CAUZELE CARE ÎNLĂTURĂ RĂSPUNDEREA PENALĂ

SECTIUNEA I: ASPECTE GENERALE

1.CONSIDERAŢIUNI PRELIMINARE

Pentru ca legea penală să-şi realizeze scopul, răspunderea penală este consecinţa obligatorie a săvârşirii unei infracţiuni. Inevitabilitatea răspunderii penale este un principiu al instituţiei ca atare, principiu care evidenţiază aspectul de constrângere al răspunderii penale care se materializează în dreptul şi obligaţia statului de a aplica pedeapsa sau alte sancţiuni penale persoanelor care au săvârşit infracţiuni.

Fără inevitabilitatea răspunderii penale, asa cum s-a spus, întregul mecanism al reglementării juridice a relaţiilor de apărare sociale ar deveni inoperant, autoritatea legii ar fi grav compromisă iar ordinea în drept n-ar putea fi restabilită.

În planul dreptului procesual penal, inevitabilitatea răspunderii penale se exprimă sub forma principiului oficialităţii acţiunii penale.

2.NOŢIUNEA ŞI SCOPUL CAUZELOR CARE ÎNLĂTURĂ RĂSPUNDEREA PENALĂ

Cauzele care înlătură răspunderea penală au fost definite ca instituţii de drept penal destinate să asigure constrângerii juridice penale, o incidenţă şi funcţionare care să corespundă scopurilor legii penale şi scopurilor pedepsei. Ele se întemeiază pe anumite realităţi care se pot ivi în legătură cu aplicarea sancţiunilor penale şi care, din punct de vedere social-uman şi politic penal, trebuie să fie ţinute în seamă la realizarea unei juste şi utile represiuni.

Cauzele care înlătură răspunderea penală nu se confundă nici cu dezincriminarea deoarece ele înlătură răspunderea penală în raport cu trecutul, deci pentru fapte săvârşite, în vreme ce dezincriminaea produce efecte şi pentru trecut, dar mai ales pentru viitor.

3.CADRUL LEGAL AL CAUZELOR CARE ÎNLĂTURĂ, RĂSPUNDEREA PENALĂ. ASPECTE COMUNE.

Cauzele care înlătură răspunderea penală sunt reglementate în Titlul VII al părţii generale a Codului Penal, împreună cu aceste cauze care înlătură executarea pedepsei şi consecinţele condamnării. Aceste cauze cu efecte ample în lanul răspunderii penale sunt: amnistia, prescripţia răspunderii penale, lipsa plângerii prealabile sau retragerea acesteia şi împăcarea părţilor.

1

În general cauzele care înlătură răspunderea penală nu produc efecte în raport cu consecinţele extrapenale ale infracţiunii săvârşite.

Pe lângă cauzele prevăzute în Titlul VII al părţii generale, Codul penal instituie si alte cauze de înlăturare a răspunderii penale prin norme prevăzute în partea specială. Astfel, potrivit art. 278 C. pen, pentru anumite infracţiuni contra siguranţei circulaţiei pe căile ferate, acţiunea penală se pune în miscare numai la sesizarea organelor competente, ale căilor ferate.

De asemenea, în conformitate cu art. 337 şi art 355 C. pen., acţiunea penală pentru anumite infracţiuni contra capacităţii de apărare se pune în mişcare numai la sesizarea comandantului.

Condiţionarea tragerii la răspundere penală în aceste cazuri, de sesizarea prealabilă a unei anumite autorităţi, prevăzută expres de lege are la baza raţiuni care ţin de specificul activităţilor din domeniul circulaţiei pe căile ferate sau în domeniul militar.

SECŢIUNEA a II-a: AMNISTIA

1.NOŢIUNEA ŞI TRĂSĂTURILE AMNISTIEI

1.1 NOŢIUNE

Amnistia este un act de clemenţă al puterii legiuitoare prin care, în temeiul unor considerente social-politice şi de politică penală şi în condiţii anume prevăzute, se înlătură răspunderea penală sau consecinţele acesteia pentru infracţiuni săvârşite până la data adoptării lui.

