Fundamente teoreticeale psihosociologiei

(cu particularităţi specifice mediului medical)

© Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti 2009

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a RomânieiJUDE, IOAN

Fundamentele teoretice ale psihosociologiei (cu particularităţi specific mediului medical) / Jude Ioan – Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică 2009 ISBN 978-973-30—2739-1

316.6

Tipărit la Tipografia Tipogramm Braşov, telefon 0268 /427760

2

CUPRINS

Capitolul 1 OBIECTUL ŞI PROBLEMATICA PSIHOSOCIOLOGIEI 1.1. Necesitatea psihosociologiei în mediul medical................................. 9 1.2. Retrospective asupra obiectului şi problematicii sale......................... 9 1.2.1. Contribuţia psihosociologilor străini în domeniul psihosociologiei.... 9 1.2.2. Contribuţia psihosociologilor români în domeniul psihosociologiei... 12 1.3. Domenii de definire şi definiţii ale psihosociologiei…........................ 15 1.3.1. Domenii de definire...................................................................... 15 1.3.2. Definiţii date psihosociologiei...................................................... 16 1.4. Raportul dintre psihosociologie cu alte discipline............................... 18 1.4.1. Raportul dintre psihosociologie şi psihologie.............................. 18 1.4.2. Raportul dintre psihosociologie şi sociologie.............................. 19 Test de fixare şi verificare a cunoştiinţelor.................................. 20 Probleme de rezolvat.................................................................. 21 Capitolul 2 ORIENTĂRI TEORETICE ŞI TEORII ALE PSIHOSOCIOLOGIEI 2.1. Teoriile apartenenţei: rol-statusurile sociale........................................

22

2.1.1. Abordarea la nivel interpersonal..................................................

23

2.1.2. Abordarea la nivel de grup...........................................................

27

2.2. Teoriile trebuinţei de înţelegere a sinelui şi a altora: teoriile gestaltiste şi cognitiviste .........................................................................................................

31

2.2.1. Abordarea la nivel individual 32 2.2.2. Abordarea la nivel interpersonal 41 2.2.3.Abordarea la nivel de grup 44 2.3.Teoriile controlului: teoria întăririi. 51 2.3.1. Abordarea la nivel individual. 51 2.3.2. Abordarea la nivel interpersonal 53 2.3.3. Abordarea la nivel de grup 58 2.4.Teoria îmbunătăţirii imaginii de sine. Teoriile psihanalitice şi ale selfului

60

2.4.1. Abordarea la nivel individual 60 2.4.2. Abordarea la nivel interpersonal 65 2.4.3. Abordarea la nivel de grup 66 2.5.Teoriile încrederii 68 2.5.1. Abordarea la nivel individual 68 2.5.2. Abordarea la nivel interpersonal 69 2.5.3. Abordarea la nivel de grup 72

3

Test de fixare şi verificare a cunoştiinţelor 72 Probleme de rezolvat 73 Capitolul 3 PSIHOSOCIOLOGIA ÎN CALITATEA ACTULUI MEDICAL 3.1.Cadrul teoretic – conceptual 75

3.1.1. Perspective psihologice şi psihosociologice asupra sănătăţii şi fenomenului mororbidităţii. 75

3.1.2.Perspectiva psihosociologică asupra conceptului de boală şi bolnav

75

3.2. Taxonomia bolilor şi bolnavilor 89 3.2.1.Bolile şi bolnavul somatic 91 3.2.2. Bolile interne şi infecţioase 95 3.2.3. Bolnavul canceros.........................................................................................................

100

3.2.4. Impactul psihologic şi psihosociologic asupra bolnavului supus intervenţiei chirurgicale.....

105

3.3. Aspecte psihologice şi psihosociologice în cadrul bolilor psihice şi instituţiile aparţinătoare acestora...............................................................................................................................................

109

3.3.1. Maladii psihice – tablou simptomatologic....................................................................

109

3.3.2. Psihozele – forme intermediare de manifestare a maladiilor psihice……....................

114

3.3.3. Demenţa........................................................................................................................

114

3.3.4. Psihopatia – formă acută a tulburării personalităţii şi a comportamentului……..........

115

3.3.5. Schizofrenia...................................................................................................................

117

3.3.6. Paranoia şi personalitatea structurată dizarmonic de tip paranoic................................

120

3.3.7. Handicapul psihic..........................................................................................................

122

3.4. Atitudinile socioculturale faţă de boală şi bolnavi.............................................................

124

3.5. Psihosociologia medicală între calitate şi performanţă......................................................

127

Test de fixare şi verificare a cunoştiinţelor......................................................................

128

4

Probleme de rezolvat.......................................................................................................

130

Capitolul 4 GRUPURI UMANE 4.1. Premise teoretice în abordarea grupurilor umane..............................................................

131

4.2. Grupuri mici.......................................................................................................................

132

4.2.1. Structura grupurilor mici..............................................................................................

133

4.2.2. Proprietăţile grupurilor mici.........................................................................................

134

4.3. Tipologia grupurilor mici...................................................................................................

140

4.3.1. Grupurile primare.........................................................................................................

141

4.3.2. Grupurile secundare.....................................................................................................

141

4.3.3. Grupurile formale.........................................................................................................

141

4.3.4. Grupurile informale......................................................................................................

142

4.3.5. Grupul de apartenenţă..................................................................................................

142

4.3.6. Grupurile de referinţă...................................................................................................

142

4.3.7. Familia – grup social primar şi comunitar...................................................................

143

4.3.8. Grupurile marginale şi marginalizante.........................................................................

147

4.3.9. Grupurile etnice şi culturale.........................................................................................

150

Test de fixare şi verificare a cunoştiinţelor.................................................................

158

Probleme de rezolvat..................................................................................................

159

Capitolul 5 METODE ŞI TEHNICI DE CUNOAŞTERE ŞI ACTIVARE A GRUPURILOR 5.1. Metode şi tehnici de cunoaştere a grupurilor.....................................................................

160

5.1.1. Metoda 161

5

sociometrică.................................................................................................... 5.1.2. Metoda determinării personalităţii interpersonale……………………………............

165

5.2. Metode de activare a grupurilor.........................................................................................

166

5.2.1. Metode convenţionale..................................................................................................

168

5.2.2. Metode şi tehnici neconvenţionale...............................................................................

170

Test de fixare şi verificare a cunoştiinţelor....................................................................

174

Probleme de rezolvat......................................................................................................

176

Capitolul 6 CLIMATUL PSIHOSOCIAL ŞI PERFORMANŢA ORGANIZAŢIONALĂ 6.1. Preliminarii teoretice – conceptuale.......................................................................................

177

6.1.1. Conceptul de climat psihosocial.....................................................................................

177

6.1.2. Etiologia climatului psihosocial....................................................................................

178

6.1.3. Contextul psihosociologic..............................................................................................

179

6.2. Competenţa – factor de influenţă a limatului psihosocial.................................................

181

6.2.1. Competenţele sociale şi psihosociale.............................................................................

181

6.2.2. Competenţele profesionale.............................................................................................

183

6.3. Coeziunea, factor de influenţă a climatului psihosocial.........................................................

185

6.3.1. Conceptul de coeziune grupală......................................................................................

185

6.3.2. Configuraţia etiologică a coeziunii grupale...................................................................

186

6.4. Stilul de conducere în managementul organizaţional.............................................................

188

6.4.1. Tipologia stilurilor de conducere...................................................................................

189

6.4.2. Interrelaţia dintre stilul de conducere şi performanţa organizaţională...........................

195

6.4.3. Relaţia dintre stilul de conducere, climat şi performanţă organizaţională.....................

196

6

6.5. Diagnoza climatului psihosocial.............................................................................................

199

6.5.1. Indicatori ai climatului psihosocial................................................................................

199

6.5.2. Diagnoza climatului psihosocial în organizaţiile din învăţământ..................................

201

6.6. Metodologia utilizată în evaluarea climatului educaţional.......................................................

202

Test de fixare şi verificare a cunoştiinţelor.......................................................................

210

Probleme de rezolvat........................................................................................................

211

7

Prefaţă

Psihosociologia este o ştiinţă relativ nou apărută în constelaţia din ce în ce mai aglomerată a ştiinţelor umaniste şi prin însăşi denumirea ei care sugerează de fapt două ştiinţe cu o istorie mult mai lungă: psihologia şi sociologia, ni se induce complexitatea şi mai ales caracterul ei transdisciplinar. Orice ştiinţă are un fundament teoretic dezvoltat de-a lungul timpului prin observaţie, prin studiu, prin experiment şi mai ales prin integrarea acestora în teorii a căror veridicitate a fost evaluată de-a lungul vremii. Dezvoltarea naturală a societăţii a cerut în mod aproape firesc apariţia de metode de studiu ale acesteia privită şi prin prisma omului dar şi a societăţii în care acesta îşi desfăşoară activitatea. Ca orice ştiinţă, şi psihosociologia a avut etape de dezvoltare pe care teoreticienii le pot separa şi le pot lega de curente diferite şi de şcoli de influenţă şi de gândire diferite. Este o evoluţie firească iar acum, când psihosociologia a trecut de perioada ei adolescentină, a devenit necesară aplicarea ei de la individ la societate, de la normal la patologic, de la semn la fenomen. În acest context al evoluţiei şi al diversificării obiectului de studiu, aplicabilitatea psihosociologiei în domeniul medical trece de psihologia medicală, se întâlneşte pe parcurs cu psihiatria, cu psihanaliza şi cu psihodrama şi, într-un demers coerent care nu exclude diversitatea, studiază conduita umană şi fenomenul social ca pe nişte procese în care individul şi colectivitatea nu pot fi separate. În acest fel omul sau pacientul (atunci când omul este tarat de o suferinţă) devin ceea ce este de fapt: o realitate interactivă, inima unui joc de influenţe deseori contradictorii. Altfel spus, dacă

8

psihologia socială duce psihologia individului în societate, psihosociologia face drumul invers, ducând fenomenele psihologice proprii colectivităţii către motivaţia individuală şi astfel cercul se închide în mod desăvârşit. Suntem obişnuiţi să privim şi să evaluăm sănătatea şi, implicit boala, mai ales prin prisma unor indicatori cuantificabili. Oamenii devin cifre şi statistici iar bolile devin definiţii. Tocmai din aceste motive, perspectiva psihică este ignorată sau subevaluată. Determinările cantitative devin preponderente iar latura calitativă este lăsată, fie pe seama altora, în varianta mai fericită sau pe seama...nimănui, în varianta mai frecventă. Iar costurile sunt multiple, nu doar individuale ci şi sociale. De aceea, meritul major al acestei lucrări este acela că pune la aceeaşi masă actorii atât de heterogeni ai aceleiaşi piese. Şi deşi rolurile sunt diferite, ele sunt complementare pentru că bolnavul este cu totul altfel decât omul sănătos, nu numai prin prisma patologiei sale concrete ci şi prin reacţia sa diferită în faţa suferinţei. Dictonul cunoscut de atâta vreme ca nu există boli ci există bolnavi îşi găseşte astfel, prin această lucrare, o justificare imbatabilă. Pe măsură ce această carte se derulează pagină cu pagină, dincolo de sistematizarea existentă impusă de un demers care are nu doar o rigoare ştiinţifică ci şi una pedagogică, începe să se contureze o întrebare: pentru cine este scrisă această carte? Pentru medicii care trăiesc într-o eră a tehnologizării din ce în ce mai avansate, care văd bolnavul doar imagistic, care ştiu mai multe despre markerii biologici ai acestuia decât despre durerea pe care bolnavul o are? Pentru cei care ajung, în mod paradoxal, să cunoască mai bine un om pe dinauntru decât pe dinafară? Da, acestora informaţiile din această carte le lipsesc Şi în mod sigur au nevoie de o reaşezare. Pentru psihologul preocupat de meandrele gândirii umane, rătăcitor încă într-un univers atât de complex şi cu atât de multe necunoscute dar păstrător încă a dorinţei de căutare şi a speranţei de găsire? Da, pentru că este încă atât de mult de lucru cu cei din jurul nostru. Pentru sociologul care caută să înţeleagă lumea în care trăieşte şi mai apoi încearcă să o explice şi altora? Da, pentru că, pe măsura ce o cunoaşte mai bine ar înţelege-o din ce în ce mai puţin dacă i-ar lipsi instrumentul de interpretare şi anume fundamentul teoretic! Pentru conducătorul, indiferent de la care nivel, care a făcut sau care vrea să facă saltul calitativ fundamental de la statutul de şef la cel de manager? Da, pentru că pe un asemenea om îl preocupă gîndul de a fi mai eficient şi mai profitabil! Pentru dascălul care a învăţat învăţând pe alţii, trudind alături de învăţăceii săi şi aplicând deseori intuitiv, empiric metode pe care ştiinţa ulterior le-a dovedit eficiente? Da, şi pentru ei fiindcă asemenea oameni nu vor înceta niciodată să înveţe!

9

Poate că această carte ar fi fost doar un izvor de informaţii, bine adunat şi închegat, cu o structură unitară şi...atât! Ar fi fost aşa dacă la nivelul fiecărui capitol nu am fi găsit elementul practic, aplicativ al informaţiei transmise. Autorul cărţii trece de tentaţia unei finalizări rapide, livreşti şi atunci când crezi că ai terminat...ţi se dă de lucru! Fie teste de verificare, fie probleme de rezolvat pentru că autorul vrea să se asigure că cititorul nu doar a citit o carte ci a şi înţeles-o! Pentru specialişti, această carte va putea fi considerată o carte bună! Pentru nespecialişti, această carte va putea fi etichetată drept o carte intersantă! Pentru toţi însă va fi o carte care merită citită!

Profesor universitar dr.Leonard Azamfirei

10

11

Capitolul 1

OBIECTUL ŞI PROBLEMATICA PSIHOSOCIOLOGIEI

1.1. Necesitatea psihosociologiei în mediul medical

Necesitatea acestei discipline în domeniul medical, acolo unde îşi vor desfăşura activitatea viitorii absolvenţi ai instituţiilor de învăţământ ce specializează cadre medicale şi farmaceutice, rezultă din însuşi conţinutul activităţii desfăşurate, conţinut care presupune cu necesitate cunoaşterea şi gestionarea acelor structuri şi mecanisme în care acţiunile individuale şi colective presupun interacţiuni şi fenomene psihosociologice cu particularităţi specifice mediului şi funcţiilor acestor structuri. Aşadar, o asemenea disciplină nu are un scop în sine, şi nici nu este redusă doar la dimensiunile sale teoretice-conceptuale, ci are cu precădere un caracter aplicativ, stimulând climatul profesional şi de viaţă în general. Sintagma care exprimă cel mai bine necesitatea şi importanţa acestei discipline este „a cunoaşte, pentru a acţiona în binele tău şi a colectivului din care faci parte”. În sistemul sănătăţii, o asemenea sintagmă ar putea fi convertită sub raport cognitiv şi praxiologic în „cunoaşte pentru a acţiona eficient înspre sănătatea semenului tău”, sintagmă ce are încrustată în conţinut dimensiunea hristică a sensului şi responsabilităţii umane.

În esenţă, motivaţia unui asemenea studiu ar rezulta din: – domeniul său de referinţă şi aplicabilitate, obiectul de studiu al acesteia

constituindu-l structurile umane şi relaţiile interpersonale şi/sau dintre individ şi grup-colectivitate, prin intermediul cărora îşi desfăşoară activitatea aceştia, nu izolat, ci într-o permanentă interacţiune, trăire laolaltă, după cum susţinea marele filosof grec, Aristotel, prin a simţi şi cunoaşte împreună;

– caracterul eficient şi stimulativ al acţiunilor şi activităţilor desfăşurate în cadrul acestor structuri colective, individul acţionând, de cele mai multe ori, prin intermediul unor grupuri sau colectivităţi, intrând, independent de voinţa lor, în relaţii cu ceilalţi colegi de muncă sau de altă natură;

– natura dependenţei şi interdependenţei membrilor ce aparţin unor asemenea structuri psihosociale;

– raţiuni de ordin cognitiv şi optimizator: orice grup uman dispune de o anumită configuraţie structurală şi de anumite mecanisme pe care liderul sau chiar membrii grupului este bine să le cunoască atât în scop individual, cât mai ales de grup;

– necesitatea creşterii coeziunii grupale şi a stimulării pozitive a climatului psihosocial;

12

– necesitatea schimbării atitudinilor şi comportamentelor participative şi de implicare a personalului medical.

1.2. Retrospective asupra obiectului şi problematicii sale

1.2.1. Contribuţia psihosociologilor străini în domeniul psihosociologiei

O asemenea disciplină de interferenţă dintre psihologie şi sociologie, individ şi societate, cu problematica sa deosebit de complexă, nu este de dată recentă, chiar dacă domeniul său ştiinţific nu a fost statuat şi recunoscut decât în secolul care a trecut. Asemenea reflecţii sporadice sau chiar sistematice se pierd în negura timpurilor, existând încă din Antichitate, fiind regăsite în cele mai vechi scrieri din India şi China (secolul al VI-lea î.H.) sau în opera unor filosofi ai Antichităţii, în mod deosebit la Platon şi Aristotel, în Grecia, sau la Roma, unde sunt analizate cu precădere relaţiile dintre individ şi societate. Incursiunea istorică asupra acestor preocupări scoate în evidenţă problematica acestei discipline de-a lungul timpurilor, demonstrându-i totodată caracterul ştiinţific şi necesar în cunoaşterea obiectului şi problematicii sale. Primele reflecţii sistematice asupra obiectului acestei discipline sunt regăsite la Platon, în celebra sa lucrare Republica, în dialogurile Banchetul, Fedon, Statul, Sofistul, şi la Aristotel, în Politica şi în cele trei Etici, precum şi în alte opere, în care problematica psihosociologiei este regăsită într-o formă mai mult sau mai puţin explicită. Revenind în timp mai aproape de noi, în secolele XVI şi XVIII, filosofii, teologii şi, mai ales moraliştii şi oamenii politici au contribuit la constituirea unui corpus de cunoştinţe mai sistematizate cu caracter psihosociologic. Printre aceştia merită semnalată contribuţia lui Niccolò Machiavelli, cel care a introdus în psihosociologia politică tema manipulării comportamentale prin intermediul contingenţei şi complianţei comportamentale, manipularea devenind subiect-concept de bază în domeniul de studiu al psihosociologiei, alături de cel de influenţă socială. Nu cu mult mai târziu, filozoful englez, Thomas Hobbes, analizează conflictele, relaţiile de dominaţie şi de supunere, acesta fiind considerat de unii specialişti în materie, că ar fi fost primul psihosociolog sau psiholog social. O contribuţie salutară, cu o temă strict de natură psihosocială, este adusă şi de moralistul francez, Fr. La Rochefoucauld, care intuieşte cum nu se poate mai sugestiv „sistemul rol-status-urilor sociale”, realizând în acelaşi timp o tipologie psihosociologică a personalităţilor acelor vremuri. Alţi gânditori şi savanţi ai acestei perioade analizate, precum Jean de la Bruyere, Montesquieu sau Jean-Jacques Rousseau, au făcut observaţii asupra altor fenomene şi concepte psihosociologice, cum ar

13

fi cel de „comportament social” şi de „identitate socială”, concepte fundamentale în arhitectonica conceptuală a acestei discipline ştiinţifice.

Cele mai multe concepte şi probleme cu caracter psihosocial au apărut însă la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea. Pe lângă mulţi alţi savanţi ai acelor vremuri, se cuvine să-l amintim pe sociologul francez Emile Durkheim şi opera sa care este de profundă factură sociologică şi psihosociologică. Devin clasice, din acest punct de vedere, lucrările: „De la division du travail social” (1895), „Le suicid” (1897), „Les formes elementaires de la vie religieuse” (1912) şi mai ales studiul „Representation individuelles et representation collectives”, lucrări şi studii în care îşi au originea teoriile despre relaţiile dintre psihismul individual şi cel colectiv, despre om şi societate, conştiinţa colectivă sau de grup şi reprezentările sociale, care, aşa cum vom vedea, sunt considerate concepte fundamentale ale psihologiei sociale. De regulă, în limba franceză este utilizată mai mult sintagma de psihologie socială şi nu cea de psihosociologie. Pentru prima oară, noţiunea de psihosociologei este utilizată de Charles Abraham Ellwood, în limba engleză, în anul 1917, iar în limba franceză, se pare că primul care a utilizat acest termen a fost Marcel Mauss (1872-1950), în anul 1934, după cum remarcă Guy Barbchon, citat de Septimiu Chelcea, în lucrarea comună, „Psihosociologie. Teorii, cercetări, aplicaţii”. De aici o întreagă „ceartă” epistemologică, a „cuvintelor”, unii preferând termenul de psihologie socială, iar alţii pe cel de psihosociologie, fiind mai apropiat de sociologie şi cercetare decât de aspectul teoretic şi epistemologic al fenomenelor sociale şi psihosociale.

Trebuie remarcat faptul că aceste fenomene şi probleme au fost mai mult intuite de către savanţii citaţi şi nu măsurate sau experimentate în mod ştiinţific, nici psihologia şi nici sociologia nedobândind încă un statut ştiinţific. Primul experiment în psihosociologie a fost realizat în Franţa în anii ’80 ai secolului XIX, de către agronomul Max Ringelmann, constând în măsurarea forţei de tracţiune a animalelor şi a oamenilor în condiţii diferite, acţionând individual sau împreună. În urma acestui experiment, a putut constata că deşi când sunt mai mulţi indivizi puterea de tracţiune este mai mare, ea nu creşte direct proporţional cu numărul acestora. Explicaţia acestui fenomen ne este oferită de alţi psihosociologi, mai târziu, prin intermediul aşa-numitei „frânări sociale” sau „leneviri” (social loofing). Mai adecvat obiectivelor de cercetare şi problematicii propriu-zise a psihologiei sociale este considerat experimentul realizat de psihosociologul american Norman Triplett (1898), experiment ce a constat în măsurarea performanţei în sarcinile îndeplinite solitar sau în condiţiile participării şi altor persoane în rezolvarea lor, care fac sau nu aceleaşi operaţii. Acest experiment, „simplist” şi de „bun simţ” pentru unii a condus, din punct de vedere conceptual, la fundamentarea unui concept fundamental în psihosociologie, cel de „influenţă socială”, punând bazele uneia din paradigmele acestei discipline, cea a „influenţării sociale”, explicând prin

14

intermediul acesteia fenomenul „facilitării sociale”, cum a fost denumit de Floid H. Allport (1924). Acest fenomen psihosocial a fost studiat ulterior şi de alţi specialişti, cum ar fi Robert B. Zajonc (1965), Nicholas B. Cottrell (1972) şi Robert Baron (1986).

Desigur, numele unei discipline nu este legat doar de o singură persoană, cum nu poate fi legat nici numele psihosociologiei doar de Norman Triplett. La configurarea teoretică a acestei ştiinţe au contribuit şi alţi savanţi de renume, precum Gabriel Tarde, cel care a emis în psihosociologie legile imitaţiei, Goustave Le Bon, prin celebra sa lucrare „Psihologia mulţimilor” şi Wilhelm M. Wundt, cel care a fundamentat psihologia experimentală şi primul laborator de psihologie. Dar primele lucrări consacrate psihologiei sociale, purtând denumirea disciplinei, apar la Londra, aparţinând psihologului William McDougall şi sociologului Edward A. Ross, lucrări ce deţin un profund caracter interdisciplinar, după cum este şi disciplina în cauză.

Unul dintre cei mai mari psihosociologi români contemporani, citat deja, Septimiu Chelcea, a realizat o periodizare a acestei discipline, desprinzând următoarele etape în evoluţia sa:

– Perioada preistorică, cuprinsă între secolul al VI-lea î.H. şi sfârşitul secolului al XIX-lea;

– Perioada fondării ei ca disciplină ştiinţifică (1880-1934); – Perioada clasică (1935-1960);– Perioada modernă (1961-1989); – Perioada contemporană (de după 1990). Există şi alte periodizări, dar asupra cărora, din raţiuni de spaţiu şi timp, nu

vom insista. După autorul român citat, mai reprezentative par a fi perioadele ulterioare celei preistorice, în mod deosebit perioada formării acestei discipline ştiinţifice, adică perioada 1880-1934. Această perioadă ce succede celei preistorice îndelungate, este marcată de aplicarea experimentului în cunoaşterea fenomenelor psihosociale, de formularea primelor legi ale unor astfel de fenomene, precum legile imitaţiei ale lui Gabriel Tarde, amintite deja, de analiza comportamentului uman în stare de mulţime, în binecunoscuta lucrare „Psychologie des foules” sau de apariţia şi analiza conceptului de „trăiri interioare” sau de „suflet colectiv.” Tot în această perioadă este fundamentat din punct de vedere epistemologic şi conceptul de „Eu personal”, elaborat de psihologul englez Carles H. Cooley, ca oglindire şi reoglindire în alte persoane (looking-glass self), sau cel de „grup primar”, care îi aparţine aceluiaşi autor şi de relaţii „faţă în faţă” (face to face). Din punct de vedere metodologic, Emory S. Bogardus introduce celebra „scală a distanţei sociale”, scală care îi poartă numele, iar Louis L. Tourstone iniţiază primele măsurări ale „atitudinilor sociale.” Către sfârşitul perioadei amintite, un american de origine română, Iacob Levy Moreno, creează o ramură nouă a sociologiei, denumită „sociometria” şi elaborează „testul sociometric” specific relaţiilor de tip

15

sociometric sau informale, aprofundând studiul „grupurilor mici”. Tot în această perioadă este elaborată de către psihologul George Herbert Mead, „teoria Eu-lui”, teorie prin care se face distincţie între „Eul social” şi „Eul psihic”. Acest psiholog fiind cel care a fundamentat „teoria rolului social.” Delimitări conceptuale sunt realizate în această perioadă şi de către Richard La Piere, în urma unui experiment de teren, lansând ipoteza discrepanţei dintre atitudini şi comportamente.

Perioadele parcurse de această ştiinţă sunt clasică şi modernă.Perioada clasică, cuprinsă între anii 1935 şi1960, este bogată în contribuţii

şi conţinut, caracterizându-se prin apariţia unor lucrări şi efectuarea unor cercetări care au devenit adevărate modele pentru cercetările de mai târziu în acest domeniu al psihosociologiei. Această perioadă este marcată de primele sondaje de opinie, realizate de americanul George Galup, sondaje devenite deja clasice prin rigoarea şi probitatea ştiinţifică a acestora, el fiind cel care a fondat celebrul „American Institute of Public Opinion”. Alte contribuţii remarcabile sunt aduse de Gordon W. Allport, acesta analizând structura atitudinilor, zvonurilor, prejudecăţilor şi personalităţii. Cel care a elaborat conceptul de „personalitate de bază” este Abram Kardiner, în anul 1939. Alte contribuţii însemnate din această prolifică perioadă sunt cele legate de „teoria frustrare-agresivitate”, elaborată de mai mulţi psihologi, sau cea de „dinamica grupului”, ce îi aparţine lui Kurt Lewin, şi asupra căreia vom reveni într-un alt context analitic. Tot de această perioadă se leagă şi „teoria dinamică a personalităţii” şi „teoria câmpului psihic” elaborate de psihologul american citat. Nu îl putem ignora nici pe fondatorul „teoriei disonanţei cognitive”, adică pe Leon Festinger, şi nici pe Abraham H. Maslow, care a fundamentat celebra „piramidă a trebuinţelor” printre care se regăsesc şi trebuinţe de factură psihosocială, cum ar fi trebuinţele de status, stimă şi apreciere. Desigur, registrul contribuţiilor, în această perioadă, este mult mai divers şi complex, selectându-le pe cele mai semnificative şi, într-un anume mod, legate şi de problematica analizată în prezenta lucrare, în coroborare cu celelalte contribuţii majore din perioadele care urmează.

Perioada modernă, desfăşurată pe parcursul anilor contemporani nouă, 1961-prezent, se caracterizează prin „expansiune şi tensiune”, deoarece în problematica psihosociologiei apar subiecte de cercetare noi, relativ contradictorii sub raport disciplinar şi interdisciplinar. Una dintre aceste tensiuni este generată de chiar încercarea de delimitare între psihosociologie şi psihologia socială, prima fiind susţinută mai mult de sociologi şi sociologie, pe când perspectiva psihologizantă, de psihologi şi psihologie. Această tensiune artificială este introdusă relativ recent (2002), prin apariţia lucrării coordonate de Jacqueline Barus-Michel, Eugene Enriquez şi Andre Lewi, lucrare ce se constituie într-un „Vocabulaire de Psihosociologie”, diferită de celelalte dicţionare din acest domeniu, în care autorii se delimitează de denumirea consacrată şi acceptată de cei mai mulţi psihosociologi. Astfel, în

16

„Introducerea” lucrării citate, coordonatorii atrag atenţia asupra faptului că psihosociologia este „ştiinţa acţiunii şi a praxisului”, a acţiunii eficiente în cadrul unor structuri cu caracter psihosocial, adică pe fondul unor interacţiuni şi influenţe sociale, centrându-se „asupra analizei raporturilor individ/societate, asupra situaţiilor în care dimensiunile psihice şi sociale sunt strâns intersectate”. Spre deosebire de psihologia socială, care este mai teoretică, fiind predispusă mai mult „discursului universitar” decât acţiunii şi practicii sociale eficiente, adică praxiologiei, „specificitatea psihosociologiei ar consta, în opinia autorilor citaţi, în raportarea la contextele culturale, politice, economice şi sociale ale raporturilor cu ceilalţi”, psihosociologia fiind mai contextuală decât psihologia socială, care este mai teoretică, mai cognitivistă şi mai experimentală sub raport ştiinţific, decât empirică şi determinată social.

Psihosociologia vizează, printre alte fenomene şi procese sociale, şi pe cele ce fac referinţă la socializare, adaptare, integrare profesională şi socială, schimbare, reprezentare socială, precum şi unele fenomene afective şi inconştiente care afectează comportamentele şi reprezentările individuale şi colective, prejudecăţile şi mentalităţile, stilul de gândire şi de acţiune. În acest mod, psihosociologia devine prin excelenţă o disciplină inter şi pluridisciplinară, fiind rezultanta acţiunii complementare a mai multor discipline, precum psihologia, sociologia, etnologia, psihanaliza, psihologia clinică, biologia, religia şi filosofia, alături de statistica socială şi matematică, economie, geografia, politologie, drept sau morală, pătrunzând în toate „cotloanele” existenţei şi realităţii sociale prezente, în coroborare, desigur, cu structura psihicului şi personalităţii fiecărui individ. În acelaşi timp, psihosociologia manifestă un interes major pentru studiul proceselor sociale, intervenind prin soluţii şi propuneri pertinente în viaţa socială, îmbinând astfel cercetarea ştiinţifică cu acţiunea eficientă, de unde profundul său caracter praxiologic.

Diferenţe semnificative apar şi sub aspect istoric, şi nu doar în formă şi conţinut. Din această perspectivă istorică, psihosociologia ar avea o istorie şi un trecut şi mai scurt decât psihologia socială, apărând ca disciplină ştiinţifică de sine stătătoare în anii ’30 ai secolului trecut, odată cu primele experimente ale lui Elton Mayo în industria americană care, aşa cum se ştie, a fundamentat teoria „relaţiilor umane”, teorie fundamentală în domeniul psihosociologiei.

Trecând peste aceste delimitări artificiale dintre psihologia socială şi psihosociologie vom prezenta principalii autori şi contribuţiile lor în plan ştiinţific şi aplicativ.

Printre alte nume de rezonanţă în această perioadă sunt cel al psihosociologului francez, Serge Moscovici, care printre alte contribuţii, se remarcă prin elaborarea şi studiul „reprezentărilor sociale”, al psihosociologului american, Erk Erikson, care abordează tema „identităţii”, Henry Tajfel şi John Turner care au aprofundat această temă prin elaborarea şi aprofundarea conceptului de „identitate socială”, Bibb Latane şi John M. Darley care au elaborat conceptul de „comportament prosocial”, Elaine Walster care

17

investighează „atracţia interpersonală”, Teodor M. Newcomb care a formulat „teoria simetriei” în comunicarea interpersonală sau Albert Bandura care a formulat „teoria socială a agresivităţii”.

Expansiunea psihosociologiei în domenii tot mai ascunse ochiului neavizat, conduce la descoperirea şi explicarea teoretică a numeroase fenomene psihosociale, precum cele ce vizează:

– influenţa mediului construit asupra comunicării interpersonale; – mecanismele autopercepţiei; – rolul deindividualizării în comportamentele sociale indezirabile;– agresivitate emoţională şi agresivitate instrumentală; – gândirea de grup;– fenomenul atribuirii;– frica de succes; – obedienţa faţă de autoritate; – complianţa şi contingenţa comportamentală; – competenţa socială; – teoria disonanţei cognitive; – teoria contiguităţii mediate prin stimul; – teoria reactanţei psihice;– teoria zvonurilor ca tranzacţie colectivă;– teoria tranzacţiei interpersonale;– teoria identităţii sociale;– teoria anticipării acţiunii şi multe alte teorii asupra cărora vom insista în

capitolul II al lucrării.De semnalat, în această perioadă, este lucrarea autorilor Keneth J. Gergen;

Mary M. Gergen şi Sylvie Jutras, intitulată „Social Psychology” (Psychologie sociale), şi în care se regăseşte un capitol ce face referinţă la problematica ce vizează raportul dintre psihosociologie şi sănătate, capitol intitulat „Psihologia socială şi sănătatea”. Lucrare de foarte mare importanţă pentru cei care lucrează în domeniul sănătăţii şi în mediul mediacal, în general.

1.2.2. Contribuţia psihosociologilor români în domeniul psihosociologiei

Spre deosebire de aportul celorlalte ţări şi specialişti în domeniul psihosociologiei, contribuţia psihosociologilor români este destul de timidă, regimul totalitar fiind în dezacord total cu aceste ştiinţe de origine capitalistă, şi anume cu cunoaşterea ştiinţifică a domeniilor socioumane. Reflecţii psihosociologice mai puţin sistematizate au existat ca de altfel pretutindeni, dar fără o abordare riguros ştiinţifică. Printre asemenea lucrări care fac referinţă la problematica psihosociologiei este suficient să amintim bine-cunoscuta lucrare „Învăţăturile lui Neagoe Basarab către fiul său Tudosie”, în care sunt întâlnite concepte specifice acestei ştiinţe, cum ar fi „lidershipul”, „relaţiile ierarhice”,

18

„supunerea faţă de autoritate”, sau probleme practice legate de „negociere”, „conformare”, „relaţii interpersonale”, noţiuni ce prefigurau viitoarele concepte specifice acestui domeniu inter şi pluridisciplinar. Nu vom ignora nici contribuţia domnitorului Moldovei, Dimitrie Cantemir, care în „Descriptio Moldavie” şi „Divanul sau Gâlceava înţeleptului cu lumea” introduce în viitoarea literatură de specialitate tema „psihologiei popoarelor” şi a „identităţii naţionale”, dezbătută, ulterior, de antropologie, etnologie şi sociologie.

Prima lucrare românească în al cărei titlu apare sintagma „psihologie socială” îi aparţine lui Constantin Dumitrescu-Iaşi, apărută postum în anul 1927, purtând titlul de „Studii de psihologie socială”. Ulterior, marele filosof şi psiholog român, Constantin Rădulescu-Motru, în operele sale, cum ar fi lucrarea „Personalismul energetic”, şi nu numai, unde aspectele şi problemele cu conţinut psihosociologic sunt prezentate în mod explicit. Vom enunţa doar teza determinismului social, a interacţiunii individ-societate, prin care se exprimă faptul că viaţa socială transformă întreaga viaţa psihică a indivizilor, şi prin faptul că experienţa socială a favorizat desprinderea omului de instituţiile primitive, similare regnului animal, sau prin faptul că viaţa copilului depinde de interacţiunea acestuia cu adulţii, prin intermediul socializării şi imitaţiei unor modele culturale şi comportamentale. Cel care iniţiază primele cursuri de psihologie socială (Universitatea din Iaşi) este Mihai Ralea. După savantul român, psihologia socială ar avea ca domeniu de studiu „rezonanţele şi repercusiunile pe care le produce societatea în individ”, tot el considerând că, procesul adaptabilităţii se constituie într-o trăsătură psihică definitorie a „sufletului nostru naţional”, remarcând faptul că românii sunt un popor foarte adaptabil la schimbări. Şi psihosociologia românească cunoaşte mai multe perioade evolutive, similare celei mondiale.

Perioada clasică a psihosociologiei româneşti (1934-1960) nu este prea prolifică, mai ales după anii instaurării regimului comunist totalitar, până în 1965, după ce a urmat, pentru o perioadă relativ scurtă, un aşa-numit „dezgheţ” în domeniul ştiinţelor socioumane.

Perioada interbelică s-a dovedit mult mai prolifică, învăţământul universitar cunoscând apogeul prin contribuţia unor mari spirite atât în domeniul psihologiei, cât şi în cel al sociologiei. Din păcate, după anii ’70, psihosociologia împărtăşeşte aceeaşi soartă cu sociologia, limitându-şi domeniul de activitate, învăţământul universitar în acest domeniu fiind practic desfiinţat sau devenind ştiinţe puse în interesul regimului comunist prin pregătirea unor „specialişti” la fosta şcoală de partid „Ştefan Gheorghiu”. Amintim în această perioadă lucrarea de referinţă a lui Anatole Chircev, intitulată „Atitudinile sociale cu privire specială la români”, apărută în anul 1941 şi lucrarea psihologului şi esteticianului Mihai Ralea, „Explicarea omului”, apărută în anul 1946.

19

Perioada modernă (1960-1989) debutează cu reintroducerea psihologiei sociale în universităţile româneşti şi cu apariţia primului tratat în acest domeniu, intitulat „Introducere în psihologia socială” (1966), şi care îl are ca autori pe psihologul Mihai Ralea şi pe sociologul Traian Herseni. Tot în această perioadă se remarcă, prin scrierile lor, profesorii universitari de la Universitatea din Bucureşti, Ana Tucicov Bogdan, Pantelimon Golu, Mielu Zlate şi Septimiu Chelcea, la universitatea ieşeană, nu mai puţin cunoscutul profesor Adrian Neculau, iar la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca, profesorii Achim Mihu, Ioan Radu şi Petru Iluţ. Semnalăm în mod deosebit contribuţia din această perioadă a universitarului clujean, Achim Mihu, care a contribuit în mod deosebit în domeniul sociometrie şi a sociologiei grupurilor prin cele două lucrări de referinţă, „Sociometria. Eseu critic” (1967) şi „Sociologia americană a grupurilor mici”. O contribuţie remarcabilă în acest domeniu şi în această perioadă o aduce sociologul Traian Herseni prin lucrările legate de problematica psihosociologiei organizării, cu ar fi: „Psihosociologia organizării întreprinderilor industriale” (1969), „Psihologia colectivelor de muncă” (1973). De remarcat este şi contribuţia lui Cătălin Zamfir, prin lucrările destinate acestui domeniu, cum ar fi „Psihosociologia organizării şi conducerii” (1974), „Dezvoltarea umană a întreprinderii”, coordonator (1980) şi „Incertitudinea. O perspectivă psiho-sociologică” (1990). În anul 1972 apare lucrarea „Psihologie socială” a universitarului bucureştean Pantelimon Golu, după care au învăţat multe serii de studenţi, alături de lucrarea „Psihologie generală şi socială” care o are ca autor pe Ana Tucicov Bogdan, şi care se constituie în lucrări de referinţă în acele vremuri timide pentru acest domeniu. Acelaşi autor, consacrat domeniului, scrie şi lucrarea „Fenomene şi procese psihosociale” (1989). Tot în această perioadă apar lucrări cu caracter metodologic, printre care semnalăm „Experimentul în psihosociologie”, alături de lucrarea „Orientări şi tendinţe în psihologia socială contemporană” (1989), care aparţin psihosociologului Septimiu Chelcea, autor prolific în acest domeniu.

Psihosociologia românească post-decembristă se caracterizează printr-o revigorare în acest domeniu de studiu şi cercetare, ca să nu spunem o explozie, precum şi prin efortul de sincronizare, aliniere la evoluţia acesteia pe plan european şi mondial, în acest scop fiind traduse multe lucrări de specialitate în acest domeniu şi cel conex acestuia. În primul rând, s-au restructurat programele analitice ale acestei discipline, puternic ideologizată şi sovietizată, apărând noi cadre didactice care predau, alături de cei consacraţi domeniului. Aceasta cu atât mai mult cu cât au apărut mai multe facultăţi de profil, mai ales în sectorul privat, dar şi de stat, civil şi militar, o asemenea disciplină devenind atractivă atât pentru profesori, cât şi pentru studenţi, fiind considerată o ştiinţă a viitorului. Mai mult decât atât, s-au organizat primele cursuri de masterat în psihologia socială (coordonate la Iaşi de către profesorul universitar Adrian Neculau) şi s-au pregătit teze de doctorat cu caracter psihosocial sau la

20

interferenţa acestei discipline cu altele din domeniul sociouman. De asemenea, şi-a început activitatea Laboratorul de psihologie socială din cadrul Institutului de Psihologie al Academiei Române, alături de Institutele de Cercetare Socioumană de pe lângă Academia Română, unde a lucrat la o asemenea instituţie teritorială, la Tg. Mureş, şi autorul acestei lucrări, având preocupări, în cea mai mare parte, de factură psihosociologică, primele cercetări fiind consacrate domeniului psihosociologiei industriale, iar ultima domeniului psihosociologiei medicale, analizei dintre factorii psihosociali şi handicapul psihic şi ai sănătăţii mentale, unele elemente fiind utilizate şi cuprinse şi în această carte.

Trebuie remarcat faptul că preocupările în domeniul psihosociologiei medicale reprezintă o principală tendinţă de studiu, avându-şi ca principale rădăcini de ordin epistemologic, teoriile evoluţioniste şi sociobiologizante, acordându-se o tot mai mare importanţă factorilor biologici şi genetici în explicarea unor fenomene psihosociale, precum predispoziţia spre agresivitate, nonconformism, inadaptabilitate, atitudini şi comportamente deviante (fiind relevante din acest puncte de vedere proverbele „aşchia nu sare departe de la tăietor” sau „ceea ce naşte din pisică şoareci mănâncă” etc.), şi care nu au numai cauze de ordin social şi nici chiar psihologici, după cum se credea, ci şi cauze ereditare. Superioară acestei paradigme biologizante, este paradigma sociobiologizantă, care susţine teza complementarităţii dintre social şi biologic în formarea şi consolidarea psihicului uman, şi în conformitate cu care acelaşi rol îl au şi factorii genetici ca şi cei socioculturali. De aceea, psihologia socială evoluţionistă admite valoarea adaptativă a combinaţiilor genetice prin mecanismul selecţiei naturale, demonstrând că tendinţele biologice spre un comportament cât mai adaptativ nu au conţinut imuabil, ci se pot schimba, ca răspuns la acţiunea unor factori din mediul natural şi/ sau social. Teorii ale sociobiologiei şi psihologiei sociale evoluţioniste au fost aplicate în studiul preferinţelor maritale, unde au fost selectaţi bărbaţi cu statut social ridicat şi femei tinere şi atractive din punct de vedere fizic, şi între care existau interacţiuni socioafective intermediate de aceşti factori psihosociali (statut ridicat şi securitate materială) şi fizici. Asemenea probleme legate de relaţiile interpersonale de cuplu vor fi prezentate într-un alt capitol al cărţiii, cel care face referinţă la grupul familial.

Rezultă şi din aceste câteva exemplificări, necesitatea şi importanţa acestei discipline ştiinţifice aplicative, desprinzându-se în acest scop o subramură a psihosociologiei, şi anume „psihologia socială a intervenţiei”, tot mai multe fapte individuale şi de grup indezirabile şi imprevizibile având asemenea cauze ce pot fi cunoscute şi anticipate cu ajutorul acestei discipline. Ceea ce vedem la jurnalele de actualităţi sau pe unele posturi de televiziune consacrate devianţei şi delincvenţei de grup, cum ar fi: crimele, tâlhăriile, sinuciderile, conflictele dintre diferitele grupuri de delincvenţi, ca să nu mai vorbim de fenomenul mafiei şi corupţiei, care, de asemenea, au un substrat psihosocial, în ameliorarea

21

acestui flagel fiind necesară intervenţia psihosociologului, alături de jurist, poliţist sau medic. Se conturează, în acest sens, o subramură a psihosociologiei, şi anume psihosociologia juridică, alături de psihologia criminalităţii şi sociologia juridică, ca discipline de interferenţă şi complementaritate.

În concluzie, putem spune că obiectul psihosociologiei, ca disciplină ştiinţifică de interferenţă, este reprezentat de acea realitate socială circumscrisă unor forme de coabitare şi de muncă, adică de unele structuri sociale şi de relaţiile prin intermediul cărora convieţuiesc indivizii acelor structuri. O secţie într-un spital, membrii unui echipaj de intervenţie SMURD sau de pe o ambulanţă, ca să dăm doar câteva exemple din acest mediu investigat de noi, se constituie în asemenea structuri ce devin obiect de studiu al psihosociologiei, deoarece prin conţinutul activităţii şi forma de manifestare, acestea presupun elemente de ordin structural şi funcţional-relaţional, astfel că acţiunile, activităţile şi modul de convieţuire şi relaţionare care au loc şi se desfăşoară în cadrul acestora, nu se pot realiza decât prin intermediul interacţiunilor dintre membrii structurii respective, şi nu în mod independent.

De aceea, printre principalele structuri cu caracter psihosocial se pot evidenţia: grupul de muncă; grupul de prieteni; grupul familial; grupul de elevi/studenţi; grupul parlamentar; membrii unui salon de spital; colectivul de cadre medicale dintr-o instituţie de profil; colectivul de cadre didactice dintr-o unitate şcolară; membrii unui echipaj de intervenţie; grupul de copii ai străzii sau de delincvenţi; lotul de sportivi ce aparţin unui club sportiv; membrii unei echipe de fotbal; grupul terorist sau de presiune etc.

Aceste structuri cu caracter psihosocial se diferenţiază atât prin conţinutul activităţilor desfăşurate, implicit al scopului şi obiectivelor, cât şi prin natura relaţiilor interpersonale dintre membrii acestora, astfel că unele dintre acestea sunt mai formalizate-oficializate în reglementarea raporturilor interpersonale, pe când în altele, aceste relaţii sunt mai liberale, sporadice şi cu intensităţi diferite în manifestare. Într-un anumit fel sunt relaţiile dintr-un colectiv de muncă, şi în alt fel sunt relaţiile dintre bolnavii unui spital sau grup de studenţi. Ce diferenţiază aceste structuri, şi mai ales analiza configuraţiei relaţionale între membrii aparţinători ai acestora, devine obiectul de studiu al acestei discipline, alături, desigur, de alte fenomene şi manifestării individuale şi de grup. Tot în sarcina psihosociologiei cade analiza factorilor care pot influenţa climatul psihosocial favorabil şi coeziunea de grup sau, dimpotrivă, unele disfuncţii din cadrul acestor structuri, cum ar fi climatul tensionat, coeziunea scăzută şi conflictele intra sau intergrupale.

În esenţă, preocuparea de bază a acestei discipline o constituie studiul ştiinţific al structurilor, fenomenelor şi mecanismelor psihosociale ce se regăsesc la nivelul şi prin intermediul acestor structuri, în mod deosebit interacţiunile dintre indivizi şi efectele induse în plan social, psihosocial şi individual de către acestea. Efectele pe care psihosociologia le evaluează şi

22

cuantifică în concepte şi categorii, ce configurează arhitectonica sa proprie, relativ autonome, sunt concretizate într-un aparat conceptual propriu şi de interferenţă cu alte discipline din cele mai diverse domenii, pe lângă cele din domeniul psihologiei şi sociologiei, pe care se structurează în principal această ştiinţă.

1.3. Domenii de definire şi definiţii ale psihosociologiei

1.3.1. Domenii de definire

Din inventarul tematic expus şi analizat se poate desprinde faptul că psihosociologia are o sferă de cuprindere foarte vastă, cuprinzând un registru ce ţine de structura personalităţii individului şi terminând cu influenţa particularităţilor mediului social şi natural, pe fondul unor relaţii şi interacţiuni dintre aceste elemente complementare domeniului de delimitare şi definire a acestei discipline. De aceea, domeniul de definire, şi implicit de delimitare a acestei discipline are atât un caracter disciplinar, psihosociologia fiind o disciplină cu un statut ştiinţific de sine stătător, cât şi un caracter inter şi pluridisciplinar sau, uneori, în anumite domenii de referinţă, chiar un caracter transdisciplinar, psihosociologia pătrunzând în domenii care în aparenţă ar putea fi considerate străine ei. Este greu de crezut pentru un individ neavizat că poate să surprindă şi în acelaşi timp să accepte „amestecul psihosociologiei în probleme precum ar fi cele cu caracter strict economic, de exemplu cele legate de eficienţa economică a unei secţii sau atelier de producţie, temă cu care îşi făcea debutul psihosociologia americană în anii ’60-’70 ai secolului trecut, prin nespecialişti ai domeniului, cum au fost inginerii E. Mayo şi H. Fayol. Cel care a scris un tratat de psihologie socială a fost psihologul Floyd H. Allport care, în anul 1922, delimitează obiectul de studiu al acestei ştiinţe de interferenţă şi prin „studiul relaţiilor reale sau imaginare dintre persoane într-un context social dat, în măsura în care acestea afectează persoanele implicate în respectiva situaţie”, urmând ca la jumătatea secolului trecut, Theodore M. Newcomb să delimiteze obiectul acestei ştiinţe prin „studiul interacţiunilor indivizilor” sau, mai târziu, într-o manieră reductivistă, Serge Moscovici să o definească „ştiinţa conflictului dintre individ şi societate”. La sfârşitul secolului XX, Fathali M. Moghaddam avea să definească psihologia socială prin „studiul ştiinţific al indivizilor în context social”, concentrându-se, după cum sublinia Cecilia Ridgeway, „asupra relaţiilor dintre indivizi şi dintre grupuri, asupra proceselor de grup şi asupra structurilor ce apar din aceste interacţiuni”. De unde rezultă că noţiunea de bază pe care se fundamentează această ştiinţă este cea de relaţie sau interacţiune între indivizii organizaţi sau între structurile aparţinătoare şi aceşti indivizi sau chiar între structuri sociale unde se îmbină elementul psihologic cu cel social şi acţional.

23

Desigur, domeniile de definire corespund problematicii şi obiectului pe care se structurează această disciplină, ceea ce o face să fie polimorfă prin formă şi complexă prin conţinut. Dacă ar fi să realizăm un inventar tematic asupra problematicii vizate şi avizate în acelaşi timp, fapt dovedit deja prin retrospectiva întreprinsă, atunci cu siguranţă am face trimitere la subiecte, precum cele legate de obiectul şi problematica inventariată şi prezentată, la care am adăuga, într-o manieră mai explicită, teme ce fac referinţă la:

– configuraţia relaţională din cadrul unor structuri sociale; – grupul uman şi mecanismele sale funcţionale; – instituţii şi organizaţii; – comunicare şi influenţă socială; – climat psihosocial şi coeziune;– personalitatea – o costrucţie psihosocială;– atracţiile şi respingerile interpersonale;– psihosociologia în eficientizarea activităţii şi acţiunilor individuale şi

sociale pozitive; – lidershipul în grupul şi colectivităţile umane; – fenomene psihosociale în cadrul structurilor de sănătate;– psihologie socială şi sănătate;– atitudine şi comportament prosocial;– influenţă socială şi manipulare;– status şi rol;– stres şi coping;– cultură organizaţională şi performanţă profesională. Alte teme şi subiecte ţin de domeniul cercetării psihosociologiei, printre

care s-ar evidenţia problemele cu caracter metodologic, în acest sens desprinzându-se o subramură a psihosociologiei, denumită Metode şi tehninci de investigare psihosociologică, disciplină indispensabilă oricărei activităţi ştiinţifice şi de cercetare, din care pot fi desprinse teme ce ţin de:

– metode de cercetare în evaluarea psihocomportamentală a individului; – metode de evaluare a fenomenelor psihosociale de grup;– analiza factorilor psihosociali ai calităţii vieţii şi productivităţii muncii; – etiologia morbidităţii din perspectivă psihosociologică; – tehnici de motivare în grupul de muncă;– contingenţă şi complianţă comportamentală;– calităţile psihosociale necesare în profesia medicală; – competenţele psihosociale în mediul medical; – simptomatica stabilă şi labilă a pacientului; – conformism şi nonconformism în raporturile interpersonale; – adaptare şi integrare socială;– egoism şi altruism;– sociometrie: relaţii, configuraţii şi indici sociometrici; – sociopatie / psihopatie;

24

– agresivitate şi violenţă;– identitate socială şi identitate personală; – mecanisme şi strategii ale negocierii şi persuasiunii; – cooperare şi conflict; – psihoterapie de grup;– terorism şi presiune etc.Fără a epuiza problematica şi domeniul de definire a psihosociologiei, vom

arăta în sinteza acestei analize că obiectul de cercetare şi definire a acestei discipline îl constituie acele fenomene şi fapte spirituale şi psihologice, individuale şi de grup (colective) proprii, care iau naştere din comunicarea şi interacţiunea dintre doi sau mai mulţi indivizi în activităţile desfăşurate sau modul de convieţuire, manifestate prin concepţii, motivaţii, atitudini, convingeri, opinii, comportamente, mentalităţi, tradiţii, stări de spirit, dispoziţii, emoţii şi sentimente etc. Din această perspectivă obiectuală, psihosociologia se ocupă cu studiul particularităţilor psihice ale oamenilor, ale conduitelor în cadrul grupurilor sociale din care fac parte şi cu studiul particularităţilor psihologiei de grup, colective şi de masă, aşa cum se manifestă ele în trăiri şi comportamente comune. Chiar dacă psihosociologia este o ştiinţă de interferenţă, ea dispune de un domeniu de cercetare relativ autonom, nefiind doar o ramură a psihologiei, după cum este evaluată de către cei mai mulţi psihologi, şi de un statut ştiinţific aparte, dispunând din perspectivă conceptuală şi metodologică de un aparat conceptual propriu şi de o metodologie ce o particularizează în mare parte de ştiinţele cu care interferează. În continuare, vom face câteva referinţe legate de obiectul şi particularităţile psihosociologiei medicale. Desigur, obiectul şi problematica acestui domeniu complex, structurat pe axa psihologie-sociologie, individ-societate, nu este şi nici nu poate fi elucidat în acest capitol care se vrea cât mai cuprinzător şi relevant sub aspectul problematicii analizate. Alte aspecte aprofundate şi explicitate vor fi prezentate în cadrul celorlalte capitole, urmând în continuare să sintetizăm problematica acestei discipline prin definirea sa cât mai apropiată de problematica analizată.

1.3.2. Definiţii date psihosociologiei

Aşa cum se poate observa de-a lungul timpului, psihosociologia a fost definită în mod diferit, în funcţie de perspectiva în care aborda problematica şi delimita domeniul de definire a acestei discipline ştiinţifice. Vom analiza câteva dintre aceste definiţii şi domenii de definire, unele aparţinând unor specialişti consacraţi, pe când altele unor specialişti mai puţin cunoscuţi şi de dată mai recentă. Astfel, la începutul secolului al XX-lea, Floyd H. Allport, autorul primului tratat de psihologie socială bazat, în principal, pe rezultatele studiilor experimentale, considera că „psihologia socială studiază comportamentul uman şi conştiinţa socială ale indivizilor”. Chiar dacă include în obiectul de studiu al

25

psihosociologiei şi alte dimensiuni, precum „studiul relaţiilor reale sau imaginare dintre persoane într-un context social dat, în măsura în care acestea afectează persoanele implicate în respectiva situaţie”, această definiţie nu este nici acoperitoare şi nici suficient de explicită în raport cu domeniul de definire a acestei discipline complexe şi cuprinzătoare.

În completarea definiţiei psihosociologiei, la jumătatea secolului trecut, un alt mare psiholog, Theodor Newcomb, definea psihologia socială ca „studiul interacţiunilor indivizilor umani”, concentrându-se asupra „modului în care funcţiile organismului uman se modifică datorită faptului că oamenii sunt membri ai societăţii”. Dintr-o altă perspectivă, cea conflictualistă, Serge Moscovici, la întrebarea „Ce este psihologia socială?” îşi răspundea sieşi că „Psihologia socială este ştiinţa conflictului între individ şi societate” sau „ştiinţa fenomenelor ideologice (cogniţii şi reprezentări sociale) şi a fenomenelor de comunicare la diferitele niveluri: interindividual, intragrupal şi intergrupal”. Această definiţie, mult mai complexă decât celelalte, fără pretenţia exclusivismului, este îmbrăţişată şi susţinută de mai mulţi specialişti străini şi români, delimitând, în domeniul său de definire, genul proxim fenomene sociale comune sociologiei şi psihologiei, dar care se deosebesc prin diferenţa specifică, ele fiind localizate şi condiţionate de anumite structuri particulare şi nu la modul general sau abstract, dovedind, în acest mod, concreteţe şi particularitate.

Este un mod de definire şi de Fathali M. Moghadam, la sfârşitul secolului XX, cel care definea psihologia socială „studiul ştiinţific al indivizilor în contextul social”, în obiectul de studiu şi problematica abordată situându-se relaţiile interpersonale, cât şi relaţiile între grupuri, această disciplină de interferenţă centrându-se atât asupra indivizilor cât şi asupra structurilor din care fac parte aceştia. Elementele surprinse în domeniul său de definire nu pot, nici pe departe, să fie statice, cum de altfel nu este statică nici societate şi nici personalitatea individului, dinamica personalităţii devenind domeniu de definire şi obiectul propriu al psihosociologiei contemporane.

Astăzi, temele predilecte ale acestei discipline sunt altele decât cele prin care era statuat domeniul de definire şi statutul relativ autonom al acesteia, în centrul preocupărilor intrând teme precum: agresivitatea/violenţa, ajutor/comportament prosocial, atitudine, atribuire, comportament şi comunicare nonverbale, comportament şi cultură organizaţională, cultură/etnicitate, evoluţie/genetică, internet/ciberpsihologie, judecată/luarea decizie, motivaţie/stabilirea scopurilor, persuasiune/influenţă socială etc. Domeniul de definire este practic inepuizabil, psihosociologia abordând atât domenii proprii, cât şi domenii ce aparţin altor discipline de interferenţă, după cum remarca şi Martin Gold (1997), mozaicul psihologiei sociale incluzând piese din toate ştiinţele sociale, în mod deosebit din domeniul psihologie şi sociologiei, al cărui raport cu aceste ştiinţe autonome îl vom analiza în continuare. Încercând să evaluăm statutul epistemologic şi domeniul

26

de definire al acestei ramuri ştiinţifice de interferenţă, cum este cel la care facem şi noi referinţă, psihosociologia medicală (fără pretenţii de pionierat, multe probleme fiind investigate şi evaluate de psihologia şi sociologia medicală, noi nefăcând decât să interferăm aceste domenii comune în plan sociouman), vom menţiona că posibila ramură a sociologiei şi subramură a psihosociologiei, psihosociologia medicală îşi revendică un statut epistemologic şi domeniu investigaţional fundamentat pe relaţia a doi termeni surprinşi într-o ecuaţie socioumană a cărei rezolvare depinde în mare măsură, atât ştiinţific cât şi practic - aplicativ, de contribuţia acestei discipline de interferenţă şi complementaritate funcţională, care vizează ca obiectiv să îmbunătăţească relaţia dintre medic şi pacienţi şi să facă boala mai uşor suportabilă într-un climat psihosocial optim în raport cu scopurile acestor structuri din domeniul sănătăţii. Cu toate că principalele probleme şi obiective investigaţioale ale acestei discipline ştiinţifice de interferenţă vor fi evidenţiate în capitolele cărţii, unele fiind deja anticipate, simţim necesitatea de a puncta principalele aspecte ce pot configura profilul epistemologic al acestei ramuri, cu atât mai mult cu cât principalele direcţii şi obiective ale intervenţii în actul medical sunt centrate pe bolnav şi confortul psihosocial în care se desfăşoară asemene activităţi în sprijinul bolnavilor, prin atitudinea, motivaţia şi competenţele profesionale ale agenţilor din sistemul sănătăţii, în mod deosebit ale medicilor. În acest sens, în modul cel mai simplist de a expune lucrurile, am pleca de la premiza peremtorie în conformitate cu care relaţia interpersonală, pe fondul intervenţiilor solicitate de bolnavi sau a rudelor apropiate ale acestora şi cadrele medicale (divinizate în cele mai multe situaţii), dintre medic şi pacient, este foarte importantă în tratamentul medicamentos şi probabilitatea reuşitei intervenţiei medicale. Din această perspectivă a subliminalizării rolului medicilor în viaţa socială şi, mai ales, al raportului acestora cu bolnavii, ne permitem să reiterăm o opinie „îndrăzneaţă”a noastră (exprimată într-un alt context publicistic) legată de statutul „divin” al acestei profesii. Opinie în conformitate cu care medicii, la fel ca şi artiştii, sunt cei mai apropiaţi de creaţie şi prin analogie, de actul creator, adică de Dumnezeu. Medicii sunt singurii care pot interveni în prelungirea vieţii sau în a remedia lucrurile prin care, în mod involuntar sau inconştient, pacienţii au contribuit la alterarea sănătăţii lor sau prin care au încercat să-şi suprime viaţa, din cauze în primul rând de ordin psihosocial (mediul familial şi contextul relaţional). Dar pe lângă aceste atribute subliminale ale profesiei medicale, pe care le evidenţiem nu dintr-o motivaţie mistică, această nobilă profesie este cea mai predispusă la asemenea conţinuturi ce presupun analize şi evaluări de natură psihosocială. În primul rând, pentru faptul că actul medical se desfăşoară într-un context psihosocial, după norme şi principii ce presupun interrelaţionarea a cel puţin a două variabile ce se intercondiţionează şi se completează în mod

27

eficient sau mai puţin eficient: variabila psihologică ce ţine de structura şi, mai ales de unele vulnerabilităţi ale personalităţii bolnavilor şi ale unor cadre medicale (existând, după cum vom arăta specializări medicale în acest sens, cum ar fi psihiatria şi psihologia medicală), şi variabila psihosociologică, ce ţine de climatul în care interrelaţionează pacientul cu cadrele medicale (medici, conducere, asistente, infirmiere), o asemenea interrelaţionare productivă, sub raportul eficienţei, devenind obiectul acestei subramuri a psihosociologiei, care prin statutul epistemologic reclamat o denumim psihosociologie medicală. În ceea ce priveşte statutul epistemologic al acestei discipline ştiinţifice de interferenţă, vom definii psihosociologia medicală ca a fi acea subramură a psihosociologiei care studiază fenomenele psihosociologice, adică climatul organizaţional şi de grup din cadrul structurilor aparţinătoare sistemului sănătăţii şi a mediului medical, care vin în sprijinul ameliorării stării de morbiditate prin intervenţiile realizate de cadrele medicale pe fondul competenţelor, autorităţii acestora - stasului şi rolului şi a intercomunicării pe această axă interrelaţională dintre agenţii acţiunilor desfăşurate în acest mediu.

