SECŢIA A TREIA

CAUZA FLORESCU ÎMPOTRIVA ROMÂNIEI

(Cererea nr. 41857/02)

Hotărâre

Strasbourg

8 martie 2007

Definitivă

08/06/2007

Hotărârea devine definitivă în condiţiile prevăzute la art. 44 § 2 din convenţie. Aceasta poate suferi modificări de formă.

În cauza Florescu împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului (Secţia a treia), reunită într-o cameră compusă din

B.M. ZUPANČIČ, preşedinte, J. HEDIGAN, C. BÎRSAN, E. FURA-SANDSTRÖM, A. GYULUMYAN, DAVID THÓR BJÖRGVINSSON, I. ZIEMELE, judecători, şi S. Naismith, grefier adjunct de secţie,

după ce a deliberat în camera de consiliu, la 15 februarie 2007, pronunţă următoarea hotărâre, adoptată la aceeaşi dată: Procedura 1. La originea cauzei se află cererea nr. 41857/02 îndreptată împotriva României, prin care

un resortisant al acestui stat, domnul Octavian Florescu („reclamantul”), a sesizat Curtea la 20 noiembrie 2002 în temeiul art. 34 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale („convenţia”).

2. Reclamantul este reprezentat de M. Nurciu, avocată din Bucureşti. Guvernul român („Guvernul”) este reprezentat de agentul guvernamental, doamna Beatrice Rămăşcanu, din cadrul Ministerului Afacerilor Externe.

3. La 23 noiembrie 2005, Curtea a decis să comunice cererea Guvernului. În conformitate cu art. 29 § 3 din convenţie, aceasta a hotărât că admisibilitatea şi fondul cauzei vor fi examinate împreună.

4. Atât reclamantul, cât şi Guvernul au depus observaţii scrise cu privire la fondul cauzei (art. 59 § 1 din regulament).

În fapt I. Circumstanţele cauzei 5. Reclamantul s-a născut în 1932 şi locuieşte în Atena. 6. În 1934, părinţii reclamantului, funcţionari în perioada respectivă, au cumpărat un

imobil cu terenul aferent, situat în Bucureşti, pe strada Tamasoaia nr. 3. În 1981, tatăl reclamantului a decedat. În 1985, reclamantul şi mama acestuia au decis să emigreze în Grecia. La 16 aprilie 1985, invocând Decretul nr. 223/1974, statul a confiscat imobilul menţionat anterior.

7. Prin contractul de vânzare-cumpărare încheiat în 1997 în temeiul Legii nr. 112/95, statul, prin intermediul unei societăţi care administra bunurile imobiliare ale statului, a vândut bunul soţilor B, care îl ocupau în calitate de chiriaşi.

8. La 18 mai 1999, reclamantul şi mama acestuia au introdus la Tribunalul Bucureşti o acţiune în revendicare imobiliară îndreptată împotriva Primăriei Municipiului Bucureşti, a întreprinderii care administra bunurile imobiliare ale statului şi a terţilor dobânditori. Aceştia solicitau tribunalului să constate nulitatea deciziei de confiscare a bunului şi pe cea a contractului de vânzare-cumpărare încheiat cu soţii B. În sfârşit, solicitau restituirea în natură a bunului în litigiu. Reclamantul şi mama acestuia susţineau că, din cauza condiţiilor grele de viaţă şi a presiunilor exercitate împotriva familiei lor, fuseseră obligaţi să emigreze. Pentru a solicita anularea contractului de vânzare-cumpărare privind bunul în litigiu, aceştia susţineau că Legea nr. 112/95 nu se referea la imobilul în cauză şi că o vânzare în temeiul legii menţionate era nelegală.