1.2 TRĂSĂTURILE AMNISTIEI

În primul rând amnistia este un act de clemenţă, adică un fel de iertare pentru anumite infracţiuni săvârşite într-un anumit interval de timp.

Actul în sine este de competenţa puterii legiuitoare, a Parlamentului.Fiind un act de clemenţă, de iertare a celor care au săvârşit anume infracţiuni, este firesc ca această iertare să nu o poată acorda decât puterea care a incriminat faptele respective ca infracţiuni.

O trăsătură importantă a aministiei are în vedere efectele ei în sensul că ele privesc anumite infracţiuni, de regulă, specificate în actul prin care se acordă şi care sunt săvârşite într-o anumită perioadă de timp, respectiv înainte de adoptarea actului.

2

2.FELURILE AMNISTIEI

În funcţie de momentul în care se adoptă actul de clemenţă, se distinge între amnistia înainte de condamnare, amnistia după condamnare, care poate interveni înainte sau în timpul executării pedepsei sau a altor sancţiuni penale şi amnistia postexecutorie care intervine după executarea pedepselor sau a altor sancţiuni penale.

În raport cu sfera de cuprindere, amnistia poate fi generală atunci când se acordă pentru toate infracţiunile săvârşite până la data acordării ei, si specială, atunci când este acordată numai pentru anumite infracţiuni, infracţiuni determinate după anumite criterii cum ar fi: natura infracţiunilor, gravitatea acestora, persoana care le-a săvârşit.

Trebuie să facem distincţia între amnistia necondiţionată (pură şi simplă), caz în care beneficiarul ei, ca atare, nu este supus vreunei condiţii, şi amnistia condiţionată, situaţie în care amnistiţia ca atare este condiţionată de îndeplinirea unor cerinţe care pot privi infracţiunile sub anumite aspect obiective sau subiective, condiţiile în care au fost săvârşite ori pe infractor prin prisma vârstei, antecedentelor etc.

3.CARACTERELE AMNISTIEI

Privită prin prisma incidenţei sale, amnistia are întotdeauna un caracter real. Ca urmare, deci ea operează in rem, în sensul că priveşte faptele săvârşite.

Faţă de subiecţii răspunderii penale, amnistia are un caracer obligatoriu. Caracterul obligatoriu al amnistiei se evidenţiază mai ales în raport cu organele de stat care exercită constrângerea ca element predominant în cadrul răspunderii penale (organele de cercetare şi urmărire penală, instanţele de judecată, etc) şi derivă din împrejurarea că amnistia este acordată prin lege.

4.CONDIŢIILE AMNISTIŢIEI

O primă condiţie care se cere îndeplinită pentru ca amnistia să fie incidentă priveşte momentul săvârşirii infracţiunilor. Prin definiţie, aminstia nu se poate aplica decât faptelor comise până la data adoptării actului prin care ea se acordă. Cu alte cuvinte, activităţile infracţionale pentru a intra sub incidenţa actului de amnistie trbuie să se situeze în timp, înainte de data la care a fost adoptat acest act.

Prezentând diferite tipuri sau feluri de amnistie, am arătat că, practic, întotdeauna beneficul amnistiei ca atare este condiţionat.

Condiţiile în sine privesc fie infracţiunea, fie pe infractor. Verificarea îndeplinirii lor este în special atributil organelor judiciare, şi este obligatorie.

3

5.EFECTELE AMNISTIŢIEI

Dacă amnistia intervine înainte de pronunţarea unei hotărâri de condamnare, are ca efect înlăturarea răspunderii penale în temeiul art.119 alin. C. pen. Practic, în sfera dreptului procesual penal efectul echivalează cu imposibilitatea începeii procesului penal sau cu încetarea lui în ipoteza în care a început, indiferent de faza în care se află.