1.4. Raportul dintre psihosociologie cu alte discipline

1.4.1. Raportul dintre psihosociologie şi psihologia generală

Cu toate că psihosociologia îşi revendică un statut autonom în raport cu alte discipline de interferenţă din domeniul sociouman, această disciplină, constituită pe axa psihologie-sociologie, îşi menţine permanente raporturi cu disciplinele din care emerge, în mod deosebit cu acestea două, fără de care nu ar putea exista şi funcţiona. Dacă este să ne referim la psihologia generală, de la această ştiinţă autonomă, psihologia socială preia cele mai multe concepte şi categorii specifice psihicului uman, procese şi fenomene psihice care sunt studiate nu la modul general şi abstract, ci în raport cu anumite situaţii şi condiţionări sociale, economice şi politice, circumscrise acestor intercondiţionări.

De aceea, particularitatea distinctivă a psihosociologiei faţă de psihologia generală, de la care se împrumută în mod incontestabil foarte mult, constă în faptul că această ştiinţă de graniţă, după cum este percepută de cei mai mulţi specialişti, este în mod integral o ştiinţă socială care nu se mai ocupă de procesele psihice general-umane, de specie, ci de manifestarea lor concretă în cadrul unor colectivităţi umane concret-istorice, bine determinate. În acelaşi timp, ea dispune de concepte şi categorii, teorii, principii, legi şi metode proprii de cercetare, dar şi de aportul altor discipline, în mod deosebit din partea psihologiei generale.

28

Aceleaşi aprecieri le regăsim şi la alţi psihologi, precum J. Stoetzel, W. Sprott, A. Levy, Roger Bastide sau la noi la M. Ralea şi T. Herseni.

Analizând aceste raporturi de reciprocitate şi complementaritate dintre cele două discipline, J. Stoetzel consideră că „psihologia socială lasă complet afară psihofizica şi psihofiziologia, dar se interesează în detaliu de procesele interacţiunii şi comportamentelor în grup pe care în mod tradiţional psihologia generală le ignoră”. Din această definire şi evaluare a raportului supus analizei, rezultă că psihosociologia este, în ultimă instanţă, „psihologie generală în acţiune”, fiind foarte apropiată cu psihologia generală, ceea ce le separă fiind contextul social în care au loc asemenea manifestări psihocomportamentale, dar care nu pot ignora particularităţile psihice ale indivizilor şi cele ale personalităţii acestora. În completarea psihologului citat (J. Stoetzel), W. Sprott consideră că „psihologia socială se fundamentează pe cea generală, prin aceea că aplică principiile psihologiei generale la circumstanţe sociale diferite”, iar pe de altă parte, A. Levy, consideră că între aceste două discipline se instituie permanente raporturi de reciprocitate şi strânsă colaborare, atacând de pe poziţia specialistului în materie, prejudecata că psihologia socială ar fi constituită doar din reuniunea celor două discipline autonome şi că ar depinde exclusiv de acestea, adică de psihologic şi sociologic, psihosociologia fiind ambele, deopotrivă, dar şi altceva, prin ceea ce se distinge de acestea. Tot din domeniul psihologiei generale, psihosociologia preia unele elemente psihologice ce pot configura unele concepte şi fenomene specifice ei, cum ar fi: conceptele de status şi rol, personalitate dinamică, lider şi lidership, stil de gândire şi conducere etc., care în structura lor configuraţională se diferenţiază prin intermediul contextului social, uneori determinant, ceea ce face ca această disciplină, relativ autonomă, să fie, în mare parte, dependentă şi de sociologie, raport pe care îl vom analiza în continuare.

1.4.2. Raportul dintre psihosociologi şi sociologie

Raportul dintre aceste două discipline interferenţe şi complementare poate fi analizat ca raport dintre parte şi întreg, partea aparţinând domeniului individual şi/sau de grup, iar întregul, sistemului social care îşi pune amprenta asupra psihologiei individuale şi structurii aparţinătoare acestuia şi care aparţine sociologiei, spre deosebire de aspectele individuale şi particulare ale vieţii sociale care aparţin psihosociologiei.

Spre exemplu, diferenţa dintre specificul psihosociologiei faţă de sociologie constă în faptul că ea nu studiază întregul social (sistemul), ci o latură (o parte a vieţii sociale), fiind mai aproape de sociologiile de ramură decât de sociologia generală. În acelaşi timp, prin prisma întregului, psihosociologia studiază fenomenele de conştiinţă şi spirituale, manifestările de conştiinţă socială şi individuală prin prisma influenţei sistemului asupra părţilor, ca relaţie de influenţare şi implicare, totodată, întregul existând prin

29

intermediul părţilor, iar acestea prin intermediul întregului, nu ca însumare ci ca înglobare prin prisma unor permanente interacţiuni dintre întreg şi parte, societate şi individ, subînţelegându-se că „omul stă sub vremuri” şi nu invers, dacă facem referinţă la unul dintre cronicarii moldoveni. Vom înţelege mai bine acest raport prin intermediul unui exemplu din viaţa socială, a manifestărilor, cum ar spune marele sociolog român, Dimitrie Gusti, şi anume dacă vom face referinţă la normele şi valorile sociale, în mod deosebit la cele juridice, care sunt generale, dar care se aplică şi respectă în mod diferenţiat, în funcţie de poziţia socială a individului, adică de status-ul acestuia, ce aparţin individualului, ca domeniul de referinţă al psihosociologiei.

Această disciplină se deosebeşte de sociologie nu doar prin domeniul de referinţă, ci şi prin caracterul obiectiv sau subiectiv în analiza şi interpretarea datelor sau chiar prin domeniului de cercetare, prin metodologia utilizată. Spre deosebire de psihologia socială, care are în centrul atenţiei oamenii concreţi, fiind mai subiectivă şi uneori mai partinică (vezi în acest sens sondajele de opinie, care de cele mai multe ori se abat de la principiul obiectivităţii şi probităţii ştiinţifice, devenind părtinitoare în raport cu anumite interese), sociologia şi implicit ramurile acesteia se ocupă de realitatea socială obiectivă în toată complexitatea ei, prin intermediul cadrelor şi manifestărilor, cum ar spune Dimitrie Gusti, şi nu doar de latura subiectivă, adică de nivelul conştiinţelor indivizilor şi manifestărilor atitudinal-comportamentale ale acestora şi structurilor aparţinătoare. Spre deosebire de psihosociolog şi mai ales de psiholog, în analiza factorilor unor fenomene şi procese, pe sociolog îl interesează nu numai influenţele ce ţin de specificul unor particularităţi structurale şi individuale, de individ şi grupul de apartenenţă, ci şi de influenţele şi determinările sistemice, omul fiind privit mai mult ca o piesă aparţinătoare unui angrenaj social şi nu doar ca o fiinţă subiectivă irepetabilă şi inconfundabilă, chiar dacă influenţele sociale sunt în cea mai mare parte relativ aceleaşi.

Într-un asemenea context social generalizant şi relativ omogenizant sub raport educaţional, un rol deosebit revine educaţiei, care până nu de mult a fost uniformizată, pe când din perspectivă particularizantă, mai important ar fi procesul de socializare, care poate induce norme şi valori specifice grupului şi categoriei sociale aparţinătoare (individului şi structurii sociale de care aparţine, mai precis comunităţii teritoriale, etnice, religioase etc.), desprinzându-se în acest sens atât socializare pozitivă şi concordantă cu normele şi valorile sistemului societal, cât şi socializare negativă şi discordantă, care induc norme şi valori opuse şi chiar ostile societăţii, şi care se pot constitui în cauze care favorizează sau chiar determină apariţia unor fenomene psihosociale, cum ar fi conflictul şi discriminarea, şi nu numai. Relevarea relativei independenţe şi specificităţi a psihosociologiei faţă de sociologie este importantă pentru ambele discipline analizate: pentru sociologie în scopul evitării tendinţelor psihologizante, specifice psihosociologiei franceze

30

prin Gabriel Tarde, iar pentru psihologie şi psihologia socială în scopul diminuării tendinţelor sociologizante, specifice sociologiei franceze prin personalitatea sociologului de talie mondială, Emile Durkheim. Aşa cum sublinia şi Roger Bastide, privind acest raport şi asemenea tendinţe de subordonare a unei dintre discipline în defavoarea celeilalte „Între sociologie şi psihologia socială, cooperarea nu se naşte prin subordonarea uneia dintre cele două ştiinţe celeilalte”, ci prin cooperare şi implicare reciprocă în efortul investigaţional şi teoretic-conceptual. De aceea, cei mai mulţi specialişti ai domeniului sociouman consideră psihosociologia ca fiind o ştiinţă de contact la graniţele dintre psihologia generală, sociologie, etnologie, antropologie socială şi culturală, etică şi estetică, precum şi alte ştiinţe, cum ar fi: istoria, economia politică, politologia, pedagogia, ştiinţele juridice, managementul şi altele mai puţin importante şi cunoscute, specifice domeniului particular de investigaţie, şi împreună cu care psihosociologia face un corp comun sau, mai mult, le chiar dinamizează în conţinut şi formă, omul şi structurile social-umane devenind centrul focalizator al tuturor ştiinţelor, ele fiind puse în slujba oamenilor, structurilor şi societăţilor din care fac parte. Inferenţa acestor particularităţi ale psihosociologiei, aplicate sistemului sănătăţii şi domeniului medical conduce la domeniul de definire al psihosociologiei medicale ca domeniu de interferenţă al psihologiei şi sociologiei medicale constituite ca ramuri consacrate studiului particularităţilor psihologice ale subiecţilor care activează activitatea în acest mediu, ca domeniu specific al psihologiei medicale, în coroborare cu mediul social şi organizaţional care influenţează starea de sănătate sau de morbiditate, ca domeniu specific de studiu şi definire a sociologiei medicale. Din prezentarea realizată asupra obiectului şi problematicii acestei discipline, rezultă cât de necesară şi importantă este aceasta în domeniul medical, unde omul nu poate exista şi coabita decât prin intermediul unor structuri cu caracter psihosocial şi în mod deosebit prin intermediul unor relaţii şi interacţiuni, care reprezintă domeniul de reflecţie şi definire a acestei discipline ştiinţifice, care nu poate fi străină unui viitor medic sau lucrător în domeniul sănătăţii oamenilor şi a societăţii, tot mai predispusă îmbolnăvirii sociale, reclamând intervenţia specialiştilor în domeniu, medicul devenind atât specialist în domeniul sănătăţii, cât şi manager care gestionează resursele umane şi organizaţionale, calitate care reclamă cu necesitate şi asemenea competenţe psihosociologice, în complementaritate funcţională cu cele de specialitate şi de factură deontologică, aplicate mai ales în domeniul medical, şi care devin elemente ce fundamentează conţinutul psihosociologiei medicale, alături de celelalte fenomene psihosociale specifice acestui mediu.

Din acest punct de vedere, această disciplină de interferenţă pune un accent mai mare pe vectorul atitudinal decât pe cel cognitiv, adică ne învaţă cum să fim când punem în practică cunoştinţele asimilate din sfera curriculară de

31

specialitate, şi nu cât să ştim, domeniu specific şi responsabil disciplinelor ce aparţin trunchiului şi profilului în care se specializează fiecare student şi viitor specialist.

Test de fixare şi verificare a cunoştinţelor

1. Caracterul necesar al acestei discipline rezultă din:– raţiuni de ordin subiectiv, ca dorinţă subiectivă a unor specialişti în

domeniu ...................a

– raţiuni de ordin obiectiv, în scopul optimizării acţiunilor din cadrul grupurilor .................

b

– raţiuni de ordin cognitiv, în vederea cunoaşterii fenomenelor şi legilor grupului ...............

c

– în scopul creşterii performanţei individuale în ceea ce întreprinde individul ......................

d

– pentru caracterul istoric al acestei discipline .......................................................................

e

2. Psihosociologia este considerată o disciplină: – autonomă, adică are un statut de sine

stătător ......................................................................A

– de interferenţă, la confluenţa psihologiei cu sociologia .......................................................

B

– pluridisciplinară prin obiectul cercetării ..............................................................................

C

– interdisciplinară prin metodele şi tehnicile investigaţionale utilizate ..................................

D

– nu este o ştiinţă, ci mai degrabă o artă de relaţionare şi comunicare ...................................

E

3. Preocupări în domeniu psihosociologiei apar:– înaintea apariţiei propriu-zise a cestei discipline

ştiinţifice .................................................a

– în secolele XVII - XVIII, prin contribuţia unor filosofi moralişti .......................................

b

– odată cu apariţia acestei discipline de interferenţă ...............................................................

c

– în condiţiile sistemului capitalist, fiind considerată o ştiinţă de origine capitalistă ............

d

– din totdeauna de când au existat oameni şi societate e

32

umană ...............................................

4. După psihosociologul român, Septimiu Chelcea, evoluţia acestei discipline a cunoscut o anumită periodizare, şi care ar corespunde:– perioadei comunei primitive, în timpul omului

preistoric ...................................................A

– perioadei preistorice (sec.VI î.H. şi sec. XIX d.H.) .............................................................

B

– perioadei fondării ei ca disciplină (1880-1934) ...................................................................

C

– perioadei comuniste .............................................................................................................

D

– perioadei contemporane, de după 1990 ................................................................................

E

5. Dintre personalităţile enumerate, care aparţin domeniului psihosociologiei:– Socrate ......................................................................................................

............................A

– Platon ...................................................................................................................................

B

– Gustave le Bon .....................................................................................................................

C

– Kurt Lewin ...........................................................................................................................

D

– Leon Festinger .....................................................................................................................

E

6. Printre elementele ce configurează domeniul de studiu al acestei discipline fac parte: – personalitatea individului din grupul de

apartenenţă ...........................................................A

– relaţiile interpersonale din cadrul grupului ..........................................................................

B

– managementul organizaţional ...........................................................................................

C

33

...– climatul pihosocial şi coeziunea

grupului ............................................................................D

– conflictele interpersonale şi din cadrul grupului de apartenenţă ..........................................

E

7. Evaluaţi care din lucrările de mai jos aparţin domeniului psihosociologiei:– „Statul”, care îi aparţine lui

Platon.............................................................................................A

– „Psihologia mulţimilor”, care îi aparţine lui Gustave le Bon .................................................

B

– „Personalismul energetic”, a lui Constantin Rădulescu-Motru...............................................

C

– „Psihologia colectivelor de muncă”, coordonator Cătălin Zamfir..........................................

D

– „Metode şi tehnici de investigare psihosociologică”, autor Septimiu Chelcea.......................

E

8. Evaluaţi care dintre elementele de mai jos aparţin domeniului psihosocial:– interacţiunile

sociale ............................................................................................................

a

– fenomenul intercunoaşterii ...................................................................................................

b

– revoluţiile sociale .................................................................................................................

c

– relaţiile sociometrice ............................................................................................................

d

– lidershipul de grup ...............................................................................................................

e

9. Delimitaţi fenomenele psihosociale în raport cu cele psihologice şi sociologice:– influenţă socială şi

manipulare .............................................................................................A

– atenţia ....................................................................................................... b

34

............................– gândirea de

grup ...................................................................................................................

C

– integrarea socială ..................................................................................................................

D

– status şi rol ...........................................................................................................................

E

10. Printre metodele de cercetare utilizate în acest domeniu mai relevante

sunt:– ancheta

socială .....................................................................................................................

A

– testul de personalitate ...........................................................................................................

B

– testul sociometric .................................................................................................................

C

– tehnicile de motivare ............................................................................................................

D

– chestionarul psihosociologic ................................................................................................

E

Probleme de rezolvat

1. Evidenţiaţi importanţa psihosociologiei în mediul universitar medical. 2. Evaluaţi principalelor fenomene şi procese în mediul sanitar.3. Evidenţiaţi contribuţia acestei discipline în pregătirea profesională a

cadrelor medicale. 4. Evaluaţi şi evidenţiaţi disfuncţiile psihosociale regăsite în colectivitatea

şcolară (anul de studiu şi grupa de studenţi din care faceţi parte). 5. Evidenţiaţi disfuncţiile psihosociale de la nivelul sistemului sănătăţii în

special relaţiile sociale şi interpersonale dintre unele cadre medicale şi pacienţi.

35

Capitolul 2

ORIENTĂRI TEORETICE ŞI TEORII ALE PSIHOSOCIOLOGIEI

Vom continua acest demers analitic introductiv cu noile preocupări de ordin epistemologic, mai precis cu noile orientări şi deschideri ale psihosociologiei, ale obiectului său de studiu, care, asemenea societăţii şi structurilor acesteia, se află într-o continuă schimbare şi metamorfozare. Aşa cum sunt clasificate aceste orientări teoretice, peste 600 după unii cercetători din domeniu, pot fi de natură: socioculturalistă, etologic-behavioristă şi gestaltist-cognitivistă. Asemenea orientări şi teorii sunt sintetizate în lucrarea cu caracter enciclopedic, intitulată „Enciclopedie de psihosociologie”, lucrare coordonată de distinşii psihosociologi români, profesorul universitar Septimiu Chelcea, de la Universitatea Bucureşti, şi profesorul universitar Petru Iluţ, de la Universitatea Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca, şi de dată mai recentă (anul 2008), în volumul de psihosociologie, intitulat „Psihosociologie. Teorii, cercetări, aplicaţii”, volum coordonat de psihosociologul S. Chelcea. Redăm mai jos această configuraţie ce surprinde unele corespondenţe semnificative dintre orientările teoretice şi conţinutul acestora.

Tabel nr.1Orientări teoretice

Socio-culturalistă

Etologic-behavioristă

Gestaltist-cognitivistă

Teorii Rol-statusurile sociale

Stimul-Răspuns Cognitiviste

Concepte centrale

Rol;Status Stimul Structuri cognitive

Unităţi de analiză Sistemul rol-statusurilor; Personalitate; Cultură

Organism; Răspuns; Context

Cogniţii; Scheme cognitive; Euristici

Cauzele Factori prezenţi Întăriri din Structurarea

36

comportamentale (trecut-prezent)

(rolul jucat) trecut, dar şi din prezent

cogniţiilor (memoria)

Accent pe factorii interni / externi

Factorii externi ( situţiile)

Factorii externi (stimulii)

Factorii interni (schemele)

Accent pe analiza individ/ societate

Structura socială; Valori sociale; Paternuri culturale;

Individ; Structura personalităţii; Învăţarea

Individ; Structurile mentale; Cogniţiile

Principii referitoare la comportament şi la natura umană

Comportamentul este în funcţie de rolul social şi de sistemul sociocultural

Comportamentul este determinat de modul de întarire

Comportamentul este influenţat de structurile cognitive

Reprezentanţi: preistoria psihologiei sociale

Th. Waiz, M.Lazarus, A.Bastian, H.Steinthal

J.B.Watson, I.P.Pavlov

K.Koffka,W.Köhler, M.Wertheimer

Reprezentanţi: istoria psihologiei sociale

W.Wundt, G.H.Mead, Fr.Boas, B.Benedict, M.Mead, A.Kardiner, R.Lington, S.Milgram, E.Goffman

B.F.Skinner, W.McDougall, N.Miller, J.Dollar, A.Bandura, C.I.Offland, G.Homans, K.Lorenz, J.W.Thibaut, H.Kelley, D.Bem

K.Lewin, S.Asch , F.Heider, L.Festinger, D.Krech, R.Crutchfield, Th.Newcomb, I.Ajzen, S. Chaiken, R.E.Petty

Tabel 1. Orientări teoretice în psihosociologie ( reproducere după S.Chelcea, op.cit. p. 53).

De asemenea, unele teorii sunt analizate de psihologul Pantelimon Golu, în

lucrarea „Orientări şi tendinţe în psihosociologia contemporană”, teorii care, în cea mai mare parte, sunt interferente cu cele regăsite în lucrările citate.

Vom analiza în mod succint fiecare grup cu orientările aferente, în mod deosebit pe cele ce vizează anumite tipologii ale trebuinţelor, şi care, la rândul lor, includ diverse alte teorii şi derivate ale acestora.

2.1. Teoriile apartenenţei: rol-statusurile sociale

37

Prima grupă a teoriilor este cea legată de trebuinţa de a aparţine (belonging), mai precis, de teoria rol-statusurilor sociale, în care sunt explicate comportamentele umane prin sistemele de aşteptări legitime ale persoanelor faţă de ceilalţi (status social) şi ale celorlalţi faţă de persoanele care ocupă o anumită poziţie socială (rol social). Această ştiinţă demonstrează faptul că poziţia individului în grup, corelată cu rolul impus de această poziţie (status social), în funcţie de contextul social, de normele informale (reguli nescrise), guvernează viaţa grupurilor. În general, există o corelaţie pozitivă între numărul poziţiilor sociale pe care le ocupă o persoană şi satisfacţia cu viaţa acestei persoane. Dar despre rol şi status vom discuta într-un alt capitol al lucrării

2.1.1. Abordare la nivel interpersonal

După cum se poate observa, aceste teorii ale rol-statusurilor, permit abordarea psihosociologică mai mult la nivel interpersonal, fără a exclude individul (remarcându-se în acest sens teoria Eu-lui în oglindă (Loking – glass self theory) şi teoria dramaturgică (Dramaturgical theory), elaborate de psihosociologii americani George Herberd Mead şi, respectiv, Ervin Goffman, care au studiat influenţele mediului social, adică a grupului sau comunităţii din care face parte acesta, ceea ce presupune şi analiza influenţei interacţiunilor dintre indivizi, adică o abordare la nivel interpersonal, domeniu specific psihosociologiei. Alte teorii, aşa cum vom arăta, fac referinţă la fenomenele intragrupale sau la nivel de grup. Vom face câteva referinţe epistemologice asupra acestora, cu trimiterile ce se impun în planul practicii şi activităţii profesionale a viitorilor absolvenţi ai instituţiei de pregătire cu profil medical.

Teoria reciprocităţii (Reciprocal theory) Această teorie exprimă, în sinteză, faptul că reciprocitatea ne arată de ce

oamenii tind să iniţieze şi să menţină relaţii cu ceilalţi, răspuns regăsit pe acest fond al interacţiunii sociale, intracţiune care presupune acest raport cost-beneficiu (cost and rewards), ceea ce înseamnă că fiecare individ care interacţionează cu altă persoană, sau doreşte o asemenea interacţiune, aşteaptă să primească beneficii proporţional cu investiţiile făcute într-o asemenea interacţiune sau tranzacţie interpersonală. Alvin Gouldner, autorul care a analizat „norma reciprocităţii”, consideră această normă ca fiind „regula de aur a relaţiilor interpersonale”, fiind deosebit de importantă în mecanismele funcţionării eficiente a relaţiilor interpersonale, putând conduce spre ceea ce am putea numi „optim relaţional”, optim regăsit în cadrul climatului psihosocial eficient şi a coeziunii grupale ridicate. Această teorie cost-beneficiu şi implicit teoria reciprocităţii se poate exprima prin raportul ce surprinde echitatea sau inechitatea dintre cei care interacţionează, întemeindu-se pe două teze, exprimate în următorul raţionament: oamenii tind să menţină echitatea în relaţiile interpersonale, pentru că relaţiile inechitabile produc disconfort psihic. Aceasta ar fi prima teză. Cea de-a două teză s-ar concretiza în raportul de mai

38

jos, raport prin care se poate evalua gradul de inechitate în relaţia dintre două persoane:

Ceea ce dă persoana A Ceea ce dă persoana BCeea ce primeşte persoana A Ceea ce primeşte persoana B

Unul dintre fondatorii acestei teorii, J. S. Adams, a ajuns la următoarele concluzii:

a) gradul de inechitate este cu atât mai mare cu cât este mai favorabil raportul primei persoane faţă de raportul celei de-a doua;

b) felul în care oamenii răspund unui anumit nivel de inechitate depinde de modul lor de comparare şi de obişnuinţa lor: dacă au fost deprinşi cu interacţiuni corecte, vor reacţiona mai puternic decât dacă s-au obişnuit cu inechitatea;

c) oamenii încearcă să elimine distresul (stresul negativ) provocat de relaţiile interpersonale inechitabile, restabilind echitatea;

d) cu cât se resimte mai puternic inechitatea, cu atât tendinţa de reinstaurare a echităţii va fi mai accentuată.

Acelaşi autor citat constată că analiza cost-beneficiu se concentrează pe cea de-a două teză a teoriei analizate, teorie consonantă cu teoria echităţii, adică pe raportul dintre ceea ce dă (costul acţiunii) şi ceea ce primeşte (beneficiu) o anumită persoană. O asemenea teorie va fi dezvoltată şi în alt context analitic, atunci când vom realiza relaţiile interpersonale şi tipologia acestora, unde vom putea observa că relaţiile de tip sociometric au la bază acest raport analizat de către reprezentanţii teoriei cost–beneficiu, sau de cei ai teoriei echităţii şi inechităţii. Asupra acestor teorii vom insista în alte secvenţe ale lucrării noastre, ele regăsindu-se în explicarea unor fenomene psihosociale ce depăşesc cunoaşterea empirică a realităţii sociale.

Aşa cum uşor se poate deduce, această teorie devine aplicabilă în toate structurile sistemului sănătăţii, în mod particular în raporturile de muncă a oricărui cadru medical, în interacţiunile sale profesionale cu pacienţii, colegii, subalternii sau superiorii, ca raporturi raţionalizabile şi desfăşurate pe acest fond cost-beneficiu, dintre cauză şi efect, a acţiunii şi reacţiunii pacientului faţă de intervenţia medicală. Intervenţie ce presupune pe lângă competenţa de specialitate, specifică profilului şi specialităţii medicale, şi unele capacităţi şi abilităţi de relaţionare şi comunicare informală, abilităţi la care contribuie disciplina în cauză, alături de etica şi deontologia profesională, ca discipline complementare şi necesare desfăşurării actului medical-profesional la cele mai înalte standarde profesionale şi umane. Din păcate, unele cadre medicale, constrânse de inechităţile sociale şi, mai ales, de inversarea valorilor sociale, profesionale şi morale, aplică această teorie într-o manieră reductivistă, raportul cost-beneficiu fiind evaluat doar din perspectivă materialistă, mai bine zis

39

=

financiară, ceea ce alterează imaginea de sine a celui care recurge la asemenea strategii evaluativ-perceptive, şi care, în plan psihosocial, induce anumite prejudicii de imagine instituţiei şi prin extrapolare, întregului personal medical, putând afecta statutul acestei nobile şi responsabile profesii.

Teoria schimbului social (Social exchange theory)Foarte apropiată de teoria „cost-beneficiu”, regăsită, după cum am putut

vedea, şi în teoria reciprocităţii, teoria schimbului social, iniţiată de John W. Thibaut şi Harold H. Kelly, are la bază aserţiunea în conformitate cu care toate comportamentele umane sunt bazate pe evaluarea raportului dintre oamenii care sunt motivaţi să maximizeze beneficiile şi să minimizeze costurile. În strânsă legătură cu această teorie se situează teoria justiţiei sociale şi cele asupra cărora am făcut deja referinţă, de exemplu teoria reciprocităţii, echităţii şi inechităţii.

Exemplificările acestei teorii în mediul medical, şi nu numai, sunt multiple, fiind aplicată oriunde omul acţionează prin anumite comportamente raţionalizate. Cel mai bine este resimţită în planul cointeresării materiale, stimulând şi motivând actul profesional medical, tendinţa maximizării beneficiilor şi a minimizării costurilor, ca o trăsătură specific umană, care în situaţia depăşirii aşteptărilor ce vizează beneficiile, în dauna costurilor minimalizate, induce efecte negative în actul medical, în defavoarea pacienţilor trataţi sau a unor colegi ce preiau cazul în urma declinării competenţei profesionale sau ca urmare a lipsei dotărilor şi infrastructurii medicale necesare. Aceasta face ca şi în România aşa-numitul fenomen „brain-drain” (emigrarea personalului medical – medici şi asistente în ţări europene unde sunt cu mult mai bine remuneraţi) să capete o amploare foarte mare, alături de un alt fenomen semnalat de dată recentă de către comisarul european pentru sănătate, Androulla Vassiloiu, corupţia manifestată cel puţin prin două mecanisme: „plăţile informale” sau „tăcute” – „mutual împărtăşite”, şi excesul de operaţii, exces emergent relaţiei de cauzalitate dintre numărul operaţiilor şi asigurărilor financiare primite de spitalele în care se realizează aceste intervenţii chirurgicale care, după spusele comisarului european citat, sunt cele mai numeroase din Europa. Asemenea schimburi sunt numeroase în mediul medical şi se realizează o configuraţie relaţională specifică acestui mediu.

Teoria justiţiei sociale (Social justice theory)Aşa cum susţine Pantelimon Golu în lucrarea „Orientări şi tendinţe în

psihologia socială”, teoria justiţiei emerge, din punct de vedere epistemologic, din structurile conceptuale, descrise de M.S. Serif şi C.I. Hovland în lucrarea „Social Jugment: Assimilatiuon and Contrast Effects in Communication and Attitude Change”, apărută în anul 1961, aplicabile la situaţii cum sunt formarea normelor, modificarea atitudinilor şi conflictul intergrupal. Una din propoziţiile de bază din care se inspiră această teorie este aceea că omul „structurează

40

situaţiile care au importanţă pentru el, iar această structurare include, atât factori interni (atitudini, emoţii, motive, efecte ale experienţei anterioare), cât şi factori externi (obiecte, persoane etc.) care operează în situaţie la cadru de referinţă (frame of reference) al unei conduite sau al unui act, care nu pot fi înţelese decât înăuntru lui” (cf. P. Golu, op.cit.).

Teoria justiţiei sociale şi, mai ales, criteriu prin care se încearcă reglementarea raporturilor interpersonale între oameni dintr-o anumită structură socială (grup social, colectivitate, organizaţie, comunitate) sau dintre indivizi şi respectiva structură aparţinătoare este deosebit de importantă la nivel micro şi macrogrup, ea putând fi extrapolată la nivelul întregii societăţi. O asemenea teorie configurează raporturi interpersonale şi intraorganizaţionale ce au la bază un asememea criteriu ce ţine de cultura organizaţională, în mod deosebit de aspectul normativităţii prin care sunt reglementate asemenea raporturi. De cele mai multe ori, aceste raporturi sunt evaluate prin modul în care organizaţiile ţin seama de drepturile juridice şi sociale şi, mai ales, de modul cum sunt respectate aceste drepturi, în conformitate cu reglementările juridice. Pentru a înţelege mai bine esenţa acestei teorii, vom da un exemplu, şi anume angajarea pe un loc de muncă a unui individ pe bază de contract şi nu la negru, fapt care i-ar diminua sau chiar nega acestuia foarte multe drepturi ce emerg din statutul său de angajat cu carte de muncă, şi nu de „sezonier” care prestează diverse activităţi, muncind la negru. Şi exemplele ar putea continua în toate sferele de activitate, mai ales din sectorul particular.

Unul din promotorii acestei teorii, R. Tyler, consideră că prin justiţia socială se analizează „originea sentimentelor de satisfacţie sau insatisfacţie cu veniturile referitoare la grupuri, precum şi la autorităţi şi norme de guvernare”. Vom face câteva reflecţii asupra acestei teorii prin prisma raportului dintre satisfacţia indusă de respectarea acestui criteriu al justiţiei sau al dreptăţii sociale, cum ar mai putea fi denumit acesta.

Mai întâi de toate, desprindem faptul că această teorie are un suport interpretativ afectiv, emergent unei cauzalităţi preponderent materiale, concretizate în principal în satisfacţia activităţii desfăşurate în raport cu veniturile. Din păcate o asemenea satisfacţie legată de îndeplinirea echitabilă a drepturilor şi îndatoririlor ce i se cuvin fiecărui angajat din partea angajatorilor, pe fondul acestor principii ale echităţii şi responsabilităţii sociale, este tot mai diminuată, de cele mai multe ori fiind încălcată normativitatea şi implicit răspunderea şi responsabilitatea în dauna unor câştiguri şi satisfacţii materile-financiare mai mari. Desigur, respectarea normativismului organizaţional şi societal, presupune o anumită politică salarială, concordantă cu anumite principii de drept şi de factură morală, şi care, de cele mai multe ori (din cauza unei stări anomice naţionale, coroborată cu receptivitatea scăzută din partea managerilor a unor drepturi legate de individ sau de microclimat), conduc la unele incidente şi insatisfacţii din partea salariaţilor, afectând climatul

41

psihosocial şi randamentul în muncă – serviciile prestate de aceştia. Injustiţie socială poate fi considerată şi atitudinea diferenţiată şi discriminatorie a managerilor faţă de unii salariaţi în raport cu alţii, pentru unii fiind „mumă” iar pentru alţii „ciumă”, fiind promovat principiul nepotismului şi favoritismului, şi nu cel al justiţiei şi echităţii sociale.

Psihosociologul Jean Kellerhals (1988) a identificat criteriile după care se face repartiţia resurselor (beneficiilor) în societăţile moderne, printre care a desprins:

- meritul (alocare proporţională drepturilor şi avantajelor de care se bucură unii în raport cu mărimea contribuţiilor acestora);

- statusul social (repartizarea pe funcţii şi deţinerea respectivei poziţii ierarhice în raport cu nivelul competenţelor şi autorităţii de care dispune individul respectiv în funcţia (statusul deţinut), adică de capacitatea managerială şi de exercitarea rolului);

- nevoile (luarea în calcul a utilităţii pentru societate a contribuţiilor fiecăruia);

- prevederile contractuale (respectarea acordului consimţit de ambele părţi).Desigur, pot fi luate în considerare şi alte criterii prin care poate fi evaluată

această paradigmă a echităţii sociale, unele dintre ele le vom prezenta într-un alt capitol al lucrării, atunci când vom analiza grupurile şi climatul psihosocial.

Din punct de vedere teoretic, justiţia socială cunoaşte mai multe forme de manifestare. Una dintre acestea este „justiţia distributivă” (distributive justice), aceasta fiind forma care se referă la percepţia şi evaluarea de către indivizi a regulilor şi criteriilor în raport cu care se face repartizarea resurselor. După Morton Deutsch (1975), această formă de manifestare a justiţiei sociale ar dispune de trei componente:

- principiile pe baza cărora se alocă resursele; - sistemul ce reglementează alocarea resurselor;- rezultatele repartizării resurselor.Se poate observa că acest criteriu al justiţiei sociale, prin formele sale de

manifestare evidenţiate, transcende, de regulă, organizaţia sau colectivitatea aparţinătoare, punându-şi amprenta asupra sa, sistemul (întregul), şi nu părţile, având un preponderent caracter holistic. Depinde de bugetul alocat, şi în funcţie de acesta, de modul de repartizare cât mai echitabil, în raport cu criteriile enunţate de această teorie, şi mai ales de cea a teoriei echităţii, asupra căreia vom face referinţă într-un alt context analitic. Şi aceasta deoarece, aşa cum sub raport paremiologic (paremiologia fiind considerată disciplina ştiinţifică care studiază proverbele – înţelesul şi resorturile hermeneutice ale acestora), spune proverbul românesc „de unde nu-i, nici Dumnezeu nu cere”.

Pe lângă forma enunţată şi analizată de către autorul citat, mult mai importantă este forma „distribuţiei procedurale” (procedural justice). Prin justiţia procedurală, oamenii evaluează nu doar volumul resurselor alocate, ci şi

42

procedeele, regulile şi legile (regulamentele interne) după care se realizează distribuirea acestor resurse. Pentru concreteţe, ne vom referi la salariul de merit sau la alte gratificaţii ce ţin de dreptul angajaţilor şi de criteriul justiţiei sociale, prin cele două forme prezentate, printre care ultima este cea care oferă satisfacţie sau insatisfacţie angajatului, în raport cu aceste proceduri, care din păcate nu întotdeauna sunt respectate, creând mai multe insatisfacţii şi frustrări decât un climat psihosocial sănătos.

Exemplificările din sistemul sănătăţii sunt uşor de regăsit. Dintr-o asemenea perspectivă evidenţiem inechitatea economică şi financiară, concretizată prin salariile discriminatorii ale cadrelor medicale, în raport cu nivelul pregătirii şi al responsabilităţii profesionale şi sociale a acestora, aducându-se în sprijin ca argumente demonstrative aşa-numitele „plăţi tăcute”, obiectivate prin unele venituri obţinute în mod tolerant, cu consimţământul şi recunoaşterea celui care acordă asemenea plăţi în raport cu prestaţia şi calitatea actului medical, diferite de ceea ce medicul pretinde pentru complexitatea actului medical săvârşit. Se subînţelege că aceste plăţi tăcute (mutual împărtăşite) nu sunt sinonime nici cu mita şi, cu atât mai puţin, cu acea co-plată, care se preconizează să se introducă în sistemul sănătăţii, pot induce o imagine deontologică defavorabilă în planul profesiilor medicale, multe cadre medicale putând devenii victime ale unor asemenea practici mai puţin „ortodoxe”, mutual împărtăşite, chiar recunoscute uneori, ceea ce nu este sinonim cu mita sau orice act comun corupţiei, asemenea practici putând fi interpretate şi asociate oricărui comportament deviant şi delincvent, de malpraxis sau de culpă comisivă sau omisivă, predispunând şi expunând corpul medical oprobiului public sau unor sancţiuni ce pot culmina cu privarea de libertate a celor care le este probată vinovăţia.

Teoria alegerii raţionale (Rational choice theory)Dacă sub aspect sociometric, oamenii pun la baza alegerii dimensiunea

preferenţială de factură afectivă-sociometrică (cf. L. Moreno), teoria alegerii raţionale, aşa cum este denumită, pune mare accent în alegeri şi preferinţe pe criteriul raţional, şi nu pe cel de ordin socio-afectiv, neexcluzându-l însă în totalitate pe acesta din urmă. Se fondează pe presupunerea în conformitate cu care oamenii obişnuiţi sunt capabili ca, estimând costurile şi beneficiile, să aleagă varianta de acţiune optimă în vederea atingerii scopurilor lor. Aşa cum precizează psihosociologul român Petru Iluţ, în cunoscuta „Enciclopedie de psihosociologie”, coordonată împreună cu psihosociologul Septimiu Chelcea, „teoria alegerii raţionale are ca principale surse ideatice raţionalismul, neobehaviorismul (B.F. Skiner) şi teoria schimbului social (G. Homans), fiind circumscrisă în paradigma mai largă costuri-beneficii, deci a abordării conduitei umane prin modelul microeconomic”. Este o teorie cu un pronunţat caracter pluridisciplinar, fundamentându-se pe elemente de ordin preponderent

43

pragmatic, criteriul principal fiind cel al eficienţei şi satisfacţiei materiale şi nu de altă natură. Dacă am corela această teorie cu unele teorii economice şi politice, atunci am putea face precizarea că teoria alegerii raţionale este adaptată şi adecvată teoriilor liberale şi neoliberale, fiind specifică economiilor de piaţă, şi nu celor cu un pronunţat caracter social democrat, bazate pe promovarea valorilor cu caracter sociocentric şi nu antropocentric.

Exemplele din sistemul sănătăţii vizează criteriul eficienţei, promovat de unii manageri din sistem ce pun mai mult accent şi valoare pe resursele financiare decât pe cele umane, în ultimă instanţă faţă de viaţă, ignorând faptul că medicul este „aservit” profesiei sale, dincolo de oricare alt interes sau subordonare, venind în sprijinul salvării vieţii omeneşti, care este mai presus de orice derivat şi produs raţional. Economiile financiare, de la benzină şi ambulatoriu, până la dotarea cu cea mai înaltă tehnologie, know-how, care menţin pe posturi mulţi manageri din sistemul sanitar, prejudiciază în primul rând calitatea actului medical, şi nu, în ultimă instanţă, profesia medicală, profesie care din păcate devine tot mai devalorizată în plan perceptiv şi evaluativ.

Teoria grupului de referinţă (Reference group theory)Teoria în cauză a fost formulată de sociolog american, Robert K. Merton,

în lucrarea devenită deja clasică, „Social Theory and Social Structure” (1949). Lucrare are la bază interpretarea datelor din cercetările întreprinse şi cuprinse în celebra lucrare „The American Soldier” (scrisă de un colectiv, avându-l ca principal autor pe S.A. Stouffer, publicată după cel de-al Doilea Război Mondial, în ciclul „Studies in Social Psycholoy in World War II”.

Alături de grupul de apartenenţă, conceptul de grup de referinţă a fost utilizat pentru prima dată în anul 1942, de către Herbert H. Hyman, în lucrarea „The Psichology of Status”. Conform acestei teorii, indivizii nu se compară numai cu persoanele asemănătoare lor din grupul de apartenenţă, ci şi ca membrii altor grupuri la care doresc să se afilieze. În România postdecembristă, un exemplu concludent îl reprezintă fenomenul traseismului politic, când şi unde cei care vor să migreze de la un partid la altul asimilează cultura organizaţională politică de la acel partid, manifestându-se prin prisma acelor interese, disimulând interesul în raport cu grupul de apartenenţă. Un asemenea cameleonism este regăsit şi în alte grupuri şi organizaţii, de cele mai multe ori indivizii comportându-se în raport cu nivelul aspiraţional şi cu expectanţele proiectate, şi în mai mică măsură cu realitatea imediată, fiind circumscris psihocomportamental unui asemenea orizont al aşteptărilor. De aici şi unele tendinţe nonconformiste, frustrări de ordin profesional şi social, mai ales în rândul absolvenţilor de studii superioare care nu-şi profesează meseria pentru care s-au pregătit, fiind nevoiţi să „migreze” spre alte domenii, care reclamă cel mult o asemenea diplomă de studii.

44

Exemplificăm în cadrul sistemului sănătăţii asemenea fenomen prin tendinţa de abandon a carierei medicale a unor absolvenţi ai învăţământului medical, abandon cauzat în mare parte de lipsa locurilor de muncă potrivit nivelului pregătirii şi al competenţelor care le autorizează şi legitimează profesia medicală, şi care sunt nevoiţi fie să abandoneze această carieră, fie, în cel mai fericit caz, să migreze în străinătate, unde vor putea să-şi desfăşoare această profesie pentru care au investit atâta efort intelectual şi financiar. Cei mai mulţi studenţi nutresc acest sentiment al frustrării, nemulţumirii şi insatisfacţiei încă de pe băncile facultăţii, visul migrării spre alte grupuri de referinţă, fie în ţară, fie în străinătate, devenind pentru cei mai muţi o alternativă şi modalitate opţional-motivaţională.

Teoria suportului social (Social support theory)Este teoria care pune un accent mai mare pe nivelul interpersonal, situându-

se într-o relativă opoziţie cu teoria grupului de referinţă. De unde rezultă că această teorie pune un accent mai mare pe suportul grupului de apartenenţă şi nu pe cel virtual, de referinţă, oamenii resimţind nevoia unui asemenea suport socio-afectiv la nivelul grupului (structurii sociale aparţinătoare). Într-o societate anomică şi haotică, suportul social, moral şi mai ales existenţial - material al oricărui individ este grupul de apartenenţă, în mod deosebit familia şi locul de muncă. De aici nevoia de solidaritate şi coeziune în cadrul acestor structuri, în dauna unei fluctuaţii atitudinale şi psiho - comportamentale.

În sistemul sănătăţii poate fi validată această teorie cu rezultatele unor studii psihosociale care au stabilit corelaţii semnificative între această variabilă independentă şi unele variabile dependente, cum ar fi riscul de deces şi moralitatea crescută sau scăzută. Astfel, J. S. House şi colaboratorii săi (1988), au estimat că riscul de deces al persoanelor vârstnice care nu au un suport social (nu întreprind relaţii interpersonale) este mai mare decât al fumătorilor. Alte cercetări psihosociologice se asociază cu o stare de sănătate bună şi cu o rată de mortalitate scăzută. De unde rezultă această funcţie suportivă a climatului psihosocial şi a relaţiilor interpersonale, intra şi extragrupale, în menţinerea sănătăţii şi a speranţei de viaţă sau, în sens invers, putând conduce la creşterea ratei mortalităţii.

2.1.2. Abordarea la nivel de grup

Dacă la nivel interpersonal aceste teorii vizau mai mult individul, cele de la nivelul grupului transcend individul şi/sau indivizii, făcând referinţă la unele fenomene psihosociologice de la nivelul grupului. De aceea problematica grupului este fundamentală în domeniul acestei ştiinţe de interferenţă, grupul influienţând în foarte mare măsură comportamentul şi trăirile indivizilor,

45

dispunând de o viaţă şi sintalitate – personalitate distincte faţă de alte grupuri. Fiecare individ aparţine unui grup prin care supravieţuieşte şi se socializează, unele influenţând pozitiv individul, iar altele negativ. O serie de teorii explică dintr-o perspectivă sau alta schimbarea comportamentului indivizilor în situaţia de grup, printre care mai relevante ar fi cele pe care le vom analiza în continuare.

Teoria facilitării sociale (Social facilitation theory)Este teoria anticipată de psihologul american Norman Tripllett, în anul

1898, şi este elaborată de psihosociologul Robert B. Zajonk, în anul 1965. Această teorie evidenţiază faptul că sporirea performanţei indivizilor este corelativă cu solidaritatea, coeziunea şi sinergia grupului, ca principale proprietăţi ale grupurilor mici. Adică acţiunea indivizilor în grup, unul în prezenţa celuilalt, este mai productivă decât acţiunea individuală. Aşa cum am anticipat, formalizarea teoretică a facilitării sociale îi aparţine lui Robert B. Zajonc, acesta fiind acela care a descoperit faptul că „facilitarea socială este prezentă şi la nivel infrauman”, adică atât la nivel grupal, cât şi personal.

O asemenea teorie este validată şi în cadrul sistemului sănătăţii, putând fi exemplificată prin spiritul solidarităţii care se resimte mai ales atunci când sunt exprimate unele revendicări comune din partea corpului medical. Desigur, solidaritatea poate induce atât efecte pozitive, cât şi negative sau, în cazuri nedorite, efecte perverse, cum ar fi şi acest fenomen de care ne vom ocupa în continuare.

Teoria frânării sociale (Social loafing theory)Aşa cum anticipam, această teorie se opune teoriei „facilitării sociale”,

fiind emergentă unor experimente realizate de inginerul agronom francez, Max Ringelmann, în anul 1880. Acesta a observat că, atunci când ai de realizat o sarcină în comun, performanţa creşte, dar nu direct proporţional cu numărul celor implicaţi. Acelaşi curios inginer a constat că acea sintagmă românească „unde-s doi puterea creşte”, nu este pe deplin validată de realitate, ci dimpotrivă, acolo unde sunt mai mulţi agenţi, apare acel fenomen al „lenei sociale”, adică fiecare individ îl lasă pe celălalt să depună un efort mai mare. Acest experiment social l-a parcurs şi societatea românească atunci când în cadrul economiei socialiste prima formă de organizare şi remunerare a muncii prin intermediul aşa-numitului „acord global”, adică acolo unde munca era normată global şi nu în mod individual, şi unde prima principiul cointeresării colective şi nu cel al cointeresării individuale, efortul fiind motivat în raport cu remuneraţia colectivă şi nu cea individuală. În anul 1970, Bibb Latane şi John M. Darley au explicat acest fenomen de grup prin „difuziunea responsabilităţii” (bystander apathy) sau prin ceea ce, în limbajul deja cunoscut, desemnăm prin declinarea competenţei şi autorităţii, alterând în ultimă instanţă statusul şi rolul

46

social al indivizilor din cadrul grupului de apartenenţă, problematică la care vom reveni la alt capitol al lucrării.

În mediul medical, frânarea socială, comună inerţiei în plan acţional şi motivaţional, şi al lentoarei, poate fi exemplificată prin dezinteresul unor cadre medicale în pregătire şi apelul „constant” la rutină şi experienţă, coroborate cu lipsa asertivităţii şi solicitudinii, toate conducând la un indice ridicat al ratei morbidităţii şi mortalităţii, pe fondul unei reprezentări sociale negative asupra profesiei şi instituţiilor medicale din sistemul sănătăţii.

Teoria contagiunii (Contagious theory) Această teorie psihosocială este anticipată în psihosociologie de către unul

dintre fondatorii acestei ştiinţe, Gustave Le Bon. Prin teoria contagiunii este formulat faptul observabil în conformitate cu care, în situaţia de mulţime, se manifestă aşa-numita „lege a unităţii mintale”, datorită fenomenului de „contagiune mintală”, ceea ce face ca participanţii să gândească, să simtă şi să acţioneze la fel. Dar aşa cum am arătat deja, în conformitate cu teoria frânării sociale, nu întotdeauna grupul stimulează eficienţa şi performanţa lui şi ale individului, contagiunea putând fi atât pozitivă, cât şi negativă.

Fenomenul contagiunii poate fi regăsit în mediul medical în orice structură psihosocială şi socială în care coabitează mai mulţi indivizi, de regulă bolnavi, la care sistemul imunitar este mult diminuat de stresul instituţional şi cel al bolii de care suferă, şi unde efectul contagiunii, pe fondul anxietăţii şi temerii accentuate, devine tot mai accentuat. Spre exemplu, într-un salon în care au decedat mai mulţi bolnavi (nu neapărat cel de reanimare ), se poate crea un asemenea fenomen al contagiunii emoţionale, putând culmina cu stres sau panică, agravând cel puţin din punct de vedere psihic boala colegilor de salon. De aceea mediul spitalicesc nu este optim în vederea însănătoşirii fără anumite traume de ordin psihologic, fapt ce-i face pe cei mai mulţi bolnavi să se externeze cât de repede este posibil, fiind un mediu frustrant şi stresant.

Teoria deindividualizării (Deindividuation theory) Este teoria care pune un accent mai mare pe influenţa negativă a grupului

asupra individului, influenţă concretizată în diminuarea conştiinţei de sine a indivizilor în situaţia de mulţime, şi nu neapărat de grup organizat, bine structurat din punct de vedere psihosocial şi normativ-axiologic. Alături de psihologul francez, Gustave le Bon, prin lucrare intitulată în mod sugestiv „Psihologia mulţimilor”, o contribuţie principală la fundamentarea acestei teorii a avut-o psihosociologul american Pilip G. Zimbardo (1969), care a analizat comparativ individualizarea, raţiunea şi ordinea, în opoziţe cu deindividualizarea, impulsurile şi haosul. Cercetările psihologice asupra impactului grupului, prin intermediul socializării negative şi discordante, au ajuns la concluzia că deindividualizarea are consecinţe negative - indezirabile,

47

consecinţe care constau în reducerea standardelor morale şi, ca atare, în slăbirea controlului asupra comportamentelor nonconformiste şi chiar agresive. De unde rezultă că orice lider de grup trebuie să elaboreze asemenea strategii psihosociale şi de conducere, în aşa fel încât grupul să se constituie într-un suport socio-afectiv pentru individ, şi nu într-un factor distorsionant sub raportul menţinerii identităţii personalităţii membrilor aparţinători.

Exemplificăm acest fenomen din sistemul sănătăţii prin climatul psihosocial regăsit în aceste structuri aparţinătoare, cum ar fi spitalul, precum şi în alte instituţii totale (penitenciarele, instituţiile militare în general), instituţii în care este ampificată deindividualizarea şi depersonalizarea, cei mai mulţi indivizi (pacienţi) confruntându-se cu un asemenea fenomen alienant, fiindu-le diminuată şi chiar alterată, uneori, conştiinţa şi imaginea de sine, la fel şi gândirea pozitivă şi optimismul, influenţând în mod negativ starea de morbiditate, fiindu-le accentuată boala, în loc să fie ameliorată.

Teoria identificării (Identification theory) Elaborată de Herbert Kelman (1961), teoria identificării este circumscrisă

unei problematici mai complexe ce aparţine domeniului psihosocial, şi anume problematicii influenţei sociale. Ca fenomen psihosocial, identificarea este definită ca o interacţiune dintre două subiecte şi/sau dintre un individ şi mediul social, pe care individul se proiectează - deschide către ceilalţi, încorporându-şi atributele altor persoane sau ale grupului, regăsindu-se în acesta, manifestând în acest sens un comportament similar modelului asimilat şi cu care se identifică. Identificarea este aşadar mecanismul psihologic inconştient prin care un individ îţi modelează conduita spre a semăna cu o altă persoană sau chiar cu un anumit model al unui lider (superior) sau, dimpotrivă, în cazul socializării negative şi discordante, cu un model negativ – distructiv – din punctul de vedere al influenţei exercitate asupra celui care imită şi rămâne influenţat.

În analiza întreprinsă asupra influenţei sociale, autorul citat desprinde trei tipuri:

a) internalizarea bazată pe credibilitatea sursei; b) identificarea generată de atractivitatea sursei; c) complianţa bazată pe puterea de recompensare şi de sancţionare a celui

care comunică, în mod deosebit a celor cu un status social ridicat, cum ar fi patronii de azi sau alţi superiori din ierarhia organizaţională, lipsiţi, de regulă, de tactul psihosocial în domeniul comunicării, adoptând un stil de conducere preponderent autoritar.

Această problematică legată de fenomenul identificării s-a dezbătut şi în lucrarea „Paradigmele şi mecanismele puterii. Kratologia - o posibilă ştiinţă despre putere”, insistând mai mult asupra fenomenului identificării din mediul politic, acesta putându-se constitui într-un mijloc de influenţă în planul altui fenomen psihosocial, cel al ilegitimării politice, mai ales atunci când liderul

48

politic este înstrăinat – nu se identifică cu interesele grupului care îl reprezintă, fiindu-i diminuată legitimitatea politică şi implicit autoritatea.

Desigur, această teorie poate fi extrapolată în orice mediu social, prin ea putându-se explica unele disfuncţii de la nivel grupal prin prisma personalităţii individului, de regulă a liderului. În acest sens, psihosociologul american, S. E. Asch, desemnează, prin fenomenul identificării, acea persoană care are o identitate pentru sine însăşi şi alta pentru alţii, sau chiar diferită faţă de unul sau altul, în mod discriminator şi în funcţie de interesul manifestat al liderului sau a oricărei alte persoane. A dispune de o anumită identitate implică, în afară de faptul că ştiu cine sunt ca persoană, faptul că şi ceilalţi mă cunosc ca fiind aceeaşi persoană relativ identică cu imaginea de sine a propriei persoane.

De aici rezultă faptul că identitatea este produsul şi conştiinţa de sine care, la rândul ei, se dezvoltă în unitate cu o altă formă a conştiinţei, conştiinţa celorlalţi, putând conduce la fenomenul analizat deja, cel al deindividualizării şi alterităţii şi care, în ultimă instanţă, corespunde cu exprimarea individului mai mult prin alţii şi pentru alţii, decât prin el însuşi, de unde altruismul şi comportamentul prosocial, alienându-se în mare parte de propria-i personalitate. Această „fugă de sine” induce de cele mai multe ori efecte negative, culminând cu pierderea intimităţii şi a înţelegerii propiului Eu - sine (self), care poate degenera în fenomene precum angoasa, anxietatea şi depresia. Totodată, prin intermediul alterităţii, ca reacţie simplă de furie sau mânie se ajunge la un sentiment mai complex, cel de ură, care conduce spre răzbunare, presupunând existenţa conştiinţei de altul şi care este în fond alteritatea. Fenomen prin care se proiectează vinovăţia individului altei sau altor persoane, transferându-se responsabilitatea acestuia în sfera responsabilităţii celorlalţi, asumându-şi însă drepturile acestora prin prisma intereselor personale şi a iresponsabiltăţii manifestate în raport cu atribuţiile de status şi rol. Asemenea diminuare a responsabilităţii conduce la un cerc vicios, în ultimă instanţă la fenomenele de identificare şi alteritate, şi la care am făcut deja referinţă, urmând să analizăm fenomenul identităţii sociale, exprimat prin teoria care urmează.

Acest fenomen devine foarte transparent în mediul medical, prin socializarea profesională şi organizaţională şi, mai ales, prin tendinţa de identificare cu ceea ce putem numi a fi un model psihocomportamental - brand în acest domeniu, şi care încorporează ansamblul atribuţiilor, capacităţilor, competenţelor şi responsabilităţilor ce le presupune un asemenea model profesional. Chiar dacă induce şi unele efecte negative, culminând cu celălalt fenomen analizat – cel al deindividualizării şi alienării –, fenomenul identificării în mediul medical, prin valorile de grup promovate, întăreşte şi consolidează un alt fenomen de grup, cel al integrării şi coeziunii psihosociale, asupra căruia vom insista în alt capitol al acestei lucrări.

Teoria identităţii sociale (Social identy theory)

49

Spre deosebire de teoria grupului de referinţă, această teorie pune un accent mai mare pe sentimentul apartenenţei şi implicit a grupului de referinţă şi se aplică în analiza relaţiei dintre „noi” şi „ei” (alt raport decât cel promovat în campania electorală în alegerile parlamentare din anul 2008, când şi unde între aceste grupări se instituie un raport exclusivist disjunctiv). Psihosociologul britanic Henri Tajfel şi colegii săi (1971) explicau teoria identităţii sociale, prin prisma paradigmei grupului minimal, teorie care exprimă faptul că indivizii au tendinţa de a favoriza grupul din care fac parte, fiind mai aproape de teoria facilitării sociale şi a productivităţii grupului, ca proprietate a grupului, alături de altă proprietate asupra căreia vom insista în alt capitol, sinergia grupului. În urma unor observaţii atente s-a ajuns la următoarea judecată ipotetică, şi anume că dacă indivizii ajung la concluzia că apartenenţa la grup conduce la un sentiment puternic al stimei de sine, atunci ei adoptă cel puţin trei strategii: strategia părăsirii grupului (mecanism explicat şi prin teoria grupului de referinţă şi a fluctuaţiei statusului şi rolului), strategia de redefinire a situaţiei sau strategia competiţiei pentru schimbarea situaţiei grupului (cf. Tajfel, 1987). O asemenea teorie, prin care se încearcă un răspuns pertinent la întrebarea Cine eşti tu? are la bază, după cum anticipam, conceptul de sine (self concept), concept care sub raport epistemologic, desemnează „totalitatea gândurilor şi simţămintelor unui individ care se referă la el însuşi ca obiect” (cf. Rosenberg, 1989, apud S. Chelcea, op cit., 2008, lucrare în care este dezvoltat acest concept de bază al psihosociologiei).

Un asemenea fenomen este regăsit în mediul medical, putându-l exemplifica prin sentimentul apartenenţei individului la grupul - profilul, specializarea în care s-a specializat fiecare cadru medical, sentiment care poate influenţa coeziunea şi solidaritatea de breaslă, într-o asemenea situaţie corpul medical asimilând în mare măsură normele şi valorile promovate de cultura organizaţională din structurile sistemului sănătăţii.

Teoria gândirii de grup (Groupthink theory)Teoria gândirii de grup a fost fundamentată de Irving L. Javins, în lucrarea

cu acelaşi nume „Groupthink. Psychology Today”, apărută în anul 1971, continuată ulterior cu lucrarea apărută în anul 1982 „Groupthink: Psychology Studies of Policy Decision and Fiascos”. Este teoria prin care se explică ineficienţa deciziilor luate de grupuri în condiţiile coeziunii puternice a grupului, a izolării lui, a ignorării analizării altor soluţii alternative, a leadershipului directiv, a stresului, a convingerii că s-a ajuns la cea mai optimă soluţie prin decizia luată de grup, dar care de fapt nu era decât decizia şefului susţinută de acel grup. Principala cauză a gândirii de grup este coeziunea excesivă a cestuia datorită adoptării unor atitudini de grup conformiste, până la docilitatea şi declinarea responsabilităţii individuale, datorată, în primul rând, deficienţelor structurilor de bază ale grupului (insularizarea grupului, lipsa

50

tradiţiei unei conduceri imparţiale, lipsa regulilor de luare a deciziilor, omogenitatea membrilor grupului, ideologia şi cultura de grup) şi, în al doilea rând, contextul concret în care se iau deciziile (stresul ridicat propus de factorii externi, lipsa dorinţei de a căuta o soluţie mai bună decât cea propusă de lider, stima de sine scăzută a membrilor grupului indusă de eşecurile recente.

Un asemenea concept şi o asemenea teorie deriva din limba engleză, groupthink, fiind tradus în limba română prin ceea ce desemnăm, prin teoria în cauză, gândirea de grup. În esenţă este acel fenomen de grup ce exprimă şi caracterizează proprietatea grupului printr-o tendinţă puternică de căutare a acordului între membri, având efecte negative asupra eficienţei deciziilor luate în grup, pe acest motiv deciziile fiind de cele mai multe ori în mod unipersonal de către lider.

Groupthink-ul este un fenomen psihosocial însoţit de alte efecte produse, cum ar fi: iluzia invulnerabilităţii, supraîncrederea, credinţa şi justeţea cauzei, minimalizarea adversarului, tendinţa exagerată de asumare a riscului. Ca fenomen psihosocial groupthink-ul poate să apară în orice grup decizional, nu numai în viaţa politică, ci şi în alte sfere de activitate, precum ar fi: industria, marketingul sau în organizaţii publice. Înclinăm să credem că în nopţile şi zilele fierbinţi ale evenimentelor din decembrie, în luarea deciziilor, cei care au luat asemenea hotărâri s-au confruntat cu un asemenea fenomen de grup, fenomen care din păcate a indus mai multe efecte negative, deciziile nefiind întotdeauna unitare, acceptate şi eficiente.

Legat de acest fenomen şi teoria emergentă la care facem şi noi referinţă, trebuie subliniat faptul că prin intermediul acestui fenomen şi proprietăţi de grup, nu se ţine seama de principiul luării deciziilor în grup pe baza interacţiunii membrilor, ci mai mult de consensul unanim al grupului în raport cu decizia liderului şi a declinării competenţei decizionale a membrilor acestuia.

Un alt psihosociolog, Stoner, a constatat că există o mai mare probabilitate ca indivizii în grupuri să ia hotărâri riscante decât atunci când acţionează singuri, şi nu prin aşa-numitul fenomen al „difuziunii responsabilităţii”, fenomen care constă în declinarea competenţelor şi responsabilităţilor liderului, fiind influenţaţi mai mult în luarea deciziei prin mecanismele imitaţiei, contagiunii şi consensului atitudinal decât prin participare competentă şi responsabilă. În conformitate cu această teorie şi cu acest fenomen, indivizii trebuie să-şi asume fiecare responsabilitatea, ceea ce impune ca liderul, în acest caz, să-şi mobilizeze subalternii, şi nu numai să-i domine prin autoritatea impusă şi asumată. De asemenea, liderul nu ar trebui să urmărească numai consensul grupului şi presiunea în vederea conformării, care aşa cum afirmau Callaway şi Esser, conduc la decizii mai puţin creatoare şi, am spune noi, chiar mai puţin responsabile. Într-o asemenea situaţie, membrii grupului îşi pot cenzura propriile idei pierzând valoarea perspectivelor prin contribuţia fiecărui membru şi a responsabilizării lor.

51

Rezultă că groupthink-ul este un fenomen care o dată dezvoltat în grup, alterează desfăşurarea procesului decizional, împiedicând grupul să beneficieze de contribuţia gândirii autonome a membrilor săi. După cum se poate deduce, acest fenomen este specific grupurilor închise, care au ca lideri indivizi ce promovează un stil de conducere preponderent autoritar şi nu democratic. În vederea creşterii eficienţei şi optimizării deciziilor grupului, a menţinerii unei atmosfere plăcute în grup, Janis propune unele soluţii şi modalităţi în vederea creşterii satisfacţiei şi eficienţei grupului, proprietate asupra căreia vom insista în altă parte a lucrării.