9. La 30 septembrie 1999, terţii dobânditori au depus o cerere reconvenţională pentru constatarea calităţii lor de proprietari ai bunului. De asemenea, aceştia au formulat o cerere în garanţie care se referea la vânzătorul bunului, şi anume la Primăria Municipiului Bucureşti. Soţii B. afirmau că deţineau proprietatea asupra bunului imobiliar din 1990, în urma unui schimb de locuinţă realizat de comun acord cu reclamantul şi mama acestuia. În sfârşit, aceştia se prevalau de buna lor credinţă la momentul încheierii contractului de vânzare-cumpărare.

10. La 2 mai 2001, după mai multe trimiteri din motive de competenţă a atribuţiilor, Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti a constatat nulitatea deciziei de confiscare a bunului, considerând-o nelegală, având în vedere că reclamanţii fuseseră obligaţi să îşi cedeze proprietatea înainte de a părăsi ţara, ceea ce le viciase consimţământul. Judecătoria a adăugat că decizia de confiscare era contrară dispoziţiilor Constituţiei din 1965 deoarece statul nu putea să se prevaleze de un titlu de proprietate valabil asupra bunului. Aplicând principiul bona fide praesumitur, instanţa a respins cererea de anulare a contractului de vânzare-cumpărare pe motiv că reclamantul şi mama acestuia nu dovediseră reaua-credinţă a părţilor la contractul menţionat. Primăria Municipiului Bucureşti, precum şi reclamantul şi mama acestuia au introdus apel împotriva acestei hotărâri.

11. Prin hotărârea din 29 noiembrie 2001, Tribunalul Bucureşti a respins apelul reclamantului şi al mamei acestuia, a admis apelul primăriei, a anulat hotărârea şi, pe fond, a respins acţiunea reclamantului ca neîntemeiată. Tribunalul a apreciat că instanţele nu erau competente ratione temporis să analizeze constituţionalitatea Decretului nr. 223/1974 din punct de vedere al noii Constituţii din 1991, deoarece decretul în cauză fusese adoptat în baza Constituţiei din 1965. Prin urmare, tribunalul a considerat că titlul statului asupra bunului revendicat era legal. La 21 decembrie 2001, mama reclamantului a decedat.

12. Reclamantul a formulat recurs împotriva acestei hotărâri susţinând că respectiva confiscare a bunului său fusese contrară dispoziţiilor din Codul civil şi din Constituţie care reglementau respectarea dreptului de proprietate, şi că, prin urmare, posesiunea bunului de către stat nu era fondată pe un titlu valabil. În ceea ce priveşte validitatea contractului de vânzare-cumpărare, reclamantul susţinea că statul vânduse un bun care nu îi mai aparţinea, ceea ce dovedea, în opinia sa, reaua-credinţă a părţilor.

13. Prin hotărârea din 29 mai 2002, Curtea de Apel Bucureşti a admis recursul reclamantului şi a respins apelul primăriei. Astfel, hotărârea pronunţată la 2 mai 2001 de Judecătoria Sectorului 5 a fost confirmată.

14. Conform Guvernului, în 2002, reclamantul a depus o cerere de despăgubire în temeiul Legii nr. 10/2001. Prin decizia administrativă din 19 iunie 2006, Primăria Municipiului Bucureşti a respins cererea reclamantului ca tardivă. Copia deciziei menţionate a fost depusă la dosar.

II. DREPTUL ŞI PORACTICA INTERNE RELEVANTE 15. Dispoziţiile legale şi jurisprudenţa internă relevante sunt descrise în hotărârile

Brumărescu împotriva României [(GC), nr. 28342/95, CEDO 1999-VII, p. 250-256, pct. 31-33], Străin şi alţii împotriva României (nr. 57001/00, pct. 19-26, 21 iulie 2005), Păduraru împotriva României (nr. 63252/00, pct. 38-53, 1 decembrie 2005) şi Sebastian Taub împotriva României (nr. 58612/00, pct. 36-37, 12 octombrie 2006).