Potrivit art.119 alin.3 amnistia nu are efecte asupra măsurilor de siguranţă şi a măsurilor educative, însă în noul Cod Penal conf. art. 152 alin. 1 aministia va avea efect asupra măsurilor educative, menţiunea cu privire la acestea fiind eliminată. Considerentele care ar justifica această opţiune a legiuitorului ar ţine caracterul eminamente preventiv şi nerepresiv al celor două categorii de sancţiuni de drept penal, care sunt luate şi în interesul făptuitorului pentru ca acasta să nu fie expus, în sensul de a săvârşii din nou fapte prevăzute de legea penală.

Amnistia nu produce efecte în raport cu consecinţele civile care izvorăsc din fapta infracţională săvârşită pentru că dreptul la despăgubire aparţine celui păgubit şi ca urmare statul nu poate renunţa prin amnistiţie la un drept care nu-i aparţine.

SECŢIUNEA a III-a: PRESCRIPŢIA RĂSPUNDERII PENALE

1. ASPECTE GENERALE PRIVIND PRESCRIPŢIA ÎN DREPTUL PENAL

Normele juridice în general, au un caracter temporar, atât sub aspectul duratei lor în timp, cât şi sub aspectul efectelor pe care le produc.

Prescripţia în dreptul penal este reglementată sub două modalităţi, respectiv prescripţia răspunderii penale şi prescripţia executării pedepsei.

2. NOŢIUNEA PRESCRIPŢIEI RĂSPUNDERII PENALE

În Capitolul I, destinat unor probleme generale ce privesc instituţia răspunderii penale, am arătat că promptitudinea în tragerea la răspundere a celor care au săvârşit infracţiuni este un principiu caer guvernează instituţia în sine.

Realitatea a demonstrat că sunt cazuri în care tragerea la răspundere a infractorilor nu s-a putut realiza prompt şi deci, în timp util, fie datorită împrejurării că infracţiunile nu au fost descoperite la timp, fie datorită faptului că infractorii nu au putut fi identificaţi sau prinşi.

În aceste situaţii este evident că trecerea timpului are consecinţe reale care nu pot fi trecute cu vederea în planul răspunderii penale.

În primul rând trecerea timpului stinge rezonanţa, ecoul pe care fapta l-a avut în plan social. Fapta ca atare, în general, se stinge din memoria oamenilor,

4

probele dispar sau se degradează în materialitatea lor sau din memoria martorului, împrejurare ce îngreunează considerabil sau face chiar imposibilă tragerea la răspundere penală.

În lumina celor expuse putem defini prescripţia răspunderii penale ca fiind o cauză care înlătură răspundeea penală pentru o infracţiune datorită trecerii în anumite condiţii, a unui interval de timp de la data săvârşirii ei.-

Prescripţia răspunderii penale are un caracter real pentru că ţine în principal de faptă, de momentul în care aceasta s-a săvârşit.

3.TERMENELE PRESCRIPŢII RĂSPUNDERII PENALE

În actuala reglementare legiuitorul a statuat că infracţiunile contra păcii şi omenirii sunt imprescriptibile, însă în noua reglementare Codul Penal art. 153 va avea următorul cuprins şi anume: „Prescripţia nu înlătură răspunderea penală în cazul infracţiunilor de genocid, contra umanităţii şi de război.”, reglementarea fiind astfel mai cuprinzătoare.

3.1 DURATA TERMENELOR

Stabilitatea termenelor, a duratei lor, reprezintă, în cazul prescripţiei o chestiune care ţine de însăşi esenţa instituţiei.

Portivit art. 122 C. pen. Termenele de prescripţie a răspunderii penale sunt:

a) 15 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa cu detenţiunea pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mare de 15 ani;

b) 10 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii mai mare de 10 ani, dar care nu depăşeşte 15 ani;

c) 8 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii mai mare de 5 ani, dar care nu depăşeşte 10 ani;

d) 5 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii mai mare de1 an, dar care nu depăşeşte 5 ani;

e) 3 ani, când legea prevede pentru infracţiunea săvârşită pedeapsa închisorii care nu depăşeşte 1 an sau amenda;În cazul infracţiunilor săvîrşite de minori, temenele prescripţiei

răspunderii penale se reduc la jumătate.