Sistemul sănătăţii, ca mediu în care actul medical se desfăşoară preponderent în echipă, oferă multiple exemple în planul actului decizional, mai ales atunci când trebuie să se ia decizii de grup, şi nu în mod unilateral, de la nivelul celor mai orizontale structuri medicale, până la cele mai înalte ierarhii din cadrul sistemului medical, oricând consultarea şi informarea putând fi mai eficiente decât conducerea unilaterală şi exclusivistă, prin decizii unipersonale şi nu de puţine ori în spirit autocratic. Este suficient să analizăm deciziile unipersonale ale ministrului sănătăţii, în afara consultării subalternilor, pentru a ne putea da seama de efectele induse în sistem, iar prin analogie la fiecare structură (departament) de către şeful acestora, fără a consulta specialiştii, orice decizie având şi implicând informaţii cu caracter inter şi pluridisciplinar.

2.2. Teoriile trebuinţei de înţelegere a sinelui şi a altora: teoriile gestaltiste şi cognitiviste

A doua mare categorie de probleme analizate de această disciplină de interferenţă, psihosociologia, este circumscrisă teoriilor ce fac referinţă la trebuinţa percepţiei sinelui şi a celorlalţi cu care interacţionează individul. Aşadar, aceste teorii pleacă de la necesitatea oamenilor de a se înţelege pe sine şi de a-i înţelege pe ceilalţi. În acest sens se pleacă de la asumţia că sinele individului, selful, nu poate fi înţeles – autoevaluat – decât prin raportare cu sinele celorlalţi indivizi cu care relaţionează, de unde o asemenea trebuinţă de autoevaluare a sinelui individual şi de evaluare a sinelui comun, colectiv. Pe acest fond al necesităţii autoevaluării şi evaluării sinelui, Susan T. Fiske (2001) grupează aceste teorii sub eticheta „teoriilor gestaltiste şi cognitiviste”, adică acele teorii care fac referinţă la formă (în limba germană, gestalt însemnând formă), teoriile cognitiviste avându-şi originea în gestaltism, curent psihologic iniţiat de psihologii germani Max Wertmaier, Wolgang Kohler şi Kurt Koffka, la sfârşitul secolului IXX şi începutul secolului XX. Dar nici psihologia gestaltistă (Gestalt psichology) nu a apărut de la sine, ci a apărut, ca de altfel toate curentele psihologice şi nu numai, ca o reacţie la orientarea behavioristă, axându-se pe identificarea patternurilor de bază, adică pe modelele, formele de

52

bază din gândirea indivizilor, precum şi pe relaţiile interpersonale şi intergrupale, conferind acestor teorii un profund caracter psihosociologic.

Unul dinte cei mai mari psihologi, Kurt Lewin, influenţat de gestaltist (câmpul psihic originându-se în Koffka, prin acel „câmp perceptiv”), a creat conceptul de „câmp psihosocial”, concept circumscris sub raport epistemologic „teoriei câmpului”, prin care sunt explicate interacţiunile persoanelor pe fondul unor forţe interne şi externe, asemenea forţelor fizice din câmpul de forţe, paralelogramul forţelor. K.Lewin a reuşit să prezinte acest concept psihosociologic printr-o formulă matematică, sub forma: C = f (P, M), unde prin (C) este desemnat comportamentul individului, care este o funcţie (f) a interacţiunii personalităţii (P) cu factorii de mediu (M).

Revenind la problematica propriu-zisă, cea legată de self, considerăm că este necesar şi oportun, totodată, să facem câteva precizări de ordin epistemologic asupra acestei importante problematici psihosociologice. Şi aceasta cu atât mai mult, cu cât problematica selfului, capitalului de imagine, se constituie în prezent una din cele mai importante probleme ale psihologiei şi psihosociologiei, existând, după cum vom vedea, teorii specifice în acest sens. Teorii care vizează trebuinţele legate de self şi teorii ce vizează îmbunătăţirea imaginii de sine, selful nefiind perceput doar ca imagine fizică - exterioară, ci ca imagine a sinelui, cu tot ce comportă personalitatea, şi a cărei interfaţă cu ceilalţi este selful. Părerea noastră despre noi înşine, dusă din păcate uneori până la paroxism, specific fiind narcisismul, se numeşte self.

Dacă noi credem că suntem „deştepţi”, fără să devenim paranoici, sau că suntem „proşti”, prin prisma comparării cu cei din jur, şi a exagerării acestei păreri în raport cu unele eşecuri din viaţă, înseamnă că dispunem de o anumită imagine de sine, imagine care trebuie ajustată, echilibrată în raport cu tendinţele de exagerare în autoevaluările făcute asupra imaginii despre noi. În cadrul imaginii de sine intră şi trăsăturile de caracter, pozitive sau negative, stările interioare, de asemenea, exagerate uneori prin caracterul lor extremist, temperamentul etc., ca trăsături autevaluate ale personalităţii. În al său „Dicţionar de sociologie” (2003, citat de S. Chelcea în op. cit.), Marchall Gordon arăta că selful „scoate în relief capacitatea reflexivă a fiinţelor umane de a se percepe pe ele însele ca obiecte ale propriei gândiri”. Într-o manieră sintetică este perceput selful de psihosociologii americani citaţi de S.Chelcea, în lucrarea citată (p. 378) şi în conformitate cu care conceptul de self sau conceptul de sine este reprezentat de „totalitatea informaţiilor despre sine stocate în memorie”. O analiză amănunţită asupra imaginii de sine, a selfului, este bine realizată de autorul român citat în lucrarea „Psihosociologie..” (pp. 377-398), aşa că nu vom insista asupra altor detalii teoretice, în cele ce urmează analizând teoriile trebuinţei de înţelegere a sinelui şi a altora, urmând ca într-o

53

secvenţă ulterioară să facem referinţă şi la teoriile îmbunătăţirii imaginii de sine.

Din prima grupare a teoriilor, care fac referinţă la problematica selfului, imaginii de sine, aplicabile la nivel individual, interpersonal şi la nivel de grup, mai importante sunt cele gestaltiste şi cognitiviste, pe care le vom analiza şi noi în mod succint în cele ce urmează.

2.2.1. Abordarea la nivel individual

Teoria percepţiei sociale (Social perception theory) Înscriindu-se în spiritul paradigmei gestaltiste, această teorie, fundamentată

de psihosociologul american Fritz Heider, consideră faptul că oamenii tind să-şi formeze o viziune ordonată şi coerentă asupra lor înşişi (P), în cazul ecuaţiei lui Lewi, şi asupra mediului lor de viaţă (M), încercând să identifice pe acei invarianţi care le optimizează viaţa, cum ar fi cei regăsiţi în relaţiile interpersonale prin intermediul prietenilor, colegilor de la locul de muncă sau cu cei care interacţionează mai frecvent şi vecinii, şi faţă de care, sub raport sociometric, se instituie şi se manifestă o anumită atracţie biunivocă. La unii şi între unii, asemenea „câmpuri psihice” sunt mai evidente, stimulând percepţia şi interacţiunea, pe fondul unei aşa-numite „concordanţe psihice”, de regulă afectivă şi cognitivă, pe fondul unei rezonanţe de această natură, iar între alţii, dimpotrivă, o asemenea compatibilitate este mai scăzută sau chiar lipseşte, apărând ceea ce F. Heider denumeşte „neconcordanţă cognitivă”. Rezultă că, în cea mai mare măsură, autopercepţia este mai mult o percepţie socială, adică individul intră sub raport autoperceptiv sub „lupa” percepţiei sociale, de unde şi aşa-numita teorie a identităţii sociale şi a etichetării, teorii aplicate mai ales în cadrul unor comportamente deviante şi delincvente, pe fondul discriminării şi comparării sociale, problematică ce o vom analiza în continuare.

Cât de importantă este această teorie şi modul de conştientizare a ei în mediul medical, este uşor dedus, ştiut fiind faptul că acest capital de imagine devine parte componentă a actului medical, influenţând calitatea acestuia prin încrederea conferită de medic şi corpul medical, nu în ultimă instanţă de instituţie, pacienţilor. Este ceea ce în limbajul de specialitate se numeşte „imagine tangibilă” (conceptul fiind introdus de J. Collins şi J. Porras) sau în limbajul cotidian este desemnat prin reputaţie, ceea ce poate şi chiar induce efecte atât în planul individului care percepe şi evaluează o asemenea imagine tangibilă, vizând o asemenea percepţie individuală, cât şi la nivelul colectivităţii şi instituţiei din care face parte şi îşi desfăşoară activitatea acea persoană evaluată, judecată, şi prin care, pe fondul principiului analogiei, este evaluat tot corpul medical. Ne putem da seama care este imagine tangibilă sau reputaţia unei instituţii spitaliceşti unde rata mortalităţii este foarte ridicată, sau chiar unde un deces este mediatizat peste pragul normalităţii, şi unde „faima” este dusă dincolo

54

de spaţiul teritorial al respectivei unităţi în care s-a petrecut „fenomenul” mediatizat. De unde concluzia privind importanţa competenţei de specialitate, coroborată cu cea deontologică şi, mai ales, cu responsabilitatea profesională şi morală.

Asociind numele individului, instituţiei sau unei anumite categorii sociale, cum ar fi corpul medical, în cazul nostru, al magistraţilor, poliţiştilor (prin eliberarea permiselor de conducere false) sau, şi mai grav, corpului profesoral (prin confecţionarea unor diplome false), în alte situaţii, se poate deduce cât de importantă este latura deontologică şi psihocomportamentală a fiecărui individ din cadrul organizaţiei şi instituţiei pe care le reprezintă, un asemenea comportament punându-şi amprenta asupra sintalităţii - personalităţii grupului de apartenenţă şi chiar asupra categoriei socio-profesionale din care face parte.

Teoria comparării sociale (Social comparison theory)După cum rezultă din denumirea sa, această teorie pleacă de la faptul

empiric în conformitate cu care, în procesul autoevaluativ, al identităţii sinelui, unii oameni se raportează la alţii, comparându-se fizic (în cazul unor luptători, războinici, sau în vederea antamării unor relaţii interpersonale) şi, în mod deosebit, psihic, mai ales sub raportul trăsăturilor de personalitate, uneori pe fondul raportului cost-beneficiu, adică a avantajelor ce emerg unor asemenea relaţii. Primul psihosociolog care a analizat acest fenomen al comparării sociale a fost Leon Festinger, în anul 1954. Acest mare psihosociolog cognitivist a formulat următoarele postulate ale comparării sociale:

a) oamenii simt nevoia de a-şi evalua abilităţileb) unii oameni se autoevaluează, comparându-se cu alţii, mai ales dacă

lipsesc reperele obiective - standardizate sub raportul statusului şi rolului; c) în acest caz ei preferă să se compare cu cei similari lor, din punct de

vedere profesional, cu precădere în plan aptitudinal, dar şi faţă de cei cu care nu întreţin raporturi sociometrice pozitive, ca potenţiali sau reali duşmani.

Cercetările concrete au demonstrat faptul că oamenii nu se compară cu alţii numai pentru a avea o evaluare corectă, evitând subiectivismul şi narcisismul, ci şi pentru protecţia sinelui (proverbul românesc „spune cu cine te însoţeşti, ca să-ţi spun cine eşti” este edificator din acest punct de vedere), pentru a-şi menţine respectul şi stima de sine. În mod paradoxal, pentru sporirea sau menţinerea stimei de sine, de cele mai multe ori, oamenii se compară cu cei care au realizări mai reduse sau eşecuri mai mari, pe fondul unor atitudini defensive, a aşa-numitei strategii a „comparării sociale descendente” (downward social comparision (cf. Tesser, 1988, apud. S. Chelcea, op.cit.). Un asemenea fenomen este frecvent regăsit la nivelul conducerii, unde, de regulă, managerii şi liderii îşi caută consilieri „inferiori”, pentru a nu le crea stres, pe

55

fondul unui disconfort psihologic şi psihosocial, ca să nu le spunem complexe de inferioritate.

Desigur, nu întotdeauna oamenii se compară cu cei inferiori lor, subapreciindu-i, existând situaţii când prin intermediul „comparaţiei sociale ascendente”, oamenii îi imită pe cei superiori lor, pentru reuşita în viaţă şi performanţele obţinute profesional, în rândul acestor categorii fiind discipolii unor mari personalităţi (toate fetiţele doreau a fi Nadia Comănici, sau băieţii, să devină Gheorghe Hagi) sau, mai nou, fanii aşa-numitor VIP-uri, predominând cei ai curentului muzical reprezentat de manele sau de muzică uşoară prin genurile sale specifice, afiliindu-se şi empatizând cu idolii lor, de unde teoriile aferente unor asemenea atitudini şi comportamente, cum ar fi şi cea a afilierii.

La fel ca şi teoria percepţiei sociale, şi această teorie a comparării este uşor de găsit şi exemplificat în sistem medical, comparaţia şi termenii de comparaţie profesională şi socială, devenind un loc comun în profesia medicală. Uneori cu efecte benefice pentru nivelul competiţiei, atunci când competiţia şi promovarea este loială, iar alteori cu efecte negative, pe fondul orgoliilor şi a imaginii de sine supradimensionate, care excede adevărata valoare şi identitate a unor cadre medicale sau, dimpotrivă, le poate fi diminuată în raport şi funcţie de „imaginea tangibilă” a instituţiei din care fac parte acestea.

Teoria afilierii (Affilation theory) O asemenea teorie rezultă din structura trebuinţelor prezentată de Maslow

prin bine-cunoscuta „piramidă a trebuinţelor”, în a cărei structură, trebuinţele de afiliere ocupă un loc ierarhic important, regăsindu-se la nivelele III şi IV ale piramidei. La rândul lor, aceste trebuinţe sunt asociate de aşa-numitele trebuinţe ce fac referinţă la apartenenţă şi dragoste, cum ar fi nevoia de a fi împreună cu alţii, de a aparţine unui grup sau unei categorii sociale, de a fi acceptat de alţii (nivelul III), coroborate cu trebuinţele legate de apreciere şi stimă, printre care am desprinde nevoia de a fi recunoscut de către ceilalţi (nivelul IV).

De aici rezultă că această teorie se referă la nevoia oamenilor de a stabili relaţii cu alţii, fie în mod benefic, fie nebenefic uneori, cum ar fi căsătoriile eşuate sau ceea ce demonstrează în mod peremptoriu că omul este prin natura sa o fiinţă socială, un zoon politicon, după Aristotel. Fenomenul afilierii a fost identificat de H. A. Murray, în anul 1938 şi ulterior cercetat sistematic de Stanley Schachter, care în anul 1959, în urma acestor cercetări, publică într-o universitate americană o lucrare importantă, intitulată „The Psychology of Affiliation”, lucrare de pionierat în acest domeniu teoretic. Printre concluziile prezentate de autorul citat se desprinde raportul de cauzalitate dintre nevoia de afiliere şi starea psihică de anxietate, exprimat prin raportul de proporţionalitate directă dintre nevoia de afiliere şi creşterea intensităţii anxietăţii. Se subînţelege faptul că, o asemenea trebuinţă de afiliere este mai frecventă în rândul persoanelor care se confruntă cu acest sentiment al anxietăţii, adică în rândul

56

persoanelor singure, fără un suport socio-afectiv şi moral, cum ar fi primii născuţi şi copiii singuri dintr-o familie, care sunt mai dependenţi de adulţi, persoanele vârstnice, izolate şi în condiţii de distres (stres negative). Schachter explică această tendinţă puternică în condiţiile anxietăţii prin credinţa oamenilor că, fiind laolaltă, vor fi încurajaţi să suporte durerea şi se vor putea compara cu alţii, din acest punct de vedere fiind relativ asemănătoare cu teoria comparării sociale.

Teoria afilierii îşi găseşte corespondenţă în sistemul medical, mai ales, în rândul unor pacienţi marginalizaţi din cadrul unor familii de apartenenţă sau mai degrabă „uitaţi” care, în mediul spitalicesc, prin grija personalului medical, îşi găsesc un suport socio-afectiv şi un sprijin moral sau chiar material, fiindu-le diminuate grijile şi frustrările cotidiene. De asemenea, în acest mediu şi nu numai, este evidentă şi semnificativă corelarea dintre nevoia de afiliere şi starea psihică de anxietate, o asemenea stare putând fi accentuată în mediul spitalicesc atunci când personalul medical nu este interesat şi ataşat de aceşti oameni rămaşi în soarta destinului, spitalul sau căminul de bătrâni fiind ultimele „redute” cu care se mai confruntă în acest spaţiu existenţial vremelnic, în marea trecerea spre nefiinţă.

Teoriile atribuirii (Attribution theory) Înaintea oricărui demers analitic, trebuie făcută precizarea că acest concept

psihosociologic şi teoria despre el, îi aparţine lui Fritz Heider, fiind influenţat de orientările gestaltiste, la modă în acea perioadă de sfârşit de secol XIX şi început de secol XX, asemenea altor teorii din cadrul acestui gen de paradigme pe care le analizăm. În spiritul acestei orientări gestaltist-cognitiviste, Heider începe să studieze organizaţiile cognitive pornind de la ipoteza că oamenii caută să-şi formeze o viziune ordonată şi coerentă despre mediul lor de viaţă şi, totodată, să dea sens comportamentelor şi fenomenelor pe care le observă, fapt pentru care le atribuie cauze interne şi externe. Cine dintre noi nu s-a întrebat de ce merg lucrurile prost în România, şi cine nu a atribuit drept cauză principală factorului politic-politicienilor? Sau, care elev/student nu atribuie cauza eşecului şcolar profesorilor sau/şi lor personal, sau care deţinut nu atribuie cauza penitenţei sale, altora şi nu lor (această frustrare extrapunitivă fiind un fenomen specific acestor instituţii totale - E. Goffman, cum sunt penitenciarele).

Aşa cum menţionează autorii articolului destinat analizei acestui concept, S. Chelcea şi Veronica Mihalache, în „Enciclopedia de psihosociologie”, teoria lui Heider se fondează pe următoarele teze:

a) oamenii au tendinţa de a considera comportamentele ca fiind stabile, predictibile şi controlabile;

b) între cauzele interne şi cauzele externe ale comportamentelor există o distincţie clară;

57

c) în mod spontan, în stabilirea cauzalităţii, oamenii aplică „principiul covarianţei”, teorie propusă de Harold H. Kelley, asupra căreia vom reveni.

Fără a intra în detalii, putem concluziona că, în conformitate cu teoriile care analizează şi explică asemenea fenomene şi procese psihosociale, atribuirea este un proces de estimare, la nivelul conştiinţei comune, a cauzelor comportamentului propriu şi a celorlalţi (cf. „Dicţionar de sociologie”). Prin intermediul atribuirii (fenomen psihosocial foarte asemănător cu cel al frustrării extrapunitive, cauzele frustrării fiind percepute ca fiind exterioare individului, nefiind el vinovat şi nici cauza efectelor indezirabile induse), evaluăm comportamentul celorlalţi şi pe al nostru, mai ales, prin performanţele sau eşecul într-un anumit domeniu de activitate. Se subînţelege caracterul subiectiv al acestui proces, fapt ce impune ca atribuirea să se realizeze în condiţiile unei obiectivităţi cât mai ridicate, în mod sincer, responsabil şi competent, şi nu doar din perspectivă subiectivă, părtinitoare şi resentimentală. Şi aceasta pentru a nu conduce la o percepţie şi reprezentare socială şi/sau individuală deformată, potrivit unor cauze ce pot afecta adevărul în ceea ce priveşte acest proces evaluativ al unor comportamente, fapte şi fenomene sociale.

În ceea ce priveşte formele şi domeniul în care se poate realiza acest proces, literatura de specialitate desprinde mai multe tipuri de atribuiri, în esenţă făcându-se referire la atribuirea succcesului şi eşecului. Aşa cum demonstrează practica cotidiană, validată şi de unele cercetări pe această problemă, succesul este atribuit, în cea mai mare parte, unor cauze interne, iar eşecul unor cauze externe. Percepţia acestei cauzalităţi asimetrice se nuanţează în funcţie de numeroşi factori, asupra acestora existând mai multe puncte de vedere, de regulă complementare. Astfel, psihosociologul, B. Weiner, distinge printre factorii cauzali următoarea configuraţie etiologică: consecinţele afective ale atribuirii cauzale, dificultatea sarcinii, efortul depus, pe când N. T. Featcher insistă mai mult asupra norocului şi asupra măsurii în care succesul sau eşecul sunt aşteptate sau neaşteptate, adică de nivelul expectanţei. De unde rezultă că succesul care implică din partea individului control personal (efort) este probabil să aibă ca rezultat o stare afectivă pozitivă (de exemplu, sentiment de competenţă, a lucrului bine făcut, mândrie etc.), superioară succesului imediat datorat unor persoane sau chiar hazardului, norocului, şi pe care, nu de puţine ori, se mizează în aşa-zisul succes, cum ar fi în jocurile de noroc care se bazează pe acel „principiu al şansei patologice”, atribuirea fiind destinată providenţei.

O altă situaţie alternativă, în care se regăseşte eşecul, este aceea în care se menţine controlul personal, dar lipseşte efortul. Într-un asemenea context, consecinţele se materializează printr-o stare afectivă negativă mai accentuată, pe fondul unor emoţii astenice, cum ar fi ruşinea şi autoînvinuirea, acestea fiind percepute, evaluate drept motive ce conduc spre cauze interne şi atribuire intrapunitivă, şi nu spre cauze externe şi atribuire extrapunitivă. De aceea, percepţia unor eşecuri ca fiind necontrolabile şi chiar sancţionabile ajută

58

individul, care se confruntă cu asemenea eşecuri să evite consecinţele afective negative, neînvinuindu-se şi nefiindu-i ruşine, ci mai degrabă să atribuie eşecul unor cauze de ordin extern şi nu de ordin personal. Nu de puţine ori, în acest proces al atribuirii sunt incriminaţi observatorii în evaluarea cauzelor eşecurilor sau a unor comportamente indezirabile ale actorilor; între percepţia autoevaluativă şi cea evaluativă, pe acest fond subiectiv şi partinic, existând, de regulă, unele diferenţe semnificative. Studiile întreprinse în acest sens, coroborate cu experienţa personală a fiecăruia, demonstrează faptul că observatorul exagerează ponderea cauzalităţii interne, dispoziţionale, legată de actor/actori, în vreme ce actorul este înclinat să facă atribuirea situaţională (cauzalităţii externe). Această tendinţă se manifestă mai ales în cadrul activităţii didactice, unde eşecurile sunt explicate mai mult prin prisma factorilor interni, dispoziţionali, iar succesul prin prisma cauzalităţii externe, în mod deosebit prin strategiile şi competenţa didactică atribuită lor. Adevărul este undeva la mijloc: atât succesul cât şi eşecul şcolar, sub raport cauzal, se regăsesc la interferenţa şi complementaritatea atribuirii interne, dispoziţionale, cu cea externă, situaţională, cadrelor didactice revenindu-le atribuţia de a gestiona în mod eficient aceste tipologii şi mecanisme ale atribuirii.

Lucru valabil şi necesar în oricare alt mediu, unul dinte aceste medii fiind cel din sistemul sănătăţii, mai ales în cazul eşecurilor în actul şi comportamentul medical. Este suficient să exemplificăm prin acel eşec realizat de medicul chirurg Ciomu (în mediul medical putându-se vorbi din acest punct de vedere de sindromul Ciomu), şi vom putea înţelege cum s-a manifestat acest fenomen al atribuirii, şi care, de cele mai multe ori, poate avea consecinţe negative atât pentru cel care atribuie, cât şi pentru cel cărui îi sunt atribuite asemenea cauze ce conduc la învinuirea persoanei sau persoanelor în cauză. În mediul medical, nu este atât de mult atribuit succesul celor care desăvârşesc actul medical, fie în mod idividual, fie colectiv, cât mai ales eşecul, ceea ce înseamnă că responsabilitatea şi atribuirea sunt distribuite, răspunderea fiind mai personalizată decât responsabilitatea. Nu sunt cunoscute cazuri de privare de libertate colectivă după cum se întâmplă la nivel individual, când răspunde cel care are un rol mai evident în intervenţia actului medical, unde de regulă şi responsabilităţile morală şi profesională sunt mai mari, asemenea cadre medicale intrând de regulă sub vizorul organelor în drept şi nu toţi membrii echipei, cum ar fi în cazul unei intervenţii chirurgicale sau în cazul naşterii cu probleme. În asemenea situaţii, distribuţia autorităţii şi responsabilităţii se face direct proporţional cu competenţa, statusul şi rolul profesional a celor care intervin, şi invers proporţional cu aceste criterii.

Teoria inferenţei corespondenţei (Correspondent inference theory)După cum am prezentat chiar în titlul enunţat, există mai multe teorii

destinate analizei atribuirii, şi nu doar una singură, toate fiind convergente spre acest proces psihosociologic complex. Printre teoriile care o dezvoltă pe cea a atribuirii, subsumată, totodată acesteia, literatura de specialitate evidenţiază

59

„teoria inferenţei corespondenţei”, elaborată de Edward E. Jones şi K. L. Davis. Astfel, într-o lucrare, coordonată de E. Jones, este regăsită şi explicată inferenţa, prin relaţia pe care o stabilesc oamenii la nivelul simţului comun între un comportament observat şi atributele personalităţii celui care comite un asemenea comportament, adică prin relaţia dintre observator/observatori (pe fondul fenomenului intercunoaşterii şi al controlului social) şi actor/actori – colectivitate. Pentru a putea fi evaluat în mod apriori un asemenea comportament predictibil, virtual, inferenţa presupune unele condiţii, impunând cerinţa de a fi convinşi că:

a) persoanele pe care le „monitorizăm” sunt conştiente de consecinţele acţiunilor lor, adică dispun de discernământ;

b) dispun de capacitatea de a realiza respectivele acţiuni; c) au libertatea de alegere a acţiunii (comportamentul lor trebuie să decurgă

din proprie voinţă, nu din constrângeri externe). În ceea ce priveşte mecanismul acestui fenomen psihosocial, Jean-Claude

Deschamp, în lucrarea comună „Psihosociologia socială experimentală”, în articolul „Atribuirea”, delimitează următorul algoritm al atribuirii şi implicit al inferenţei, ca premisă a acestui proces ce o subsumează şi totodată stă la baza sa. După autorul citat, modul de desfăşurare cuprinde următoarele faze:

1) reperează unele efecte ale acţiunii subiectului observat;2) compară aceste efecte cu efectele posibile, dar nerealizate de către

subiectul activ, pentru a determina efectele comune şi cele specifice; 3) atribuie, adică stabileşte o corespondenţă între o acţiune şi o dispoziţie,

bazându-se pe efectele specifice acţiunii alese şi pe efectele acţiunii respinse. După cum precizau autorii citaţi, modelul teoretic al inferenţei corespondenţei ia în considerare analiza „efectelor necomune” şi a „dezirabilităţii efectelor”, ţinând seama de următoarea judecată: cu cât sunt mai puţine efectele necomune şi cu cât comportamentul este mai puţin dezirabil, cu atât riscul de a face evaluări eronate este mai mic şi încrederea în propriile judecăţi este mai mare.

Teoria inferenţei corespondenţei este în mod frecvent regăsită şi exemplificată în mediul medical. Pentru a putea fi mai uşor de înţeles, revenim la sindromul Ciomu. Învinuirea adusă acestui chirurg decurge nu din reaua-voinţă sau cu atât mai puţin de reaua-intenţie sau lipsa profesionalismului, ci de cauze indirecte ce decurg dintr-o posibilă pierdere a vigilenţei, a gradului de oboseală, depresie sau alte cauze insidios manifestate, cazuri ce emerg unei etiologii greu de demonstrat. Mai simplu spus, această teorie ar putea fi exemplificată prin participarea la actul medical a unei persoane iresponsabile atunci când intervine în săvârşirea actului medical, iresponsabilitate determinată de lipsa competenţei necesare, gradul de complexitate a actului medical, starea de oboseală excesivă, îmbinând determinările de ordin cognitiv-epistemic şi practic aplicative, cu cele de ordin deontologic. În cazul lui Ciomu, mai evidente sunt cauzele de ori din contextual, decât lipsa competenţei sau chiar a capacităţilor aplicative, la care s-ar putea adăuga şi unele învinuiri de ordin

60

deontologic, inferate de natura personalităţii sale, ce presupunea cel puţin unele vulnerabilităţi de ordin neurofiziologic, nefiind suficient de conştient de posibilele consecinţe ce decurg dintr-o asemenea posibilă indispoziţie. Cazurile sunt multiple în medicină, orice eşec atrăgând învinuiri ce au în fundamentarea lor constatările directe sau mai greu de demonstrat, cauze deductibile în mod logic, cum sunt şi cele prezentate de această teorie.

Teoria covarianţei (Covariation theory) Situată în acelaşi domeniu al atribuirii, prin teoria covarianţei se explică

faptul că oamenii atribuie o cauză unei situaţii când sunt prezente concomitent, în repetate rânduri, atât cauza, cât şi efectul indus, concretizat într-o aşa-zisă situaţie. Ca şi în domeniul statisticii, cu cât această covariaţie este mai ridicată, cu atât mai sigură, acurată va fi atribuirea. Cel care a propus şi dezvoltat această teorie (un concept relativ asemănător, cel de „spaţiu social covariant”, am propus şi noi atunci când am analizat un fenomen specific societăţii totalitare, autoconducerea muncitorească, unde prin spaţiu covariant desemnăm existenţa concomitentă a unor factori cauzali şi efectele acestora, şi când aceste variabile pot deveni interşanjabile – interschimbătoare), psihosociologul american, Harold H. Kelly, într-un studiu intitulat „Causal Schemata and the Attribution Process”, publicat într-o lucrare comună cu psihosociologul E. Jones şi alţii, dezvoltă ideea „schemelor cauzale”, delimitând „schemele cauzelor multiple suficiente”, şi care pentru producerea unui efect ar fi necesară şi suficientă o singură cauză, de „schemele cauzelor multiple necesare”, la care pentru un singur efect, sunt necesare mai multe cauze. Detalii despre teoria atribuirii se regăsesc în capitolul 15 al lucrării coordonate de S. Chelcea, „Fenomenul atribuirii”, aşa că nu vom mai insista, aici şi acum, asupra acestei teorii.

Continuăm demersul analitic prin unele exemplificări ale acestui fenomen din mediul medical, unde este frecvent regăsită, asemenea celorlalte teorii şi fenomene specifice atribuirii. Din păcate, în conştiinţa oricărui bolnav este inoculată relaţia de cauzalitate dintre efectul indus în actul medical, aşteptarea pozitivă sau negativă pe fondul gradului de contribuţie la acea „plată tăcută”, mutual împărtăşită, dintre medic şi pacient, ceea ce dăunează foarte mult asupra imaginii de sine a respectivului cadru medical, prin extrapolarea asupra întregului corp profesional medical, dar chiar şi asupra actului medical, imaginea acestei profesii fiind asociată intereselor materiale, comună cu lăcomia şi nivelul aspiraţional preponderent material (autoturismul, vila concurând şi devansând statusul social al unui medic, în raport cu competenţa sa profesională, în percepţia socială a celor mai mulţi cetăţeni). Multiplele decese din unităţile spitaliceşti, uneori inexplicabile sub raportul complexităţii actului medical săvârşit, presupun şi o asemenea etiologie evaluată prin prisma acestei teorii. Acest fenomen este cu atât mai vizibil în raport cu persoanele nevoiaşe sau cele care nu sunt încadrate în câmpul muncii, fapt ce determină o asemenea marginalizare şi dezinteres, care în cele mai multe situaţii culminează

61

cu decesul, sau în cazuri mai fericite, cu invalidarea lor fizică şi psihică, ca urmare a unui tratament neprofesionist şi dezinteresat.

Teoria disonanţei cognitive (Cognitive dissonance theory)Opusă teoriei consonanţei, din punct de vedere psihologic, disonanţa

cognitivă este percepută ca fiind acel fenomen care se exprimă prin starea de tensiune psihologică ce apare în situaţia în care o persoană are două cogniţii contradictorii, sau unele atitudini şi convingeri diferenţiate în anumite situaţii date, generându-se astfel nevoia reducerii sau evitării acestui disconfort psihologic prin diverse modalităţi. Dintr-o asemenea perspectivă, disonanţa ţine mai mult de structura sistemului psihic cognitiv al individului, presupus a fi un sistem închis, fără influenţe dinafară, ceea ce evident este imposibil şi fals în acelaşi timp. De aceea, autorul acestei teorii, Leon Festinger, publicată pentru prima oară în lucrarea „A Theory of Cognitive Dissonance”, (1957), depăşeşte această viziune psihologizantă, extinzând fenomenul în domeniul psihosocial, interpretându-l prin natura contradictorie a unor credinţe, idei, atitudini, ce vin în contradicţie cu alte credinţe, idei, atitudini cauzate de informaţii contradictorii privitoare la acelaşi obiect, situaţie sau eveniment care este trăit de subiect în mod tensionat, ca stare de dezechilibru cognitiv, de nelinişte, disconfort psihic, datorită raportării la ceilalţi, şi nu doar ca o simplă trăire. În acest context ideatic psihosocial, L. Festinger, defineşte disonanţa drept „un sentiment rezultat din existenţa a două elemente ale cunoaşterii despre lume ce nu se potrivesc” (apud. Larson, citat, la rândul său, de S. Chelcea, în lucrarea coordonată citată, în studiul care-i aparţine „Schimbarea atitudinilor”, pp.329-332, şi unde este aprofundată problematica fenomenului analizat de noi).

Pentru a înţelege acest fenomen, vom da un exemplu din domeniul istoriei, exemplele putând continua şi din alte domenii: evaluarea contradictorie a evenimentului din decembrie 1989, care pentru unii este considerat ca fiind revoluţie, iar pentru alţii lovitură de stat. Sau modul cum este perceput şi interpretat N. Ceauşescu de către unii adepţi ai regimului totalitarist ceauşist şi de către cei care neagă în mod vehement acest regim. Exemplele pot continua, asemenea fenomen fiind generalizat în domeniul cunoaşterii şi evaluării cognitive, manifestându-se ca un dezacord între atitudine şi realitate, după cum afirmă R. Pinto.

Desigur, acest fenomen psihosocial nu induce în plan psihologic numai efecte negative. Ba, dimpotrivă, uneori este chiar benefic în domeniul cunoaşterii şi formării unor convingeri şi atitudini. Astfel, disonanţa cognitivă poate crea tendinţa şi nevoia subiectului de a reduce starea tensională şi a realiza echilibrul cognitiv necesar fie prin obţinerea unor noi informaţii congruente cu cunoaşterea iniţială (documentare din surse mai credibile, spre exemplu), fie prin schimbarea atitudinii subiectului faţă de obiectul, situaţia, evenimentul dat. Ne putem imagina ce efecte s-ar produce în plan psihologic

62

dacă s-ar descoperi că unele adevăruri biblice sunt false sau, dimpotrivă, ar fi probate ştiinţific. În ambele situaţii s-ar produce modificări în plan atitudinal: pe de-o parte s-ar întării credinţa religioasă, eliminând îndoielile, iar pe de altă parte s-ar crea suspiciuni, interpretând religia în sens marxist, ca un „opiu pentru popor”.

În vederea reducerii stării tensionate în plan cognitiv şi a disconfortului psihic creat pe acest fond cognitiv şi atitudinal contradictoriu, în scop ameliorativ, autorul acestei teorii propune unele strategii, precum:

a) modificarea uneia sau a ambelor cogniţii; b) reducerea importanţei acordate unei cogniţii în raport cu cealaltă; c) luarea în considerare a unor cogniţii – informaţii suplimentare –

adiţionale; d) negarea corelaţiilor dintre cele două cogniţii. Un exemplu, precum ar fi schimbarea atitudinii faţă de fumat, credem că

este mai edificator în înţelegerea şi aplicarea acestor strategii. Se ştie din proprie experienţă şi din „auzite” că acest viciu împământenit şi încetăţenit poate crea cel puţin două atitudini contradictorii: una fatalistă, indusă de faptul că fumatul poate cauza cancer pulmonar, devenind fatal, iar, pe de altă parte, o atitudine mai tolerantă, de temporizare a efectului, dar care îi creează individului o îngrijorare, tensiune psihică, prin efectele posibile şi probabile produse de fumat în rândul altor persoane sau chiar a celui care evaluează asemenea efecte indezirabile şi fatale.

Să vedem însă care sunt strategiile care pot diminua aceste tensiuni pe fondul unei asemenea disonanţe. Principalele modalităţi cuprinse în strategiile de diminuare a acestui fenomen psihic de la nivel individual ar fi:

1) crearea impresiei că nu fumează exagerat pentru a i se întâmpla chiar lui un asemenea efect fatal, ceea ce în limbaj psihologic corespunde cu „modificarea unei cogniţii”;

2) circumspecţia manifestată faţă de corelarea evidentă a fumatului cu efectul fatalist indus de acest viciu, ceea ce corespunde cu faza „schimbarea percepţiei importanţei unei cogniţii”;

3) adoptarea unor cogniţii suplimentare, adiţionale, cum ar fi ameliorarea efectului indus de fumat prin fortificarea fizică ca urmarea a practicării unor exerciţii fizice sau prin aeroterapie intensă (stat în mediu curat, aerisit sau puternic ozonat, la munte);

4) negarea, ab initio, a acestei corelaţii fatale dintre fumat şi cancerul pulmonar, pe fondul altor experienţe pozitive ale altor persoane, de regulă rude ale celui în cauză, care au fumat până la adânci bătrâneţi şi nu au murit de cancer.

Din acest exemplu şi din multe altele, putem concluziona că fenomenul disonanţei cognitive este frecvent întâlnit în viaţa cotidiană, întâlnindu-ne cu el aproape la orice pas. Spre exemplu, în situaţia când trebuie să luăm hotărârea în

63

legătură cu cumpărarea unui obiect mai important, cum ar fi un autoturism, unde şi când decizia de a cumpăra un asemenea obiect presupune o asemenea stare tensionată, necesitând stabilirea unei corelaţii pozitive dintre parametrii tehnici, designul autoturismului şi preţul acestuia. Disonanţa cognitivă apare atunci când în alegerea autoturismului, motivaţi fiind: marca, anul de fabricaţie (dacă este second-hand), consumul şi alţi parametri, modelul preferat şi mai ales are anumite caracteristici indezirabile (culoare, consum, model etc.), iar cele respinse au anumite trăsături pozitive, pe care le „regretăm”, punând cumpărătorul într-o stare de disconfort psihic, în ceea ce este desemnat sub raport psihologic prin disonanţă cognitivă, necesitând rezolvarea unei asemenea stări tensionate prin elaborarea unor strategii de schimbare a atitudinilor şi cogniţiei în general. Asemenea strategii de schimbare nu sunt singulare, variind de la un domeniu cognitiv la altul, având la bază un asemenea dialog şi conflict cognitiv, după cum îl numesc specialiştii în domeniu. În lucrarea noastră „Psihologie şcolară şi optim educaţional”, am analizat fazele unor strategii de schimbarea a atitudinii în planul disonanţei cognitive, printre care am putut desprinde: negarea, excluderea, adaptarea şi internalizarea, precum şi unele bariere care pot frâna schimbarea atitudinilor (vezi în acest sens lucrarea citată, pp.326-329).

De aici concluzia că acest fenomen psihic disconfortant, induce şi efecte pozitive, stimulând şi motivând cunoaşterea. Pe de o parte, mobilizează individul în direcţia completării informaţiilor, a reconsiderării semnificaţiilor acestora, iar pe de altă parte, conduce la schimbarea atitudinii în raport cu unele adevăruri şi situaţii, şi faţă de care manifestă unele suspiciuni, îndoieli epistemologice. În domeniul educaţiei, asemenea disonanţe conduc la întărirea unor convingeri şi la adoptarea unor motivaţii cognitive superioare, dezvoltând interesul pentru cunoaştere, în ultimă instanţă intelectul şi personalitatea prin trăsăturile pozitive induse de un asemenea fenomen.

Aportul disonanţei cognitive în dezvoltarea intelectului şi psihicului uman este resimţit în cadrul şi prin intermediul interacţiunilor sociale. În acest sens, pe baza sintezei realizate în Statele Unite şi a celor de la „Şcoala din Geneva”, din perspectiva psihologiei sociale constructiviste, unii psihologi întreprind studii experimentale asupra rolului interacţiunilor sociale în dezvoltarea intelectuală, cognitivă, şi socială a individului. Aceşti cercetători arată că, în diferitele situaţii socio-educaţionale, confruntarea interindividuală a punctelor de vedere generează conflicte socio-educative, astfel că interacţiunile conflictuale se pot constitui în surse de dezechilibru al structurilor perceptive, aprehensive ale realului. După Beaudichon, acest dezechilibru poate fi benefic unor procese psihice, putând determina noi coordonări mintale, devenind o sursă a procesului cognitiv individual şi social, ca urmare a faptului că subiecţii, implicaţi într-o situaţie social-educaţională pe care trebuie să o rezolve în comun, sunt nevoiţi să întreprindă relaţii sociale şi cognitive conflictuale,

64

opuse, dezvoltându-le şi consolidându-le atitudinile cognitive şi alte trăsături de caracter, coroborate în spirit competitiv, cu motivaţia cognitivă.

În acest sens, este admis faptul că, în general, interacţiunile verbale şi nonverbale, ce presupun atât relaţii conflictuale, cât şi de cooperare, influenţează dezvoltarea intelectuală a subiecţilor comunicării, contribuind la formarea unor noţiuni şi la elaborarea de cunoştinţe noi, evident, în condiţiile în care disonanţa cognitivă dintre participanţi este optimă (Kuhn).

Nu este lipsită de importanţă evaluarea modului de manifestare a acestui fenomen în domeniul medical, mai precis în conţinutul activităţilor medicale. Aceasta cu atât mai mult cu cât într-un asemenea mediu, stresul, lipsa experienţei profesionale sau chiar a unor boli mai puţin întâlnite, coroborate cu unele incertitudini şi limite informaţionale, pot afecta actul medical şi decizional ca urmare a investigaţiilor şi diagnozelor efectuate, care nu de puţine ori pot deveni contradictorii sau chiar lipsite de relevanţă în raport cu un diagnostic aprioric formulat. Nu de puţine ori bătălia între viaţă şi moarte îşi găseşte „câmpul de luptă” pe lama microscopului sau în alte locuri nebănuite, şi unde inamicii, microrganismele, nu sunt vizibili putând ataca în momente neanunţate şi necunoscute, amplificând acest fenomen al disonanţei cognitive pe fondul acestor incertitudini şi impreviziuni. De aceea, decizia medicului curant trebuie să coreleze toate informaţiile legate de boala sau bolile bolnavului, şi nu în ultimă instanţă să ţină seama şi de anumite particularităţi psihologie ce ţin de actul complianţei comportamentale medicale şi de încrederea reciprocă dintre cei doi termeni ai ecuaţiei: medicul şi pacientul. Aici un rol important îl are şi credinţa religioasă, când şi unde la ceea ce nu ştie omul, vine în sprijin divinitatea, providenţa, fapt ce îi face pe mulţi medici să fie foarte apropiaţi de puterea divină şi chiar mai mult decât atât, să fie dăruiţi cu acest har divin prin puterea Duhului Sfânt. Aşa cum ne exprimăm într-un cotidian, profesiile medicale sunt profesii apropiate de creaţie şi Creator, medicul fiind singurul care poate intervenii în prelungirea vieţii sau în a remedia ceea ce, în mod involuntar sau inconştient, pacientul a contribuit la deteriorarea sănătăţii sale. Cei mai mulţi doctori recunosc această putere miraculoasă, fără a sta însă cu mâinile încrucişate, acceptând faptul că nu ei salvează viaţa, ci Cel care a dăruit-o omului, lor revenindu-le misiunea providenţială de a le-o prelungi în raport cu această putere miraculoasă şi voinţă divină.

Exemplele ar putea continua în acest domeniu „prielnic” fenomenului analizat. Un caz mai mult decât relevant îl constituie refuzul în masă a părinţilor şi chiar a unor cadre medicale de fi vaccinate împotriva cancerului de col uterin fetiţele de vârstă şcolară de clasa IV-a. Refuzul este cauzat de lipsa de informaţie şi, mai ales, de incertitudinea asupra efectelor posibil de a fi produse, ca urmare a acestui vaccin mai puţin cunoscut în lumea medicală şi cu precădere la noi, fiind considerat mai degrabă un experiment medical, decât un

65

tratament profilactic. De aceea sarcina şi responsabilitatea cadrelor medicale constă în pregătire - informare continuă, pe de o parte, şi în asimilarea celor mai noi tehnologii şi procedee medicale, pe de altă parte. La toate acestea, nu trebuie uitat faptul că profesia aleasă de ei este o profesie aleasă în primul rând de Providenţă, şi că, simbolul imaculat al culorii vestimentaţiei, halatului, care-l poartă, este simbolul purităţii şi curăţeniei sufleteşti.

În încheierea analizei acestui fenomen psihosociologic, atât de important de a fi cunoscut în mediul medical, vom sublinia faptul că, în asociere cu fenomenul disonanţei cognitive, atât în mediul medical, cât şi în alte medii, nu de puţine ori apare fenomenul serendipităţii (empiric s-ar putea exprima prin sintagma “unde dai şi unde crapă”), fenomen care a stat la baza unor mari descoperiri în domeniul cercetării ştiinţifice şi în lumea medicală, când te duci la medic cu o boală şi te întorci cu alta sau mai multe, descoperite în mod involuntar.

Teoria judecăţii sociale (Social judgement theory)Pe fondul teoriilor cognitiviste, teoria judecăţii sociale face referinţă la

mecanismele schimbării sociale, postulând faptul că amploarea schimbării atitudinale este în funcţie de diferenţa care există între atitudinea iniţială a persoanei şi noua atitudine pe care speră să o adopte. Din această definiţie propusă de întemeietorii ei, psihosociologii ameriani, Muzafer Scherif şi Carl I. Hovland, în lucrarea cu acelaşi nume, „Social Judgement”(1961), se poate desprinde faptul că articulaţiile acestei teorii nu se fondează exclusiv în social, ci ea îşi are mai mult resorturile în planul gândirii, judecăţii raţionale, pe fondul unor atitudini induse prin mecanisme sociale. În realitate, conţinutul acestei teorii se bazează pe acceptarea sau respingerea unor mesaje primite din exterior, situate la interferenţa dintre pragul critic permisiv sau discriminator, prin care se acceptă sau se resping asemenea mesaje. Din punct de vedere raţional şi atitudinal se desprind mai multe situaţii: când mesajele care se plasează în „latitudinea de acceptare” au şanse să fie admise, şi cele care se situează în proximitatea zonei „atitudinii de respingere” nu au această şansă sau când mesajele sunt puternic discrepante (cum sunt zvonurile) şi unde probabilitatea de influenţare a atitudinilor este redusă.

În raport cu tipologizarea acestor zone, autorii citaţi descriu trei zone latitudinale în care pot fi plasate mesajele persuasive-convingătoare şi cu influenţă în schimbarea atitudinilor:

a) zona de acceptare din jurul atitudinii iniţiale a subiectului care receptează mesajul respectiv, denumire emergentă din limba engleză („latitude of acceptance”);

b) zona de neangajare sau neutră („latitude of non – concomitment”);c) zona de respingere („latitude of rejection”). Punerea în practică a acestei teorii complicate ce vizează schimbarea

atitudinilor pe un fond raţional şi nu doar afectiv-motivaţional, se realizează

66

prin acest mecanism al latitudinilor formulate de Muzaref Sherif, cel care a avut o contribuţie majoră la fundamentarea ei. Schematic, această teorie se bazează pe zonele latitudinii de schimbare a atitudinii, descrise de autorii care au fundamentat-o, şi care este aprofundată de coordonatorul lucrării citate în studiul „Schimbarea atitudinilor” (pp. 322-327).

Dar să vedem cum se regăseşte această teorie în mediul medical, acolo unde atitudinile şi opiniile cunosc o fluctuaţie cu mult mai ridicată decât în alte medii. De ce acest lucru? tocmai datorită fenomenului analizat anterior, cel al disonanţei cognitive. În mod intuiţionist, ne putem imagina câte informaţii poate menţine o decizie faţă de un act medical complex, cum ar fi o intervenţie chirurgicală complicată pe cord sau, dimpotrivă, câte decizii pot fi schimbate datorită unor „necunoscute” care pot apărea în această ecuaţie ce cuprinde binomul cel mai complex în plan existenţial: viaţa şi moartea. Acest binom nu-l poate gestiona decât Dumnezeu şi medicii, aceştia din urmă purtând „secretul” neîmpărtăşit de divinitate nouă profanilor care suntem cu mult mai departe de divinitate decât aceşti „îngeri” salvatori şi faţă de care trebuie să ne schimbăm atitudinea, înspre binele nostru şi al sacrei lor profesii, care din păcate este profanată de către unii confraţi de breaslă, încălcând nu numai jurământul hipocratic, ci chiar legământul şi încrederea investită de Dumnezeu. De aceea considerăm că schimbarea atitudinii faţă de profesiile medicale şi a medicilor, în general este la fel de importantă ca şi schimbarea atitudinilor faţă de preoţi, aparatul clerical, cei care transmit mesajul lui Dumnezeu, mesaj la fel de important ca şi bolile pe care le vindecă cu mai mult sau mai puţin succes medicii.

Teoria comportamentului planificat (Theory of planed behavior)Aşa cum anticipam, această teorie se înscrie în încercările pihosociologilor

de a înţelege şi explica relaţia dintre atitudine şi comportamente, ca o relaţie explicită, raport ce vizează legătura dintre comportament şi anticipare, care se subînţelege, nu este arbitrară, ci planificată, proiectată, în funcţie de anumite condiţionări şi efecte, mai mult sau mai puţin dezirabile. După unul din reprezentanţii psihologiei constructiviste, A. S. Kelly, asemenea condiţionări ar fi de natură biologică, socială şi psihică, coroborate cu modul în care oamenii anticipează viitorul. Această teorie, ai cărei fondatori, Martin Fishbein şi Icek Ajzen, au propus la început teoria de tip cognitivist, a „acţiunii raţionale”, susţine că, înainte de a acţiona, în mod obişnuit, oamenii se gândesc la consecinţele acţiunii lor, dacă le sunt benefice sau, dimpotrivă, le sunt potrivnice, sau chiar dăunătoare, afectându-le sănătatea, libertatea sau, într-un plan superior, prestigiul, stima şi respectul de sine. Icek Azjen a dezvoltat

67

această teorie iniţială, popularizând-o sub denumirea de „teoria comportamentului planificat”.

Teoria, care pe lângă conceptul cheie pe care este structurată sub raport epistemologic, implică şi conceptul de atitudine, conţinutul ei fiind reprezentat de acest ax imaginar dintre atitudine şi comportament. Într-un asemenea context relaţional, prin care este exprimată această teorie, decizia conştientă de angajare într-o acţiune specifică este determinată de atitudinea persoanei faţă de respectivul comportament, de normele şi valorile circumscrise în cultura organizaţională în care acţionează individul şi de controlul comportamental perceput şi evaluat pe acest fond al eficienţei comportamentale. O asemenea percepţie evaluativă asupra acestui raport, schimbă paradigma deterministă a atitudinilor în raport cu comportamentul, acesta nemaifiind considerat în raport de determinare de către atitudine, ci mediat prin „intenţia comportamentală”, intenţie sau premeditare care, în mod indirect, implică şi atitudinea, dar nu ca un comportament implicit sau componentă intrinsecă, ci ca un factor de influenţă, disociată comportamentului, perceput şi evaluat prin prisma raportului de determinare de către atitudine. Din acest punct de vedere, comportamentul devine mai raţionalizat, implicând raţionamentul, nefiind doar o transpunere directă în comportamente, de regulă pe un fond subiectiv şi afectiv-motivaţional. De unde concluzia că, orice comportament uman implică atât atitudinea de răspuns, cât şi anticiparea – previziunea –, fiind influenţat şi de prezenţa altor persoane, în calitate de evaluatori, desemnând un aşa-zis „comportament apopatic”, adică acel comportament influenţat de prezenţa altor persoane sau care necesită prezenţa lor (cf. P. Iluţ, în „Enciclopedie de psihosociologie”). În raport cu ceea ce am arătat, putem vorbi despre un comportament anticipativ sau latent, în ultimă instanţă, planificat, comportament la care face referinţă teoria în cauză. Acest raport este amplu analizat de noi în lucrarea citată (pp.308-309), aşa că nu vom insista asupra lui.

În mediul medical, orice act şi comportament trebuie raţionalizat, vizând o anumită strategie şi un anumit algoritm structurat pe operaţii şi faze de lucru. Să plecăm de la o banală injecţie, care uneori poate fi catastrofală, datorită „jocului” hazardului sau, mai bine-zis, superficialităţii sau incompetenţei celui care o prescrie în coroborare cu cel care o administrează. Asemenea acte necontrolate şi neraţionalizate conduc la cele mai multe situaţii indezirabile, culminând, nu de puţine ori, cu decesul bolnavilor. Desigur, experienţa medicului şi poate şi a pacientului care s-a confruntat cu asemenea „efecte perverse” pot contracara asemenea evenimente. Aceasta nu înseamnă, nici pe departe, că rutina şi flerul sunt suficiente în realizarea actului medical, fără să chibzuim prea mult în luarea unei decizii sau într-o intervenţie ce presupune un asemenea algoritm şi o asemenea strategie medicală. Logica şi mai ales raţionamentul medicului sau ale grupului de medici, alături de „mâna” invizibilă a Providenţei, vor fi în mai mare măsură salvatoare decât

68

voluntarismul şi individualismul care se regăsesc destul de frecvent în mediul medical. Asemenea raţionamente înlocuiesc rutina şi prejudecata, ajutând la schimbarea unor „convingeri” care pot fi depăşite prin argumentele inferate, ajutând cu ajutorul minţii, mâinile celui care intervine în actul medical, şi nu invers.

Modelul probabilităţii de elaborare (Elaboration likelihood model)Un asemenea model paradigmatic a fost propus în anul 1981 de către

psihosociologii Richard E. Petty şi John Cacioppo, prin el fiind explicitat fenomenul psihosociologic al persuasiunii – convingerii. Cei doi psihosociologi americani consideră că există două “rute” ale informaţiilor şi mesajelor cu caracter persuasiv, destinate persuasiunii, ruta centrală şi ruta periferică. În cadrul rutei centrale, mecanismul persuasiv se bazează, cu precădere, pe motivaţia şi implicarea în efortul persuasiv al persoanelor care au această menire de a convinge, specifice fenomenului complianţei, după cum vom arăta, acestea procesând informaţia cu mai mare atenţie, luând în considerare argumentele prezentate, fără să le ignore. Spre deosebire de această rută, în cadrul rutei periferice, persoanele care apelează la fenomenul persuasiunii – complianţei sunt mai puţin motivate şi implicate, de regulă neinteresate de informaţiile transmise, ţinând cont mai mult de factorii contingenţi, întâmplători, de numărul argumentelor pro şi contra, nu şi de calitatea acestora. Întrebarea pusă este Care rută devine mai eficientă? Răspunsul îl găsim tot la autorii americani citaţi, care în urma cercetări constată că schimbarea atitudinilor şi formarea unor convingeri este mai evidentă atunci când se recurge la ruta centrală, decât când se recurge la ruta periferică, adică atunci când persoanele sunt implicate şi motivate în acest fenomen al persuasiunii şi schimbării atitudinilor, şi mai ales atunci când sunt luate în considerare calitatea argumentelor şi nu doar natura lor asimetrică pe un fond cantitativ, şi nu calitativ. Aceste particularităţi apropie această teorie de teoria judecăţii sociale, ambele având ca numitor comun atitudinile, mai precis efortul de schimbare a atitudinilor şi de formare a unor convingeri dezirabile, în afara constrângerilor şi manipulării excesive. Asemenea mecanisme de schimbare a atitudinilor sunt prezentate în lucrarea citată şi coordonată de studiul destinat schimbării atitudinilor, coordonată de psihosociologul român, S. Chelcea şi I. Jude, citată deja, aşa că nu vom mai insista asupra acestei problematici ce cade sub incidenţa modelului teoretic analizat.

Cât de importantă este convingerea în cadrul sistemului sănătăţii, nici nu ar mai trebui să argumentăm, convingerea contribuind, uneori, în mod decisiv în actul medical întreprins, din partea medicilor sau, în şi mai mare măsură, în însănătoşirea bolnavilor prin încrederea manifestată faţă de instituţia medicală şi, cu precădere, în corpul medical căruia i se încredinţează bolnavii. Performanţele profesionale, pe fondul acelei „imagini tangibile” despre care am mai vorbit, asociate efectului placebo, şi, mai ales, cu încrederea în medicul

69

curant, pot contribui în aceeaşi măsură cu tratamentul medical administrat de un personal medical cu capacităţi persuasive mai scăzute, şi care, de regulă, sunt circumscrişi rutei periferice, ca mecanism persuasiv, fiind mai puţin motivaţi şi implicaţi în cea ce fac. Exemplele demonstrează acest lucru, şi anume că acolo unde primează interesul personal, preponderent pecuniar, scade implicarea afectivă şi motivaţia profesională, banii având, din păcate pentru unii, un preţ mai mare decât viaţa omului. Un film de excepţie, cum a fost „Moartea domnului Lăzărescu” (inspirat din realitate), scoate în evidenţă şi asemenea aspecte disfuncţionale din sistemul sănătăţii, unde dacă nu dispui de acea „şpagă salvatoare”, rişti să-ţi pierzi viaţa. Poate că reforma din sistemul sănătăţii va reglementa acest „deficit de imagine”, conferind mai multă încredere în personalul medical, medicii devenind mai convingători sub raport profesional, şi nu cum sunt evaluaţi în prezent unii dintre ei. A schimba însă asemenea atitudini presupune o reformă în plan moral şi mental-psihologic, schimbarea prejudecăţilor şi reprezentărilor sociale fiind cu mult mai greu de realizat decât reforma în plan structural şi infrastructural, argumentul forte fiind regăsit în latura deontologică şi calitatea actului medical. Un rol deosebit revine, ar trebui mai bine-spus, selecţiei profesionale, unde alături de cunoştinţele teoretice din disciplinele evaluate - vectorul cognitiv ar trebui să revină factorilor psihologici şi morali – profilul psihologic şi moral al viitorilor absolvenţi, şi unde locul fundamental trebuie să-l deţină latura afectivă a acestor viitoare cadre medicale, mai simplu spus, dragostea faţă de om şi viaţă. De ce se bucură unii medici de aprecierea şi respectul cuvenit din parte bolnavilor, devenind astfel mai persuasivi? Tocmai din această atitudine afectivă manifestată în relaţia cu aceştia, fără aroganţă, ignoranţă şi autosuficienţă, fiind mai mult implicaţi afectiv şi motivaţi profesional decât alţii care distorsionează această imagine şi reprezentare colectivă.

2.2.2. Abordare la nivel interpersonal

Din grupul acestor teorii mai reprezentative sunt cele care se centrează atât pe reliefarea rolului anumitor caracteristici ale informaţiilor, mesajului transmis, învăţare, cât şi pe procesarea noilor informaţii, având un profund caracter cognitivist şi pragmatic. Din grupul acestor teorii se desprind: teoria simplei expuneri, teoria învăţării sociale şi teoria reactanţei, asupra cărora vom face succinte referiri aici, altele fiind regăsite în capitolul destinat comunicării şi limbajului.

Teoria simplei expuneri (Mere exposure theory) Este teoria care arată şi explică faptul că expunerea la un mesaj, fără nici o

întărire, influenţează atitudinile receptorului. În conformitate cu această afirmaţie, în comunicare nu ar fi atât de importante calităţile emiţătorului, aşa-

70

numitele întăriri (Skiner), şi ca atare ar fi suficient mesajul în afara unor tehnici de comunicare, adică expunerea simplă, fără unele abilităţi şi cosmetizare. Robert B. Zajonk arată că oamenii favorizează persoanele şi obiectele cu care se întâlnesc mai des, asupra acestora formându-şi o anumită impresie – imagine şi anumite convingeri, acordându-le mai multă credibilitate decât acelora cu care se întâlnesc mai rar, în mod sporadic. Chiar dacă pentru noi nu prezintă un interes deosebit mediul comercial, pentru înţelegere, din raţiuni didactice, vom da exemple din acest mediu, completându-le ulterior cu altele din mediul medical. Aplicată mai mult în reclamele comerciale, această teorie explică faptul că expunerile repetate la acelaşi mesaj, cu acelaşi conţinut pot conduce la plictiseală, pierzându-şi efectul, în timp ce simpla expunere poate determina formarea unei atitudini favorabile. Un asemenea comportament comercial ţine şi de prejudecata în conformitate cu care reclamele repetate ale unor produse au ca scop vinderea celor greu vandabile, şi ca atare efortul depus prin reclamă vine în sprijinul comercializării lui şi nu a demonstrării calităţii sale. Acest „adevăr” este regăsit şi în activitatea didactică de predare, unde se poate constata că mesajele simple şi inteligibile devin mai eficiente decât expunerile stufoase şi lipsite de consistenţă logică, înşirând cuvinte goale, ca să-l parafrazăm pe M. Eminescu. Cercetările din domeniul marketingului comunicării, demonstrează faptul că efectul expunerii este dependent de prezentarea mesajului, care trebuie să fie scurtă, de caracterul inconstant - conţinutul eterogen al stimulului într-o secvenţă de prezentări şi de frecvenţă, grad de repetabilitate a prezentărilor mesajelor transmise. De aceste cerinţe trebuie să ţină seama toţi cei care transmit mesaje, atât în lumea comerţului, cât mai ales în comunicarea didactică şi în comunicare în general. Multe alte recomandări legate de tehnicile comunicării sunt prezentate în capitolul destinat acestei complexe problematici psihosociologice.

Aplicând în mediul medical această teorie, vom putea observa că simpla expunere din partea medicului curant, concisă şi sinceră, fără detalii şi argumente neînţelese, este mai favorabilă decât expunerile docte dar neinteligibile, şi prin intermediul cărora, asemenea unui avocat, pledează pentru o cauză pierdută, autoapărându-se, încercând de fapt să ascundă ceea ce nu ştie sau nu a făcut, disimulând interesul faţă de pacient, pe un alt fond decât cel al competenţei şi responsabilităţii profesionale. În cadrul raportului vizat, cel dintre medic şi bolnav, acest tip de comunicare este mai benefică decât cea sofisticată, întrucât sporeşte încrederea bolnavului în medic, pe când în cadrul explicaţiilor sterile şi neconvingătoare, într-un limbaj inaccesibil, este diminuată încrederea şi convingerea, afectând în mod negativ bolnavul. De aceea, problema comunicării şi interrelaţionării dintre medic şi pacient devine axul principal în jurul căruia gravitează întreaga arie curriculară a psihosociologiei medicale, alături de psihologia, sociologia, etica şi pedagogia medicală, ca discipline pregătitoare şi complementare acesteia.

71

Aspecte importante în acest mediu se desprind şi prin frecvenţa raporturilor, întrevederilor dintre medic şi pacient. În mediul medical, asemenea întrevederi dintre medic şi pacient sunt mai mult decât necesare; prezenţa medicului la capul bolnavului reprezentând interesul acestuia faţă de el, alinându-i durerea şi mărindu-i speranţa, în acelaşi timp.