16. Legea nr. 247/2005 de modificare a Legii nr. 10/2001 prevede că despăgubirea la care vor avea dreptul persoanele care nu obţin restituirea imobilului naţionalizat, şi a cărei valoare va fi stabilită la finalizarea unei proceduri administrative de o comisie centrală, este reprezentată de o participaţie la un organism de plasament în valori mobiliare, organizat sub forma unei societăţi pe acţiuni (Proprietatea). În principiu, beneficiarii unei astfel de despăgubiri primesc titluri de valoare care vor fi transformate în acţiuni atunci când Proprietatea va fi cotată la bursă. De altfel, art. 3 din legea menţionată anterior prevede că titlurile de valoare nu pot fi vândute înainte de transformarea lor în acţiuni.

17. La 29 decembrie 2005, Proprietatea a fost înregistrată în Registrul Comerţului din Bucureşti. Pentru ca titlurile de valoare să poată fi transformate în acţiuni emise de Proprietatea şi ca aceste acţiuni să poată face ulterior obiectul tranzacţiilor pe piaţa financiară, trebuie mai întâi să se urmeze procedura de autorizare de către Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare („CNVM”). Intrarea sa efectivă pe piaţa bursieră este prevăzută, conform ultimelor informaţii, pentru lunile iunie-iulie 2007.

18. Dispoziţiile relevante ale Decretului nr. 223/1974 prevăd următoarele:

Art. 1

„În Republica Socialistă România construcţiile şi terenurile pot fi deţinute în proprietate de către persoanele fizice numai dacă au domiciliul în ţară.”

Art. 2

„Persoanele care au făcut cerere de plecare definitivă din ţară sunt obligate să înstrăineze, până la data

plecării, construcţiile aflate în proprietatea lor în Republica Socialistă România. Înstrăinarea se va face către stat [...] Construcţiile aparţinând persoanelor care au plecat în mod fraudulos din ţară sau care, fiind plecate în străinătate, nu s-au înapoiat la expirarea termenului stabilit pentru înapoierea în ţară, trec fără plată în proprietatea statului [...]”

În drept I. Cu privire la pretinsa încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 19. Invocând art. 1 din Protocolul nr. 1, reclamantul se plânge că a suferit o încălcare a

dreptului său la respectarea bunurilor sale, în temeiul hotărârii din 2 mai 2001 a Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti, confirmată de hotărârea din 29 mai 2002 a Curţii de Apel Bucureşti. Această hotărâre ar fi validat vânzarea de către stat a bunului în litigiu, deşi aceeaşi instanţă constatase nelegalitatea confiscării bunului. Articolul 1 din Protocolul nr. 1 prevede:

„Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de

proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.

Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare

pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii sau a amenzilor.”

A. Cu privire la admisibilitate 20. Curtea constată că acest capăt de cerere nu este în mod vădit nefondat în sensul

art. 35 § 3 din convenţie. De asemenea, Curtea constată că acesta nu prezintă niciun alt motiv de inadmisibilitate şi, prin urmare, îl declară admisibil.

B. Cu privire la fond 21. Guvernul apreciază că reclamantul putea să obţină o despăgubire în temeiul

Legii nr. 10/2001 modificată prin Legea nr. 247/2005, ceea ce corespunde cerinţelor de la art. 1 din Protocolul nr. 1. Consideră că în situaţii complexe ca în speţă, în care dispoziţiile legislative au un impact economic asupra întregii ţării, autorităţile naţionale trebuie să beneficieze de o putere discreţionară nu numai pentru a alege măsurile care să vizeze garantarea respectării drepturilor patrimoniale, dar şi pentru a dispune de timpul necesar pentru a le pune în aplicare. Acesta evidenţiază că ultima reformă în materie, şi anume Legea nr. 247/2005, consacră principiul acordării de despăgubiri echitabile şi nelimitate, stabilite printr-o decizie a comisiei administrative centrale pe baza unei expertize, şi accelerează procedura de restituire sau de despăgubire. Această lege prevede că, în cazul în care restituirea imobilului nu este posibilă, despăgubirea se face prin emiterea de titluri de participare la un organism de plasament colectiv în valori mobiliare (Proprietatea), la nivelul valorii bunului stabilită prin expertiză. Conform Guvernului, noul mecanism instituit prin Legea nr. 247/2005 asigură o despăgubire efectivă, conformă cu cerinţele convenţiei.