3.2 CALCULUL TERMENELOR DE PRESCRIPŢIE

Durata temenelor este stabilită de lege, în timp ce calculul împlinirii lor este atributul organelor judiciare.

Potrivit art.122 alin.2 C.pen temenele prescripţiei răspunderii penale se socotesc de la data săvârşirii infracţiunii, adică din ziua în care a luat sfârşit

5

activitatea infracţională, indiferent de forma pe care a imbrăcat-o infracţiunea (tentativă sau fapt consumat).

În calculul infractiunii progresive, calculul termenului de prescripţie se face în raport cu momentul în care s-a produs ultimul rezultat şi nu în raport cu momentul de realizare a actului care l-a determinat; în cazul infracţiunii continue termenul se calculează de la data încetării activităţii infracţionale, iar în cazul infracţiunii continuate, calculul se face în raport cu data la care s-a săvârşit ultimul act in compunerea infracţiunii.

Noua reglementare însă are următorul text: „ (2) Termenele prevăzute în prezentul articol încep să curgă de la data săvârşirii infracţiunii. În cazul infracţiunilor continue termenul curge de la data încetării acţiunii sau inacţiunii, în cazul infracţiunilor continuate, de la data săvârşirii ultimei acţiuni sau inacţiuni, iar în cazul infracţiunilor de obicei, de la data săvârşirii ultimului act . (3) În cazul infracţiunilor progresive, termenul de prescripţie a răspunderii penale începe să curgă de la data săvârşirii acţiunii sau inacţiunii şi se calculează în raport cu pedeapsa corespunzătoare rezultatului definitiv produs. (4) În cazul infracţiunilor contra libertăţii şi integrităţii sexuale, săvârşite faţă de un minor, termenul de prescripţie începe să curgă de la data la care acesta a devenit major. Dacă minorul a decedat înainte de împlinirea majoratului, termenul de prescripţie începe să curgă de la data decesului.

Astfel legiuitorul a reglementat şi situaţia infracţiunilor progresive al căror termen de prescripţie va fi calculat în raport cu pedeapsa rezultatului produs; a celor de obicei, cât şi cea a infracţiunilor contra libertăţii şi integrităţii sexuale faţă de un minor.

Calculul prescripţiei executării pedepsei, conf. art. 126 alin. 3, se face pentru situaţiile de la alin. 1(pedepsele pentru persoana fizică) şi alin. 1¹ (amenda aplicată persoanei juridice) de la data când hotărârea de condamnare a rămas definitivă, iar pentru situaţiile arătate în alin. 2 (sancţiunile cu carcater administrativ prev. de art. 18¹ şi art. 91) de la data rămânerii definitive a hotărârii sau a ordonanţei prin care s-a aplicat sancţiunea.

Conform alin. 4 al aceluiaşi text legal, în cazul revocării suspendării condiţionate a executării pedepsei, a revocării executării pedepsei sub supraveghere sau la locul de muncă, termenul de prescripţie curge de la data când hotărârea de revocare a rămas definitivă.

Conform art. 126 alin. 5 măsurile de siguranţă nu se prescriu.

Cu privire la N.C.P există şi o noutate cu privire la prescripţia executării pedepsei şi anume alin.(4) al art. 162 N.C.P care prevede: „ În cazul revocării liberării condiţionate, în condiţiile art. 104 alin. (1), termenul de prescripţie

6

începe să curgă de la data când hotărârea de revocare a rămas definitivă şi se calculează în raport cu restul de pedeapsă neexecutat.”

