentis”, nestimaţi

domni “latinizanto-orbi-<<cu vederi înguste>>”, ori sunteţi

rău-voitori, ori trădători-lefegii propagandişti, dinafara

DACO-VALAHIEI/ROMÂNIEI - LEFEGII AI

MINCIUNII! – cu misiunea de a ne mancurtiza şi a ne

manipula Duhurile, spre a ne crede (tocmai noi,

RĂDĂCINILE MISTICE ALE NEAMURILOR şi

MISTICI ÎMPĂRAŢI AI TERREI!!!) - …”proştii

satului”…!

…De ce? Păi, pentru a se înălţa-cocoţa, pe Muntele

Meru/AXUL COSMIC, neamuri impostoare….neamuri care,

prin Marea Minciună Planetară, să-şi “confecţioneze”, din

mucavaua mucegăită a hulei, scorniturii şi bârfei… - …cică

“argumentele”, pentru o stăpânire nedreaptă, criminală şi

demenţială, a populaţiei umano-divine, de pe Terra!

Dar toţi prăpădiţii şi pripăşiţii ăştia de falsificatori şi circari nu

ştiu că Dumnezeul Neamurilor îi SCUTURĂ, ca pe perele

prea coapte, şi-i dau de pământ, pe ipochimenii ne-iniţiaţi

spiritual (ba, chiar desăvârşiţi ignari!), în materie de

“Summa Scientia”: Ştiinţa Neamurilor!), pe nepoftiţi, pe

impostori…pe mişeii-“calpuzanii” venetici, cum şi pe

trădătorii…autohtoni!

…Cartea de faţă continuă, în esenţă (prin încă trei studii de

hermeneutică mitologică), argumentele, cu privire la mentalul

şi intuitivul unui NEAM-PĂRINTE DE NEAMURI, care,

prin ZALMOXIS-HRISTOS, are Înalta Misiune Cosmică de

a păstra-depozita TRADIŢIA MULTIMILENARĂ a

mentalului, precum şi a Revelatului Duh Umano-Divin

Terestru.

Autorul

12

13

1-CORBUL - O ALTĂ

HIEROGLIFĂ A

BIVALENTULUI ZALMOXIS

Simbolurile-ARHEI ale/ai cosmosului gândirii umane

nu au deplină forţă, decât atunci când sunt, ca şi în

Poezie, viguros ambigue/ambigui – adică, de fapt, deplin

sintetice/sintetici (după „tipicul” hegel-ian: teză,

antiteză, sinteză), conţinând, în acelaşi corpus ideatico-

imagistic, şi o afirmaţie ipostazială, şi contrariul ei –

transcense, ambele, într-o armonioasă re-ipostaziere

superioară, într-o re-semantizare cosmică, de o amploare

ameţitoare, tinzând spre infinit! Numai aşa avem

garanţia provenienţei lor divine şi, deci, a puterii lor de

intervenţie divină, în favoarea noastră – a puterii lor de a

exista în zona divină, de a acţiona, pentru tămăduirea

mentalului şi Duhului nostru, în zona divină, de a

„negocia” şi „media”, pentru ieşirea noastră, din capcana

înţepenirii în unilateralitatea percepţiei cosmice,

degenerate – şi pentru re-plasarea noastră în originarul

divin, eliberat de orişice necesitate vulgară. Doar când

Arheii ne oferă şansa trăirii, concomitente, în ambele

lumi/cosmosuri (cel senzorial-pseudo-real şi cel divin-

transcens, „intrat prin oglindă în mântuit azur”) -

ei/ARHEII îşi împlinesc, cu desăvârşire, funcţia

soteriologică şi funcţia taumaturgico (miraculos

14

vindecătoare de chtonian/terestricitate!)-vaticinaro-

divină.

Cel puţin de vreun veac şi jumătate încoace, hieroglifa

CORBULUI este dificil de descifrat, mai cu seamă în

zona europo-atlantică (dar şi într-o destul de importantă

parte din Asia: spre exemplu, în India, prin

Mahabharata, unde corbii sunt socotiţi doar „mesagerii

morţii”, sau în Laos, unde „apa spurcată de corbi nu

mai poate fi folosită în ritual” - cf. Jean Chevalier

/Alain Gheerbrant – Dicţionar de simboluri, Editura

Artemis, 1994, vol. I, p. 365): romanticii veacului al

XIX-lea (şi, mai cu seamă, E.A. Poe, cu al său, poate

prea celebru poem, „Corbul”...: „Gânduri rânduiam, şi

vise, doruri, şi nădejdi ucise, /Lângă vorba ce-o rostise

CORBUL NOPŢII, COBITOR, /CIOCLU CHEL,

SPECTRAL, SINISTRU, BĂDĂRAN ŞI COBITOR

/Vorba Never - Nevermore” – s.n.) au contribuit, din

plin, la descifrarea acestui simbol aviar, în cheie

(aproape) exclusiv negativă şi nocturnă: „pasăre de rău

augur, pasărea neagră, care planează peste câmpurile

de luptă, pentru a se îmbuiba cu hoituri”1.

Nu trebuie să uităm că, la această descifrare unilaterală,

deci, greşită şi pauperizatoare (din punct de vedere

semantic şi vindecător-taumaturgic!), a Arheului-

CORB a contribuit, din plin, şi Vechiul Testament, prin

1 - Cf. Jean Chevalier /Alain Gheerbrant, Dicţionar de simboluri,

vol I-III, Editura Artemis, 1994-1995.

15

mitul despre Potop şi Noe (mai exact, prin stabilirea

arbitrară a preeminenţei funcţiei solare a

PORUMBELULUI - purtător al „ramurii verzi de

măslin”, asupra funcţiei funebre a CORBULUI -

suspicionat, deductiv, de cantonare, cu obstinare, în zona

cadavrelor plutitoare – şi „blestemat de Noe, pentru că

nu s-a întors la corabie, să vestească retragerea apelor,

după potop. L-a blestemat să nu aibă cuib în care să

poată trăi, să depună ouăle în cuiburi străine, ca să i le

clocească alte păsări, SĂ NU MAI FIE ALB, CI

NEGRU, cum îi este inima, să fie de rău augur celor

ce-l văd, să vestească vreme rea şi să fie necrofag” – cf.

Romulus Vulcănescu, Mitologie română, E.A.R.S.R.,

1985, p. 531); de reţinut că, şi-n tradiţia biblică, se

afirmă despre CORB că, la început, a fost alb-solar, şi

că doar accidentul diluvial, prin Noe cel vindicativ, îi

modifică şi culoarea, şi semantica solar-pirică:

“6. Şi a fost că după patruzeci de zile a deschis Noe

fereastra corăbiei pe care o făcuse

7. şi a trimis corbul să vadă dacă apele au scăzut. Şi

ieşind acesta, nu s'a mai întors, până ce apele-au secat

pe pământ.

8. Şi după el a trimis porumbelul ca să vadă dacă apele

au scăzut de deasupra feţei pământului.

9. Dar porumbelul, negăsind loc de odihnă pentru

picioarele sale, s'a întors la el în corabie; căci încă era

apă pe toată faţa pământului. Şi [Noe] a întins mâna şi

l-a apucat şi l-a băgat la el în corabie.

10. Şi aşteptând încă alte şapte zile, din nou a trimis

porumbelul din corabie.

16

11. Şi porumbelul s'a întors la el spre seară; şi iată,

avea în cioc o ramură verde de măslin. Atunci a

cunoscut Noe că apele se scurseseră de pe faţa

pământului”.

Această contradictorialitate semantic-funcţională a

CORBULUI este remarcată şi de către etnografii şi

etnologii români: „Simbolismul corbului la români este

ÎNCĂRCAT DE CONTRADICŢII, pentru formă,

culoare, funcţiunea atributele şi semnificaţiile ce i-au

fost acordate. E când o pasăre mare (corbul), când una

mică (cioara). În general e negru, rar sur şi foarte rar

alb. Culoarea neagră e asemenea Haosului, înaintea

creaţiei cosmosului, mediului germinativ al lumii;

culoarea sură a a pământului ce poate fi fertilizat, iar

culoarea albă a creaţiei, a naşterii şi renaşterii ” –

Romulus Vulcănescu, idem, p. 530.

Şi în alchimie, se sugerează dualitatea funcţională a

CORBULUI – dar cu accente mistic-ermetic-oculte,

legate de misteriul renaşterii-ca-transfigurare/sublimare:

„Alchimiştii au asociat întotdeauna faza putrefacţiei şi

a materiei la negru cu un corb, numind-o CAP DE

CORB. Ea este leproasă şi trebuie albită, spălând-o de

şapte ori în apele Iordanului. Îmbibările, sublimările,

distilările se fac de la sine numai cu ajutorul focului.

Aşa se explică reprezentarea deosebit de frecventă a

negrului volatil pe planşele vechilor tratate de ştiinţe

ermetice” – cf. Dom Antoine-Joseph, Dictionnaire

Mitho-hérmétique, Paris, 1787, reeditare Paris, 1936.

17

CAPUL DE CORB este Capul ambiguităţii (expirat-

transcense!) a lui Harap-Alb – acel Cap

FALS/PROFAN (non-iniţiat întru DEMIURGIA

COSMICĂ!) - CAP care trebuie tăiat, spre a elibera

energiile solare ale CAPULUI DE INIŢIAT-

ÎMPĂRAT!

Contradictorialul, în stabilirea forţei de Duh a Arheilor,

nu este deloc minimalizator de semantică, ci, dimpotrivă,

vesteşte o zonă de foarte intensă efervescenţă a

semanticii, o zonă de foarte veche semantizare viguros-

ambiguă!

Dar avem nevoie şi de suportul demonstrativ al

dualităţii şi ambiguităţii - pentru a deveni credibili, în

această epocă a celei mai incredibile profanări şi

înjosiri/degradări, infectări a lumii cu pozitivism, cu

materialism, cu anti-spiritualism şi, deci, cu un

scepticism jenant-vulgarizator, împins până la

imbecilizare exasperantă, până la aberaţie negativistă.

...Din fericire, mai avem (şi, relativ, păstrăm!) şi

mitologia/tradiţia dacico-zalmoxiană (în mod fals,

disjunsă de mitologia greco-romană, în care, de fapt,

toate ipostazele divine sunt împrumutate din Dacia

sudică şi nordică!) – adică, mai exact, a familiei

spiritual-fraterne GETO-GOTICE! Românii-daci şi

irlandezii-celţi sunt singurele neamuri, din Europa, care

mai păstrează, şi în veacul nostru (de uitare letală a

18

identităţii spirituale!), simbolistica SOLARĂ şi PIRICĂ

a CORBULUI – ca „PASĂRE A FOCULUI”!

„În mitologia celtică, zeiţele Badb şi Morrigan,

personificări ale războiului şi regine ale fantomelor -

apar pe câmpul de luptă sub forma a trei astfel de

păsări – corbi (…) În mitologia nordică, cei doi corbi ai

zeului Odin, Hugin şi Munin ÎL ÎNŞTIINŢEAZĂ PE

STĂPÂNUL LOR DESPRE CEEA CE SE ÎNTÂMPLĂ

ÎN LUME. Tot în mitologia celtică, corbul este un

SIMBOL AL LUI LUG, ZEU OMNISCIENT, şi asta

datorită faptului că fiind pasăre reprezintă CELESTUL

ŞI LUMINA, IAR PRIN CULOAREA SA

REPREZINTĂ TERESTRUL ŞI TENEBRELE (…).

Cuvântul celtic pentru corb este “BRAN”. El înseamnă

PROTECŢIE, INIŢIERE ŞI VINDECARE, PRECUM

ŞI PURTĂTOR DE ÎNTELEPCIUNE. Locuitorii din

Cornwall îşi închipuiau că zborul unui corb deasupra

unei case aducea noroc şi cine omora făptura magică

avea să sufere îngrozitor. Eroul Bran îl desemnează pe

PĂSTRĂTORUL MEMORIEI ANCESTRALE, pe

ÎNŢELEPTUL SUPREM. Asta cu atât mai mult cu cât

CAPUL SĂU, RECIPIENT AL INTELIGENŢEI, a

fost îngropat în sacrul munte alb londonez. Corbii încă

se mai perindă pe acolo, în Turnul Londrei, şi se crede

că menţin vie inteligenţa lui Bran. Adesea ANIMAL

PROFETIC, unele tradiţii gallice culese de Pseudo-

Plutarh relatează că un stol de corbi a indicat locul

unde urma să fie întemeiat oraşul Lugdunum/Lyon

(…). Corbii sunt şi tovarăşii lui Wotan, stând aşezaţi pe

tronul său. UNUL ESTE HUGINN, SPIRITUL,

CELĂLALT ESTE MUNINN, MEMORIA. CEI DOI

19

AR REPREZENTA PRINCIPIUL CREAŢIEI, SPRE

DEOSEBIRE DE LUPII LUI ODIN, CARE AR FI

PRINCIPIUL DISTRUGERII. Odin îi trimitea in

fiecare zi să scruteze împrejurimile, după care aceştia

se întorceau la el împărtăşindu-I informaţiile adunate.

Valkyriile se puteau preface şi ele în corbi.

MESAGERI AI ZEILOR, CU CAPACITATE

PROFETICĂ, au un rol fundamental în practicile

şamanice. În Edda poetică, mai precis în poemul

“Grimnismal”, chiar şi WOTAN APARE ÎN

IPOSTAZA DE ZEU-CORB. Capacitatea lui Odin de

a-şi trimite gândul şi mintea departe s-ar putea lega de

călătoria pe care o săvârşesc şamanii când sunt în

transă, de unde şi temerea că cei doi corbi nu s-ar mai

întoarce. Pe de altă parte, se poate ca tovarăşii lui Odin

să fi ocupat un loc important în mitologie mai devreme

de secolele 9-10, când au fost adoptate cele două nume

ca representative pentru puterile intelectuale ale

zeităţii. Simbolismul corbului în lumea germanică

include şi stindardul corvin, un steag ţesut de aşa

natură încât la fluturarea sa în aer să pară ca şi cum ar

imita zborul păsării. De asemenea Huginn şi Muninn

invocă şi conceptele de “FYLGJIA”

(METAMORFOZĂ, NOROC ŞI SPIRIT

PROTECTOR) SAU “HAMINGJA” (DUBLUL

FANTOMATIC AL UNEI PERSOANE) […].Şi grecii

şi romanii subliniază acelaşi simbolism pozitiv întâlnit

până acum. Este ANIMALUL SOLAR AL LUI

APOLLO, DAR ÎL REGĂSIM ŞI PE LÂNGĂ

ATHENA. Apollo, zeu oracular de primă mână,

apreciază animalul pentru LOCVACITATEA ŞI

ISTEŢIMEA SA. După Strabon, corbii sunt cei care

20

stabilesc amplasarea centrului lumii la Delphi, ca

MESAGERI AI ZEILOR, ÎNZESTRAŢI CU FUNCŢII

PROFETICE “ – cf. Irina-Maria Manea, Istoria mitică

a unui mesager divin, în historia.ro.

Şi, apoi:

“În majoritatea credinţelor ce-l privesc, corbul apare

ca un erou solar, adesea demiurg sau mesager divin,

oricum ghid, ba chiar ghid al sufletelor în ultima lor

călătorie, deoarece, fiind psihopomp, descoperă fără

greş tainele întunericului. Aspectul lui pozitiv pare

legat de credinţele popoarelor nomade, vânători şi

pescari, pe când cel negativ se iveşte odată cu viaţa

sedentară şi dezvoltarea agriculturii”– cf.Cătălin

Stănculescu, art. Corbul – din lumină în întuneric, în

mythologica.ro.

Da, iată ce se poate strânge, în domeniul „corvinesc”,

dacă se analizează zona de Duh vest-celtică, dar şi aceea

de centru şi est-europeană (traco-greco-romană):

a-CORBUL este simbol al omniscienţei (“și asta

datorită faptului că fiind pasăre reprezintă celestul și

lumina, iar prin culoarea sa reprezintă terestrul și

tenebrele”). Cuvântul “CORB”, la celţi, “înseamnă

protecţie, iniţiere şi vindecare, precum şi purtător de

întelepciune”, dar simbolistica lui se amplifică şi

modulează, devenind:

b-“păstrător al memoriei ancestrale, înţelept suprem”;

21

c-“animal profetic”;

d-“tovarăş al lui Wotan”, în dublarea ipostazială: “unul

este Huginn, spiritul, celălalt este Muninn, memoria”.

Mai departe, afirmaţiile sunt greşite: “Cei doi ar

reprezenta principiul creaţiei, spre deosebire de lupii

lui Odin, care ar fi principiul distrugerii”: nu, Lupul

Fenrir/Lupul cu Pântece de Dragon, atât la celţi, cât şi la

daci (adică, la marele popor geto-gotic!) este ipostază

ambivalent-semantică, foarte apropiată de aceea a Lui

Hristos: înghite lumea coruptă de întuneric, o supune

taumaturgiei soteriologice în pântecele dragonic, după

care o regurgitează mântuită/o redă funcţiei ei cosmice,

deplin purificată! Ca urmare, noi considerăm că Lupul şi

Corbul sunt DUBLĂ IPOSTAZIERE A

ACELEIAŞI…DUBLE FUNCŢII MITO-

DEMIURGICE!

e-tot dublu ipostazial: “mesageri ai zeilor, cu capacitate

profetică” – şi, foarte important, pentru demonstraţia

noastră: “În Edda poetică, mai precis în poemul

“Grimnismal”, chiar şi WOTAN APARE ÎN

IPOSTAZA DE ZEU-CORB”…De fapt, cum vom

vedea şi mai jos - DOI CORBI! Unul al Luminii şi unul

al Întunericului (Întuneric pregătitor al

RESURECŢIEI!

f-“Huginn şi Muninn invocă şi conceptele de

“FYLGJIA” (METAMORFOZĂ, NOROC ŞI SPIRIT

22

PROTECTOR) SAU “HAMINGJA” (DUBLUL

FANTOMATIC AL UNEI PERSOANE)

g-La greci şi la romani (se zice!) este subliniat

simbolismul pozitiv al Corbului (dar şi DUBLU

IPOSTAZIAL!): “animalul solar al lui Apollo, dar îl

regăsim şi pe lângă Athena”. Totuşi, trebuie să

remarcăm, încă de pe acum, că nu poţi rosti numele lui

Apollon/DIURNUL/SOLARUL, fără să-ţi vină pe

buze, în mod automat, şi acela al lui

Artemis/NOCTURNA/SELENARA…

Ca şi în Vestul Europei, şi în zona estică se subliniază

aspectele sapienţiale şi vaticinare ale Corbului:

“locvacitate şi isteţime” - precum şi, în ipostaza

redublată (deocamdată, doar imaginar-iconic):

“mesageri ai zeilor, înzestraţi cu funcţii profetice”!

h-…“animal psihopomp”.

De reţinut (pentru meditaţie…) şi afirmaţiile lui Cătălin

Stănculescu, conţinând o încercare de motivaţie a

apariţiei preeminenţei simbolosticii negative a

CORBULUI, asupra celei positive (pe noi, de fapt, nu

ne interesează nici una, nici alta, separat! - pentru că noi

considerăm că UNA NU POATE EXISTA FĂRĂ

CEALALTĂ, la modul Arheico-Mitologic!): datorită

vânătorilor şi pescarilor, CORBUL ar avea ipostazierea

pozitivă, iar sedentarii ar fi cei vinovaţi de amputarea

CORBULUI, de ipostaza pozitivă şi trecerea pe “releul”

23

exclusiv negativ…O teorie destul de slab întemeiată

logic, având în vedere că lumina solară este necesară şi

iubită/adorată, cel puţin la fel de intens (cât este de către

vânători şi pescari) şi agricultorilor/de către agricultori!

…Să vedem, însă, cum este văzut CORBUL în zona pur

dacică. Pentru a stabili profilul arheic al CORBULUI la

daci, ne vom folosi de un interesant (deşi cam emfatic, în

stil…) studiu (semnat, se pare, cu pseudonim: “Eliszar”),

apărut atât într-o revistă basarabeană (Basarabia

literară), din 6 noiembrie 2009, cât şi într-o revistă

online, din România “îngrăniţată”

(cersipamantromanesc.wordpress.com) – din care

studiu vom selecta, destul de drastic şi de categoric:

“Dacii au fost singurul popor a căror credinţă depăşea

marginile propriei ţări, cât şi marginile pământului.

Credinţa lor a fost una universală. PE ACELEASI

BASORELIEFURI MAI ÎNTÂLNIM DOUĂ

REPREZENTĂRI A CĂROR ÎNŢELEGERE

APARŢINE DOAR INIŢIATILOR. ESTE VORBA DE

PASĂREA PHOENIX, PE CARE MULŢI ISTORICI

AU DESCRIS-O CA FIIND UN VULTUR. CEA DE A

DOUA ESTE UN CORB. (…)PASĂREA PHOENIX

REPREZENTA RENAŞTEREA SPIRITUALĂ A

UNUI POPOR. Un monument extrem de important în

acest sens îl reprezintă CELEBRUL TEZAUR DE LA

PIETROASA, CĂRORA ISTORICII ROMÂNI, ÎN

NEŞTIINŢA LOR, SAU ÎN REAUA LOR CREDINŢĂ,

I-AU SPUS <CLOŞCA CU PUII DE AUR>, CÂND,

DE FAPT, EA REPREZINTĂ PASĂREA

NEMURITOARE ŞI PUII SĂI, SIMBOL AL

24

RENAŞTERII PERMANENTE A POPORULUI

NOSTRU.

Iar cea de a doua pasăre (n.n.: noi credem că este, de

fapt, aceeaşi PASĂRE A NEMURIRII, dublu

ipostaziată!), CORBUL, ESTE ÎNTÂLNIT, MEREU,

CA UN MESAGER ÎNTRE LUMEA CELOR VII ŞI

LUMEA CELOR PLECAŢI DE AICI, DACII FIIND

CONVINŞI CĂ NU EXISTĂ MOARTE, CI DOAR O

TRECERE CĂTRE VIAŢA ADEVĂRATĂ. Să nu

uităm că, după mai bine de 1000 de ani, CORBUL va

deveni simbolul uneia dintre cele mai renumite familii

nobile din Transilvania, familia Huniazilor, care a dat

naţiunii române pe cel mai viteaz conducător de oşti,

Iancu de Hunedoara”.

Şi, autorul revine, destul de straniu (aparent!), la…CEI

DOI CAVALEREI DANUBIENI!

“CEI DOI ZAMOLXIS, SIMBOL AL LIBERTĂŢII

Una dintre cele mai misterioase religii cu rădăcini în

Dacia preistorică şi a cărei continuitate a atins secolul

XIX, a fost Cultul Cavalerilor Danubieni. Singurele

mărturii existente sunt nişte basoreliefuri şi nişte

monumente. În comparaţie cu alte monumente

religioase, cele închinate cultului Danubian sunt

turnate în plumb, material care, în credinţa strămoşilor

noştri aparţinea lui Zamolxis. Până la ora actual,

monumentele conţin secvenţe cu un singur Cavaler, cu

doi Cavaleri şi o Mare Zeiţă şi cu scena unui banchet

25

sacru, oferit învingătorilor. După cum se ştie, dacii

erau unul din puţinele popoare care nu ciopleau chip

pentru zeii lor. Moda asta a fost introdusă de romani,

mai precis de coloniştii veniţi în Dacia. Fiecare din

scenele reprezentate sunt o continuare a cultului lui

Zamolxis, mai exact, o preluare a acestui cult de către

învingători şi de către popoarele cucerite de ei.

