14. Cauzele care înlătură caracterul penal al faptei

Definiţie: Sunt anumite circumstanţe în care s-a comis infracţiunea şi care fac ca fapta comisă să nu aibă trăsătura esenţială a infracţiunii numită vinovăţie.

Aceste circumstanţe sunt cele prevăzute în articolele 44 – 51, cod penal.

1) Legitima apărare Potrivit art. 44, cod penal o persoană nu răspunde penal, deci nu există infracţi-

une, dacă aceasta comite o faptă prevăzută de legea penală pentru a se apăra în faţa unui atac al altei persoane.

În cadrul legitimei apărări există două acţiuni: acţiunea persoanei care atacă şi acţiunea făptuitorului care se apără.

Condiţiile de existenţă a legitimei apărări:I. Condiţiile referitoare la atac:a) Atacul trebuie să fie material, adică să constea în acte de natură fizică, nu în

acte de natură intelectuală sau morală. Astfel, insulta sau ameninţarea nu sunt atacuri materiale.

b) Atacul să fie direct, adică să pună în pericol nemijlocit persoana şi drepturile acesteia, fără să existe obstacole fizice între atacator şi atacat.

c) Atacul să fie imediat, adică să fie în curs de desfăşurare sau iminent.d) Atacul să fie injust, adică să constea într-o faptă ilicită a făptuitorului. Nu

poate fi vorba de legitimă apărare atunci când un infractor îl atacă pe poliţistul care vrea să-l aresteze.

Atacul unui animal nu constituie niciodată legitimă apărare. Atacatorul trebuie să fie o persoană şi să aibă discernământ. În cazul iresponsabililor, dacă cel atacat ştie că se află în faţa unui atac al unei persoane iresponsabile, atunci nu este vorba de legitimă apărare, ci eventual de o stare de necesitate. Dacă nu ştia că este un atac al unei persoane iresponsabile, se consideră că atacul este injust şi ne aflăm în ipoteza unei legitime apărări.

e) Atacul să pună în pericol grav persoana celui atacat , viaţa şi integritatea corporală a acestuia sau a altuia, drepturile sale, sau un interes obştesc.

Se pune problema în doctrină şi în practica judiciară ce înseamnă pericol grav. Gravitatea se apreciază de la caz la caz, neexistând nici un fel de criteriu de departajare. Se consideră că, de lege ferenda, se impune abrogarea acestei condiţii, deoarece pot fi comise abuzuri.

O altă problemă este aceea dacă există legitimă apărare atunci când se atacă patrimoniul (dacă victima prinde în flagrant infractorul care vrea să-i fure un bun). În ultima perioadă, instanţele judecătoreşti consideră că şi atacul asupra patrimo-niului atrage legitima apărare.

1

De asemenea, s-a spus că apărarea trebuie să fie faptă intenţionată. Totuşi, există în jurisprudenţa germană cazuri de apărare din culpă.

II. Condiţii referitoare la apărare:a) Apărarea să vizeze persoana atacatorului.b) Apărarea să fie proporţională cu atacul.c) Apărarea să înceteze în momentul în care încetează atacul.Depăşirea limitelor legitimei apărări:În cazul în care apărarea este disproporţională faţă de atac, pot exista două

implicaţii juridice:1. Dacă depăşirea limitelor legitimei apărări se datorează stării de temere sau

tulburare în care s-a aflat făptuitorul, atunci potrivit art. 44 (3), cod penal (exces jusitificat de apărare), aceasta este asimilată legitimei apărări şi înlătură caracterul penal al faptei.

Ex: Într-o speţă, cinci bărbaţi îl atacă pe făptuitor, însă fără intenţia de a-l omorî sau de a-i provoca o vătămare corporală gravă. Acesta se sperie şi îl atacă pe unul din cei cinci cu cuţitul, înjunghiindu-l.

2. Dacă depăşirea legitimei apărări nu este datorată unei stări de temere sau tulburare, răspunderea penală nu este înlăturată, însă se va reţine o circumstanţă atenuantă.