De asemenea, elemente noi aduc şi (5) În cazul înlocuirii pedepsei amenzii cu pedeapsa închisorii, termenul de prescripţie curge de la data când hotărârea de înlocuire a rămas definitivă şi se calculează în raport cu durata pedepsei închisorii. (6) Pedepsele complementare aplicate persoanei fizice şi măsurile de siguranţă nu se prescriu. (7) Prin pedeapsa ce se execută se înţelege pedeapsa stabilită de instanţă, ţinându-se cont de cauzele ulterioare de modificare a acesteia.

4. INTERPRETAREA ŞI SUSPENDAREA CURSULUI PRESCRIPŢII RĂSPUNDERII PENALE

În măsura în care în intevalele de timp ce reprezintă termenele prescripţiei s-au intreprins demersuri în planul tragerii la răspundere penală, cursul prescripţiei se întrerupe, iar în alte situaţii, cursul se suspendă.

4.1 ÎNTRERUPEREA CURSULUI PRESCIPŢIEI

Potrivit art. 123 alin. 1 C. pen. Cursul termenlor de prescripţie se întrupe prin îndeplinirea oricărui act care, potrivit legii trebuie comunicat învinuitului sau inculpatului în desfăşurarea procesului penal.

În momentul de faţă, nu orice act realizat în cursul procesului penal întrerupe cursul prescripţii ci numai acela care, potrivit legii, trebuie în mod obligatoriu aduse la cunoştinţă, comunicate învinuitului sau inculpatului. În noua reglementare însă, conf. art. 155 alin. 1 N.C.P: „Cursul termenului prescripţiei răspunderii penale se întrerupe prin îndeplinirea oricărui act de procedură în cauză” fiind astfel elimnată menţiunea cu privirea la faptul că doar actele ce trebuie comunicate învinuitului/inculpatului întrerup cursul prescripţiei.

Potrivit art. 123 alin. 2, după fiecare întrerupere, începe să curgă un nou termen de prescripţie. Noul termen se calculează din momentul, de la data efectuării actului de întrerupere.

Întreruperea produce efecte în raport cu toţi participanţii, chiar dacă actul de întrerupere piveşte numai pe unii dintre ei.

Prescripţia specială prev. de art. 124 C.P, adică depăşirea termenului de prescripţie cu încă jumătate, indiferent de numărul de întreruperi a fost acum încorporat de art. 155 alin. 4 N.C.P.

O nouătate este însă şi alin. 5 al art. 155 N.C.P care prevede: „ Admiterea în principiu a cererii de redeschidere a procesului penal face să curgă un nou termen de prescripţie a răspunderii penale.”

7

Cursul prescripţiei executării pedepsei se întrerupe prin începerea executării pedepsei sau săvârşirea din nou a unei infracţiuni. Sustragerea de la executarea pedepsei, face să curgă un nou termen de prescripţie.Executarea pedepsei închisorii atunci când înlocuieşte pedeapsa detenţiunii de viaţă, se prescrie în 20 de ani.

O nouă reglementare aduce şi alin. 3 al art. 163 N.C.P care prevede că:(3) Cursul termenului de prescripţie a executării pedepsei amenzii se întrerupe şi prin înlocuirea obligaţiei de plată a amenzii cu obligaţia de a presta o muncă neremunerată în folosul comunităţii.

4.2 SUSPENDAREA CURSULUI PRESCRIPŢIEI

Cursul prescripţiei răspunderii penale este suspendat pe timpul cât o dispoziţie legală sau o împrejurare de neprevăzut ori de neînlăturat împiedică depunerea în mişcare a acţiunii penale sau continuarea procesului penal.

Două sunt categoriile de cauze care pot determina suspendarea cursului prescripţiei răspunderii penale. În prima categorie intră acele situaţii în care tragerea la răspundee este împiedicată de nerealizarea unei condiţii expres prevăzută de o dispoziţie legală.

A doua categorie de cauze care determină suspendarea prescripţiei răspunderii penale priveşte împrejurările de neprevăzut sau de neînlăturat care împiedică pentru o anumită perioadă desfăşurarea activităţii judiciare, cum ar fi: un cutremur de pământ, o inundaţie, starea de război.