Romanii au făcut mai mult: au recunoscut

superioritatea lui Zamolxis, a straniului Cavaler

Danubian, punându-şi principalii zei în urma acestuia,

pe diferite monumente. (…) Basoreliefurile în care

apar cei doi cavaleri şi Marea Zeiţă îi reprezintă pe cei

doi gemeni Zamolxis care, împreună cu Zeiţa Bendis,

ocrotitoare a Daciei, au format prima trinitate de

dinaintea creştinismului, arătând, totodată, şi dorinţa

reîntregirii ţării” etc. etc. Şi, în fine: “Cei doi Cavaleri

erau inarmati fie cu o lance, fie cu securea dublă,

având pe cap nu cuşma dacilor, ci misterioasa bonetă

frigiană, căciula roşie, simbol al luptei pentru

cucerirea libertăţii…” etc. etc. Şi, în fine:

“NEOFIŢII TRECEAU PROBE DE CURAJ ŞI

MUREAU SIMBOLIC

Unul dintre elementele misterioase ale cultului era

faptul ca iniţiaţii nu consumau niciun fel de carne, ci

doar peşte, aliment care purifica trupul, alungând

demonii. Ne mai mirăm, oare, că dacii au fost creştinaţi

atât de uşor de Apostolul Andrei, când aceştia posedau,

înainte de venirea discipolului lui Iisus, toate

elementele creştine?

26

Din păcate, la ora actuală nu au fost descoperite temple

ale cultului Danubian, dar se presupune că acestea s-

ar fi aflat în munţi, în peşteri greu accesibile neofiţilor.

Cei care doreau să devină Cavaleri ai Libertăţii,

respectiv ai Ordinului Danubian, trebuiau să treacă

anumite teste, examenul final fiind dat în zona

muntoasă, unde viitorul cavaler urma un ritual de

purificare şi renaştere spirituală. În basoreliefuri,

apare ritualul de înghiţire a candidatului de către un

dragon (balaur, în credinţele populare), urmată de

sosirea unui Cavaler al Ordinului, care învingea

balaurul, simbol al răului (n.n. : paznic al misterelor

sacrale, devenit simbol al Misterului Sacral

Demiurgico-Resurecţional ETERN!) şi îl scotea din

burtă pe viitorul cavaler, care învia şi devenea unul

dintre membrii ordinului, purificat de însuşirile

negative.

EI ÎNVINGEAU ÎNTOTDEAUNA

Mai mult, în rândurile danubienilor erau acceptaţi

numai nobili. Şi asta nu dintr-o discriminare de rasă, ci

pentru că meseria nobililor era războiul. Oamenii liberi

munceau pământul şi doar în caz de primejdie veneau

sub arme, pe când nobilii se pregăteau permanent în

arta războiului. Ordinul Cavalerilor Danubieni

reprezenta elita ţării, îi reprezenta pe cei mai buni

războinici sşi pe marii preoţi, păstrători ai ritualurilor

strămoşeşti. Şi nu intervenea într-o luptă decât atunci

când era ameninţată însăşi integritatea ţării. Pentru că

una din condiţiile de supravieţuire era anonimatul. Să

nu uităm că, după mai bine de 13 secole, îi vom întâlni

27

pe aceşti cavaleri, reorganizaţi sub Ordinul

Dragonului, ordin a cărei paternitate şi-au însuşit-o

maghiarii şi popoarele germanice, ordin din care au

făcut parte toţi marii noştri domnitori, din toate cele

trei ţări române” – cf. Eliszar, art. Cultul Cavalerilor

Danubieni, în cersipamantromanesc.wordpress.com.

(dar şi în Basarabia Literară, 6 noiembrie 2009).

Adevărat! Ordinul DRAGONULUI îi ocultează, de

fapt (păstrându-le nobila sacralitate!), pe CEI DOI

CAVALERI DANUBIENI/ZALMOXIENI! Deci,

cade (în mod definitiv!) aşa-zisa “preeminenţă” a

Luxemburgului, despre care se tot afirmă că i-a

“alduit” cavaleri ai DRAGONULUI, pe voievozii

noştri valahi (voievozi care se numeau “Drăculeşti”,

încă dinante de a “umbla” pe la Luxemburg…!2).

2 - „ORDINUL DRAGONULUI (în latină Societas

Draconistrarum) a fost un ordin militar asemănător Ordinului

Templierilor, ce s-a instituit în zona centrală a Europei. A fost

creat de împăratul Sigismund de Luxemburg în anul 1408, în

principal pentru a proteja creştinătatea de ameninţarea otomană.

Printre membrii acestui ordin cavaleresc s-a numărat şi voievodul

muntean Vlad al II-lea Dracul, acesta fiind înnobilat în 1431 la

Nürenberg de către Sigismund de Luxemburg. La scurt timp, însă,

în 1436, numele lui a fost şters de pe lista cavalerilor. În anul

1432, la numai un an de la înnobilare, contrar statutului creştin al

Ordinului care avea ca scop protejarea creştinătăţii de păgâni, în

speţă de ameninţarea otomană, Vlad i-a condus personal pe turcii

care au asediat şi incendiat Cetatea Severinului, fiind ucişi toţi

cavalerii teutoni din cetate” - cf. wikipedia. După noi, este clar că

Vlad al II-lea Dracul nu se simţea întru nimic obligat Vestului (în

speţă, Luxemburgului…), pentru că el se ştia drept Cavaler

Danubian/Zalmoxian/al Dragonului DACIC (…cu mult înainte

28

Păcat că autorul articolului (citat, selectiv, de noi) nu are

o rigoare logică şi hermeneutică desăvârşită… - altfel ar

fi “legat” mult mai bine (până la…”suprem”!)

simbolistica pusă în discuţie. Noi credem că, de fapt,

Pasărea Nemuririi/PHOENIXUL este, de fapt,

CORBUL! La fel, suntem convinşi că, în mitologia

dacilor, Dubla Ipostaziere Zalmoxiană (CEI DOI

CAVALERI DANUBIENI, unul cu faţa îndreptată, tip

“Ianus bifrons”, către înainte-lumină-viitor [la modul

VATICINAR], celălalt cu faţa îndreptată către înapoi-

întuneric-trecut [la modul MNEZIC!] este

reprezentată, de fapt, prin DOI CORBI!

Simbol/simboluri al/ale VIGILENTEI VEGHERI (de

esenţă SACERDOTALĂ3!) , ASUPRA PURITĂŢII

de a exista “Ordinul Dragonului Luxemburghez”!), iar nu

“cocoloşitor şi linguşitor” de jefuitori şi asasini cavaleri

teutoni…precum a fost şi cazul aşa-zişilor “cavaleri cruciaţi”, care

şi-au aflat ca duşmani supremi nu pe otomani, ci pe

…ORTODOCŞII DIN IMPERIUL BIZANTIN, pe care i-au

măcelărit şi jefuit cu barbarie de nedescris! - încă din 1095, dar, mai

cu seamă, în debutul “Cruciadei” a IV-a: “În iunie 1203, cruciaţii

au sosit la Bosfor lângă Constantinopol la bordul corăbiilor

veneţiene. Au debarcat şi au făcut tabăra. După un atac naval şi

terestru, au cucerit Constantinopolul. Cruciaţii au cerut plata a

200 000 de mărci şi s-au retras aşteptându-şi banii. În ianuarie

1204, nobilii bizantini au ridicat obiecţii la suma colosală şi s-a

ajuns la un asediu scurt în aprilie 1204. CRUCIAŢII AU

RECUCERIT CAPITALĂ BIZANTINĂ ŞI L-AU JEFUIT CU

VIOLENŢĂ. Veneţienii au fondat Imperiul Latin de

Constantinopol , care a existat timp de 60 de ani”!!! 3 - „Mitologia ţărilor scandinave – Norvegia, Danemarca

(Dacia), Finlanda, Suedia, atesate şi pe ansamblu cu numele de

29

Dacia, inclusiv în documentele Vaticanului, pe un larg interval

de timp între secolele IV-XIV – oferă alte mitonime, care provin

de la sacrul arhetip primordial Valah-Valah. Este suficient să

amintim aici mitonimul Walhalla ca denumire pentru palatul

paradisului ceresc germanic unde domnea zeul suprem Odhinn

(a se citi Dokinn) şi ale cărui ajutoare erau Walkiriile

împlinitoarele dorinţelor sale. Aici, a rămas neremarcat, până

astăzi, faptul că pe poarta principală dinspre apus veghează ca

expresie teologică a esenţei palatului simbolul reprezentat de

imaginea CORBULUI şi a LUPULUI. Precizată fiind condiţia

direcţională a privirii dinspre apus spre răsărit, care

proiectează imaginea lupului şi a corbului pe Dacia de răsărit,

tandemul celor două figuri explicitează alcătuirea stindardului

dacic cu cap de lup, aşa cum apare şi pe columna lui Traian,

unde penele sunt sugerate prin franjuri, dar, mai ales, aşa cum

apare STINDARDUL DACIC, pe recent publicatele imagini ale

plăcuţelor de plumb de la Sinaia, unde sunt redate, cu mare

acurateţe, penele şi chiar corpul de pasăre, ataşate capului de

lup.

În acest fel, reunirea LUP-CORB specifică stindardului dacic

reprezintă simbolul care se exprimă în cuvinte prin sintagma

Volco-Black, ca ilustrare a sintagmei teonimice arhetipale

Vilah-Vilah. Citit şi Volco-Dlac, stindardul dacic cu cap de lup

trebuie considerat SEMNUL HERALDIC al Marelui

Dumnezeu, Întemeietorul lumii. Datorită marii sale vechimi

sintagma teonimică arhetipală a mai cunoscut şi formele

Vălcolac, Vărcolac sau VÂRCOLAC, aşa încât stindardul

dacic ilustrând invariabil pe Întemeietorul lumii continuă să

rămână semnul heraldic şi pentru VÂRCOLAC varianta

utilizată astăzi, care datorită superficialităţii lexicologilor a fost

înscrisă în dicţionare cu înţelesuri pe care nu le-a avut, de fapt,

niciodată. Ca o prelungire a înţelesului său iniţial, la anul 1435

30

se înregistra forma Volcul sacerdotem, după ce forma Volco-

dlac cunoscuse forma Volcol-dac. Rezultă de aici că ceea ce

numim astăzi stindardul dacic a fost la origine semnul heraldic

al marilor preoţi numiţi ca şi Zeul VOLCODLACI sau

VOLCOLDACI şi apoi DACI. Ca dovadă şi astăzi în limba

cehă VLKODLAC înseamnă CONDUCĂTOR, iar în ierarhia

bisericească VLĂ-DICĂ desemnează cel mai înalt rang.

În bun acord şi cu alte date istorice, binomul heraldic VOLK-

NEGRU mai conduce şi la constatarea că majoritatea simbolurilor

care includ culoarea neagră exprimă conştiinţa ascendenţei

sacerdotal-dacice a celor care au creat sau au adoptat aceste

simboluri. Ca exemplu, să amintim mai întâi numele lui Negru

Vodă, descălicătorul Ţării Româneşti a cărui piatră de mormânt

de la Curtea de Argeş conţine însemne ale centrul hiperborean

dacic. Tot aici mai trebuie consemnat corbul din blazonul

Corvinilor a căror origine dacică o afirmă Papa Pius al II-lea, dar

şi istoricul ungur Bonifius care îi indică şi ginta numită

maurovlahi, adică vlahii negri. Pornind de la asemenea exemple,

considerăm că NEGRUL DACIC VA TREBUI INCLUS ŞI EL

ÎN LISTA SIMBOLURILOR HERALDICE, necesare pentru

înţelegerea STEMELOR CU NEGRI sau cu CAPETE DE

NEGRI, prezente în întreaga Europă medievală, mai ales că

rebusuri heraldice cu negri au fost atribuite şi marilor clerici. De

fapt, utilizarea culorii negre ca determinativ dacic a ajuns la noi ,

venind de la începuturile istoriei. Întruchipând întregul neam

pelasgic Pelasgos ca erou civilizator este născut din negrul pământ

pe un vârf de munte acolo unde pământului nu i se poate spune

negru decât dacă este dacic. Din acelaşi motiv, Marea Daciei de

est se numeşte Marea Neagră, iar Dunărea, MAREA AXĂ

DACICĂ , îşi sprijină celălalt capăt pe munţii Pădurea Neagră,

care pe temeiul străvechii sale apartenenţe la universul dacic a

purtat şi numele de HERCYNIA SILVA, provenind de la

31

ÎNALT-SACRALE, ASUPRA DESĂVÂRŞIRII

“ELITEI CELEST ARHANGHELICE”, ÎN/PRIN

RĂZBOIUL CU DUHURILE RĂULUI (…prin

alăturarea CELOR DOI CORBI/CELOR DOI

CAVALERI DANUBIENI, se obţine o sinteză a

Luminii şi a Întunericului, întru ETERNA

DEMIURGIE COSMICĂ)!!!

Iar “roşia bonetă frigiană” nu trebuie tratată cu emfază

patriotică, ci, mai curând, cu rigurozitate hermeneutică:

ea/”roşia bonetă frigiană” nu simbolizează, neapărat,

“lupta pentru cucerirea libertăţii” - ci, pur şi simplu,

PIRICUL/FOCUL RESURECŢIONAL!

Şi, da, CORBII RESURECŢIONALI (deci, şi

APOTROPAICI!) “ÎNVING TOTDEAUNA”, EI

SUNT ELITA SPIRITUALĂ/SACRALĂ

CHTONIANO-CELESTĂ, pentru că, fiind CEI DOI

CAVALERI ZALMOXIENI, iniţial - ei se

transfigurează, în semantica lor intimă şi evolutivă

spiritual, în HRISTOSUL SOLAR, “PHOENIX” AL

NEMURIRII – care, la rândul său, este ARHEU AL

AMBIVALENŢEI SEMANTIC-COSMICE, aşa cum

îl pictează şi Nicolae Grigorescu, la Mânăstirea

rădăcina HERC, asociată arhetipului VILAH” – cf. cercetător

George Liviu Teleoacă, Stindardul dacic sau Heraldica

Strămoşului Vârcolac Întemeietorul, în revista online Agero

Stuttgart.

32

Zamfira: UN-HRISTOS-TOT-ANUL-ÎNTUNECAT,

şi UN-HRISTOS-TOT-ANUL- LUMINAT! !

...De unde avem garanţia că strania biserică a Mânăstirii

de la Corbii de Piatră4 nu a fost ridicată pe locul unui

TEMPLU ZALMOXIAN5, al CELOR DOI

CAVALERI ZALMOXIENI, pentru a nu se uita (pe

de o parte) locul sacru, iar pe de altă parte, pentru a se

marca evoluţia spirituală, desăvârşitoare, dinspre

nivelul arhanghelic al lui Zalmoxis, spre cel Suprem

Sacral, al Lui Hristos-Dumnezeu?!

4 -Cf. Maria Oprea, art. O enigmă a civilizaţiei dacice şi

medievale: CORBII DE PIATRĂ: cel mai vechi lăcaş ortodox

din România, în www.alar.ro. Dar şi: Dimitria Puchiu - specialist

în bioterapie şi info-energetică, art. Triunghiul Iniţiatic:

CETĂŢUIA, NĂMEŞTI, CORBII DE PIATRĂ – în

www.travelinfinit.ro 5 - “Băiatul îmi arătă un caiet cu coperţi albastre, de plastic, în

care sunt mai multe informaţii despre mânăstire. Aşa aflu cum, în

1512, monahia Magdalina, cu nume de mir Musa, proprietara

moşiei de la Corbi, a reînfiinţat mânăstirea şi a închinat-o lui

Neagoe Basarab. Cum aici a fost prima mânăstire de maici din

Ţara Românească. Cum pictura e chiar mai veche, de prin veacul

al XIV-lea, dar laăcaşul însuşi este mult mai baărân, căci cele

două altare de piatră trimit spre bisericile byzantine, din secolul

al X-lea, cu hram dublu, şi chiar spre bisericile rupestre din

Cappadocia... Documentele nu se pot întoarce prea mult în timp,

dar de bună seamă, aici a fost un loc sacru şi în perioada

precreştină, CA DOVADĂ ALTARUL DACIC DIN CURTEA

MÂNĂSTIRII” (s.n.) – cf. idem.

33

...Vă mai amintiţi „Strigoii” Marelui Iniţiat, întru

Neamul Românesc şi întru Tracologie (de către însuşi

Nicolae Densuşianu!) - MIHAI EMINESCU?

„Pe-un jilţ tăiat în stâncă stă ţapăn, palid, drept,

Cu cârja lui în mână, preotul cel păgân;

De-un veac el şede astfel, de moarte - uitat , bătrân,

În plete-i creşte muşchiul şi muşchiu pe al lui sân,

Barba 'n pământ i-ajunge şi genele la piept. . .

Aşa fel zi şi noapte de veacuri el stă orb,

Picioarele lui vechie cu piatra 'mpreunate,

El numără în gându-i zile nenumărate,

Şi fâlfâe deasupra-i, gonindu-se în roate

Cu-aripele-ostenite un alb ş'un negru corb” (cf. Mihai

Eminescu – „Strigoii”)..

...”Un alb ş'un negru corb”...Subsemnatul a fost

obsedat şi fascinat, o viaţă întreagă, de aceşti „DOI

CORBI ÎNTR-UNUL”! Vom vedea, mai jos, de ce

socotim noi că sunt „doi corbi ÎNTR-UNUL”.

...În toponimia zonei valahilor, există atâtea „toponimii

ale CORBULUI”, încât ne şi mirăm de ce nimeni nu s-a

„scandalizat” şi „sesizat”: Corbu, comună în judeţul

Constanţa, Corbu, comună în judeţul Harghita, Corbu,

comună în judeţul Olt, Corbu, comună în raionul

Donduşeni, Republica Moldova, Corbu, sat în comuna

Cătina, judeţul Buzău, Corbu, sat în în comuna

Glodeanu-Siliştea, judeţul Buzău, , sat în judeţul

Harghita , reşedinţa comunei cu acelaşi nume, sat în în

comuna Teslui, judeţul Olt, Corbu, sat în judeţul Vaslui,

34

Corbu, sat în judeţul Vâlcea etc. – precum şi nume

compuse: Corbu Nou, sat în judeţul Brăila, Corbu

Vechi, sat în judeţul Brăila – precum şi nenumărate

derivate: Corbeni, Corbeşti, Corbeanca, Corbiţa…

Lunca Corbului, Corbii de Piatră, Corbii Ciungi…!

Dar şi toponimii “corbiere”, cu rezonanţă slavă:

Voroneţ (“vorona” înseamnă “corb”!), Vorona Podu

Corbului, Vorona Ostrovu Corbului, Vorona Mare

Corbi etc. etc. Precum şi (cum să uităm!) o familie de

eroi valahi ardeleni, familie voievodală, princiară şi

regală: CORVINEŞTII6!

6 - “Pe blazonul familiei Corvinilor este inscripţionat un corb, care

ţine în cioc un inel de aur. Atribuirea acestui simbol al familiei are

o legendă. Se spune cã Ioan de Hunedoara era fiu nelegitim al lui

Sigismund de Luxemburg, rege al Ungariei, cu o frumoasă femeie

din Ţara Haţegului, pe nume Elisabeta.

Pentru a o feri de necinste, regele îi dă de soţ pe unul din vitejii

săi, Voicu, dăruindu-i, totodatã, şi un inel, dar pentru copilul

nenăscut, cu scopul de a fi recunoscut, atunci când va creşte şi va

merge la curtea regală. În timpul unei călătorii, făcute de familia

lui Voicu, poposind pentru a prânzi, inelul este uitat pe o margine

a ştergarului pe care erau puse merindele. Un corb, atras de

strălucirea inelului, îl fură încercând să plece cu el. Copilul Ioan

de Hunedoara ia un arc şi săgeteazã corbul, recuperând astfel

inelul. Atunci când creşte şi ajunge la curtea regală, povesteşte

aceastã păţanie, iar regele, impresionat de această istorie, decide

ca simbolul familiei hunedorenilor sã fie corbul cu inel de aur în

cioc.

De altfel, şi numele familiei provine din latinescul “Corvus”, care

înseamnă “Corb”, o pasăre care simboliza cu totul altceva, în evul

mediu, şi anume ÎNŢELEPCIUNEA şi LONGEVITATEA” – cf.

site-ul Muzeului Castelului Corvinilor.

35

“CORBI” şi iarăşi “CORBI”! Avem senzaţia (şi nu

credem că doar atât!) că o Românie întreagă stă sub

semnul CORBULUI – pasăre-HIEROGLIFĂ a Celei

mai Înalte Sacralităţi. Până şi PAJURA devine, în acet

context şi din această perspectivă, un simbol “de mâna a

doua”, sărăcit semantic! De aceea, muntenii trebuie să

fie mândri când stema lor este tălmăcită în sensul

CORBULUI CRUCIAT, iar nu (neapărat) al

PAJUREI CRUCIATE! Ori, poate, PAJURA va fi

fiind ipostaza diurnă/celestă a CORBULUI

RESURECŢIONAL! Dar tot prea puţin este/ar

fi…”DOI CORBI ÎNTR-UNUL” înseamnă DUBLU,

din punct de vedere şi mitologico-arheic, şi heraldic!

Cercetătorul GEORGE LIVIU TELEOACĂ ne

sugerează, într-o scrisoare, cu bun argument, că, de fapt,

Pajura/Acvila este, în realitate şi pentru împlinirea

semanticii ei sacral-mitologice (în simbolistica

europeană), BICEFALĂ/BIVALENTĂ, şi ea! – “de

tipul yin-yang”!!!

…Noi am rămas pe gânduri, când, cu mulţi ani în urmă,

un amic ne-a spus că a copilărit la…”CORBII

CIUNGI”7! Cum, adică, să se cheme “corbi CIUNGI”?

Ce, au mâini?