Există două situaţii speciale de legitimă apărare:a) Atunci când apărarea constă într-o faptă din culpă. În ultima perioadă se

consideră a fi legitimă apărare şi atunci când apărarea este din culpă.b) Legitima apărare putativă – Există atunci când făptuitorul crede că se află

în faţa unui atac şi are motive întemeiate să creadă acest lucru, deşi în realitate nu este aşa. Are aceleaşi efecte ca şi legitima apărare.

Ex: Atacatorul are un pistol de plastic, însă făptuitorul nu ştie şi îl împuşcă pe acesta.

2) Starea de necesitatePotrivit art. 45, cod penal este în stare de necesitate acela care săvârşeşte fapta

pentru a salva, de la un pericol iminent şi care nu putea fi înlăturat altfel, viaţa, integritatea corporală sau sănătatea sa, a altuia sau un bun important al său sau al altuia, ori un interes obştesc.

Condiţiile de existenţă a stării de necesitateI. Condiţiile stării de pericol:Starea de pericol este situaţia care poate fi datorată unor acţiuni umane, de cele

mai multe ori din culpă, unor acţiuni ale animalelor sau ale naturii şi care pun în pericol una dintre valorile umane.

Există unele diferenţe între atac şi starea de pericol:

2

- Atacul poate fi determinat doar de o acţiune intenţionată a omului, iar starea de pericol poate fi determinată şi de o acţiune produsă din culpă.

- Atacul vizează doar viaţa, sănătatea şi integritatea corporală a persoanei, iar starea de pericol poate viza şi un bun.

a) Starea de pericol să fie imediată, adică în curs de desfăşurare sau pe cale de a se declanşa.

b) Să pună în pericol valorile sociale enunţate expres în textul legii.c) Pericolul să fie inevitabil, adică să nu poată fi înlăturat altfel decât prin

comiterea unor fapte prevăzute de legea penală.II. Condiţiile acţiunii de salvare:a) Să fie necesară, adică pericolul să nu fi putut fi înlăturat altfel, iar dacă

făptuitorul are la dispoziţie mai multe variante este obligat să o aleagă pe cea mai puţin păgubitoare. Dacă făptuitorul putea să acţioneze într-un mod mai puţin păgu-bitor, el va răspunde penal, dar se va reţine o circumstanţă atenuantă.

b) Acţiunea de salvare să fie proporţională cu pericolul care exista, adică prin comiterea faptei prevăzute de legea penală făptuitorul nu trebuie să provoace un rău mai mare decât cel care s-ar fi produs dacă nu intervenea. Nerespectarea acestei condiţii duce la responsabilitatea penală şi la reţinerea unor circumstanţe atenuante.

Această proporţionalitate se analizează în raport de momentul comiterii faptei prevăzută de legea penală, în sensul că, dacă la momentul respectiv făptuitorul nu putea să-şi dea seama că acţiunea sa va produce consecinţe mai grave decât dacă nu intervine, va continua să existe stare de necesitate.

Unele persoane nu pot să invoce starea de necesitate pentru a se salva pe sine. În această categorie intră poliţiştii, pompierii, căpitanii de nave şi aeronave, militarii, medicii de ambulanţă.

Diferenţe între legitma apărare şi starea de necesitate:1) Ceea ce le determină. Astfel, legitima apărare o determină atacul, pe când

starea de necesitate e determinată de o stare de pericol. Noţiunea de stare de pericol este mult mai largă decât cea de atac.

2) La starea de necesitate acţiunea de salvare trebuie să fie necesară, adică făptuitorul să nu fi avut altă posibilitate, în timp ce această condiţie nu este cerută la legitima apărare.

3) La legitima apărare făptuitorul trebuie să acţioneze, în mod obligatoriu, împotriva atacatorului, în timp ce la starea de necesitate acţiunea e, de regulă, îndreptată împotriva altor valori.

3) Constrângerea morală şi constrângerea fizicăConstrângerea morală sau psihică există atunci când, ca urmare a ameninţării

unei persoane, făptuitorul este obligat să comită fapta prevăzută de legea penală.