5. EFECETELE PRESCRIPŢIEI RĂSPUNDERII PENALE

Prescripţia răspunderii penale are ca efect înlăturarea răspunderii penale pentru orice infracţiuni săvârşit cu excepţia infracţiunilor contra păcii si omenirii care sunt imprescriptibile. Această excepţie este prevăzută în art. 121 alin 2 C.pen şi se întemeiază pe ideea că în cazul săvârşirii acestor infracţiuni, datorită gravităţii lor şi a periculozităţii deosebite a făptuitorului trecerea timpului nu produce în plan social juridic acel mutaţii care să justifice renunţarea la constrângerea penală.

Trecând cu vederea temeiurile care justifică pe deplin prescripţia răspunderii penale, trebuie să arătăm că beneficiul efectelor sale este de multe ori şi consecinţa unor carenţe ce există în activitatea organelor judiciare, să identifice şi să prindă pe cei care le-au săvârşit, aplicându-le sancţiunile prevăzute de lege.

8

SECŢIUNEA a IV-a: LIPSA PLÂNGERII PREALABILE SAU RETRAGERA ACESTEIA

1.ASPECTE GENERALE

Având în vedere că infracţiunea este cea mai gravă faptă antisocială în sfera încălcărilor legii, în general, reacţia socială, reacţia de constrângere care se realizează în cadrul răspunderii penale este obligatorie. În plan concret, obligativitatea răspunderii penale sau inevitabilitatea acesteia presupune că în cazul săvârşirii unei infracţiuni, statul, prin organele sale specializate să aibă dreptul şi obligaţia, în acelaşi timp să identifice făptuitorul şi să aplice o sancţiune, conform prevederilor legii.

2.PLÂNGEREA PREALABILĂ, CONDIŢIE A RĂSPUNDERII PENALE

Plângerea prealabilă este o instituţie cu dublă natură juridică, fiind reglementată atît de normele dreptului penal, cât şi de normele dreptului procesual penal. Din punct de vedere al dreptului penal, plângerea prealabilă apare ca o condiţie a răspunderii penale. Plângerea pralabliă se deosebeşte de plângerea ca mod de sesizare a faptei.

Pentru ca plângerea pralabilă să fie o o condiţie a răspunderii penale, trebuie să îndeplinească cumulativ anumite cerinţe:a) să fie în primul rând prevăzută ca atare, în mod express conţinutul textului

de lege care incriminează fapta ca infracţiune.b) Plângerea prealabilă trebuie să fie făcută de persoana vătămatăc) Plângerea prealabilă, pentru a produce efectul ce îi este specific,

declanşarea procesului de tragere la răspundere penală a făptuitorului, trebuie să mai indeplinească anumite cerinţe cu privire la forma , locul şi termenul de introducere.

Aceste cerinţe sunt prevăzute şi reglementate de normele dreptului procesual penal.

3. LIPSA PLÂNGERII PREALABILE SAU RETRAGEREA ACESTEIA, CAUZE CARE ÎNLĂTURĂ RĂSPUNDEREA PENALĂ 3.1 LIPSA PLÂNGERII PREALABILE

În conformitate cu art.131 alin. 1 C.pen în cazul infracţiunilor pentru care tragerea la răspundere penală se face la plângerea prealabilă, lipsa plângerii prealabile înlătură răspunderea penală.

Plîngerea prealabilă lipseşte în primul rând în situaţia în care persoana vătămată nu a formulat-o ca atare. Neintroducerea plângerii echivalează ci o

9

manifestare de voinţă unilaterală a persoanei vătămate, care potrivit legii, are ca efect înlăturarea răspunderii penale pentri infracţiunea săvârşită.