Teoria învăţării sociale (Social learning theory) Având mai mult un caracter sociologic decât pedagogic şi chiar psihologic,

această teorie se concentrează mai mult asupra modului în care societatea influenţează sentimentele, gândirea şi comportamentul indivizilor. Propusă de Albert Bandura şi colaboratorii săi, teoria învăţării sociale a fost pusă în evidenţă într-o serie de experimente care au pornit de la premisa că agresivitatea este rezultatul unui proces de învăţare socială, oamenii dobândind astfel de comportamente prin observarea şi imitarea celorlalţi. Trebuie menţionat însă faptul că, chiar dacă teoria în cauză recunoaşte importanţa factorilor biologici, nu-i consideră determinanţi în etiologia acestor comportamente.

Plecând de la aceste considerente teoretice, în anul 1941, în pregătirea unor cercetări de psihosociologie, Neal E. Miller şi John L. Dollard au întărit şi susţinut aceste judecăţi ipotetice formulate de Bandura şi Phares, adăugând în plus variabila economică, exprimată prin rolul şi puterea de influenţă a celor cu o poziţie socială mai favorabilă, şi ca atare indivizii deţin roluri diferite în funcţie de statusul lor economic. Adevăr regăsit mai ales în cultura tradiţională rurală, unde statusul individului era evaluat în funcţie de acest criteriu, puterea de influenţă fiind direct proporţională cu averea acestuia.

Într-o lucrare ulterioară, autorii citaţi au identificat patru factori care influenţează învăţarea socială: impulsul - stimulul (drive), indicele sau semnalul (clue), răspunsul (answer) şi recompensa (reward). Între aceşti factori se instituie o relaţie funcţională, prin care, de pe poziţia curentului psihosociologic neobehaviorist, autorii citaţi explică mecanismul învăţării sociale: învăţarea se produce când răspunsul imitativ, declanşat de impulsul de a imita, este recompensat în prezenţa unui indice (semnal) distinct.

Aşa cum considera psihosociologul care s-a ocupat îndeaproape de acest fenomen, Phares, învăţarea socială presupune achiziţionarea de informaţii utile prin interacţiuni întreprinse între oamenii şi alte elemente ale mediului, în care sunt incluşi tot oameni. De unde rezultă importanţa interacţiunii individului cu mediul social în formarea unor atitudini şi comportamente sociale, a personalităţii în ansamblul său, un rol deosebit revenind socializării primare, din familie şi educaţiei.

În explicarea mecanismului acestui fenomen psihosocial, Rotter introduce trei concepte operaţionale: valoarea de reîntărire, situaţia psihologică şi aşteptarea, expectanţa. Le voma anliza în mod succint pe fiecare.

72

Valoarea de reîntărire. Aşa cum arată autorul citat, şi cum rezultă din punct de vedere logic, valoarea de reîntărire este legată de reîntărire, ceea ce presupune pentru început decelarea semanticii acestui fenome. Din această perspectivă, reîntărirea se referă la tot ceea ce are influenţă asupra producerii, direcţiei sau felului de comportament. În raport cu aceasta, valoarea de reîntărire se exprimă prin gradul de preferinţă pentru producerea unei anumite reîntăriri, dat fiind faptul că toate reîntăririle posibile în toate situaţiile pot apărea în mod egal.

Situaţia psihologică este o circumstanţă de mediu pe care un individ o caracterizează într-un fel care este ciudat pentru alţi, permiţând persoanei să o califice – aprecieze că avea anumite circumstanţe şi să o diferenţieze de altele (Phares).

Aşteptarea este, după Rotter, probabilitatea, susţinută de individ că o anumită reîntărire, se va produce ca o funcţie a unui comportament specific într-o anumită situaţie/situaţii. Tot Rotter consideră că aşteptarea persoanei poate fi specifică unei sarcini sau stări de fapte şi rezultatul estimat, atunci când acest rezultat are o valoare de reîntărire scăzută. Cu alte cuvinte, aşteptarea este probabilitatea anticipată de reîntărire a unui comportament, care corespunde unui număr de situaţii similare, cu o valoare ridicată de reîntărire (cf. Rotter). Printre alţi factori care influenţează această estimare probabilistică a expectanţei un rol deosebit revine încrederii interpersonale, problematică asupra căreia vom reveni când vom analiza fenomenul încrederii. Explicaţia acestui mecanism se regăseşte în lucrarea citată a psihosociologului român, Pantelimon Golu, în capitolul „Orientarea către studiul învăţării sociale” şi în cartea de referinţă în acest domeniu „Învăţarea socială”, care îl are ca autor pe Pavel Mureşan.

La fel ca şi celelalte teorii, şi aceasta are unele puncte vulnerabile, fiind supusă unor critici destul de severe. Principala critică ce se poate aduce teoriei învăţării sociale este domeniul exclusivist de referinţă, ea făcând referire doar la influenţa socialului în planul comportamentelor agresive, învăţarea socială, după cum demonstrează practica şi teoria în acest domeniu, fiind regăsită în mult mai multe domenii, inducând mai multe efecte decât cele de ordin distructiv şi agresiv. Chiar dacă nu exclude rolul factorilor biologici, îi minimalizează, neţinând seama decât în mică măsură de diferenţele individuale în pornirile agresive, în mod deosebit, de latura temperamentală a personalităţii. Şi poate cea mai severă critică adusă acestei teorii şi autorilor ei, ar consta în faptul că sunt evidenţiate numai disfuncţiile învăţării sociale, limitând rolul învăţării în plan comportamental, fără a se mai ţine seama şi de impactul produs în plan cognitiv şi intelectual. Aceste limite şi vulnerabilităţi au fost sesizate şi remediate şi de alţi specialişti în domeniu, demonstrând că oamenii achiziţionează şi informaţii prin intermediul învăţării sociale, fapt ce conduce la comportamente de ajutorare a altora (cf. Horowitz), alături de comportamentele

73

agresive, mai ales în rândul celor nesocializaţi şi lipsiţi de educaţie, aceste ultime două variabile influenţând în mare măsură comportamentele agresive.

Fenomenul învăţării sociale este amplu analizat în domeniul psihosociologiei şi sociologiei educaţiei. Amintim în acest sens, la noi, lucrările lui Mircea Maliţa, „Learning Processes in Man, Machine and Society” (1977), P. Mureşan, „Învăţarea socială” (1980), iar de dată mai recentă, lucrarea „Teorii sociologice ale educaţiei”, apărută în anul 1996, şi care o are ca autoare pe Elisabeta Stănciulescu. În lucrarea „Sociologie şi acţiune” (I. Jude, 2003), în capitolul destinat analizei raportului dintre socializare – învăţare socială şi educaţie s-a demonstrat caracterul complementar şi funcţional al acestor factori de influenţă în formarea personalităţii, depăşind în acest mod perspectiva iniţială, profund exclusivistă şi de factură socio-behavioristă a teoriei învăţării sociale elaborată de A. Bandura şi colaboratorii săi.

Şi această teorie îşi are relevanţă în sistemul sănătăţii şi educaţiei sanitare, menţinerea sănătăţii fiind o problemă de învăţare socială, începând cu cele mai elementare cunoştinţe din domeniul igienei corporale, până la unele tehnici complexe de menţinere a sănătăţii mintale, şi nu numai. Cea mai transparentă formă de învăţare socială şi socializare negativă din acest mediu este cea realizată pe fondul demagogiei unor cadre medicale, atunci când îi interzice pacientului să facă ceva, spre exemplu să fumeze, şi când respectivul medic care interzice fumatul, fumează, stimulând în acest mod reîntărirea în aceste manifestări comportamentale. Astfel, răspunsul imitativ este declanşat şi stimulat de impulsul de a imita, fiind recompensat şi susţinut de anumite judecăţi de valoare defavorabile efectelor produse de acest act imitativ, perceput ca răspuns imitativ. Se subînţelege că o asemenea discrepanţă dintre „vorbă” şi „faptă” afectează în primul rând credibilitatea şi complianţa instituită între medic şi pacient, în ultimă instanţă autoritatea deontologică a cadrelor medicale.

În încheierea analizei acestei teorii, aplicate în mediul medical, putem afirma că spitalul sau altă structură din sistemul sănătăţii poate să se constituie într-un mediu socializator pozitiv, prin modelele pozitive ale unor cadre medicale, prin ceea ce văd şi învaţă de la personalul medical, interesat de imaginea sa, dar şi într-un mediu socializator negativ, printr-o asemenea disonanţă negativă, ca urmare a unor manifestări psihocomportamentale ale unor cadre medicale, care în loc să investească credibilitate în rândul bolnavilor, prin ceea ce fac, mai mult îi descurajează, transformând reprezentările şi prejudecăţile avute despre aceştia, în realitate şi convingeri peremptorii, de netăgăduit.

Teoria reactanţei (Reactance theory) Este teoria care se bazează, deopotrivă, pe orientările psihosociologice

behavioriste şi neobehavioriste, asemănătoare celei destinate învăţării sociale,

74

elaborată de A. Bandura, N. E. Miller şi J.L. Dollard, dar şi pe cele cognitiviste, în mod deosebit pe teoria disonanţei cognitive, elaborată de L. Festiger. În principal, această teorie se referă la starea emoţională de disconfort generată de interzicerea (sau de ameninţarea cu interzicere) unor acţiuni şi, ca urmare, pe acest fond prohibitiv, persoanele încearcă să-şi dobândească libertatea de acţiune. Prin modelul paradigmatic, imaginat de promotorul acestei teorii, Jack W. Brehm (1966), se explică mecanismul schimbării atitudinale şi comportamentale a unei persoane, ca urmare a restricţiilor impuse în alegerea acţiunii individului. Mecanism care, după cum uşor poate fi dedus, are la bază principiul „fructului oprit” şi efectele induse de această restricţie, care stimulează şi întăreşte nevoia şi libertatea de alegere şi de acţiune a oamenilor. Dacă libertatea de alegere a unei persoane este limitată, atunci persoana respectivă va fi motivată să acţioneze pentru restabilirea libertăţii sale. De aceea, în conformitate cu acest principiu, enunţat de Biblie, acţiunile interzise devin mai dezirabile, iar atitudinile faţă de obiectele ce-i sunt refuzate, mai favorabile.

În esenţă, această teorie se referă la faptul că reactanţa, definită prin starea emoţională de disconfort generată de ameninţarea cu restricţionarea sau de interzicerea efectivă a unor acţiuni, limitează libertatea de acţiune a individului, ceea ce stimulează şi, totodată, întăreşte această nevoie funciară de libertate a oamenilor. De unde concluzia că reactanţa, pe fondul restricţionării libertăţii de acţiune, apare mai ales atunci când această restricţionare este ilegală şi injustă, şi este mai redusă când intensitatea limitării este mai slabă. În acelaşi timp, pentru ca reactanţa să se activeze, şi ca atare, indivizii să-şi redobândească libertatea de acţiune, performând în acele comportamente şi acţiuni care au fost restricţionate sau cel puţin ameninţate cu restricţionarea, sunt necesare unele condiţii favorabile:

a) indivizii trebuie să perceapă limitarea libertăţii de acţiune ca fiind ilegitimă sau injustă, pe fondul injustiţiei sociale, din dorinţă subiectivă personală şi nu obiectivă organizaţional-instituţională;

b) să existe un raport proporţional între ameninţare şi reactanţă, raport exprimat prin gradul de ameninţare a limitării libertăţii de acţiune, care trebuie să aibe o intensitate mai redusă, şi reactanţa psihologică, generată de aceste amninţări, este mai slabă;

c) reactanţa să fie direct proporţională cu gradul în care se limitează comportamentul, libertatea de acţiune;

d) reactanţa să depindă de gradul de similaritate a alternativelor comportamentale cu comportamentul restricţionat, ceea ce conduce la un raport proporţional între similaritate şi reactanţă, aceasta fiind mai redusă atunci când există o asemenea similaritate între alternative şi comportamentul restricţionat;

e) potrivirea, similaritatea, indivizilor într-o anumită situaţie, mai ales sub raport profesional, aptitudinal şi cel al competenţelor deţinute. Unele cercetări

75

au demonstrat faptul că reactanţa nu apare atunci când indivizii se simt nepotriviţi, stingheriţi, într-o anumită situaţie dată, resimţindu-se „incompetenţi” unul faţă de celălalt, de unde ezitările în acţiune, adică o reactanţă scăzută sau chiar inexistentă. Restaurarea libertăţii de acţiune (parţială sau totală), pe acest fond al reactanţei, se realizează fie direct, prin ignorarea încercărilor de restricţionare, fie indirect, prin valorizarea puternică a activităţilor şi libertăţilor interzise, atât la nivel individual, cât şi la nivel de grup.

Dacă e să aplicăm această teorie în mediul medical, mai bine-zis să elucidăm unele enigme, întrebări cu răspunsuri greu de dat, sau fără răspuns în ceea ce priveşte schimbarea atitudinii, atunci vom face referinţă la „suportul motivaţional” al unor bolnavi care consumă alimente interzise de medic, consumă cafea şi alcool, sau şi mai dăunător, fumează, în ciuda acestor restricţii care pe moment îi creează un asemenea disconfort psihologic. Am numi acest tip de reacţie reactanţă negativă, explicaţia psihologică fiind regăsită în imposibilitatea schimbării atitudinii pacientului, ca urmarea a restricţiilor impuse în alegerea acţiunii individului. Restricţii care, ca în oricare alt mediu, stimulează şi întăresc nevoia şi libertatea de alegere şi acţiune a oamenilor. În opoziţie cu acest tip de atitudine şi acţiune, se situează reactanţa pozitivă, când în urma interdicţiilor prescrise de medic, adică a acelei complianţe comportamentale, pacientul urmează sfaturile medicului, acordând credibilitatea actului medical şi implicit purtătorului acestuia.

De cele mai multe ori, aceste restricţii de ordin medical au un caracter preventiv sau chiar de altă natură, fără să dispună de o susţinere etiologică legitimă - reală, putând ca pe acest fond al principiului serendipităţii, despre care am mai vorbit, şi al efectelor secundare, „perverse” uneori, provocă alte boli sau să le recidiveze pe cele deja tratate. Aşa se poate explica faptul că unii bolnavi nu acordă creditul maxim acestor tratamente „riguroase” ce impun cu necesitate unele restricţii, provocând pofte şi dorinţe greu de estompat. Asemenea refuzuri sunt susţinute şi de alte cauze ce ţin de structura personalităţii fiecărui individ, pentru unii „clipa” însemnând mai mult decât „eternitatea”, preferând cum se spune în popor, să fie un an vultur decât zece ani cioară. A schimba atitudinea muribundului pentru o clipă de fericire, este imposibil de realizat, de aceea acestora le este permis orice, doar din dorinţa de a le fi împlinită plăcerea de moment. Cadrele medicale care se ocupă cu aceşti oameni în stadiul terminal trebuie să cunoască această teorie şi mai ales efectele ei, încercând să creeze acele libertăţi şi oportunităţi bolnavilor, în vederea satisfacerii acestor ultime trebuinţe de moment, chiar în dauna efectelor induse. Să-i conferim libertatea individului ca şi cum ar fi ultima lui zi din viaţă, adică deplina libertate. Se subînţelege că într-o asemenea situaţie, pofta de viaţă şi acţiune, cum ar trebui să încercăm să le redăm prin aceste oportunităţi, nu mai există, noi neputând decât să le limităm frustrarea faţă de aceste ultime dorinţe

76

înainte de marea trecere. Ceea ce poate face însă mai mult medicul în raport cu pacientul, este să-i schimbe atitudinea şi stilul de viaţă, făcându-l mai încrezător şi mai optimist, prin încrederea care o investeşte în acesta şi optimismul degajat. În acest mod, relaţia dintre medic şi pacient trebuie să fie biunivocă şi de deplină încredere, şi nu unilaterală, ca urmare a statusului şi a raportului de subordonare a pacientului faţă de personalul medical. Din acest punct de vedere este loc de mai bine, atitudinea şi stilul de muncă a multor cadre medicale creând disonanţe negative în raport cu aşteptările bolnavilor faţă de personalul medical de la orice nivel ierarhic şi al competenţelor profesionale şi deontologice.

2.2.3. Abordare la nivel de grup

Fiind o disciplină ştiinţifică inter şi pluridisciplinară, psihosociologia pune, după cum vom vedea şi într-un alt capitol, un accent mai mare asupra fenomenelor regăsite la nivelul grupului, alături de cele ce au o anumită emergenţă de natură individuală. Şi aceste teorii de la nivel intragrupal, ca şi cele de la nivel individual şi intrapersonal, au un substrat motivaţional cognitiv, plecând de la nevoia cunoaşterii mecanismelor şi fenomenelor regăsite la acest nivel. Printre aceste teorii, în literatura de specialitate sunt evidenţiate ca fiind mai importante: teoria reprezentărilor sociale, teoria influenţei minorităţilor, teoria performanţei (realizării) grupului, teoria sintalităţii şi altele, teorii pe care le vom dezbate în contextul altui capitol, în cel în care vom analiza grupurile umane.

Teoria reprezentărilor sociale (Social representation theory) Unul din conceptele fundamentale pe care se articulează arhitectonica

psihosociologiei moderne este reprezentarea socială. De influenţă durkeimiană, fondatorul acestei teorii, Serge Moscovici, a preluat din teoria marelui sociolog francez, Emile Durkeim conceptul de „reprezentare colectivă”, înlocuindu-l cu cel de reprezentare socială, în scopul evidenţierii faptului că aceste reprezentări sunt construite pe fondul unei realităţi sociale dinamice, surprinzând în acest mod caracterul diacronic al acestui fenomen, coroborat cu cel al identităţii sociale, despre care am vorbit deja. Ca atare, această teorie se bazează pe conceptul de reprezentare socială, fiind elaborată de psihosociologul francez de origine română, Serge Moscovici, în anul 1961.

Din multiplele definiţii date acestui fenomen psihosocial rezultă că reprezentarea socială este dincolo de imaginea produsă şi reprodusă în timp de mai multe generaţii prin intermediul comunicării nonverbale şi verbale, a codurilor, simbolurilor sau miturilor despre un popor sau grup etnic, fiind „un sistem de valori, de noţiuni şi de practici relative la obiecte, aspecte sau dimensiuni ale mediului social care permit nu numai stabilirea cadrului de

77

viaţă al indivizilor şi grupurilor, dar constituie, în mod egal, un instrument de orientare a percepţiei situaţiei şi de elaborare a răspunsurilor” (cf. S. Moscovici).

Definiţia care corespunde mai bine scopului şi obiectivelor noastre în demersul analitic întreprins, este cea formulată W. Doise (op.cit.), şi în conformitate cu care reprezentările sociale sunt definite prin „nişte principii generatoare de luări de poziţie ce sunt legate de inserţiile specifice într-un ansamblu de raporturi sociale…”, raporturi care se realizează prin interacţiuni şi intercomunicare, fiind în cea mai mare măsură de reprezentarea socială asupra grupurilor care inerrelaţionează. Aceste imagini ce configurează reprezentarea colectivă, nu sunt rezultatul unei fotografieri şi reproduceri mecanice a unei realităţi decupate, ci, aşa cum le definea D. Jodelet (definiţie reprodusă după S. Moscovici din lucrarea de referinţă, „Psihologie sociale,” apărută la Paris în anul 1984), sunt „modalităţi de a gândi practic, orientate către comunicarea, înţelegerea şi stăpânirea mediului social, material şi ideal […], prezentând caractere specifice în planul de organizare a conţinuturilor, operaţiilor mentale şi logice”, după cum subliniază autorul citat.

Resorturile epistemologice şi funcţionale ale acestui concept şi fenomen sunt regăsite într-o lucrare destinată analizei acestui fenomen, „Psihologia câmpului social: Reprezentările sociale” (1995), coordonată de profesorul universitar ieşean, Adrian Neculau. Dintr-o perspectivă cognitivistă definesc reprezentările sociale şi autorii studiului destinat acestui complex fenomen, în lucrarea comună de dată relativ recentă, „Enciclopedia psihosociologiei”, care în studiul întreprins asupra acestui fenomen psihosocial, delimitează şi definesc conceptul de reprezentarea socială printr-o „structură imaginistică şi de cunoaştere cu privire la diferite obiecte şi fenomene, elaborată şi împărtăşită sociocultural, rezultat şi totodată generatoare de practici şi realităţi sociale”.

Rezultă că reprezentarea unui obiect sau fenomen social nu este o simplă fotografiere unipersonală, părerea cuiva despre ceva, ci presupune mecanisme psihosociale mult mai complexe, reprezentând „media” percepţiilor şi reprezentărilor în urma unor „negocieri” ce ţin de mai mulţi factori culturali, tradiţionali, prin reprezentare putându-se conferi structurii sociale şi/sau fenomenului reprezentat, o anumită identitate socială, care nu întotdeauna corespunde cu realitatea factologică. De aceea, reprezentarea socială este un concept produs la nivelul mentalului colectiv, şi nu o realitate ontologică decupată. În acest sens, unul din psihosociologii care au analizat această teorie, după ce mulţi ani a fost ignorată, Denis Jodelet (citat de S. Chelcea), consideră că reprezentările sunt „o formă de cunoaştere specifică, o «ştiinţă» a simţului comun, al cărui conţinut se manifestă prin operaţii, procese generative şi funcţionale socialmente determinate”. În sens mai general, autorul citat susţine că [conceptul reprezentări sociale] „designează o formă de gândire socială” (apud. S. Chelcea, op.cit., p.64).

78

Într-un asemenea context epistemologic, reprezentările sociale îndeplinesc şi o funcţie praxiologică, contribuind la construirea unei realităţi comune ansamblului de persoane care au elaborat-o, orientând percepţia şi comportamentele individuale şi colective spre un model ideal, după cum afirma Max Weber prin conceptul fundamental de „tip ideal“, model care ar influenţa asemenea comportamente dezirabile şi convergente cu un asemenea model ideal. De unde rezultă că reprezentările sociale sunt construcţii mentale colective, aparţinând unor modele teoretice ale psihologiei gestaltiste şi constructiviste, şi nu a celor de factură behavioristă, după cum s-ar putea crede. Mai precis, sunt moduri de gândire practică orientate spre comunicare (nonverbală - psihocomportamentală), spre înţelegere şi controlul „obiectelor” materiale şi ideale care pot deveni reprezentări sociale. De aceea, reprezentarea socială este înainte de a fi o imagine decupată dintr-o realitate imediată, „un proces de elaborare perceptivă şi mentală a realităţii ce transformă obiectele sociale (persoane, contexte, situaţii) în categorii simbolice (valori, credinţe, ideologii) şi le conferă un statut cognitiv, permiţând înţelegerea aspectelor vieţii obişnuite printr-o racordare a proprie-i noastre conduite la interiorul interacţiunilor sociale” (cf. N. Fischer).

Aceste reprezentări presupun cu necesitate un „obiect perceput”, când prin mecanismele psihologice şi psihosociologice ale reprezentării, devine un „obiect reprezentat”, şi care pentru a putea deţine un astfel de statut epistemologic, asemenea unui mit, trebuie să fie extrem de complex şi interesant pentru colectivitatea care şi-l reprezintă şi rămâne în memoria colectivă. Să ne imaginăm ceea ce a însemnat procesul de colectivizare pentru întreaga ţărănime, care a rămas în reprezentarea socială ca un proces social negativ, prin impactul socio-economic produs pe o perioadă scurtă, medie şi îndelungată, consecinţele sale fiind resimţite şi în prezent prin bulversarea ruralului şi a sectorului agricol.

Pentru ca aceste obiecte sociale percepute să poată obţine statutul de obiecte reprezentate, generatoare de reprezentări sociale, trebuie să îndeplinească unele condiţii. Pierre Moliner identifică aceste condiţii prin cinci răspunsuri date celor cinci întrebări:

1) Ce fel de obiecte de reprezentare sunt? 2) Pentru care grupuri? 3) Cu ce scopuri? 4) În raport cu cine? 5) Reprezentare sau ideologie?La aceste cinci întrebări am adăugat-o şi pe a şasea, Ce natură au efectele

care au contribuit la reprezentările sociale la care se face referinţă? Aceasta tocmai în scopul sublinierii necesităţii focalizării colective prin prisma interesului manifestat, ca urmare a impactului indus în plan colectiv şi social. Obiect al reprezentărilor sociale, colective poate deveni şi inundaţia dintr-o

79

localitate pentru respectiva comunitate teritorială, sau un incendiu, dar care după autorul citat, nu îndeplineşte toate condiţiile impuse, neavând un conţinut social şi nerăspunzând cel puţin la întrebările 3 şi 4, în ciuda posibilităţii estimării efectelor catastrofale resimţite de comunitatea respectivă.

Dintr-un asemenea impas epistemologic ne scoate tot P. Moliner, acesta precizând că „va exista elaborare reprezentaţională când, din motive structurale şi conjuncturale (ce fac referinţă la natura obiectului reprezentat - n.n), un grup de persoane este confruntat cu un obiect polimorf, a cărui stăpânire constituie o miză în termeni de identitate sau de coeziune socială; când, pe lângă acestea, stăpânirea acestui obiect constituie o miză şi pentru alţi actori sociali care interacţionează cu respectivul grup; când, în fine, grupul este supus unei instanţe de reglare şi de control definitoriu pentru un sistem ortodox (corect am spune noi)” (citat de S. Chelcea).

Spre deosebire de P. Moliner, autorul acestei teorii, S. Moscovici, desprinde doar trei principale condiţii (dezvoltate de Moliner în cinci), care se pot constitui într-un mecanism pe baza căruia poate funcţiona acest fenomen psihosocial, cum ar fi:

– dispersia informaţiei despre obiectul reprezentării, un rol important îndeplinindu-l disonanţa cognitivă, datorită faptului că indivizii nu au acces şi ca atare nu dispun de toate informaţiile utile cunoaşterii obiectului reprezentat din cauza complexităţii sale şi a barierelor culturale şi sociale;

– fenomenul de focalizare, care îi împiedică pe subiecţi să aibă o imagine completă asupra obiectului, ca urmare a poziţiei pe care grupul social din care fac parte respectivii o are faţă de obiectul reprezentării şi care va determina acordarea unui interes mai mare pentru anumite caracteristici şi mai mic pentru altele;

– fenomenul de presiune la inferenţă, care favorizează aderarea indivizilor la opiniile dominante din cadrul grupului.

Vom înţelege mai bine acest fenomen social şi mecanismele prin care se produce printr-un exemplu regăsit în societate şi, mai ales, în anumite grupuri profesionale, cum ar fi cele din domeniul sănătăţii. Ne referim la percepţia oamenilor despre evenimentele petrecute în ultima perioadă de timp în sistemul sănătăţii, prin moartea unor persoane, datorită unor disfuncţionalităţi în acest sistem. Datorită acestor cazuri „izolate”, oamenii au început să-şi construiască o imagine, mai mult sau mai puţin, deformată despre ceea ce se petrece în sănătate, ceea ce din lipsă de informaţii sau din dispersia acestora, coroborat cu interesul manifestat (oricine poate deveni victimă într-un asemenea sistem) şi concluziile - inferenţele desprinse prin prisma presiunii efectelor, conduce la o asemenea reprezentare socială despre sistemul sănătăţii, aspru judecat şi sancţionat de opinia colectivă prin prisma acestor reprezentări sociale. Într-o asemenea situaţie, informaţia despre obiectul reprezentat lipseşte în cea mai mare parte, cei mai mulţi dintre noi având cunoştinţe, informaţii sumare, despre

80

ceea ce există într-un spital sau altul, sau chiar de atitudinea personalului medical, astfel că în formarea opiniilor noastre contribuie fenomenul identităţii, sintalităţii, contagiunii şi atribuirii, şi nu numai, fenomene strâns legate între ele în cadrul construcţiei unor reprezentări sociale.

Se subînţelege faptul că, miza o constituie riscul şi pericolul care ameninţă asupra cetăţenilor unor colectivităţi, cum ar fi cei din mediul rural, care sunt mai predispuşi unui asemenea risc, dar care pericol poate fi extrapolat la nivel naţional, ceea ce ne îngrijorează, făcându-ne mai solidari în raport cu aceste posibile pericole, adoptând principiul care popular se exprimă prin sintagma „interesul poartă fesul” sau „frica păzeşte bostanii”. Într-un asemenea context îngrijorător şi ameninţător, oamenii interacţionează, cel puţin la nivel de opinie şi atitudine, astfel că reprezentările sociale, prin controlul social, contribuie la reglarea mecanismelor şi pârghiilor care ar putea îmbunătăţii imaginea şi funcţionalitatea acestui obiect evaluat şi reprezentat, cum este, în cazul nostru, sistemul sănătăţii.

Cu privire la geneza şi elaborarea reprezentărilor sociale, putem concluziona că, acestea se nasc la interferenţa dintre experienţele, interesele, aspiraţiile, cunoştinţele proprii şi nucleul comun central al reprezentărilor împărtăşite sociocultural, ele fiind idei şi imagini despre ceva, elaborate nu de un singur individ, ci de un grup sau grupuri care nu se deosebesc prea mult sub raportul identităţii şi sintalităţii, şi când acel „ceva” are mare relevanţă pentru grup, nu teoretică cât mai mult practică, şi când din perspectiva grupului este nefamiliar, adică ceva nou, necunoscut până atunci, sau când au existat puţine informaţii neconcludente pentru impactul produs. Spre exemplu, o populaţie ameninţată de a dezvolta alte reprezentări despre boli decât cele pe care, eventual, le-a avut înainte. Sau, într-o altă situaţie specifică, cum ar fi războiul, cu totul alta este reprezentarea celor care s-au confruntat cu un asemenea eveniment pe câmpul de luptă, cum ar fi, în prezent, tinerii militari români pe fronturile de luptă din Irak şi Afganistan, faţă de cei care l-au privit la televizor, inducându-i efectele cel mult din punct de vedere „logic” şi afectiv-atitudinal, neresimţindu-le fiecare pe propria lor piele, cum se spune.

Aşa cum se poate deduce din prezentarea teoretică, reprezentările sociale îşi găsesc în mediul medical un „habitat” prielnic, fiind întreţinute şi coabitând, totodată, cu alte fenomene psihosociale. Haloul negativ, indus pe baza experienţelor individuale şi colective, este bine cunoscut, asemenea altor categorii şi profesii discriminate negativ, cu toată contribuţia lor în plan individual şi social. Această imagine tangibilă, emergentă unor indivizi poate fi generalizată prin aceste păreri generale despre „doctori”, cei mai mulţi indivizi fiind nemuţumiţi de aportul adus în plan profesional, fiind etichetaţi în mod negativ datorită experienţelor cu care se confruntă, în mod direct sau indirect, din auzite, unii indivizi, fără a avea posibilitatea de a-i evalua în mod nemijlocit. De aceea, ca în orice mediu, şi în cel medical, reprezentările sunt

81

imaginare şi subiective, la formarea lor contribuind informaţiile indirecte, părerea formată având un suport subiectiv colectiv şi nu strict individual, pe baza experienţelor. Un rol important în formarea acestor reprezentări colective – clişee sau stereotipuri cognitive îl au cei care influenţează în mod discriminator acest sector al vieţii sociale, creând atitudini destul de ostile faţă de corpul medical. Dar imaginea reală emerge comportamentului cadrelor medicale şi modului de interacţionare cu fiecare pacient pe care îl monitorizează medical. Din păcate predomină aceste percepţii şi reprezentări colective negative despre corpul medical, doar intervenţiile salvatoare faţă de unii pacienţi putându-le schimba atitudinile şi reprezentările acestora despre medici şi personalul medical. Dar, aşa cum se glăsuieşte în mod înţelept în popor, „cu o floare nu se face primăvară”, tot aşa, nici cu un medic sau chiar mai mulţi, nu se pot schimba atitudinile înrădăcinate în reprezentările colective despre medici şi instituţiile medicale în general. O psihoprofesiogramă a profesiilor medicale ar fi mai mult decât necesară la examenul de admitere a viitoarelor cadre medicale de la orice nivel organizaţional.

Teoria influenţei minorităţilor (Minority influence theory)Teoria influenţei asupra minorităţilor, care îl are ca autor tot pe S.

Moscovici (în anul 1979 publică lucrarea „Psychologie des minorites actives), se află în raport de corespondenţă şi complementaritate cu teoria reprezentărilor sociale şi influenţei sociale. În ceea ce priveşte raportul cu reprezentările sociale, elementul definitoriu şi comun cu cel al minorităţilor (a se vedea în acest sens studiul autorilor Juan Antonio Perez şi Francisco Dasi, „Reprezentările sociale ale grupurilor minoritare”, publicat în lucrarea „Psihologie socială. Aspecte contemporane”, 1996, coordonată de A. Neculau), mai concret cu minorităţile etnice, se exprimă prin ceea ce este dominant şi constant într-un grup sau altul, de regulă, prin ceea ce este desemnat prin configuraţia psihosocială şi morală a acestora. Din păcate, de cele mai multe ori, pe lângă unele trăsături şi particularităţi etnice pozitive configuraţionale, reprezentarea socială este deformată de unele trăsături dominante ce intră în circuitul cotidian al reprezentărilor prin unele practici negative, emergente unei socializări negative şi discordante, şi a unor prejudecăţi şi opinii greu de a fi dislocate din mentalul şi reprezentarea colectivă, defavorizând grupul etnic de referinţă şi, implicit, comunicarea intergrupală.

Dar înainte de a analiza grupurile etnice, să vedem ce este minoritatea din punct de vedere psihosocial. Într-o primă accepţiune, termenul de minoritate se referă la acele situaţii, când în cadrul unor societăţi complexe, o comunitate etnică numără mai puţini indivizi decât o altă comunitate, de obicei cea majoritară (pot exista minoritari şi între minorităţi, cum ar fi grecii între turci, polonezii între ucrainieni etc.).

82

În general, sub raportul reprezentării sociale, minoritarii se percep ca fiind discriminaţi de către populaţia majoritară (un caz concret sunt la noi etnicii maghiari). În studiul autorilor J.A. Perez şi F. Dasi, deja citat, este definită minoritatea prin acele colectivităţi care ocupă o poziţie de inferioritate într-o relaţie socială de putere, şi care dispun de mai puţine resurse organizaţionale (autoritate, prestigiu, putere, competenţă).

Din cele prezentate până acum, rezultă că raportul dintre grupurile etnice şi minoritare nu este un raport de asociere nemijlocită – directă. Minorităţi pot fi considerate acele colectivităţi care într-o societate dată, nu se bucură de putere, prestigiu şi nici de participare la luarea decizei. Există sau, mai bine, au existat şi excepţii, cînd minoritarii au participat la luarea deciziei politice, cum au fost minoritarii maghiari prin UDMR şi/sau reprezentanţii celelorlalte minorităţi, de etnie romă, turcă etc., care au participat la guvernare şi putere. Făcând abstracţie de aceste excepţii, putem considera că nu numai criteriul etnic, rasial etc. stă la baza delimitării minorităţilor, ci aşa cum se poate deduce, un rol deosebit revine criteriului puterii şi cel al prestigiului social. De aici se poate pune întrebarea, şi anume, dacă orice reprezentant al grupului etnic este minoritar?, răspunsul fiind evident negativ. O asemenea întrebare poate fi extrapolată şi la nivelul grupurilor etnice, care prin reprezentanţii lor, cum ar fi în cadrul grupului etnic al maghiarilor, organizaţia politică UDMR a avut reprezentanţi la putere şi decizie multe legislaturi ale Parlamentului, şi în cadrul Guvernului, bucurându-se de drepturi egale cu populaţia majoritară.

Asupra minorităţilor există foarte multe prejudecăţi şi modalităţi perceptive. Una dintre acestea este cea care o asociem cu gradul de apartenenţă etnică, ceea ce după cum am arătat, nu este pe deplin adevărat, putând exista situaţii când etnicii minoritari pot deveni o etnocraţie, cum a fost ani de zile în perioada postdecembristă, populaţia etnică maghiară prin organizaţia politică care îi reprezintă. Mai mult decât atât, pe fondul acestor factori psihosociali, concretizaţi prin unele mentalităţi, prejudecăţi şi reprezentări sociale care au deformat realitatea socială din acest punct de vedere, s-au creat şi reprezentări false, chiar un mit al minorităţilor conlocuitoare, mit bazat pe intoleranţa populaţiei majoritare etnice faţă de cea minoritară. Un asemenea mit al discriminării minorităţii de către majoritari este amplu valorizat şi exploatat mai ales de către unul din grupurile etnice, în cazul analizat de noi, de către etnicii maghiari, influenţaţi de liderii lor, şi care se autopercep ca fiind discriminaţi sub raportul drepturilor ce le revin, problemă arhicunoscută şi tot mai reactivată în prezent, când revendicările de ordin teritorial, prin mecanismul autonomiei culturale şi teritoriale, au devenit un adevăr peremptoriu, asupra căruia nu trebuie să mai insistăm. O asemenea percepţie se consolidează şi în rândul rromilor, prin unele presiuni şi forme ale controlului social, de cele mai multe ori fiind perceput ca o constrângere şi discriminare socială. În ceea ce priveşte contribuţia sociologilor şi cercetătorilor români contemporani asupra etnicilor rromi, trebuie să evidenţiem aportul adus de Mihai Merfea şi Cătălin Zamfir,

83

care au studiat mai mult acest grup etnic, atât din punct de vedere cultural-spiritual, cât şi din perspectivă socio-economică.

Analiza minorităţilor etnice nu se poate încheia fără să facem referinţă la alte două fenomene psihosociologice, cum ar fi discriminarea şi intoleranţa etnică. Le vom analiza succint pe fiecare.

DiscriminareaPrin acest fenomen sunt percepute mai multe forme de obiectivare:a) discriminarea verbală se manifestă prin condamnarea, blamarea unui

grup minoritar etnic, vehicularea despre acest grup a unor stereotipii, fiind incriminaţi unii membri ai grupului ca fiind ţapi ispăşitori (mai ales în rândul etnicilor rromi);

b) evitarea, adică limitarea contactelor cu indivizii care fac parte din grupul etnic vizat (mai evitaţi fiind rromii, cauzele fiind multiple şi uşor de dedus, pe fondul acelui mecanism al etichetării sociale şi a unor steriotipii perceptiv-evaluative, inclusiv a reprezentărilor sociale);

c) discriminarea propriu-zisă, care se caracterizează prin comportamente care fac trecerea de la evitarea pasivă la comportamente active, concretizate prin certuri îndreptate împotriva indivizilor şi a grupului etnic vizat (cazurile cele mai frecvente sunt la rromi, unde se exercită presiuni pentru părăsirea localităţii provizorii de rezidenţă, mai ales în mediul rural. Fenomenul Hădăreni din judeţul Mureş şi alte asemenea presiuni exercitate asupra etnicilor rromi din afara ţării (vezi Italia), devine simbolic din acest punct de vedere, discriminarea devenind un fenomen psihosocial reactivat şi valorizat în plan politic şi cultural;

d) acţiunile violente apar atunci când indivizii care fac parte dintr-un anumit grup etnic sunt agresaţi, şi/sau li se distrug bunurile ce le aparţin, concretizate prin arderea imobilelor, diverse distrugeri şi, mai ales, prin agresiuni fizice ale majoritarilor faţă de minoritari. Au existat şi situaţii inverse, când etnicii minoritarii în plan naţional, au agresat în modul cel mai violent (bestial, uneori), indivizi ai populaţiei majoritare, etnici români care şi-au desfăşurat sau îşi mai desfăşoară activitatea în acele zone cu populaţie etnică minoritară maghiară, devenită majoritară în unele judeţe, cum sunt Harghita şi Covasna.

e) exterminarea fizică este stadiul cel mai avansat al discriminării, fiind determinat de ură, manipulare, intoleranţă etnică şi, nu în ultimă instanţă, de un anumit nivel educaţional şi cultural. Asemenea situaţii s-au întâlnit tot în timpul evenimentelor din decembrie, când etnici români din judeţele menţionate au fost ucişi în mod bestial, precum şi în alte situaţii particulare. Trebuie menţionat faptul că nu întotdeauna exterminarea fizică are ca factori etiologici discriminarea, la actul criminal fiind asociaţi şi alţi factori endogeni sau exogeni individului.

Discriminarea etnică poate căpăta şi alte forme, mai reprezentative fiind cele de mai jos:

84

1) discriminarea oficializată, care apare atunci când documentele juridice prevăd, în mod implicit, norme discriminatorii referitoare la indivizii care fac parte dintr-un anumit grup etnic. În general, din acest punct de vedere este încriminată legea învăţământului şi a administraţiei publice, legi care ar frustra minoritarii, mai ales, în ceea ce priveşte limba de predare şi de comunicare oficială, după cum acuză etnicii maghiari;

2) discriminarea instituţională, care se regăseşte, mai ales, pe fondul reprezentării colective, atunci când minoritarii se cred excluşi şi respinşi din anumite funcţii şi poziţii privilegiate. Nici un asemenea tip de discriminare nu mai este operant la noi, atâta timp cât promovarea şi accederea la putere este neîngrădită, devenind eligibil orice cetăţean român indiferent de naţionalitate. Mai mult decât atât, există situaţii când un anumit grup etnic accede în mai mare măsură la putere (maghiarii, spre exemplu) decât unele grupuri etnice sau chiar de către unii indivizi ai populaţiei majoritare. Acest fenomen de contraselecţie, care îi favorizează numai pe membrii unui grup etnic, are la bază criteriul apartenenţei la grupul respectiv, mai ales de factură politica, şi se numeşte etnocraţie. Când în urma contraselecţiei apare o grupare, un strat sau o clasă politică, această grupare şi fenomen psihosocial poartă denumirea de etnoclasă, mecanism ce presupune suprapunerea între diviziunea orizontală (pe etnii) cu cea verticală (pe clasă);

3) discriminarea situaţională este acel tip de discriminare care se referă la situaţiile de tratament discriminatoriu ocazional şi izolat, aplicat unui/unor indivizi, pe baza unei anumite caracteristici sociale (relaţionale). Ne referim, în primul rând, la tratamentul rromilor de către organele puterii de stat, când pe fondul unor prejudecăţi şi stereotipii perceptive, cei mai mulţi rromi, atât în ţară, cât şi în afara graniţelor, sunt trataţi într-un mod discriminatoriu.

Toleranţa şi intoleranţa etnică sunt fenomene socioculturale antinomice cu impact social şi individual diferenţiat. De aceea, pe fondul unei asemenea antinomii, pentru a putea înţelege ce este intoleranţa, este necesar să ştim ce este toleranţa. Aşa cum am anticipat, toleranţa este un fenomen social complex care se exprimă prin anumite atitudini, cum ar fi cele de acceptare, altruiste şi de înţelegere, în raport cu un individ sau cu un grup, în văzul nostru, cu un grup etnic. Toleranţa este un etalon al gradului de civilitate al unei colectivităţi, dar şi un ghid de conduită şi comportament sociouman, desprinzându-se în acest sens mai multe stiluri comportamentale ale minorităţilor active, caraterizate de S. Moscovici prin:

1) investiţie (cheltuirea energiei, timpului, banilor pentru atingerea scopurilor); 2) autonomie [independenţă de gândire, atitudinală şi comportamentală (de

acţiune - n.n.)]; 3) consistenţă (organizarea coerentă a informaţiilor); 4) rigiditate (reacţia majoritară faţă de minoritari);

85

5) echitate (preocuparea minoritarilor de a stabili relaţii echilibrate cu majoritarii).

Ca orice model sau sistem de norme şi valori ce caracterizează un anumit stil comportamental, toleranţa este rezultatul unui proces de socializare şi educaţie. În acest sens s-a constatat că sunt cu mult mai toleranţi oamenii educaţi, cultivaţi, decât cei care îşi manifestă intoleranţa pe fondul unor instincte gregare. Există şi excepţii, mai ales, în mediul politic, unde intoleranţa devine obiectul muncii şi „legitimităţii” lor politice. Spre deosebire de aceşti lideri intoleranţi şi revendicativi, toleranţa presupune trăsături caracteriale şi morale exprimate prin bunătate lăuntrică, simţul solidarităţii, altruism şi comuniune, calm şi luciditate, calităţi opuse atitudinilor intolerante.

Aşa cum putem deduce, toleranţa se regăseşte în mai multe medii, cunoscând, din acest punct de vedere, mai multe forme: politică, etnică, culturală, religioasă, unidirecţională şi reciprocă. Din păcate, aceste manifestări, asociate toleranţei, cunosc pe cea mai mare parte a globului, scăderi în manifestare, predominând intoleranţa. Astfel, a crescut şi este în continuă creştere intoleranţa politică, etnică, rasială şi religioasă.

Ca fenomen opus toleranţei, intoleranţa are multiple cauze de ordin obiectiv şi subiectiv. Spre exemplu, intoleranţa etnică, manifestată în mod paradoxal de grupul etnic minoritar, cum este grupul etnic maghiar din România, este întreţinută de anumite tendinţe revizioniste, mai ales în cadrul intoleranţei interetnice şi politice, precum şi de anumite interese egoiste şi individualiste, de lipsa lucidităţii şi discernământului, de exacerbarea spiritului naţionalist şi antinaţionalist, a spiritului şi atitudinilor revendicative şi de vendetă politică, de clientelism, arivism politic, de demagogie, sărăcie şi dezordine socială.

Am enumerat cele mai relevante cauze care conduc spre recrudescenţa intoleranţei pe întregul mapamond, putând fi considerată arma anticristului, îndreptată împotriva creştinismului, ca religie care promovează sub raport doctrinar principiul toleranţei şi înţelegerii între oameni – iubirea semenului. Astfel, intoleranţa poate fi considerată, deopotrivă, simptomul nesiguranţei, incertitudinilor şi a nevoii de schimbare a unei stări, a aşezării lumi într-o altă ordine, lipsită de asemenea dezechilibre psihologice, psihosociologice, sociale, economice şi politice, o lume bazată pe acest model creştin prin care se încearcă menţinerea echilibrului şi armoniei sociale, în afara urii şi intoleranţei în raport cu minorităţile, de oricare natură ar fi acestea. Asupra altor aspecte legate de minorităţile entice vom insista atunci când vom analiza grupurile etnice.

Impactul acestei teorii şi atitudini faţă de unele minorităţi, mai ales, etnice este destul de vizibil şi în mediul medical. Este suficient să evidenţiem agresiunile produse faţă de personalul medical din unele spitale din ţară de către etnicii rromi, şi nu numai, pentru a înţelege care sunt raporturile dintre această minoritate, cu mult mai intolerantă şi mai puţin socializată decât celelalte, şi

86

personalul medical. La aceste atitudini au contribuit în mare măsură atitudinile discriminatorii negative, uneori ostile, din partea autorităţilor faţă de această etnie, atitudini coroborate cu stilul de gândire şi viaţă al acestora, pe fondul unor clişee şi etichetări sociale defavorabile, etnie care de-a lungul istoriei s-a confruntat cu asemenea fenomene, ceea ce explică, în mare parte, reacţiile nonconformiste, pe fondul unor revendicări şi a unei solidarităţi cu mult superioare populaţiilor majoritare.

Teoria performanţei (realizării) de grup (Achievement group theory)Din perspectivă structuralist-funcţionalistă, teoria performanţei grupului,

propusă de psihosociologul american, R.N. Stogdil în lucrarea „Individual behavior and group achievement” (1959), include în descrierea sa structura internă şi operaţiile de grup (cf. Pantelimon Golu, op.cit., pp. 79-81) şi se bazează pe unele elemente configuraţionale interferente ale teoriei învăţării, expectaţiei şi a intracţiunii, având, din acest punct de vedere, un profund caracter polimorf. Într-un asemenea context, aceste variabile intercondiţionabile apar ca elemente necesare descrierii conduitei de grup şi, implicit ca şi cauze ale performanţei grupului.

Prin acest caracter structuralist, teoria se bazează pe trei categorii de factori: variabile de intrare (membrii), variabile mediatoare şi ieşirile.

Variabilele de intrare, sau intrările, atribuite indivizilor izolaţi şi dornici de includere în grup, includ trei elemente intercondiţionabile: performanţele, interacţiunile şi expectanţele (conceptul de expectanţă, introdus de Stogdil în această teorie, are semnificaţia unei dimensiuni de bază a organizării grupului, pe care o defineşte ca pregătire pentru întărire (readiness for reinforcement), care, la rândul ei, este o funcţie a impulsului sau dezirabilitatea - aşteptarea unui rezultat în raport cu un comportament sau acţiune individuală şi/sau de grup, pe fondul unei probabilităţi estimate în raport cu rezultatul care urmează să se producă.

Variabilele mediatoare alcătuiesc două clase: structura formală, care cuprinde formaţiile - conţinutul uman al grupului şi statusurile, şi structura de rol, care subsumează responsabilitatea şi autoritatea membrilor grupului, având mai mult un caracter moral decât funcţional.

Variabilele de ieşire, sau ieşirile, reprezintă realizările estimate ale grupului şi includ: productivitatea, morala şi integrarea sau coeziunea grupului.

Fiecare din aceste elemente configurate, în interacţiunile lor, îndeplinesc anumite funcţii, astfel: variabilele de intrare duc la structura de rol şi la operaţiile – fenomenele şi proprietăţile grupurilor; structura de rol şi operaţiile de grup mediază conduita personală şi interpersonală, efectul final fiind ceea ce desemnăm prin realizarea de grup.

87

Aşa cum anticipam, efectele interacţiunii acestor elemente, comensurate prin realizările grupului, sunt emergente interferenţelor performanţei indivizilor, interacţiunilor dintre membrii grupului şi expectanţe – probabilităţii estimate a acestor rezultate. Astfel, performanţa, combinată cu interacţiunea, determină structura în interacţiune; performanţa membrilor şi continuitatea interacţiunii determină identitatea grupului; performanţa furnizează mijloacele de confirmare a expectanţei; întărirea mutuală a normelor şi scopului este rezultatul combinării efectelor interacţiunii şi expectanţei. Pornind de la aceste combinări, Stogdil descrie structura şi operaţiile de grup, astfel că structura unui grup organizat implică modelul predictibil al acţiunii şi reacţiei plus sistemul expectanţelor reciproc întărite. Rezultatul final al acestor mecanisme structuralist-funcţionaliste, percepute prin prisma proprietăţilor de grup şi ca fenomene intragrupale, este ceea ce autorul citat desemna prin reuşita - performanţa de grup (group achievement), ca o consecinţă a interferenţei şi interdependenţei a performanţei, interacţiunii şi expectanţei, mediate structurile şi operaţiile de grup, având cerinţă funcţională productivitatea grupului, proprietate de grup asupra căreia vom insista în alt capitol al lucrării, la fel şi asupra sintalităţii grupului.

În mediul medical, această teorie a performanţei grupului este foarte bine articulată, întrucât în sănătate, de regulă, activitatea se desfăşoară în echipă. Acolo unde competenţele corespund sarcinilor profesionale ale fiecărui membru al grupului, unde coeziunea intragrupală este ridicată şi există un climat psihosocial favorabil, şansele performanţei grupului sunt asigurate. În schimb, acolo unde nu există implicare şi responsabilitate profesională, activitatea grupului se va desfăşura la parametri scăzuţi ai performanţei, fapt ce-i va conferi o sintalitate şi imagine discordantă în raport cu scopul şi obiectivele sale profesionale, pe acel fond al disonanţei negative din partea beneficiarilor serviciilor medicale oferite.

2.3. Teoriile controlului: teoriile întăririi

Aceste teorii au ca obiect de studiu contingenţa dintre acţiunile realizate şi întăririle, beneficiile obţinute, concentrându-se asupra dorinţelor oamenilor de a obţine anumite beneficii. Aşa cum stabilea şi promotorul acestora, Susan T. Fiske, în studiul „Theories of Social Psychology” publicat într-o lucrare enciclopedică în domeniul psihosociologiei, ele pot prezice comportamentele pe baza întăririi (cost-beneficii), în aşa mod încât aceste comportamente pot deveni predictibile şi controlabile prin prisma acestor întăriri. Chiar dacă cele mai multe teorii se regăsesc la nivelul grupului, există şi teorii care se focalizează pe individ, vizând, deopotrivă atât grupul, cât şi indivizii acestora. Vom analiza în continuare aceste teorii, la nivel individual, interpersonal şi la nivel de grup.

88

2.3.1. Abordarea la nivel individual

Teoria savantului naiv (Naive scientist theory) Este teoria care evidenţiază faptul că în evaluarea şi elaborarea unor

judecăţi pe baza simţului comun apar unele erori de gândire, în aceste judecăţi, oamenii recurg mai mult la informaţii, uneori pe fondul disonanţei cognitive, care să le confirme opiniile subiective, de cele mai mult ori, fără să apeleze la raţionamentele logice şi la o anumită strategie euristică în gândire, cum recurg savanţii autentici, apelând mai degrabă la strategii euristice proprii, bazându-se mai mult pe simţul comun, informaţiile şi experienţa cotidiană a fiecărui individ, decât de unele raţionamente şi teorii ştiinţifice (cunoaştere ştiinţifică), de unde asemenea erori în gândire, denumite de specialişti erori de atribuire, asupra cărora vom reveni. Printre primii cercetători care au studiat acest fenomen al erorii de atribuire, exprimat parţial în teoria savantului naiv, sunt L. J. Chapman şi J. P. Chapman (cf. S. Chelcea, op. cit., p.65).

În mediul medical, aceşti „savanţi naivi” coincid cu acei medici caracterizaţi prin inflexibilitate în gândire, rutină şi orgoliu profesional, şi care trăiesc mai mult din orgoliu şi imaginar decât din realitate. Aceste posibile erori de gândire şi de decizie în intervenţiile medicale pot să fie cauzate şi de aceste atitudini arogante şi mai ales de ignoranţa cognitivă (medicul ştiind totul), ceea ce îi îngustează atât câmpul cognitiv cât şi cel relaţional – relaţiile de cooperare cu colegii şi pacienţii.

În analogie cu tipologia psihiatriei şi psihanalizei, savantul naiv ar corespunde mai mult cu nonconformistul, fiind un model care, prin însuşirile sale de personalitate şi mai ales sub raport comportamental, se manifestă evaziv şi destul de superficial, lăsând impresia că el ştie totul şi că de el depinde succesul acţiunilor. Este mai mult preocupat de interesele sale personale, şi în mod deosebit de imaginea sa în ochii subalternilor şi, în primul rând, a superiorilor. Dacă l-am apropia de unele maladii psihiatrice, savantul naiv s-ar situa în imediata apropiere a personalităţii schizoide, caracterizate prin abstractizare excesivă, izolare, introversiune şi inadaptabilitate socială, pe fondul unui raţionalism morbid şi idealism utopic sau naiv, de unde probabil şi denumirea dată acestui tip de personalitate ce stă la baza teoriei savanţilor naivi.

Teoria avarului cognitiv (Cognitive miser theory) Este o completare a teoriei savantului naiv, explicând modul de gândire a

acestor „savanţi naivi”. Este o teorie prin care se explică limitele cunoaşterii empirice, bazate pe simţul comun, datorită unor limite şi vulnerabilităţi ale capacităţii de gândire şi cunoaştere a unor indivizi, ceea ce îi face ca aceştia să le utilizeze cât mai economic posibil pe cele care le deţin, apelând la „euristici”

89

proprii, care îi ajută să facă şi să ajungă la inferenţe în mod rapid, dar care nu sunt întotdeauna corecte, apărând unele erori de ordin cognitiv. Avarul cognitiv este acel individ care nu-şi valorifică întreg potenţialul cognitiv şi nici nu este stimulat în cunoaştere, recurgând la concluzii preconcepute pe fond subiectiv şi stereotipic, nu în ultimă instanţă pe reprezentările sociale despre un obiect sau fenomen social evaluat. De cele mai multe ori, avarul cognitiv apelează la informaţia cea mai relevantă, excluzându-le pe cele „periferice” şi irelevante. Logica la care recurge acest tip este implacabilă pentru el, fiind asemuit cu savantul naiv, între aceştia existând puternice asemănări, nota comună fiind lipsa informaţiilor şi a raţionamentelor, cunoaşterea fiind bazată pe experienţa cotidiană-empirică, şi nu pe cunoaşterea ştiinţifică.

Chiar dacă este o teorie bazată şi reductibilă în empirism, cu limitele pe care le presupune o asemenea teorie şi cunoaştere, fiind fundamentată, sub raport epistemologic, pe anumite concepte, cum ar fi cele de filtre sau schemas/schemata, acest concept de schemă fiind introdus în limbajul psihosociologic de către Susan T. Fiske şi Patricia W. Linville. Autorii citaţi delimitează mai multe tipuri de scheme: scheme-persoană, scheme de sine, scheme de rol social şi scheme libere de conţinut. Schemele îi ajută pe indivizi să proceseze informaţiile şi să rezolve rapid şi cu efort minim problemele din viaţa cotidiană, fără să recurgă la raţionamente validate din punct de vedere logic şi ştiinţific, afectând sub raport cognitiv autoritatea epistemică. Se subînţelege că indivizii care aparţin acestui tip de personalitate din mediul medical nu sunt cei animaţi de profunzime în cunoaştere, trebuinţele cognitive fiind devansate de cele legate de ascensiune în plan social. Cu siguranţă, această categorie de indivizi din sistemul sănătăţii vor încălca cu mult mai uşor jurământul hipocratic în schimbul parvenitismului social, fiind mai mult preocupaţi de aceste strategii ale alpinismului social, de ascensiune şi nu de profunzime în ceea ce profesează, fiindu-le mai dragă sala de şedinţă decât sala de lectură.

Teoria erorii fundamentale (Fundamental attribution error) Din celelalte două teorii prezentate, se poate desprinde faptul că o

asemenea modalitate de cunoaştere induce, sub raport cognitiv, anumite erori de cunoaştere şi în fenomenul atribuirii, de unde şi această denumire. Teoria la care facem referinţă, formulată de psihosociologii Richard E. Nisbet şi Lee Ross, are la bază unele observaţii empirice asupra unor fenomene legate de atribuirile cauzale (fenomenul atribuirii explică faptul că oamenii încearcă să acorde un sens comportamentelor pe care le observă, atribuindu-le de regulă cauze personale, de unde şi denumirea fenomenului analizat), autorii citaţi observând că atunci când oamenii fac atribuiri cauzale, au tendinţa să subestimeze impactul factorilor situaţionali (legaţi de mediul social) şi să supraestimeze rolul factorilor dispoziţionali ce ţin de caracteristicile

90

personalităţii, de cele mai multe ori exagerând sau amplificând realitatea prin prisma subiectivismului şi stării psihice a individului.

Pentru a înţelege acest fenomen al erorii de atribuire vom recurge la un exerciţiu elementar de gândire comparativă: să ne gândim la situaţia unui accident de maşină şi la un deces prin imprudenţă a unei rude apropiate, a propriului fiu, de către un conducător auto, şi la modul cum evaluează vinovăţia „criminalului”, prin prisma emoţiilor negative, a urii şi resentimentelor faţă de conducătorul auto ucigaş, în raport cu sentimentele şi atitudinea manifestată de aceeaşi persoană, dar în raport cu o terţă persoană ce cade victimă într-un asemenea accident de maşină. Se subînţelege că, în prima situaţie, vinovăţia este atribuită în mod cvasiexclusiv conducătorului auto, fiind disculpată victima, pe când în cea de-a doua situaţie, implicarea afectivă mai scăzută, îl face mai reticent şi chiar mai obiectiv, atribuind vina ambilor indivizi implicaţi în relaţie, în cazul nostru în accidentul de maşină. De unde concluzia că, eroarea fundamentală de atribuire se datorează euristicilor folosite de indivizi în mod spontan, actorul şi actul formând o „unitate cauzală”, unitate ce conduce la atribuiri externe, pe fondul diminuării vinovăţiei, implicării personale, şi a atribuirii vinovăţiei altor persoane, de cele mai multe ori pe un fond afectiv şi subiectiv.

În sistemul sănătăţii, fenomenul atribuirii şi al erorii de atribuire este regăsit în raporturile şi interacţiunile interpersonale dintre medic şi pacient sau, într-un caz şi mai grav, dintre medic şi rudele acestuia, atunci când pacientul decedează, raporturi ce pot fi transferate ulterior în alte instituţii abilitate şi specializate sub raportul competenţelor acestora. Nu au fost puţine cazurile când, în urma unor decese a unor apropiaţi, mai ales a unor copii, părinţii acestora au ajuns într-o stare convulsivă şi compulsivă, atribuind vina în exclusivitate pe medicul care a relaţionat cu ei fără să mai analizeze la rece cauzele multiple ale decesului, unde în mod sigur se făceau şi alţii vinovaţi, în primul rând, cei care au oferit informaţii despre boală şi evoluţia acesteia. De regulă, aceste erori nu se soluţionează pe cale amiabilă, ajungându-se în faţa Comisiei medicilor sau, în situaţii şi mai grave, în faţa instanţelor judecătoreşti care stabilesc vinovaţii şi gradul lor de vinovăţie al celui/celor incriminaţi pentru deces sau malpraxis.

Teoria neajutorării învăţate (Learned helplessnesss theory)Teoria enunţată poate produce şi alte efecte grave, cum ar fi depresia şi

consecinţele sale. Teoria asupra căreia insistăm în secvenţa aceasta, denumită „neajutorare învăţată” şi elaborată de Martin E. P. Seligman, explică una din cauzele depresiei, făcând referinţă la asocierea unor evenimente, pe fondul continuităţii şi a caracterului lor implacabil, până la fatalism. Conform acestei teorii, dacă o persoană trăieşte în repetate rânduri experienţe necontrolabile (de exemplu, pierderea unor persoane dragi sau alte necazuri prescrise de

91

providenţă, în cazul că este creştin), ea poate să creadă că şi evenimentele viitoare vor fi imposibil de controlat de către ea, ceea ce în mod evident, în timp, va conduce la anxietate şi depresie. Acest mod de a privi lucrurile, specifice psihologiei poporului român, se exprimă prin atitudinea indusă de o asemenea „fatalitate”, considerând că „un necaz nu vine niciodată singur”, şi că ceea ce ţi-e dat să ţi se întâmple, nu poate fi evitat. De unde acceptarea destinului şi a rolului providenţei în ceea ce ni se întâmplă aici pe pământ, pe un asemenea fond fatalist.

O asemenea teorie este validată şi în mediul medical prin acel sindrom neuropsihic complex, denumit de specialiştii hospitalism, sindrom cauzat de multiplele internări ale bolnavului şi pierderea oricărei speranţe de viaţă, boala fiind evaluată de către purtătorul ei ca fiind incurabilă. Acest fenomen al hospitalismului, pe fondul unor continui eşecuri şi predispoziţii spre îmbolnăvire (a nu se confunda cu ipohondria) este asociat cu stresul morbid, anxietatea şi stările depresive, putând culmina cu suicidul, nu puţini dintre sinucigaşi confruntându-se cu acest sindrom al hospitalismului şi depresiei, fiind lipsiţi de orice speranţă şi încredere în viaţă. Nota dominantă a acestor stări maladive este neîncrederea de sine şi în ceilalţi, autismul – lipsa de comunicare afectivă şi fatalitatea sub raportul atitudinii faţă de viaţă şi societate. Psihologilor şi cadrelor medicale care dispun de o putere persuasivă mai ridicată le revine sarcina să-i înveţe pe aceşti indivizi să depăşească asemenea stări, conştientizându-le rolul proprie-i lor personalităţi, în afara fatalităţii şi morbidităţii incurabile cu care se confruntă aceştia. Trebuie să-i învăţăm să învingă, adică să le inoculăm psihologia învingătorului, care presupune voinţă, şi nu a învinsului, care doar trebuie acceptată şi confirmată de cei din jur, din păcate chiar şi de unele cadre medicale. O asemenea experienţă tristă a trăit-o şi autorul acestei cărţi, în urma unui accident rutier, când un medic de renume, de la un spital de referinţă, în loc să-şi încurajeze pacientul (adică pe subsemnatul), a şters orice speranţă în evoluţia ştiinţifică şi intelectuală, şansele fiind reduse la limita insuportabilităţii. A fost o lecţie tristă de viaţă pe care doresc să o împărtăşesc tuturor care se confruntă cu asemenea lipsă de tact din parte celor în care ne încredinţăm viaţa, şi care din păcate, chiar dacă o salvează din punct de vedere fizic, o pot mutila din punct de vedere psihic, cum spre fericirea autorului acestei relatări, nu s-a întâmplat, dimpotrivă printr-un asemenea accident mi-au fost oferitele „şansele” unei performanţe intelectuale ulterioare, concretizată în ceea ce am realizat, dincolo de prognoza sumbră a acestui mare neurochirurg.