7 -Există şi legende, în legătură cu originea acestei denumiri. În

revista online Incertitudini, din 1 februarie 2010: „Se zice că,

demult, un mare domn, tata zicea că ar fi vorba de Vlad Țepeș - ar

36

Apoi, treptat, ne-am dat seama că acest toponimic straniu

vorbeşte despre nişte divinităţi antropomorfe – sau,

mai exact, despre O SINGURĂ ZEITATE, CU

fi trecut, într-o noapte smolită și ploioasă, pe la hanul aruncat pe

spinarea unui dâmb. Crâșmărița - frumoasă foc! Ca toate

crâșmărițele! Pentru că vinul era dulce și mersul Stanchii

amețitor, domnul a mai trecut și-n alte nopți. I-a cerut femeii să-l

aștepte. Credincioasă. Seară de seară. Cu lampa aprinsă. Într-o

noapte de toamnă lipicioasă, întunecată de nu se mai vedea nici

coșul hanului, s-a auzit tropot de cal strunit. Nemâncat și obosit ,

Domnul a bătut în geam. Căuta odihnă în bratele gazdei. Femeia

își uitase promisiunea. Hanul era plin de drumeți. Și-au plătit

scump plăcerea de a bea vin la Vadu’ Stanchii. Le-au fost tăiate

brațele . De la coate. Și aruncate corbilor. În toate părtile. De

atunci, cele două sate vecine se numesc CORBII CIUNGI. Și

CORBII MARI” – dar şi în revista Familia, Anul XVIII, nr. 50,

1882, p. 602: „Tot tata ne spunea că, într-una din nopţi, când

Vodă venise la jupâniţă, streja palatului, care era numi din

locuitori din satul Corbii Mici, nu şciu ce i-ar fi făcut calului lui

Vodă, căci când Vodă a plecat dimineţa la Târgovişte, şi când era

aprope să intre în oraş, ar fi crepat calul şi cercetându-se pricina

acestei întâmplări, s-ar fi dovedit că ea venea de la streja palatului

din Corbii Ciungi, care nu şciu ce făcuseră calului. Atunci Vodă,

care ţinea tot atât de mult la cal, ca şi la jupâniţa din palatul de la

Corbii Ciungi, în superarea sa cea mare, pune de taie degetele de

la amândoue mânile tuturor bărbaţilor din Corbii Mici şi în urma

acestei întemplări, s-a numit satul nostru Corbii Ciungi”. Oricum,

satul era legat de numele CORBULUI şi cu degetele bărbaţilor

tăiate, şi cu ele tefere! Înseamnă că şi la Corbii Ciungi este posibil să

fi existat un complex sacerdotal zalmoxian, cândva... demult, tare

demult!

37

DUBLĂ IPOSTAZIERE (“DOI CORBI ÎNTR-

UNUL”!), dublu orientată funcţional, precum ne zice şi

Eminescu: în loc de “alb şi negru corb”, aici se spunea

despre “corbul de mâna dreaptă” şi “corbul de mâna

stângă” (reuniţi în HIEROGLIFA-ZALMOXIS!) –

adică, “dreapta” însemnând “alb-lumină-zi”, iar

“stânga” însemnând “negru-întuneric-noapte” (pentru

că, da, HIEROGLIFA-ZALMOXIS NE LEAGĂ,

EGAL, DE CHTONIAN, CÂT ŞI DE CELEST!).

Dar, fiind ei “ciungi”, acesta era semnul transfigurării

“mâinii” umane în…”ARIPĂ DIVINĂ”! (…cum se

petrec lucrurile cu orişice “dispariţie”, din câmpul

senzorialului uman: ea devine “re-apariţie”, pe o

treaptă categoric superioară spiritual: în câmpul supra-

senzorial SPIRITUAL-DIVIN!).

“Aripa Luminii” şi “Aripa Întunericului”, care va să

zică!

…Şi, abia atunci, noi am făcut legătura, mental şi întru

Duh, cu Zalmoxis, care se ipostaziază în hieroglifa

CELOR DOI “DALBI PRIBEGI-GEMENI” – zeităţile

trace APOLLON-Zeul Luminii Diurne şi

ARTEMIS-Zeiţa Luminii Nocturne!

“DOI CORBI ÎNTR-UNUL” – Lumină şi Întuneric,

reunite întru ETERNĂ DEMIURGIE!!!

38

Amintiţi-vă de lupta lui GREUCEANU cu “tat-al

zmeilor”8 – când apare (s-ar zice!) un CORB (de fapt,

sunt “DOI CORBI ÎNTR-UNUL”!):

“Şi se luptară, şi se luptară, până ce ajunse vremea la

nămiezi, şi osteniră. Atunci trecu pe dasupra lor un

corb, carele se legăna prin văzduh şi căuta la lupta lor.

Şi văzându-l, zmeul îi zise:

- Corbule, corbule, pasăre cernită, adu-mi tu mie un

cioc de apă şi-ţi voi da de mâncare un voinic, cu calul

lui cu tot.

Zise şi Greuceanu:

- Corbule, corbule, mie să-mi aduci un cioc de apă

dulce, căci eu ţi-oi da de mâncare trei leşuri de zmeu şi

trei de cal.

Auzind corbul aceste cuvinte, aduse lui Greuceanu un

cioc de apă dulce şi îi astâmpără setea; căci

însetoşaseră, nevoie mare. Atunci Greuceanu mai

prinse la suflet, şi, împuternicindu-se, unde ridică,

nene, o dată pe zmeu, şi trântindu-mi-l, îl băgă în

pământ până în gât şi-i puse piciorul pe cap, ţinându-l

aşa. Apoi îi zise:

- Spune-mi, zmeule spurcat, unde ai ascuns tu soarele

şi luna, căci azi nu mai ai scăpare din mâna mea (…).

Atunci zmeul, tot mai nădăjduindu-se a scăpa cu viaţă

dacă îi va spune, zise:

- În Codru Verde este o culă. Acolo înăuntru sunt

închise. Cheia este degetul meu cel mic de la mâna

dreaptă.

8 -Petre Ispirescu, Prâslea cel Voinic şi merele de aur, EPL,

Bucureşti, 1962, pp.135-136.

39

Cum auzi Greuceanu unele ca acestea, îi reteză capul,

apoi îi tăie degetul şi-l luă la sine.

Dete corbului, după făgăduială, toate stârvurile, şi,

ducându-se Greuceanu la cula din Codru Verde,

deschise uşa cu degetul zmeului şi găsi acolo soarele şi

luna. Luă în mâna dreaptă soarele şi în cea stângă

luna, le aruncă pe cer şi se bucură cu bucurie mare”.

De observat că (dincolo de europeneasca fixaţie/”modă”

necrofagă, a CORBULUI “CERNIT”, stabilită printr-o

tradiţie …“ciungă”!) - există, de fapt, după schema

funcţională vasilelovinesciană şi guénonistă (a lui

penia/vs/poros - adică, gol/vs/plin):

a-un CORB-POROS, care ADUCE “un cioc de apă

dulce”, lui Greuceanu – şi

b-un CORB-PENIA, care NU ADUCE “un cioc de

apă dulce”, “tatălui zmeilor”!

Şi nu este o simplă speculaţie de-a noastră, de tip

sofistic! Ce anume era în joc, ce “miză” avea bătălia

dintre Greuceanu şi zmei? Bivalenţa

complementară/hierogamică şi cosmic-arheică:

SOARELE şi LUNA! Adică, “miza” cosmic-arheică

este Cuplul/BIVALENŢA LUMINICĂ: APOLLON şi

ARTEMIS, “DALBII GEMENI COSMICI”! Deci,

CORBUL este Duhul celor “DOI GEMENI COSMICI”

– care îl ajută pe Greuceanu SĂ REFACĂ SINTEZA

40

COSMICĂ! Pentru că, în definitiv, ce şi câtă răsplată

primeşte CORBUL, “aspirată”, pentru îngurgitare (şi

viitoare regurgitare soteriologică!), “extrasă”, pentru

lustraţia lumii, din karma lui Greuceanu? “TREI

LEŞURI DE ZMEU ŞI TREI DE CAL” ! Pe de o parte

– Treimea Funcţional-Sacrală: TEZĂ, ANTITEZĂ şi

SUPREMA/COSMICA SINTEZĂ! Pe de altă parte,

avem “trei leşuri de ZMEU” şi “trei leşuri de CAL”.

CALUL este animal SOLAR şi PSIHOPOMP: “leşul

calului” înseamnă ANULAREA/BLOCAREA

TRECERII SPRE ALTCEVA! E rău? Nu, pentru că,

în urma acestui veritabil “Armaghedon”/”zmeomahie”

– s-a restaurat STAREA PARADISIACĂ (de Supremă

Sinteză Cosmică!), deci nu mai este nevoie de trecere,

undeva, spre ceva-altceva – căci este vorba despre

ELIBERARE NU “SPRE”, CI “ÎNTRU” STAREA

DIVINĂ! Iar “trei leşuri de ZMEU”? “Zmeul” este “cel

de pe tărâmul celălalt”, dar nu tărâm celest, pentru că

“se coboară”, eventual prin intermediul FÂNTÂNII!

Descensionalul/STÂNGA (zmeu) este LUNAR /

FUNEBRU, tot aşa cum ascensionalul/DREAPTA

(Greuceanu) este SOLAR/RESURECŢIONAL – iar

îngurgitarea lor de către CORBUL-DRAGON

LUSTRANT-SOTERIOLOGIC nu doar că produce

lustraţia lumii, ci şi reface (“DOI CORBI ÎNTR-

UNUL”!) Suprema Sinteză Cosmică: PARADISUL!

41

…Dubla funcţionalitate (şi iconicitate! – precum Cei Doi

ŞERPI DE FOC/DRAGONI DE FOC alchimici, care

se împletesc-luptă între ei şi, apoi, într-o apoteoză

finală, îmbrăţişează, la modul demiurgic,

CADUCEUL LUI HERMES!) este perceptibilă chiar

în aceeaşi ipostaziere, aceea a lui Apollon: “După ce au

petrecut trei ani în Carpaţi (n.n.: întru moarte şi

ÎNVIERE!), Gemenii Divini (n.n.: Apollon şi Artemis)

au părăsit STÂNA (n.n.: toposul paradisiac) de la

Arsena (Râşnov) şi au trecut munţii (n.n.:

ÎNĂLŢAREA LA CERURI!), închinându-se şi la

ruinele templului lui Orfeu (<<Sfinxul >> şi

<<Babele>>), precum şi la peştera (Ialomicioarei),

unde se retrăsese cândva profetul (n.n.: Zalmoxis-“Doi

CORBI Într-Unul”!). (…) Ca să nu fie recunoscut,

Apollon şi-a pus o glugă peste faţă, spre a nu i se vedea

semnele de la căderea tragic din Stejar (n.n.: Copacul

Răstignirii şi al Învierii Lui ZALMOXIS!). De atunci,

zeului i s-a spus şi CHAR-NABUTAS (Domnul

Nevăzut/Întunecat, Negru), sau CAP-NABOTAI

(Chip/Cap Nevăzut/Ascuns/Mascat [n.n. Apollon îşi

recuperează, pentru SUPREMA SINTEZĂ

ALCHIMICĂ, numită “CAP-DE-CORB”/ÎNVIEREA

CEA VEŞNICĂ, ÎN DUH - şi Chipul NOCTURN-

SELENAR-GERMINATIV/”ARTEMIS”!!!]. (…)

Astfel, oastea a pornit spre răsărit (n.n.: mişcare

regresivă/”regressus ad uterum”/-recuperativă de

Stare PARADISIACĂ!) (…). În fruntea luptătorilor

42

înaintau COPIII CERULUI /” DALBII PRIBEGI /

DALBII GEMENI”. De atunci, geţii i-au consacrat pe

cei doi Zalmoxis ca zei ai războiului (n.n.: funcţia

soteriologico-apotropaică/”exorcizatoare”!). Numele lor

apare – sub forma ZOLMXES (sic!) – pe un vârf de

lance, descoperit la Torcello, lângă Veneţia” (cf. Adrian

Bucurescu, Dacia secretă, Editura Arhetip, p. 99).

…ZALMOXIS (hieroglifa lui: “CEI DOI CAVALERI

DANUBIENI”/”DOI CORBI ÎNTR-UNUL”, sub

semnul dublu funcţional al CORBULUI -

NOCTURN/GERMINATIV-(aparent) FUNEBRU ŞI

DIURN-PIRIC/RESURECŢIONAL, EGAL!) –

…ZALMOXIS, vestitorul Lui Hristos - Cel Alb şi

Cel Negru, EGAL…”cu moarte pre moarte călcând, şi

celor din mormânturi, VIAŢĂ ETERNĂ dăruindu-le”

(…”dăruind” la modul soteriologic, restaurând /

recuperând starea / sinteza/esenţa spiritual-

paradisiacă/divină, a Omului…)!

***

43

2-BLAJINII/ROHMANII/URICII

ŞI „MEMENTO MORI”/”ODIN ŞI

POETUL” - sau: OARE AR FI

PUTUT SĂ MOARĂ ZALMOXIS?

I-OPINIILE BISERICII CREŞTIN-

ORTODOXE

La 7-8 zile după Sfântul Paşte Ortodox (adică, duminica

sau/şi lunea următoare, după Luminata Duminică a

Paştelui Ortodox!) – există o sărbătoare stranie: „Paştele

Blajinilor” i se spune.

Există, deci, în Tradiţia Ortodoxă (cât despre celelalte

forme de creştinism european, din Occident, ele nu-şi

înţeleg propria doctrină, d-apoi să li se mai ceară şi

„respectarea Tradiţiei”?!) sud-est europeană (şi, în

primul rând, la valaho-români!) o problemă extrem de

interesantă: cine sunt „blajinii” – zişi şi „rohmani”, sau

„urici”? Dar asupra acestei probleme, Biserica manifestă

o discreţie destul de mare...Să (între)vedem, totuşi!

“Părintele Ioan Herţa, paroh al bisericii <<Sfinţii

Arhangheli>> din satul Slobozia Mare, Cahul, ne-a

spus că Paştele Blajinilor este, în primul rând,

sărbătoarea închinată celor adormiţi şi de aceea se mai

44

numeşte Paştele celor adormiţi. În unele localităţi,

Paştele Blajinilor se prăznuieşte în Duminica Tomei, în

altele - după Săptămâna Luminată. De obicei, enoriaşii

se adună la biserică şi, după Sfânta Liturghie, în

sunetele clopotelor, cu steaguri şi lumânări aprinse, se

îndreaptă, împreună cu preotul, spre cimitir, unde se

oficiază slujba pentru pomenirea celor adormiţi. În

unele localităţi, se practică de a merge la cimitir cu ouă

încondeiate, cozonac, mâncare, unde sunt sfinţite de

către preot şi se împart tuturor, în special celor sărmani

şi oropsiţi.

Tot de Paştiele Blajinilor, potrivit părintelui Ioan

Herţa, în unele localităţi creştinii merg la cimitir

înainte de răsăritul soarelui, "precum s-au dus

mironosiţele la mormântul Mântuitorului nostru, cu

miresme şi toate cele pregătite". "La fel, şi enoriaşii, în

zilele de azi, vin la morminte, aprind candele pentru cei

adormiţi, tămâind mormintele şi împărţind pomeni

pentru amintirea lor", a spus preotul.

Creştinismul i-a "adoptat" pe Blajini, transformându-i

într-o categorie aparte

Tradiţia sărbătoririi Paştelui Morţilor este legată şi de

numele Blajinilor, considerate fiinţe mitice. Potrivit

site-ului crestin-ortodox.ro, credinţele despre blajini

sunt multe şi contradictorii. SE SPUNE CĂ BLAJINII

AR FI REPREZENTĂRI ALE OAMENILOR

45

PRIMORDIALI SAU ALE STRĂMOŞILOR, CĂ EI

AR FI LUAT PARTE LA FACEREA LUMII ŞI CĂ,

DE ATUNCI, SUSŢIN STÂLPII DE SPRIJIN AI

PĂMÂNTULUI. CREŞTINISMUL I-A ADOPTAT,

TRANSFORMÂNDU-I ÎNTR-O CATEGORIE

APARTE. AU CALITĂŢI MORALE DEOSEBITE,

PRECUM BUNĂTATEA, BLÂNDEŢEA ŞI

SIMPLITATEA, CARE-I FAC ADEVĂRATE

MODELE PENTRU OAMENI. EI SUNT FOARTE

BUNI LA SUFLET, CREDINCIOŞI, BLÂNZI ŞI

ÎNŢELEPŢI. SE CREDE CĂ BLAJINII SE BUCURĂ

FOARTE MULT DE ACEASTĂ SĂRBĂTOARE ŞI

DE LEGĂTURA DINTRE EI ŞI OAMENI, CARE SE

MENŢINE PRIN INTERMEDIUL ACESTUI

PRAZNIC” – cf. basarabeni.ro.

Sau: “Iată ce a spus despre Paştele Blajinilor părintele

Valeriu Potoroacă, paroh al bisericii <<Sfântul

Pantelemon>>, din Chişinău, într-un interviu acordat

agenţiei Info-Prim Neo: <<NU EXISTĂ NICI O

REFERINŢĂ ÎN VECHIUL SAU NOUL

TESTAMENT CARE AR TRIMITE LA VREUN

EVENIMENT SAU LA VREO LEGE, PRIN CARE

DUMNEZEU AR FI LĂSAT ACEASTĂ

SĂRBĂTOARE. (…)Pe parcursul anului bisericesc

sunt stabilite anumite zile pentru pomenirea deosebită

a celor răposaţi. Una din aceste zile este Paştele

Blajinilor şi, deoarece nu este rânduită în mod strict

canonic, în diferite regiuni ale lumii ortodoxe este

ţinută la diferite date, începând cu luni după Duminica

46

Tomei (8 zile după Paşti) până la Duminica Mare. La

unele popoare ortodoxe această sărbătoare lipseşte.

(…)Pe parcursul anului bisericesc sunt stabilite

anumite zile pentru pomenirea deosebită a celor

răposaţi. Una din aceste zile este Paştele Blajinilor şi,

deoarece nu este rânduită în mod strict canonic, în

diferite regiuni ale lumii ortodoxe, este ţinută la diferite

date, începând cu luni după Duminica Tomei (8 zile

după Paşti) până la Duminica Mare. La unele popoare

ortodoxe această sărbătoare lipseşte”.

Nicolae Băieşu, doctor în filologie şi etnograf a spus

astfel cu privire la originea cuvântului “blajin”, într-un

articol publicat de săptămânalul Timpul: <<Denumirea

de blajin vine din slavonul BLAJENÎI - blând, bun,

cuvios. Conform imaginaţiei populare, blajinii trăiesc

într-o lume îndepărtată, la hotarul între <<lumea

asta>> şi <<lumea cealaltă>>, ori aproape de rai, pe o

insulă înconjurată de Apa Sâmbetei. Se zice că blajinii

descind din Set – unul din fiii lui Adam. Totodată, se

crede că ei umblă goi, sunt oameni scunzi, buni la

suflet, paşnici, înţelepţi şi foarte credincioşi. SE

HRĂNESC NUMAI CU FRUCTE. Bărbaţii se

întâlnesc cu femeile doar o dată pe an, timp de câteva

zile la Paşti, când SE ÎMPERECHEAZĂ (PENTRU

PROCREARE). Blajinii NU ŞTIU SĂ CALCULEZE

TIMPUL, SĂ ŢINĂ SĂRBĂTORI. Semnul că a venit

Paştele este SOSIREA PE APĂ (APA SÂMBETEI) A

COJILOR DE OUĂ ROŞII PE CARE CREŞTINII LE

ARUNCĂ PE UNDELE CURGĂTOARE ÎN

47

VINEREA ORI SÂMBĂTA DIN SĂPTĂMÂNA

PATIMILOR>>.

Părintele Valeriu Potoroacă susţine, însă,

astfel:<<Înţelesul cuvântului «blajin» e clar. Iar în

slavonă «blajenâi» înseamnă «fericit». Cei răposaţi cu

adevărat sunt fericiţi în comparaţie cu noi, pentru că ei

au trecut în viaţa veşnică «unde nu este nici durere,

nici scârbă, nici suspinare» >> / cf. revista Moldova

creştină.

Sau: “Paştele Blajinilor sau <<Paştele morţilor>>, este

ziua în care se face pomenirea la cimitir a tuturor celor

dragi care nu mai sunt printre noi. În această zi se

depun ofrande pe morminte, se împart pomeni, se

întind mese la cimitir lângă biserică sau, în unele

regiuni, chiar şi în câmp. Se crede că de Paştele

Blajinilor sufletele morţilor sunt libere şi pot gusta din

mâncărurile pregătite special pentru ei şi date de

pomană.

Paştele Blajinilor se sărbătoreşte în a opta zi după

Paşti. Creştinii aduc bucuria Învierii lui Hristos, trăită

în Săptămâna Luminată şi celor adormiţi. Pomenirea

celor dragi care nu mai sunt vii trebuie să se facă cu

bucurie.

Pentru Paştele Blajinilor se fac pregătiri din timp şi la

cimitir şi acasă. Femeile vin la cimitir, curăţă

buruienile uscate de pe morminte şi vopsesc crucile.

Acasă roşesc iarăşi ouă, pentru <<Blajini>>.

De obicei, enoriaşii se adună la biserică şi, după Sfânta

Liturghie, în sunetele clopotelor, cu steaguri şi

lumânări aprinse, se îndreaptă împreună cu preotul

48

spre cimitir, unde se oficiază slujba pentru pomenirea

celor adormiţi. Oamenii merg la cimitir cu ouă

încondeiate, cozonac, mâncare şi vin, iar după ce

bucatele sunt sfinţite de către preot se împart tuturor,

în special celor săraci. Se crede că fîrîmiturile care cad

din mâncăruri şi vinul care se varsă nu sunt pierdute,

ci ajung la cei care nu mai sunt printre noi” – cf.

Dorina Garabajiu, Ce semnifică Paştele Blajinilor şi

cum se pregătesc moldovenii pentru pomenirea celor

morţi.

Sau: “Paştele Blajinilor (din prima zi de luni de după

săptămâna luminoasă a Paştelui) este una dintre

sărbătorile precreştine, cu origini care se pierd în timp.

Se spune că Blajinii sunt chiar primii oameni, moşi-

strămoşii, cei care ar fi participat la facerea lumii. Se

mai spune despre blajini că susţin pilonii pe care se

sprijină Pământul.

Dincolo însă de legende, mai trebui spus că blajinii au

fost adoptaţi de creştinism pentru calităţile lor morale:

buni, blânzi, simpli şi înţelepţi.

Paştele Blajinilor nu este însă doar o metaforă. În

această zi se face praznic pentru cei plecaţi în lumea de

Apoi, se depun ofrande pe morminte, se fac pomeni în

cimitire, pentru că se spune că de Paştele Blajinilor

sufletele morţilor se pot bucura de mâncărurile

pregătite de familii special pentru ei. Paştele Blajinilor

49

mai este cunoscut şi ca Prohoadele, Lunea Morţilor

sau Paştele Morţilor”– cf. www.etno.ro.

Şi: “Paştele sau Paştile Blajinilor este o sărbătoare

religioasă, considerată de unii ca fiind creştină, iar de

alţii ca fiind o sărbătoare cu rădăcini păgâne cu

influenţe creştine considerabile. Sărbătorită

preponderent, în Europa de Sud-Est, această

sărbătoare are la bază pomenirea celor decedaţi, şi

anume a rudelor şi prietenilor apropiaţi.

De obicei, Paştele Blajinilor se sărbătoreşte după 7 sau

8 zile de la Paştele propriu-zis, Duminica şi Lunea

respectiv.

Ţara unde sărbătoarea ia cea mai mare amploare este

Republica Moldova, unde ziua de luni la o săptămână

după Paştele creştin-ortodox este declarată ca fiind zi

liberă” – cf. Wikipedia.

…Ce concluzii (parţiale, fireşte!) putem trage, în

legătură cu atitudinea Bisericii Ortodoxe “de zid”

(oficiale), faţă de aceşti “blajini”?