3.2 RETRAGEREA PLÂNGERII PREALABILE

Retragerea plângerii prealabile are o semnificaţie juridică asemănătoare cu lipsa plângerii cu menţiunea că, în acest caz, este vorba de o reevaluare a unei manifestări de voinţă iniţiale, în sensul că se revine asupra intenţiei exprimate prin introducerea anterioară în condiţiile legii a plângerii prealabile.

Retragerea plângerii prealabile trebuie să fie totală şi necondiţionată, adică să privească atât aspectul penal, cat şi pe cel civil şi să nu fie întemeiată în anumite condiţii.

Cu privire însă retragerea plângerii legiuitorului a înţeles să reglementeze mai bine această instituţie şi i-a alocat un articol întrg, astfel conform Art. 158. N.C.P – (1) Retragerea plângerii prealabile poate interveni până la pronunţarea unei hotărâri definitive, în cazul infracţiunilor pentru care punerea în mişcare a acţiunii penale este condiţionată de introducerea unei plângeri prealabile. (2) Retragerea plângerii prealabile înlătură răspunderea penală a persoanei cu privire la care plângerea a fost retrasă. (3) Pentru persoanele lipsite de capacitate de exerciţiu, retragerea plângerii prealabile se face numai de reprezentanţii lor legali. În cazul persoanelor cu capacitate de exerciţiu restrânsă, retragerea se face cu încuviinţarea persoanelor prevăzute de lege. (4) În cazul infracţiunilor pentru care punerea în mişcare a acţiunii penale este condiţionată de introducerea unei plângeri prealabile, dar acţiunea penală a fost pusă în mişcare din oficiu în condiţiile legii, retragerea plângerii produce efecte numai dacă este însuşită de procuror.

4. ALTE ASPECTE PRIVIND PLÂNGEREA PREALABILĂ

4.1 INDIVIZIBILITATEA RĂSPUNDERII PENALE

Potrivit art.131 alin.3, fapta care a adus vătămare mai multor persoane atrage răspunderea penală, chiar dacă plângerea s-a făcut sau se menţine numai de către una dintre ele (indivizibilitatea activă). În alin.4 al aceluiaşi articol se prevede că fapta atrage răspunderea penală a tuturor participanţilor la săvârşirea ei, chir dacă plângerea prealabilă s-a făcut sau se menţine cu privire numai la unul dintre ei (indivizibilitate pasivă).

10

4.2 EXCEPŢIE CU PRIVIRE LA EFECTELE LIPSEI PLÂNGERII PREALABILE

Potrivit art.131 alin. 5 C.pen., plângerea prealabilă nu este necesară în cazul în care cel vătămat este o persoană lipsită de capacitate de exerciţiu ori cu capacitate de exerciţiu restrânsă. Pe cale de consecinţă, în ipoteza că persoana vătămată este un minor, lipsa plângerii sau retrgerea acesteia nu mai reprezintă cauze care înlătură răspunderea penală, care va fi angajată din oficiu în scopul protejării prin efectul legii a intereselor minorului.

Conform art. 157 alin 5 N.C.P: „ (5) Dacă persoana vătămată a decedat, sau în cazul persoanei juridice aceasta a fost lichidată, înainte de expirarea termenului prevăzut de lege pentru introducerea plângerii, acţiunea penală poate fi pusă în mişcare din oficiu.”

SECŢIUNEA a V-a ÎMPĂCAREA PĂRŢILOR

1. CONDIŢIILE ÎMPĂCĂRII PĂRŢILOR

Aceste condiţii privesc cazurile în care poate interveni, persoanele între care ea intervine, obiectul ca atare al împăcării, caracterul împăcării şi intervalul de timp în care împăcarea se poate realiza.a)Împăcarea părţilor se poate realiza în cazul acelor infracţiuni la care legea prevede, în mod express, că ea reprezintă o cauză care înlătură răspunderea penală.b)Împăcarea trebuie să se facă între persoanele implicate în conflictul penal,adică între partea vătămată şi infractor.c) Împăcarea trebuie să fie personală, adică să precizeze persoanele care s-au înţeles să pună capăt conflictului.d)Împăcarea trebuie să fie explicită, de regulă expresă, în faţa autorităţilor judiciare, neputând fi dedusă din anumite situaţii sau împrejurări.e) Pentru a produce efectele ce-i sunt specifice, împăcarea trebuie să fie totală, necondiţionată şi definitivă.f) Pentru a produce efecte, împăcarea poate să intervină în orice etapă de realizare a răspunderii penale, dar înainte ca hotărârea instanţei cu privire la infracţiunea săvârşită să rămână definitivă.