2.3.2. Abordarea la nivel interpersonal

92

La fel ca şi la nivel individual, şi la acest nivel interpersonal s-au elaborat teorii care explică unele fenomene psihosociale. Dintre acestea se desprind: teoria justiţiei procedurale, teoria echităţii, teoria frustrare-agresivitate.

Teoria justiţiei procedurale (Procedural justice theory) Această teorie, propusă de psihosociologii Thibaut şi Walker, pune un

accent mai mare pe rolul unor elemente ale culturii organizaţionale în evaluarea şi explicarea unor comportamente, în mod deosebit pe procedee, reguli, legi şi nu doar pe volumul resurselor alocate unor comportamente, acţiuni şi activităţi. Conform acestei teorii, justiţia procedurală este distinctă de evaluarea volumului recompenselor primate, operând atât la nivel interpersonal, cât şi la nivelurile organizaţionale, pe acest fond justiţiar al culturii organizaţionale.

Şi aceste aspecte ce ţin de cultura organizaţională specifică mediului medical sunt importante în activitatea şi performanţa medicală. În primul rând, cele ce vizează latura normativă şi relaţională, formală şi informală, precum şi de cele ce ţin de sistemul de valori, credinţe, prejudecăţi, de atitudini şi de imaginea sau reprezentările faţă de instituţiile medicale şi personalul aparţinător. Nu trebuie scăpate din vedere nici celelalte elemente configuraţionale ale organizaţiilor şi culturii organizaţionale, cum ar fi: structura organizaţională, descrisă, la rândul ei, prin mărimea, complexitatea, formalizarea, specializarea diferenţierea activităţii, poziţiile statusurile şi rolurile, comportamentele individuale, relaţiile şi interacţiunile sociale în coroborare cu controlul organizaţional, stafful, structura ierarhică şi tipul de autoritate al liderilor, comportamentul organizaţional şi, nu în ultimul rând, climatul organizaţional, emergent acestui registru etiologic ce poate influenţa şi determina cultura şi performanţa organizaţională care, în mediul şi structurile aparţinătoare ale sistemului sănătăţii, prezintă particularităţi distincte, care trebuie cunoscute şi aplicate de orice membru aparţinător al acestor organizaţii.

Teoria inechităţii (inequity theory) Bazată pe raportul cost-beneficiu şi comparaţie, această teorie, care se vrea

o dezvoltare a teoriei justiţiei şi judecăţii sociale, porneşte de la teza că oamenii evaluează raportul dintre costurile şi beneficiile acţiunilor lor comparativ cu raportul faţă de cei care le sunt apropiaţi (coechipieri, colegi, membrii familiei etc.). De aceea, atunci când percep o inechitate în cadrul acestui raport, oamenii acţionează fie asupra propriilor costuri şi beneficii, de regulă reducând costurile, fie asupra beneficiilor celor cu care se compară. Aşa cum anticipam, această torie este apropiată de alte teorii, prezentate deja, printre care un rol deosebit în constituirea ei l-a avut teoria disonanţei cognitive şi cea a atribuirii. J. A Adams, psihosociologul care a dezvoltat teoria inechităţii în legătură cu justiţia socială, consideră că inechitatea reprezintă un tip de disonanţă cognitivă, fenomen asupra căruia am insistat într-o altă secvenţă a lucrării.

93

Asemenea evaluări sunt foarte frecvente în mediul medical, atât din partea cadrelor medicale, cât şi din partea pacienţilor acestora. Orice mişcare revendicativă are la bază acest raport cost-beneficiu, pe fondul analogiilor şi al inechităţilor cu alte profesii mai puţin importante în societate, al nemulţumirilor, insatisfacţiilor profesionale şi frustrărilor profesionale şi economico-financiare, care adâncesc sentimentele de nemulţumire, determinând atitudini şi comportamente specifice; expresia cea mai elocventă a acestor nemulţumiri în rândul personalului medical, şi nu numai, fiind migrarea acestuia în alte ţări unde câştigul şi aprecierea profesională sunt net superioare celor de la noi.

Teoria inechităţii se aplică, deopotrivă, şi în rândul pacienţilor care, de asemenea, evaluează acest raport cost-beneficiu în raport cu contribuţia financiară adusă şi efectul produs: însănătoşirea sau agravare bolii, culminând uneori cu decesul. Nu sunt puţine cazurile când de la bolnavi aproape incurabili li s-a perceput o „contribuţie” financiară, frecvent vehiculată expresia „operaţia reuşită, bolnavul mort”, ceea ce ascunde, printre altele, un adevăr tragic, adică faptul că probabilitatea reuştei unei asemenea intervenţii chirurgicale era aproape nulă. Asemenea raporturi dintre costuri/energie cheltuită şi beneficiile obţinute/starea sănătăţii din partea bolnavilor şi a satisfacţiilor din partea cadrelor medicale, produc mari nemulţumiri, de cele mai multe ori beneficiile fiind evaluate ca fiind inechitabile, mai mici decât costurile, adâncind sentimentele de insatisfacţie, disonanţă şi frustrare.

Teoria frustrare-agresivitate (Frustration-aggression theory) Problematica frustrării şi efectelor induse în plan comportamental devine,

în prezent, una dintre cele mai incitante şi importante fenomene psihosociale, cu atât mai mult cu cât fenomenul frustrării este un fenomen generalizat, alături de cel al stresului cotidian şi specific. Această teorie importantă pentru domeniul psihosociologiei medicale a fost elaborată în anul 1939, de către psihosociologii americani John L. Dollard, Neal E. Miller şi Leonard W. Doob. În conformitate cu această teorie şi pe acest fond relaţional dintre variabilele surprinse în ecuaţie care este de domeniul evidenţei, cel puţin în plan empiric, ca stare afectivă negativă provocată de privarea individului de bunurile sau drepturile cuvenite, precum şi de apariţia bruscă, neaşteptată unor bariere (reale sau imaginare) în calea atingerii scopurilor, frustrarea generează comportamente agresive; agresivitate care, din păcate, este regăsită destul de frecvent şi în mediul medical, mai ales în planul comunicării verbale şi afective şi, nu în ultimă instanţă, în plan informal, prin dependenţa instituită între medic şi pacient, de cele mai multe ori aceste raporturi fiind exclusiviste şi nu interrelaţionare afectiv-comunicativă. Din succinta prezentare rezultă că agresivitate nu este şi nici nu trebuie percepută ca o reacţie automată şi

94

înnăscută, specifică regnului animal – gregar, ci ca un răspuns învăţat faţă de situaţiile frustrante, după cum vom arăta în altă parte a secvenţei analizate.

Dar înainte de a surprinde alte raporturi de cauzalitate dintre aceste variabile, considerăm că este necesar să cunoaştem configuraţia acestui concept şi fenomen psihosociologic desemnat prin frustrare – frustraţie. Motiv pentru care vom insista mai mult asupra acestor dimensiuni de ordin epistemologic, el fiind foarte frecvent în mediul medical, inducând un mare impact negativ în acest mediu, precum şi în acţiunile şi comportamentele noastre cotidiene care, pe fondul sentimentului de frustrare, de cele mai multe ori, capătă o anumită nuanţă agresivă.

Analiza psihologică şi psihosociologică asupra fenomenului psihosociologic de frustrare, în relaţie evidentă cu agresivitatea, presupune cel puţin trei elemente:

1) situaţia frustrantă; 2) starea de frustrare; 3) răspunsul la frustraţie. În ceea ce priveşte prima componentă implicată în fenomenul psihoafectiv

analizat – frustraţia sau frustrarea – (în raport cu comportamentul agesiv) presupune următoarele elemente:

a) obiectivul (scopul, trebuinţa, necesitatea, problema de rezolvat) pentru a cărui obţinere subiectul trebuie să dispună de o intensă motivaţie;

b) un obstacol extern sau intern care, de regulă, se constituie într-un factor sau agent stresor, suficient de puternic, care să blocheze capacitatea de depăşire şi rezolvare a situaţiei ce conduce la frustrare.

Dacă vom aplica aceste elemente în mediul medical, în raport cu acel criteriu al vârstelor, la care am mai făcut referinţă în subsecvenţa anterioară, vom putea observa că, în rândul personalului medical, la cei de vârste mai tinere, frustrarea este mai mare (pe fondul scopurilor, trebuinţelor, idealurilor, dar şi al obstacolelor inerente ce le apar şi care, de regulă, sunt amplificate), iar toleranţa la frustrare, mai scăzută, ceea ce face ca în acest mediu instituţional, mai importantă este situaţia frustrantă, care la această categorie este amplificată şi de particularităţile psihoafective, şi ale personalităţii în general. Această particularitate face ca starea frustrantă să dea naştere la răspunsuri la frustrare diferenţiate, în funcţie de stuctura de personalitate a individului frustrat, în coroborare evidentă cu starea de frustrare indusă, de regulă anticipată în mod inconştient şi/sau conştient, în raport cu factorul determinant care induce frusrarea, şi cu „cantitatea de frustraţie”, mai precis de gradul de nemulţumire şi disonanţă între aşteptările anticipate şi realizarea obiectivelor, scopurilor propuse, care în mediul medical, de regulă, sunt mai mult negative decât pozitive.

Desigur, nu putem fi frustraţi în raport cu un deziderat şi o aşteptare imaginară, cum ar fi un ideal nerealizat pentru moment, de a atinge un status

95

social ridicat sau un anumit ideal, care necesită efort şi aşteptare, dar putem fi frustraţi în raport cu evaluarea şi notarea la o disciplină sau la un examen. Tot aşa cum nu putem fi frustraţi în raport cu vârsta deţinută faţă de vârsta tinerilor sau chiar cu starea de sănătate a unor persoane, cunoştinţe mai apropiate. Putem fi frustraţi sau, mai bine-zis, invidioşi, pe rezultatele (succesul) unora, performanţele altora, atunci când depunem aceeaşi cantitate de efort fizic şi intelectual, ignorând, de regulă, în asemenea situaţii, fondul aptitudinal care operează în aceste diferenţieri ale succesului şi performanţei.

Răspunsurile unei asemenea situaţii şi stări de frustraţie pot fi anticipate cu uşurinţă în plan atitudinal şi comportamental, dar mai greu în plan afectiv. Locul comun al acestor răspunsuri este furia, mânia, agresivitatea, iar într-o manieră mai disimulativă, nonconformismul şi temporizarea acţiunilor şi a cerinţelor din partea adulţilor şi superiorilor.

De regulă, adolescenţii dispun de acele mecanisme protectoare ce permit un control şi o stabilitate emoţională mai ridicate decât preadolescenţii (care pentru o notă mică, de regulă, adoptă manifestări mai vizibile), repliindu-şi stările frustrante, dar care acumulate, pot conduce la reacţii şi manifestări necontrolate şi imprevizibile, coroborate, desigur, cu structura întregii personalităţi a acestora, şi cu starea de frustraţie.

Printre aceste mecanisme protectoare ce conduc la asemenea reacţii disimulate şi temporizate, cu precădere în rândul bolnavilor, mai relevante sunt toleranţa la frustrare, fixarea şi regresiunea. Le vom analiza în mod succint şi diferenţiat pe fiecare, cu atât mai mult cu cât cu asemenea situaţii se confruntă orice cadru medical în raport cu pacienţii.

În ceea ce priveşte toleranţa la frustrare, sub raport epistemologic, este un concept elaborat de psihologul S.R. Rosenzweig, fiind definită prin acea aptitudine a unui individ de a suporta o frustraţie fără a recurge la modalităţi de răspunsuri neadecvate sau, cel mult, de a disimula starea frustrantă în alte manifestări adecvate scopului şi interesului urmărit, temporizând reacţia. Putem considera că, pentru un anumit moment, acest mecanism este pozitiv, ceea ce nu înseamnă că trebuie să-l „exploatăm” la maxim, întrucât peste anumite limite, praguri acceptate, ale toleranţei, efectele induse se vor putea răsfrânge asupra celor care induc situaţia şi starea frustrantă.

Al doilea mecanism, cel al fixării, spre deosebire de toleranţa la frustrare şi după cum vom vedea, faţă de regresiune, este o stare psihologică rigidă, conservatoare, specifică bolnavilor spitalizaţi, la care gradul de dependenţă faţă de personalul medical îi face să adopte o asemenea strategie psiho-comportamentală, alături de complianţă. Fixarea este sinonimă cu rezistenţa, opoziţionismul, îndărătnicia, refuzul sau încăpăţânarea de a renunţa la un anumit mod de a îndeplini o sarcină, chiar cu riscul inutilităţii şi ineficienţei acesteia, cel care adoptă o asemenea strategie acţională făcând tot ceea ce ştie el şi nu după cum este compliat, învăţat, de alţii, în cazul nostru de personalul

96

medical, unde pot exista şi unele contradicţii în „sfaturile date” de acest personal.

În ceeea ce priveşte mecanismul regresiunii, acesta se traduce prin reîntoarcerea individului la unele forme de conduită primitivă, gregară, şi care, de regulă, se întâmplă în cadrul mulţimii şi nu a individului izolat.

În cele mai multe situaţii, asemenea reacţii, mecanisme, sunt emergente situaţiei frustrante şi a stării de frustrare, nu însă toate, unele dintre acestea fiind condiţionate de natura personalităţii, de gradul socializării atins şi, mai ales, de starea conflictuală internă a acestora, în mediul medical însăşi climatul putând induce asemenea stări conflictuale.

Numeroase cercetări din domeniul psihologiei au stabilit că întinderea şi profunzimea acestei stări de frustraţie, coroborată şi cu alte conflicte interioare şi de identitate, conduc spre o aşa-numită criză a frustrării, criză ce amplifică conflictele interioare ale celor care se confruntă cu aceasta, şi care nerezolvată conduce în mod inevitabil la conflicte şi comportamente agresive. Din perspectivă tipologică, la adolescenţi şi la copii, în general, predomină frustările extrapunitive, cauza eşecului sau a nerealizării fiind atribuită altor persoane sau factori decât lor personal, pe fondul principiului atribuirii externe, faţă de cei care îşi legitimează „justifică” frustrarea prin prisma lor, ca frustrare intrapunitivă, ca frustrare interioară şi personalizată sau, cel mult, ca frustrare inpunitivă, ca formă de frustrare intermediară, ultimele două forme fiind regăsite mai frecvent la cei de vârstă mai ridicată şi cu precădere în rândul bolnavilor, care devin mai toleranţi şi mai împăcaţi cu soarta, după cum am mai arătat.

Se poate observa că fenomenul de frustrare şi conflict, specifice acestei vârste conflictuale şi frustrante, se află într-un raport de intercondiţionare şi nu de disociere, presupunându-se cu necesitate, fiecare putând deveni cauza sau consecinţa celuilalt, având, aşadar, un caracter interşanjabil, interschimbător. Situaţia de frustraţie, de regulă, induce stări frustrante conflictuale ce-şi reclamă rezolvarea care, la rândul ei, implică alte situaţii şi stări stresante, inducând frustrări şi conflicte interioare, însăşi frustraţia fiind un conflict latent ce poate deveni manifest prin răspunsul la frustraţie, diferenţiindu-se de la un individ la altul.

De aceea, nu toţi psihologii privesc în această manieră conflictele şi starea implicită de criză a frustrării, mai ales în rândul adolescenţei, unde criza frustrării este asociată cu criza adolescenţei propriu-zise. Prin investigaţiile făcute, alţi psihologi au demonstrat contrariul, şi anume că în realitate trăirea acestei vârste este mai puţin alarmantă decât stereotipul ce i se atribuie, acela al conflictelor interioare, al stresului şi al furtunii. Cu asemenea probleme de criză accentuată se confruntă mai ales acei copii care au preluat tabloul sinoptic al crizei pubertare, pe care l-au transferat şi în acest segment de viaţă adolescentină, şi nu cei care au avut o evoluţie biopsihică şi socială normală,

97

fără convulsii şi conflicte de dezvoltare sau de altă natură. Asemenea stări psihice tensionate şi conflictuale, frustrante, după cum sunt denumite, se „traduc” în reacţii şi manifestări de inadaptare socială, conflicte interpersonale şi manifestări nonconformiste.

Din perspectivă psiho-comportamentală, mai frecvente sunt comportamentele de instabilitate emoţională şi psihomotrică, ce pot degenera în agresivitate fizică, opoziţionism, atitudini de dominare faţă de cei mai slabi fizic şi intelectual, devianţă şi delicvenţă, atitudini şi comportamente revendicative, replieri (autism şi izolare), ceea ce îngreunează actul medical în cadrul unor bolnavi care se confruntă cu asemenea manifestări atitudinal, comportamentale.

Alte studii psihosociologice au demonstrat că asemenea conflicte psihoafective se constituie în sursa etiologică a cauzelor ce predispun la consumul de droguri, începând încă din stadiile preadolescentine, chiar de la vârsta prepubertară, mai ales, consumul de alcool, aurolac şi tutun. Într-o lucrare coordonată de G. Ferreol, intitulată în mod sugestiv „Adolescenţii şi toxicomania”, sunt evidenţiate raporturi dintre factorii psihologici, socioculturali şi predispoziţia spre consumul de droguri, substanţe halocinogene care îndeplinesc o funcţie compensatorie faţă de starea psihică precară de moment şi/sau o necesitate de evadare din cotidianul ostil pentru această vârstă paradoxală şi conflictuală sub raport afectogen. Fără a intra în detalii, vom reproduce itemii unei întrebări prin care era decelată etiologia consumului de droguri, printre care, aşa cum vom putea observa, cei mai mulţi factori sunt de natură afectivă. Astfel, în opinia respondenţilor, la întrebarea „Care crezi că sunt cauzele care îi fac pe unii tineri de vârsta ta să încerce sau să consume droguri?, în ordine descrescătoare se situează următoarele răspunsuri: curiozitatea, tentaţia asupra „fructului oprit”, dorinţa de senzaţii tari, lipsa de maturitate, plictiseala, problemele personale, singurătatea, teribilismul, nevoia de a ieşi în evidenţă.

Din răspunsurile date se desprinde faptul că cele mai multe sunt de ordin afectiv şi motivaţional, adică cele care se circumscriu unor procese psihice reglatorii, coroborate, desigur, cu cele de factură psihosocială, cum ar fi anturajul şi frecventarea cluburilor şi discotecilor „specializate” în asemenea forme de socializare, relaţiile interpersonale şi de grup, şi nu numai, care conduc la socializarea negativă şi discordantă a celor mai mulţi adolescenţi şi, implicit la asemenea manifestări deviante şi delicvente.

Din perspectivă psihoafectivă, o trăsătură definitorie a acestei vârste (care rezultă şi din răspunsurile subiecţilor investigaţi în studiul la care am făcut referinţă) este cea obiectivată prin sentimentul singurătăţii şi a tendinţei spre izolare, acel autism şi solipsism (repliere - cădere în sine, ignorând realitatea înconjurătoare, despre care am mai vorbit), în scopul descoperirii Eu-lui propriu şi a conştiinţei de sine. De unde şi acele trăsături de caracter specifice acestei vârste, cum ar fi egoismul, egocentrismul, idolatria şi atitudinea ostilă faţă de

98

societate, normele şi valorile sociale, care sunt percepute într-o manieră ostilă şi reprobabilă.

La acest sentiment al singurătăţii, specific vârstei adolescentine, după cum afirmă şi psihologul E. Stern, se adaugă şi uneori chiar contribuie sentimentul nemulţumirii şi, după cum arăta T. Rudică, sentimentul frustrărilor, în mod deosebit al frustrărilor de factură socioafectivă, apărute pe fondul insatisfacţiilor generalizate; rădăcinile acestor stări psihice afective situându-se atât în mediul familial, şcolar, social, în general, şi cu precădere în mediul medical.

În mod paradoxal, din punct de vedere social şi psihosocial, asemenea sentimente negative au şi efecte pozitive în plan afectiv, conducând spre găsirea unor soluţii şi strategii de rezolvare sau cel puţin de diminuare a situaţiilor frustrante, şi spre tendinţa de autoafirmare legată şi fondată pe sentimentul exclusivismului, egocentrismului şi egoismului exacerbat. Din acest punct de vedere, psihologii consideră că autoafirmarea este însoţită, în mod obligatoriu, de „revolta” indivizilor, cu precădere a adolescenţilor, faţă de realitatea înconjurătoare, faţă de cerinţele şi exigenţele normative cerute şi impuse, percepute mai mult într-o manieră coercitivă, respingătoare şi uneori chiar ostilă, de unde aşa-numitul conflict între generaţii, conflict care îşi are originea în plan afectiv şi motivaţional, nefiind exclusiv de natură cognitivă. În acest sens, psihologul T. Ziehen consideră că adolescentul este „întotdeauna egocentrist”şi că, datorită unei supraevaluări a propriei persoane, el pretinde celor din jur să-i recunoască superioritatea. Mult mai apropiat de realitate este psihologul Ch. Buhler, care consideră că, în perioada adolescenţei, nemulţumirile lăuntrice ale acestora îmbracă forma obrăzniciei, a încăpăţânării, a lipsei de sensibilitate pentru unii, iar modul obişnuit de conduită a adolescenţilor este melancolia pasivă, visarea şi autoapărarea agresivă. De aici şi acea tendinţă spre autoanaliză şi aprofundare a sinelui, tendinţă care, din păcate, este tot mai mult convertită în revendicare, exclusivism şi dominare în raport cu semenii, în mod deosebit cu adulţii, mai ales cu părinţii, pe care îi consideră „depăşiţi” de situaţii, lumea lor preponderent virtuală fiind alta decât cea a adulţilor, percepuţi de cei mai mulţi adolescenţi ca a fi prea inflexibili şi cu tendinţe exclusiviste şi de dominare.

De unde o anumită instabilitate şi scădere a controlului emoţional, pe fondul unor manifestări impulsive şi chiar agresive, care pot degenera în conflicte manifeste de limbaj şi chiar fizice, nefiind puţini acei părinţi şi profesori care au fost agresaţi „la colţ” de asemenea adolescenţi neînţeleşi, sau medici ori personal medical de unele rude sau chiar de bolnavi, mai ales de etnie rromă, la care toleranţa la frustrare este cu mult mai scăzută, chiar dacă se confruntă cu unele privaţiuni materiale, sociale şi financiare.

De aici concluzia că agresivitatea, în cele mai multe situaţii, este cauzată în mod nemijlocit de acele frustrări extrapunitive, constituind o teorie relativ

99

apropiată de cea a atribuirii şi echităţii. Aşa cum susţin fondatorii acestei teorii, aceasta se bazează, sub raport conceptual, pe patru concepte fundamentate reunite: frustrare, agresivitate, inhibiţie şi deplasarea actelor de agresivitate spre alte ţinte decât asupra sursei sau agentului frustrator.

Mecanismul psihologic al acestei teorii şi fenomen psihosocial este de ordin motivaţional, pe fondul căruia aparţine frustrarea, ca trebuinţă nesatisfăcută, de unde atitudinile şi comportamentele agresive. Să ne amintim de celebrele versuri ale poetului George Coşbuc: „Când foamea ne va răscula/ Hristoşi să fiţi/ nu veţi scăpa/ nici în mormânt”. Versuri care exprimă în modul cel mai evident mecanismul şi modul de manifestare a acestei teorii. Tezele pe fondul cărora este exprimată şi explicată această teorie sunt prezentate în lucrarea „Psihosociologie...”, coordonată de S. Chelcea, teze preluate din lucrarea autorilor Deutsch, Morton, Krauss şi M. Robert (1972) „Les theories en psychologie sociale”, pe care le vom comenta şi noi.

Din aceste teze, rezultă relaţia de cauzalitate dintre frustrare şi reacţia de răspuns, mecanismele psihologice ale comportamentului agresiv fiind în funcţie de intensitatea frustrării care, la rândul său, este în funcţie de forţa impulsului spre răspunsul frustrant, mai bine-zis, de gradul interferenţei cu răspunsul frustrant şi de numărul tentativelor de răspunsuri eşuate. De unde o altă relaţie de cauzalitate şi proporţionalitate, cea dintre forţa de instigare la agresiune, care este direct proporţională cu intensitatea frustrării. Din această perspectivă a instigării, se menţionează faptul că, cea mai puternică instigare, produsă de frustrare, vizează comportamentele agresive orientate împotriva agentului frustrator, pe când instigările mai slabe au alte ţinte colaterale, pe acest fond al frustrării extrapunitive şi inpunitive. Toate pornirile agresive din mediul spitalicesc au la bază acest mecanism al frustrărilor, uneori culminând cu sinuciderile. La fel şi cu cei privaţi de libertate, unde „mediul concentraţionar”, prin acest mecanism al privării de libetate, devine cel mai frustrant şi, în acelaşi timp, cel mai predispus spre agresivitate şi criminalitate.

În aceste teze sunt prezentate şi alte aspecte ale relaţiei frustrare - agresivitate, unde un rol important îl deţine inhibarea. Şi din această perspectivă se desprind unele raporturi de proporţionalitate. Unul dintre aceste raporturi este cel dintre inhibarea actelor agresive care variază direct proporţional cu gravitatea penalizării anticipate. Aceste influenţe şi determinări dintre cele două variabile cunosc şi alte forme de manifestare: inhibarea actelor de agresiune directă constituie o frustrare suplimentară, care se manifestă prin forme de agresiune modificată. Ceea ce poate însemna acumularea frustrărilor şi o explozie întârziată, care se subînţelege că este mai devastatoare sub raport psihosocial, culminând prin violenţă şi agresivitate. Asemenea fenomene, cum sunt cele legate de violenţă, agresiune şi conflict, foarte accentuate în prezent în societatea românească, sunt datorate şi acestor sentimente profunde ale

100

frustrării şi ale inechităţii sociale, problematică asupra cărei vom face referinţă în altă parte a lucrării.

Şi această teorie, ca şi celelalte, îşi găseşte un mediu favorabil de aplicare în sistemul sănătăţii şi, în general, în acele instituţii unde individul se simte îngrădit sub raportul libertăţii de acţiune, fiind privat de unele drepturi şi modalităţi de manifestare psiho-comportamentală, problemă analizată în cadrul teoriei reactanţei. Frustrările celor mai mulţi pacienţi sunt cauzate nu atât de climatul psihosocial sau regimul de viaţă şi alimentar din aceste instituţii, ci de timpul pierdut în spital, mai ales de cei din mediul rural, cărora mai mult li se agravează boala, decât să li se vindece. Dar frustrarea cea mai mare este cea raportată la scăderea capacităţii şi puterii fizce, care adânceşte acele stări comune cu anxietatea şi depresia, de unde refuzul prescripţiilor medicale şi a noncomplianţei. Mulţi bolnavi, mai ales cei în stadiul terminal (desigur nu cei aflaţi în stare de comă), adoptă o atitudine diferenţiată faţă de boală, medici şi moarte, aşteptându-şi în linişte sfârşitul iminent, fără prea mult „zgomot”, cu credinţa în iertarea păcatelor şi a unei vieţi veşnice de dincolo, pe când alţii sunt mai intoleranţi la frustrare, devenind hiperkinetici, agitaţi, cu accente vizibile de agresivitate, mai mult sau mai puţin conştientă.

Legat de primul aspect prezentat, sunt relevante concluziile unui studiu publicat în revista Journal of the American Medical Association (JAMA), studiu care evidenţiază faptul că bolnavii la capătul vieţii care suferă de o maladie gravă, aşa cum este cancerul, în multiplele sale forme de manifestare, sunt mai dispuşi decât alţii să accepte un tratament medical mai dur sau mai dureros dacă sunt credincioşi, decât cei care nu se „împărtăşesc” cu valorile şi credinţa religioasă. Acelaşi studiu arată că, în cursul ultimelor zile de viaţă, pacienţii care îşi găsesc un minim de confort în credinţa lor religioasă sunt de trei ori mai numeroşi decât ceilalţi pacienţi în a accepta tratamentele intensive destinate să le prelungească viaţa, or aceste tratamente duc la o scădere drastică a calităţii ultimelor zile din viaţă şi la o moarte dureroasă, fiind şi mai costisitoare. Explicaţia acestui tip de complianţă şi tratament dur, în raport cu variabila credinţei religioase, este explicată de Andrea Phelps, de la Dana – Faber Cancer Institute din SUA, prin faptul că „Cei credincioşi aleg terapiile mai dure pentru că au convingerea că Dumnezeu le-ar putea acorda graţia sa şi printr-un miracol”, şi ca atare s-ar putea face bine datorită providenţei, printr-un asemenea miracol, cum s-a mai întâmplat de-a lungul timpului. Funcţia terapeutică şi suportivă a religiei în aceste tratamente medicale rezultă şi din răspunsurile celor 345 de bolnavi aflaţi în stadii terminale, din 7 centre oncologice din SUA. Astfel, 79% au susţinut că religia îi ajută „moderat” să suporte supliciul bolii, iar 32% susţin că religia este principalul factor care face să meargă mai departe, întărindu-le speranţa şi voinţa de a trăi cât mai mult.

De unde rezultă că atitudinile mai tolerante, concesive, şi mai valorizatoare, pe fondul înţelegerii şi empatiei, pe această axă interrelaţională

101

dintre cadrele medicale şi bolnavi, au un rol deosebit în tratarea bolnavilor. De aceea, de cele mai multe ori, un zâmbet încurajator din parte medicului, care dă speranţă celui aflat în grea suferinţă, este la fel de important, dacă nu chiar mai important decât o pastilă luată în mod neconvingător de către bolnavul desnădăjnuit.

2.3.3. Abordarea la nivel de grup

Fenomenele intragrupale sunt multiple şi complexe, însăşi constituirea unui grup însemnând un fenomen psihosocial, asemenea fenomene fiind interpretate ca proprietăţi ale grupurilor. Fenomene intragrupale pot fi considerate atât coeziunea grupului, cât şi productivitatea sau alte proprietăţi ale grupului. Despre unele teorii de la nivelul grupului am vorbit deja, în raport cu alte criterii decât cele ale controlului şi întăririi. În raport cu criteriile menţionate, la acest nivel mai reprezentative ar fi teoria lumii drepte şi teoria dominanţei sociale.

Teoria lumii drepte (Just world theory) Este o teoria care arată faptul că există diferenţă între oameni în ceea ce

priveşte credinţa că lumea este dreaptă şi că distribuirea resurselor pe mapamond s-ar face corect. Având o încărcătură filosofică şi religiosă nedeclarată, fiind totodată influenţat de unele doctrine ale moralei creştine, în conformitate cu care Providenţa nu face nici o discriminare, fondatorul teoriei credinţei într-o lume dreaptă, Melvin J. Lerner (fundamentată la mijlocul secolului XX) consideră că oamenii au tendinţa de a accepta vicisitudinile vieţii, fiind convinşi că fiecare primeşte ceea ce merită şi merită ceea ce primeşte. Această credinţă este acceptată şi ca un mecanism de funcţionare a sinelui, nerecunoscând rolul hazardului în producerea evenimentelor nefericite şi indezirabile din viaţă, oamenii acceptă că îşi merită pedeapsa, fără vreo revendicare sau incriminare – atribuire externă.

După cum ne putem da seama, şi am şi arătat deja, această teorie de inspiraţie creştină, mai mult ortodoxă, induce un impact pozitiv pentru cei care acceptă suferinţa, resemnându-se şi acceptând aceste suferinţe, fiind considerat un test de încercare din partea divinităţii, şi un impact negativ în colectivitate, făcându-ne insensibil faţă de suferinţele semenilor, plecând de la logica atribuirii în conformitate cu care ei primesc ceea e merită, ceea ce este fals şi inechitabil în acelaşi timp. De unde adoptarea unor atitudini de indiferenţă faţă de cei năpăstuiţi de soartă, şi această inechitate socială care adânceşte prăpastia dintre săraci şi bogaţi, structurând lumea în cei doi poli asimetrici sub raport cantitativ şi calitativ.

Din păcate, acest sentiment al inegalităţii sociale este foarte resimţit în mediul medical, atingând uneori cotele paroxismului în percepţia şi reprezentarea colectivă. Expresia de genul „cine are bani trăieşte, cine nu are

102

poate să şi moară” este mai mult decât elocventă. Această percepţie are la bază tocmai această atitudine discriminatorie în raport cu criteriul financiar, multe decese fiind cauzate de lipsa de interes din partea cadrelor medicale faţă de cei săraci şi suferinzi.

O observaţie „superficială” într-o unitate spitalicească sau chiar în faţa cabinetului unui medic de familie ar scoate în evidenţă asemenea inegalităţi, prin frecvenţa venirii medicului la patul unui bolnav sau a altuia, tratamentul medical diferenţiat, ca să nu mai vorbim de oportunităţile create celor cu „dare de mână” (mită). Teoria în cauză, justifică asemenea inegalităţi chiar şi între bolnavi, asemenea suferinţe fiind atribuite bolnavilor în conformitate cu principiul „după plată şi răsplată”, adică fiecare primeşte în viaţă după cum merită, boala şi suferinţa fiind de fapt răsplata păcatelor săvârşite a celor care se confruntă cu asemenea suferinţe aici pe pământ. Ca atare fiecare suferind trebuie să accepte cu „seninătate” destinul providenţial, acceptarea, resemnarea şi aşteptarea fiind ultimele soluţii ce le oferă teoreticienii acestei teorii mistificatoare.

Teoria dominanţei sociale (Social dominance theory) Este o teorie mai mult sociologică, aplicată la nivel sistemic şi nu doar la

nivelul grupurilor. Aşa cum rezultă din denumirea ei, această teorie susţine că unii oameni cred că ierarhia socială în societate şi oricare altă structură socială este inevitabilă şi ca atare şi această inechitate pe fondul dominării unora faţă de alţii, a bogaţilor faţă de săraci. Adepţii acestei teorii cu caracter kratologic, consideră că ei sunt îndreptăţiţi să conducă, promovând o altă teorie cu caracter elitist, cea a meritocraţiei, iar în plan naţional şi internaţional, teoria rasismului şi xenofobiei care au culminat cu exterminarea unor populaţii pretins inferioare rasei superioare cum era considerată rasa ariană din care provenea poporul german.

Teoria a avut în demonstrarea ei, prin inumanele experimente, un medic german căruia, din respect pentru victimele holocaustului, nu-i vom pronunţa numele. Această teorie îşi găseşte şi alte forme de aplicabilitate în mediul medical, medicii fiind consideraţi ca fiind personalităţi puternice şi cu mare influenţă în cadrul comunităţii aparţinătoare, tocmai datorită acestei dependenţe exclusiviste faţă de ei. Influenţele acestei categorii profesionale se resimt atât la nivelul deciziilor, cât şi a unor oportunităţi create din partea puterii locale, şi nu numai, fiind cei „care taie şi spânzură” nu numai în spital ci şi în comunitatea aparţinătoare, faţă de profesori care au fost şi vor rămâne cenuşăreasa sistemului social. Acest sentiment al dominaţiei se resimte mai mult în aceşti ani postdecembrişti, unde şi când fiecare face ce vrea, şi când de „ochii lumii” mai cad sub incidenţa jurisdicţiei unii „ţapi ispăşitori”, întărind falsul principiu în conformitate cu care nimeni nu este mai presus de lege. Toleranţa excesivă din parte autorităţilor este „justificată” şi de principiul „corb la corb nu scoate ochii”, ceea ce face ca un procuror să fie neputincios în faţa unor cazuri de malpraxis, contrargumentele medicale fiind imbatabile faţă de cele juridice

103

(întotdeauna mortu-i vinovat, spune o vorbă înţeleaptă şi critică din popor), ceea ce îi face pe unii victimizaţi să-şi facă singuri dreptatea, agresând unele cadre medicale. Mai mult umanism şi mai puţină aroganţă nu ar strica nici acestei categorii profesionale, atitudini care ar îmbunătăţi imaginea lor şi a instituţiilor în care îşi desfăşoară activitatea.

Nutrim speranţa că generaţiile viitoare de cadre medicale, educate într-un spirit umanist şi social mai dezvoltat, spirit pe care vrem să-l consolidăm prin aceste discipline socio-umane, în mod deosebit prin psihosociologia aplicată în mediul medical, în al cărui scop depunem şi noi întregul efort intelectual şi financiar, vor fi mai ataşate de om şi suferinţele umane, alături de preot şi psiholog, medicul devenind unul dintre principalii consilieri ai vieţii şi pentru viaţă a oricărui individ fie bolnav, fie sănătos, dar predispus spre îmbolnăvire. În acest mod poate bolnavii nu vor mai fi purtaţi de la un spital la altul, nu vor mai fi abandonaţi pe stradă, nu vor mai fi şantajaţi financiar prin diagnostice care să le umple buzunarele unor medici şi vor devenii mai apropiaţi de semenii lor, în numele credinţei care o împărtăşesc şi a menirii lor sacre.

2.4. Teoriile îmbunătăţirii imaginii de sine.Teoriile psihanalitice şi ale selfului

2.4.1. Abordarea la nivel individual

Urmând criteriile care au stat la baza analizei întreprinse, adică nivelurile la care se referă teoria la care se face referinţă, la nivel individual mai reprezentative sunt teoriile: schemei de sine, autopercepţiei, personalităţii autoritare, autoafirmării, şi cea a discrepanţei selfului.

Teoria schemei de sine (Self - schema theory) Înainte de analiza propriu-zisă a acestei teorii, considerăm necesar şi

oportun să analizăm conceptul de self (engleză) sau de le soi (franceză), concept care în prezent este în mare vogă sau, cum am spune într-un limbaj mai puţin pretenţios, dă bine, capitalul de imagine fiind la mare căutare în această lume a formelor fără fond şi, mai ales, fără valoare. În delimitarea conceptuală plecăm de la existenţa empirică a acestui concept regăsit în părerea noastră despre noi înşine şi, mai ales, în părerea noastră în coroborare cu părerea celorlalţi, de care, din păcate, cei mai mulţi nu mai ţin seama. De aceea sinele – selful sau imaginea de sine –, a devenit un concept fundamental în cadrul psihologiei sociale şi, totodată, o preocupare individuală şi chiar ştiinţifică (amintim în acest sens că în cadrul Universităţii din Sherbrooke, psihosociologul René

104

L’Ecuyer conduce laboratorul destinat studiului acestui concept şi fenomen al sinelui pe toate segmentele vieţii, mai bine-zis al acestor scheme de sine), surprinzând, în infrastructura sa semantică, elemente de ordin psihologic şi social, într-un cuvânt chintesenţa psihosociologiei.

Potrivit lui L’Ecuyer, conceptul de sine este construit pe trei niveluri de organizare: structurile, substructurile şi categoriile (Kenneth şi Mary Gergen, op. cit.). Configuraţia strucurală a sinelui este reprezentată de aşa-numitele regiuni fundamentale ale acestuia, care sunt fiind în număr de cinci, purtând următoarele denumiri: sinele material, sinele personal, sinele adaptativ, sinele social şi sinele nonsine. Fiecare din aceste structuri este subdivizată în substructuri care corespund unor zone diferite. În fine, aceste substructuri sunt redivizate în elemente mai restrânse, categorii.

Pentru înţelegere, vom reda după autorii citaţi, configuraţia structurii sinelui, cum ar fi sinele material, care cuprinde ca substructuri, sinele somatic cu categoriile exprimate prin trăsături şi aparenţe psihice, împreună cu condiţia psihică autoevaluată, şi sinele posesiv cu categoriile posesia obiectelor şi posesia persoanelor. Spre deosebire de sinele material, sinele personal cuprinde ca substructuri imaginea de sine, cu categoriile sale specifice (aspiraţiile, sentimentele şi emoţiile, interese şi gusturi, capacităţi şi aptitudini, calităţi, defecte, faţă de care ne raportăm în mod interogativ) şi identitatea sinelui cu categoriile sale conexe, cum sunt: statusul şi rolul, consistenţa, ideologia şi identitate abstractă. Dacă analizăm sinele adaptativ, vom observa că această structură a sinelui cuprinde ca substructuri, valoarea sinelui, cu categoriile exprimate prin competenţă şi valoarea personală şi activitatea sinelui, cu categorii obiectivate prin: strategii de adaptare, autonomie, ambivalenţă, dependenţă, actualizare, stil de viaţă.

Nu sunt lipsite de importanţă şi interes nici celelalte două structuri ale sinelui. În ceea ce priveşte sinele social, mult mai important psihosociologiei decât celelalte structuri ale sinelui, această structură se divide în alte două substructuri: preocupările şi activităţile sociale, cu categoriile: receptivitate, dominaţie şi altruism, şi referinţa la sexualitate, cu categoriile: referinţă simplă, în asociaţie cu atracţia şi experienţa sexuală. În sfârşit, sinele nonsine (paradoxal ca exprimare), dispune de două substructuri, cum ar fi: referinţa la altul şi părerea altora despre mine, subcategorii din care se poate observa că imaginea sinelui este construită mai mult pe imaginea celorlalţi despre sine, putând afecta, în mare măsură, încrederea şi personalitatea individului prin această lipsă de opinie şi imagine despre sine. De aceea nu este bine să deformăm imaginea despre sine a unui copil prin fel de fel de etichete ce intră în vocabularul zoo, întrucât copilul crede în ceea ce i se inoculează ca imagine de adulţi (părinţi şi/sau cadre didactice), o asemenea imagine putând persista toată viaţă sau, în cel mai fericit caz, putând fi dislocată prin succesul şi tăria

105

personalităţii de care dispune în viitor individul printr-un efort susţinut şi multă ambiţie.

În raport cu aceste elemente configuraţionale, mai mult sau mai puţin conştientizate, şi pe fondul resurselor intelectuale de care dispunem, a normalităţii în ultimă instanţă, ne autoevaluăm, întrebându-ne cine suntem, cât dispunem din aceste structuri, substructuri şi categorii, pe fondul acestor întrebări şi răspunsuri, autoevaluându-ne şi, mai ales, proiectându-ne în timp, conştientizând ceea ce vrem să devenim în raport cu noi şi cu cei din jur.

Acestea sunt câteva dintre întrebările prin ale căror răspunsuri putem decela mecanismele prin care putem explica în mod diferenţiat o asemenea autopercepţie despre noi, în coroborare cu percepţia celorlaţi. În raport cu aceste răspunsuri, ne putem defini şi compara cu ceilalţi, interacţiona sau manifesta anumite atitudini, sentimente, încredere sau neîncredere, sinele devenind, în mare parte, oglinda în care este proiectată, deopotrivă, atât imaginea noastră despre noi, cât şi imaginea celorlalţi. Prin acest concept, cu o încărcătură semantică psihologică şi socială foarte bogată, ne dobândim identitatea psihosociologică, fiind ceea ce dorim să fim, mai mult decât ceea ce suntem sub raport anatomo-fiziologic. Şi este bine să fie aşa, deoarece în afara acestui suport motivaţional şi a acestor influenţe din afară, am deveni autosuficienţi, devenirea noastră implicând efort care în afara acestor constrângeri exterioare nu s-ar depune, fiind mulţumiţi cu propria noastră imagine despre noi, bună sau rea, fiind a noastră, după cum gândesc unii, de unde scăderea respectului de sine şi a respectului celorlalţi cu care coabităm sau interacţionăm. Dacă în mediul tradiţional acest respect mai există, în mediile artificiale sunt într-o continuă diminuare, predominând „sinele” dezgolit de orice valoare morală şi spirituală, adică sinele încărcat cu putere şi influenţă, sine care nu face abstracţie de părerea celorlalţi, ba chiar mai mult îi influenţează pe aceştia în a-i accepta aşa cum sunt, ei fiind depozitarii succesului şi „adevărului absolut”. Aşa se explică „succesul” efemer al VIP-urilor, care pentru a-şi demonstra succesul şi parveni sub raport imagistic sunt în stare să-l depăşească şi pe Machiavelli, scopul scuzându-le prostia, parafrazându-l pe acest mare gânditor.

Nu dispunem de suficient spaţiu pentru a putea realiza o retrospectivă asupra acestui concept. Cu titlu informativ vom menţiona că acest concept se sedimentează în conştiinţa omului de la o vârstă foarte fragedă, după unii în decursul primilor 6 ani de viaţă, mai precis chiar din stadiul de lactaţie, când copilul se confruntă cu o senzaţie de bine atunci când este alăptat şi protejat afectiv de mama lui, sau de rău, atunci când este neglijat. Harry Stack Sullivan, Freud şi alţi psihanalişti, cred că aceste sentimente antinomice ce stau la baza conceptului de self, având repercusiuni pentru tot restul vieţii, fundamentând sentimentele de dragoste şi ură în raport cu aceste senzaţii şi sentimente iniţiale, putând chiar să le modeleze viaţa. Parţial suntem de acord cu aceste explicaţii de ordin psihanalitic, întrucât frustrările îşi pun amprenta în plan atitudinal,

106

atitudinea faţă de sine fiind strâns legată de atitudinea faţă de cei din jur, şi implicit faţă de respectul faţă de sine şi respectul faţă de ceilalţi.

Care este imaginea sinelui generaţiilor prezente de copii şi tineri sub raport psihanalitic, este uşor de dedus, asemenea celor care au trăit cu cheia la gât, şi care în prezent reprezintă vârsta în raport cu care espectanţele noaste sunt tot mai mult convertite în disonanţe, adâncind neîncrederea şi lipsa respectului, culminând cu comportamentele agresive ale copiilor faţă de părinţi, nu puţini fiind bătuţi şi alungaţi, societatea românească prezentă creând oameni după “chipul şi asemănarea ei” (fie - mi iertată analogia forţată), mai bine-zis a celor care-şi vând imaginea. Se subînţelege că imaginea de sine nu coincide cu cea din oglindă nici la copilul cel mai neputincios, sinele fiind cu mult mai complex, implicând participarea mai multor procese psihice decât cele senzoriale, deosebindu-se calitativ de recunoaşterea proprie-i imagini, recunoaştere care se poate realiza cam pe la vârsta de 2 ani, când apar şi primele configuraţii schematice ale sinelui, fără a-i fi apărut acel sentiment moral al respectului de sine, predominante rămânând încă trebuinţele bazale şi nu cele cu caracter psihosocial şi cu atât mai puţin moral, cu toate că eforturile noastre socializatoare şi educaţionale sunt concentrate spre o asemenea dimensiune - deziderat, mult prea greu de înţeles din partea unui copil. Este bine să le inoculăm în aceste scheme autoevaluative asemenea „valori morale” întrucât ele se sedimentează în plan subconştient, fiind cu mult mai uşor de reactivat decât de inoculat la vârste în care atitudinile de respingere capătă un caracter conştient cu mult mai ridicat, la aceste atitudini contribuind pe lângă individ şi mediul în care trăieşte acesta. De aceea dacă un copil s-a confruntat în primii ani ai copilăriei cu fenomene deviante nu va putea internaliza cinstea şi efortul ca principale valori sociale, acestea nefiind suficient de convingătoare nici în plan moral, şi cu atât mai puţin în plan existenţial.

Mai greu este să răspundem la întrebarea care vizează inexistenţa acestor valori morale la intelectuali sau la cei proveniţi din familii favorizante sub raport socializator şi educaţional. Mai bine spus, să înţelegem mecanismele sinelui acelor categorii care devin interfaţa dintre societate şi cei mai puţin favorizaţi şi pentru care ar trebui să devină modele morale. Care sunt disfuncţiile acestor mecanisme, fiind o altă întrebare ce întregesc registru nostru interogativ şi care, în mare parte, se poate explica prin teoria psihosociologică analizată.

Aşa cum se poate deduce, această teorie se referă la autopercepţia percepţiei sinelui şi descrie mecanismele psihologice şi psihanalitice prin care poate fi înţeles selful – sinele oricărui individ, presupunând că fiecare individ este dornic de autocunoaştere. Promotorul acestei teorii, Hazel R. Markus, a descoperit că aceste scheme sau structuri de informaţii despre sine au o mare stabilitate, păstrându-se uneori neschimbate toată viaţă, ceea ce înseamnă că imaginea de sine iniţială, indusă de alţii sau autoindusă, are un rol deosebit în

107

percepţia valorică a sinelui şi personalităţii în gneral. În acest context putem desprinde mai multe tipologii ale selfului: selful stabil, selful de lucru, selful dorit şi selful ideal (S. Chelcea, în studiul Orientări teoretice şi teorii ale psihosociologiei şi în studiul aceluiaşi autor, Selful. Cu referire la selful românesc în tranziţie, studii publicate în lucrarea coordonată de autorul acestor studii, S. Chelcea, Psihosociologie. Teorii, cercetări, aplicaţii.

Aceste tipologii emerg unei variabilităţi a acestor scheme ale imaginii de sine, adică ale selfului, desprinzându-se în mod ipotetic, după H.R. Marcus, oameni sau aşa-numite „persoane schematice”, care dispun de asemenea scheme de sine în legătură cu anumite caracteristici, şi „persoane aschematice”, oameni care nu dispun de asemenea scheme de sine foarte bine cristalizate. Ca atare, se consideră că, oamenii îşi organizează cunoştinţele despre ei înşişi în acelaşi mod în care structurează informaţiile despre alţii, ceea ce conduce la concluzia că schemele de sine – selful –, apare pe fondul acestei interferenţe dintre imaginea de sine însuşi şi imaginea celorlalţi despre selful celui evaluat. Cu alte cuvinte, nu este suficient să ne privim în propria noastră oglindă, ci este nevoie să ne reflectăm şi prin oglinda celorlalţi, evitând unele tendinţe subiective în imaginea de sine creată de noi înşine, în afara influenţei celorlalţi.

Aceste scheme despre sine sunt regăsite în toate mediile, cu atât mai mult în sistemul sănătăţii, cu precădere în cadrul sănătăţii mentale, psihiatria având ca principală preocupare, evaluarea acestor scheme, structuri şi mecanisme ale imaginii de sine şi, mai ales, modul de funcţionare a acestora, adică factorii distorsionanţi care afectează percepţia corectă, normală, a sinelui, pe fondul unor asemenea deformări ale imaginii, cum ar fi în cazul bolilor mintale, specifice narcisismului (într-un stadiu incipient), culminând cu alterarea personalităţii, specifice schizofrenicilor şi paranoicilor, ca purtători ai acestor maladii incurabile, şi nu numai. Din tipologiile exprimate se poate deduce că cea mai importantă structură a sinelui în acest mediu este sinele adaptativ şi sinele nonsine, cu substructurile şi categoriile conexe fiecăruia dintre aceste structuri. Desigur, nu trebuie excluse nici celelalte structuri, fiecare prezentând o anumită valenţă într-un anumit context situaţional.

În cazul în care am pune un mai mare accent asupra sinelui adaptativ, am face-o determinaţi de faptul că această structură vizează şi cuprinde în acelaşi timp elemente ce pot induce un impact mai mare în profesia şi activitatea medicilor. Fiecare cadru medical îşi autoevaluează competenţa, valoarea personală, în cadrul valorii sinelui, alături de activitatea sinelui, exprimată prin toate categoriile enunţate deja. Nu sunt lipsite de importanţă nici substructurile şi nici categoriile altor structuri şi substructuri, cum ar fi evaluarea calităţilor şi defectelor în cadrul structurii sinelui personal, aparţinătoare substructurii imaginii de sine, precum tot atât de importantă şi necesară, în cadrul aceleiaşi substructuri şi structuri ale sinelui, este evaluarea capacităţilor şi aptitudinilor, de aceste categorii depinzând, în mare parte, performanţa actului şi profesiei medicale.

108

De ce am evidenţiat importanţa sinelui nonsine, este întrebarea la care răspundem în modul cel mai direct: pentru că profesia medicală este o profesie ce presupune personalităţi puternice, cu un sine bine configurat, reclamând un accentuat respect de sine, coroborat cu o puternică încredere de sine. Orice test preliminar al viitorilor medici ar trebui să cuprindă în bateria de texte asemenea parametri ai personalităţii, încrederea de sine devenind unul dintre vectorii principali ai profesiilor medicale. Părerea şi influenţa celorlalţi lasă loc interpretărilor şi unei imagini deformate, creând alte disfuncţii în plan profesional şi psiho-comportamental.

Teoria autopercepţiei ( Self – perception theory)Prin această teorie, psihosociologul Dary J. Bem explică relaţia de

cauzalitate dintre atitudinea despre ei înşişi – sine (self) – şi atitudinea despre alţii, susţinând că oamenii îşi formează propria atitudine despre sine întocmai cum îşi construiesc atitudinile despre ceilalţi, observându-le comportamentul relativ omogen prin prisma acestor atitudini comune, făcând inferenţe de la observarea propriului comportament şi circumstanţele performării lui la caracteristicile sinelui. De unde concluzia că, autopercepţia sinelui în formarea atitudinii este mai importantă decât percepţiei celorlalţi despre sine, fiecare individ formându-şi o imagine şi atitudini relativ independente de imaginea şi atitudinea celorlaţi despre selful individual, de cele mai multe ori personalizat. Aceasta nu înseamnă că trebuie să absolutizăm introspecţia şi subiectivismul în elaborarea unor „scheme” autoperceptive, întrucât putem cădea în solipsism (introspecţie accentuată), autism (scăderea comunicării afective cu cei din jur), şi în narcisism (o părere foarte bună despre sine), fiind necesar să comparăm imaginea sinelui cu imaginea şi atitudinea celorlalţi despre noi. Este o teorie ce a permis punerea în valoare a teoriei atribuirii şi a formei sale, teoria erorii fundamentale de atribuire asupra cărora am insistat deja.

Cât de dăunătoare este părerea exagerată a unor cadre medicale despre ei, se poate observa din atitudinile exclusiviste ale acestora, atitudini amprentate de un anumit orgoliu personal şi profesional. Discriminarea şi supraestimarea Eu-lui – sinelui – sunt fenomene specifice şi emergente, totodată, acestei autopercepţii subliminalizate a sinelui, multe cadre, mai mult sau mai puţin justificat, se consideră de neînlocuit, şi ca unici deţinători ai „adevărului absolut”, sau a unor tehnici şi secrete profesionale strict personale. Din acest punct de vedere s-a creat un anumit conflict tacit dintre anumite centre medicale, o luptă şi mai acerbă dându-se între medicina tradiţională-alopată şi cea alternativă-naturistă, unde şi când superioritatea este pusă în joc prin prisma persoanelor şi nu exclusive a calităţii actului medical.

Teoria personalităţii autoritare (Authoritarian personality)Este legată de numele sociologului german Theodor W. Adorno (emigrant

în SUA, ca şi ceilalţi psihanalişti emigranţi, printre care s-au situat nume de

109

marcă precum Herbert Marcuse şi Erich Fromm, ca să numim doar doi dintre aceşti mari savanţi europeni emigranţi în SUA din cauza racilelor şi prigoanei întreprinse de „rasa ariană“ asupra evreilor în timpul celui de-al doilea război mondial), fondatorul acestei teorii. Deşi termenul de autoritarism este utilizat cu mult înainte de către psihanaliştii americani, Wilhelm Reich şi Erich Fromm, TW Adorno. Studiind fenomenul discriminării sociale, autorul citat ajunnge la concluzia că există un tip de personalitate, denumită de el personalitate autoritară, personalitate care se caracterizează prin conformism, cinism, intoleranţă, etnocentrism, prejudecăţi rasiale, tendinţă de supunere exagerată (suprasupunere) faţă de autoritate şi de rezistenţă la schimbare.

Asupra problematicii autoritarismului am insistat în lucrarea Paradigmele şi mecanismele puterii. Kratologia – O posibilă ştiinţă despre putere, unde ne-am ocupat mai mult de problematica puterii politice, prin prisma legitimităţii şi autorităţii, două laturi fundamentale ce configurează puterea politică, alături de influenţă, aşa că nu vom mai insista asupra sa, trecând la cealaltă teorie enunţată din acest spaţiu distributiv al selfului.

Aşa cum am evidenţiat în lucrarea citată, personalitatea autoritară cunoaşte în literatura de specialitate mai multe clasificări. Spre exemplu, în domeniu managementului organizaţional, se deprind mai multe asemenea taxonomii ale managerilor cu autoritate, printre care mai relevant ar fi cel denumit în literatura de specialitate „le plumitif”, al cărui portret este asociat stilului de conducere bazat pe autoritate excesivă, şi la care norma şi legea este principalul argument în luarea deciziilor. Este conducătorul „glacial”, cu o capacitate empatică şi rezonanţă afectivă foarte scăzute, şi pe care nu îi recomandăm în profesiile medicale, şi nici în învăţământ, unde se lucrează atât cu mintea, cât şi cu sufletul. Al doilea tip al personalităţii autoritare este „expertul în eficienţă”, specific mai ales profesiilor din domeniul economic, juridic şi nici într-un caz nu al medicilor, unde capitalul suprem este omul şi nu activele sau alte bunuri materiale. Este tipul care se caracterizează printr-un stil de conducere autoritar şi care pune un mare accent pe sarcină - rezultate şi nu pe oameni şi relaţii, fiind aşadar contraindicat în sistemul sănătăţii. Demn de a fi recomandat pentru profesiile medicale fie în funcţii de conducere, fie de execuţie este „întreprinzătorul”, personalitate caracterizată prin dinamism în ceea ce întreprinde, principalele sale „atu-uri” fiind imaginaţia, creativitatea, perseverenţa şi îndrăzneala în demararea unor acţiuni riscante, acţiuni care în mediul medical sunt la tot pasul. La fel de recomandat pentru profesia medicală este „integratorul”, acesta fiind un tip de personalitate ce dispune de abilităţi integrative şi de menţinere a coeziunii şi a unui climat psihosocial funcţional, având reale calităţi de leadership.

Corespondenţa acestei teorii în mediul medical şi în întregul sistem al sănătăţii este mai mult decât evidentă. Vom încerca să argumentăm această judecată. Se subînţelege că un cadru medical lipsit de autoritate nu este credibil

110

şi nici convingător, influenţa şi complianţa sa fiind foarte scăzute. Aceasta înseamnă că orice cadru medical, şi în mod deosebit medicii, trebuie să dispună de o personalitate puternică, coroborată cu o autoritate epistemică şi deontologică de excepţie. Dacă în alte profesii, unele limite pot fi ascunse prin nişte artificii de „retorică profesională” înşelând, în cele din urmă, aşteptările; în profesiile medicale, mimetismul şi superficialitatea afectează calitatea actului medical. Din cele prezentate nu înseamnă că autoritatea personalităţii medicului trebuie să fie dură şi inflexibilă ca autoritate impusă, ci ea trebuie să fie recunoscută şi valorizată în scopuri organizaţionale comune. Orice cadru medical trebuie să se caracterizeze prin ceea ce Hipocrate desemna prin conceptual de eucrasis, concept prin a cărui semnificaţie epistemologică erau desemnate acele personalităţi armonioase, sub raport psiho-comportamental şi psihosociologic, ca rezultat al interacţiunii factorilor interni şi externi, individuali şi sociali, prescriptibili şi inprescriptibili. Aceasta ar fi personalitatea normală din mediul medical, caracterizată, printre altele, prin sociabilitate crescută, capacitate de comunicare, echilibru afectiv, control emoţional, capacitate empatică, conştiinciozitate, responsabilitate, asertivitate şi complianţă, toate la parametrii cei mai înalţi.

Teoria autoafirmării (Self – affirmation theory)Aşa cum vom putea observa, această teorie este derivată din teoria

disonanţei cognitive, şi se bazează pe tendinţa oamenilor de a fi persoane integre atât în ochii lor, cât şi în ochii celorlaţi. Ea a fost elaborată de profesorul de psihosociologie de la Universitatea Standford, Claude M. Stelle şi este, aşa cum anticipam, una din cele mai importante teorii legate de problema selfului, şi mai ales de promovarea unui self eficient, self care se „vinde” şi practică foarte mult în competiţia de imagine, cu tot ceea ce presupune această competiţie. Este o teorie care face referinţă şi cuprinde, totodată, elemente de ordin psihologic-autoevaluativ, dar şi de ordin psihosociologic-evaluativ şi, mai ales, de ordin moral, punând un mare accent pe respectul de sine şi pe felul cum eşti privit, evaluat de ceilalţi. Asemenea aspecte practice, care devin cotidiene, se regăsesc mai mult în lumea satului tradiţional, unde fiecare devine evaluator pentru celălalt, fenomenul evaluării, ca să nu spunem al bârfei, este mai accentuat, la acest fenomen contribuind şi acţionând mecanismele şi fenomenele intercunoaşterii şi ale controlului social.

După cum vom arăta, a fi integru nu înseamnă acelaşi lucru în toate culturile continentale şi intercontinentale. Spre exemplu, spre deosebire de români şi ortodocşi în general, la occidentali a fi integru, cum ar trebui ca fiecare să dorească să fie, înseamnă să fie inteligent, raţional, independent şi autonom, sfidând părerea celorlalţi despre noi, cum se întâmplă la noi, punând accentul pe mijloace – etica scopului şi nu pe scop – etica mijloacelor, de unde celebrul principiu machiavellic, scopul scuză mijloacele, atât de des revendicat

111

în societăţile occidentale. Astfel, prin teoria autoafirmării se pune un accent mai mare pe liberalism şi succesul individual – de tip antropocentric, şi nu pe succesul colectiv – de tip sociocentric, specific societăţilor democrate, şi nu celor autocrate.

În acelaşi timp, a fi integru şi a te bucura de o imagine pozitivă din acest punct de vedere, înseamnă să dispui de capacitatea de a controla principalele resurse sociale, dar şi de a fi un bun membru al grupului şi de avea relaţii bune cu ceilalţi, adică să deţii inteligenţă emoţională şi socială, la fel de bine ca şi inteligenţa analitică – raţională. În esenţă, teoria afirmării selfului susţine că oamenii sunt atenţi la evenimentele şi informaţiile care pun în discuţie integritatea selfului. Când spunem că „nu ne spală nimeni nici în două ape” sau după cum afirma marele dramaturg român, I.L. Caragiale, atunci când se referea la „onoarea reperată” a negustoresei din celebra piesă, facem referinţă la o imagine afectată, lezată, mai precis asupra integrităţii imaginii de sine – a selfului din partea colectivităţii, imagine greu de a mai fi refăcută în parametrii săi iniţiali. Atunci când cineva îşi pierde încrederea şi respectul de sine, este aproape imposibil să-ţi recuperezi imaginea integră anterioară, oricând putând plana suspiciuni şi neîncredere asupra ta, chiar dacă fapta comisă, nu este definitorie în raport cu caracterul integru al imaginii de sine şi structura de personalitate.