3

Persoana care comite acea faptă nu va răspunde penal, în timp ce persoana care ameninţă va răspunde pentru instigare. Răul cu care se ameninţă trebuie să fie cel puţin la fel de important ca şi răul ce se cere a fi săvârşit.

Constrângerea fizică sau forţa majoră presupune existenţa unei forţe de natu-ră fizică care determină comiterea faptei prevăzute de legea penală de către făptui-tor. Această forţă fizică ce determină constrângerea poate fi de natură animală, naturală sau umană.

De cele mai multe ori este vorba de infracţiuni omisive. De exemplu, făptuito-rul trebuie să se prezinte la recrutare, dar circulaţia este paralizată în zona unde se află, datorită condiţiilor meteo nefavorabile. Se pot comite însă şi infracţiuni comisive.

Există o constrângere fizică atunci când făptuitorul nu are o altă posibilitate decât să comită infracţiunea. La starea de necesitate întotdeauna el are două posibilităţi, adică poate să acţioneze sau poate să lase pericolul să se producă.

4) Cazul fortuitReglementat în art. 47, cod penal, cazul fortuit este situat, din punct de vedere

al gradului de vinovăţie, acolo unde se termină culpa fără prevedere şi din această cauză exclude vinovăţia penală.

Condiţiile cazului fortuit:1) Făptuitorul să nu fi prevăzut rezultatul şi împrejurările care l-au determinat.2) Făptuitorul să nu fi putut să prevadă nici rezultatul şi nici împrejurările care

au determinat acest rezultat.În practica judiciară se afirmă în mod constant că nu există caz fortuit atunci

când făptuitorul acţiona, la momentul intervenţiei cauzei imprevizibile, cu nerspec-tarea unor dispoziţii legale. Există caz fortuit atunci când între nerespectarea dispoziţiilor legale şi producerea rezultatului nu există raport de cauzalitate.

5) IresponsabilitateaEste starea psihică a unei persoane care nu poate să îşi controleze acţiunile sau

nu poate să conceapă efectele faptelor sale, datorită alienaţiei mintale sau a altor situaţii, cum ar fi somnambulismul.

Starea de iresponsabilitate trebuie să existe în momentul comiterii infracţiunii. Dacă e vorba de o infracţiune cu durată de executare trebuie ca iresponsabilitatea să se menţină pe toată durata comiterii infracţiunii.

Dacă făptuitorul alternează momentele de iresponsabilitate cu momentele de luciditate atunci va răspunde doar pentru actele comise în stare lucidă. Dacă după momentul comiterii faptei persoana devine iresponsabilă răspunderea penală va exista, însă procesul penal nu poate să înceapă până când persoana nu redevine responsabilă. Această stare se mai numeşte şi imunitate psihică.

4

6) BeţiaClasificare:a) Beţia completă – Apare atunci când autorul pierde controlul acţiunilor sale.b) Beţia incompletă – Apare atunci când autorul are controlul acţiunilor sale.c) Beţia voluntară – Apare atunci când autorul consumă intenţionat alcool sau

alte substanţe.d) Beţia involuntară – Apare atunci când se datorează acţiunii altei persoane

sau unui caz fortuit, deci nu există consimţământul persoanei ce consumă substanţele sau alcoolul.

Singurul caz cunoscut în practică de caz fortuit la beţia involuntară este acela în care un angajat al unei fabrici de alcool s-a îmbătat cu vapori de alcool rezultaţi dintr-o explozie a unui cazan.

Aspecte penale ale beţiei:- Beţia involuntară completă e cauză ce înlătură caracterul penal al faptei.- Beţia voluntară, dacă este produsă cu scopul ca făptuitorul să prindă curaj, e

circumstanţă agravantă.- Beţia voluntară poate fi, uneori, circumstanţă atenuantă.- Beţia voluntară este, uneori, element constitutiv al unei infracţiuni.