Conform art. 159 N.C.P: (1) Împăcarea poate interveni în cazul în care punerea în mişcare a acţiunii penale s-a făcut din oficiu, dacă legea o prevede în mod expres. (3) Împăcarea produce efecte numai cu privire la persoanele între care a intervenit şi dacă are loc până la citirea actului de sesizare a instanţei.

11

(4) Pentru persoanele lipsite de capacitate de exerciţiu, împăcarea se face numai de reprezentanţii lor legali, iar persoanele cu capacitate de exerciţiu restrânsă se pot împăca cu încuviinţarea persoanelor prevăzute de lege. (5) În cazul persoanei juridice, împăcarea se realizează de reprezentantul său legal sau convenţional ori de către persoana desemnată în locul acestuia. Împăcarea intervenită între persoana juridică ce a săvârşit infracţiunea şi persoana vătămată nu produce efecte faţă de persoanele fizice care au participat la comiterea aceleiaşi fapte. (6) În cazul în care infracţiunea este săvârşită de reprezentantul persoanei juridice vătămate, dispoziţiile art. 158 alin. (4) se aplică în mod corespunzător

3.EFECTELE ÎMPĂCĂRII PĂRŢILOR

Dacă împăcarea părţilor cu respectarea tuturor condiţiilor necesare s-a realizat, răspunderea penală a celui care a săvârşit infracţiunea este înlăturată. Spre deosebire de celelalte cauze care înlătură răspunderea penală, împăcarea părţilor are ca efecte mai largi în sensul că ea înlătură şi consecinţele civile care se nasc din săvârşirea infracţiunii.

SECŢIUNEA a VI-a: CAUZELE DE NEPEDEPSIRE

1. CAUZELE GENERALE DE NEPEDEPSIRE

Aceste cauze sunt desistarea şi împiedicarea producerii rezultatului.Existenţa lor depinde de îndeplinirea unor cerinţe analizate în partea a doua a cursului. În măsura în care aceste cerinţe sunt îndeplinite, desistarea şi împiedicarea producerii rezultatului au ca efect nepedepsirea.

2.CAUZE SPECIALE DE NEPEDEPSIRE

Cauzele speciale de nepedepsire sunt prevăzute în textele de lege ce cuprind normele de incriminare şi sunt paritcularizate în funcţie de conţinutul cestor norme şi de finalitatea pe care ele o vizează.

Astfel, în art.260 C. pen, care incriminează mărturia mincinoasă, se prevede în alin. 2 o cauză specială de nepedepsire, potrivit căreia cel care comite mărturia mincinoasă nu se pedepseşte dacă, în cauzele penale mai înainte de a se produce arestarea inculpatului şi în toate cauzele mai înainte de a se fi pronunţat o hotărâre sau de a se fi dat o altă soluţie , ca urmare a mărturiei mincinoase, îşi retrage mărturia. De asemenea în cazul dării de

12

mită, făptuitorul nu se pedepseşte dacă denunţă autorităţilor fapta mai înainte ca organul de urmărire să fi fost sesizat pentru acea infracţiune.

Este evident că în cele două cazuri prezentate cu titlu de exemplu, conduita ulterioară săvârşirii infracţiunilor micşorează foarte mult pericolul social al acestora şi pun în lumină, în acelaşi timp, o reconsiderare totală a activităţii infracţionale de către însuşi autorul ei, motiv pentru care răspunderea penală, pedeapsa nu numai este justificată şi nici necesară.

13