Ce putem face în sprijinul ajustării imaginii afectate? Este întrebarea care şi-o pun autorii acestei teorii. Evident că nu vom schimba imaginea celorlalţi şi nici chiar noi nu ne vom putea-o schimba dacă vom persevera în fapte incriminatorii şi pentru care ne-a fost alterată integritatea sub raport imagistic. În primul rând, vom încerca să scăpăm de acea etichetă imagistică pusă asupra noastră, adică să ne disculpăm, dacă suntem încriminaţi pe nedrept, cum fac de cele mai multe ori cei care comit fapte şi comportamente delincvente şi deviante grave, punând în aplicare teoria atribuirii şi erorii de atribuire. În al doilea rând, vom încerca să demonstrăm, prin fapte şi atitudini, că atribuirea asupra noastră este falsă sau insuficient de argumentată, invitând evaluatorii la ceea ce presupune teoria disonanţei cognitive, la completarea informaţiilor şi evitarea unei evaluări specifice „savantului naiv” sau a „învăţării neajutorate”, ca teorii ce vin în sprijinul acestor evaluări incomplete şi deformatoare uneori. În al treilea rând, indivizii care sunt afectaţi prin imaginea deformată a celorlalţi despre sine este bine să compenseze acea imagine alterată cu alte trăsături de ordin caracterial, lăsând a se înţelege că fapta comisă a fost întâmplătoare şi contextuală, fiind favorizată de asemenea împrejurări ocazionale, şi nu de felul său de a fi, aspru sancţionat de opinia publică. În oricare din aceste modalităţi de refacere a imaginii afectate este nevoie pe cât posibil să fie eliminată minciuna sau oricare altă asemenea strategie care în loc să te disculpe în faţa opiniei publice, mai tare te incriminează. De aceea sunt puşi sub urmărire unii

112

indivizi suspectaţi de fapte deosebit de grave, pentru a-i investiga în condiţii de „normalitate” adevărata personalitate şi nu doar în condiţiile privări de libertate unde mediul este artificial şi nerelevant sub raportul acestui fenomen al selfului.

În lumea medicală, această teorie poate să devină un ghid sau îndreptar psiho-comportamental pentru fiecare cadru medical care îmbracă halatul alb. Pentru multe cadre medicale doar acest alb imaculat le menţine onoarea şi prestigiul, în realitate pentru unele fapte abominabile le este pătată conştiinţa. Nu există nicio scuză pentru cadrul medical care putea să intervină în mod salvator şi nu a făcut-o, cum, de asemenea, nu este exonerat de vinovăţie niciun medic care şi-a ales această profesie fără să simtă vreo chemare faţă de ea, predominând interesul pecuniar sau constrângerile părinteşti.

Teoria discrepanţei selfului (Self – discrepancy theory) Autorul acestei teorii, E. Tory Higgins, consideră că discrepanţa selfului

apare atunci când atributele esnţiale ale selfului într-o situaţie nu sunt concordante cu cele ale selfului într-o altă situaţie, astfel că selful actual este diferit de selful ideal despre acea persoană în situaţii, mai ales nefavorabile. De exemplu, un înalt demnitar europarlamentar care a fost surprins într-un scandal, într-o discotecă, unde nu avea ce căuta, compromiţându-şi imaginea şi integritatea imagistică într-un mod aproape ireversibil sub raportul statusului său politic. Contextul în care s-a petrecut evenimentul, indezirabil cu personalitatea şi imaginea indusă de statusul său, îl incriminează în mod irevocabil, avertizând asupra rolului imaginii „imaculate” de care trebuie să dispună persoanele publice. Asemenea condiţii au periclitat imaginea mai multor politicieni, mulţi dintre aceştia confruntându-se cu ceea ce s-a încetăţenit prin fenomenul discrepanţei selfului, sau mai pe înţelesul tuturor, prin acel deficit de imagine.

Efectele acestui deficit sau a discrepanţei sunt vizibile atât la nivelul persoanei în cauză, cât şi la nivelul relaţiilor interpersonale, conducând la ceea ce sub raport psihosocial numim discriminare negativă şi marginalizare – excludere, la nivelul grupului de apartenenţă, fenomene ce se constituie în reale premise ale dezintegrării grupului şi implicit a scăderii coeziunii grupale. Din păcate, asemenea fenomene sunt destul de frecvente şi în mediul medical, unde nesiguranţa, incertitudinea şi jocul hazardului îi face pe mulţi să nu ştie ce vor şi mai ales ce caută în această lume plină de imprevizibil, adrenalină, competenţă, autoritate, satisfacţii şi insatisfacţii, şi unde dacă nu dispui de o personalitate puternică, cu un profil psihologic şi moral bine conturat, te pierzi în mediocritate, rămânând medic doar prin formă, nu şi prin conţinut.

2.4.2. Abordare la nivel interpersonal

Fenomenul analizat se regăseşte mai mult la nivel interpersonal şi intragrupal, în general, fapt ce-i legitimează acest caracter de a fi un fenomen psihosociologic şi, totodată, o teorie specifică acestui domeniu ştiinţific. Aceste teorii specifice nivelului interpersonal şi intragrupal devin, deopotrivă,

113

importante, atât pentru individ, cât şi pentru grup. Pentru persoana în cauză, prin prisma relaţiilor interpersonale în adjudecarea imagini favorabile. În acest sens, sub raport paremiologic (al înţelepciunii populare anonime, specifice proverbelor şi vorbelor înţelepte) o asemenea vorbă înţeleaptă, exprimată sub forma sintagmei „spune-mi cu cine te asociezi, ca să-ţi spun cine eşti”, are mare relevanţă în formarea unei asemenea asociaţii prin asemănare asupra imaginii sinelui, imagine care nu corespunde pe deplin, putând induce o anumită discrepanţă a selfului. Dintre teoriile specifice acestui nivel mai relevante sunt acelea prin care se argumentează şi prezintă mecanismele care pot menţine autoevaluarea corectă a sinelui, dincolo de unele discrepanţe şi deformări, şi teoria care pune un accent mai mare asupra relaţiilor interpersonale, denumită teoria relevări sinelui, şi asupra cărora vom insista în continuare.

Teoria menţinerii autoevaluării (Self – evalution maintenance theory)Este teoria propusă de Abraham Tesser (1988), prin ea încercându-se să se

demonstreze că oamenii, în ceea ce priveşte imaginea de sine, simt în mod comparativ, o mai mare ameninţare la adresa rezultatelor autoevaluării, din partea succeselor obţinute de prieteni şi apropiaţi decât din partea succesului persoanelor cu care nu au relaţii interpersonale directe. Cu alte cuvinte, influenţa asupra imaginii proprii induse de prieteni, apropiaţi, este cu mult mai mare decât din partea necunoscuţilor, ceea ce în mod evident, induce un impact diferenţiat în planul mecanismelor formării selfului. O societate atomizată, antropocentristă, anomică şi autistă, cum este societatea românească prezentă, poate explica scăderea şi alterarea integrităţii selfului atât la nivel individual, cât şi comunitar (a se vedea în acest sens studiul publicat de S. Chelcea, „Selful. Cu referire la selful românesc în tranziţie”), acţionând principiul nefast al neimplicării şi dezinteresului faţă de sine şi comunitate, inducând acea inerţie comună cu dezamăgirea şi disonanţele socio-afective, inerţie reflectată şi manifestată mai ales în conştiinţa de sine şi conştiinţa socială, ambele forme fiind obiectivate în comportamentele civice şi politice indezirabile sub raport societal.

În mediul medical, asemenea influenţe sunt prezente în relaţiile dintre generaţii, când cei tineri îi imită pe cei mai vârstnici, mai bine-spus apelează la experienţa şi siguranţa cu care execută actul medical. A fi recunoscut de un mentor profesional este şi trebuie să fie o încurajare pentru orice tânăr la începutul carierei sale medicale. Reţinem cuvintele de apreciere ale unui mare savant roman, migrat din ţară, care aprecia în modul cel mai sincer competenţa cadrelor didactice ale UMF Tg. Mureş, în mod deosebit pe cele din domeniul chirurgiei, spre deosebire de mulţi alţi absolvenţi din alte instituţii care denigrează cadrele didactice, pe acest fond al luptei dintre nou şi vechi.

Teoria relevării sinelui (Self – disclosure theory)

114

Ca rezultat al cercetărilor întreprinse de S.M. Jouard, această teorie presupune dezvăluirea rolului comunicării interpersonale informale şi afective în menţinerea unor relaţii interpersonale. Conform rezultatelor obţinute de către psihologul american citat, relevarea sinelui reprezintă cheia sănătăţii mentale şi a satisfacţiilor în relaţiile interpersonale. Fiind reglată normativ de către normele sociale şi culturale, asemenea integrităţii asupra imaginii de sine, după cum am văzut, fiind diferită de la o cultură la alta, sau chiar de la un popor la altul, aceste diferenţe culturale se adâncesc, în ciuda procesului de globalizare şi mondializare, opunându-li-se o anumită rezistenţă, pe fondul acestui instinct de conservare a valorilor şi tradiţiilor naţionale.

O contribuţie deosebită în domeniul selfului, prin prisma teoriei evidenţiate, mai ales a relevării sinelui prin prisma criteriului naţional, în colaborare cu unii cercetători români, o aduce S. Chelcea în studiul citat. Studiul prin care este evidenţiată corelaţia dintre self şi identitatea naţională, şi care prin concluziile desprinse evidenţiază unele particularităţi ale selfului în raport cu acest critriu. Plecând de la presupunerea că asumţia „selful este creat, menţinut şi schimbat în virtutea structurii relaţiilor intime şi a naturii interreacţiunilor în care este implicat” (idee reprodusă de autorul citat, după Philip Blumstein, în studiul psihosociologic The Production of Selves in Personal Relationship (studiu publicat în lucrarea Self and Society) este adevărată, noi românii avem legitimitatea să ne autoevaluăm selful prin identitatea europeană, mai dezirabil fiind selful vestic decât cel estic impus şi menţinut în anii totalitarismului comunist exportat din est. Vom argumenta cele afirmate printr-o modalitate perceptivă comparativă a două valori sociale şi individuale, şi anume, prin dezirabilitatea onestităţii şi dezirabilitatea inteligenţei, în perioada de tranziţie, modalitate prin care s-a putut deduce faptul că suntem mai predispuşi spre pragmatismul occidental decât spre valorile morale ortodoxe, ceea ce nu înseamnă că aceste valori morale sunt de facto negate sau ignorate în totalitatea lor, cel puţin de jure-declarativ. Aşa cum susţin psihosociologii Hazel Markus şi S. Kitayama (S. Chelcea, op. cit.), selful occidental, pe fondul procesului de globalizare culturală, am spune noi, reflectă etosul, în special cel american, caracterizat prin individualism, independenţă şi ceea ce este numit prin self - fidelitate (self - reliance), faţă de care ne străduim din răsputeri să-l copiem şi să-l reproducem cât mai fidel, mai ales tinerii avizi de libertate şi nonconformism, plecând de la asocierea dintre valorile economice şi ştiinţifice americane cu cele morale şi sociale. Ceea ce în mare măsură este fals şi contraproductiv populaţiilor europene, mai ales a acelor popoare care resimt acest vid moral şi axiologic-normativ în această perioadă de tranziţie spre democraţia autentică, printre care în mod evident se regăseşte şi poporul român, caracterizat mai mult printr-un self intermediar între est şi vest, decât unul radical, fapt ce îngreunează trecerea mai rapidă spre democraţie

115

şi economia de piaţă, ca valoare socială, economică şi politică dezirabilă pentru cei mai mulţi români.

Cât de importantă este comunicare în mediul medical, nu trebuie să mai punem la îndoială, deoarece comunicarea afectivă – ectosemantică, după cum se denumeşte aceasta, uneori este chiar mai importantă decât tratamentul medicamentos, având efectul razelor soarelui când răsare, unde în mediul spitalicesc are cu totul şi cu totul alte valenţe şi trăiri decât în mediul cotidian, când nu le acordăm nicio importanţă (ştiu şi au simţit acest lucru cei care au fost spitalizaţi). Am făcut o asemenea analogie, tocmai în a înţelege, dacă se mai punea o asemenea problemă, cât de importantă este comunicarea nonverbală, gestuală, salutul prietenos, zâmbetul sincer şi nu contrafăcut, în aceste interrelaţii personale dintre bolnavi şi cadrele medicale. Ne asumăm răspunderea pentru afirmaţia făcută că, datorită distresului (stresului negativ), oboselii, indispoziţiei şi atmosferei sumbre din spital, multe cadre medicale nu comunică cu bonavii decât în mod formal şi eliptic, evitând să comunice diagnosticul real, din raţiuni bine cunoscute, dar care nu întotdeauna au acoperire.

2.4.3. Abordarea la nivel de grup

Cuprinde acele teorii care scot în evidenţă corelaţiile dintre imaginea de sine a individului şi apartenenţa sa la un grup sau altul, fiind foarte apropiate de teoria identităţii sociale şi cea a etichetării conduitei morale şi a comportamentelor deviante şi delincvente. Dacă am recurge la acea gruparea făcută anterior, prin care asociam selful individului cu selful celui căruia îi este prieten, atunci am extrapola prietenia la nivelul grupului, sintagma căptând forma „spune-mi din ce grup faci parte, ca să-ţi spun cine eşti”. Prejudecată frecvent întâlnită la români, dornici de asemenea comparaţii şi asocieri, pe lângă faptul că s-a născut poet, mulţi crezând că sunt şi mari psihologi. Fapt ce degenerează în bârfe şi calomnieri, oferind subiecte de dezbatere pe toate canalele televiziunilor şi în paginile ziarelor, şi mai puţin reflecţiilor ştiinţifice profunde, marfa cea mai vândută în România postdecembristă fiind selful celorlaţi, de cele mai multe ori fiind abordat în mod calomnios şi neprofesionist, în scopul ridicării audienţei şi nu a unor evaluării corecte şi pertinente. Un asemenea exerciţiu de dezinformare şi creare a unei discrepanţe a selfului este practicat pe postul OTV, post prin care se promovează incultura şi promiscuitatea culturală la un nivel insuportabil, intoxicând şi manipulând populaţia în scopuri oculte, imprevizibile prin efectele perverse pentru moment.

Revenind la subiectul propriu-zis, cel al teoriilor selfului la nivel de grup, considerăm ca fiind mai relevante teoria privării relative, teoria frustrare-

116

agresivitate şi teoria cultură şi self, teorii asupra cărora ne-am referit şi prin aprecierile introductive făcute la această secvenţă.

Teoria privării relative (Relative deprivation theoryA rezultat din cercetările psihosociologice privind moralul soldaţilor

americani în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, cercetări coordonate de sociologul Samuel A. Stoufer. Cercetările intreprinse asupra privării şi frustrării militarilor americani au demonstrat faptul că acei militatri care aveau condiţii mai bune (şanse de promovare în ierarhia militară, ca principal predictor motivaţional în cadrul mediului militar (studiu publicat şi de autorul cărţii de faţă, în revista “Spiritul militar” şi analizat parţial în teza de doctorat, care a avut ca temă analiza acestui predictor în mediul academic militar – motivaţia în orientarea profesională spre cariera militară), erau mai nesatisfăcuţi decât cei care aveau condiţii mai proaste şi unde predicţia probabilistică era mai scăzută. Explicaţia este regăsită şi explicată prin acest concept de privare, militarii, în condiţii de luptă, resimt cu mult mai mult privarea, asemenea celor privaţi de libertate din instituţiile specializate în acest scop. Privarea – „deprivation” se traduce prin ceea ce este uzitat sub raport semantic în limbajul cotidian „lipsa celor necesare” pentru un confort psihologic şi fiziologic minim acceptat, uneori redus la supravieţuire, ca „privare absolută” (exprimată în lipsa fundamentală pentru viaţă: hrană, locuinţă etc.) sau ca „privare relativă”, pe fondul frustrărilor, ca urmare a diferenţelor percepute între ceea ce au unii în comparaţii cu ceilalţi, a ceea ce se explică şi exprimă prin teoria inechităţii sociale. Acest lucru se observă şi în alte aşa-zise „instituţii totale”, unde cei cu un status social mai ridicat suportă cu mult mai greu privaţiunile mediului, asemenea animalelor sălbatice când sunt private de acea libertate ce i-o conferă viaţa mediul sălbatic.

Asupra acestui fenomen şi teorii care îl analizează şi explică, există mai multe opinii şi tipologii. Sociologul britanic W. G. Runciman a introdus, pe lângă formele enunţate ale privării şi distincţia dintre „privarea relativă individuală egoistă” (când indivizii se compară între ei) şi „privarea relativă de grup fraternală” (când comparaţia este între grupuri). Exemple sunt multiple în ambele forme: când un individ se compară cu alt individ, mai ales atunci când există multe similitudini între aceştia, cum ar fi în cazul privării interindividuale şi intragrupale, şi când se compară anumite grupuri sau categorii sociale, în cazul privării de tip intergrupal, cum ar fi diferenţele salariale dintre politicieni şi celelalte categorii socio profesionale, sau înte anumite categorii de pensionari, unde discrepanţele sunt alarmante în unele situaţii. Asemenea situaţii, explicate prin teoria injustiţiei şi inechităţii sociale, induc unele fenomene psihosociale şi sociale ce pot culmina prin revolte sau lupte de clasă, mai ales când tendinţa de bipolaritate socială este foarte evidentă. Unul dintre sociologii care a studiat acest fenomen, Ted R. Gurr a imaginat trei modele ale

117

privării relative care pot declanşa asemenea mişcări de protest şi conduc la acţiuni de revoltă socială: privarea diminuativă (decrement deprivation), privarea aspiraţională (aspiration deprivation) şi privare progresivă (progresive deprivation). Dintre aceste forme mai gravă, sub raportul efectelor induse, este ultima formă, privarea progresivă, când depăşind un anumit prag al suportabilităţii, poate conduce, în ultimă instanţă, la transformarea privării relative în privare absolută, privare ce apare şi adânceşte un alt fenomen social cu care se confruntă o mare parte din populaţia globului, cea a sărăciei cronice, cu toate consecinţele catastrofale ce le induce un asemenea fenomen globalizat în contemporaneitate.

Asemenea atitudini diferenţiate se resimt şi în mediul medical, atât între pacienţi, cât şi între medici, criteriul care îi diferenţiază fiind vârsta şi statusul social dobândit sau de provenienţă. Ne putem da seama de câtă toleranţă dispune un copil al străzii faţă de unul „de bani gata” sau cât de tolerant şi chiar conformist este un medic mai vârstnic, care s-a confruntat cu vicisitudinile vieţii, faţă de un tânăr absolvent sau chiar rezident, la care pretenţiile, aspiraţiile sunt în mod evident mai mari din toate punctele de vedere. Aceste atitudini şi percepţii evaluative diferenţiate conduc la ceea ce vom analiza în subsecvenţa următoare, cea legată de frustrare şi comportamentul agresiv.

Teoria cultură şi self (Culture and self theory) Aşa cum este formulată, prin această teorie este surprinsă relaţia de

cauzalitate dintre cultură şi imaginea de sine, cultura şi educaţia consolidând încrderea, stima şi respectul de sine, precum şi caracterul integru al selfului. Psihosociologul Harry C. Triandis ia în considerare două tipuri de culturi: culturile individualiste şi culturile colectiviste, culturi ce induc atitudini şi imagini de sine diferenţiate şi opuse, primele culturi promovând mai mult atitudinile egoiste şi spiritul solitar, pe când culturile colectiviste promovează atitudinile altruiste şi spiritul solidar, specific acelei solidarităţi organice (cf. E. Durkheim) în opoziţie cu solidaritatea mecanică. În culturile colectiviste, cum sunt cele din afara Europei şi alte culturi decât cele din America de Nord, oamenii simt nevoia de a face parte dintr-un număr redus de grupuri, spre deosebire de culturile individualiste (din Europa şi America de Nord), unde persoanele sunt animate de nevoia de a face parte dintr-un număr mare de grupuri, dar de a rămâne independente faţă de fiecare dintre acestea. Asupra acestor diferenţieri prin prisma selfului am discutat într-un alt context, aşa că vom trece în continuare la analiza altei grupări de teorii, cele ce vizează încrederea.

2.5. Teoriile încrederii

118

Problematica încrederii de sine şi în ceilalţi, pe fondul scăderii dramatice a acesteia de la orice nivel, devine una dintre cele mai importante subiecte în această lume lipsită de valori morale, inegalitate socială, frustrare şi agresivitate. Încrederea a devenit o trebuinţă fundamentală, asemenea oricărei alte trebuinţe fiziologice, întrucât fără încredere suntem lipsiţi de orice previziune, ideal şi nivel aspiraţional dezirabil. De aceea considerăm că este la fel de importantă, atât încrederea de sine, cât şi încrederea în ceilalţi, mai ales, în cei în care investim un credit mai mare, şi nu în ultimă instanţă, în membrii grupului de apartenenţă, familie sau grupul profesional de muncă. Sub acest raport al trebuinţei şi al vidului de încredere s-a constatat că oamenii resimt tot mai acut această nevoie de încredere şi apreciere, de imagine pozitivă: „aşa cum oamenii tind să aibă o imagine pozitivă, tot aşa ei resimt nevoia să se încreadă în ceilalţi, în primul rând în membrii grupului – ingroup-ului” (S. Chelcea, op. cit.).

2.5.1. Abordarea la nivel individual

Din perspectiva analizei acestui fenomen, la nivel individual s-au desprins mai multe teorii sau ipoteze, printre care mai relevante sunt ipoteza Pollyana şi ipoteza personalitate-pozitivitate. Le vom analiza în mod succint pe fiecare dintre acestea.

Ipoteza Pollyanna (Pollyanna hypothesis) Denumirea acestei teorii pleacă de la numele imaginar al unei fetiţe dintr-o

poveste, care deţinea capacitatea de a găsi partea bună a evenimentelor şi situaţiilor rele, adoptând acel principiu care se traduce în sintagma „că în tot răul este şi un bine” sau că „e rău cu rău, dar mai rău fără rău”, principii care, de regulă, temporizează frustrarea şi agresivitatea celor mai intoleranţi la frustrare. Cu alte cuvinte, fetiţa din respectiva povestire vedea totdeauna jumătatea plină a paharului, caracterizând-o încrederea şi optimismul, adoptând strategii pozitive în planul gândirii şi acţiunii. Psihosociologii J. Boucher şi Charles Osgood (1996), care au formulat această ipoteză, au identificat tendinţa oamenilor în a utiliza mai frecvent cuvinte pozitive în evaluarea persoanelor (ceea ce nu corespunde în România, unde predomină bârfa şi calomnia ), dar şi a contextului social (unde la noi predomină „datul cu părerea”, spiritual critic şi neintervenţionismul). Explicaţia acestei tendinţe (acceptată fiind excepţia evidenţiată de noi) ar fi de natură neurofiziologică, şi anume creierul uman procesează informaţiile plăcute într-o manieră mai exactă decât informaţiile neagreabile, fiind însă reţinute mai mult cele ce induc un impact negativ la nivel individual, diminuând sentimentul încrederii prin repetarea acestora. Cât de importantă este această constatare în mediul medical, am mai spus-o şi o să-o mai repetăm ori de câte ori avem posibilitatea. Deocamdată depăşim

119

exemplificările din acest mediu, localizându-ne în contextul actual al lumii, şi anume în cel al fenomenului economico-finaciar desemnat prin criza mondială.

Fenomenul are un impact psihologic deosebit de mare prin repetarea, în mod frecvent, a consecinţelor şi nu a mecanismelor sau a soluţiilor de evitare şi/sau ieşire din criză, reiterare care, în mod iminent, duce la diminuarea încrederii de a mai face investiţii, ceea ce se repercutează în toate sectoarele şi domeniile de activitate. De aceea considerăm ca mass-media să nu mai insiste atât de mult asupra acestui fenomen, întrucât diminuează capacitatea de concentrare şi mobilizare a efortului de ieşire din criză, oamenii şi chiar guvernele fiind influenţate negativ în depunerea unui asemenea efort colectiv, predominând aşteptarea şi inerţia, şi nu activismul participativ, pe acel fond al atribuirii şi erorii de atribuire.

Legat de acelaşi fenomen sau efect Pollyana, după cum este denumit în literatura de specialitate, alţi cercetători, M. Matlin şi D. Stang, au generalizat acest fenomen, susţinând că, în procesele cognitive sunt privilegiate cuvintele plăcute /pozitive comparativ cu cuvintele neplăcute/negative, astfel că unele persoane (sensibile şi hipersensibile) au tendinţa de a se expune la stimuli pozitivi, pe care îi procesează mai rapid, decât pe cei neutrii sau negativi, specifici şi, totodată, agreaţi de persoanele mai puţin sensibile care se expun mai mult la stimulii negativi, preferând bârfa, injuria, şi tot ceea ce se poate vedea pe canalele televiziunilor, avide de un rating ridicat, în dauna creşterii culturii şi a sensibilităţii. Aşa se explică tendinţa de creştere a numărului emisiunilor ce acoperă plaja informaţională mai mult prin mesaje emoţionale de proastă calitate, faţă de acele emisiuni cu mesaj raţional şi estetic, dincolo de impostură şi promiscuitate culturală, care, în mod evident, ar conduce la sentimentul încrederii, depăşind această imagine apocaliptică a prezentului.

Într-un asemenea context, alte cercetări, cum ar fi cele coordonate de P. Warr, au condus la concluzia că ipoteza Pollyana poate fi extinsă şi la judecăţile sociale: cuvintele pozitive fiind mai frecvent folosite în descrierea persoanelor, femeile fiind mai afectate decât bărbaţii de „efectul Pollyana”, adică sunt mai circumspecte în a „bârfi”, chiar dacă s-ar părea un paradox greu de acceptat pentru unii bărbaţi. S-a constatat că optimismul şi starea de bine corelează moderat cu „pollyanismul”, avansându-se în acest sens ideea existenţei unui tip de personalitate caracterizată prin pollyanism. Personalitatea pollyanică este caracterizată prin sensibilitate şi trebuinţe cognitive şi afective care să inducă echilibru şi linişte sufletească, în afara zgomotului produs de stimulii negativi. Este greu de evaluat procentul „pollyanicilor” în societatea românească postdecembristă. Cu siguranţă cei „apollyanici” sunt cu mult mai mulţi, ipoteză verificată de comportamentul violent şi agrsiv predominant în societate, coroborat cu lipsa comunicării afective pozitive, ceea ce în mod evident afectează încrederea de sine şi în ceilalţi, adică pozitivitatea în societate.

120

În mediul medical acest efect pollyanic devine o necesitate de prim ordin, toate cadrele medicale trebuind să dispună de asemenea atitudini şi stiluri de gândire pozitive, în a deveni mai credibili şi mai complianţi, convingători, faţă de pacienţii lor. În acelaşi timp, persoanele medicale pollyanice se caracterizează prin sensibilitate, asertivitate, bună dispoziţie, nevoie de comunicare afectivă şi implicit de rezolvare a cazurilor cu care se confruntă, depăşind astfel superficialitatea, dezinteresul şi inerţia în gândire şi acţiune. Persoanele pollyanice devin, cu certitudine, mai influente, compliante, ceea ce în mod evident conduce la calitate şi performanţă în actul medical, începând cu infirmiera şi terminând cu „profesorul”, denumire care poartă aura mistică a harului divinităţii cu care au fost înzestraţi aceşti „arhangheli heruvimici şi serafimici”, cum putem denumi medicii adevăraţi. Câţi asemenea „îngeri păzitori” mai sălăşluiesc în spitalele noastre, şi mai ales câţi mai cred în această misiune salvatoare, ce stă în proximitatea divinităţii, este greu de ştiut. Ştim doar atunci când ne confruntăm cu ei, şi când de cele mai multe ori ne deziluzionăm, confruntându-ne mai mult cu o disonanţă negativă şi cu atitudini apollyanice decât cu disonanţe pozitive şi cu stiluri pollyanice.

Efortul nostru depus prin scrierea acestei lucrări de specialitate şi cu caracter aplicativ, vizează şi asemenea atitudini pozitive şi pline de solicitudine, în locul celor vehiculate prin mass-media, şi care aşa cum uşor ne putem da seama, induc un impact negativ în imaginea sistemului sănătăţii, a actului medical şi asupra însănătoşirii bolnavilor. Despre aceste aspecte vom discuta însă şi în subsecvenţa care urmează.

Ipoteza personalitate – pozitivitate (The person – positivity hypothesis)

Abordarea problematicii încrederii la nivel personal reuneşte, în afara ipotezei Pollyana, şi alte ipoteze ce urmează a fi testate pentru a deveni teorii valide. Printre aceste ipoteze se regăseşte şi cea elaborată şi lansată de psihosociologul David O. Sears, în anul 1983, în conformitate cu care oamenii percep persoanele mai apreciativ decât grupurile, cu care suntem întru totul de acord, mai ales, în mediul politic, ştiut fiind că liderul politic, de regulă este mai apreciat decât grupul din care face parte, tractând după el partidul din care face parte. De aici rolul elitelor în societate şi cel al meritocraţiei, chiar dacă se apropie de teoria cultului sau mitului personalităţii, teorii repudiate prin efectele nocive induse, dar care îşi mai păstrează viabilitatea şi în prezent prin formele lor mai voalate de manifestare.

Doar cu titlu informativ vom prezenta o altă ipoteză, cu care, de asemenea, suntem de acord, ea fiind validată în mare parte în mod empiric, şi anume „ipoteza mobilizare - minimizare”, ipoteză propusă de psihosociologul Shelley E., care susţine că evenimentele negative declanşează mai rapid răspunsuri cognitive, antrenând mai mult procesele cognitive decât procesele psihice nonraţionale. Un exemplu ne-ar putea face să înţelegem şi mai bine acest

121

mecanism al gândirii, exprimat prin această ipoteză validată în ceea mai mare parte: un examen picat la una sau mai multe sesiuni, pe lângă emoţiile negative induse, pe acel fond al frustrării erorii de atribuire, presupune şi o strategie raţională în vederea ieşirii din impas. Aceasta presupune mobilizarea proceselor psihice cognitive superioare şi diminuarea impactului indus în plan emoţional, uitând pentru moment să ne răzbunăm, răzbunare care se atenuează în timp, uneori fiind stimulată de efectele ulterioare ca rezultat al mobilizării efortului în vederea rezolvării problemei în cauză.

Prin acest exemplu ne-am apropiat mai mult de mediul medical, unde examenul poate fi substituit cu o intervenţie medicală mai puţin reuşită, care reclamă alte intervenţii mai complexe şi de alţi specialişti, mai de renume, uitând în a ne „răzbuna” pentru moment. Se subînţelege că într-o asemenea situaţie, cel mai alarmant este bolnavul (asemenea elevului), rezolvarea presupunând mobilizarea tuturor energiilor – a strategiilor raţionale în vederea salvării situaţiei. Strategii care ar putea fi extrapolate şi în plan social, în aceste condiţii de criză şi marasm economic. Aceasta presupune realism şi transparenţă, şi nu un optimism neacoperit, pe fondul unei încrederi disimulate din partea guvernanţilor şi a puterii politice în general.

2.5.2. Abordare la nivel interpersonal

Aest fenomen psihosocial al încrederii devine cel mai vizibil în sfera relaţiilor interpersonale, în special la nivel informal şi intim, unde, fără încredere, asemenea interacţiuni ar fi imposibil de realizat şi menţinut. Este suficient să evidenţiem relaţiile conjugale din familie sau, în alt plan formal, între membrii grupurilor politice, cum ar fi în prezent în România, coaliţia dintre PSD şi PDL, şi vom înţelege cât de importantă este încrederea între partenerii conjugali sau în cazul politicii, între parteneri, sau/şi între membrii grupului politic de apartenenţă, adică a partidului din care fac parte membrii respectivului grup politic. Despre „anatomia şi fiziologia” acestor relaţii interpersonale vom discuta mai mult atunci când vom analiza această problematică, în continuare vom face referinţă la cele două teorii care explică mecanismele încrederii la acest nivel: teoria prizonierului şi teoria încrederii.

Dilema prizonierului (Prisoner’ s dilemma ame) Ca orice dilemă, şi această teorie implică, deopotrivă, încredere şi

neîncredere într-o anumită situaţie – joc imaginar –, însăşi teoria fundamentându-se pe o asemenea situaţie experimentală de joc, în care între parteneri poate exista încredere sau lipsă de încredere. Este o teorie ce implică aportul matematicii, prin acel model experimental al matematicienilor John von Neumann şi O. Morgenstern, care în anul 1944 au analizat „jocurile cu sumă diferită de zero”. În astfel de situaţii, jocuri, convergenţa intereselor partenerilor este parţială, spre deosebire de „jocurile cu sumă nulă”, în care ce pierde unul

122

dintre parteneri reprezintă câştigul celuilalt. Un asemenea experiment, bazat pe „jocurile cu sumă nulă”, este, în mod frecvent, aplicat în politică în timpul campaniei electorale, unde atunci când pierde un partener, câştigă celălalt, primul devenind „prizonier”, în opoziţie, ceea ce face ca miza competiţiei să fie foarte mare, inducând strategii dintre cele mai diverse, printre care în mod frecvent calomnierea şi atribuirea negativă, fiind bine cunoscut în acest sens sintagma „greaua moştenire”, prin care este incriminată legitimitatea, autoritatea concretizate prin lipsa competenţei şi responsabilităţii politice celor care conduc.

Revenind la subiectul propriu-zis al analizei, trebuie menţionat faptul că, paradigma „dilemei prizonierului” a fost aplicată în cercetarea psihosociologică a cooperării, bazată pe câştig maxim pentru ambii parteneri, şi când există încredere reciprocă, dar şi a competiţiei, când se manifestă tendinţa de a câştiga fiecare mai mult decât celălalt partener, şi când se instalează mai multă neîncredere între parteneri. Miza indusă de efectele câştigării puterii în plan politic, a indus o asemenea neîncredere chiar între partenerii coaliţiei politice, astfel că relaţiile de cooperare, aşa-numitul şi dilematicul parteneriat politic, a fost convertit în competiţie, de unde asemenea animozităţi şi stări conflictuale latente între partenerii coaliţiei, stare care oricând poate deveni manifestă prin divergenţa intereselor şi dorinţa de câştig mai mare, ceea ce conduce în mod evident la ruperea alianţei, cum s-a mai întâmplat de fapt în această perioadă postdecembristă.

Cercetările bazate pe această paradigmă a dilemei prizonierului au fost iniţiate de către R. Duncan Luce şi Howard Raiffa în SUA, în anul 1957, ele fiind continuate, ulterior, de psihosociologii D.W. Griesinger şi J.W. Livingstone, în anul 1973. Aceştia din urmă au identificat în relaţiile interpersonale patru orientări ale indivizilor:

1) spre maximizarea câştigului (individualism); 2) spre maximizarea profitului celuilat (altruism); 3) spre un profit comun (cooperare); 4) spre un câştig scăzut al partenerului/adversarului (competiţie). Dacă am localiza aceste orientări la populaţia din ţara noastră, nu am avea

nicio reţinere să afirmăm că, în prezent, predomină detaşat competiţia şi individualismul, orientări de factură liberală (sub raport economic, politic şi psihologic), chiar dacă declarativ ne manifestăm mi mult decât „altruişti”, prin spiritul creştin ortodox, dar cu gândire mai mult machiavellică, în ceea ce priveşte scopul, fiind cunoscută sintagma adaptată culturii noastre, cea cu „capra vecinului”, când ne bucurăm mai mult de necazurile celorlalţi decât de bucuriile acestora.

Analizând corelaţiile dintre această variabilă independentă scop, şi tipurile de personalitate, pe acest fond al celor patru orientări, coroborate cu sentimentul

123

încrederii în cadrul unor relaţii interpersonale, autorii citaţi au identificat tot patru tipuri de personalitate:

1) persoanele agresive, care urmăresc maximizarea pierderii celuilalt;2) masochiştii, care au ca scop maximizarea pierderilor proprii; 3) martirii, care iau decizii astfel ca partenerii să câştige mai mult decât

ei; 4) sado - masochiştii, cei care caută minimizarea câştigurilor amândurora.Rămâne la latitudinea fiecăruia în a identifica personalitatea specifică

perioadei pe care o parcurgem, nouă fiindu-ne foarte clar tipul de personalitate predominant, resimţindu-i efectele induse în plan social, material şi spiritual. Credem însă că nivelul raţiunii fiecărui individ evaluator, nu se va concentra nici spre martiri şi nici spre sado-masochişti, ceea ce, în mod logic, conduce spre celelalte două arhetipuri ale prezentului, cu tendinţe vădite spre personalităţile agresive; agresivitatea şi insecuritatea individului devenind locuri comune ale societăţii româneşti prezente şi cu mari „perspective” şi pentru viitor. De unde vidul de încredere şi tendinţa spre individualism şi autism în raporturile interpersonale.

Aplicând această teorie în mediul medical, cel puţin din perspectiva relaţiilor interpersonale şi a tipologiilor desprinse, se subînţelege că în acest mediu primează varianta cooperării între parteneri, competiţia fiind recomandată între cadrele medicale cu acelaşi status profesional, între care se subînţelege că nu trebuie să lipsească nici cooperarea; în medicină acţiunile realizându-se în cea mai mare parte în echipă. Chiar dacă spiritul altruist este mai puţin vizibil în unele relaţii, predominând invidia profesională şi egocentrismul, recomandăm un asemenea tip de relaţii, încercând a depune un efort mai mare în vederea sporirii „profitului celuilalt”, adică a pacienţilor şi partenerilor de echipă, pe fondul unui „profit comun”.

Dar să vedem şi cealaltă jumătate plină a paharului, şi să încercăm să decelăm care sunt principalele mecanisme ale încrederii, mecanisme regăsite în teoria încrederii, şi pe care o vom analiza în continuare.

Teoria încrederii (Theory of trust) Perspectivele pesimistă şi realistă, prin care am abordat fenomenul

încrederii, conduc la concluzia că acest fenomen este în continuă scădere şi că efortul menţinerii lui în condiţiile prezentului ar fi un eşec. Nu trebuie să ne pierdem speranţele unui reviriment, de aceea vom încerca, în cele ce urmează, să identificăm acele posibilităţi prin care putem reactiva acest sentiment, care asemenea speranţei, trebuie să dispară ultimul. În unele situaţii este chiar mai important decât sentimentul speranţei, cu care coexistă de fapt, neputând exista unul fără celălalt.

Un caz concret s-ar putea regăsi în mediul sănătăţii, în condiţiile de îmbolnăvire, când dacă nu există voinţa de a supravieţui şi încrederea în viaţă şi

124

tratamentul medicilor, şansa supravieţuirii este cu mult mai scăzută decât în condiţiile încrederii depline în tine şi Dumnezeu, Cel care vindecă prin intermediul medicilor.

Printre primii psihologi care au studiat fenomenul încrederii, se situează Morton Deutsch (1958). Trebuie remarcat faptul că, spre deosebire de alţi psihologi, acesta a sudiat fenomenul încrederii în raport cu un alt fenomen, opus acestuia, şi anume cu suspiciunea, fenomen predominant în societate, la nivel grupal, interpersonal şi individual, şi nu mai puţin în mediul medical. Autorul citat a relevat importanţa încrederii în obţinerea cooperării, în acelaşi timp, atrăgând atenţia asupra factorilor structurali (în cazul unor structuri organizaţionale, unde asemenea abilităţi sunt indispensabile) care conduc la formarea abilităţilor unor persoane de a intui motivele şi intenţiile oponenţilor, persoane ce dispun de o inteligenţă emoţională şi socială ridicată, specifică liderilor şi cadrelor medicale. Morton Deutsch a sugerat că rata încrederii într-o situaţie de tipul „dilemei prizonierului” depinde de gradul de risc asumat în stabilirea strategiei. Astfel, s-a putut stabili un raport de cauzalitate între riscul asumat şi încrederea în partener, în cazul nostru partenerul putând fi medicul, iar cel care îşi asumă riscul fiind pacientul, relaţie ce evidenţiază un raport invers proporţional între aceste două variabile surprinse în joc: când riscul este scăzut, încrederea în partenerul de joc este ridicat. Mediul analizat de noi creează şi o altă situaţie dilematică, atunci când riscul este mare, şi când raportul nu mai este proporţional cu încrederea sau neîncrederea, oscilând în funcţie de autoritatea şi personalitatea în care îţi asumi riscul – pe mâna cui te dai. De unde rolul deosebit al imaginii celorlalţi despre tine ca medic, imagine construită în timp şi cu mari eforturi intelectuale şi fizice.

După alţi psihosociologi (Kee şi Knox), în viaţa cotidiană, încrederea şi suspiciunea depind de miza pusă în joc, mai precis de acel raport cost-beneficiu, dezbătut în cadrul teoriei reciprocităţii, şi nu numai, raport estimat de fiecare partener care a intrat într-un asemenea joc.

Cercetările psihosociologice s-au concentrat asupra rolului încrederii în mai multe domenii de activitate printre care mai relevante par a fi cele din cadrul: proceselor de comunicare interpersonală, leadership, obţinerea unor performanţe ridicate şi dinamica grupurilor. Legat de fenomenul încredereii în domeniul relaţiilor interpersonale, Rotter a elaborat conceptul de „încredere inerpersonală reciprocă”, încredere care este definită de acest psihosociolog ca fiind o aşteptare generalizată astfel ca promisiunile oamenilor să fie vrednice de încredere. Ca atare când între o persoană care are o expectanţă - aşteptare generalizată şi o altă persoană, îşi manifestă încrederea în cuvântul ei, faţă de care şi ea, la rândul ei s-a ţinut de cuvânt – promisiunile fiind îndeplinite sub raportul aşteptărilor, se poate spune că avem de-a face cu fenomenul de încredere interpersonală reciprocă. Acest fenomen are un impact deosebit în durata relaţiilor interpersonale, şi, mai ales în climatul psihosocial şi coeziunea

125

grupală. Se subînţelege că etiologia acestui fenomen psihosocial este polimorfă, în apariţia şi menţinerea sa contribuind, deopotrivă, factori de ordin psihologic, psihosociologic şi culturali, educaţionali.

Cât de important este acest fenomen legat de încrederea reciprocă, ne putem da seama din experienţa individuală şi socială. Ca să nu mai vorbim în mediul medical unde, dacă nu există încrederea interpersonală reciprocă şi predomină suspiciunea, actul medical în mod apriori este supus eşecului.

Lipsa încrederii faţă de unele instituţii a condus la comportamente defensive în plan civic şi politic, scăzând participarea în activităţile colaterale intereselor personale şi de grup, instalându-se o anumită lentoare şi inerţie participativă cvasigeneralizată.

2.5.3. Abordarea la nivel de grup

Problematica încrederii este deosebit de importantă la nivel de grup, mai ales, în grupurile primare, unde gradul de informalitate se fundamentează pe încredre şi relaţii sociometrice. Încrederea între membrii grupului se obiectivează prin efecte pozitive, menţinând climatul psihosocial pozitiv şi coeziunea grupală ridicată, alături de alte proprietăţi ale grupului, pe care le vom analiza la momentul oportun. Printre principalele teorii ale încrederii, la acest nivel, se desprind teoria scopurilor supraordonate, ipoteza contactului şi teoria conflictului real, pe care le vom analiza în continuare.

Teoria scopurilor supraordonate (Superodinate goals theory)Este teoria ce emerge unor experimente psihosociologice, în conformitate

cu care existenţa unor scopuri supraordonate stimulează cooperarea în grup şi determină creşterea productivităţii şi coeziunii grupului. Asemenea experimente au fost realizate de psihosociologul Muzafer Sherif, fiind publicate în lucrarea Groups in Harmony and Tension: An Integration of Studies on Integrup Relation (Grupul în armonie şi tensiune: Studii asupra relaţiilor intergrupale). Experimentul autorului citat evidenţia faptul că în cazul introducerii unui scop supraordonat, cum ar fi în cazul respectivului experiment, repararea unei conducte de alimentare cu apă a unei tabere de copii, aceştia, împărţiţi în două grupuri rivale, au început să coopereze, reducându-se astfel conflictul. În cazul acestor scopuri supraordonate, rivalitatea se diminuează, menţinându-se spiritul competitiv şi nu cel de rivalitate, scopul supraordonat stimulând convergenţa spre interese comune, inducând un impact benefic pentru ambele grupuri presupuse ca fiind rivale. Ceea ce este mai important într-o asemenea strategie de menţinere a cooperării este conştientizarea impactului acestui scop supraordonat membrilor grupurilor competitive sau chiar rivale, şi anume că în situaţii „limită” se impune cooperarea şi nu menţinerea atitudinilor exclusiviste bazate pe rivalitate şi divergenţă de scopuri şi interese. Este o teorie care s-ar

126

putea aplica şi în mediul politicii, unde efortul comun în promovarea intereselor naţionale ar fi benefic atât pentru cei de la putere cât şi pentru cei din opoziţie, beneficiarul principal fiind, desigur, poporul.

Tot atât de bine se poate aplica şi în sistemul sănătăţii, unde logica scopurilor este la fel de necesară ca şi logica mijloacelor. Din păcate predomină aceea „etică a scopurilor” (Max Weber) în dauna „eticii mijloacelor”, principiile machiavellice devansându-le pe cele deontologice chiar şi în actul medical.

Ipoteza contactului (Contact hypothesis) Înainte de a descrie şi explica conţinutul acestei aşa-zise ipoteze, am face

precizarea că relaţia de cauzalitate dintre variabilele intercondiţionabile este mai mult decât evidentă, depăşind statutul epistemologic şi metodologic de ipoteză, devenind o certitudine şi o teorie peremtorie (de netăgăduit). După judecata ipotetică formulată de autorii acestei „ipoteze” şi după cum rezultă din experienţa socială nemijlocită, contactele interpersonale dintre membrii grupului reduc prejudecăţile şi întăresc încrederea reiprocă. Psihosociologul Gordon W. Alport a prezentat într-o formă sistematică problematica prejudecăţilor în lucrarea The Nature of Prejudice (1954), lucrare în care susţine că interacţiunea indivizilor care fac parte din grupuri diferite conduce la îndepărtarea stereotipurilor şi prejudecăţilor. Acest fenomen al diminuării stereotipurilor şi prejudecăţilor este condiţionat de unii factori culturali şi situaţionali, şi nu, în ultimă instanţă, de structura personalităţii celor care interacţionează comunicaţional şi afectiv, mai ales. Dintre aceste variabile independente, mai importantă este similaritatea de status social şi climatul psihosocial favorabil. În menţinerea acestor interacţiuni un rol foarte important îl deţine imaginea de sine şi a celorlalţi, coroborată cu atitudinea favorabilă a unora despre ceilalţi, pe fondul acestor imagini. Se subînţelege că aceste relaţii sunt estompate de anumite prejudecăţi rasiale pe fondul intoleranţei şi discriminării interetnice, şi care pot conduce la conflicte interetnice. Întrucât problematica este amplu analizată în lucrarea coordonată de S. Chelcea nu vom insista. Raţiunea de a nu mai insista asupra ei emerge şi faptului că de această problematică ne-am mai ocupat şi noi în alte secvenţe, revenind la ea atunci când vom analiza grupurile umane, în mod deosebit grupurile etnice, o problemă sensibilă în prezent atât la noi, cât şi în alte zone ale globului pământesc. În ceea ce priveşte rolul contactului interpersonal dinte medic şi pacient, acesta a devenit o cerinţă legică în actul medical, chiar dacă robotizarea şi informatizarea diminuează un asemenea contact. Între părinţi şi copii, profesori şi elevi/studenţi şi mai ales între medic şi pacient, orice intervenţie artificială dăunează şi diminuează reuşita actului medical, niciun robot neputând oferi speranţa şi încrederea ce o oferă medicul pacientului.

Teoria conflictului real (Realistic conflict theory)

127

Această teorie, ce face referinţă la stările conflictuale intergrupale, pleacă de la asumpţia că ostilitatea dintre grupuri este generată de competiţia pentru resurse, precum ar fi bunurile şi serviciile care îmbracă o gamă complexă şi diversă de element de ordin material, spiritual, cultural, organizaţional, legate de satisfacerea acestor trebuinţe, fiind elaborată de Muzafer Sherif, în anul 1966. Dacă procurarea acestor bunuri din partea unui grup este împiedicată de celălalt grup, atunci între aceste grupuri se nasc relaţii conflictuale, culminând cu agresiuni fizice şi distrugeri materiale şi umane. Este situaţia specifică grupurilor rivale de mafioţi şi interlopi, care îşi impun influenţa în teritoriu prin forţă şi agresivitate, când în mod inevitabil apar conflicte între aceste grupări rivale. Ameninţarea conflictuală are şi efecte pozitive. Pe de o parte, întăreşte coeziunea şi sinergia grupului, iar, pe de altă parte, conduce la creşterea convergenţei spre scopuri şi interese comune, testând, totodată, abilităţile de conducere ale liderilor/ului care conduc grupurile aflate în relaţii conflictuale. Dar despre conflict vom insista mai mult atunci când vom analiza relaţiile sociale şi faza conflictuală a acestora, conflictul însuşi devenind un subiect de sine stătător.

Test de fixare şi verificare a cunoştiinţelor

1. Dintre perspectivele analitice - criteriile evaluative de mai jos, care corespund mai mult teoriilor analizate în acest capitol? – psihofiziologică ............................................................................

a

– sociocultural .................................................................................

b

– structuralistă ..................................................................................

c

– etologic – behavioristă .................................................................

d

– funcţionalistă ............................................................................... e

2. Nivelurile la care fac referinţă aceste teorii sunt: – sistemic ..........................................................................................

a

– individual ......................................................................................

b

– interpersonal .................................................................................

c

– grupal ............................................................................................

d

128

– al personalităţii ..............................................................................

e

3. Teoriile analizate în acest capitol vizează: – schimbările sociale ........................................................................

a

– statusurile sociale ..........................................................................

b

– relaţiile interpersonale ..........................................................................

c

– disonanţei cognitive ......................................................................

d

– sistemul social – societate ....................................................................

e

4. În raport cu criteriul şi nivelul la care face referinţă, teoria facilitării sociale aparţine: – nivelului individual ......................................................................

a

– teoriilor apartenenţei – rol statusurilor sociale ..............................

b

– orientărilor gestalist – comportamentiste ......................................

c

– la nivelul grupului uman ..............................................................

d

– teoriilor controlului – întăririi .......................................................

e

5. Teoriile gestaltiste şi cognitiviste se referă la: – percepţia imaginii de sine .............................................................

a

– interacţiunile sociale .....................................................................

b

– percepţia celorlalţi ........................................................................

c

– comportamentul oamenilor .............................................................

d

– formele gândirii ............................................................................

e

6. Menţionaţi care dintre teoriile analizate se poate exprima matematic? – Herbert a

129

Kalman ............................................................................– Gustav le Bon ...............................................................................

b

– Kurt Levin ....................................................................................

c

– Pearl Harbour ................................................................................

d

– Marchal Gordon ............................................................................

e

7. Care este teoria elaborată de psihosociologul Serge Moscovici ce vizează analiza fenomenului psihosocial sinonim cu cel care îi aparţine sociologului francez Emile Durkeim? – teoria reactanţei .............................................................................

a

– teoria învăţării sociale ...................................................................

b

– teoria reprezentării sociale ...................................................................

c

– teoria erorii fundamentale ...................................................................

d

– teoria echităţii ..................................................................................

e

8.Teoriile grupate pe criteriul întăririi fac referinţă la:– beneficiile obţinute .......................................................................

a

– cunoaşterea sinelui ........................................................................

b

– comportamentul ............................................................................

c

– performanţa de grup ......................................................................

d

– autopercepţia ................................................................................

e

9. Teoria autoafirmării se regăseşte la nivelul şi în cadrul: – la nivelul individului .....................................................................

a

– teoriilor întăririi .............................................................................

b

– la nivel c

130

interpersonal .....................................................................– teoriilor îmbunătăţirii imaginii de sine ...........................................

d

– teoriilor controlului ........................................................................

e

10. Teoriile psihosociologice ale încrederii sunt analizate la nivel: – individual .....................................................................................

a

– sistemic ........................................................................................ b– internaţional .................................................................................

c

– interpersonal ................................................................................ d– grupal .......................................................................................... e

Probleme de rezolvat

1. Grupaţi teoriile psihosociologice analizate prin criteriul gestaltist - cognitivist.

2. Inventariaţi în raport cu cele cinci perspective care au stat la baza analizei teoriilor, pe cele care se regăsesc la nivel interpersonal.

3. Analizaţi teoriile care vă influenţează mai mult în activitatea prezentă desfăşurată.

4. Evidenţiaţi teoriile pe care le consideraţi ca fiind mai necesare de a fi aplicate în relaţiile interpersonale.

5. Evidenţiaţi unele particularităţi ale teoriilor regăsite şi necesar de a fi aplicate în societatea românească contemporană.

131

Capitolul 3.

PSIHOSOCIOLOGIA ÎN CALITATEA

ACTULUI MEDICAL

3.1. Cadrul teoretic-conceptual

În contextul profundelor schimbări structurale şi suprastructurale, profesionale, spirituale, ideologice şi de mentalitate, pe fondul unei asemenea dinamici şi metamorfozări a vieţii sociale, starea de sănătate a populaţiei devine tot mai precară, fiind profund afectat echilibrul dintre boală şi sănătate, în mod deosebit sănătatea psihică, care devine tot mai vulnerabilă pentru cea mai mare parte a populaţiei globului, supusă unor permanente provocări emoţionale şi unui „stres globalizat”. Lipsa locurilor de muncă şi creşterea ratei şomajului, starea cronică de sărăcie, frustrările de orice fel, stresul endemic, şi mai ales distresul, incertitudinea şi nesiguranţa socio-profesională, alături de anumite predispoziţii ereditare de îmbolnăvire, sunt principalele cauze care conduc la cronicizarea unor maladii psihice, şi nu numai, care cunosc o diversitate a registrului lor morfologic, la nivelul formelor şi o anumită intensitate în conţinut. Un asemenea fenomen cronicizat este generalizat în aproape toate mediile sociale şi de muncă, fiind regăsit, deopotrivă, atât la sat, cât şi la oraş, peste tot unde a pătruns modernismul şi domină tehnologia, şi unde omul a devenit mai mult mijloc decât scop, în mod paradoxal fiind tot mai mult dependent de propria sa creaţie, înstrăinându-l tot mai mult de propria-i esenţă umană.

3.1.1. Perspective psihologice şi psihosociologice

asupra sănătăţii şi fenomenului morbidităţii

Premergător evaluării raportului dintre cei doi membrii ai ecuaţiei supuse analizei, mediul psihosocial, ca variabilă independentă şi boala de care suferă pacienţii cu care interacţionează medicul, ca variabilă dependentă, considerăm ca fiind necesar şi oportun să decelăm epistemologic cele două concepte fundamentale şi asimetrice pe fondul căreia se structurează obiectul psihosociologiei medicale, cele de sănătate şi de boală, concepte pe a cărei axă

132

se structurează şi obiectul de studiu al sociologiei şi psihosociologiei medicale. Aşa cum am mai arătat, unele dintre boli sunt circumscrise, sub raport etiologic şi al consecinţelor, mai mult sferei psihosociologiei, iar altele mai puţin, ca atare nici domeniul lor de definiţie nu este supus unor asemenea delimitări şi determinări. Dar înainte de a analiza boala, să vedem ce este sănătatea şi cât de importantă este această stare individuală şi colectivă pentru psihosociologia medicală.

Sănătatea şi configuraţia stării de sănătateChiar dacă scopul implicit al oricărui individ conştient constă în menţinerea

stării de sănătate, această stare devenind un leit-motiv în orice împrejurare, şi un vector fundamental existenţial cotidian, mai ales în cel al aşteptărilor prognozate în timp, starea de sănătate este încă insuficient evaluată ştiinţific, existând o mulţime de opinii legate de acest fenomen, fapt ce conduce la o analiză şi diagnoză mai mult empirică decât ştiinţifică. Exemplificăm această afirmaţie cu datele unui studiu realizat în Franţa, pe un eşantion de 4 000 de persoane solicitate să răspundă la întrebarea ce surprindea definiţia sănătăţii, de unde rezultă un registru polimorf de atribute (41), printre care atributul „a nu fi bolnav”, întruneşte cel mai mare număr de menţiuni (472), urmând atributul corespondent cu starea de sănătate „să te afli în cea mai bună formă” (401), iar, pe ultimul loc, cu doar 25 de menţiuni, atributul “să trăieşti cât mai mult cu putinţă”.

În delimitarea sănătăţii sunt evaluate şi atribute ce vizează aspectul preventive, este mai uşor să previi decât să vindeci, ceea ce explică şi justifică rolul medicului şi a medicinii dincolo de boală şi tratament, fapt insuficient conştientizat şi ignorat de cei mai mulţi pacienţi, omul mergând la doctor doar atunci când starea sănătăţii sale devenise precară, când nu mai poate sta pe picioare, şi nu atunci când unele simptome devin un semnal de alarmă peste care se trece de cele mai multe ori cu vederea, mai importante fiind alte activităţi decât consultaţia medicală. O asemenea mentalitate contraproductivă în conformitate cu care medicina şi medicii ar trebui să trateze doar oamenii bolnavi, face ca sănătatea să devină mai puţin interesantă, uneori chiar nesemnificativă pentru medic în raport cu starea de boală, ceea ce aşa cum vom arăta, pentru individul potenţial bolnav şi pentru societate, devine dăunător, întrucât boala se regăseşte într-un stadiu in nascendi în fiecare organism presupus a fi sănătos, şi care în conformitate cu principiul al doilea al termodinamicii, în mod apriori este predispus degradării şi uzurii, astfel că o asemenea stare de sănătate mai puţin evaluată, în mod inevitabil este convertită în stare de boală, succedându-se în timp şi în mod irevocabil una cu cealaltă.

Dar să vedem cum este percepută şi evaluată starea de sănătate de către instituţiile mondiale acreditate şi competente în acest sens. În preambulul statutului OMS (1946), „Sănătatea este starea completă de bunăstare fizică,

133

mentală şi socială”, care nu se reduce la absenţa bolii sau infirmităţii, cum în mod greşit, reductibil şi antitetic este interpretată starea de sănătate (fiind exclusă, de regulă, dimensiunea socială şi implicit calitatea de a fi considerată de organismele internaţionale, ca fiind un drept fundamental al omului şi o stare a unei naţiuni, devenind astfel un obiectiv politic naţional şi internaţional).

De dată mai recentă, în Constituţia WHO/OMS (World Health Organization / Organizaţia Mondială a Sănătăţii), starea de sănătate este definită ca o „stare de bine fizic, biologic, psihic şi social”, fiind o stare asimetrică stării de boală, şi care conform altei surse citate (American Psychiatric Association - ApsyA - 1994; U.S. Departament of Health and Hu Services – USDHHS – 1999, apud. David, D., op.cit.), presupune şi este definită în acelaşi timp, printr-o „serie de modificări biologice şi/sau psihocomportamentale care generează o stare de distres şi/sau dizabilitate sau risc crescut spre distre şi/sau dizabilitate”.

Aşa cum caracteriza cercetătorul român citat, aceste concepte, şi nu numai, pe lângă caracterul lor asimetric, sănătatea versus boală, sunt două constructe strâns asociate care permit analize matematice prin natura lor funcţională şi prognostică, pe fondul „incidenţei” (numărul de cazuri noi dintr-o boală anume, care apare într-o unitate de timp specificată, unitatea tipică fiind de un an de zile) şi „prevalenţei” (numărul de cazuri dintr-o boală anume existent la un moment dat), în funcţie de contextul etiologic predominant în raport cu aceste constructe.

După această succintă evaluare cvasigeneralizată asupra sănătăţii şi sanogenezei, vom analiza dimensiunile biologice, psihologice şi sociale care configurează profilul epistemologic şi funcţional al acestui concept plurisemantic, şi în funcţie de care poate fi definit şi evaluat acesta. Le vom analiza în mod succint pe fiecare, insistând în mod deosebit asupra dimensiunii psihice a fenomenului morbidităţii, atunci când vom analiza un alt concept ce particularizează sănătatea, şi anume conceptul de sănătate psihică, versus boală psihică.

Din punct de vedere biologic, sănătate poate fi definită în antiteză cu boala, adică ca acea stare a unui organism neatins de boală, în care toate organele, aparatele şi sistemele funcţionează normal, adică atunci când organismul se află în homeostazie, mai precis în echilibru sub raport funcţional. Anumite disfuncţii sunt evidenţiate prin diferitele manifestări simptomatice, faţă de care atât individul cât mai mult medicul de familie, trebuie să fie interesat asupra etiologiei acestora şi mai ales asupra particularităţilor sub raportul incidenţei şi prevalenţei lor, şi care se constituie într-o stare incipientă a bolii ce urmează dacă nu sunt tratate aceste simptome anticipative.

Mult mai interesantă devine pentru psiholog şi psihosociolog dimensiunea psihică a stării de sănătate şi implicit a stării de boală. Din această perspectivă, sănătatea (a nu se confunda cu sănătatea psihică, care vom vedea că diferă de

134

perspectiva prin care poate fi analizată sănătatea) poate fi înţeleasă ca „armonia dintre comportamentul cotidian şi valorile fundamentale ale vieţii asimilate de individ”. Aşa cum consideră autorii pe care i-am citat (Zanc, I. şi Lupu, I., op.cit), şi cum simţim fiecare dintre noi această stare, sănătatea reprezintă sau mai degrabă este reprezentată prin acea stare a organismului în care capacitatea lui de a desfăşura activităţi fizice şi psihice, în mod eficient şi cu plăcere, este optimă, fără un surplus de efort şi în afara unor insatisfacţii în ceea ce întreprinde individul. Totodată, fiind asociată de cele mai multe ori cu sănătatea psihică, dintr-o asemenea perspectivă psihică, starea de sănătate presupune capacitatea de a ne înţelege emoţiile şi de a şti cum să facem faţă problemelor cotidiene, ceea ce în limbajul psihologic este sinonim cu controlul emoţional şi cu stabilitatea şi inteligenţa emoţională, parametri psihologici incluşi, de regulă, în structura sănătăţii, în general, şi a celei psihice, în special. În acelaşi timp, dimensiunea psihică a sănătăţii mai presupune pe lângă control emoţional, capacitatea de contracarare a distresului (stresului negativ), a ceea ce în literatura anglo-saxonă înseamnă coping, un organism fiind sănătos atunci când dispune de aceste mecanisme de apărare în faţa agresiunii agenţilor stresori, adică de imunitate ridicată la stresul psihic. Atunci când apelăm la unele substanţe chimice în scopul contracarării agenţilor stresori patogeni, şi care consolidează copingul, cum ar fi alcoolul şi drogurile, înseamnă că avem probleme de sănătate în general, a întregului organism, privit ca sistem, în primul rând pe fond psihic, ceea ce conduce la utilizarea acestor substanţe, neputând rezista în faţa acestor agenţi stresori decât cu ajutorul acestora, asociate cu unele medicamente psihoactive prescrise de medicul specialist.

În sinteză fie spus, din perspectivă psihică, complementar cu celelalte două dimensiuni, sănătatea presupune capacitatea de a muncii productiv şi eficient, de a iubi munca şi semenii, de a ne preocupa de soarta celorlalţi şi de a avea un grad rezonabil de autonomie personală, autonomie care se subînţelege că nu o poate avea decât omul sănătos din perspectivă socială şi psihosocială.