22. Citând cauzele Jahn şi alţii împotriva Germaniei [(GC), nr. 46720/99, 72203/01 şi 72552/01, CEDO 2005-...) şi Broniowski împotriva Poloniei [(GC), nr. 31443/96, CEDO 2004-V), Guvernul consideră că, în orice caz, o eventuală întârziere în acordarea unei despăgubiri, în contextul unei despăgubiri nelimitate, nu distruge echilibrul just care trebuie păstrat între protecţia proprietăţii indivizilor şi cerinţele de interes general şi nu obligă reclamantul să suporte o sarcină excesivă.

23. Guvernul consideră că o eventuală întârziere în acordarea despăgubirilor nu ar fi de natură să distrugă echilibrul just dintre protecţia dreptului de proprietate şi cerinţele de interes general.

24. Reclamantul contestă argumentul Guvernului. Acesta reaminteşte că hotărârea din 29 mai 2002, pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti, a constatat nelegalitatea confiscării bunului său, confirmând în acelaşi timp vânzarea aceluiaşi bun către chiriaşi. În opinia sa, soluţia respectivă este contradictorie, deoarece instanţele interne au confirmat vânzarea de către stat a unui bun asupra căruia acesta nu avea niciun titlu de proprietate valabil.

25. Curtea observă că în favoarea reclamantului s-a pronunţat o decizie definitivă în care se constata nulitatea hotărârii de confiscare a bunului. În pofida acestei constatări, instanţele interne au refuzat să anuleze contractul de vânzare-cumpărare care se referea la acelaşi bun, pe motiv că reclamantul nu făcuse dovada relei-credinţe a părţilor la contractul menţionat (supra, pct. 10).

26. Curtea consideră că stabilirea nelegalităţii confiscării bunului, precum şi lipsa unui titlu al statului asupra aceluiaşi bun au drept efect recunoaşterea indirectă şi cu efect retroactiv a dreptului de proprietate al reclamantului asupra bunului său. În plus, Curtea constată că acest drept nu era revocabil şi nu a fost nici contestat, nici infirmat până în prezent.

27. Pe baza acestor elemente şi ţinând seama de jurisprudenţa recentă, Curtea concluzionează că, în speţă, problema existenţei unui bun nu face obiectul unei controverse (cf. mutatis mutandis, Sebastian Taub împotriva României, citată anterior, pct. 36-37).

28. Curtea reaminteşte că s-a pronunţat deja că vânzarea de către stat a unui bun al altuia unor terţi, chiar atunci când este anterioară confirmării definitive în justiţie a dreptului de proprietate al altuia, iar terţii sunt de bună-credinţă, reprezintă o privare de bun. O astfel de

privare, combinată cu lipsa totală a despăgubirii, este contrară art. 1 din Protocolul nr. 1 (Străin, citată anterior, pct. 39, 43 şi 59).

29. În plus, Curtea a constatat, de asemenea, într-o altă cauză că statul şi-a încălcat obligaţia pozitivă de a reacţiona în timp util şi coerent faţă de chestiunea de interes general pe care o reprezintă restituirea sau vânzarea imobilelor intrate în proprietatea sa în temeiul decretelor de naţionalizare. Curtea a considerat că incertitudinea generală astfel creată s-a repercutat asupra reclamantului, care s-a aflat în imposibilitatea de a-şi recupera în întregime bunul, în condiţiile în care în favoarea acestuia se pronunţase o hotărâre definitivă prin care statul era obligat să i-l restituie (Păduraru, citată anterior, pct. 112).