În primul rând (şi acesta este un merit foarte important,

în raport cu ceea ce s-a întâmplat în Biserica Creştină

Romano-Catolică, în veacuri nu demult trecute!), este de

observat că Biserica Ortodoxă nu respinge, categoric,

cultul “blajinilor” – ci-l impinge într-un soi de “surdină

a discreţiei”. Nu-l respinge nu pentru că i-ar fi ei

deosebit de simpatici “blajinii”, ba se află şi preoţi care

se cam “zburlesc”, cu destul parapon, la acest cult/la

această Tradiţie (“Nu există nici o referinţă în Vechiul

sau Noul Testament, care ar trimite la vreun eveniment

50

sau la vreo lege, prin care Dumnezeu ar fi lăsat această

sărbătoare” – zice preotul Valeriu Potoroacă), dar, se

pare că nici nu-i dă mâna să-i ia de rău pe enoriaşi,

pentru faptul că ţin această Tradiţie. Şi, după cum se

vede clar, încearcă, prin diplomaţie, să împace şi capra,

şi varza, făcând eforturi considerabile, de a-i

“încreştina” pe “blajini”, aducându-i, cu binişorul, în

preajma înţelesurilor şi tâlcuirilor din Sfintelor Scripturi

Creştine (“Înţelesul cuvântului «blajin» e clar. Iar în

slavonă «blajenâi» înseamnă «fericit». Cei răposaţi cu

adevărat sunt fericiţi în comparaţie cu noi, pentru că ei

au trecut în viaţa veşnică «unde nu este nici durere,

nici scârbă, nici suspinare»”). Oricum, chiar dacă, vezi

bine, constată, şi ea, marea ciudăţenie a acestor “blajini”

(în raport cu dogma creştină) şi nepotrivirea lor, integral,

cu tipicul şi mentalitatea cultică creştin-ortodoxă - le

caută şi le află, într-o oarecare măsură, trăsături morale,

prin care să împace dogma creştină şi cu Tradiţia

“păgână” (“CREŞTINISMUL I-A ADOPTAT,

transformându-i într-o categorie aparte. au calităţi

morale deosebite, precum bunătatea, blândeţea şi

simplitatea, care-i fac adevărate modele pentru oameni.

ei sunt foarte buni la suflet, credincioşi, blânzi şi

înţelepţi. se crede că blajinii se bucură foarte mult de

această sărbătoare şi de legătura dintre ei şi oameni,

care se menţine prin intermediul acestui praznic” ” –

spune Părintele Ioan Herţa) şi să-i şi adopte (pe

“blajini”) şi să-i integreze, oarecum, în acest tipic, în

lumea duhovnicească creştină: “Tot de Paştiele

Blajinilor, potrivit părintelui Ioan Herţa, în unele

localităţi creştinii merg la cimitir înainte de răsăritul

soarelui, "PRECUM S-AU DUS MIRONOSIŢELE LA

51

MORMÂNTUL MÂNTUITORULUI NOSTRU, CU

MIRESME ŞI TOATE CELE PREGĂTITE" – sau:

“(…) enoriaşii se adună la biserică şi, după Sfânta

Liturghie, în sunetele clopotelor, cu steaguri şi

lumânări aprinse, se îndreaptă, ÎMPREUNĂ CU

PREOTUL, spre cimitir, unde se oficiază slujba pentru

pomenirea celor adormiţi. În unele localităţi, se

practică de a merge la cimitir cu ouă încondeiate,

cozonac, mâncare, unde sunt sfinţite de către preot şi

se împart tuturor, în special celor sărmani şi oropsiţi”.

…Biserica Ortodoxă a convertit, oarecum, sărbătoarea

“blajinilor/rohmanilor”, într-un cult al strămoşilor, cult

al morţilor – ceea ce, în sine, nu e deloc rău: “Paştele

Blajinilor sau <<Paştele morţilor>>, este ziua în care

se face pomenirea la cimitir a tuturor celor dragi care

nu mai sunt printre noi. În această zi se depun ofrande

pe morminte, se împart pomeni, se întind mese la

cimitir lângă biserică sau, în unele regiuni, chiar şi în

câmp. Se crede că de Paştele Blajinilor sufletele

morţilor sunt libere şi pot gusta din mâncărurile

pregătite special pentru ei şi date de pomană”.

Ceea ce-a făcut şi ce face Biserica Ortodoxă este un

lucru bun, în esenţă. Imediat după aşa-zisa “cucerire

romană” a Daciei (Marea/Suprema Minciună a Istoriei

noastre valaho-româneşti!), adică la începutul veacului

doi, după Hristos - apăruseră, pe pământul Daciei, aşa-

numitele “Collegia fabrorum”, grupări de iniţiaţi în

Sacra Tradiţie Eternă – care lucrau pentru “împăcarea”

celor două etape ale Duhului religios geto-dacic: etapa

zalmoxiană şi etapa creştină – care ar fi însemnat, de

fapt, aflarea şi dezvăluirea miezului de veşnicie şi de

52

sacralitate, comun, din ambele faze ale evoluţiei

Duhului religios dacic. Nu avem date prea multe despre

cum au evoluat lucrările acestor “Collegia fabrorum” –

dar, ceea ce ştim sigur, este că ele nu şi-au încetat

lucrarea lor de înaltă spiritualitate: în veacul al XIX-lea,

Ion Creangă, care făcea parte dintr-o “sectă/organizaţie

secretă de povestaşi” (ne spune Vasile Lovinescu) refuză

să adapteze basmele sale, la creştinismul canonic (deşi el

era dascăl şi diacon, pe la diverse biserici ortodoxe din

Iaşi!), şi păstrează, în ele, elementele de Tradiţie Eternă

şi Sacră, în aşa măsură, încât această Tradiţie poate fi

studiată şi recuperată, parţial, chiar din basmele

crengiene (ceea ce se şi străduieşte să facă, nu fără

rezultate cu totul deosebite, esoteristul valaho-român

Vasile Lovinescu, în lucrarea “Creangă şi Creanga de

Aur”!).

E adevărat că Biserica Ortodoxă “de zid” (oficială)

încearcă, mai curând, să asimileze şi să “topească”, fără

prea multă cumpănire (şi fără prea multă înţelegere, “dar

fără prea multe fasoane”, cum cred, unii preoţi mai

mărginiţi spiritual, că chiar ar fi cazul!), elementele

Tradiţiei Zalmoxiene, în Tradiţia Creştină - fără un

discernământ prea rafinat şi fără o cunoaştere

aprofundată şi luminată a adevăratelor “punţi”, care, cu

adevărat, există şi leagă zalmoxianismul de creştinism

(EXISTĂ ACESTE PUNŢI! - cu mult mai mult, chiar,

decât îşi închipuie slujitorii altarului Lui Hristos-

Mântuitorul Lumii!). Dar nici nu se poate afirma că ar fi

existat, cândva, vreo prigonire a non-dogmaticei credinţe

în “blajini”! Tot e ceva! – ba, chiar, Biserica Ortodoxă

se poate institui, cu fruntea sus, în model de convieţuire

53

spirituală şi de toleranţă, pentru bisericile occidentale,

din care Sfânta Tradiţie a fost alungată brutal, sau

distrusă cu totul! Nivelul Sacru se “răzbună”, în felul

său “dharmic” (adică, printr-un mechanism, logic şi

legic, de reacţiune spirituală, care apare ignoranţilor

drept nivel punitiv: nu, ci singuri ne pedepsim, atunci

când nu respectăm divinitatea din noi!).

…Din păcate, nouă nu ne sună deloc bine cuvântul

“toleranţă”, atunci când este vorba de problemele

Duhului: CEVA ORI ESTE ADEVĂRAT, ORI NU

ESTE! Nu au nevoie de mila nimănui (preot sau

mirean), nici Zalmoxis, cum nici Dumnezeu-Hristos!

II-OPINIILE SPECIALIŞTILOR

ETNOGRAFI/ETNOLOGI

…Şi iată ce informaţii, cu totul deosebite de încercările

“pacifiste” (iar nu profund înţelegătoare!) ale Bisericii

Ortodoxe, aflăm, prin intermediul etnologilor şi

etnografilor: “Paştele Blajinilor (din prima zi de luni de

după săptămâna luminoasă a Paştelui) este una dintre

sărbătorile precreştine, cu origini care se pierd în timp.

Se spune că Blajinii sunt chiar primii oameni, moşi-

strămoşii, cei care ar fi participat la facerea lumii. Se

mai spune despre blajini că susţin pilonii pe care se

sprijină Pământul” – cf. www.etno.ro.

…Dar este cazul, pentru a afla mai multe şi în mod mai

corect, să mergem chiar la sursele de informaţie, ale

celor ce lucrează la site-ul de etnologie şi etnografie

54

valahă: în primul rând, la lucrarea lui ROMULUS

VULCĂNEASCU – Mitologie română.

…Să vedem, deci, ce spun autenticii oamenii de

specialitate, despre “blajini/rohmani/urici”:

“III-ANTROPOGONIA. 5-URICII. Ultima specie

umană, conform antropogoniei române, sunt URICII

(numiţi uneori rohmani şi blajini), opuşi ca dimensiune

şi ca fire uriaşilor: mici cât o şchioapă, buni, cinstiţi şi

drepţi, ducând o viaţă de privaţiuni, de pustnici şi sfinţi.

Deşi în parte coexist cu oamenii, ei sunt meniţi să

înlocuiască pe pământ spiţa actuală a oamenilor.

În folclorul mitic românesc, URICII sunt înfăţişaţi

uneori ca primii oameni creaţi de Fărtaţi, dar lăsaţi în

taină, undeva, ca rezervă a creaţiei. Ideea

primogenităţii antropogonice a uricilor contrazice însă

întreaga structură germinativă a antropogoniei

române. Cum am constatat până în prezent, creaţia

mitică a oamenilor a fost experimentată în patru timpi

mitici, prin patru spiţe umane: 1-CĂPCĂUNII, 2-

URIAŞII, 3-OAMENII PROPRIU-ZIŞI şi 4-URICII.

(…) În gigantomahie, oamenii şi URICII au sărit în

ajutorul Fărtaţilor – oamenii luptând efectiv cu uriaşii,

iar URICII reparând stricăciunile făcute de uriaşi, în

cer şi pe pământ.În timp ce uriaşii începuseră să

dărâme cerul, URICII reconstruiau în grabă stâlpii

55

cerului, proptind cerul jur-împrejurul pământului (…)

Fărtatul a dezlănţuit fulgere şi trăsnete şi un potop

care i-a înecat aproape pe toţi uriaşii. Uriaşii care au

scăpat de potop s-au zbătut de moarte, provocând

cutremure groaznice, încât pământul s-a clătinat pe

apele cosmic, gata să se scufunde. URICII, acum

ajutaţi de Nefărtat, au început să construiască repede

alţi stâlpi, pentru sprijinirea pământului, pe care i-au

fixat PE SPINĂRILE A PATRU PEŞTI URIAŞI (n.n.:

deja, Biserica Ortodox-Creştină putea să “ciulească

urechea”, pentru că PEŞTELE este mitonimul esoteric

al Lui Iisus Hristos, Mântuitorul Lumii!). Aşa se face că

uriaşii au pierit, în această luptă pornită de ei (…). Aşa

se face că oamenii au pus stăpânire pe pământ, iar

URICII s-au retras la marginea pământului, după

stâlpii cerului, în Ostroavele Apei Sâmbetei. Aici

floclorul mitic le menţionează încă prezenţa, în

aşteptarea sorocului lor, când, după dispariţia spiţei

oamenilor propriu-zişi, vor putea lua ei în stăpânire

întregul pământ (…)FĂRTATUL ÎI ŢINE ÎN

REZERVĂ PE URICI (s.n.), ca făpturi blajine, drepte

şi cinstite, cu care va putea încheia seria

EXPERIMENTELOR ANTROPOGONICE[s.n.] (…).

URICII vor fi ultimele făpturi terestre. (…) Prin

rădăcina UR- şi prin sufixul –IC, mitonimul UR-IC se

opune mitonimicului UR-IAŞ şi, în consecinţă,

subliniază contrastul dintre cele două mărimi astfel

exprimate. Aceasta pentru că uriaşii intră, prin

56

gigantismul lor, în peisajul încă neumanizat al

macrocosmosului – şi invers, URICII, prin micimea

lor, intră în peisajul umanizat al cosmosului redus la

Terra. (…) Ce inseamnă la origine fiecare mitonim:

URIC, ROHMAN şi BLAJIN? (…) Etimologia

mitonimului URIC pare a fi mai puţin controversată.

Mitonimul BLAJIN prezintă două ipoteze: una slavă şi

una tracă. Ipoteza slavă se referă la termenul BLAJIN,

care înseamnă EVLAVIOS. (…) Termenul de BLAJIN,

deşi slav, este adoptat numai de românii din Moldova,

slavii îl folosesc pe cel de ROHMAN. Ipoteza tracă a

lui Constantin Daniel îi prezintă pe BLAJINI ca pe

nişte HOMINES RELIGIOSI, sau ABIOI, cum îi

descrie Homer în Iliada. (…)ABIOI sunt de origine

traco-getică. Numele lor, dat de greci, A-BIOI,

înseamnă <<CEI CE DUC VIAŢĂ PAŞNICĂ,

CIVILIZATĂ>> (A+BIOI: FĂRĂ FORŢĂ, FĂRĂ

VIOLENŢĂ), deci oameni blajini. Istoricii greci îi

considerau , pe ABIOI - HIPERBOREENI (…). În

aceste condiţii, Constantin Daniel susţine că ABIOII

sunt traco-geţi, adică nord-dunăreni, carpatici. (…) În

schimb, mitonimul ROHMAN e confruntat de mai

multe ipoteze (…).Ipoteza lui Th. Speranţia îl derivă

din apelativul ROMAN. Ipoteza indiană a lui I. J.

Hanuş: termenul ROHMAN e un fel de metateză a

termenului BRAHMAN, adică OM SFÂNT. (…)Cea

mai veridică, mai sugestivă şi inedită – ipoteza lui

Gabriel Ştrempel (după ce trece în revistă 5 legende: 1-

57

ROHMANI – un popor migrator nedeterminat etnic; 2-

români care au fugit de popoarele migratoare, români

colonizaţi peste mare, înainte de a fi creştini; 3-făpturi

ce ţin de cultul morţilor; 4-făpturi mirifice create de

huţuli şi, în fine, 5-urmaşii lui Sith/Seth, care trăiesc în

preajma raiului pământesc) – analizează scrierea

medievală CETANIA LUI SVETI ZOSIMA, tradus din

limba rusă, în sec. XIII (…). Un călugăr Zosima i-a

întâlnit peste apa Ermilisului – pe care el, ca fiinţă

sfântă, l-a gtecut pe <<punţi verzi>>, de ramuri - şi

cum Ermilisul nu putea fi trecut de nimeni, când i-a

văzut, pe malul celălalt, pe oamenii mici şi goi, şi-a dat

seama că are în faţa lui pe ROHMANI. Ei i-au zis că se

trag din cetatea Ierusalimului – părintele lor, Rohman,

era rege acolo (fiu al lui Asaf!) – dar după moartea lui

Rohman s-a ridicat un împărat la Ierusalim, din alt

neam şi care nu voiau să respecte poruncile prorocului

Ieremia. Ca să nu se amestece cu ei şi cu cele rele,

rohmanii au refuzat să se supună noii stăpâniri. Ca

urmare, au fost azvârliţi în temniţă, de unde i-a tras de

păr, afară, spre libertate, un înger – i-a eliberat să

plece undeva unde să-şi poată respecta legile binelui.

(…)

Ca personaje mitice, URICII îndeplinesc 3 funcţii

mitice, aproape unanim acceptate de cercetători:

58

1-de PARTICIPANŢI INDIRECŢI LA

COSMOGONIE, şi anume la întărirea cerului cu stâlpi

de piatră scumpă furnizaţi de ei şi cu stâlpi tot din

piatră scumpă, pentru susţinerea pământului pe apele

cosmice. Stâlpii cereşti i-au aşezat la marginea

cerului, unde Apa Sâmbetei înconjoară pământul de 3

ori, ca un şarpe încolăcit, iar stâlpii pământului i-au

fixat pe 4 peşti mari, care înoată lin în apele cosmice.

2-URICII AU GRIJĂ DE ÎNTREŢINEREA

ACESTOR DOUĂ PERECHI DE STÂLPI “PÂNĂ LA

COADA VEACULUI”, şi sunt consideraţi participanţi

continui la soteriologia mitică, la salvarea specie

umane, prin posture şi rugăciuni. Sunt consideraţi

uneori semi-divinităţi, alteori homines religiosi.

3-URICII AJUTĂ SUFLETELE ÎN MAREA

TRECERE., DE PE LUMEA ASTA PE LUMEA

CEALALTĂ, zădărnicind toate piedicile puse în calea

lor de Vămile Văzduhului şi Apa Sâmbetei (Apa

Morţilor).

Pentru aceste servicii aduse sufletelor morţilor,

românii le-au dedicat un cult discret, într-o sărbătoare

modestă: PAŞTELE BLAJINILOR/PAŞTELE

ROHMANILOR – sărbătoare care alcătuia în trecut un

complex de rituri şi practice, din care s-au păstrat

numai relicve etnografice şi reminiscenţe folclorice:

59

prima luni, după Duminica Tomei, care era, de fapt,

Lunea Morţilor, consacrată pomenilor pascale (la

români numai sâmbetele sunt închinate pomenii

morţilor), a căpătt cu timpul numele de Paştele

Morţilor. (…) Blajinii ajută constant pe oameni să fie

buni şi drepţi, combătând escatologia lumii sau

dispariţia lumii, provocată de răutatea, devenită între

timp tot mai activă, a Nefărtatului pe pământ. Luptă

împotriva marilor distrugeri, a cataclismelor

universale, <<cutremure, diluvii, scufundarea lumii în

apele cosmice, căderea cerului şi a astrelor pe pământ,

întunecarea soarelui şi a lunii, incendiul cosmic sau

îngheţarea lumii>>. (…) Nu vor să încheie

antropogonia cu ei, chiar dacă după ei ar veni <<o

nouă primăvară cosmică>>” – Romulus Vulcănescu,

Mitologie română, cap. III-Antropogonia, subcap. 5-

Uricii, Ed. Academiei Române, Buc., 1987, pp. 260-264.

...Evident, multe amănunte şi expresii din cartea lui

ROMULUS VULCĂNESCU (în special, cea referitoare

la „experimentul divin”) i-au „trezit la treabă” chiar pe

„fanii” extraterestrismului! Dar au fost destui şi dintre

amatorii care şi-au adus aminte de Agartha şi de

Shambala9 (speculând spusele lui ROMULUS

9 - Acesta este numele general ce defineşte lumea din interiorul

Pământului, precum şi toate coloniile, capitala fiind Shambala,

aflată în interiorul Muntelui Meru, în Tibet.

60

VULCĂNESCU în acest sens!10

), de Avalon11

- precum

şi despre vasta teorie a „pământului gol pe dinăuntru”12

10

- În cartea "Mitologia română". Romulus Vulcanescu, în

capitolul "Pământul mumă" vorbeşte despre lumea albă (în

care trăiesc oameni), din care fac parte şi Ostroavele albe.

"Aceşti urici locuiau la marginea lumii, intr-un Ostrov alb sau în

mai multe Ostroave albe, din albia Apei Sâmbetei. Ostroavele

rohmanilor sau blajinilor s-au ridicat din Apa Sâmbetei, în

conditiile cosmogonice ale ridicării pământului din apele

primordiale. Ceea ce înseamnă că, în concepţia mitică, ostroavele

simbolizează pământuri neîntinate, ieşite, în stare pură, din Apa

Sâmbetei, care, la rândul ei, este o apă sacră, numai că gradul ei

de sacralitate ţine de impuritatea ei progresivă, in direcţia Iad.

După o legendă străveche, Apa Sâmbetei izvorăşte dintre

rădăcinile bradului cosmic şi înconjoară pământul de 7 sau 9 ori

şi se varsă în Iad. La izvoarele ei este pură şi sus, pe pământ, e un

panaceu universal. Pe măsura ce înconjoară pământul, gradul ei

de puritate scade, iar când intră în Iad, clocoteşte în flăcări. De

Paştele blajinilor, în unele sate, pe malurile apelor curgătoare, se

puneau în blide de lemn coji de ouă, fărâmituri de cozonac şi

lumânarele, cărora li se dădea drumul pe apă, ca să ajungă pe

Apa Sâmbetei, în Ostroavele Albe, la rohmani sau blajini, ca să

serbeze, şi ei, Paştele.. (...) Uricii albi ţineau multe posturi albe şi

se îmbrăcau în alb, semn al purităţii lor sufleteşti. ....La români,

doliul alb, pentru bătrâni (codalbi), s-a menţinut până în vremea

noastră, în unele sate din Bărăgan şi Carpaţii estici."

„Maura Anghel despre Paştele Blajinilor

Paştele Blajinilor, Paştele Morţilor sau Lunea Morţilor este o

sărbătoare populară cu dată mobilă, dedicată spiritelor

strămoşilor. Rădăcinile acestei sărbători vin din timpurile

61

precreştine, când strămoşii noştri erau păgâni. Despre aceasta ne

mărturisesc şi o mulţime de legende din tezaurul folcloristic al

neamului nostru.

BLAJINII (ROHMANII SAU RUGMANII) SÎNT

REPREZENTĂRI MITICE ALE PRIMILOR OAMENI DE PE

PĂMÎNT. SE SPUNE CĂ BLAJINII TRĂIESC SUB PĂMÎNT,

PE TĂRÎMUL CELĂLALT, DINCOLO DE APA SÎMBETEI. SE

SPUNE CĂ EI AU LUAT PARTE LA FACEREA LUMII ŞI CĂ

SUSŢIN STÎLPII DE SPRIJIN AI PĂMÎNTULUI. IMAGINAŢI

CA OAMENI BLONZI ŞI SOCOTIŢI URMAŞII LUI SET (AL

TREILEA FIU AL LUI ADAM ŞI AL EVEI), BLAJINII DUC O

VIAŢĂ CUVIOASĂ ŞI LIPSITĂ DE GRIJI, ÎNTEMEIATĂ PE

VIRTUTE ŞI PE INCAPACITATEA DE A FACE RĂU. Bărbaţii

se întîlnesc cu femeile o dată pe an, la Paştele Blajinilor, pentru a

procrea. Băieţii sînt crescuţi de mame pînă merg în picioare şi pot

să se hrănească, după care trăiesc în izolare, împreună cu

bărbaţii. Blajinii sînt credincioşi, buni la suflet, blînzi şi înţelepţi,

incapabili de a face rău, duc o viaţă austeră, cu posturi severe.

În popor se crede că locuiesc pe malurile unor rîuri mari sau lîngă

ostroave sau la hotarul cu Raiul şi că în ţara lor este mereu cald.

Blajinii nu ştiu să calculeze sărbătorile, de a căror sosire sînt

anunţaţi de către oameni. Ei ştiu că este Paştele atunci cînd văd că

sosesc pe Apa Sîmbetei coji de ou roşu aruncate special de

gospodine pe ape în vinerea sau sîmbăta din Săptămîna Patimilor.