Din punct de vedere social, sănătatea este acea stare a organismului (nu a societăţii, chiar dacă condiţionările devin intercondiţionări) în care capacităţile individuale sunt optime pentru ca persoana să-şi îndeplinească în mod adecvat rolurile sociale de pe poziţia statusului social deţinut, care nu de puţine ori poate afecta starea de sănătate sub raport social, mulţi indivizi ajunşi pe o poziţie înaltă, „uită de unde au plecat”, adoptând atitudini şi manifestări arogante şi discriminatorii faţă de cei din jur. Amintim printre aceste roluri sociale, rolul de părinte, soţ, soţie, prieten, vecin, iubit, cetăţean, ale căror atribuţii trebuie îndeplinite în mod confortabil şi cu plăcere şi care în conformitate cu dogma creştină şi cu imperativul kantian, nu trebuie să producă vreun rău semenilor.

Dintr-o asemenea perspectivă psihosociologică, T. Parsons definea sănătatea drept capacitatea optimă a unui individ de a îndeplinii eficient rolurile

135

şi sarcinile pentru care a fost socializat. Fără a pune accent pe criteriul vârstei sau cu atât mai puţin pe cel profesional, sănătatea nu are graniţe de acest gen, ea diferenţiindu-se însă, în mare parte, în raport cu unele dintre aceste criterii, mai ales faţă de vârstă, când altfel simte sănătatea un tânăr faţă de un bătrân, mai ales din perspectivă biologică şi psihică. Atât biologic, cât psihologic şi social, sănătatea reprezintă nu doar un scop în sine, ci un mijloc pentru o existenţă plenară şi eficientă individului şi colectivităţii din care face parte, în raport cu pregătirea şi investiţiile societăţii în fiecare individ apt de muncă şi socializat.

Îmbinând cele trei dimensiuni, Downie evaluează sănătatea pozitivă ca fiind structurată în mod bidimensional pe:

1. Bunăstarea fizică, psihică şi socială; 2. Fitness – formă fizică optimă, care presupune cei patru S (în limba

engleză): a) Strength – forţă fizică; b) Stamina – vigoare (rezistenţă fizică);c) Suppleness – supleţe fizică;d) Skills – îndemânare (abilitate) fizică.

Alţi autori evaluează sănătatea prin următoarele trei dimensiuni, relativ similare cu cele analizate deja:

- absenţa bolii; - o constituţie genetică bună, cu un capital biologic înnăscut; - o stare de echilibru a organismului, stare dată de capacitatea de adaptare

a individului la tot ceea ce ţine de mediul său de viaţă: factori atmosferici, alimentaţie, muncă, relaţii interpersonale şi mai ales de natură socioafectivă, evenimente stresante ale vieţii, capacitate integrativă în grupurile de apartenenţă (familie, grup profesional, grup de prieteni, clasă socială, grup politic şi religios etc.).

Şi din această evaluare rezultă, asemenea celorlalţi autori, coroborarea dintre cei trie factori constitutivi ai stării de sănătate, pe lângă factorii deveniţi deja clasici, punându-se un accent mai mare pe climatul şi microclimatul în care convieţuieşte individul, în ultimă instanţă asupra dimensiunii psihosociologici şi a climatului şi microclimatului – factorilor ecologici specifici acestui mediu.

În raport cu aceşti autori, Marc Lalonde consideră sănătatea ca fiind emergentă următorilor patru factori:

- biologici, acei factori care aparţin individului sau biologiei umane, concretizaţi în: moştenirea genetică, procesele de maturizare, îmbătrânire, tulburări cronice, generative, geriatrice;

- mediul sau factorii ecologici, concretizaţi în: apa potabilă, medicamente, poluarea atmosferei, salubrizarea, bolile transmisibile, climatul psihosocial al grupurilor de apartenenţă (familie, grupul de muncă în primul rând), bolile transmisibile, şi foarte accentuaţi în prezent, factorii sociali exprimaţi prin schimbările sociale şi şocul adaptativ şi integrativ, ca principale surse de stres;

136

- stilul de viaţă: hrana, activităţile fizice şi predispoziţia spre mişcare, sedentarismul, tabagismul, alcoolismul şi consumul de alte droguri nocive ce alterează sănătatea fizică şi psihică;

- organizarea asistenţei medicale: cantitatea şi calitatea resurselor medicale, accesul la ele (destul de precar în prezent datorită resurselor financiare limitate), relaţiile interpersonale, şi nu în ultimă instanţă, serviciile medicale şi calitatea acestora.

Din cele prezentate rezultă că sănătatea, nu este definită şi nici nu constă numai în antiteză cu boala, ci este un fenomen polivalent cu mult mai complex, ce necesită cunoaştere profundă în scopul menţinerii ei, şi a prevenirii îmbolnăvirii. O asemenea necesitate de ordin cognitiv, rezultă atât din raţiuni teoretice, emergente faptului că semnificaţia semantică a acestui concept cunoaşte variaţii multiple şi subtile în funcţie de mediul social şi cultural la care se face referinţă, cât şi praxiologice, ceea ce înseamnă că pentru a acţiona şi mai ales a preveni boala este necesar să cunoaştem mecanismele prin care se poate menţine starea de sănătate, acţionând în cunoştinţă de cauză, adică în funcţie de starea sănătăţii anterioare a „prezumtivului” pacient, şi, ulterior, a bolii în care se va afla acesta. Asemenea bolii, există mai mulţi „sănătoşi” decât starea propriu-zis de sănătate, caracterizată prin integritate biologică, psihică şi socială, asemenea perfecţiunii şi fericirii absolute, dacă ne este permisă o asemenea exprimare pleonastică.

În mod retoric, din perspectiva triadică evidenţiată, ne întrebăm câţi dintre contemporani se pot considera pe deplin sănătoşi? Răspunsul ipotetic preformulat, nu poate conduce decât la prevalenţa stării de morbiditate faţă de starea integrală a sănătăţii, însă-şi societatea fiind bolnavă, iar prin extrapolare, întregul mapamond. Se poate considera că un om este sănătos, cât timp gândeşte şi elaborează strategii care dăunează semenilor, îmbolnăvind societatea şi/sau colectivitatea din care face parte, prin atitudinile antisociale şi discriminatorii sau prin exclusivismul şi individualismul său patologic? Evident că nu, chiar dacă beneficiază de plăcerile şi bucuriile vieţii în mai mare măsură decât un isihast care convieţuieşte în linişte şi speranţa mântuirii. Am dat aceste exemple pentru a înţelege că sănătatea diferă în funcţie de registrul de valori ale societăţii şi mai ales individului, oricare dintre indivizi fiind predispuşi îmbolnăvirii atunci când societatea este bolnavă, nu atât fizic, biologic, ci în mai mare măsură, psihic şi moral.

Dar sănătatea este percepută şi evaluată în funcţie şi de alte criterii, unul dintre acestea fiind cel profesional al evaluatorului: într-un anumit mod percepe patologul, clinicianul sau bolnavul sănătatea, sau aşa cum anticipam, cel sănătos, care, aşa cum spune omul de rând, nu o preţuieşte suficient de mult, decât atunci când este bolnav. În raport cu aceste specializări medicale, patologul priveşte sănătatea ca o stare de integritate, clinicianul ca lipsă de simptome, iar bolnavul ca o stare de bine (A. Athanasiu, op.cit., apud. I. Zanc).

137

Sănătatea psihică Aşa cum anticipam, criteriile delimitării şi definirii acestor concepte

asimetrice de sănătate şi boală psihică nu sunt unilaterale şi nici unidimensionale, primând în cele mai multe situaţii criteriile şi determinările de ordin profesional ale specialităţii şi ale specialistului în domeniu. De aceea în acest demers vom apela la un concept mai general, cel de stare psihică, concept care are la bază stabilirea limitelor între normalitate, sănătate şi boală, atât la nivel individual, cât şi la nivelul grupului social. Acest demers operaţional are în vedere mai multe criterii, precum ar fi:

1. criteriul prin negare, perspectivă din care sănătatea mintală echivalează cu absenţa bolii sau a handicapului psihic sau/şi neuropsihic (lipsa disconfortului şi invalidităţii);

2. capacitatea de adaptare la schimbările de mediu (la noi în societatea de tranziţie, supusă unor permanente schimbări, acestea influenţând în intensităţi tot mai mari);

3. stabilitatea afectivă şi emoţională; 4. altruismul; 5. controlul instinctelor (în primul rând cele gregare-primitive) şi

formularea trebuinţelor şi intereselor;6. realismul şi maturitatea; 7. autonomia şi integrarea;8. armonia interioară şi moralitatea.În raport cu aceste criterii, şi nu numai, au fost stabilite unele atribute

specifice a stării de sănătate psihică în raport cu starea de îmbolnăvire. A. Ellis şi W. Dryden (în The Practice of Rational Emotive Behavior Therapy, second edition, New York, Springer Publishing Company, apud. I. Zanc şi I. Lupu, op. cit.) enumeră următoarele atribute corespondente: 1. conştiinţa clară interesului personal; 2. conştiinţa limpede a interesului social; 3. auto-orientarea – capacitatea de a se conduce şi orienta singur în viaţă; 4. nivel înalt de toleranţă a frustrării; 5. acceptarea incertitudinii şi capacitatea de ajustare la incertitudine; 6. angajarea în activităţi creatoare; 7. gândire ştiinţifică, realistă, obiectivă; 8. auto-acceptare – capacitatea de a se accepta aşa cum este el, cu părţile sale bune şi rele; 9. capacitatea de a se bucura de viaţa trăită; 10. angajarea moderată şi prudentă în activităţi riscante; 11. asumarea responsabilităţii pentru tulburările emoţionale proprii; 12. flexibilitatea în gândire şi acţiune; 13. îmbinarea plăcerilor imediate cu cele de perspectivă.

Forma supremă a sănătăţii psihice a fost configurată de psihologul american, A. H. Maslow (în The Farther Reaches of Human Nature, New York, Viking Press, apud I. Zanc şi I. Lupu, op. cit.) prin acel concept de personalitate autorizată, concept polisemantic care presupune următoarele trăsături de bază prin care este fundamentată sănătatea psihică:

138

1. orientarea realistă în viaţă;2. acceptarea pe sine, pe alţii şi lumea înconjurătoare aşa cum sunt ei/ele;3. posedarea unui înalt grad de spontaneitate; 4. centrarea pe probleme, şi nu pe trăirile subiective;5. atitudinea de detaşare şi nevoia de intimitate;6. autonomie şi independenţă; 7. aprecierea elastică a oamenilor şi lucrurilor, lipsa de stereotipii; 8. are experienţe spirituale sau mistice profunde, deşi nu, în mod necesar,

cu caracter religios; 9. se identifică cu omenirea, are interese sociale puternice;10. relaţiile sale afective sunt profunde şi cu mare încărcătură

emoţională, practicate cu puţine persoane;11. împărtăşeşte atitudini şi valori democratice; 12. nu confundă mijloacele cu scopurile; 13. simţul umorului este superior, detaşat filosofic, nu ostil şi

vindicativ; 14. dispune de mare potenţial creator; 15. se opune conformismului cultural; 16. transcede mediul lui de viaţă, nu se conformează acestuia.Acest tablou sinoptic conferă persoanei şi personalităţii diagnosticate mai

degrabă atributele şi calitatea de integritate psihică, întrucât nimeni nu le poate îndeplini pe toate pentru a se putea considera sănătos psihic pe deplin, suferind de unul sau chiar mai multe asemenea atribute corespondente cu această stare de sănătate psihică. Viaţa a demonstrat faptul că este aproape imposibil ca o persoană să le poată întruni în egală măsură pe toate aceste criterii ce validează şi diferenţiază în acelaşi timp starea de sănătate de cea de boală, în cazul prezent, faţă de sănătate şi boală psihică. Considerăm ca este dăunător pentru individul evaluat să-l etichetăm ca fiind bolnav psihic prin lipsa unui atribut sau chiar a mai multor atribute ce-l postează într-o asemenea categorie traumatizantă, aceea a bolnavilor psihici. De aceea, şi în stabilirea diagnosticului, delimitarea bolii psihice, există foarte multe contradicţii, un asemenea handicap cunoscând o tipologizare din ce în ce mai diferenţiată.

Alţi psihiatrii pun la baza diagnosticării stării de sănătatea mintală alte criterii: Ackerman pune un accent mai mare pe capacitatea de a creşte şi învăţa; Maslow, pe cea de autoactualizare; Goldenson, pe capacitatea de a face faţă exigenţelor şi situaţiilor cotidiene, inclusiv pe propriilor noastre emoţii; Krapf, pe capacitatea de adaptare flexibilă faţă de conflictele interioare ale persoanei, sau Pelicier, pe facultatea de a cunoaşte şi acţionare cu autonomie.

Un asemenea atribut comparativ poate fi stabilit şi la nivelul grupului, demers ce stă în centrul atenţiei psihosociologiei medicale. Asemenea criterii evaluative de la nivelul grupului, ar viza în principal facilitatea cu care se

139

stabilesc contactele sociale şi raporturilor interpersonale, în mod concret făcându-se referinţă la următoarele aspecte:

1. predominanţa relaţiilor de cooperare şi competiţie, în defavoarea relaţiilor conflictuale şi uneori chiar de competiţie, mai ales a celor de neloialitate;

2. rezolvarea conflictelor prin mijloace paşnice;3. echilibru între atitudinea tolerantă şi coercitivă în executarea funcţiei de

control asupra membrilor grupurilor;4. menţinerea coeziunii grupului prin ataşamentul membrilor săi la valori

şi scopuri comune;5. solicitarea, din partea individului, a exercitării rolurilor concordante cu

personalitatea sa;6. asigurarea securităţii emoţionale;7. acordarea justă de recompense şi sancţiuni;8. aderarea la valori superioare şi receptivitatea faţă de normativitatea

socială;9. distanţarea între structura formală şi informală şi mobilitatea psihică şi

nervoasă necesară pentru evitarea apariţiei tensiunilor cu efect dezorganizant şi destructurant.

De asemenea, pe lângă aceste criterii, literatura de specialitate are în vedere şi altele: dezvoltarea dinamică a personalităţii, adaptarea şi integrarea socială, şi nu în ultimul rând, criteriul axiologic şi moral sau din perspectivă strict profesională, cel deontologic.

Criteriul dezvoltării dinamice a personalităţii defineşte sănătatea psihică, nu ca pe o stare de echilibru a forţelor antagoniste-sanogenetice şi patogenetice, ci ca pe un proces, rezultat al valorificării potenţialului genetic într-un câmp tridimensional: biologic, psihologic şi social. Din acest punct de vedere, sănătatea nu se „menţine”, ci se construieşte, se promovează şi se reînnoieşte, fiind mereu alta, specifică fiecărei etape de dezvoltare a individului. Desigur, dinamica personalităţii şi sănătăţii mintale este corelativă cu schimbările ce au loc în colectivitate şi societate, fapt ce poate favoriza un grad mai scăzut sau mai ridicat al adaptării şi integrării sociale, criteriu asupra căruia vom insista în alt paragraf. Acum vom menţiona doar că, inadaptarea se poate constitui în rezultatul acestui impact al individului cu socialul (pe acest fond) care, din punct de vedere psihologic (la fel şi agresivitatea) se manifestă în mod dinamic, având o semnificaţie pozitivă (caracter distructiv-violent). De aceea, originea endogenă sau exogenă a situaţiilor conflictuale trebuie determinată din punct de vedere psihologic, dar şi biomedical şi sociopsihiatric.

Acest demers este realizat în scopul aprofundării cauzelor şi condiţiilor fenomenului de inadaptare a persoanei în mediul ei de afirmare, inadaptare obiectivată prin comportamente deviante, în cele mai multe cazuri, sau în conduite reactive, conduite definite ca genuri particulare de manifestare a unei

140

personalităţi reactogene (în sens potenţial), şi care devine reactivă (de fapt) în condiţii şi circumstanţe particulare (adesea cu implicaţii medico-legale), manifestând în mod frecvent un caracter deviant sau aberant, care are la bază o motivaţie complexă, cu mari variaţii de la normal la patologic (Virgil Tiberiu Dragomirescu, în Determinism şi reactivitate umană, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1990).

Criteriul adaptării şi integrării sociale, perceput ca fiind un criteriu de factură psihosociologică, defineşte sănătatea mintală sau psihică prin intermediul capacităţii de adaptare şi integrare care se concretizează, printre altele, prin capacitatea de a stabili relaţii armonioase cu alte persoane. Vom reproduce cele mai semnificative atribute prin care poate fi delimitată şi definită sănătatea psihică: Manninger, ca „un anumit mod de adaptare, ce poate duce la maximum de fericire şi eficienţă”; Parsons, prin „capacitatea optimă a unui individ de a îndeplini optim rolurile şi sarcinile pentru care a fost socializat”; Scoppa, prin „acea stare în care interrelaţiile individ-mediu sunt relativ stabile, iar stresurile ambianţei rămân în cadrul capacităţii lui de asimilare”; Marmor şi Pumpien-Mindlin, prin „posibilitatea psihismului ce permite insului exercitarea eficientă a inteligenţei şi afectivităţii, asigurându-i o adaptare socială suficientă şi adeziunea la valorile recunoscute de majoritatea indivizilor; este libertatea mintală de a se conforma pe deplin condiţiei umane”; Pelicier, prin „facultatea de adaptare la mediu şi la situaţii, puterea de a accede la fericire; Sutter, prin „acceptarea sexualităţii şi a altor forme de viaţă instinctivă, care trebuie să fie controlate de instanţele superioare ale psihismului”.

Din cele prezentate rezultă că acest criteriu psihosociologic prin care poate fi evaluată sănătatea psihică, pune un mare accent pe impactul individului cu societatea, faţă de care indivizii mai puţin adaptabili se manifestă cu refractarism şi ostilitate, adoptând comportamente deviante şi delincvente care au la bază o etiologie circumscrisă acestei interacţiuni, şi care poate fi atât de natură conflictuală, cât şi de factură adaptativ-integrativă. Integrarea socială a personalităţii sănătoase, tradusă prin atitudini şi comportamente adecvate situaţiei, nu poate ignora corelarea şi complementaritatea plurifactorială etiologică, mai concret spus, rolul factorului biologic şi psihologic, în interacţiunea lor, dar şi în coroborare şi complementaritate funcţională cu cei exogeni. O asemenea percepţie etiologică predispune şi impune, totodată, aprofundarea analizei acestor interacţiuni, prin unele studii analitice şi comparative asupra modului în care factorul biologic (biogen) se reflectă la nivelul celui psihologic (psihogen), iar aceştia la nivelul celui social (sociogen).

Ţinând cont de aceste raporturi de cauzalitate, trebuie să urmărim în mod deosebit interacţiunea dintre cei trei factori circumscrişi sistemului tridimensional al personalităţii, în care particularităţile fiecărui factor în parte, determină trăsături specifice individuale. Astfel, la baza psihismului, a cărui

141

funcţie de sinteză este personalitatea, trebuie să stea trăsăturile constituţionale de ordin biogenetic, mai precis, trăsăturile spirituale, legate de nivelul de dezvoltare a cunoaşterii de ordin intelectual, cultural sau al aptitudinilor, alături de trăsăturile sufleteşti, care pot fi de ordin afectiv, volitiv şi caracterial. De aceea, din perspectivă sanogenă, reactivitatea individuală – trăsăturile de personalitate – diferă de la un individ la altul, în funcţie de o serie de condiţii şi, mai ales, de circumstanţele şi trăsăturile particulare care individualizează personalitatea oricărui individ, nu în ultimă instanţă de sinteza psihismului individual şi de interacţiunea acestuia cu ceilalţi factori exogeni.

Un asemenea criteriu de factură psihosociologică face referinţă cu precădere la nivelul grupului social, primând relaţiile şi satisfacţia grupului prin raţiunea existenţei şi eficienţei sale în raport cu individul. Se regăsesc însă şi unele limite în delimitarea stării de sănătate psihică, mai bine spus, sănătate psihosocială, care corespunde în mare parte cu sănătatea organizaţională pe fondul unei anumite culturi organizaţionale şi de grup, decât cu sănătatea psihică a individului. Printre aceste limite, se detaşează gradul prea mare de adaptabilitate şi integrare formală, ceea ce semnifică superficialitatea şi alunecarea spre conformism şi toleranţă excesivă.

Totodată, criteriul integrării şi adaptării sociale relevă diferenţa în aprecierea sănătăţii mintale în funcţie de psihologia grupului, în mod deosebit de sintalitatea sau personalitatea grupului şi de caracteristica diferitelor zone geografice şi de unele particularităţi etno-culturale. Dintr-o asemenea perspectivă socio-culturală şi integrativă, sănătatea psihică poate fi definită prin capacitatea individului de a menţine echilibrul între funcţiile intelectuale şi afective, de a se integra cu supleţe şi eficienţă în viaţa colectivităţii şi a celei sociale în general.

Criteriul axiologic surprinde capacitatea adaptativ-integrativă coroborată cu cea creativă şi modelatoare a omului sănătos psihic. Din acest punct de vedere, sănătatea mintală reprezintă capacitatea de utilizare la maximum a potenţialităţilor în scopuri formativ-creative, ceea ce înseamnă că, sănătatea mintală este interpretată prin sistemul de valori a unei colectivităţi la care se adaugă parametrii subiectivi ai examinatorului. Ţinând seama de aceste cerinţe, Maslow percepe sănătatea mintală prin capacitatea unui individ de a îndeplini statusuri – funcţii sociale. O asemenea apreciere ni se pare cam exagerată, întrucât se regăsesc nenumăraţi indivizi sănătoşi sub raport psihic, care nu dispun de aceste funcţii sociale, precum şi invers, când indivizi cu asemenea stări psihice, deţin funcţii la nivelul de vârf al deciziei politice.

Criteriul etico-moral este criteriul cel mai sensibil în definirea sănătăţii mintale, fiind considerat şi apreciat ca principal sindrom al patogeniei psihice, manifestată, în principal, prin diminuarea simţului etico-moral şi, mai ales, prin incapacitatea realizării discernământului dintre cele două categorii etice fundamentale şi polare: binele şi răul. Confuzia şi ambivalenţa acestora

142

demonstrează degradarea personalităţii şi adâncirea în universul întunecat al psihicului individului bolnav - alienat. De aceea, un psihic sănătos caracterizat printr-o sănătate mintală optimă sau ideală (în versiunea unor autori), presupune un grad ridicat de armonie internă şi de integrare a personalităţii, faptul de a gândi, simţi şi acţiona în mod coordonat-sincronizat, precum şi posibilitatea de a face faţă unor exigenţe medii în raport cu propria-i persoană şi colectivitatea în care convieţuieşte. Din această perspectivă, sănătatea mintală emerge interacţiunii dinamice dintre factorii individuali şi cei de grup, şi ca atare în analiza unui subiect cu manifestări psihopatologice este necesară examinarea individului, a trăsăturilor sale de personalitate specifice, precum şi analizarea particularităţilor grupului căruia îi aparţine. Ca atare, criteriile sănătăţii şi ale bolilor psihice nu depind numai de trăsăturile individuale ci, mai mult de condiţiile social-culturale şi economice: o economie convulsionată şi în criză, cu certitudine va accentua psihoza socială, faţă de o economie funcţională şi o societate stabilă şi armonioasă.

Din păcate, ne confruntăm cu mari dezechilibre economico-sociale, fiind martorii unor asemenea disfuncţii, ceea ce afectează, în mod evident, sănătatea psihică la nivel individual şi prin extrapolare, a întregii societăţi. De aceea, la îmbunătăţirea sanogenezei concură factorii economici (îmbunătăţirea stării economice, condiţii de muncă şi de viată) în coroborare cu cei socio-culturali, manifestaţi prin intermediul climatului social, alături de gradul socializării şi cel al educaţiei. Nu este mai puţin adevărat că, sănătatea mintală este condiţionată de disponibilităţile intelectuale şi afective (născute sau dobândite) şi care permit individului realizarea, integrarea socială şi autodepăşirea.

Dar aşa cum am mai subliniat şi în alte locuri, pe lângă factorii sociali-culturali, în asigurarea sănătăţii mintale sunt implicaţi şi factorii de personalitate, cei psihici, ambele categorii influenţând starea de sănătate sau maladia psihică. O asemenea interacţiune şi interdependenţă factorială legitimează unele propuneri legate de apariţia unor noi discipline interferenţe, cum ar fi: ecologia spirituală, psihologia transculturală, psihiatria socială, discipline care se ocupă de problemele sociale ale bolnavilor psihici, la interferenţă cu elementele ecologice psihiatrice şi ale psihiatriei transculturale.

3.1.2. Perspectiva psihosociologică asupra conceptului de boală şi bolnavDin demersul analitic întreprins până aici rezultă că nucleul epistemologic

din care iradiază obiectul acestei ştiinţe de interferenţă este analiza fenomenului morbidităţii în condiţiile de spitalizare, pe fondul interacţiunii dintre medic şi pacient, adică a unor relaţii interpersonale formale şi informale. Aşadar, problematica principală de care se ocupă psihosociologia medicală, din această perspectivă, şi nu numai (la fel de importantă este psihologia medicală şi etica sau deontologia medicală, ca ramuri ştiinţifice transdisciplinare, boala devenind

143

prin excelenţă obiectul medicinii generale şi a ramurilor acesteia), este boala şi bolnavul instituţionalizat, alături de sănătate. Şi mai ales de profilaxia bolii prin intermediul unor procedee ce vizează o asemenea relaţionare dintre potenţialii bolnavii şi agenţii sistemului sănătăţii, în scop preventiv.

Boala ca fenomen psihosocial În cele ce urmează, vom întreprinde un succint inventar semantic asupra

conceptului de boală, concept care asemenea celui de sănătate, este plurisemantic, cunoscând multiple interpretări din partea diverşilor specialişti, cei mai competenţi şi revendicativi în analiza şi mai ales tratarea bolii fiind, desigur, medicii. Aceştia sunt cei care, „dincolo de câmpul profan de evaluare” dispun de o asemenea competenţa necesară în a defini boala în termeni ştiinţifici, şi mai ales în a intervenii, prin diverse modalităţi, în a ameliora starea de îmbolnăvire sau pe cât posibil, de a o eradica. Mai ales la nivel individual, şi în mai mică măsură la nivel colectiv, societal, şi cu atât mai puţin la nivel mondial, fiecare civilizaţie istorică confruntându-se cu un asemenea fenomen ce cade sub incidenţa evoluţiei şi degradării biologice.

Importanţa impactului dimensiunii sociale şi psihosociale asupra fenomenului morbidităţii, a fost şi este evidenţiat atât de medici, cât şi de alţi specialişti care au preocupări conexe cu acest domeniu. Unul dintre aceşti specialişti este şi D. Patrick (în Sociological Investigation, Holland V. Detels R. Knox, autor citat de I. Zanc şi I. Lupu), care în lucrarea citată de autorii români arăta că „Fiecare civilizaţie a avut boli specifice, iar adaptarea la aceste boli a variat în funcţie de climatul social particular al diverselor culturi şi climatul din cadrul diferitelor grupuri sociale prezente în culturile respective”. De aici rezultă că boala ce caracterizează o epocă istorică şi un anumit areal geografic şi socio-cultural, capătă semnificaţii nu neapărat cu simptomatologia sa specifică şi generalizată, ci în raport cu aceste stereotipii de ordin socio-cultural, ceea ce face ca pentru unele popoare ceea ce este boală, pentru altele să nu fie, şi invers, boala ţinând atât de erodarea organismului, cât şi de mentalitatea comunităţii în care supravieţuiesc oamenii bolnavi şi/sau sănătoşi.

De aceea, antropologii şi sociologii evaluează şi chiar definesc boala ca reprezentând un „mod” sau un „stil de viaţă”, cea care îi conferă bolii şi bolnavilor acest atribut, şi mai ales ceea ce influenţează reactivitatea indivizilor faţă de boală, fiind cultura şi nu boala propriu-zisă. Există numeroase studii de natură antropologică care evidenţiază aceste influenţe socio-culturale, unele popoare tratând cu indiferenţă unele boli, precum ar fi malaria, pentru populaţia situată de-a lungul fluviului Mississippi, care în secolul XX, o tratau cu indiferenţă, neconsiderând-o ca fiind o boală, faţă de care noi europenii, şi nu numai, avem o cu totul altă reacţie. Asemenea reacţii diferite se regăsesc şi faţă de anumiţi bolnavi marcaţi de unele handicapuri. Dacă pentru popoarele din Tibet, Birmania sau Turcia (la fel şi pentru civilizaţia spartană), cei cu handicap

144

locomotor – infirmii şi schilozii – sunt discriminaţi negativ din punct de vedere social, fiind considerate fiinţe inferioare, în alte societăţi şi culturi, precum cele regăsite în Afganistan şi Coreea, pe fondul discriminării pozitive, aceştia sunt consideraţi ca posedând abilităţi speciale, conferindu-li-se un statut superior, boala putând fi considerată drept o binecuvântare divină.

De aici rezultă că în definirea bolii un rol deosebit de important revine sistemului de valori sociale şi culturale, din acest punct de vedere existând mai mult bolnavi decât boli. De aici şi unele bariere de ordin cultural în stabilirea diagnosticului şi în evaluarea ştiinţifică a bolii, ceea ce impune standarde ştiinţifice superioare, dincolo de orice imixtiune culturală, credinţe şi atitudini specifice diferitelor comunităţi istorice, cei legitimaţi în a constata boala la cele mai înalte standarde ştiinţifice fiind medicii. Ei sunt cei care legitimează actele persoanei bolnave, adică simptomatologia bolii, definesc boala şi creează ca rol social prin intermediul purtătorului ei sau a comunităţii în cazul unor epidemii sau pandemii, cum ar fi bolile infecţioase care apar pe fondul transmisiei unor viruşi.

Existenţa unor dificultăţi de diagnostic, de prognostic şi profilaxie pentru multe boli contemporane, coroborate cu divergenţele de opinii în tratarea unor boli, şi cu marile necunoscute şi limite ale medicinii contemporane în ceea ce priveşte etiologia unor boli şi a tratamentului acestora, precum ar fi SIDA, sau cancerul de orice natură ar fi acesta, fac ca noţiunea de boală să-i corespundă conţinuturi diferite, ceea ce face ca şi practica medicală, adică tratamentul bolilor şi bolnavilor în raport cu această simptomatologie percepută, să se diferenţieze în funcţie de aceste percepţii şi evaluări diferenţiate. Ceea ce influenţează tratamentul unor boli este şi „moda” la care se recurge în actul medical, foarte important fiind pentru bolnav, mijlocul la care se apelează, şi nu neapărat efectul indus.

Un caz specific este intervenţia medicului în chirurgia estetică, când moda şi imaginea indusă prin asemenea intervenţii chirurgicale plastice, de înfrumuseţare (armonie fizică), devin mai importante decât starea de sănătate. Impactul modei se resimte mai ales la bolile contemporane, moderne, cum ar fi bolile psihice, maladii care presupun un tratament diferenţiat prin intermediul psihanalizei şi psihiatriei, sau pentru adepţii curentului teosofic New Age, prin intermediul unor practici orientale, cum ar fi medicina naturistă, yoga, fiind tot mai discreditate practicile medicale tradiţionale ale medicinii clasice. De unde concluzia că boala şi bolnavul cad sub incidenţa socialului, având un suport comun, fiinţa umană în cadrul bolilor umane, şi fiinţa vie în continuă destructurare biologică, în lumea viului – materiei organice.

Rezultă că, cea mai completă definiţie dată bolii şi sănătăţii poate fi elaborată numai dacă ţinem seama de perspectiva holistică a fiinţei umane, aceasta fiind privită şi evaluată ca un tot unitar de factură triunitară , ca fiinţă

145

biologică, psihică şi socială, boala inserându-se în organismul uman prin toate aceste canale şi nu doar prin componenta biologică.

Din punct de vedere biologic, boala este o stare a organismului sau a unei părţi din organism, în care funcţiile sunt afectate sau deranjate datorită unor agenţi patogeni din mediul intern sau/şi extern. Dintr-o asemenea perspectivă etiologică plurifactorială, Roy Fitzpatrrick (în Social Causes of Disease and Illness, citat de I. Zanc şi I. lupu) defineşte boala ca „o stare finală, rezultat al unei combinaţii de factori ecologici şi comportamentali aflaţi în interacţiune cu predispoziţiile genetice, care plasează statistic individul într-o situaţie de risc mărit, ca urmare a unei alimentaţii neraţionale, dezechilibrate, de lungă durată, expunerii cronice la agenţii patogeni ai locului de muncă, stresului vieţii sau altor factori”.

Definiţie complexă dar care nu corespunde pe deplin percepţiei empirice asupra bolii, şi după cum vom arăta, nici chiar din perspectivă ştiinţifică. Se poate observa că definiţia dată nu corespunde oricărei boli, ci doar celor în stadiu terminal, fiind considerată drept „o stare finală”, care de-a lungul evoluţiei sale a acumulat mai multe simptome, cunoscând mai multe etape evolutive.

De unde concluzia în conformitate cu care boala reprezintă un proces care, chiar dacă nu conduce la modificări marcante structurale sau funcţionale, specifice stării finale, afectează atât organismul uman, cât şi viaţa psihică a bolnavului. Nu în ultimă instanţă, efectele se resimt în plan microgrupal şi grupal, cei mai afectaţi în faza terminală a bolii fiind apropiaţii bolnavului.

Din perspectivă psihică, ca stare nedorită, involuntară, boala creează efecte diferenţiate, manifestându-se diferenţiat de la o personalitate la alta. Unii bolnavi sunt mai temători, fiind marcaţi de anxietate şi lipsă de speranţă, pe când alţii sunt mai încrezători, învingând mai uşor boala. Mai mult decât atât, prin tendinţa de depersonalizare produsă de boală şi suferinţa bolii, unii bolnavi se consideră total neajutoraţi, aşteptând totul de la medic şi cadrele medicale, considerându-se răpuşi de boală, pe un asemenea fond al declinării competenţei şi a rolului de bolnav, rolului medicului în a-l însănătoşi, le este diminuată pofta de viaţă, optimismul şi voinţa pozitivă, dimensiuni psihologice fără de care medicul nu poate reuşi pe deplin în actul medical întreprins, la vindecare fiind necesară, în mare parte, şi contribuţia bolnavului.

Este demonstrat în mod ştiinţific faptul că viaţa şi prelungirea acesteia sunt determinate de regimul de viaţă şi de „pofta de a trăi”, adică de voinţă: atât în decursul vieţii, în stare de sănătate, cât şi în condiţii limită, în stare de îmbolnăvire sau în preambulul sfârşitului, când acţionează mai mult inconştientul prin intermediul instinctului de supravieţuire decât voinţa pozitivă conştientizată. În ceea ce priveşte cealaltă categorie de bolnavi, cei „suprasănătoşi”, rolul acestora se caracterizează prin refuzul de a accepta boala şi rolul de bolnav, ceea ce afectează în mod explicit relaţia lor cu medicii,

146

nefiind „buni prieteni” cu aceştia, uneori manifestându-şi suspiciunea faţă de rolul şi competenţa acestora. De aceea vizitele la medic sunt sporadice şi strict necesare, când se impun în mod necesar şi nu din „plăcere”, cum se întâmplă la cei din categoria bolnavilor dependenţi şi ipohondri, care frecventează cu mult mai intens cabinetele medicale, policlinicile de specialitate şi spitalele.

La categoria bolnavilor „suprasănătoşi”, boala este mai mult de ordin somatic decât psihic sau psihosomatic, unii dintre ei încercând să se trateze singuri în mod empiric. Spre exemplu, o „simplă răceală” devine inofensivă şi neimportantă, ducând-o pe picioare, fără a se pune problema că ea poate degenera în gripă sau pneumonie, agravând starea de sănătate. Sau să nu mai vorbim de apendice, care netratat se poate inflama, cauzând complicaţii severe, la fel şi amigdalita inflamată, abcesul gingival, boli peste care acest tip de bolnav trece cu uşurinţă şi indiferenţă, ignorând efectele colaterale ale acestor afecţiuni somatice. Pentru această categorie de bolnavi, boala adevărată este cea la care omul trebuie să stea la pat, adică atunci când în urma tratamentului empiric este răpus din cauza stării de febrilitate, slăbiciune fizică (ameţeli şi instabilitate proprioceptivă), sau din cauze vizibile, cum ar fi fracturarea unui membru şi gipsarea acestuia, ceea ce pentru o anumită perioadă de timp îl ţine la pat, acceptând în mod obiectiv starea de boală în care se află.

Rolul social al bolnavului În interacţiunea dintre medic şi pacient, deopotrivă de important este şi

rolul social al bolnavului, cu tot ceea ce cuprinde acest concept mai puţin evidenţiat în literatura de specialitate, precum şi de personalitatea actorilor sociali implicaţi într-o asemenea relaţie. Trebuie constatat şi subliniat faptul că în această relaţie interpersonală dintre medic şi pacient, raportul este inegal, asimetric şi defavorabil pacientului, oricare ar fi statusul deţinut de acesta, uneori fiind chiar de dependenţă absolută în raport cu medicul şi corpul medical, ceea ce îl face mult mai compliant şi „subordonat” faţă de acesta, decât în situaţia în care nu ar depinde de el. Spre deosebire de medic, care se află pe un teritoriu propriu, bolnavul este confruntat cu o nouă situaţie încărcată de incertitudini şi vulnerabilităţi şi cu o putere fizică şi psihică scăzută, desprins din mediul familial, de unde se desparte de cele mai multe ori într-un mod traumatizant şi incert, lăsând totul (casă, gospodărie, copii, animale) în grija altora, a soţului sau soţiei, în cazul când se îmbolnăveşte unul din soţi, şi când acest gol lăsat în urma despărţirii, este mai apăsător chiar decât boala. Cei care s-au confruntat cu asemenea situaţii, cunosc atmosfera îndurerată, iar viitorii medici vor simţi această atmosferă din relatările pacienţilor. Dacă medicul se prezintă în faţa bolnavului într-o stare deplină de sănătate, „în formă fizică şi psihică”, bolnavul depersonalizat, aduce cu sine nelinişte, temere, frică, durere, suferinţă, incertitudini şi aşteptări de speranţe din partea medicului, acesta fiind considerat salvatorul său, ultima persoană în care mai are încredere şi speranţă.

147

Acest rol de bolnav al persoanei instituţionalizate medical, indezirabil oricărui om conştient, s-ar caracteriza, după I.B. Iamandescu (op.cit.), prin cinci trăsături principale, care particularizează şi interacţiunile existente dintre medic şi pacient şi implicit comunicarea dintre aceştia, ca principală formă de interacţionare prin intermediul comunicării verbale şi nonverbale.

Aceste trăsături sunt: 1. situaţia marginală a bolnavului, care îl face mai instabil emoţional,

frustrat şi dominat de incertitudini şi stări conflictuale interne; 2. starea de primejdie şi angoasă care planează asupra bolnavului şi care îl

determină să apeleze la tehnici protectoare spre a face faţă pericolului situaţiei, stare ce se traduce uneori prin instabilitate emoţională, euforie şi, mai des, prin sugestibilitate crescută;

3. restrângerea orizontului de preocupări, predominând atitudunile şi reacţiile defensive în raport cu cele ofensive, proactive, pesimismul faţă de optimsm;

4. egocentrism, cauzat de „importanţa” persoanei sale prin boala şi suferinţa cu care se confruntă, ceea ce îl diferenţiază de ceilalţi oameni, mai ales atunci când o asemenea atitudine de ordin evaluativ se confruntă şi cu anumite atitudini şi sentimente mistice şi, când pe acest fond evaluativ, bolnavul se consideră un „ales” de către divinitate pentru a-şi purta „crucea”, după cum doreşte Dumnezeu;

5. perspectiva temporală îndelungată a bolii duce la sporirea anxietăţii şi potenţează acţiunea factorilor ce vizează restrângerea orizontului de preocupări şi egocentrismul.

În funcţie de modul de exercitare a acestor modele, comportamentul medicului poate fi considerat ca fiind conform sau contrar rolului său, ceea ce se constituie într-o sursă conflictogenă de factură intrarol, ce induce un evident impact negativ la nivelul individului şi al grupului de apartenenţă. Alte trăsături ce particularizează rolul bolnavului dobândit de omul sănătos şi implicit interacţiunile sociale din mediul medical, cu precădere dintre medic şi pacient, sunt prezentate de sociologul american T. Parsons, trăsături care s-ar concretiza prin:

1. Degrevarea de sarcini şi responsabilităţi normale, în funcţie de natura şi gravitatea bolii. Se ştie că starea de boală diminuează potenţialul fizic şi psihic şi implicit dispoziţiile şi motivaţia muncii, devenind mai inert sau chiar incapabil să presteze vreo activitate, scăzând în randament, ceea ce îi produce o stare de nemulţumire şi frustrare, devenind mai irascibil şi neîncrezător în raporturile interumane şi interpersonale, aspecte de care ar trebui să ţină seama medicii în interacţiunile cu pacienţii lor. Dar boala îi diminuează nu numai rolul ci şi statusul, mai ales cel profesional şi familial (în cazul soţilor), ceea ce accentuează starea de nelinişte şi frustrare în raport cu situaţia indezirabilă în care se află prin acest rol de bolnav. Mai gravă este situaţia când pe acest fond

148

al permanentizării rolului de bolnav, acesta refuză orice activitate, autoprotejându-se în detrimentul participării sale la unele activităţii din cadrul familiei; se ferşte de soare, refuză muncile mai grele, nu stă în stres, respectă întru totul regimul şi prescripţiile medicale, nu atât din conştiinţă, ci mai mult din autoprotecţie şi comoditate, ignorând faptul că antrenarea în muncă şi activitate sunt necesare în vederea readaptării la sarcinile de rol profesional şi social.

2. Bolnavul nu se poate însănătoşi singur printr-un act de decizie proprie, de aceea el se dezvinovăţeşte de starea sa de boală, nefiind responsabilizat pentru incapacitatea sa temporară de muncă. Ca atare, aceşti bolnavi vor primi sprijin din partea acelor membri ai societăţii care instituţionalizează ajutorul acordat bolnavilor, cum sunt spitalele sau ONG-urile, unii dintre bolnavi acceptând acest ajutor, pe când alţii, din orgoliu sau alte raţiuni ce ţin strict de personalitatea acestora, îl refuză.

3. Boala trebuie considerată ca indezirabilă şi bolnavul trebuie să dorească „să se facă bine”. Acei bolnavi închipuiţi şi ipohondri îşi doresc să fie bolnavi, deoarece prin boală şi rolul de bolnav ocupă un loc „privilegiat” în grup şi societate, aşteptând din partea celorlalţi clemenţă şi compasiune, considerându-se ca fiind în centrul atenţiei, refuzând să se însănătoşească tocmai din aceste raţiuni, agreând şi autolegitimându-şi boala, ca pe ceva dezirabil, şi nu ca ceva indezirabil şi neagreabil.

4. Obligaţia bolnavului de a căuta ajutor competent şi de a coopera cu cei ce răspund de îngrijirea sănătăţii sale proprii. Numai prin respectarea acestor obligaţii, consideră Parsons, că o boală poate fi legitimată, la fel şi rolul de bolnav, ca rol deviant de la cel de om sănătos, legitimitate validată irecuperabilă, şi a bolnavilor cu asemenea boli incurabile, şi nu pentru bolile cronice, care de regulă nu necesită căutarea permanentă a ajutorului medicului specialist, şi ca atare interacţiunea medic – pacient este sporadică şi temporară.

Desigur, pentru unele persoane este posibil ca aceste trăsături să fie mai accentuate, iar pentru altele mai puţin accentuate, aceste particularităţi depinzând de natura şi tăria personalităţii fiecărui bolnav (existând bolnavi şi nu boli după unii, sintagmă pe care nu o împărtăşim, chiar dacă acceptăm ipohondria ca o „boală a bolilor”). Din acest punct de vedere se desprind roluri de bolnavi dezechilibraţi sub raport adaptativ şi depersonalizaţi, sub raport psihologic, fiind marcaţi de anumite conflicte interioare, cu aceştia fiind mai greu de relaţionat şi comunicat, şi bolnavi care nu acceptă acest rol de bolnav, prin autosugestie considerându-se „persoane sănătoase”, ambele categorii de roluri şi bolnavi adoptând atitudini diferenţiate faţă de boală şi faţă de cei care îi tratează, personalul medical: unii sunt mai încrezători şi mai optimişti în raport cu vindecarea bolii, iar alţii mai sceptici şi mai pesimişti, unii sunt mai activi în interacţiunea medic-pacient, iar alţii mai pasivi. Ca să nu mai vorbim de

149

categoria bolnavilor închipuiţi, model bine prezentat de Molière în binecunoscuta piesă de teatru cu acelaşi nume.

Din această perspectivă a implicării pacientului în actul medical, pe acest fond al interacţiunii sociale din mediul medical şi a atitudinilor bolnavului faţă de medic şi personalul medical, a fost proiectată o paradigmă care cuprinde trei modele legate de rolul bolnavului în raport cu boala acuzată:

a) activitate – pasivitate, când medicul este activ şi bolnavul pasiv (specific în cazul stărilor de comă, al traumatismelor, al stării de inconştienţă, anestezie, când de fapt dispare ceea ce denumim relaţie interpersonală sau interacţiune psihologică);

b) cooperare dirijată, când bolnavul poate să aducă contribuţii tratamentului, mobilizându-se în scopul sporirii eficacităţii îngrijirii şi intervenţiei medicale, dispunând de o voinţă pozitivă, absolut necesară în interacţiunea medic-bolnav. În această situaţie, bolnavul devine compliant faţă de medic, ascultându-i şi îndeplinindu-i sfaturile şi prescripţiile medicale;

c) coparticiparea sau participarea reciprocă, atunci când medicul îl ajută pe bolnav pentru ca acesta să se poată trata singur, întâlnirile lor fiind episodice (în cazul bolilor cronice, precum ar fi diabetul, psoriazisul, sau cu ocazia controalelor medicale). Un asemenea model prin care este configurată relaţia dintre medici şi pacienţi îl reproducem mai jos:

ModelRol medic Rol pacient Aplicaţie

clinicăPrototip

I. Activitate-pasivitate

Face ceva pacientului

Receptor pasiv (nu este în stare să răspundă)

Anestezie, comă, răni grave

Părinte-copil mic

II. Coordonare- cooperare

Îi spune pacientului ce să facă

Cooperant (se supune)

Boli acute, infecţii etc.

Părinte-adolescent

III. Participare reciprocă (cooperare mutuală)

Ajută pacientul să se ajute pe el însuşi

Participant (în relaţie de parteneriat)

Boli cronice, psihanaliză

Adult-adult

Sursa: D.Patrick, G. Scambler, 1986, în Sociology as Applied to Medicine, London, Bailliere Tindall, p.59, apud. Lupu, I., şi Zanc, I., (op.cit., p.93).

Coroborând aceste modele paradigmatice cu ramurile medicinei, Freidson stabileşte următoarele corespondenţe posibile: primul model corespunde mai mult pediatriei şi chirurgiei; al doilea model, corespunde medicinei interne şi

150

medicinei generale; al treilea model corespunde psihoterapiei, readaptării funcţionale şi în cazul unor boli cronice.

Sintetizând trăsăturile ce configurează acest rol al bolnavului sau mai corect spus, de bolnav, H. Burkle şi W. Schad (apud. R. Răşcanu, Psihologie medicală şi asistenţă socială), cu referinţă la acest aspect al rolului de bolnav instituţionalizat, autorii citaţi concluzionau următoarele:

- pacientul nu are obligaţiile unui om sănătos; - pacientul nu este responsabilizat pentru starea în care se află; - se aşteaptă de la pacient ca el să depună un efort minim şi să coopereze

în vederea însănătoşirii sale cât mai rapide;- pacientul trebuie să contribuie activ la însănătoşirea sa, urmând

întocmai indicaţiile medicale, cooperând cu medicul.Ceea ce trebuie subliniat şi ţinut cont este că rolul de bolnav este temporar

şi nu se asociază cu statusul şi rolul profesional, fiind disociat aproape în totalitate de acestea, excepţie făcând bolile profesionale şi indivizii marginalizaţi, excluşi chiar din punct de vedere social, cu un status şi rol social foarte scăzute, predispuşi la îmbolnăvire datorită imunităţii scăzute şi a subnutriţiei, existând aşa-numitele boli ale sărăciei, cum ar fi tuberculoza, malaria, tifosul, hepatita în diversele sale forme de manifestare etc., cu care se confruntă o mare parte a populaţiei globului şi implicit şi din ţara noastră, mai ales cea din rândul etniei rrome, şi nu numai. Dar boala şi implicit rolul de bolnav este asociată şi cu personalitatea pacientului, cu însuşirile şi trăsăturile de personalitate, care la rândul lor pot deveni un principal agent patogen, alături de cauzele exogene individului, mai precis ale mediului social şi profesional în care supravieţuieşte sau îşi desfăşoară activitatea.

Etiologia factorială ce confirmă un asemenea rol este foarte diferenţiată şi complexă, implicând atât factori obiectivi, cât şi factori subiectivi. Legat de conţinutul acestor factori, T. Parsons consideră că rolul de bolnav al oamenilor ar depinde în principal de:

- felul bolii (somatică, psihică sau ambele, deopotrivă, cea somatică antrenând de regulă stări depresive şi anxietate);

- gravitatea bolii; - cronicizarea bolii; - genul de tratament (ambulator, staţionar, spital).Desigur, medicul se raportează şi interacţionează cu pacienţii în mod diferit

şi în funcţie de aceste elemente ce configurează rolul de bolnav, elemente care la rândul lor conduc spre anumite tipologii ale rolului bolnavilor spitalizaţi sau trataţi prin alte mijloace (a nu se confunda cu tipul bolilor, care înseamnă cu totul altceva decât rolul bolnavului). Despre unele tipuri am vorbit deja atunci când am analizat trăsăturile psihosociale ale rolului de bolnav, în funcţie de care am evidenţiat rolul de bolnav dezechilibrat sub raport adaptativ (disperaţi şi dezorientaţi) şi rolul de „persoane sănătoase”, care refuză acest rol, diminuând

151

efectele bolii). O analiză mai amănunţită asupra acestei problematici ce vizează tipologia ce diferenţiază rolul de bolnav mai evidenţiază însă şi alte tipuri, precum ar fi cele evidenţiate de Beckman, în raport cu unele criterii ce ţin mai mult de structura de personalitate a bolnavilor. Într-un asemenea context corelaţional, autorul citat desprinde rolul de dependenţi timizi sau bolnavi timizii, şi rolul de bolnavi „suprasănătoşi”. Aceste tipologii asimetrice ale rolului de bolnav pot influenţa interacţiunea medic-pacient, inclusiv comunicarea, încorporând mai multe particularităţi ale bolnavilor şi ale relaţiei dintre aceşti actori implicaţi în relaţie. În ceea ce priveşte primul tip al rolului de bolnav, cel de dependent sau bolnav timid, acest rol include majoritatea bolnavilor, caracterizându-se şi diferenţiindu-se prin nivelul expectanţelor din partea rolului medicului, ca medicul prin interes şi măsuri de ocrotire faţă de ei să le schimbe starea de sănătate, fiind total dependenţi de medic, sunt şi foarte complianţi, până la docilitate, ceea ce afectează cooparticiparea şi implicarea activă în actul medical. Coroborând unele criterii ce ţin de atitudinea şi morala bolnavilor se mai pot desprinde şi alte tipologii ale rolului de bolnav. Experienţa celor care s-au confruntat cu mediul spitalicesc permite decelarea, fie ea şi empirică, a unor asemenea tipologii de rol şi bolnavi. Astfel, se pot delimita rolul de bolnavi credincioşi, care acordă o importanţă mai mare providenţei divine decât lor şi chiar medicilor, frecventând cu regularitate capelele din interiorul instituţiei medicale, şi rolul bolnavilor laici (foarte redus în comparaţie cu prima categorie, spitalul fiind mai aproape de „cer” decât celelalte instituţii lumeşti), şi care din ignoranţă şi orgoliu pun un accent mai mare pe voinţa lor proprie şi competenţa profesională a medicilor, apelând la divinitate doar atunci când se află în fază terminală şi doresc să moară ca „buni creştini”, sau când mai întrezăresc vreo speranţă în pronia cerească. De asemenea se mai desprind bolnavi care acordă o importanţă mai mare medicinei alopate, şi bolnavi care manifestă un mai mare interes medicinei naturiste şi mijloacelor paleative de tratare a bolii, şi care, de regulă, sunt foarte interesaţi de miracolele produse pe această cale, ignorând rolul medicului profesionist şi a medicinei tradiţionale în general. Am numi rolul acestor bolnavi, ca rol paramedical alternativ, întrucât îmbină tratamentul clasic cu cel paramedical, de regulă naturist şi paleativ, acordând o mai mare importanţă medicinei asiatice decât celei clasice pozitiviste. O nouă categorie, corelativă cu o anumită etnie, este cea a bolnavilor răzvrătiţi şi nemulţumiţi, alături de cea a bolnavilor frustraţi, care împreună cu rudele lor îşi fac singuri dreptate, impunând „regulile” în instituţia medicală.

În strânsă legătură cu rolul de bolnav se subliniază faptul (afirmaţia aparţine unei specialiste în domeniu, psihologul Ruxandra Răşcanu) că numeroase persoane nu se înscriu din punct de vedere al comportării şi atitudinilor în media de conduite a populaţiei, existând din punct de vedere atitudinal şi psihocomportamental, mai mulţi bolnavi decât boli. Aşa cum am

152

mai arătat, există bolnavi care adoptă o atitudine de dependenţă a bolnavului faţă de medic, bolnavi care comunică şi interacţionează cu medicul dintr-o perspectivă de totală subordonare, ignorându-şi propria contribuţie în actul medical. În opinia autoarei citate, o asemenea atitudine se poate exprima prin: dorinţa de restabilire şi setul de refuz. Le vom analiza în mod succint.

a) Dorinţa de restabilire se caracterizează prin interesul manifestat faţă de informaţiile cu privire la diagnoza – cauzele şi prognoza bolii – evoluţia sau involuţia, în raport cu analizele făcute, în categoria acestor bolnavi intrând cei temători, marcaţi de conflicte interioare, mai ales în situaţia în care rezultatele analizelor nu sunt încurajatoare, stând mai mult în apropierea uşii cabinetului medicului decât în salon, fapt ce induce un comportament şi o atitudine mai compliantă faţă de medici şi cadre medicale, făcând tot ceea ce depinde de aceştia pentru a fi însănătoşiţi sau salvaţi de la moarte. Sunt bolnavii care investesc foarte mult credit în mâna salvatoare a medicilor, adoptând atitudini paroxistice faţă de aceştia, şi care pot atinge pragul sacralizării, fiind consideraţi drept „semizei în alb”.

b) Setul de refuz reprezintă, după cum afirmă autoarea citată, tot o atitudine de dependenţă a bolnavului faţă de medic, compusă şi exprimată, totodată, din şi prin teama faţă de diagnoză şi diagnostic, teama de consecinţele terapeutice (intervenţia chirurgicală fiind cea mai transparentă în ierarhia temerilor) şi teama de interacţiunea cu persoane autoritare, implicit cu medicii, mai ales atunci când bolnavul îşi autoconştientizează vina în cronicizarea bolii (nerespectarea tratamentului prescris şi/sau a interdicţiilor privind regimul alimentar şi a stilulului de viaţă în general. Aceşti bolnavi îşi exteriorizează rolul de bolnav nu prin refuzul bolii, ci prin anularea bolii, fiind conştienţi de ea şi chiar de consecinţele netratării la timp. Ne întrebăm, câţi dintre virtualii bolnavi cronici consultă periodic medicii de familie în scop preventiv? Sau câţi dintre cei consideraţi mai puternici decât boala, respectă întru totul prescripţiile şi regimul de viaţă, după ce se vede mai însănătoşit? Răspunsul este foarte puţini care ţin la viaţă şi care adoptă o atitudine pozitivă faţă de viaţă şi sănătate, preţuindu-le mai mult decât alte bunuri, care aşa cum se spune în popor, degeaba le ai dacă nu ai sănătate. Este o filosofie pernicioasă, păguboasă, care a condus şi conduce încă şi în prezent (mai ales) la îmbolnăvirea multor oameni, prin surmenaj fizic şi psihic, ignorând sănătatea în favoarea avuţiei şi bogăţiei materiale.

În vederea remedierii şi optimizării acestor disfuncţionalităţi de ordin relaţional, se impune schimbarea atitudinii bolnavilor faţă de sănătate, boală, medicină şi medici, dar şi a medicilor faţă de bolnavi şi profesia aleasă, prin rolul profesional, doar printr-o asemenea reconvertire atitudinală şi comportamentală în planul rolului, se pot îmbunătăţi relaţiile dintre cadrele medicale şi pacienţi, implicit între medici şi bolnavi. Numai în acest mod se pot restabili atitudinile de încredere din partea bolnavilor faţă de medici şi

153

personalul medical, şi de motivare a medicilor în participarea conştientă a bolnavilor în actul medical şi în cel al complianţei comportamentale, cel puţin în ceea ce priveşte respectarea prescripţiilor medicale în continuarea tratamentului medical în urma externării sau chiar în timpul spitalizării.

Asemenea interacţiuni dintre medic şi pacient prin intermediul rolului acestor actori pot fi redate prin schema de mai jos:

Pacient: rolul bolnavului Doctor: rol professionala) Obligaţii şi privilegii a) Se aşteaptă de la el

1. Trebuie să vrea să se facă bine cât mai repede posibil.

1. Să aplice la un înalt nivel professional îndemânarea şi cunoştinţele sale pentru soluţionarea bolii.

2. Are obligaţia să solicite consilierea medicală şi trebuie să coopereze cu medical.

2. Să acţioneze pentru bunăstarea pacientului şi a comunităţii mai mult decât pentru propriul său interes.

3. Îi este permis (şi chiar se aşteaptă de la el) să nu îndeplinească anumite activităţi şi responsabilităţi ( de ex., să meargă la serviciu sau să îndeplinească unele activităţi casnice).

3. Să fie obiectiv şi detaşat emoţional ( să nu judece comportamentul pacienţilor prin sistemul propriu de valori sau să se implice emoţional).

3. Considerat ca având nevoie de îngrijire şi nefiind în stare să se facă bine, exclusive prin decizii şi voinţe proprii.

4. Să se orienteze după regulile ( normele) practicii medicale profesionale.

d) Drepturi ( status)

1. Dreptul garantat de a examina pacienţii fizic şi să pătrundă în zonele interioare ale vieţii intime şi personale a pacientului.2. I se garantează o considerabilă autonomie în practica profesională.3. Are dreptul să ocupe o poziţie de autoritate în relaţia cu pacientul.

Sursa: D. Patrick, G. Schambler, 1986, în op.cit, apud. Lupu, I., Z., I., op.cit.p.90).

Aşa cum uşor se poate deduce din schema prezentată, rolul medicului şi al pacientului este foarte important în interacţiunea celor doi „actori sociali”. În

154

acest context analitic, pe noi ne interesează mai mult rolul bolnavului, exprimat prin obligaţii şi drepturi, privilegii, în complementaritate, desigur, cu rolul profesional al medicului. Acest rol al pacienţilor se concretizează în dorinţa de a se face bine, şi ca atare în respectarea tuturor prescripţiilor medicilor care îl tratează, ceea ce impune o atitudine pozitivă şi un comportament compliant faţă de aceştia, solicitându-le consilierea medicală pe fondul unei cooperări interactive.

Din această incursiune asupra „ rolului” de bolnav, se poate deduce că boala, ca fenomen anatomo-fiziologic şi psihic, cade şi sub incidenţa psihosociologiei, atât sub raport epistemologic (însă-şi conceptul de rol aparţinând acestui domeniu ştiinţific), cât şi din perspectivă etiologică, mulţi factori cauzali fiind de natură psihosociologică, alături de alţi factori organici şi/sau psihologici. Elemente de factură psihosocială se regăsesc şi în modul diferenţiat al atitudinii bolnavului faţă de suferinţa cauzată de boala de care suferă, unii adoptând o atitudine de „sfidare” a bolii, pe când alţii devin dependenţi de acea suferinţă, dependenţă ce accentuează de regulă boala, devenind în ultimă instanţă dependent sub raport psihosocial, necesitând îngrijiri din partea familiei sau protecţie şi îngrijire instituţionalizată. De aceea, boala reprezintă un „stil de viaţă”, şi nu de puţine ori, un abandon al stării de sănătate, mai mult sau mai puţin conştientizat. De aceea, starea de îmbolnăvire depinde, în primul rând, de bolnav, de cultura şi nivelul de instrucţie al acestuia, nefiind vehiculată în mod întâmplător sintagma conform cărei „nu există boli, ci bolnavi”. Desigur, cei autorizaţi şi competenţi să stabilească diagnosticul unei boli sunt medicii. Nu în mod empiric, după ureche, pe un fond profan, ci ca urmare a unor investigaţii clinice profunde (în funcţie de presupusa boală), a anamnezei şi analizelor de laborator. Medicii sunt singurii care definesc boala şi o circumscriu în registrul social şi psihosocial prin efectele induse din acest punct de vedere, „legitimând” actele şi comportamentele oamenilor bolnavi: dacă bolnavul pentru boala de care suferă necesită concediu medical; dacă poate fi pensionat, şi cu ce grad de invaliditate; dacă poate fi redat societăţi; dacă necesită schimbarea locului de muncă sau a programului de muncă, mai ales, în condiţiile în care, printre factorii cauzali ai îmbolnăvirii, se regăsesc şi factori de ordin profesional (anumite noxe sau conţinutul muncii ce depăşeşte capacitatea psihică în desfăşurarea normală a activităţii profesionale), în funcţie de a căror decizii şi strategii poate fi încadrat social bolnavul respectiv.

Aportul factorilor psihosociologici în apariţia şi evoluţia bolilor se regăseşte în manifestările psihocomportamentale, în relaţiile interpersonale şi interacţiunile sociale dintre indivizi, în climatul psihosocial de la locul de muncă şi familie, în distres (stres negativ), în stilul de muncă şi conducere al şefilor, şi nu în ultimă instanţă în condiţiile de microclimat de la locul de muncă, care pot provoca sau accentua o anumită boală sau alta.

155

Suportul psihosocial al bolii este regăsit cel mai mult în efectele induse de boală, şi nu în etiologia bolii. Dintr-o asemenea perspectivă, T. Parsons defineşte boala ca fiind „o formă de comportament deviată de la normal”, evident nu ca pe un comportament deviant, ci ca o deviaţie, disfuncţie organică şi psihică, în raport cu starea normală de sănătate a individului care se crede sănătos. Care sunt acele persoane „deviate” de la normal, este greu de stabilit, întrucât unele boli se instalează într-un mod insidios, fiind aproape imperceptibile de către bolnavi, pe când altele devin mai transparente prin simptomatologia lor specifică. De asemenea, este greu de stabilit şi diagnosticul bolii, atât din cauza complexităţii bolii, cât mai ales din cauza bolnavilor: unii au tendinţa de a exagera sau chiar de a disimula simptomatologic boala, alţii manifestă atitudini de subapreciere, iar alţii cad pradă acestor maladii, considerând boala ca pe o „virtute” care face bolnavul să adopte acest status şi rol în mod diferit. Într-un fel se manifestă boala la bolnavii optimişti şi încrezători, care se vindecă mai repede, fiind mai sugestibili şi autosugestibili, faţă de bolnavii pesimişti şi neîncrezători, la care boala organică este accentuată de dimensiunile psihologice ale personalităţii bolnavilor.