30. În speţă, Curtea nu are niciun motiv să se îndepărteze de jurisprudenţa citată anterior, situaţia de fapt fiind în mod evident aceeaşi. În mod similar cauzei Păduraru citată anterior, în prezenta cauză, nişte terţi au devenit proprietari înainte ca dreptul de proprietate al reclamantului asupra acestui bun să fi făcut obiectul unei confirmări definitive. Şi, la fel ca în cauza Străin citată anterior, reclamantul în speţă a fost recunoscut drept proprietar legitim, întrucât instanţele au constatat nelegalitatea confiscării, precum şi lipsa unui titlu din partea statului.

31. Curtea constată că vânzarea bunului reclamantului, în temeiul Legii nr. 112/1995, îl împiedică pe acesta să beneficieze de dreptul său de proprietate şi că nicio despăgubire nu i-a fost acordată pentru această privare.

32. De asemenea, Curtea observă că cererea reclamantului depusă în temeiul Legii nr. 10/2001, modificată prin Legea nr. 247/2005, a fost respinsă ca tardivă. În orice caz, Curtea observă că, în prezent, Proprietatea nu funcţionează astfel încât să se poată ajunge la acordarea efectivă a unei despăgubiri reclamantului. În afară de aceasta, nici Legea nr. 10/2001 şi nici Legea nr. 247/2005 de modificare a acesteia nu iau în considerare prejudiciul suferit ca urmare a lipsei despăgubirii pe o perioadă îndelungată de către persoanele care, la fel ca reclamantul, au fost private de bunurile lor.

33. Prin urmare, potrivit Curţii, faptul că reclamantul a fost privat de dreptul său de proprietate asupra bunului său, combinat cu lipsa totală a despăgubirii mai mult de şase ani, i-a cauzat acestuia un prejudiciu disproporţionat şi excesiv, incompatibil cu dreptul la respectarea bunurilor garantat de art. 1 din Protocolul nr. 1.

Prin urmare, această dispoziţie a fost încălcată în speţă. II. Cu privire la celelalte pretinse încălcări 34. Reclamantul invocă o încălcare a dreptului său la libera circulaţie, deoarece în 1985,

înainte de a emigra, a fost obligat să îşi cedeze proprietatea statului, măsură care aducea atingere dreptului său la libera circulaţie (art. 2 din Protocolul nr. 4). În cele din urmă, reclamantul apreciază că faptul că autorităţile i-au confiscat paşaportul şi l-au obligat să renunţe la cetăţenia română înainte de a părăsi România reprezintă o expulzare contrară art. 3 din Protocolul nr. 4.

35. Curtea observă că faptele pretinse au avut loc la 16 aprilie 1985, data confiscării bunului reclamantului, adică înainte de 20 iunie 1994, data ratificării convenţiei de către România.

36. Reiese că aceste capete de cerere sunt incompatibile ratione materiae cu dispoziţiile convenţiei în sensul art. 35 § 3 şi trebuie respinse în temeiul art. 35 § 4.

III. Cu privire la aplicarea art. 41 din convenţie

37. Art. 41 din convenţie prevede: „Dacă Curtea declară că a avut loc o încălcare a Convenţiei sau a protocoalelor sale şi dacă dreptul intern al

înaltei părţi contractante nu permite decât o înlăturare incompletă a consecinţelor acestei încălcări, Curtea acordă părţii lezate, dacă este cazul, o reparaţie echitabilă.”

A. Prejudiciu 38. În principal, reclamantul solicită restituirea bunului în cauză. Conform unui prim raport

de expertiză realizat în mai 2006, valoarea de piaţă a casei, precum şi a terenului aferent ar fi de 87 377 euro („EUR”). Reclamantul a depus un al doilea raport de expertiză, realizat în septembrie 2006, care indică o valoare de piaţă de 107 000 EUR. Pentru lipsa bunului, acesta solicită 248 200 EUR pe care îi împarte după cum urmează: 124 100 EUR pentru perioada cuprinsă între 1985 şi 2006, 12 000 EUR între 1985 şi 1997, 5 000 EUR între 1997 şi 2002, precum şi 107 100 EUR din mai 2002 până în prezent. În cele din urmă, solicită 100 000 EUR cu titlu de prejudiciu moral.