Cînd văd cojile de ou în ţara lor îndepărtată, ei serbează Paştele,

iar oamenii prăznuiesc Paştele Blajinilor sau Paştele Morţilor. În

această zi credincioşii depun ofrande pe morminte, împart pomeni,

întind mese în cimitir, lîngă biserică sau în cîmp, la iarbă verde.

După cum am putut citi, dovezi despre existenţa Agarthei sunt

nenumărate, atât din vechime, cât şi din zilele noastre. (...)

Doamn, ajută ca aceste lucruri să se întâmple cât mai repede! 11

- “Numele Avalonului derivă din celticul AFAL/ABAL, ce se

tălmăceşte cu înţelesul MĂR. Prin urmare, Avalonul este

„INSULA MERELOR”. Or, mărul, în tradiţia celtică, este

considerat ARBORELE VIEŢII, ce susţine şi leagă între ele cele

trei tărâmuri, fiindu-le, în acelaşi timp, sursă a hranei spirituale.

Conform legendelor celtice, acest măr creşte pe o insulă din

Cealaltă Lume, purtând pe ramurile sale FRUCTELE

62

- nelipsind, însă, şi interpretările mult mai profund

esoterice, privind INSULA ŞERPILOR13

şi DACIA-

IMORTALITĂŢII, din care dacă mănâncă cineva, se vindecă de

orice boală şi devine cunoscător al tainelor de dincolo de lume

(iniţiat). Din acest punct de vedere, AVALONUL este identic cu

CENTRUL SPIRITUAL SUPREM, cu Paradisul Terestru care

este identic cu Centrul Lumii. Mai mult, el este identic cu

Grădina Hesperidelor, unde cresc merele de aur, pe care autorii

antici o plasează în regiunile hiperboreene în apropiere de

Coloanele lui Hercule, situate la Okeanos Potamos, vechea

denumire a Istrului ( Dunărea)”. 12

- „Cele mai puternice oraşe subterane:

POSID – primul refugiu al atlanţilor, cu intrare în zona Matto-

Grosso, cu populaţie de 1,3 milioane de locuitori;

SHONSHE – refugiul uigurilor, o ramura a lemurienilor, intrare

în Himalaya, 3,5 milioane locuitori;

RAMA – lângă Jaipur, în India, 1 milion de locuitori;

SHINGWA – la graniţa dintre China şi Mongolia, cu 1,5 milioane

de locuitori;

TELOS – lângă Mount Lassen, California, cu 1,5 milioane

locuitori. Oraşele se află la adâncimi variind între 1,5 şi 2 mile sub

scoarţa terestră”.

13

- Multe legende venite de dincolo de timp vorbesc despre

pământuri sfinte, aflate pe locul unde acum domină Marea

Neagră. Unii cercetători afirmă că aici este localizată străvechea

Atlantida, cu templele sale, în special Templul lui Apollo, zeul

soarelui, a cărui origine hiperboreană începe să capete un contur

tot mai precis. Din străvechea Atlantida, se zice, că a rămas doar

Insula Şerpilor. Insula Şerpilor a fost un teren mistic, un loc de

trecere între două lumi. Aici, pe colţurile de stâncă acum pustii, se

ridica pe vremuri un superb templu care a fost închinat solarului

Apollo. Apele mării îi protejau pe preoţii solari de vizitele

curioşilor şi ale profanilor.

Marele Diodor amintea în scrierile sale Insula Şerpilor, cunoscută

ca Insula Leuky: “În faţa ţinutului celţilor, în parţile Oceanului,

este o insula numită Leuky, adică Albă. Latona, mama lui Apollo,

63

s-a născut aici şi din cauza asta Apollo este mai venerat aici decţt

ceilalţi zei… Această insulă era numită şi Helixea (Felicia) sau

“nesos makaron”, Insula Preafericiţilor. Nu departe de acolo erau

munţii Riphei (Carpaţi)…”

PREAFERICIŢII SAU BLAJINII ERAU URMAŞII

ATLANŢILOR, CUNOSCUŢI ŞI SUB NUMELE DE RĂMĂNI.

Despre ei textele vechi amintesc că locuiau pe lângă apele cele

mari în care se varsă toate apele, iar folclorul românesc spune că

în acele tarâmuri îşi are Dumnezeu cetatea de unde guvernează

toate ale lumii, bune şi rele. Ipoteza existenţei unei Atlantide pe

teritoriul actualei Mări Negre a fost îmbraţişata şi de Robert D.

Ballard, fost ofiţer al armatei maritime a Statelor Unite şi

oceanograf specializat ân arheologie acvatică, printre altele fiind

descoperitorul rămăşiţelor Titanicului şi a navei de luptă Bismark.

Acesta susţine că în urmă cu circa 7.000 de ani, fâşia de pămâînt

care separa Mediterana de lacul Mării Negre a cedat sub

presiunea apei. Revărsarea acesteia a fost catastrofală pentru

civilizaţia momentului respectiv. Forţa apei a distrus totul în calea

ei, iar egalizarea celor două nivele s-a făcut abia după 40 de zile.

O serie de construcţii ciudate au fost depistate, cu ajutorul

sonarului, pe fundul mării. Să fie oare vorba despre Atlantida?

Susţinătorii plasării Atlantidei în Marea Neagră cred mai departe

că adevăratele dovezi sunt îngropate în apropierea coastelor

României, iar Insula Şerpilor e o rămăşişă a înfloritoarei

civilizaţii de acum 10.000 de ani.

Etnograful Adrian Bucurescu arată că Atlantida s-a scufundat în

marea denumită de egipteni Siriath, adică Marea Neagră. În

cinstea lui Orpheus, împăratul-zeu numit de atlanţi, şi urmaşii lor

direcţi, tracii, egiptenii au ridicat acum mai mult de 5.000 de ani,

la Giseh, enigmaticul Sfinx. În 1913, în „Dacia preistorică“,

Nicolae Denşuşianu localiza Atlantida între Porţile de Fier şi

Sfinxul din Bucegi. „Atlantis“ este tradus de unii lingvişti prin

„Fericire“, iar grecii antici denumeau actuala Insula a Şerpilor

din Marea Neagră, (Nesos) Makaron, adică „A fericiţilor“. Nu

departe de ea, arheologii ruşi au descoperit impresionante ruine

subacvatice atribuite, dupa unii, atlanţilor. În apropiere, la

Hamangia, au fost găsite uimitoarele figurine din lut, intitulate

64

CENTRU SUPREM AL TRADIŢIEI TERESTRE

generic „Gânditorul“ şi datate 5000-3000 î.Hr., într-o perioadă

când de gândire abstractă nu putea fi vorba.

Însaşi cetatea Histria conţine o ciudaţenie: pare a fi construită pe

role. Este vorba despre un sistem de coloane orizontale peste care

a fost construit zidul propriu-zis. Pentru cei care nu sunt

specialişti, le spunem doar că astfel de construcţii folosesc, la ora

actuală, arhitecţii japonezi pentru a atenua şocul cutremurelor.

Este celebrul sistem de “clădiri pe role” care asigură siguranţa

înaintea cutremurelor de orice fel. De unde cunoşteau grecii veniţi

aici, pe ţărmul Mării Negre, această tehnică? Şi dacă o cunoşteau,

de ce cetaţile din patria lor (mult mai încercată din punct de

vedere seismic) şi din alte zone colonizate nu au fost construite în

acelaşi mod?…

Charles Berlitz a publicat într-una din carţile sale, „Atlantis, al

optulea continent“, o hartă modernă a planşeului Oceanului

Atlantic. În zona Insulelor Canare, el arată că exista şi azi,

acoperit de ape, un masiv muntos numit Dacia. De aici,

presupunerea că atlanţii au plecat către zona Carpato-Danubiană,

iar tracii ar fi urmaşii atlanţilor. Poate au ajuns în Insula Şerpilor

(Alba), unde există acel templu al Zeului Soare (atlanţii aveau o

religie bazată pe cultul Soarelui), apoi UNUL ÎNCHINAT LUI

AHILE SAU CHIAR MORMÂNTUL SEMIZEULUI. Edificiul

antic avea formă pătrată, fiecare latură având 29,87 m şi se pare

că avea nouă altare. Funcţiona şi ca oracol şi se spune că aproape

totul era din aur, marmură albă şi mărgăritare. Legendele romane

spuneau că templul alb nu a fost construit de mâna oamenilor, ci

era de origine divină. Motiv pentru care întreaga insulă a fost

numită Insula Sfântă. Atlanţii e posibil sa fi ajuns şi prin părţile

Braşovului, dacă ar fi să dăm crezare ipotezei care susţine că

enigmaticul Templu al Ursiţelor, de la Şinca Veche, a fost

întemeiat de aceeaşi civilizaţie, care a ridicat şi Templul Alb, din

Insula Şerpilor. Un lucru e sigur şi uimitor: tracii au avut

cunoştinţe extraordinar de avansate, pe care nu prea aveau de

unde sa le ia decât de la nişte colonizatori, necunoscuţi

deocamdată.

65

(teoria bine documentată şi argumentată, a esoteristului

român, VASILE LOVINESCU):

-„ (DACIA) A FOST CENTRUL SUPREM AL UNEI

TRADIŢII MULT MAI PUTERNICE ŞI MAI PURE

DECÂT TRADIŢIA CELTICĂ.(…) Astfel , când în

sec XIII-XIV când au fost întemeiate principatele

Moldovei, Valahiei şi Transilvaniei, a căror reunire

avea să formeze România modernă, Dacia era

neatinsă de istorie, ea se găsea în sensul cel mai

riguros şi literal al cuvântului ,în aceeaşi stare ca pe

vremea în care domnea peste ea Ler Împărat”! „Apa

trece , pietrele rămân” - spune tradiţia românescă şi

acei ţărani de prin crângurile şi cătunele

munţilor,puţini şi bătrâni care mai ştiu legendele şi

tradiţiile legate de Centrul Lumii, de Regele Lumii şi

de Marea Maică Dochia - se încăpăţânează cu

îndârjire să păstreze intactă Întelepciunea Sfântului

Graal şi inviolabilitatea misteriosului Avalon, locul

unde se ascunde acesta” – Vasile Lovinescu, Dacia

Hiperboreană, Ed. Rozmarin, Buc., 1994.

-“În mitofolclorul românesc, Blajinii se numără printre

cele mai curate fiinţe, ducând o viaţă castă, aproape

monahală. Sunt un soi de îngeri, luând parte la facerea

lumii, şi susţinând stâlpii de sprijin ai Pământului. Li

se mai spune şi Rohmani, Rogmani, Urici sau Oameni

Roşii. Ei trăiesc dincolo de lumea văzută, pe Celălalt

Tărâm, pe unde se varsă Apa Sâmbetei, în delta ei, pe

Ostroavele Albe. Se spune că, dupa Judecata de Apoi, ei

vor reveni pe pământ, pe care îl vor face ca un colţ de

Rai. Se mai spune că Apa Sâmbetei ocoleşte de trei ori

66

pământul, ca un şarpe făcut de trei ori colac. Iar apoi

intră în pământ şi merge până în iad şi duce acolo

sufletele celor răi. Aşa e scris, ca sufletele păcătoşilor

să se adune pe faţa apelor, iar apele să le ducă spre Apa

Sâmbetei. Şi de aceea e bine să faci cruce şi să sufli

peste apa din râuri, când te scalzi, şi să sufli peste apa

din doniţă şi să verşi puţin din ea, până nu bei, ca să

fugă şi să se scurgă sufletele păcătoşilor, care s-au

adunat pe faţa apei.

Numele de Rohmani vine din limba tracă, fiind atestat

într-un epitet al Cavalerului Trac, Zeind-Roymenos,

tălmăcit prin "Domnul Luminii; Sfântul Luminos" (cf.

rom. Sânt/ "Sfânt"; rumen; romaniţa -"muşeţel";

albanezul sundoj- "a domina"), întărit de

antroponimul, de asemenea trac, Eurymenes,

confirmând calităţile sub care se prezintă, în

mitofolclorul nostru.

Femeile şi fetele lor sunt aşa de frumoase, încât, prin

Bucovina, se spune despre o pământeancă mai chipeşă,

că "este frumoasă ca o Rohmaniţă". Blajinii, respectiv

Rohmanii, nu locuiesc în case, ca noi, pentru că ei nu au

case, ci trăiesc la umbra pomilor, umblă goi şi se

hrănesc cu poame. După moarte, merg de-a dreptul în

Rai, unde petrec, apoi, laolaltă cu îngerii şi sfinţii.

Prin unele sate din Bucovina se spune că "Rohmanii

sunt jumătatea de sus om, iar jumătatea de jos peşte şi

trăiesc într-un pârâu; femeile şi fetele lor cântă foarte

frumos, încât răsună văile de cântecele lor

melodioase". Blajinii se roagă, permanent, pentru noi,

necerând nimic pentru ei. De aceea, românii le sunt

recunoscători, consacrându-le o mare sărbătoare

populară, anume Paştele Blajinilor sau Paştele

67

Rohmanilor, care se ţine, de obicei, la o săptămână

după Paştele ortodox. Ca să le anunţe Rohmanilor

evenimentul, oamenii trimit, pe ape curgătoare, în

Vinerea Mare sau în Sâmbăta Paştelui, coji de ouă

înroşite şi încondeiate. Plutind pe ape, cojile vor ajunge,

într-o săptămână, la Apa Sâmbetei, vestindu-i pe Blajini

că a venit vremea să sărbătorească, şi ei, Paştele. Acolo,

pe Ostroavele Albe, cojile se fac, iarăşi, ouă întregi, cu

care se hrănesc Rohmanii, despre care se spune că

mănâncă foarte puţin, un ou ajungându-le la 12 dintre

ei. După datină, cojile de ouă sunt aruncate, în aple

curgătoare, numai de fete neajunse la pubertate, sau de

femei bătrâne.

După ospăţ, Blajinii şi Blajinele se drăgostesc,

rămânând împreună între 6 şi 30 de zile. Apoi, până la

Paştele următor, postesc şi duc o viaţă castă. De altfel,

bărbaţii şi femeile de acolo trăiesc separat şi se

întâlnesc o dată pe an, la Paştele lor, când se pot

căsători. Copiii sunt crescuţi de mame, până ce merg în

picioare, după care băieţii sunt crescuţi de bărbaţi, iar

fetele de femei.

Pentru pământeni, Paştele Rohmanilor este şi un prilej

de pomenire a morţilor. În această zi, se pun bucate şi

flori pe morminte, se împart pomeni, se întind mese în

cimitir, lângă biserică sau în câmp, la iarbă verde,

rămăşiţele fiind lăsate acolo, spre a se hrăni cu ele

sufletele morţilor, indeosebi ale celor care nu au avut

parte de o înmormântare cum se cuvine. Se spune că de

Paştele Blajinilor sufletele morţilor sunt slobode şi pot

gusta din mâncărurile pregătite chiar pentru ei şi date

de pomană. Înainte de această sărbătoare se fac, din

vreme, anumite pregătiri şi la cimitir, şi acasă. Femeile

68

cu copiii vin la cimitir şi curăţă buruienile de pe

morminte, le adună ţarâna la cele vechi şi le orânduiesc

frumos, precum vopsesc sau văruiesc crucile. Unii

răsădesc pe morminte liliac sau stânjenei. Femeile au

grijă şi de mormintele străinilor, morţi sau găsiţi morţi,

despre care se ştie că nu au pe nimeni care să-i

pomenească. Acasă, pe lângă altele, roşesc şi

încondeiază, iarăşi, ouă, pentru Blajini. În ziua de Paştele Rohmanilor, fiecare femeie aduce cu

ea un ştergar strâns la un capăt şi legat cu o lumânare.

Aceste ştergare se dăruiesc preotului care citeşte

pomelnicele. Paştele Blajinilor se ţine, mai cu seamă, şi

pentru ferirea de dureri de picioare şi de mâini, precum

şi pentru rodirea ţarinilor. Românii ies prin lunci şi

dumbrăvi, unde se află poieni ierboase, cu fel de fel de

mâncăruri şi băuturi, cum ar fi: pască, ouă roşii şi

încondeiate, miei fripţi, slănină, rachiu şi vin. Apoi,

petrec toată ziua, mâncând, bând şi dansând. De aceea,

la aceste petreceri sunt aduşi şi lăutari.

Se crede că firimiturile din mâncăruri, care cad, ca şi

rachiul sau vinul care se varsă, nu sunt pierdute, ci

aceia ucişi de hoţi, cei împuşcaţi, cei spânzuraţi, cei

înecaţi, mănâncă şi beau din ele şi se înfruptă, şi ei,

măcar cu atât. Deci, cu cât mai multe firimituri cad şi cu

cât mai multe picături se varsă, cu atât e mai bine şi mai

plăcut lui Dumnezeu” – cf. Adrian Bucurescu, art.

Paştele Blajinilor, în România liberă, 23 aprilie 2009.

***

69

III-AFIRMAŢII EMINESCIENE, CLARE ŞI

FERME!

...Am înşirat toate opiniile mai importante şi relevante

(întâi pe cele ale unor reprezentanţi ai Bisericii Ortodoxe

Valaho-Române, apoi, pe cele ale specialiştilor

etnologi/etnografi valaho-români), cu privire la aceşti

misterioşi „BLAJINI/ROHMANI/URICI”. Dar, atunci,

de ce n-am fi obligaţi, moral, să subliniem şi contribuţia

INIŢIATULUI EMINESCU (l-a iniţiat, întru tracism,

însuşi părintele modern al tracismului: NICOLAE

DENSUŞIANU!), la dezlegarea marelui secret al acestor

„semi-divinităţi” (căci aşa le zice şi le şi consideră

ROMULUS VULCĂNESCU!)? Iată ce spune

Eminescu în poemul postum Memento mori, dar şi în

alt poem postum, Odin şi Poetul:

1-MEMENTO MORI:

„Din fundul Mării Negre, din înalte-adânce

hale,/Dintre stânce arcuite în gigantice portale/Oastea

zeilor Daciei în lungi șiruri au ieșit /Și Zamolx, cu

uraganul cel bătrân, prin drum de nouri,/Mișcă caii lui

de fulger și-a lui car. Călări pe bouri,/A lui oaste

luminoasă îl urma din răsărit (…)/Zeii daci ajung la

marea, ce deschide-a ei portale,/Se reped pe trepte nalte

70

și cobor în sure hale./Cu lumina, ei îngroapă a lor trai

întunecos;/Dară ea, înfiorată de adânca ei durere,/În

imagini de talazuri cânt-a Daciei cădere/Și cu-

albastrele ei brațe țărmii-i mângâie duios”.

2-ODIN ŞI POETUL:

-„ O, mare, mare înghețată, cum nu sunt/De tine-

aproape să mă-nec în tine!/Tu mi-ai deschide-a tale

porțialbastre,/Ai răcori durerea-mi înfocată/Cu iarna

ta eternă. Mi-ai deschide/A tale-albastre hale și mărețe;

Pe scări valuri coborând în ele,/Aș saluta cu aspra mea

cântare/Pe zeii vechi și mândri ai Valhalei./ „Bine-ai

venit, tânăr cu ochi din ceriuri",//Râzând Odin și

ridicându-și cupa/M-ar saluta. Și haina ceea lungă/Și

albă creții ar arunca de neauă/Și părul lung mi s-ar

îmfla de vânt./ „Un scaun pentru bard" și-n scaunul

nalt/De piatră, cu sprijoanele lui nalte,/Eu m-aș simți

că-s uriaș./Și zeii mângâind lungele barbe,/Nălțând

privirea-n bolțile antice/Spre a-și aminti dulci

suveniri,/M-ar asculta spunându-le de lumea/Cea de

PITICI, ce viermuiește astăzi/Pe țărâna ce-au locuit-o

ei(…)/Dar un bătrân ce sta-ntr-un colț de masă/Ridică

cupa lui cu mied: „Ascultă,/Nu mi-i ști spune ce mai

face țara/Ce Dacia se numea regatul meu?/Mai stă-

nrădăcinată-n munți de piatră,/Cu murii de granit, cu

turnuri gote, / Cetatea-mi veche Sarmisegetuza?" /

71

„Nicicum, o, Decebal./(…)/„(Poetul)Am răsărit din

fundul Mărei Negre,/Ca un luceafăr am trecut prin

lume,/În ceruri am privit și pe pământ/Și-am coborât la

tine, mândre zeu,/Și la consorții tăi cei plini de

glorii./De cântec este sufletul meu plin (…)/(Odin) ...

Din cupa mea de aur bea auroră/S-între seninul

blândei diminețe/În pieptul tău. Și ți-oi deschide-

atunci/Portalele nalte de la hale/Cu lungi coloane de

zăpadă, cu-arcuri/De neauă albă, ca argint din

Ophir,/Cu bolți mai nalte decât însuși cerul./Acolo

printr-acele lungi coloane/Suspendă lampe mari ca

niște albe lune/Ce împlu lumea visurilor mele/Cu o

lumină dulce, albă, caldă./Stâlpii sclipesc, bolțile-s

strălucite,/Cărările-s de pulbere mai albă/Ca-argintul

cel de viu. Un aer/Blând argintiu îți va îmfla tot

părul,//Vei răsufla miroase dulci de crin,/Talarul tău

va lumina în noapte /Prin hale vei zări blândele-mi

zâne,/Și-atunci să cânți. Vei ști ce e frumos (…)/Și

Odin își deschise ochii albaștri/Și mari, râzând cu ei

iar zeii/Lin șoșoteau între ei bătrânește/Și surâzând își

aduceau aminte/De-a tinereții zile dulci a lor,

ascunse/În negura secolilor trecuți".

...La Eminescu, „Apa Sâmbetei” este Marea Neagră.

Pentru că Marea Neagră se instituie, la Eminescu, în

Hotarul dintre Lumi – dar şi în TEMELIA MORAL-

EXISTENŢIALĂ a UMANITĂŢII. POETUL devine

un nou „SVETI ZOSIMA”, evocat de Romulus

72

Vulcănescu (atunci când dezvoltă teoria lui G.

Ştrempel!) – cu diferenţa că Poetul este, prin însuşi harul

său divin (har legat de Logos-ul Demiurgic), un SEMI-

INIŢIAT – care, deci, va trebui să suporte, din partea

ZEITĂŢILOR ROHMANICE - INIŢIEREA

COMPLETĂ!

Dar Marea Neagră se instituie şi într-un loc de retragere

şi de „conservare” a zeităţilor zalmoxiene ( „zeii vechi şi

mândri ai Valhalei” – Empireul getic şi cel gotic se

confundă!), respinse de aşa-zişii „noi oameni”, în frunte

cu slujitorii „noii” religii (pentru zalmoxieni, cei care

ştiau despre ÎNVIERE, nu era nimic, esenţial, NOU – ci

totul intra intra într-o continuitate sacrală, de

profunzime!), cea creştină. De observat că zeii lui Odin-

Zalmoxis/Decebal (regele DECEBAL, fiind DEPLIN

INIŢIAT ZALMOXIAN, se identifică, sacral, cu

ZALMOXIS!) nu oferă doar „servicii psihopompe” –

ci-l re-modelează spiritual, pe cel care a ajuns la

ei/Poetul (în urma unui gest, disperat şi categoric, de

abstragere din lumea prea profund coruptă, moral-

spiritual, de la Faţa Pământului – urmat de adoptarea

unei poziţii retrospective, faţă de spiritualitatea terestră!):

îl re-învaţă elementul central al Tradiţiei: neofitul-Poet

să-şi re-dobândească FRUMUSEŢEA ARMONICĂ a

SPIRITULUI. Căci numai Poetul, exponent al Logos-

ului Umano-Divin, poate să intre în rezonanţă cu

Antropogonicii Zei „submarini” (de fapt, trecuţi

73

DINCOLO DE MAREA/APA SÂMBETEI! – dincolo

de Styx, într-un fel de „limb al aşteptării”: să nu uităm

ciudata, dar plina de adevăr afirmaţie, în esenţa ei, a lui

ROMULUS VULCĂNESCU: „FĂRTATUL ÎI ŢINE

ÎN REZERVĂ PE URICI , ca făpturi blajine, drepte şi

cinstite, cu care va putea încheia seria

EXPERIMENTELOR ANTROPOGONICE”).