Ex: conducerea în stare de ebrietate

7) MinoritateaPotrivit art. 50, cod penal minorii care la data comiterii faptei nu împliniseră 14

ani nu răspund penal. În cazul infracţiunii cu durată de executare se va ţine cont doar de actele comise după împlinirea vârstei de 14 ani.

8) EroareaEroarea este reglementată în art. 51, cod penal şi este de două feluri:1. Eroarea de drept – Există atunci când făptuitorul nu cunoaşte sau cunoaşte

în mod greşit o normă juridică de care depinde caracterul penal al faptei.2. Eroarea de fapt – Constă în necunoaşterea sau cunoaşterea greşită a unei

stări, împrejurări sau situaţii de care depinde caracterul penal al faptei.Eroarea mai poate fi clasificată în:3. Eroarea esenţială - Acea eroare care priveşte unul din elementele constitu-

tive ale infracţiunii.4. Eroarea neesenţială - Se referă la alte aspecte decât elementele infracţiunii,

adică un element de care nu depinde caracterul penal al faptei.

1. Eroarea de dreptPotrivit art. 51, cod penal numai eroarea de drept nepenal înlătură caracterul

penal al faptei, în timp ce eroarea de drept penal nu poate fi invocată pentru a

5

înlătura caracterul penal al faptei, deoarece ar contraveni principiului cunoaşterii absolute a legilor penale. În legislaţiile străine se încearcă eliminarea acestui principiu, doarece poate duce la situaţii absurde (unele legi devin aplicabile chiar înainte de a fi publicate).

2. Eroarea de faptAceastă eroare înlătură caracterul penal al faptei doar atunci când este esenţială

(de exemplu, atunci când o persoană ia din cuier o haină foarte asemănătoare cu a sa crezând că este haina sa).

Este necesar ca eroarea să nu se datoreze culpei făptuitorului. Aşadar nu se admite eroarea atunci când făptuitorul, în mod rezonabil, putea să-şi dea seama de situaţia reală.

Există trei situaţii speciale de eroare de fapt:a) Eroare asupra persoanei - error in personamConstă în cunoaşterea greşită a identităţii victimei (atunci când făptuitorul

confundă victima). Într-o astfel de situaţie, pentru că identitatea subiectului pasiv nu are relevanţă pentru existenţa infracţiunii, se va reţine o singură infracţiune intenţionată comisă împotriva persoanelor efectiv lezate.

b) Aberatio ictus - ,,devierea loviturii”Apare în situaţia în care făptuitorul vrea să lezeze o anumită persoană dar, din

cauza executării greşite a infracţiunii, lezează o altă persoană.În raport de soluţia care se dă într-o astfel de situaţie există două opinii:Prima opinie, majoritară în doctrină şi în practica judiciară, spune că situaţia e

identică cu eroarea asupra persoanei, deci şi încadrarea juridică va fi aceeaşi ca la error in personam.

Cea de-a doua opinie, la care se raliază şi prof. Florin Streteanu, spune că situ-aţia nu este identică cu eroarea asupra persoanei, deoarece eroarea apare în momen-te diferite. În cazul erorii asupra persoanei făptuitorul greşeşte în momentul luării rezoluţiei, iar executarea acestei rezoluţii greşite este corectă. În schimb, la aberatio ictus rezoluţia este corectă, însă executarea este greşită. Rezultă, potrivit acestei opinii, că şi soluţiile date trebuie să fie diferite. Astfel, la aberatio ictus se va reţine un concurs de infracţiuni între o faptă intenţionată în forma de tentativă comisă împotriva persoanei vizate şi o faptă consumată din culpă împotriva persoa-nei efectiv lezate.

c) Aberatio delicti Este situaţia în care făptuitorul doreşte lezarea unui obiect juridic dar, din cauza

executării greşite a actului de executare, lezează un alt obiect juridic. Soluţia instanţei se va da ca la aberatio ictus.

Va exista tentativă la infracţiunea intenţionată asupra obiectului vizat şi infracţi-une din culpă, consumată, asupra obiectului efectiv lezat.

6