39. Guvernul consideră că valoarea de piaţă a bunului este de 42 696 EUR. El prezintă avizul unui expert imobiliar în acest sens. În privinţa sumei reprezentând foloasele nerealizate, acesta consideră că, în principiu, Curtea nu ar trebui să facă speculaţii asupra posibilităţii şi a randamentului unei închirieri a casei în cauză şi invocă jurisprudenţa Buzatu împotriva României (nr. 34642, pct.18, 27 ianuarie 2005). În ceea ce priveşte prejudiciul moral, afirmă că hotărârea ar putea constitui, în sine, o reparaţie suficientă a prejudiciului moral suferit.

40. În observaţiile sale de răspuns, reclamantul contestă rezultatul avizului prezentat de expertul Guvernului şi afirmă că această casă se află în centrul oraşului Bucureşti, că valoarea sa este mai mare decât cea luată în calcul de expertiza efectuată la cererea Guvernului.

41. În circumstanţele din speţă, Curtea apreciază că restituirea casei situate în Bucureşti, pe strada Tamasoaia nr. 3 şi a terenului aferent ar pune reclamantul, pe cât posibil, într-o situaţie echivalentă cu cea în care s-ar afla dacă cerinţele art. 1 din Protocolul nr. 1 nu ar fi fost încălcate. Dacă statul pârât nu va proceda la o asemenea restituire în termen de trei luni din ziua în care prezenta hotărâre rămâne definitivă, Curtea hotărăşte că va trebui să plătească reclamantului, pentru prejudiciul material, o sumă corespunzătoare valorii actuale a bunului.

42. În privinţa acestui aspect, Curtea constată cu interes că Legea nr. 247/2005 de modificare a Legii nr. 10/2001 privind restituirea bunurilor naţionalizate atât legal, cât şi ilegal, intrată în vigoare la 19 iulie 2005, aplică principiile exprimate în jurisprudenţa internaţională, judiciară sau arbitrară referitoare la reparaţiile datorate în cazul actelor ilicite şi confirmate în mod constant de aceasta prin jurisprudenţa sa referitoare la privările ilegale sau de facto [Papamichapoulos împotriva Greciei (reparaţie echitabilă), hotărârea din 31 octombrie 1995, seria A nr. 330-B, p. 59-61, pct. 36-39, Zubani împotriva Italiei, hotărârea din 7 august 1996, Culegere de hotărâri şi decizii 1996-IV, p. 1078, pct. 49, şi Brumărescu împotriva României (reparaţie echitabilă), citată anterior, pct. 22 şi 23].

43. Într-adevăr, noua lege califică drept abuzive naţionalizările făcute de regimul comunist şi prevede obligaţia de restituire a unui bun scos din patrimoniul unei persoane în urma unei asemenea privări. În cazul imposibilităţii de restituire, de exemplu, din cauza vânzării bunului unui terţ de bună-credinţă, legea acordă o despăgubire la nivelul valorii de piaţă a bunului în momentul acordării (titlul I, secţiunea I, art. 1, 16 şi 43 din lege).

44. Curtea constată că avizul prezentat de Guvern este întemeiat pe o valoare ipotetică, deoarece expertul nu a vizitat bunul. Ţinând seama de expertiza prezentată de reclamant, precum şi de informaţiile de care dispune Curtea asupra preţurilor pe piaţa imobiliară locală, aceasta estimează valoarea de piaţă actuală a bunului la 70 000 EUR.

45. Prin urmare, pronunţându-se în echitate, în conformitate cu art. 41 din convenţie, Curtea acordă reclamantului suma de 70 000 EUR.