Deci, conform iniţierii eminesciene:

1-URICII sunt, de fapt, ZEII DACICI!

2-Cum afirma şi Paul Barbăneagră, în serialul său

celebru, Architecture et Géographie sacrée

("Arhitectură și geografie sacră") – zeii au fost, la

început, reprezentaţi cu COZI DE ŞARPE (adică,

aparţinând de RĂDĂCINA LUMII, de zona

Tainelor/Misterelor Cosmogonice!); de aceea,

COADA DE PEŞTE/”I+CH+THEOS” A

ROHMANILOR (“Rohmanii sunt jumătatea de sus

om, iar jumătatea de jos peşte şi trăiesc într-un pârâu;

femeile şi fetele lor cântă foarte frumos, încât răsună

văile de cântecele lor melodioase” – cf. Adrian

Bucurescu) trimite, în mod egal, la IISUS HRISTOS-

“ICHTHEOS”, cât şi la idea de STĂPÂNITORI AI

MISTERELOR DEMIURGIEI. Înfăţişarea lor

“sirenoidă” şi “cântecele lor fascinant-melodioase” nu

fac decât să sublinieze, mai apăsat, apartenenţa lor la

74

Tainele Oceanului Cosmic ORIGINAR

“AMNIOTIC” (factor pasiv, de amprentare demiurgică

INFINITĂ!) - PARADISUL – precum şi la

CÂNTECUL DEMIURGIC ORIGINAR –

FASCINANTA PARASHABDA/”VIBRAŢIA

ORIGINARĂ”, DEMIURGICĂ !!!

3-Zalmoxis, dimpreună cu paredrul său „gotic” („ducii

daci erau conducătorii goţilor”, afirmă Iordannes

Gotul14

, în lucrarea sa fundamentală, Getica!), Odin,

aflaţi într-un ospăţ al luminii, dincolo de „valurile” Apei

Sâmbetei/Mării Negre-HOTAR ÎNTRE LUMI –

aşteaptă să le vină, din nou, rândul, în Istoria Evoluţiei

Spirituale a Terrei, pentru a-şi afirma, explica şi impune

normele lor moral-spirituale superioare (dintre care se

desprinde, categoric, LEGEA FRUMUSEŢII

ARMONICE - care se exprimă prin DREPTATE,

BUNĂTATE-ca-ÎNŢELEGERE SUPERIOARĂ şi

prin ECHILIBRU SACRU EXISTENŢIAL).

4-Atlanţi sau nu, ZALMOXIS-ROHMANUL

(„Domnul Luminii; Sfântul Luminos") şi ai lui nu pot

14

- Iordanes a fost un istoric got romanizat, originar din Moesia

(mijlocul secolului VI).

A lăsat două lucrări, cunoscute sub numele de Romana şi De origine

actibusque Getarum, pe scurt: Getica. Pentru prima lucrare a folosit

informaţii din istorici mai vechi, iar pentru a doua, o operă a lui

Cassiodorus, azi pierdută.

75

muri/dispărea, pentru că ei stau la TEMELIA LUMII

VIITOARE – care va fi Lumea Armoniei/CÂNT.

Poetul „scufundat până la Temelia-Hotar al Sâmbetei”

spune: „De cântec este sufletul meu plin” – iar

Odin/Zalmoxis îl confirmă, dar îl şi amendează, prin

afirmaţia că Autenticul Cântec/Logos Cosmogonico-

Antropogonic nu poate fi cunoscut, în esenţa lui, decât

după Iniţierea Deplină întru FRUMUSEŢE SACRALĂ

„BLAJINO-ROHMANICĂ” – „blânde zâne” (n.n.:

zeităţi): „Vei răsufla miroase dulci de crin,/Talarul15

tău va lumina în noapte /Prin hale vei zări blândele-mi

zâne,/ȘI-ATUNCI SĂ CÂNȚI. VEI ȘTI CE E

FRUMOS”.

5-Diferenţierea sufixionară a lui ROMULUS

VULCĂNESCU, legată de „ur-iaşi”, respectiv, de „ur-

ici” , nu-şi are valabilitate şi relevanţă, în lumea sacră,

atotrelativizatoare (a se observa că, în lumea zeilor,

înseşi urcarea şi coborârea nu au sens – ci „înălţarea”

şi „coborârea”” se identifică, întru infinit şi eternitate:

„[Zeii zalmoxieni]Se reped pe TREPTE NALTE și

COBOR în sure hale”): ZEII-

„BLAJINI/ROHMANI/URICI” sunt entităţi calitativ-

spirituale copleşitoare (pot fi, deci, EXTREM-

CONDENSATE!), ele nu se măsoară, deci, cu metrul, ci

sunt evidenţiabile prin efectul acţiunii lor co-demiurgice.

7

15 - Talar n. haină neagră şi lungă până la călcâie (purtată de preoţi

şi călugări).

76

NANISMUL şi GIGANTISMUL sunt parametri

MORALI, la Eminescu – dar sunt valabili, şi aceştia,

numai pentru lumea „aceasta”, umano-desacralizată, din

spaţio-temporalitatea istoriei (de)căzute, „viermuinde”:

„M-ar asculta spunându-le de LUMEA/CEA DE

PITICI, ce VIERMUIEȘTE ASTĂZI/PE ȚĂRÂNA ce-

au locuit-o ei(…)”. Deci, ZEII au locuit în „lumea

aceasta” – dar misiunea lor, de a prezerva rezultatele

cosmogoniei şi ale antropogoniei, se va evidenţia într-un

viitor nedefinibil, dar înscris în legea categoricului

necesar. Ei/ZEII/”BLAJINII/ROHMANII/URICII

sunt „blajini”, adică nu urăsc nimic (nimic din ce-a fost

- deci, cu atât mai puţin, din ce va fi, adică se va înscrie

în parametrii spirituali ai Zodiei lor Moral-Spirituale: „Și

Odin își deschise ochii albaștri/Și mari, râzând cu ei

iar zeii/Lin șoșoteau între ei bătrânește/Și surâzând își

aduceau aminte/De-a tinereții zile dulci a lor,

ascunse/În negura secolilor trecuți" – „râsul” lui Odin

şi „surâsul” celorlalţi zei zalmoxieni anuţă, deja,

valenţele demiurgice şi re-demiurgice ale existenţei lor

BLÂND-SFÂNT-AUTORITARE, la cârma

universului!) – pentru că EI CUNOSC TOTUL, de la

Facere şi până la...RELUAREA FACERII, SUB

ZODIILE ROHMANICE – adică, AUTENTIC şi

NECLINTIT SFINTE – conform teoriei lui Constantin

Daniel, despre „rohman-brahman”!

***

77

IV-CONCLUZIILE NOASTRE...

...Deci (concluzionăm noi, după investigaţiile,

amănunţite şi aflate sub semnul lui Hermes!) de mai

sus), în persoana„ BLAJINILOR / ROHMANILOR /

URICILOR” nu avem de-a face doar cu

„ABIOI”/”HOMINES RELIGIOSI”, ci cu ZEI

AUTENTICI! În cazul poemului eminescian, se afirmă,

clar, că avem de-a face cu „ODIN”, ipostaza neo-

lingvistică a VECHIULUI ÎNTEMEIETOR DE

LUME - ZALMOXIS!

...Pentru cei care se mai întreabă (poate că şi dintre

preoţii creştin-ortodocşi, de azi!), ce s-a întâmplat cu

Zalmoxis şi ale lui zeităţi, în primul rând, cu dubla lui

ipostaziere (Apollon-Cel ALB şi Artemis-Cea ROŞIE!

– „DALBII PRIBEGI”, PRIN COSMOSUL CREAT

DE EI!) - şi dacă este posibil ca ei, ZEII (în primul

rând, ZALMOXIS!), să fi dispărut-„murit” - răspunsul

lui EMINESCU este unul cât se poate de ferm şi clar:

NU! – EI NICI N-AU MURIT, NICI N-AR FI

PUTUT SĂ MOARĂ, pentru că au o MISIUNE

SUPREM-COSMICĂ şi DEMIURGICĂ: ei aşteaptă

sfârşitul istoriei noastre „căzute” (dar, totodată, ei fac tot

posibilul ca Sfârşitul Lumii să nu fie unul violent, ci să

se realizeze, steiner-ian, printr-o evoluţie, către un nou

nivel spiritual, DEFINITIV SUPERIOR!) – pentru a-şi

începe, ei înşişi, „mandatul oficial” de autoritate

cosmică („mandat” care va consta în ridicarea şi

menţinerea unei lumi a Bunătăţii şi a Luminii Dreptăţii! -

78

...astfel, Apocalipsa Ioanică va căpăta noi forme,

termene şi sensuri).

...Adică, ar zice doctorul Rudolf Steiner, azi: se va

ajunge la „STADIUL VULCAN”, în care cei BUNI-

BLAJINI-PRO-SPIRITUALI (în calitate de ARHEI

ZALMOXIENI), vor prospera, vertiginos, întru Duh, iar

cei RĂI-ANTISPIRITUALI se vor auto-elimina din

lume, devenind, pur şi simplu...PROŞTI!!! Şi noi n-am

zice că acele vremuri sunt prea departe, având în vedere

gradul ameţitor de prostie, care se manifestă, azi, pe

Terra; mai rămâne ca respectiva „prostie” să fie şi

sancţionată, iar nu răsplătită...cu „atenţia şi interesul

opiniei publice” – cea formată, evident, din grămezi

enorme de gură-cască!

...Se pare că geto-dacii sunt, cu adevărat, poporul cel mai

sfânt şi mai instruit spiritual, din cosmos – şi vor fi, din

nou, Centrul Suprem al Tradiţiei Spirituale, pe

Terra.

…Ceea ce ar însemna că, de fapt, “BLAJINII-

ROHMANII-URICII” - putem deveni şi NOI, dacă ne

vom iniţia în Tradiţia Zalmoxiano-Creştină!

***

79

3-ADEVĂRATE ŞI FALSE

TRADIŢII CREŞTIN-GETO-

DACE. MASACRUL SATANIC

AL MIEILOR.

OUL ŞI ÎNVIEREA, PRIN

VIZIUNEA STRĂMOŞILOR

NOŞTRI, GETO-DACII

I-ADEVĂRATE ŞI FALSE TRADIŢII

CREŞTIN-GETO-DACE. MASACRUL

SATANIC AL MIEILOR.

Dintre cei 12 apostoli, Sfântul Apostol Andrei a avut, de

departe, misiunea cea mai uşoară, în ce priveşte

încreştinarea geto-dacilor, din Dobrogea: geto-dacii erau

singurul popor din Europa care credea, cu desăvârşire, în

nemurirea sufletului – şi ştia despre ÎNVIERE!!!(aveau

modelul Zalmoxis – cel înviat/înălţat, după trei ani de

scufundare sub pământ…).

Trebuie să spunem însă, de la început, că, şi la sat, şi la

oraş, Biserica de Zid (instituţională), iar nu Biserica lui

Hristos – perpetuează, în mod ciudat (şi deloc spre

cinstea ei!), pe lângă tradiţiile autentice, închinate

Paştelui-Învierii – şi tradiţii false, tradiţii care nu ţin

nici măcar de păgânismul tracic! Paştele n-are, nici în

clin şi mânecă, ceva cu mâncarea şi băutura!!! Paştele

este, exclusiv, BUCURIE SPIRITUALĂ!!! N-are

80

nimic de-a face cu PÂNTECELE!!! Aminteam,

imperativ, în articolul nostru, din numărul dublu (9-10),

din aprilie 2003, al revistei CONTRAATAC: Nu-l

confundaţi pe Hristos cu abatorul!, că măcelărirea

mieilor, de Paşte, este o crimă oribilă, un păcat strigător

la cer şi, totodată, unul contra Sfântului Duh (păcat de

care “păstorii turmei”-clerul, dacă nu neapărat

stimulator, măcar un complice asiduu! – va avea de dat

seamă, din greu, pe cealaltă lume!!!) – PĂCAT PRIN

CARE HRISTOS ESTE RĂSTIGNIT, DE

LĂCOMIA PÂNTECELUI NOSTRU – PRACTIC,

LA INFINIT! Şi demonstram că obiceiul păgân al

sacrificării mielului, de Paşte-Pesahul evreiesc, precum

şi cel, tot atât de păgân, al sacrificării porcilor, de

Crăciun – ţin de cu totul alte zone de spiritualitate, decât

de cea creştin-românească, şi trimit la demoni, iar nu

la Dumnezeu-Hristos:

a-porcii, de Crăciun, sunt masacraţi, ca “restanţă” a

păgânilor greci şi romani (saturnaliile…), care se

închinau, astfel, lui Chronos-Saturn, iar

b-mieii masacraţi de Paşte sunt “restanţă” a primitivilor

evrei, închinători lui Yahweh-Adonai cel

veterotestamentar – dar şi “restanţă” de la păgânismul

grecesc! Leviticul ebraic menţionează, pentru

sărbătoarea Ispăşirii, sacrificiul unuia din doi ţapi de

jertfă – în urma operaţiei de MAGIE SIMPATETICĂ:

ţapul ispăşitor, ţinut la uşa Tabernacolului, era atins de

toţi membrii comunităţii, apoi, fie înjunghiat, fie alungat

în deşert, fie aruncat într-o prăpastie. Dar, într-o primă

fază a mozaismului, ţapul ispăşitor (înlocuit, în timp,cu

81

mielul!!!) era JERTFĂ CĂTRE DEMONUL AZAZEL

(DEMONUL DEŞERTULUI!!! – cf. Leviticul, 16, 5-

10). Aceeaşi menţiune, privind infernalitatea sacrificiului

sângeros – de data aceasta, strict al mielului – e făcută şi

în legătură cu sărbătorile dionysiace, ale grecilor: “Ei

(închinătorii lui Dionysos) aruncau, în hău, un miel,

pentru a-l domoli pe Pylaochos, paznicul porţilor

infernale”(cf. Séchan Louis şi Pierre Leveque, Les

Grandes Divinités de la Grèce, Paris, 1966).

Ierarhii vechi ai Bisericii Creştine, mult mai atenţi la

autenticitatea creştin-religioasă, decât cei de azi - şi mult

mai silitori în a calma furia “restanţelor” păgâne, din

mentalul popular, şi mult mai puţin dispuşi a ceda

DEMAGOGIEI BURŢII POPORULUI (îndemnând şi

arătând, ferm, spre Spirit-Duh!!!), exasperaţi de

REZULTATELE STRICT CULINARE ŞI DE

MĂCEL, ale identificării lui Hristos cu mielul – AU

INTERZIS, ÎN ANUL 692, LA CONCILIUL DE LA

CONSTANTINOPOL, CA ARTA CREŞTINĂ SĂ-L

MAI REPREZINTE PE HRISTOS CU CHIP DE

MIEL, SAU ÎNCONJURAT DE SOARE ŞI LUNĂ,

CI DOAR CU ASPECT OMENESC!!!…Dar de atunci

au trecut cam mulţi ani, şi oamenii Bisericii (deh,

oameni şi ei…) AU CĂZUT LA PACE, SE PARE,

CU DEMONII PÂNTECELUI…Şi astfel, măcelul

oribil al mieilor continuă, într-o veselie tembelă şi

terifiant-criminală – sporind astronomic păcatele noastre,

în loc să ne apropie, PRIN PAŞTE, DE MÂNTUIRE…

…Cât de ipocriţi (dar şi…nesimţiţi şi prostovani… -

scuzaţi, vă rog, aceste neaoşe cuvinte “ţărănesco”-

82

valahe!) puteţi fi, voi, oamenilor? Arătaţi copiilor voştri,

cu lacrimi de crocodil în ochi, animale de tot felul (dar,

în special, “mielu-u-u-uţul”!!!), prin fel şi soi de cărţulii

pentru copii şi la desene animate, le povestiţi, cu revoltă

fariseică în glas, despre cât de “criminal” a fost Lupul-

care-a-ucis-iezii, în “Capra cu trei iezi” a lui Ion

Creangă…, le spuneţi, pe un ton sentenţios, teribil de

grav şi categoric, să IUBEASCĂ animalele… (mai

faceţi şi sodom de organizaţii pentru protecţia

animalelor!) - şi, în realitate, VĂ LASĂ GURA APĂ

DUPĂ HOITURILE BIEŢILOR MIEI (“Dă-mi, aşa-

a-aa, un pic de drob din ăla, da, ce delicios ţi-a ieşi-ii-

it…şi acuma, hai, cu toţii, la FRIPTURICA DE

MIELU-U-U-UŢ!”) - MIEI ucişi, cu bestialitate şi

sadism, de către nişte măcelari, cu chipuri lombroziene

(pripăşiţi, precum tâlharii de drumul mare, la marginea

oraşelor!), care încă se mai pretind a fi…“păstori” (şi

asta, TOCMAI DE/ÎNTRU ZIUA ÎNVIERII CELUI

CARE “NIMIC N-A STRICAT”…tocmai de ziua

ÎNVIERII Lui, a Lui HRISTOS - Cel născut, în

peştera din Bethlehem, TOCMAI PENTRU A

ÎMPĂCA, PRECUM ÎN PARADIS, REGNURILE:

PIATRA Peşterii, VEGETALUL Ieslei,

ANIMALELE SACRE ALE VEGHERII [Boul,

Asinul, Oile], OAMENII-Păstori, SPIRITELE

TERESTRE ÎNALTE ale Magilor - cu

SUPRASPIRITELE CELESTE-SCĂRILE

ÎNGERILOR DUMNEZEIEŞTI!!!)…!!!

Da, HRISTOS spunea, deîndată ce intra într-o casă cu

oameni, ori voia să intre în vorbă cu cineva: “Pace vouă!

Pace ţie!” – iar nu: “Măcelări(r)e vouă/ţie!”

83

…Şi vă mai miraţi, în faţa televizoarelor, de crimele

senzaţionale, de prin lumea asta largă şi însângerată de

fariseismul şi de trădările voastre “întru HRISTOS”:

“Cum de o fi putut, dra-a-agă, să dea cu toporul, cu

cuţitul, în mă-sa, în taică-su, în trecători?” Uite-aşa,

bine! Păi cum, madam, să nu fi “putut”?! Cel care e în

stare SĂ VERSE SÂNGE, în mod absolut senin şi cu

profit la teşcherea, va fi în stare, oricând, să “dea” în

orice/în oricine (în “mă-sa”, în “ta-su”, în orişicine… -

şi în tine, dacă “trebuie”!), cu toporul, cu cuţitul, cu

satârul…!!! Porunca divină nu specifică, anume, CE să

nu ucizi – spune doar: “Să nu ucizi!” Adică: nu strica,

ce nu n-ai creat tu şi nu poţi “repara” la loc!

…De ce să uităm că, între 12 şi 30 de ani, Iisus Hristos a

fost la Marea Moartă, dimpreună cu “essenienii cei atât

de stranii” (NOTA 1) (printre altele, erau şi

VEGETARIENI CONVINŞI…! – şi, după ultimele

informaţii, erau chiar de-un neam cu strămoşii noştri,

geto-dacii – …şi ei, geto-dacii, cel puţin prin călugării şi

preoţii lor, FIIND TOT VEGETARIENI, adică

hrănindu-se, precum spunea şi Sfântul Părinte

GHELASIE DE LA FRĂSINEI: “CU HRANA

SOARELUI”!)?!

De ce uităm că Raiul este…”GRĂDINĂ”, iar

nu…MĂCELĂRIE?!

Ia închipuiţi-vi-L pe HRISTOS-“Calea, Adevărul şi

VIAŢA” (faceţi, vă rog frumos, un efort, pentru

Dumnezeu!) – adică, închipuiţi-vi-l pe HRISTOS-

DUMNEZEU, cu un satâr ori cuţit în mână, tăind gâtul

84

unui animal…sau spintecând un alt animal… –

TOCMAI El, care se apleca, până la pământ, să

ridice, înapoi în cuib, puii de pasăre, zburătăciţi de

furtună… - El, care, după furtună, ridica, înapoi,

corolele crinilor frânţi de vânt…puteţi să vi-L

închipuiţi, oare, pe HRISTOS-LUMINA LUMII,

hăcuind şi “tranşând” miei, iezi, porci, boi şi vaci

(“Văcu-u-u-uţe, pu-u-u-uiule, care ne dau nouă lăpti-i-

ic!”)…ce-o fi să fie, TOTUL doar pentru slava

pântecelui?!

…Şi, atunci, voi, preoţi nevrednici, de ce închideţi ochii

la aceste măceluri satanice, lingându-vă, chiar şi voi,

pe buze, în aşteptarea, la masa de Paşte,

a….”fripturicii de mielu-u-u-uţ”?! Şi mai îndrăzniţi să-i

îndemnaţi, pe enoriaşii voştri, să-L urmeze pe

HRISTOS… - ”Imitatio Christi”! Ptiu…!

…Zău, chiar nu vă plesneşte obrazul de ruşine?! Că, din

partea pântecelui, n-am eu grijă de multe dintre sfinţiile

voastre…! Asta vă e vouă credinţa şi… “blândeţea

creştină”?! Şi vreţi ca oamenii să-L iubească pe

HRISTOS! PE CARE HRISTOS?! Pe Cel Adevărat,

care vindeca-învia, EGAL! - respectând şi iubind şi

viaţa OAMENILOR, şi a CRINILOR, şi a

ANIMALELOR…sau pe “Măcelarul” vostru, care,

chipurile, ar fi teribil de încântat de “jertfele” de pe masa

voastră de Paşte (sigur nu-i masa pentru…

DEMONUL AZAZELOS?!), masa gemând, încărcată

de criminale păcate, ale PAŞTELUI

PÂNTECELUI???!!! ***

85

II-OUL ŞI ROATA SOLARĂ GETO-

DACICĂ

…Cu amărăciunea stăruind în suflet, să depăşim

aspectele infernale ale “tradiţiei”(?) pascale – şi să

ajungem la simbolul pascal fundamental: OUL. În

mentalul arhetipal românesc, el este izotopic semantic cu

RUGUL şi cu ROATA SOLARĂ (ciclicitatea vieţii

cosmice) :”De Paşti, în Muntenia şi Banat, până în sec.