46. În plus, Curtea consideră că evenimentele în cauză au adus atingeri grave dreptului reclamantului la respectarea bunului său, pentru care suma de 5 000 EUR reprezintă o reparaţie echitabilă a prejudiciului moral suferit.

47. În privinţa sumelor solicitate pentru privarea de proprietate suferită, Curtea nu poate face speculaţii asupra posibilităţii şi a randamentului unei închirieri a respectivului apartamentului (Buzatu împotriva României, nr. 34642/97, pct. 18, 27 ianuarie 2005).

B. Cheltuieli de judecată 48. Cu titlu de cheltuieli de judecată, reclamantul solicită 7 938,49 EUR pe care îi împarte

după cum urmează: 6 257 EUR pentru cheltuielile de judecată legate de procedura internă, 551 EUR pentru cheltuielile de transport, 627,49 EUR pentru cheltuieli poştale, 20 EUR pentru cheltuieli efectuate în faţa unui executor judecătoresc, 3 EUR pentru cheltuieli administrative, 240 EUR pentru cheltuieli de traducere, precum şi 240 EUR pentru expertiza tehnică imobiliară.

49. Guvernul nu se opune rambursării cheltuielilor, cu condiţia să fie justificate, necesare şi rezonabile.

50. În conformitate cu jurisprudenţa Curţii, un reclamant nu poate obţine rambursarea cheltuielilor sale de judecată decât în măsura în care se stabileşte caracterul real, necesar şi rezonabil al acestora. În speţă, având în vedere dovezile care se află în posesia sa şi criteriile mai sus menţionate, Curtea consideră că este rezonabil să se acorde reclamantului pentru toate cheltuielile suma de 7 000 EUR.

C. Dobânzi moratorii 51. Curtea consideră necesar ca rata dobânzilor moratorii să se întemeieze pe rata dobânzii

facilităţii de împrumut marginal practicată de Banca Centrală Europeană, majorată cu trei puncte procentuale.

Pentru aceste motive, Curtea, în unanimitate, 1. Declară cererea admisibilă în ceea ce priveşte capătul de cerere întemeiat pe art. 1

din Protocolul nr. 1 şi inadmisibilă în ceea ce priveşte celelalte capete de cerere; 2. Hotărăşte că a fost încălcat art. 1 din Protocolul nr. 1; 3. Hotărăşte: a) că statul pârât trebuie să restituie reclamantului casa situată în Bucureşti, pe strada

Tamasoaia nr. 3, precum şi terenul aferent, în termen de trei luni de la data rămânerii definitive a hotărârii, în conformitate cu art. 44 § 2 din convenţie;

b) că, în caz de nerestituire, statul pârât trebuie să plătească reclamanţilor, în acelaşi termen de trei luni, 70 000 EUR (şaptezeci de mii euro) pentru prejudiciul material, plus orice sumă ce poate fi datorată cu titlu de impozit;

c) că statul pârât trebuie să plătească reclamantului, în acelaşi termen de trei luni, următoarele sume:

i) 5 000 EUR (cinci mii euro) pentru prejudiciul moral; ii) 7 000 EUR (şapte mii euro) pentru cheltuielile de judecată; d) că sumele respective vor fi convertite în moneda statului pârât la cursul de schimb

aplicabil la data plăţii; e) că, de la expirarea termenului menţionat şi până la efectuarea plăţii, aceste sume trebuie

majorate cu o dobândă simplă, la o rată egală cu rata dobânzii facilităţii de împrumut marginal

practicată de Banca Centrală Europeană, aplicabilă pe parcursul acestei perioade şi majorată cu trei puncte procentuale;

4. Respinge cererea de acordare a unei reparaţii echitabile pentru celelalte capete de

cerere. Redactată în limba franceză, apoi comunicată în scris, la 8 martie 2007, în temeiul art. 77 §

2 şi 3 din regulament. Stanley NAISMITH Boštjan M. ZUPANČIČ Grefier adjunct Preşedinte