XIX, se aprindeau ruguri în curţile bisericilor, în

noaptea Învierii. Rugurile transsimbolizau ritul funerar

străvechi de tranziţie de la moarte la viaţă, de la

întuneric la lumină, de la iarnă la primăvară.(…) Cel

mai elocvent spectacol era acela al azvârlirii, de pe

dealuri, seara, a unor roţi de lemn, înfăşurate cu paie şi

îmbibate cu păcură, cărora li se dădea foc. ROŢILE

DE FOC străbăteau în viteză dealul, lăsând în urma lor

o dâră de scântei. Tinerii însoţeau în fugă roţile de foc,

strigând, cât îi ţinea gura: <<Păzea că vine roata de

foc/cu belşug şi cu noroc!/Păzea că vine soarele/ şi vă

arde picioarele,/păzea, păzea!>>(…) (cf.Romulus

Vulcănescu, Mitologie română, EA-RSR, Buc., 1987).

Oul conţine “germenele începând cu care se va dezvolta

manifestarea(…) oul se leagă de geneza lumii(…) este

o realitate primordială(…) oul este imaginea lumii şi a

perfecţiunii(…) reprezentare a puterii de creaţie a

luminii (…)el succede haosului, ca un prim principiu

de organizare(…) Oul apare şi ca unul din simbolurile

înnoirii periodice, a naturii – ilustrează mitul creaţiei

periodice(…) renaştere şi repetiţie, ca la Mircea Eliade,

dar şi realitate primordială(…). Ouă din lut,

86

descoperite în morminte din Rusia şi Suedia, dar şi în

România, au fost interpretate ca embleme ale nemuririi

şi ca simboluri precreştine ale Învierii(…) Oul

filosofico-alchimic: vatră a universului(…). Clocitul, în

alchimie şi în buddhism, este simbolul concentrării

spirituale şi al forţei de îmbogăţire a spiritului” – cf.

Jean Chevalier/Alain Gheerbrant, Dicţionar de

simboluri, vol. II – Editura Artemis, Buc., 1995 (a se

vedea Coloana De Ouă, sau de Romburi, a olteanului

Brâncuşi – cunoscută şi sub numele de Coloana

Infinitului: atât oul reluat, cât şi romburile, ca imagini,

reluate ritmic, ale Bradului Vieţii şi Bradului Morţii –

trimit la viziunea spiralată infinit, a ciclurilor

existenţiale, la strămoşii noştri geto-daci).

René Guénon uneşte simbolismul OULUI cu acela al

GROTEI-UTER: “Ceea ce este conţinut în OUL

LUMII e realmente identic cu ceea ce este conţinut

simbolic în inimă şi în grotă, ca echivalent al acesteia

din urmă. Este vorba aici despre acel germene spiritual

care, în ordinea macrocosmică, e desemnat de tradiţia

hindusă ca HIRANYAGARBHA, adică, literal,

embrionul de aur – or, acest germene este adevăratul

Avatara primordial – şi locul naşterii lui Avatara, ca şi

al corespondentului său microcosmic, este reprezentat

tocmai prin inimă sau grotă”(cf. R. Guénon, Simboluri

ale Ştiinţei Sacre, Humanitas, Buc., 1997). În definitiv,

GRota Bethlehemică şi GRaalul conţin aceeaşi entitate

divină: HRISTOSUL…Grupul GR (ca şi grupul KR) –

a se vedea cuvântul CRAI!) sugerează, ba chiar trimite

la – REGALITATEA SPIRITULUI (cf. Vasile

Lovinescu, Interpretarea ezoterică a unor basme şi

87

balade populare româneşti, Gnosis, Buc., 1993 – şi

Mitul sfâşiat, Institutul European, Iaşi, 1993).

Mioriţa, cea atât de tembel interpretată şi condamnată,

oferă surprinzătoare soluţii, pentru problema Învierii, la

geto-daci (sau traco-geţi, cum doriţi…): într-o variantă

ardelenească a mult-hulitei Mioriţe – Magul-Păstor le

spusese celor apropiaţi că VA ÎNVIA (iată, stimate şi

regretate domnule Octavian Paler, adevărul despre

“nesimţirea”, în faţa “pericolului” MORŢII, a

păstorului şi a românilor, în general…: păstorul geto-dac

ŞTIA CĂ VA NEMURI-ÎNVIA!!!): “Oile, păscând, /

Să le-aud plângând,/ Cum plâng şi jălesc,/Eu să vă-

ndrăgesc./De v-o veni dor,/EU AM SĂ MĂ SCOL” –

s.n.– la fel, şi într-o variantă moldovenească: “Şi mama

purta,/În traistă ducea/Apă-nvietoare,/Buruieni

tămăduitoare/Şi mi-l oblojea/Şi mi-l descânta,/DE MI-L

ÎNVIA” – s. n.(cf. Adrian Bucurescu, Dacia secretă,

Arhetip, Buc., 1997).

Geto-dacii se pare că-l identificau pe “ciobanul” mioritic

cu Apollon – iar “DALBII PRIBEGI” (dublul

Zalmoxis!) – pot fi interpretaţi (ca şi Călăreţii

Gemeni!) ca fiind Apollon şi Artemis: “Tânărul cioban

fusese ucis în ajunul zilei a şaptea din săptămână;

pentru daco-geţi, ziua a 7-a era sfântă şi o numeau

SAMBATIS – <<Purificarea, Sărbătoarea>>. Şi

fiindcă de Sambatis nu era îngăduit să-i îngroape pe cei

morţi, urma ca el să fie înmormântat a 3-a zi după

moarte. Numai că veghetorii, treziţi de cântecele

cocoşilor, nu au mai găsit trupul lui Apollon. Odată cu

păstorul dispăruse şi sora lui bună, Artemis. (…)”(cf. A.

88

Bucurescu, op. cit.). Adică, Cosmica Maică a Vieţii-

Învietoare…Cei doi Zalmoxis pleacă spre Miazănoapte

– NORDUL=ZONA DIVINĂ A COSMOSULUI-

CREAŢIE. Iată de ce se produce întreaga feerie finală,

din Mioriţa – cu “Soarele şi Luna”, cu “Păsărele mii/Şi

stele făclii”… Umbra lui Hristos se aplecase, de mult,

asupra geto-dacilor, prin “arhanghelii” lor zeieşti –

Apollon-Artemis…Şi să mai spună “prietenii” noştri (ca

şi proştii noştri…) că nu suntem Neam Sfânt – dacă nu

chiar şi ALES (NOTA 2)…

prof. dr. Adrian BOTEZ

89

NOTE

1-Alexandru Doboş aduce câteva argumente, în cartea sa Dacia –

izvorul neamurilor, despre “perioada esseniană” din viaţa Lui

HRISTOS (Editura Obiectiv, Craiova, 2006): „Hipolit (scriitor

ecleziastic, care a trăit prin anii 170-230 d. Cr), în lucrarea sa

intitulată Respingerea tuturor ereziilor, reliefa viaţa plină de

evlavie, iubire pentru semeni, dar şi de cumpătare, dusă de

essenieni (…) Subliniază (…) problema celibatului, (…) tot el

adaugă că nu s-a înregistrat vreun caz de essenian căsătorit (…)

Hipolit menţionează că cel primit printre essenieni trebuia să-şi

vândă averea, iar banii obţinuţi să-i predea essenienilor, pentru a fi

împărţiţi şi consumaţi de către ei, egal” (p. 77-78). După cum se

poate vedea din citatul reprodus mai sus, trăsăturile specifice

esenienilor sunt recognoscibile în persoana lui Iisus, inclusiv

celibatul şi îndemnul adresat tânărului bogat de a-şi vinde averea şi

de a-L urma (cf. Marcu, 10:21).

În linii mari, doctrina zamolxiană avea următoarele principii:

a-nemurirea sau imortalitatea sufletului (Herodot);

b-vindecarea prin corelaţia trup-spirit ceea ce indica omul

integral (Platon);

c-ascetismul – URMĂRIND SĂ NU FOLOSEASCĂ NIMIC VIU

ÎN HRANĂ;

d-predicarea curajului (Strabon); cunoaşterea astrelor

(Iordanes);

e-morala dreptăţii şi a cinstei (Herodot).

Trăsăturile subliniate de noi sunt menţionate de Alexandru Doboş

în cartea amintită, unde se vorbeşte pe larg de faptul că essenienii

ar fi de fapt vechi terapeuţi geto-daci, iar “LUPTĂTORII

ESSENIENI = LUPTĂTORI DACI”. Ei „surâdeau în timpul

torturilor cumplite şi îşi băteau joc de călăi, căci, după cum

afirmau cu temei, pe ei îi aştepta Viaţa veşnică…” (op. cit., p. 75).

Flavius Josepus asemăna pe esenieni cu „ORGANIZAŢIA”

călugărilor geto-daci, considerând că aceasta era mai bine

cunoscută, ceea ce dovedeşte vechimea şi seriozitatea acestei

„instituţii” a călugărilor amintiţi. Numele acestor călugări erau,

la geţii din dreapta Dunării CT(R)ISTAI (să fie doar simplă

asemănare fonică între „CR(T)ISTAI” şi „CREŞTINI”?!), iar la

cei din stânga Dunarii, pleistai. Vasile Pârvan punea “CTISTAI”

90

în legătură cu “KTISTIS” – „FONDATOR” în limba greacă (oare

nu au fost „fondatori” ai noii religii primii creştini, în frunte cu

apostolii?!) – şi pleistai cu polistis – fondator de cetăţi. Învăţătura

iniţiaţilor geţi se referea, ca şi la orfici, la pythagoreici, precum şi

la druizi, la cunoaşterea unei lumi divine, de care omul s-a rupt,

concentrându-şi atenţia numai asupra lumii fizice. Orice iniţiere

era precedată de probe de admitere, în măsură să certifice că

neofitul putea să facă faţă practicilor de iniţiere ce urmau, fără să-

şi rişte sănătatea sau să aibă accese de nebunie. Se ştie că orice

iniţiere are două faze: pregătirea şi iluminarea (trezirea). Din

relatările anticilor asupra călugărilor geţi (cf. Alexandru Doboş,

op. cit.), reiese că pregătirea nu se făcea prin serbări orgiastice

sau consum de droguri care să rupă legătura cu lumea reală, ci

prin purificări, asceză şi viaţă neprihănită, departe de lume şi de

preocupările ei. Prin aceste pregătiri se dezvoltau calităţile

spiritului, partea eternă, divină a omului, astfel încât să poată

domina partea din om legată de lumea fizică/ reală. Se spune că

spiritul nu a pierdut legătura cu sacrul, căruia îi aparţine, dar că

aceasta o face doar în starea de somn şi, la trezire, omul nu mai

ştie nimic, fiindcă nu s-a înregistrat în memoria fizicului.

Iluminarea (trezirea) spiritului se produce atunci când neofitul a

realizat o legătură conştientă cu sacrul şi astfel are dovada

existenţei acelei lumi, printr-o experienţa trăită. Ei bine, aşa cum

preciza Alexandru Doboş, ca să fie primit în rândul esenienilor,

neofitul trebuia să aibă parte de unele privaţiuni, să fie supus la

unele încercări de natură fizică şi fiziologică, iar cele 40 de zile

petrecute de Iisus în pustiu (cf. Luca, 4: 1-2) sunt tot o formă a

privaţiunilor şi ispitirilor la care era supus neofitul ce aspira să

intre în <<CASTA>> ESENIANĂ” – cf. Doctrina de sorginte

zamolxiană a lui Iisus – de prof. dr. Const. MIU – pe

https://metamorfoze.wordpress.com/dacism/doctrina-de-

sorginte-zamolxiana

2- “Lipsa idolilor în aşezările dacilor din Munţii Suryanului

(Surya, zeul soarelui la indienii arhaici, urmaşi ai arienilor

Carpato-Danubieni) ne duce cu gândul la Marele Creator Divin al

poporului dac, Daksha, zăpăcit şi el de Creaţia sa, aflată în

continuă, ireversibilă şi cuantificată descoperire a Drumului

91

Frumos. De aceea el, daco-românul, când spune <<bună ziua>>,

de fapt spune <<Bun e Dyaus>>. El Dyaus Pitar (pitar – cel ce

aduce pita – în sanscrită) a fost primul mare zeu al arienilor

(indo-europeni, cum se mai spune). De la el se trag Zeus, Saturn

– şi, întorcându-ne la cea mai veche, poate, poveste a genezei,

când Zeului Suprem i-a plăcut Pământul, le-a dat naştere, prin

respiraţia sa, celor 7 zei ai genezei lumii, avându-l conducător pe

Marele Zeu Dak-Sha. Acesta, după ce s-a uitat peste tot pe

Pământ, a găsit un loc unde ape albastre ţâşneau din munţii

împăduriţi, dealuri blânde îi înconjurau, acoperite de covoare

verzi de iarbă, unde clima era blândă şi … în timpul nopţii, a

populat acest spaţiu sacru cu primii 10,000 de fii, fii lui iubiţi –

Dacii – <<POPORUL ALES>>” - cf. Andrei Vartic (n. 21

octombrie 1948, Dănceni, raionul Ialoveni - 2 iunie 2009, Chişinău:

fizician, scriitor, publicist, orator, cercetător al vechilor culturi

carpato-dunărene, regizor de teatru şi film, deputat în primul

Parlament al Republicii Moldova 1990-1993, unul din iniţiatorii

creării Mişcării Democratice din Moldova (27 mai - 3 iunie 1988),

fondator şi director al revistelor "Quo Vadis" şi "Fără Machiaj",

Fundaţiei Culturale "Basarabia", Teatrului poetic,

INSTITUTULUI CIVILIZAŢIEI DACICE, revistei de studii

carpato-dunărene "DAVA INTERNAŢIONAL", autor a peste 20

de cărţi) - în lucrările ştiinţifice: Ospeţele Nemuririi, Enigmele

Civilizaţiei Dacice, Fierul-Piatra, Dacii-Timpul, Magistralele

Tehnologice ale Civilizaţiei Dacice.

92

CINE ESTE ADRIAN BOTEZ ?

Născut pe 10 noiembrie 1955, la Gura Humorului, judeţul

Suceava.

Tatăl: IOAN – lt. colonel de aviaţie, în Flotila Gărzii Regale;

tatăl este descendent (stră-stră-stră-nepot), pe linie maternă,

din “martirul Bucovinei” – GRIGORIE GHICA al III-lea

VOIEVOD, domnitor al Moldovei (1764-1767 şi 1774-1777)

şi al Munteniei (1768-1769); asasinat de turci, prin

strangulare, apoi decapitat, la Beilic (casa de găzduire a

emisarilor turci trecători prin Iaşi) , pe 1 octombrie 1777,

pentru că “a protestat vehement împotriva cedării Bucovinei

către Imperiul Habsburgic. Iritaţi de protestele

domnitorului, austriecii au cerut turcilor să-l înlăture. Este

înmormântat la biserica Sfântul Spiridon din Iaşi”.

Mama: ADRIANA - funcţionară PTTR; mama, pe linie

maternă, se trage (ca stră-stră-nepoată) din oameni ai Bisericii

Ortodoxe Române şi din cel mai important pictor bisericesc

din România veacului al XIX-lea, EPAMINONDA

BUCEVSCHI / BUCESCU (bunul prieten bucovinean al lui

MIHAI EMINESCU), iar prin alianţă (după cumnată), se

înrudeşte cu familia PORUMBESCU, din Stupca (familie

care a dat un alt martir bucovinean, pentru românism: pe

CIPRIAN PORUMBESCU).

*

Şcoala primară (1962-1966) o urmează în oraşul natal, cu

învăţătoarea ELENA BUŢINCU - Dumnezeu s-o ierte şi să-

i odihnească vocea ei de leoaică! Tot în Gura Humorului a

făcut şi gimnaziul (1966-1970).

Urmează examenul de intrare la liceu…: una dintre

profesoarele din comisia examinatoare (ulterior, profesoara sa

de Română, pentru un an…apoi, a plecat la ceruri!), doamna

ELEONORA CRAINIC, îl remarcă pentru imaginaţia

93

debordantă, cu care “catindatul” îşi completa…cunoştinţele şi

răspunsurile, despre romanul sadovenian…

Liceul (1970-1974).

Absolvent, cu bacalaureat, al Liceului Teoretic din Gura

Humorului – 1974.

Aici, la acest liceu, devine colaboratorul (din 1972), apoi, din

1973, redactorul-şef al revistei liceului: NĂZUINŢE – unde

îşi face debutul (absolut!) şi ca poet, dar şi ca eseist şi critic

literar… (la Poşta redacţiei!). Maeştrii săi, la acest nivel, sunt

profesorul de Latina, NICOLAE POPESCU, şi profesoara

de Română, ELEONORA MURARIU, care-l stimulează şi

încurajează (ambii…) în gândul de a “da” la

Filologie…Fatală greşeală a “luminaţilor

conspiratori”(…constată Adrian Botez, abia azi!)!

Absolvent al Facultăţii de Filologie (secţia română-franceză) a

Universităţii “Al.I.Cuza” – Iaşi – 1978. Maestrul de aici: prof.

univ. dr. DUMITRU IRIMIA (mentor încă din primul

semestru al primului an de facultate al lui Adrian Botez! –

stimulându-l straşnic spre arta subtilă a hermeneuticii...).

Este repartizat guvernamental, în 1978, la Liceul

Agroindustrial din Adjud (azi, Colegiul Tehnic „Gh. Balş”).

Din 1978, devine membru al Cenaclului Casei de Cultură din

Adjud – LUMINA . În 1979, când dl TITUS VÂJEU vine la

Adjud, pentru a-i „televiza” pe scriitorii Adjudului, şi

răsfoieşte, pentru eventuală cenzură, caietele cu poezii ale

proaspătului profesor Adrian Botez, se îngrozeşte, pur şi

simplu: „Păi, mata scrii numai despre hristoşi şi serafimi!

Nu se poate, dom'le! Altceva nu ai?”

Nu. Altceva nu avea Adrian Botez. Încăpăţânat şi al

dracului, bucovineanul! ...Şi, decât să fie publicat conform „tipicului” compromisului

politic de atunci, ADRIAN BOTEZ A PREFERAT SĂ

94

AŞTEPTE DEBUTUL (POETIC)...19 ANI (ADICĂ,

PÂNĂ ÎN 1998)!!! ...Între timp, îşi ia toate gradele didactice: definitivat (1981),

gradul al II-lea (1986) şi gradul I (1992). Este şi anul în care

se înscrie, în paralel cu gradul I, la examenul de doctorat.

Doctor în ştiinţe filologice - cu lucrarea Spirit şi Logos, în

poezia eminesciană (coord. ştiinţific: prof. univ. dr.

DUMITRU IRIMIA, de la Univ. “Al.I.Cuza”-Iaşi). –

“proclamat” pe 14 februarie 1997, la Universitatea “Al. I.

Cuza”-Iaşi, amfiteatrul III-12. Membrii comisiei de examinare

şi acordare a titlului de “doctor în ştiinţe filologice” sunt de

la Universităţile din Bucureşti (cercetător ştiinţific principal I,

la Institutul de Istorie şi Teorie Literară „G. Călinescu”-

Bucureşti – dna ROXANA SORESCU), Cluj-Napoca (prof.

univ. dr. MIRCEA BORCILĂ), Timişoara (prof. univ. dr.

IOSIF CHEIE-PANTEA) şi Iaşi (prof. Univ. dr. LIVIA

COTORCEA).

Între 1997 şi 2001 – are un ultim maestru spiritual: VICTOR

OPRESCU, secretarul Societăţii Antropozofice din România

- cel care-l iniţiază în rozicrucianismul antropozofic

steinerian.

*

Actualmente, A.B. este profesor de Română, la Colegiul

Tehnic “Gheorghe Balş”-Adjud.

Căsătorit, cu o femeie, ELENA, despre care ar trebui să scrie

o carte cât Biblia, pentru a-i mulţumi că există. Şi cu trei copii

(slavă Lui Dumnezeu, sănătoşi la trup şi, mai ales, la Duh!),

pe care i i-a dăruit această femeie dragă: OANA,

OCTAVIAN, ELENA. *

RECAPITULĂM…şi continuăm:

95

Debut absolut (cu poezie şi eseu/critică) : în 1972, la revista

Năzuinţe” (căreia i-a fost şi redactor-şef), a Liceului Teoretic

din Gura Humorului.

Debut (cu poezie) în revistă culturală consacrată: 1988,

revista Steaua-Cluj.

Debut (cu eseu) în revistă culturală consacrată : 1985, în

revista Collegium-Iaşi, Buletin al Societăţii de Ştiinţe

Filologice din România.

În 1999, fondează şi devine redactor coordonator al

revistei bianuale CONTRAATAC - revistă de educaţie,

cultură, literatură şi atitudine, pentru elevi şi profesori -

îndreptată împotriva prostului-gust, imposturii şi agresiunii

imoral-antiartistice – din Adjud.

Ediţie on-line (în colaborare cu revistele ARP): Contraatac –

revistă de cultură şi de atitudine creştină:

http://revistacontraatac.wordpress.com

*

ACTIVITATE PUBLICISTICĂ:

I-în colectiv redacţional Scara-Bucureşti, redactor la revista

„ONYX”, DUBLIN/IRLANDA, redactor la Starpress Vâlcea

Turism (revistă internaţională ROMÂNO-CANADIANO-

AMERICANĂ online, de turism, cultură, afaceri, diaspora şi

ştiri), redactor la Ziarul MIORIŢA USA, Singurul ziar

românesc INDEPENDENT din America - redactor Ardealul

literar-Deva, redactor Crezul nostru-Bacău, redactor Salonul

literar-Focşani, membru în Colegiul de redacţie al revistei

“FOAIE NAŢIONALĂ”-Bucureşti etc.

Membru de Onoare al Colectivelor de redacţie ale revistelor

„REGATUL CUVÂNTULUI” şi „SFERA EONICĂ” –

96

Reviste de cultură universală, editate sub egida Ligii

Scriitorilor Români.

II-A publicat în şi colaborează (regulat sau sporadic)

la revistele şi ziarele: Steaua-Cluj, Cetatea culturală-Cluj,

Citadela-Satu Mare, Zodii în cumpănă-Oradea, Nova

Provincia Corvina-Hunedoara, Vatra veche-Târgu Mureş,

Viaţa Românească-Bucureşti, Luceafărul-Bucureşti,

Dimândarea-Bucureşti, Deşteptarea aromânilor-

Bucureşti, Permanenţe-Bucureşti, Rost-Bucureşti,

Origini-Bucureşti, Cotidianul-Bucureşti, Collegium-Iaşi,

Poezia-Iaşi, Porto Franco-Galaţi, Plumb-Bacău, Credinţa

Ortodoxă-Bacău, Fereastra-Mizil, Pro-Saeculum-Focşani,

Oglinda literară-Focşani, Observator/München-

Germania etc. – precum şi la revistele electronice ARP-

Artur Silvestri: Neamul Românesc, Ecoul, Epoca,

Luceafărul Românesc, Dacologica, Studii etnoistorice,

Monitor cultural, Arhiva românească, Tânărul scriitor,

Scriitori români contemporani, Universul cărţilor, Boabe de

grâu, Soarele - dar şi la Agero-Stuttgart, Noi nu, Clipa-

California (SUA), Vâlcea Turism-Canada, Mioriţa

USA/California-SUA, Sfera online, Curentul

Internaţional/Canada, Revista Phoenix/Arizona-SUA,

Bruxelles Mission – portal al românilor din Ţările de

Jos, Slova Creştină, Revista Zeit-Brăila, Napocanews ,

Starpress Vâlcea Turism/Canada, Destine literare/Canada,

Pagini româneşti-Romanian Pages/Noua Zeelandă,

Constelaţii diamantine-Craiova, costyabc - hatzegworld,

Scurt Circuit Oltean-Craiova, ScrieLiber-Iaşi, Feed Back-

Iaşi, Arena literară-Bucureşti etc. etc.

97

VOLUME DE VERSURI: 1-Jurnal din marea temniţă

interioară (Axa-Botoşani, 1998); 2-Rog inorog (Salonul

literar-Focşani, 1998); 3-Povestea unui colecţionar de

audienţe (Corgal Press-Bacău, 2003); 4- Epopeea Atlantică

(Corgal Press-Bacău, 2003); 5- Eu, barbarul (Casa

Scriitorilor-Bacău, 2005); 6- Crezuri creştine - 70 de sonete

cruciate; Van Gogh – perioada Borinage (tumorile artei),

Casa Scriitorilor, Bacău, 2005; 7-Nu mai ridicaţi din umeri!

(Ed. Rafet, Rm. Sărat, 2007); 8-În contra demenţei de astăzi

în cultura română (Ed. ProPlumb, Bacău, 2008); 9- Aici – la-

ntâlnirea tuturor câinilor, Ed. Rafet, Rm. Sărat, 2009; 10-

Cartea Profeţiilor, Ed. Rafet, Rm. Sărat, 2010; 11-Liniştea

lumii, Ed. Dacia XXI, Cluj-Napoca, 2011; 12- Obârşii, Ed.

Rafet, Rm. Sărat, 2012; 13-La prohodul bradului, Ed. Rafet,

Rm. Sărat, 2013; 14-Cavalerii Apocaliptici. Psalmodieri în

Vârful Muntelui, Ed. Rafet, Rm. Sărat, 2014; 15-Eliberarea

de trepte, Ed. Rafet, Rm. Sărat, 2015; 16-ION – Patria mea,

Ed. Ateneul Scriitorilor, Bacău, 2016; 17-Frumuseţea

DURERII, Ed. Ateneul Scriitorilor, Bacău, 2016; 18-Mistica

iernii, Ed. Rafet, Rm. Sărat, 2017; 19-Cartea Apocalipsei,

Ed. Rafet, Rm. Sărat, 2018.

Prezenţă în antologia bilingvă (română-franceză) În

căutarea îngerului – En quêtte de l'ange, din creaţia poeţilor

vrânceni, selecţie de prof. VALERIU ANGHEL, Pallas,

Focşani, 2006 – trad. prof. univ. dr. CONSTANTIN

FROSIN. Prezenţă în antologia engleză a prof. univ. dr.

DAN BRUDAŞCU: Voices of contemporary Romanian

poets – selection and English version by Dan Brudaşcu, Sedan Publishing House-Cluj, 2007. Inclus în Antologia

sonetului românesc, de Radu Cârneci - vol. al III-lea. Inclus

în toate cele trei volume ale trilogiei Cartea întâlnirilor, de

Eugen Evu.

98

PROZĂ: 1-volumul Basme- pentru copii, pentru oameni

mari şi pentru foarte mari oameni (Corgal Press-Bacău,

2004); 2-Nălucirile abatelui Bernardo – cinci povestiri

fantastice, Ed. Rafet, Rm. Sărat, 2014; 3- „Prostul” –

cincisprezece povestiri ciudate, cu EPILOG, Ed. Rafet, Rm.

Sărat, 2015; 4- Domnul X – roman antepostidemmodernist,

Ed. Rafet, Rm. Sărat, 2015; 5“Revoluţia” lui Lucio

Ferrante - sau Cabala Nebunilor - poveste alchimică - Ed.

Rafet, Rm. Sărat, 2015; 6-Ofiţerul – nuvelă, Editura Ateneul

Scriitorilor, Bacău, 2016; 7-ŞOBOGRÉ-155 de povestiri

scurte şi ultrascurte; Chiromantul Reginei - nuvelă- Ed.

Rafet, Rm. Sărat, 2017; 8-Noile năluciri ale abatelui

Bernardo (vol. II); Ochiul Sfinxului (eseu despre romanul

poliţist mondial) – Ed. Rafet, Rm. Sărat, 2018.

CRITICĂ/HERMENEUTICĂ: 1- Prigoniţii cavaleri ai

Mielului - despre poezia cultă aromânească (Ed.

Dimândarea părintească, Buc., 2000); 2- Spirit şi Logos, în

poezia eminesciană - pentru o nouă hermeneutică, aplicată

asupra textului eminescian (Ed. Rafet, Rm. Sărat, 2005); 3–

Loja Iohanică Românească – ION Creangă, ION Luca

Caragiale, IOAN Slavici - pentru o nouă hermeneutică,

aplicată asupra textelor lui Ion Creangă, Ion Luca

Caragiale şi Ioan Slavici (Ed. Rafet, Rm. Sărat, 2006) – a

obţinut Premiul de excelenţă al Ed. RAFET, pentru 2006; 4-

Cei Trei Magi ai prozei româneşti (Mihail Sadoveanu, Liviu

Rebreanu, Mircea Eliade) – şi Epoca Mihaelică : pentru o

nouă hermeneutică, aplicată asupra textelor lui Mihail

Sadoveanu, Liviu Rebreanu şi Mircea Eliade (Ed. Rafet,

Rm. Sărat, 2007) – a obţinut Premiul de excelenţă al Ed.

RAFET, pentru 2007; 5- Opera scrisă a lui Corneliu Zelea

Codreanu – între vizionarism şi alchimie naţională,

Criterion Publishing, Bucureşti, 2009; 6-NORMALITATEA

REACŢIONARĂ: sinergia scris-făptuire-fiinţare cosmică, la

Grigore Ureche, Miron Costin, Ion Neculce – pentru o nouă

99

hermeneutică, aplicată asupra textelor cronicarilor

moldoveni: Grigore Ureche, Miron Costin, Ion Neculce,

Editura Rafet, Rm. Sărat, 2012; 7-DOSOFTEI –

VESTITORUL LUI EMINESCU – prima abordare

stilistico-poetică/hermeneutică, a operei Sfântului Mitropolit

DOSOFTEI – Editura Rafet, Rm. Sărat, 2014; 8-EMIL

BOTTA – închinător înfrânt Eminescului...?! ARHEII

EMILBOTTIENI – Editura Rafet, Rm. Sărat, 2015.

ESEURI: 1-Ruguri – România sub asediu, Carpathia Press,

Buc., 2008 (postfaţă de dr. Artur Silvestri); 2-Cartea

Cruciaţilor Români, Ed. Rafet, Rm. Sărat, 2008; 3-„Cazul

Dacia...”, Ed. Rafet, Rm. Sărat, 2011.

CĂRŢI TRADUSE ÎN LIMBI DE CIRCULAŢIE

MONDIALĂ (Edition spéciale pour LE PRIX NOBEL /

Special edition for The NOBEL PRIZE):

I-În FRANCEZĂ (de prof. univ. dr. CONSTANTIN

FROSIN):

1-Adrian Botez -Journal de la grande prison intérieure

(poésie), Editura Rafet, Rm. Sărat, 2016;

2-Adrian Botez - ÉPOPÉE ATLANTIQUE -Exercices

systématiques de fantaisie sur LA VÉRITÉ (poésie) , Editura

Rafet, Rm. Sărat, 2016;

3-Adrian Botez - LES PHANTASMES DE L’ABBÉ

BERNARDO (cinq contes fantastiques), prose - Editura

Rafet, Rm. Sărat, 2016 ;

4- Adrian Botez - CONTES DE FÉES (pour les enfants, les

grandes personnes et pour les très grands hommes), prose -

Editura Rafet, Rm. Sărat, 2016 ;

5- Adrian Botez - « LA RÉVOLUTION » DE LUCIO

FERRANTE ou LA CABALE DES FOUS - conte

alchimique, prose - Editura Rafet, Rm. Sărat, 2017.

100

II-În ENGLEZĂ (de prof. GABRIELA PACHIA şi prof.

OANA PATRICIA BOTEZ) :

1-Adrian Botez - 123 de sonete cruciate alese / 123 Selected

Crusader Sonnets (ediţie bilingvă, româno-engleză), În

viziunea traducătoarei întru engleză, GABRIELA

PACHIA / Imagined into English by GABRIELA

PACHIA (poetry) - Editura Rafet, Rm. Sărat, 2016 ;

2- Adrian Botez - Diary of the great inner dungeon (poetry)

- Editura Rafet, Rm. Sărat, 2016 ;

3- Adrian Botez – Atlantic Epos (poetry), Editura Rafet,

Rm. Sărat, 2017.

-DIN 15 MAI 2004, ESTE MEMBRU AL UNIUNII

SCRIITORILOR DIN ROMÂNIA.

-DIN 18 SEPTEMBRIE 2011, ESTE MEMBRU

COLABORATOR AL ASOCIAŢIEI SCRIITORILOR

DE LIMBĂ ROMÂNĂ, DIN QUÉBEC/CANADA.

-DIN 15 MAI 2014, ESTE MEMBRU AL ACADEMIEI

DACOROMÂNE TDC (« TEMPUS DACOROMÂNIA

COMTERRA »).

-Asociaţia cultural-umanitară şi ştiinţifică „PROVINCIA

CORVINA”-HUNEDOARA şi Redacţia revistei de

ariergardă culturală „NOVA PROVINCIA CORVINA”-

HUNEDOARA – îi acordă „DIPLOMA DE EXCELENŢĂ,

PENTRU ANUL 2011”: „Se acordă distinsului domn

ADRIAN BOTEZ-senior, pentru opera sa poliedrică,

impregnată de simţirea românească autentică” – pe data de

14 ianuarie 2012.

-Asociaţia cultural-umanitară şi ştiinţifică ”PROVINCIA

CORVINA”-HUNEDOARA şi Redacţia revistei de

Literatură şi Artă „NOVA PROVINCIA CORVINA” –

101

Preşedinte: dr. ing. ION URDĂ; Redactor-şef: academician

EUGEN EVU - „îi acordă „DIPLOMA DE EXCELENŢĂ,

PENTRU ANUL 2013, distinsului domn ADRIAN BOTEZ-

senior, pentru extraordinarul volum de versuri <<LA

PROHODUL BRADULUI>> , cât şi pentru originalitatea

întregii sale opere literare”.

-Este laureat al Marelui Premiu al Salonului Literar-

Dragosloveni - ediţia a 26-a, noiembrie 1998.

-Premiul U.S.R., pentru POEZIE - pentru anul 2005.

-Premiul U.S.R., la CRITICĂ/HERMENEUTICĂ, pentru

anul 2006.

-Marele Premiu al Festivalului Internaţional de Literatură

„Titel Constantinescu”, Rm. Sărat, 2011 – pentru volumul

de eseuri „Cazul DACIA...”

PREMIUL PENTRU PUBLICISTICĂ: joi, 3 iunie 2010, la

sediul Uniunii Scriitorilor din România, i-a fost decernat

Premiul pentru publicistică (în cadrul Premiilor Asociaţiei

Internaţionale a Scriitorilor şi Oamenilor de Artă Români

- LITERART - XXI şi ale revistei Origini – Romanian

Roots, pe anii 2008-2009): prof. dr. Adrian Botez (cf. revista

Conexiuni, Anul VI, nr. 64, iulie 2010).

PREMIUL DE EXCELENŢĂ, LA CEA DE-A V-A

EDIŢIE A FESTIVALULUI INTERNAŢIONAL „TITEL

CONSTANTINESCU” (organizat de Editura RAFET),

acordat de ASOCIAŢIA CULTURALĂ „RENAŞTEREA

RÂMNICEANĂ”, pentru volumul „NORMALITATEA

REACŢIONARĂ: SINERGIA SCRIS-FĂPTUIRE-

FIINŢARE COSMICĂ, LA GRIGORE URECHE, MIRON

COSTIN, ION NECULCE -pentru o nouă hermeneutică,

aplicată asupra textelor cronicarilor moldoveni: Grigore

Ureche, Miron Costin, Ion Neculce”, Editura Rafet, Rm.

Sărat, 2012.

102

PREMIUL “FĂNUŞ NEAGU”, al Festivalului

Internaţional “TITEL CONSTANTINESCU”, Ediţia a VII-

a, Rm. Sărat (Republica România)-Edineţ (Republica

Modova)-2014.

“DIPLOMĂ PENTRU CONTRIBUŢIA SUBSTANŢIALĂ

LA DEZVOLTAREA RELAŢIILOR DE PRIETENIE

DINTRE ROMÂNII DE PRETUTINDENI”, în cadrul

Festivalului Internaţional de Creaţie Literară „TITEL

CONSTANTINESCU”, Edineţ (Republica Moldova) –

Râmnicu Sărat (România).

DIPLOMA DE EXCELENŢĂ, PENTRU ACTIVITATE

PUBLICISTICĂ, ÎN ANUL 2013, acordată de către revista

SCURT CIRCUIT OLTEAN, (redactor-şef: dna

MARINELA PREOTEASA).

Nominalizat la Premiile ARP (Asociaţia Română pentru

Patrimoniu), pentru 2007 - prin lucrarea “LOJA IOHANICĂ

ROMÂNEASCĂ”.

-CETĂŢEAN DE ONOARE AL MUNICIPIULUI

ADJUD – 2009.

-I se acordă titlul de “DOCTOR HONORIS CAUSA” al

Academiei DACOROMÂNE (ACADEMIA

DACOROMÂNĂ-A.D.R. este principala parte componenta

autonomă a Fundaţiei ADRTDC şi, totodată, continuatoarea

şi legatara unică a Institutului Naţional pentru Românitate şi

Românistică-INPROROM, fondat în 1991, şi a Cercului de

studii DECENEU), de către Preşedintele (domnul GEO

STROE) şi membrii ADR: “pentru întreaga activitate întru

eternizarea valorilor naţionale” (6 August 20015).

103

-Pe 21 Noiembrie 2015, în cadrul Festivalului “EMIL

BOTTA”-Adjud, Ediţia a IV-a, Preşedintele ADR-TDC,

GEO STROE, l-a nominalizat, pe Adrian Botez (din

partea ACADEMIEI DACOROMÂNE TDC), la

PREMIUL NOBEL PENTRU LITERATURĂ, pentru

2017.

-Pe 8 Aprilie 2018, îi este acordată domnului Adrian

Botez, de către Preşedintele Academiei Daco-Române,

GEO STROE, şi de către Senatul Academic, SUPREMA

DISTINCŢIE a Academiei Daco-Române TDC:

“DIPLOMA DE PĂRINTE AL

PATRIEI – pentru întreaga activitate

creatoare culturală, literară şi spirituală

dacoromânească”.

Adrian Botez ESTE PREZENT ÎN: Dicţionarul scriitorilor

români de azi (din România, Basarabia, Bucovina de Nord,

Banatul sârbesc, Europa Occidentală, Israel, America) – de

Boris CRĂCIUN şi Daniela CRĂCIUN-COSTIN, Iaşi,

2011; Un dicţionar al scriitorilor români contemporani (vol.

V), Editura TipoMoldova, Iaşi, 2016 (Proiect administrat de

dr. Roxana Alexandra Costinescu - Coordonator: Ioan

Holban); Vocaţie şi destin - dicţionarul personalităţilor

vrâncene, Ed.Terra, Focşani, 2000, al lui Valeriu ANGHEL;

Dicţionarul scriitorilor şi publiciştilor vrânceni, al lui Florin

MUSCALU, Ed. Revista ”V”, Focşani, 1999; Dicţionar

elementar de scriitori români contemporani – în revistele

electronice ARP; Album biobibliografic “OCTAVIAN

VOICU” – Creatori din Moldova de Mijloc, Ed. Casa

Scriitorilor, Bacău, 2005; Ateneul Scriitorilor – Ed. Ateneul

Scriitorilor, Bacău, 2008; CONSTELAŢII LITERARE

VRÂNCENE (dicţionar, volumul I), de Petre

104

ABEABOERU, Editura Terra, 2013; Harfele harului -

antologie de poezie creştină, realizată de Eugen EVU şi Ion

URDĂ, Ed. Corvin-Deva, 2007; Cuvinte pentru urmaşi, vol

II, Modele şi exemple pentru Omul Român, Carpathia Press,

2007 – ed. îngrijită de Artur SILVESTRI; Al Cincilea

Patriarh, Intermundus, Buc., 2007- ed. îngrijită de Artur

SILVESTRI; Antologie literară, Valman, Rm. Sărat, 2007,

ed. îngrijită de Gh. NEAGU; Antologiile revistei SINGUR

(vol. I – Poezie + vol. al II-lea - Proză); ANTOLOGIA

SCRIITORILOR ROMÂNI CONTEMPORANI DIN

ÎNTREAGA LUME , Starpress 2011 (vol. I – Poezie + vol.

al II-lea - Proză) – varianta în limba engleză – şi

L'ANTOLGIE DES ECRIVAINS DE TOUT LE MONDE

(Poezie+Proză) – varianta în limba franceză, Ed. Fortuna,

2012 (sub îngrijirea Ligyei DIACONESCU); Antologia

PARADOXISMULUI Internaţional (vol. 7, 8, 9),editată de

prof. univ. dr. Florentin SMARANDACHE (2011, 2012,

2013); FOURTEENTH INTERNATIONAL

ANTHOLOGYON PARADOXISM, 2018, editată de prof.

univ. dr. FLORENTIN SMARANDACHE (pp. 31-36);

ANTOLOGIA SCRIITORILOR ROMÂNI – de pe toate

continentele (antologator: Elisabeta IOSIF), Editura Cetatea

Cărţii, Bucureşti, 2014; ANTOLOGIA DE POEZIE

CONTEMPORANĂ ROMÂNEASCĂ – „PORNI

LUCEAFĂRUL”, editată de dna Carmen CĂTUNESCU –

Editura Scrisul contemporan, Ploieşti, 2014; ANTOLOGIA

DE PROZĂ CONTEMPORANĂ ROMÂNEASCĂ –

„SĂRMANUL DIONIS”, editată de dna Carmen

CĂTUNESCU – Editura Scrisul contemporan, Ploieşti, 2014,

Cuvântul în timp – antologie de poezie, proză şi eseistică,

Editura Grinta, Cluj-Napoca, 2011; PAGINI DE ISTORIE

LITERARĂ VALAHĂ DE MÂINE (volumul al II-lea), de

Ion PACHIA-TATOMIRESCU, Editura Waldpress,

Timişoara, 2015; CARMEN - Antologie lirică, vol. I, III, VI,

XVI, Editura ANAMAROL, Bucureşti, 2016-2017, editată de

105

Rodica Elena LUPU; Antologie de proză – SCRIPTA

MANENT (vol. 9), Editura ANAMAROL, Bucureşti, 2016;

Antologia USR-Filiala Bacău: Sub semnul lui Bacovia

(antologie pentru „mâine şi mai mâine”) – Editura Artbook,

Bacău, 2015 etc.

Criticul MIRCEA DINUTZ îi face profilul literar, în revista

Pro-Saeculum, nr. 3-4, Focşani, mai-iunie 2005 ( Adrian

Botez - un cavaler al Graalului ).

Scriitorul şi criticul CONSTANTIN STANCU scrie o carte

online, despre Adrian Botez: CEASURILE VECHI BAT

MEREU ORA UNU (ADRIAN BOTEZ ŞI LITERATURA

EXILULUI ÎN PATRIA SA, LIMBA ROMÂNĂ).

Aceeaşi carte (completată şi actualizată!), editată “pe hârtie”

(cu numărul recenziilor dublat, de la 6, la 12! – şi cu

precizarea nominalizării la Premiul Nobel a lui Adrian

Botez…), se numeşte: ADRIAN BOTEZ - CEASURILE

VECHI BAT MEREU ORA UNU (UN ROMÂN sub semnul

PREMIULUI NOBEL PENTRU LITERATURĂ) - Editura

Rafet, Rm. Sărat, 2017 (105 p.).

-MEMBRU DE ONOARE AL ASOCIAŢIEI

INTERNAŢIONALE DE PARADOXISM – titlu acordat de

către Preşedintele prof. univ. dr. Florentin

SMARANDACHE, de la Universitatea din New

Mexico/SUA, pe 17 septembrie 2011.

-CERTIFICAT DE APRECIERE ŞI RECUNOAŞTERE

A VALOROASEI CONTRIBUŢII ÎN CULTURĂ, acordat

prof. dr. ADRIAN BOTEZ, de către Departamentul „Math

& Sciences Department”, al Universităţii din New Mexico

– Gallup Branch/SUA, pentru 2008-2009.

106

-Este ales pentru distincţia THE RESEARCH BOARD OF

ADVISORS, este nominalizat ca “MAN OF YEAR 2005”,

pentru merite în cultură şi educaţie – şi pentru THE WORLD

MEDAL OF FREEDOM - de către THE AMERICAN

BIOGRAPHICAL INSTITUT, Raleigh, North Carolina,

U.S.A.

-Poezia lui Adrian Botez este transpusă în aromână şi

tradusă în ruso-macedoneană, de către scriitorul, gazetarul

şi eminentul traducător/transpunător aromâno-macedonean,

Dina CUVATA, în diverse reviste din Republica

Macedonia.

-“Medalion literar - Adrian Botez”, în Opinia de Buzău, nr.

7625, 27-29 Octombrie 2017 (de Stan BREBENEL).

***

1-Adresa poştală: str. Moş Ion Roată, nr. 8A, blocul 70, scara

A, etajul II, apartamentul 11 – Adjud, cod poştal: 625.100,

judeţul Vrancea.

2-e-mail: a.adrianbotez@gmail.com

3-tel. mobil: 0744/ 579.279.

Adresa electronică a site-ului: www.adrianbotez.eu

http://www.aslrq.ro/ASLRQ_fichiers/membri.htm

http://www.aslrq.ro/ASLRQ_fichiers/membri_files/adrian%2

0botez.htm

***

prof. dr. Adrian Botez

107

CUPRINS

Argument……………………………………...............5

1-CORBUL - o altă hieroglifă a bivalentului

Zalmoxis........................................................................13

2-BLAJINII/ROHMANII/URICII şi „Memento

mori”/”Odin şi Poetul” - sau: OARE AR FI PUTUT

SĂ MOARĂ ZALMOXIS?.........................................43

I-Opiniile Bisericii Creştin-Ortodoxe...................43

II-Opiniile specialiştilor etnografi şi etnologi…..53

III-Afirmaţii eminesciene, clare şi ferme!............69

IV-Concluziile noastre............................................77

3-Adevărate şi false tradiţii creştin-geto-dace.

Masacrul satanic al mieilor. OUL şi ÎNVIEREA, prin

viziunea strămoşilor noştri, geto-dacii……………..79

I-Adevărate şi false tradiţii creştin-geto-dace.

Masacrul satanic al mieilor………………………….79

II-OUL şi ROATA SOLARĂ geto-dacice...........85

NOTE............................................................................89

Cine este Adrian Botez?..............................................92