Dintr-o asemenea perspectivă psihologică şi psihosociologică subiectivă a bolilor, în literatura anglo-saxonă se regăsesc trei dimensiuni particulare ale bolii:

- illness, care se referă la realitatea subiectivă a bolii, la experienţa psihică şi la modul de percepere a bolii;

- disease, care se referă la realitatea biofizică a bolii, la disfuncţiile proceselor biologice şi/sau fiziologice;

- sikness, care face referinţă la realitatea socioculturală a bolii, a climatului psihosocial şi condiţiile de microclimat în care supravieţuieşte bolnavul.

Se subînţelege că din cele trei dimensiuni ale bolii, cea care are un caracter psihosocial mai pronunţat este cea din urmă în ordinea prezentării, în ea fiind încorporaţi atât factori socioculturali, cât şi factori endogeni, legaţi de structura de personalitate a bolnavului. În funcţie de acastă dimensiune a bolii sunt etichetate şi unele boli ce emerg unor condiţii de factură socioculturală şi/sau socio-profesională, putând fi evaluat statutul şi rolul social al bolnavului.

Ţinând seama de aceste dimensiuni, Hasler elaborează două modele ale bolii: un model medical şi un model psihosocial, cu câte cinci trăsături fiecare, ca în modelul de mai jos:

Medical Psihosocial1. Afectează persoana 1. Boala afectează relaţiile interumane

(viaţa de familie sau climatul psihosocial organizaţional)

156

2. Se caracterizează prin procese patologice, clar definite (de exemplu modificări biochimice)

2. Se caracterizează prin tulburarea vieţii normale a grupului (de exemplu prin devianţă şi delincvenţă)

3. Diagnostic precis delimitat 3. Factori multipli implicaţi în patologie

4. Etiologie predominant unifactorială

4. Etiologie plurifactorială

5.Tratament unic (de obicei medicamentos)

5. Terapii multiple (bioterapii, fizioterapii, psihoterapii şi socioterapii)

Sursa: John Hasler şi Theo Schofield, în Continuing Care: The Manamegement of Cronic Disease, Oxford, Oxford Univ. Press, p. 259, apud. I. Zanc şi I. Lupu, op.cit. p.61)

Din această delimitare dihotomică prezentată, rezultă că impactul psihosocial produs de boală este foarte bine resimţit, din acest punct de vedere orice maladie neputând afecta decât negativ climatul psihosocial de grup şi organizaţional. De aceea, consecinţele bolii transcend dimensiunea biologică, neavând numai un caracter biopatologic, ci unul polimorf, fiind resimţite atât la nivel individual, somatic şi psihic, cât şi la nivel grupal, psihosocial şi chiar la nivel societal, afectând întreaga viaţa socială. De fapt se subînţelege că nu boala exclusiv afectează mediul social, ci mai degrabă bolnavul prin pierderea capacităţilor fizice şi psihice, mai ales la locul de muncă, sau prin disconfortul psihosocial creat la nivelul grupului de apartenenţă al bolnavului. În ultimă instanţă, boala modifică modul de viaţă al bolnavului, modificări ce vizează aspecte precum:

- restrângerea sau modificarea unor activităţi motrice sau fiziologice (alimentare, sexuale etc.);

- limitarea sau suprimarea unor activităţi intelectuale sau profesionale, care pentru unii se constituie în surse existenţiale, dincolo de cele de ordin afectiv, satisfacţie profesională;

- suprimarea pe diferite durate de timp a unor activităţi extraprofesionale (hobby-uri);

- modificarea relaţiilor interpersonale în sensul diminuării contactelor cu cei apropiaţi (mai ales în cazul bolnavilor spitalizaţi);

- dereglarea raporturilor familiale sau conjugale;- pierderea sau reducerea capacităţilor de muncă şi, legat de aceasta, a

posibilităţilor de a realiza câştiguri economice sau mijloace de subzistenţă; - dependenţa faţă de ceilalţi mai ales în cazul apariţiei unor infirmităţi. Din punct de vedere psihosocial, cel mai bine se fac resimţite aceste efecte

prin diminuarea rolurilor profesionale şi a statusului social, a imaginii în

157

general asupra acestor persoane cu „rol” de bolnav. Într-un fel este tratat un bolnav, care în multe situaţii se constituie o povară pentru societate şi familie, oricât de altruişti ne-am considera, şi într-un alt mod, un om integru sub raportul sănătăţii fizice şi psihice, mai ales atunci când depindem de aportul său profesional şi social. De aceea, nimeni nu este fericit când este bolnav şi dispune de mai mult timp de odihnă, cu atât mai puţin bolnavii antrenaţi în activităţi practice şi cotidiene, cum ar fi mamele care nu se pot îngriji de menajul familial şi îngrijirea copiilor, pentru că oricât de generos şi grijuliu este un tată, nu poate substitui şi ţine locul mamei, cel puţin din punct de vedere afectiv. De aceea, boala induce un asemenea impact psihosocial prin tulburarea unor roluri intrafamiliale (boala mamei fiind mai perturbatoare decât cea a tatălui, prin atribuţiile mamei în familie), creând unele disfuncţii în cadrul grupului familial prin asemenea inversări de roluri şi tensiunile create. De aici rezultă că bolnavul nu resimte consecinţele bolii doar la nivelul organismului, ci în primul rând în plan psihosocial, mulţi dintre bolnavi conştientizându-şi acest rol precum şi atitudinile mai puţin binevoitoare din partea celor care îl îngrijesc, preferând curmarea suferinţei decât acest rol de bolnav, cu tot ce cuprinde şi presupune acesta, mai ales a stigmatului produs de boală prin atitudinile faţă de bolnavul în cauză. Numai cei care deţin experienţa acelor clipe (de bolnav sau îngrijitor), vor înţelege ceea ce am vrut să spunem prin cele afirmate, cei care cunosc boala doar din cărţi le este mai greu să înţeleagă acest lucru.

3.2. Taxonomia bolilor şi bolnavilor

Vom realiza în continuare un succint inventar asupra stării morbidităţii şi a registrului maladiilor cu care se poate confrunta oricare dintre pacienţii prezumtivi ai relaţiei dintre medic şi pacient. Dintr-o asemenea perspectivă taxonomică, se pot delimita mai multe criterii care permit tipologia bolilor. În anul 1970, R.M. Coe clasifică bolile în trei mari grupe:

1. infecto-contagioase; 2. cronice; 3. mintale. Bolile infecto-contagioase au ca numitor comun faptul că sunt cauzate de

un singur agent etiologic, permiţând concentrarea eforturilor în înlăturarea lui. Nu este de neglijat nici influenţa factorilor sociali şi mai ales a celor economici, atât timp cât sărăcia şi calitatea vieţii precară pot chiar determina asemenea boli transmisibile şi unde focarul infecţios este mai puternic. Să amintim de una din bolile care face ravagii în acest mediu, holera care, aşa cum se ştie, este o boală regăsită mai frecvent în mediile sociale paupere, în general în ţările slab dezvoltate şi în curs de dezvoltare. De o asemenea influenţă nu este scutită nici tuberculoza, denumită şi boala sărăciei sau a săracului, precum şi multe alte boli uşor de evaluat prin aceste influenţe şi determinări socio-economice.

158

Bolile cronice, spre deosebire de cele din prima categorie, au o etiologie multifactorială, necesitând tratament îndelungat cu costuri sociale mult mai mari decât bolile din prima categorie având, de regulă, o evoluţie ireversibilă şi, nu de puţine ori, cu un sfârşit fatal. Incidenţa factorului social se resimte atât sub aspect cauzal, fiind boli cauzate de factorii ce configurează registrul etiologic, ele fiind specifice societăţii de-a lungul întregii sale evoluţii, mai frecvente fiind în secolul trecut şi în prezent, datorită implicării şi activităţii tot mai extenuante a oamenilor în vederea supravieţuirii, cât şi a costurilor vieţii cotidiene.

Bolile mintale sunt cu mult mai prezente în societatea modernă, postindustrială, decât în trecut, când asemenea maladii aveau cu totul alte cauze decât în prezent, fiind asociate cu unele forţe malefice, de cele mai multe ori bolnavii fiind consideraţi posedaţi de asemenea spirite, tratamentul – exorcizarea bolnavului – realizându-se pe cale empirică, magică sau psihanalitică, şi în mai mică măsură pe cale ştiinţifică, psihiatrică. Aşa cum vom arăta şi noi, bolile mintale au un caracter extrem de complex putând fi clasificate la rândul lor în peste 40 de astfel de categorii specifice.

Există şi alte tipologii ale bolilor, în funcţie şi de alte criterii şi/sau în interdependenţă şi complementaritate cu acestea. D. Field prezintă o clasificare a bolilor, desprinzând patru dimensiuni ce ar sta la baza acestei tipologizări:

- durata episodului de boală; - prognosticul – posibilitatea tratamentului curativ şi întinderea lui; - gradul de disconfort, incapacitate sau handicap, implicat de boală;- gradul de stigmatizare, potenţialul de autodegradare implicat de boală. În funcţie de aceste dimensiuni, autorul citat distinge patru categorii de

boli: 1. Boli acute de scurtă durată: boli infecţioase (rubeolă, rujeolă,

pneumonie); 2. Boli de lungă durată nestigmatizante (infarctul de miocard, diabetul

zaharat); 3. Boli de lungă durată stigmatizante (cancer, SIDA, sifilis, scleroză

multiplă); 4. Boli mintale (schizofrenia, isteria, fobiile). Asupra unor boli mintale

vom reveni, aşa că nu vom insista aici şi acum asupra lor.Dintre toate categoriile prezentate, cele care cunosc o incidenţă socială mai

ridicată, sunt bolile de lungă durată stigmatizante, aceste boli conducând la izolarea bolnavilor care suferă de asemenea boli, mai ales cei cu acele boli care le evidenţiază statutul lor social, uneori până la identificare, nefiind numai stigmatizaţi, ci chiar excluşi social, stigmatul conducând la pierderea identităţii, fiindu-i alterată personalitatea. Incidenţa socialului este cu atât mai resimţită, cu cât boala de care un bolnav sau altul are mai mult determinări de natură socială: atât din perspectivă etiologică, cât mai mult psihosocială, datorită mediului de

159

provenienţă şi rezidenţă unde, de regulă, boala se asociază acestor medii nefavorizante şi destructurante. Coroborând rolul medicului cu cele patru categorii de boli, D. Field delimitează incidenţa factorilor sociali şi psihosociali de care trebuie să ţină seama medicul curant, în mod deosebit la categoria bolilor de lungă durată stigmatizante şi mintale. Dacă în raport cu bolile stigmatizante de lungă durată, precum sifilisul, SIDA şi cancerul de orice natură ar fi acesta, medicul are sarcina de a legitima eliberarea permanentă a bolnavului de obligaţiile sociale (sarcină regăsită şi la bolile de lungă durată nestigmatizante), la bolile mintale sau psihice, din punct de vedere social şi psihosocial, sarcina medicului este cu mult mai complexă şi diversă, constând în certificarea faptului că persoana este bolnavă şi că este incapabilă să îndeplinească obligaţii sociale, fiind scoasă de sub incidenţa răspunderii şi responsabilităţii sociale şi individuale. Tot medicului îi revine sarcina de a construi o identitate socială bolnavului şi modalităţi de convieţuire a celor din jur cu aceşti bolnavi, nu de puţine ori devenind periculoşi pentru semenii lor din jur, mai ales când acest stigmat social este mai vizibil, afectând imaginea de sine a bolnavului.

Şi acest fenomen psihosocial al impactului asupra imaginii de sine este diferenţiat de la o categorie de boli la altă categorie. Este minim la bolile de scurtă durată, deoarece impactul este temporar, devenind mai resimţit în raport cu variabila temporală şi gradul de stigmatizare a bolii şi bolnavilor de cei din jur. În ceea ce priveşte corespondenţa impactului cu categoria bolilor de lungă durată nestigmatizantă, acesta este considerat ca fiind variabil, în funcţie de modul în care se interiorizează starea patologică a bolnavului, cum se autopercepe acesta, mai profund fiind la cei care suferă de ipohondrie şi hospitalism. Mult mai resimţit este impactul asupra imaginii de sine la bolnavii din categoria bolilor stigmatizante şi psihice, unde un asemenea impact este într-un mod considerabil mai mare şi chiar inevitabil în cazul bolnavilor hipersensibili, variind de la limita uşor spre sever, când eticheta de bolnav psihic devine intolerantă sub raportul acestui impact, culminând cu comportamentele autodistructive şi suicidare.

Incidenţa socialului şi a psihosocialului este cel mai resimţită la nivelul consecinţelor induse de aceste boli, diferenţiindu-se în intensitatea manifestărilor de la o categorie la alta. Dacă la bolile acute de scurtă durată consecinţele sunt raportate, din punct de vedere social, la durata bolii, când individul, pe termen scurt, este eliberat de o mare varietate de obligaţii sociale, păstrându-şi în totalitate majoritatea drepturilor civice, la categoria bolilor de lungă durată, pe termen lung, consecinţele sociale sunt variabile, devenind mai severe în raport cu boala de care suferă şi gradul de stigmatizare, mulţi bolnavi devenind izolaţi şi neintegrabili sub raport socio-profesional. Un asemenea handicap social este forte vizibil în cazul bolilor mintale severe, unde bolnavii

160

sunt iresponsabilizaţi, aceste persoane devenind asistate social de-a lungul vieţii sau o parte din viaţă, costul social al acestei protecţii fiind relativ ridicat.

O altă clasificare „omologată” este cea aparţinătoare OMS, elaborată la cea de-a 43-a Adunare Mondială a Sănătăţii, for mondial prin care s-a aprobat revizuirea celei de-a zecea clasificări internaţionale a maladiilor şi problemelor conexe de sănătate, care a intrat în vigoare începând cu anul 1993. Această clasificare cuprinde 21 de capitole grupând bolile în felul următor: 1. boli infecţioase şi parazitare; 2. tumori; 3. bolile sângelui, ale organelor hematopoietice şi tulburări ale mecanismului de imunitate; 4. boli endocrine, de nutriţie şi metabolism; 5. tulburări mentale şi de comportament; 6. bolile sistemului nervos; 7. bolile urechii şi apofizei mastoide; 8. bolile ochiului şi anexelor sale; 9. bolile aparatului circulator; 10. bolile aparatului respirator; 11. bolile aparatului digestiv; 12. boli ale pielii şi ale ţesutului celular subcutanat; 13. bolile sistemului osteo-articular, ale muşchilor şi ţesutului conjunctiv; 14. bolile aparatului genito-urinar; 15. sarcina, naşterea, lăuzia; 16. unele afecţiuni a căror origine se situează în perioada perinatală; 17. malformaţii congenitale, deformaţii şi anomalii cromozomiale; 18. simptome, semne şi rezultate imprecis definite ale investigaţiilor clinice şi de laborator; 19. leziuni traumatice, otrăviri şi alte consecinţe ale cauzelor externe; 20. cauze externe de morbiditate şi mortalitate; 21. factorii care influenţează starea de sănătate şi motivele recurgerii la serviciile de sănătate.

Aceste boli configurează registrul taxonomic posibil al oricărei maladii cu care se poate confrunta un bolnav şi un medic de specialitate, pe acest fond al interacţiunii dintre medic şi pacient, inducând efecte sociale şi psihosociale diferenţiate de la o boală la alta şi de la un bolnav la alt bolnav, în funcţie de unele criterii obiective şi subiective ce pot opera în această clasificare şi consecinţele induse.

Fără pretenţia realizării unei analize exhaustive a bolilor şi bolnavilor, vom face trimitere la unele boli mai semnificative de care suferă unii pacienţi care interacţionează cu medicii în diversele ipostaze ale acestor interacţiuni dintre medic şi pacient, încercând să surprindem unele aspecte psihocomportamentale ale acestor relaţii în asemenea contexte psihosociale specifice.

3.2.1. Bolile şi bolnavul somatic

Ca şi în cazul celorlalte maladii posibile, şi bolnavii suferinzi de aceste boli somatice adoptă atitudini şi comportamente diferenţiate în funcţie de structura personalităţii fiecăruia. De aceea, „influenţele somatopsihice şi psihosomatice asupra organismului nu mai sunt un secret pentru nimeni”( R. Răşcanu, op.cit.), psihicul acţionând asupra organismului, precum şi invers, orice durere apărând la interferenţa acestor două elemente, având ca numitor comun sistemul

161

nervos, creierul, care direcţionează şi intensifică durerea în raport cu partea organismului de care suferă bolnavul.

Un asemenea adevăr legat de rolul pozitiv sau negativ al psihicului în îmbolnăvire sau însănătoşire este demonstrat prin unele situaţii specifice şi complexe, cum ar fi cea de pe câmpul de luptă, unde răniţii se vindecă mai repede dacă sunt susţinuţi de idei înalte care le susţine moralul, cum ar fi cauza pentru care luptă, şi mai ales justeţea acestei cauze. Acest raport dintre psihic şi organism se regăseşte şi în cadrul unor boli digestive, având o influenţă diferenţiată şi asimetrică. Spre exemplu, frica, supraîncordările psihice, şi mai ales stările depresive, conduc la accentuarea durerii organice, la aşa-numitele hipofuncţii digestive, pe când furia şi enervarea, produc o hiperfuncţie a aparatului digestiv. Asemenea influenţe diferenţiate ale psihicului asupra organismului sau părţi ale acestuia se resimt şi în cadrul unor afecţiuni ale intestinului gros. În situaţii de teamă intensă sau un conflict are loc o creştere importantă a peristaltismului intestinal, ceea ce conduce la apariţia unor tulburări digestive, cum sunt colitele şi enterocolitele. În situaţiile depresive, se reduce peristaltismul, psihicul individului predispunând aparatul digestiv spre constipaţie. Adevăr demonstrat empiric şi ştiinţific de unii medici care au studiat relaţia de cauzalitate dintre unele stări psihice şi reacţiile organismului (uneori asimetrice) la aceste stări. Spre exemplu, V. P. Protopov a analizat şi constatat înclinaţia depresivilor spre constipaţie încă din anul 1920, asemenea interdependenţe fiind aprofundate în perioada ulterioară, atât pe om cât şi pe animale. Este demonstrat ştiinţific raportul dintre factorii psihici şi unii indicatori psihofiziologici, cum ar fi pulsul, tensiunea arterială, frecvenţa respiratorie, sau dintre tipul temperamental al individului şi predispoziţia spre îmbolnăvire sau de menţinere a stării de sănătate. Astfel, s-a constat că oamenii veseli şi optimişti se îmbolnăvesc mai puţin şi trăiesc mai mult decât cei care devin „pacienţi” permanenţi ai cabinetelor medicale şi, mai grav, ai spitalelor. De regulă, bolnavii nu caută medicul decât când situaţia o cere sau o impune, cei mai mulţi pacienţi întârziind să se prezinte la medic din motive diferite, mulţi ajungând în situaţii tardive pentru a putea fi tratat şi recuperat, de aceea controlul periodic de la o anumită vârstă trebuie să devină o cerinţă obligatorie pentru potenţialul pacient şi bolnav.

Nu ar fi lipsit de interes un studiu riguros asupra relaţiei dintre frustrare şi gradul de predispoziţie spre îmbolnăvire somatică sau de menţinere a stării de sănătate, rezultate ce ar conduce la concluzia că o societate devine mai bolnavă şi în raport cu acest factor etiologic psihosocial, frustrările fiind tot mai frecvente şi adânci în rândul celor mai mulţi oameni. Şi aceasta, fie lipsei oportunităţilor ce ar putea conduce spre împlinirea unor idealuri, fie din cauza sistemului social prost conceput, şi care permite asemenea inegalităţi sociale ce adâncesc aceste sentimente ale frustrării şi ale nemulţumirii în general, fapt ce

162

conduce în mod cert spre unele maladii psihice, care aşa cum am arătat, induc un impact diferenţiat şi în plan somatic.

La fel de important şi oportun, credem că ar fi şi un studiu care să evidenţieze corelaţia dintre predispoziţia spre însănătoşire a bolnavilor spitalizaţi şi excluziunea socială, concretizată prin frecvenţa vizitelor rudelor, colegilor de muncă şi a prietenilor, ceea ce ar conduce la o concluzie ce ar evidenţia acest raport cauzal de natură psihosocială, pe care în mod empiric poate fi intuit: frecvenţa scăzută a contactelor şi relaţiilor interpersonale conduc la menţinerea sau chiar agravarea bolii, pe când frecvenţa ridicată, în raport şi cu gradul de recuperare, ar putea grăbi însănătoşirea bolnavului, fie prin aportul caloric adus, fie prin menţinerea încrederii şi a creşterii moralului şi speranţei la care contribuie aceşti vizitatori, care nu i-a uitat pe patul de spital (sintagmă groaznică pentru cei care ştiu ce înseamnă), constituindu-se într-o punte de legătură dintre bolnav şi familie, dintre acesta şi societate.

Doar în scop informativ, evidenţiem faptul că incidenţa acestui factor psihosocial asupra coeficientului de mortalitate, a fost demonstrat de Kennon, pe un trib din Africa Centrală, la care separarea de comunitate reprezenta un stres maxim, astfel că această separare conducea la moartea prematură a celor izolaţi, fără a se găsi o altă explicaţie decât cea fundamentată pe rolul factorilor psihosociali, în speţă a stresului cauzat de separare, un asemenea fenomen fiind denumit de cercetătorul amintit, „moartea Wodoo”.

În unele boli somatice, şi nu numai, impactul psihicului este cu mult mai resimţit, conducând la ceea ce denumim boli psihosomatice, cum ar fi: colita spastică, ulcerul peptic, astmul bronşic, hipertensiunea arterială esenţială, artrita reumatoidă, hipertiroidia, precum şi unele afecţiuni dermatologice. Efectul indus de factorul psihologic asupra bolilor somatice se resimte cel mai mult prin capacitatea de conştientizare şi evaluare a bolii de către bolnav. Există mai multe păreri despre aceste aspecte: F.K. Kranunskin vorbea despre un „tablou intern al bolii”, Schilder se referea la poziţia bolnavului faţă de boală, iar Goldsheider descria tabloul „autoplastic al bolii” prin intermediul interacţiunii a două componente:

a) componenta senzorială; b) componenta intelectuală sau raţională. De unde se poate deduce că, în formarea conştiinţei bolii un rol important îl

are schema corporală, la a cărei configuraţii contribuie unele elemente şi dimensiuni de factură psihomotrică şi psihică (reprezentările şi asociaţiile de reprezentări, memoria şi tulburările de memorie etc.), la care se adaugă experienţele individului în raport cu o anumită boală şi suferinţa indusă de aceasta. Bolile cronice, de lungă durată şi stigmatizante, prin caracterul lor invalidant – a handicapului indus – modifică atitudinea faţă de boală a bolnavului atât prin particularităţile psihice premorbide, cât şi prin structura de bază a personalităţii acestuia.

163

Dacă avem în vedere ultimul criteriu, care poate opera în modificările de conştiinţă asupra bolii, atunci vom putea evidenţia un tablou polimorf al acesteia, manifestându-se printr-un registru atitudinal - comportamental diferenţiat de la individ la individ şi de la o boală la alta. La un pol avem negarea subiectivă sau nerecunoaşterea bolii, sindrom denumit în limbajul de specialitate anozognozia, iar la celălalt pol, hipernozognozia (supraevaluarea subiectivă a simptomelor bolii şi a realizării unor asociaţii dintre anumite simptome, ceea ce conduce la stimularea apariţiei bolii cel puţin din punct de vedere psihic, fiind vorba despre aşa-numiţii bolnavi închipuiţi sau de ipohondrie, ca principală boală psihică asociată acestor maladii organice). Primul sindrom apare mai mult în bolile care evoluează mai lent, precum ar fi TBC-ul pulmonar cronic, excluzând situaţiile speciale din clinica neuropsihiatrică, pe când cel de-al doilea apare mai ales în cazul evoluţiilor rapide ale bolilor, cum ar fi atacul de cord, comoţiile cerebrale, leucemia şi cancerul mai greu depistabil şi care îţi face apariţia într-un mod mai abrupt decât cel care are o evoluţie mai insidioasă.

Aşa cum rezultă din experienţa cotidiană, conştientizarea bolilor se reflectă în mod diferenţiat de la bolnav la bolnav, şi de la o boală la alta, fiecare boală presupunând un tablou psihocomportamental specific. Simptomatologia este însă relativ comună, concretizându-se prin: mimică, pantomimică, comportament, coloratură afectivă, şi mai ales prin revendicările bolnavilor, asociate unor văicăreli persistente, comune uneori cu unele manifestări isterice, mai ales atunci când se încearcă amplificarea durerii şi a suferinţei cauzate de boală. Ceea ce trebuie subliniat, este faptul că nici grija excesivă faţă de boală şi nici ignoranţa, nu reprezintă conduita terapeutică maximă, bolnavul fiind „mediat” în starea şi reacţia sa psihocomportamentală de medic, fără a exagera gravitatea bolii prin propria-i conştiinţă despre boală şi efectele traumatizante ale acesteia prin prisma factorului psihologic.

Conştiinţa bolii este evidenţiată prin reacţia individului bolnav la boală şi, mai ales la suferinţa pricinuită, reacţie influenţată şi diferenţiată, totodată, nu atât de gravitatea boli, ci de personalitatea bolnavului. După unii specialişti, această reacţie poate fi normală, firească, mai degrabă, şi patologică, asemănătoare unei stări psihice morbide. Aşa cum consideră Ruxandra, R., în opera citată, „o sursă a reacţiei patologice la boală este trăirea conflictului între necesităţile şi solicitările crescânde ale bolnavului şi posibilităţile care devin limitate”.

În continuare vom încerca să demontăm acest adevăr constatat de autoarea citată, o mare specialistă în domeniu. Aşa cum putem deduce din experienţa individuală directă şi/sau indirectă, orice bolnav îşi supraestimează gravitatea bolii din cauza necunoaşterii şi uneori a unor suspiciuni induse de medicul cu care interacţionează, ca să nu mai vorbim de diagnosticul greşit, care presupune la rândul său un tratament inadecvat şi contraidicat cu efecte catastrofale uneori.

164

Evidenţiem în acest sens un caz „banal”, când un pacient în faza unui apendice perforat (peritonită) a fost diagnosticat şi tratat de unele afecţiuni renale, cum ar litiaza renală (piatră la rinichi), ceea ce a condus la agravarea bolii, ajungându-se la intervenţie chirurgicală invazivă, ca urmare a necroxierii abdominale accentuate ce putea conduce la consecinţe fatale pentru respectiva persoană diagnosticată şi tratată în mod necorespunzător. Asemenea cazuri se „întâmplă” mai ales în unităţile spitaliceşti neperformante din oraşele mici, dar nu numai, unde de regulă personalul medical este mai puţin competent şi performant sub raport profesional, şi unde accederea la un asemenea post, depăşeşte orice aspect de ordin deontologic, uneori situându-se la limita legalităţii şi chiar a încălcării acesteia. În alt mod, nu ne putem explica cum un serviciu medical să nu poată diagnostica un asemenea sindrom maladiv sau, şi mai grav, cum se poate ajunge la o asemenea incompetenţă de ordin managerial.

Puşi în faţa unor asemenea fapte împlinite, din raţiuni independente de voinţa lor, mai mult din instinct, pacienţii se manifestă într-o manieră care presupune şi asemenea comportamente disimulate, nu neapărat patologice, chiar dacă isteria devine pentru mulţi un loc comun. Mult mai accentuat devine acest comportament disimulat la bolnavii care necesită intervenţii medicale majore, de care depinde însă-şi viaţa acestora, cum ar fi implantul unor organe vitale, sau alte tratamente urgente, nu puţini fiind bolnavii care sunt cuprinşi de o asemenea panică, care mai mult agravează boala decât să o amelioreze. Ne putem da seama de trăirile unui bolnav care suferă de insuficienţă renală sau cardiacă, care nu dispune de resurse financiare, apelând la compasiune publică, este înscris pe o listă de aşteptări, şi când viaţa lui depinde de moarte accidentală a unui seamăn de la care se recoltează organul salvator. Aşa cum vom mai arăta şi în alte secvenţe ale lucrării, chiar şi cu un diagnostic mai puţin sever, de regulă bolnavul adoptă un comportament ce se situează la limita posibilităţilor sale de salvare, accentuându-şi suferinţa pentru a deveni mai credibil în faţa personalului medical, generalizând suferinţa prin răspunsul la întrebarea „Ce durere acuză?” mai ales acei bolnavi cu o cultură medicală limitată sau lipsiţi de o asemenea experienţă.

Dar reacţia bolnavului la boală nu este cauzată numai de personalitatea bolnavului în decursul bolii şi suferinţei, ci şi de personalitatea premorbidă a acestuia. Din această perspectivă etiologică, se pot desprinde trei grupe de pacienţi cu manifestări diferite ca urmare a acestor influenţe ale somaticului asupra psihicului:

1. Bolnavii neuropsihici:a) boala somatică poate contribui la accentuarea simptomelor psihice; b) boala somatică poate produce un puseu al bolii psihice sau o

recidivă;

165

c) boala somatică poate contribui la reducerea simptomelor psihice (de exemplu: malaria, tifosul exantematic pot produce ameliorări sau remisiuni la bolnavi cu paralizie progresivă sau la schizofreni).

2. Personalităţi psihopate: a) simptomele somatice accentuează anomaliile de personalitate; b) apar şi fenomene de estompare a structurii psihopatoide; c) apariţia unor tulburări somatogene în conţinutul cărora se manifestă

acele tulburări psihice care sunt specifice formei date de psihopatie. Ca o concluzie desprinsă pe cale empirică, este că între gradul de

accentuare a anomaliilor de personalitate şi capacitatea de evaluare a bolii se instituie un raport invers proporţional, accentuarea acestora, diminuând spiritul critic şi realist în procesul evaluativ, percepând boala într-o manieră mult mai „personalizată” decât este ea în realitate.

3. Personalităţi sănătoase psihic: a) reacţii de tipul predominării somatogeniei, pe fondul conştientizării

reale a bolii somatice de către bolnav; b) reacţii de tipul predominării psihogeniei, pe fondul conştientizării

reale a afecţiunilor psihice induse de aceste maladii somatice, mai ales la pacienţii sensibili sub raport psihic.

Dar influenţa somaticului asupra psihicului este cu mult mai diferenţiată, putându-se desprinde corelaţii semnificative între maladia de ordin somatic şi unele probleme de ordin psihic, astfel că orice boală somatică poate modifica (chiar dacă nu conduce la modificări marcante structural şi funcţional ale activităţii creierului) activitatea psihică a bolnavului, ca o reacţie a bolnavului la boală, din acest punct de vedere existând mai mult bolnavi decât boli.

Pe fondul acestor corelaţii, specialiştii în domeniu desprind dintr-o asemenea perspectivă unele forme clinice ale tulburărilor psihice consecutive bolilor somatice. Printre asemenea tulburări ce apar la incidenţa acestor relaţii dintre factorii somatici şi cei psihologici se detaşează dezorganizările majore ale vieţii psihice, reacţiile psihice limitate şi tulburările neuropsihice de graniţă.

Referindu-ne la dezorganizările majore ale vieţii psihice, trebuie menţionat că acestea apar mai ales în cazurile maladiilor acute, infecţioase în stări febrile accentuate, căpătând forma: psihozelor cu delir, anxietate acută, dezorientări în plan perceptiv spaţial, iluzii şi halucinaţii. Dintr-o asemenea perspectivă, putem surprinde rolul unor boli somatice asupra anxietăţii şi stărilor de nelinişte şi de supraîncordare psihică, ce conduc în mod inevitabil şi spre efecte inverse, între somatic şi psihic creându-se un cerc vicios. Cunoscutul neurofiziolog şi neuropatolog N.Y. Graşcenko, împreună cu alţi colaboratori, au demonstrat faptul că în bolile psihogene, deranjamentul funcţionalităţii organelor interne apare datorită acţiunii factorului psihotraumatizant asupra hipotalamusului şi a altor formaţiuni corticale. Situaţie care conduce la vulnerabilizarea şi erodarea

166

organului în cauză, în cele din urmă cedând ca urmare a acestei acţiuni traumatizante a factorilor psihologici asupra subsistemului mai puţin rezistent.

În ceea ce priveşte reacţiile psihice limitate (nevrotiforme sau nevrotice), şi acestea cunosc în manifestarea lor un registru polimorf, concretizat în:

- trăirea acută a stării de boală; - fixarea morbidă a atenţiei asupra simptomelor; - disconfort interior;- anxietate legată de evoluţia bolii; - păstrarea simţului critic;- dispoziţia depresivă etc.Asemenea reacţii diferenţiate ale tulburărilor psihice corelative cu unele

boli somatice se resimt şi în cazul tulburărilor neuropsihice de graniţă, denumite şi tulburări psihosomatice, concretizate:

1. Reacţii anormale cu caracter episodic de tip:- nevrotic; - nevrotiforme;- psihopatice; - psihopatoide.

Aceste tulburări pot fi: ideative, senzoriale, vegetative şi psihomotorii, cele mai grave fiind cele din plan ideatic, comune cu reacţiile de tip psihopat sau psihopatoid, situaţii în care simţul critic al bolnavului este diminuat, apărând brusc şi având un caracter tranzitoriu cu asemenea dezvoltări conexe, caracterizate prin unele decompensări de tip psihopat şi psihopatoid, coroborate cu unele pusee ce pot avea o durată variată şi variabilă, în funcţie de natura şi intensitatea tulburării neuropsihice la care ne raportăm. Unele dezvoltări cunosc un caracter anormal mai accentuat, acestea fiind de durată şi irecuperabile uneori, bolnavul trăindu-şi restul vieţii în aceste instituţii ce îi privează de libertate, cunoscând un regim specific instituţiilor totale, asemenea penitenciarelor, care îi depersonalizează, pacienţii unor asemenea ospicii de boli psihice, pierzându-şi identitatea, resimt tot mai mult stigmatul unor asemenea maladii nevindecabile şi irecuperabile de cele mai multe ori.

Despre aceste aspecte ale psihologiei şi psihosociologiei medicale regăsite în unele boli psihice vom discuta în continuare, ele prezentând şi presupunând în acelaşi timp un interes major acestei discipline de graniţă dintre psihologie şi medicină, pe de o parte, şi dintre psihologie, medicină şi mediul social, pe de altă parte. În acest sens plecăm de la premisa că reacţiile bolnavilor psihici nu depinde exclusiv de natura şi intensitatea conştientizării bolii în cauză, ci şi de impactul climatului psihosocial în care este tratat şi asistat bolnavul psihic. Chiar dacă progresul ştinşifico-tehnic a produs profunde mutaţii în planul acţiunii şi gândirii, mai persistă unele reminiscenţe în planul mentalităţilor, omul rămânând prizonierul unor prejudecăţi chiar şi în capsula unei navete cosmice ce permite transcederea sa dintr-un spaţiu relativ cunoscut, într-o altă

167

dimensiune spaţio-temporală mai puţin cunoscută, dar supusă cunoaşterii. Asemenea prejudecăţi impregnate cu iluzii şi fantasme care au schimbat ordinea prestabilită a demiurgului, au fost considerate de unii ca având o incidenţă patologică asupra gândirii, de unde unele aşa-numitele boli psihice anatemizate şi stigmatizate, mai ales de autorităţile religioase. De aceea, în domeniul vieţii psihice între patologie şi sănătate psihică nu există o graniţă tranşantă pe deplin elucidată, unele „boli” psihice fiind chiar necesare în schimbarea şi progresul social, „nebunii” fiind cei care au predispoziţia necesară spre aventura cunoaşterii, şi dorinţa transcenderii într-o altă realitate virtuală decât cea prezentă. O asemenea predispoziţie spre revoluţionarea ştiinţei o întâlnim la toţi savanţii care au schimbat lumea, precum Einstein, precum şi la dictatorii care au schimbat istoria, cum a fost Adolf Hitler, primul fiind considerat „nebun” pentru că nu era înţeles de semeni, fiind un geniu „nebun”, pe când al doilea era un nebun şi un geniu al răului. Care este însă limita între sănătate şi boala psihică, este uşor de dedus în acest caz, mult mai greu este însă de realizat aceste delimitări în situaţia unor boli la care efectele sociale nu sunt atât de transparente, şi când unii potenţiali bolnavi psihici sunt greu de diagnosticat în mod aprioric, devenind în libertate un potenţial pericol public. Există din păcate situaţii imprevizibile la unele persoane, când un anumit şoc emoţional poate produce răsturnări şi modificări atât de profunde în viaţa psihică, modificări care se manifestă prin tulburări profunde de comportament ce pot culmina prin abandonul acestora în faţa vieţii, sinucidere, ca urmare a acestor modificări în plan psihic şi pe fondul unor asemenea tulburări de conştiinţă. Asemenea idei de suicid pot apărea atât în condiţiile unor maladii psihice profunde şi diagnosticate, cum ar fi în cazul schizofreniei, unde domină depresia, dar şi în afara acestor stări depresive şi de neîncredere, ca rezultat de moment, ele existând într-un stadiu latent, doar motivul de moment favorizându-le manifestarea lor. De aceea considerăm că graniţa dintre handicapul psihic (mai ales în stadiul latent) şi sănătatea psihică este destul de relativă, necesitând explorări profunde pentru a le putea delimita din punct de vedere ştiinţific. Deziderat pe care încercăm, în limitele competenţei noastre, să îl elucidăm şi pe parcursul acestei analize.

3.2.2. Bolile interne şi infecţioase

Dar înainte de a analiza această problematică, vom evalua interrelaţia dintre cei doi termeni ai relaţiei medic-pacient, în contextul altor boli, cum ar fi bolile interne, şi care necesită de cele mai multe ori internalizarea bolnavilor. În acest sens vom analiza particularităţile psihice ale bolnavului clinic care suferă de unele boli infecţioase, spitalizaţi în clinici de specialitate. Şi aceste boli, ca şi cele din celelalte categorii evidenţiate, presupun reacţii psihosomatice diferenţiate ale bolnavului. Se apreciază faptul că datorită generalizării

168

fenomenului, boala infecţioasă apare ca un fapt cotidian, fără să mai stârnească reacţii specifice sau tulburări profunde în sfera conştiinţei, ca urmare a instalării unui proces infecţios, reacţia bolnavului concretizându-se în apariţia unor tulburări de tip nevrotiform cu simptomatologie ipohondriacă. Există şi situaţii când la unii bolnavi care suferă de aceste maladii, tulburările de comportament sunt de tip delirant-halucinator.

Aceste reacţii variază în funcţie de mai multe criterii, printre care un rol important îl are vârsta bolnavului, factor asociat, desigur, şi cu alţi factori de natură psihosocială, mai ales atunci când bolnavul este izolat pentru moment din cadrul colectivităţii, izolare asociată şi interpretată cu unele sentimente de frustrare şi stări de anxietate ce pot culmina cu unele depresii severe. Cercetările întreprinse asupra acestei relaţii dintre variabila independentă vârstă şi anumite tulburări de conştiinţă pe fondul acestor boli infecţioase, evidenţiază o corelaţie mai semnificativă la vârsta copilăriei şi adolescenţilor, pe când la cei mai înaintaţi în vârstă se resimte o corelaţie mai puternică între această variabilă şi anxietate, temere, îndoieli, scepticism şi dispoziţii depresive.

Aceste diferenţe psihocomportamentale şi, mai ales apariţia şi evoluţia unor elemente psihopatologice, sunt influenţate şi de alţi factori intrinseci, şi anume de stadialitatea bolilor infecţioase, diferenţe caracterizate, în principal, prin faptul că:

a) în perioada incubaţiei nu apar de obicei tulburări psihice; b) în perioada prodromală (a evoluţiei mai puţin accentuate) tulburările

somatice iau aspectul tulburărilor psihice şi se caracterizează prin: astenie, cefalee, alternând cu anumite stări de dispoziţie şi supraactivare psihică, logoree verbală, dar şi cu o anumită scădere la frustrare;

c) în perioada acută apare: delirul febril, cu febră şi toxicoză şi delirul infecţios, ori delirul rezidual, tulburări de conştiinţă cauzate de starea de epuizare a bolnavului, ca urmare a stării febrile prin care a trecut acesta;

d) în perioada însănătoşirii sunt prezente fenomene de astenie de intensităţi diferite, intensităţi coroborate în primul rând cu tipul şi gravitatea infecţiei suferite.

Impactul acestor maladii infecţioase cunoaşte un registru mult mai complex şi diversificat de reacţii psihocomportamentale şi de tulburări ale conştiinţei, raportat în primul rând la tipul şi particularităţile infecţiei. Spre exemplu, în tifosul exantematic, tulburările psihice apar mai devreme, în primele zile, când bolnavii sunt mai guralivi şi mai glumeţi, fiind recunoscuţi după hiperactivismul şi mimica extrem de mobilă, fiind predispuşi spre contradicţie şi chiar spre ceartă cu cei din jur, în afara unui limbaj şi comportament agresiv, conflictele având mai mult o natură contradictorie, polemică, cel mult de natură verbală, pe fondul unei toleranţe mai scăzute, şi nu de natură fizică.

Şi în cazul tifosului, ca şi în alte boli, reacţiile psihocomportamentale se diferenţiază în raport cu unele criterii, printre care deosebit de importante sunt debutul şi evoluţia bolii. În debut pot apărea unele variaţii ale stărilor

169

dispoziţionale ale bolnavilor, aceştia fiind mai lenţi, deprimaţi, urmând ca a doua săptămână să apară tulburarea delirantă a conştiinţei. Bolnavii devin mai „împrăştiaţi”, nedumeriţi, deteriorizându-li-se orientarea allo- şi autopsihică. Probleme mai severe ale bolii şi a influenţelor acestei în plan psihocomportamental apar noaptea, când stările halucinatorii ale bolnavilor sunt mai acute, perturbând comportamentul acestora, conducând la epuizare psihică ca urmare a neliniştii şi frământărilor cu care se confruntă orice bolnav. Unele modificări se resimt şi în manifestările asteniforme, acestea fiind mai profunde, şi apar după manifestările de tip psihotic. În aceste situaţii, bolnavii au probleme de natură intelectuală, adoptând atitudini şi comportamente caracterizat prin apatie şi indiferenţă faţă de mediul ambiental, devenind mai capricioşi şi mai irascibili la unii stimuli contextuali, mai supărăcioşi, cu predispoziţie spre plânsul facil, mai revendicativi, punând probleme legate de epuizare şi starea de oboseală cu care se confruntă.

Deosebit de importante sunt tulburările şi reacţiile psihocomportamentale în cazul dezinteriei, boală regăsită destul de frecvent în unele medii şi anotimpuri, când predispoziţia spre infecţie este facilitată de aceşti factori exogeni. Un caz aparte îl prezintă din acest punct de vedere dezinteria la şcolarii mici şi la preşcolari, datorită igienei precare şi a surselor de infecţie probabilă din acest mediu colectiv. Efectele induse de această infecţie spontană sunt multiple, conducând la o întârziere în dezvoltarea somatică, fizică şi psihică. Epuizarea şi fatigabilitatea – oboseala precoce – la această categorie predispusă spre o asemenea boală infecţioasă este evidentă, putându-se manifesta printr-o simptomatologie specifică, caracterizată în plan cognitiv printr-o insuficienţă cognitivă, concretizată prin încetineală ideativă, neatenţie, capacitate de concentrare redusă etc., impunânu-se un tratament medicamentos adecvat şi mai ales odihnă ca urmare a epuizării fizice şi psihice a bolnavului. Asemenea tulburări psihice apar în primele zile ale bolii şi sunt legate de tabloul îmbolnăvirii de bază şi de natura factorului care a condus la intoxicaţie şi ulterior la dizenterie.

Din punct de vedere senzorial, aceste tulburări se manifestă printr-o scădere a pragului senzorial acustic, caracterizându-se prin confuzie, împrăştiere, adică lipsa capacităţii de concentrare, cea ce conduce la răspunsuri încetinite şi rudimentare, corecte dar cu latenţă mare, şi printr-o aşa-numită „surditate psihică” ce se modifică în raport de alternanţa zi-noapte, surditate care, la rândul ei, se obiectivează prin manifestări delirante, cu halucinaţii vizuale şi auditive. Asemenea stări psihologice specifice pot conduce uneori la un comportament irascibil şi agresiv, finalizându-se cu atitudini intolerante şi comportamente fizice agresive la adresa personalului medical. De aceea, în aceste clinici de specialitate în care sunt trataţi asemenea bolnavi, tratamentul medicamentos trebuie asociat unui tratament psihosocial adecvat, un rol deosebit revenind interelaţionării dintre medic şi pacient, şi mai ales climatul

170

psihosocial în care convieţuiesc aceşti actori implicaţi în actul medical. Fiind mai revendicativi aceşti bolnavi, se impune ca în fiecare zi să fie consultaţi şi să li se acorde o atenţie mai mare, cunoscându-li-se mai îndeaproape evoluţia bolii şi starea lor psihică. Cei cu experienţă în domeniu fie medici, fie bolnavi, au ajuns la concluzia că, aşa-numitele convorbiri psihoterapeutice, pe fondul comunicării afective informale, pot linişti bolnavul şi ameliora starea lui, grăbindu-i însănătoşirea şi reinserţia socială.

Ne referim cu precădere de acei bolnavi care suferă de infecţii cu alcool şi/sau alte substanţe halucinogene, cum sunt drogurile, la care modificările în tabloul simptomatologic sunt foarte profunde, pe fondul acestor infecţii, ajungându-se la intoxicaţii profunde, sau în cazul ingurgitării peste măsură a alcoolului, la ceea ce în limbajul de specialitate se numeşte delirium tremens sau comă alcoolică, care de regulă conduce la dezintoxicare şi un tratament adecvat în vederea realizării acestui deziderat greu de realizat, mai ales în cazul unor asemenea dependenţe de alcool sau de alte droguri albe, la fel de nocive pentru individ şi societate chiar dacă unele dintre ele nu creează dependenţă.

Propunerea în aceste zile premergătoare campaniei electorale prezidenţiale din partea unei comisii de la acest nivel al puterii executive, de a fi legalizate acele droguri mai puţin nocive, precum marihuana, sfidează orice raţiune, aşa că orice comentariu este de prisos. Se scapă din vedere, în primul rând, relaţia de cauzalitate dintre aceşti factori cauzali şi morbiditate, şi mai mult decât atât, faptul că România datorită consumului de alcool al populaţiei, este considerată „societate umedă”, aşa că este suficient pentru a se iluziona populaţia în faţa situaţiei catastrofale în care am ajuns, alcoolul, nefiind nevoie de alte droguri. A nu se scăpa din vedere că şi intoxicaţia cu alcool poate deveni fatală în timp şi mai ales pe moment, astfel că la intoxicaţia cu alcool etilic, doza mortală este la adult de 300-600 g (L. Azamfirei, op.cit.).

Aşa cum uşor ne putem da seama, formele clinice ale acestei intoxicaţii depind de nivelul alcoolemiei (concentraţia alcoolului în sânge), dar şi de gradul de antrenament şi greutatea corporală, asociate altor factori cauzali intrinseci şi extrinseci. Astfel, putem să ne confruntăm cu:

- o formă uşoară de alcoolemie, cuprinsă în intervalul 0,05-0,10%, la care efectele psihice se concretizează prin tulburări de vedere minore, scăderea reflexelor (mai ales în cazul conducătorilor auto), creşterea încrederii în forţele proprii, diminuarea autocontrolului, predispoziţie spre activităţi ce necesită o mobilitate mai mare a voinţei, mai ales atunci când conţinutul activităţii presupune voinţă pozitivă;

- o formă medie: alcoolemia este situată în parametrii 0,15-0,30%, efectele psihologice fiind resimţite prin senzaţiile kinestezice şi de echilibru, mai precis prin: mers şi stabilitate (este faza când te clatini sau când, aşa cum se spune în popor, mergi pe „şapte cărări”), anumite tulburări de vorbire, prin repetarea aceloraşi lucruri datorită scăderii memoriei de scurtă durată şi durată

171

medie, prin scăderea atenţiei, prin vedere dublă şi alte tulburări în plan perceptiv şi senzorial, în general, predispoziţie spre comunicare afectivă şi dialog;

- o formă gravă: alcoolemia este de 0,30-0,50%, caracterizându-se sub raport psihologic şi neuropsihic prin alterarea vederii şi a echilibrului şi prin tulburări ale stării de conştienţă, irascibilitate şi agitaţie psihomotrică, predispoziţie spre scandal şi agresivitate;

- coma alcoolică, când alcoolemia este peste 0,50%, caracterizată prin insuficienţă circulatorie şi respiratorie, putând deveni fatală în unele situaţii.

Indivizii intoxicaţi cu alcool etilic se caracterizează prin mirosul de alcool atunci când respiră, faţa înroşită, transpiraţia excesivă (mai ales în cazul consumului de bere), vărsături, pierderi de urină (în fazele acute) şi prin tulburări de comportament, în cele mai multe situaţii caracterizându-i comportamentul agresiv atât verbal, cât şi fizic.

Desigur, aceşti bolnavi intoxicaţi cu alcool peste limita toleranţei neuropsihice, în vederea dezintoxicării, necesită internarea lor în clinicile de specialitate, de regulă, cu o faimă negativă pentru cei care ajung acolo, fapt ce îi face pe mulţi potenţiali pacienţi să evite internarea, ascunzând pe cât posibil gravitatea situaţiei în care se află, amânare cu consecinţe deosebit de grave pentru el şi climatul familial unde domneşte tensiunea şi stările conflictuale, asociate cu sărăcia cronică şi promiscuitatea în care se află aceste familii periferice sub raport economic şi social. Dacă e să ne referim la tratamentul intoxicaţiei, printr-un tratament de dezintoxicare, realizat de medicii de specialitate, se urmăreşte, în primul rand, prevenirea căilor respiratorii pentru a nu aspira conţinutul gastric în plămâni, recurgându-se în acest scop la spălătura gastrică, suficientă fiind decât la o primă intervenţie a dezintoxicării, cărbunele activat fiind ineficient în asemenea situaţii. De aceea se administrează, pe cale intravenoasă, glucoză concentrată, vitamina B1şi sulfat de magneziu, iar în caz de agitaţie (delirul tremens) se administrează Diazepam sau Haloperidol.

În această fază de dezintoxicarea, pe lângă tratamentul medicamentos realizat de personalul medical de specialitate, de toxicologi şi psihiatrii, un rol deosebit revine psihologilor şi sociologilor, într-un cuvânt psihosociologilor. Şi aceasta deoarece la baza acestor boli, precum alcoolismul, stau în primul rând factori precum climatul familial, frustrările şi insatisfacţiile de orice natură, marginalizarea şi excluderea socială, la care se adaugă şi o anumită predispoziţie genetică spre consum excesiv de alcool. În asemenea clinici de specialitate este mai mult decât necesar, întrucât pe lângă tratamentul medicamentos propriu-zis, bolnavul trebuie ajutat să revină la starea sa psihică şi socială normală, adică să-şi recapete încrederea şi speranţa într-o viaţă nouă, învingând factorii care au condus spre o asemenea dependenţă de alcool şi stil de viaţă, şi unde pentru unii, anturajul a contribuit în mod decisiv. În scopul ameliorării bolii şi a reinserţiei sociale a bolnavilor dependenţi de alcool, se

172

impune un „tratament încrucişat” din partea specialiştilor, un tratament medicamentos, iar din partea psihosociologilor un tratament psihosocial, vizând evaluarea mediului social şi economic de unde provine bolnavul dependent de alcool şi, mai ales cauza care menţine o asemenea dependenţă. Este aproape inutil să îl redăm, pe bolnav, familiei din care provine, şi care se constituie într-un factor etiologic al alcoolemiei şi dependenţei de alcool, dacă nu intervenim social şi economic în vederea eradicării acelor condiţii sociale şi psihosociale precare, care „împing” bolnavul spre a-şi îneca necazul cu acest drog fără de care unii se pare că nu pot trăi, asemenea tutunului, sau şi mai grav, drogurilor.

Particularităţile relaţiei cadrelor medicale cu bolnavul alcoolic Un asemenea raport dintre cei doi actori care interacţionează prezintă

unele particularităţi şi cerinţe de ordin psihosociologic şi psihologic, care trebuie cunoscute de orice cadru medical implicat în relaţie. O asemenea relaţie este îngreunată mai ales de caracterul stigmatizant al bolii şi îmbolnăvirii, cei care stigmatizează aceşti bolnavi fiind chiar personalul medical, suprasaturaţi de asemenea „rebuturi sociale”, tratând pacienţii ca atare, uitând că în spatele acestei boli stau uneori cauze independente de voinţa lor şi, mai ales, de conştiinţa bolnavului. Nu este mai puţin adevărat că cei mai mulţi alcoolici devin la această stare şi din motive intrinseci, alcoolul fiind un stimul al curajul şi chiar încrederii de sine, devenind „un alt om” după fiecare pahar, ca să-l reproducem pe marele matematician român, Grigore C. Moisil. Un asemenea stigmat pus, pe acest fond al prejudecăţilor şi reprezentărilor colective faţă de boală şi bolnav, conduce la relaţii mai rigide, bazate pe atitudini intolerante faţă de pacienţi, din partea cadrelor medicale, şi pe neîncredere şi suspiciune din partea bolnavilor trataţi în aceste clinici de specialitate, total neospitaliere pentru bolnavi. De aceea, sarcina medicilor constă nu numai în tratamentul de moment al bolnavilor, ci şi în convingerea asupra gravităţii bolii şi a impactului deosebit al acesteia din punct de vedere psihosocial. Asemenea unor copii, şi aceşti bolnavi devin mai încrezători în medici şi tratamentul administrat, atunci când ei sunt puşi în centru atenţiei, când totul polarizează în jurul lor, adică devin scop al acţiunii cadrelor medicale, şi nu mijloace destinate realizării altor scopuri. Această conştientizare asupra efectelor nocive ale consumului de alcool excesiv, trebuie realizată în mod preventiv prin intermediul educaţiei sanitare de către medicii şi psihologii şcolari, şi nu doar atunci când sunt puşi în faţa faptului împlinit, când această activitate persuasivă, de regulă, este tardivă.

În convorbirile psihoterapeutice şi tratamentul recuperator, considerăm că cel mai mult trebuie insistat asupra gradului ridicat al nocivităţii consumului excesiv şi repetat de alcool şi, mai ales a conştientizării faptului că alcoolul este un drog, şi că orice drog, fie mai slab au mai tare, induce efecte dăunătoare individului şi colectivităţii din care face parte, adică familiei. Un asemenea efect psihosociologic, nu este uşor de realizat, întrucât cei mai mulţi bolnavi se autovictimizează, găsind în alcool o supapă a supravieţuirii, scăpându-le din

173

vedere faptul că orice picătură de alcool, asemenea unui ocean de suferinţe, în asemenea situaţii de dependenţă şi consum excesiv, contribuie la agravarea acestor suferinţe, erodându-le încrederea în capacitatea de învingere a acestei stări caracteriale, voinţa autodepăşirii acestei stări, în ultimă instanţă personalitatea acestora.

Greutatea convingerii asupra efectelor nocive ale consumului de alcool rezultă şi din faptul că aceste efecte nu-şi fac resimţită nocivitatea imediat, decât după o perioadă mai îndelungată de timp, când individului consumator i s-a format deja deprinderea de a consuma şi de a „beneficia” de acele stări euforice induse, dar care în mare parte devin perfide în raport cu consumatorul, având efecte de moment şi nu de durată, asemenea satisfacţiei lucrului bine făcut. Din acest punct de vedere, ar fi necesar să se realizeze o delimitare clară a corelaţiilor dintre doza de alcool şi efectele induse, fără a fi generalizată nici beţia, ca stare, şi cu atât mai puţin beţivii cronici, cei predispuşi şi , totodată, dependenţi de consumul de alcool, care nici pe departe nu aparţin numai claselor inferioare din punct de vedere social, cum se încearcă să se acrediteze o asemenea corelaţie sociologică, ci şi din lumea bună, uneori situaţi la vârful piramidei sociale. Ceea ce ar mai trebui să ştie şi să conştientizeze consumatorul de alcool, ar fi că aceste efecte nocive apar diferenţiat de la un individ la altul, şi că ele se acumulează în timp, punându-şi amprenta pe orice consumator excesiv şi, mai ales dependent de alcool. Sarcină ce revine nu numai medicului curant din clinicile de dezintoxicare, ci, în primul rând, medicului de familie, preotului care consiliază spiritual enoriaşii, cadrelor didactice şi nu în ultimă instanţă, medicilor specialişti internişti şi generalişti, care se preocupă doar de boala şi suferinţa acuzată, ignorând simptomatologia alcoolismului ce transpare în bolile acuzate, cum ar fi colitele, ulcerele, pancreatitele, în ultimă instanţă ciroza, ca urmare a consumului excesiv şi repetat de alcool. Din experienţa fiecăruia dintre noi, din motive de pudoare sau de altă natură, anamneza este încă foarte superficial făcută, la fel şi observaţia, medicul fiind centrat mai mult pe boală, asemenea unei fiinţe necuvântătoare, şi nu pe bolnav, care de regulă ştie mai multe despre boală şi mai ales cauzele acesteia, mai mult decât orice specialist experimentat, simptomatologia şi etiologia bolii respective diferenţiindu-se de la un bolnav la altul, acesta cunoscând multe detalii ascunse şi pe care medicul trebuie să le scoată la suprafaţă: nu sub impulsul ameninţării şi al constrângerilor, ci pe fondul unei relaţionări şi comunicări convingătoare, ce presupune o deosebită competenţă şi tact psihosociologic, dar care, din păcate, lipsesc la cele mi multe cadre medicale. Dacă s-ar realiza o anamneză cu mult simţ şi responsabilitate profesională, medicul ar putea depista unele antecedente ce ar putea explica predispoziţia spre consumul de alcool, remarcându-se la aceşti pacienţi unele stări psihice specifice, cum ar fi stările depresive, alternând cu unele

174

comportamente agresive în familie şi cu cei din jur, alcoolul fiind sursa tuturor relelor de pe pământ, cum lasă să înţelegem vechia înţelepciune populară.

Ceea ce mai trebuie cunoscut şi reţinut de către medici şi pacienţi, ar fi conştientizarea că simptomatologia somatică a alcoolismului este cu mult mai persuasivă decât efectele resimţite în plan psihic şi neuropsihic. Astfel, tulburările de acest gen apar mult mai târziu decât cele de factură somatică, primele inducând stări ce presupun o anumită repetabilitate, din păcate în proporţie progresivă sub raport cantitativ şi ca grad de repetabilitate – frecvenţa consumului. Chiar dacă aceste efecte resimţite în plan somatic produc durere şi suferinţă mai mare, mult mai dureroase sunt cele din sfera psihologicului şi psihosocialului, când aproape orice intevenţie recuperatorie devine fără efect. Fapt ce accentuează consumul, agravând şi mai mult efectele psihosociale şi sociale, nu puţini alcoolici rămânând fără identitate socială, fiind marginalizaţi şi chiar excluşi social. Desigur, cu asemenea personalităţi carenţate şi măcinate de conflictele interioare este foarte greu să relaţionezi, cei mai mulţi repliindu-se în sine sau adoptând comportamentul ariciului – scoţându-şi ţepii în scopul apărării şi agresiunii din afară. Şi de data aceasta, din perspectiva comunicării afective şi a interrelaţionării în general, devin mai performanţi acei medici şi acele cadre medicale care dispun de abilităţile comunicării nonverbale şi empatice, şi care interpretează un asemenea „bătut de soartă” ca pe un apropiat al său, şi nu în mod ostracizant: nervos, intolerant, acuzativ, ci în spirit concesiv şi tolerant, cum ar trebui să se comporte un adevărat cadru medical care îmbracă veştmântul purităţii şi al speranţei.

Dar intoxicaţiile nu sunt numai cu alcool, ci există şi intoxicaţii cu unele substanţe chimice nemedicamentoase şi medicamentoase, de regulă involuntare, dar care pot fi şi conştiente, mai ales în cazul sinuciderilor, când doza administrată vizează un asemenea scop şi nu însănătoşirea. Din categoria substanţelor chimice nemedicamentoase care pot provoca asemenea intoxicaţii, cea mai frecventă intoxicaţie este cea cu fum sau monoxidul de carbon, denumit şi „fum de incendiu”, sau care rezultă în urma arderii incomplete a unor carburanţi, şi care în combinare cu hemoglobina din sânge, poate deveni fatală pentru cei intoxicaţi cu o asemenea substanţă chimică, cum ar fi pompierii sau unele victime rezultate în urma incediului sau în alte cazuri izolate ca urmare a unor defecţiuni a sobelor şi alte mijloace de încălzire care produc un astfel de gaz toxic. Tratamentul imediat al indivizilor intoxicaţi presupune scoaterea imediată a victimei din mediul toxic, susţinerea respiraţiei (administrarea de oxigen 100% pe mască sau prin intermediul ventilaţiei artificiale) până la dispariţia simptomatologiei, nu însă mai mult de patru ore. Simptomatologie care depinde de gradul de expunere la fum, astfel că semnele mai uşoare se concretizează în: cefalee, agitaţie, tuse cu dispnee, voce răguşită, tahicardie şi hipotensiune arterială, agravându-se simptomele în cazul formelor

175

mai grave d intoxicaţie, în asemenea situaţii apărând bronhospasmul, insuficienţa respiratorie, starea de şoc şi coma, ca stadiu final şi fatal uneori.

Mult mai periculoase sunt intoxicaţiile medicamentoase, gama acestor substanţe care pot produce intoxicaţii fiind foarte complexă şi diversificată, la fel şi intoxicaţiile produse de acestea. De aceea şi probabilitatea intoxicării este mai mare în rândul copiilor, care nu pot anticipa efectul, şi care din neglijenţa părinţilor, rămân la îndemâna lor, nu puţini devenind victime. Evaluând aceste substanţe producătoare de intoxicaţii, în raport cu gradul de conştientizare şi intenţionalitate în administrarea excesivă a acestora, literatura de specialitate evidenţiază un procent de 90% de intoxicaţii involuntare şi doar 10% voluntare, cu intenţii de sinucidare, de cele mai multe ori, şi nu în mod „arbitrar”. Dintre substanţele chimice administrate, mai mult sau mai puţin conştient, 80% pătrund în organism pe cale digestivă, urmând cele care pătrund prin piele (6-7%), iar 5-6% prin respiraţie şi la nivelul ochilor, într-un procent relativ egal pentru fiecare dintre aceste două ultime modalităţi de administrare.

Printre tipurile intoxicaţiilor cu substanţe medicamentoase se desprind în proporţie mai mare intoxicaţiile cu benzodiazepine (diazepam (valium), oxazepam, nitrazepam, medazepam (rudotel), clordiazepoxid (napoton) etc., care presupun o simptomatologie specifică, caracterizată prin: somnolenţă, vedere dublă, vorbire dificilă, în ultimă instanţă, atunci când doza este foarte mare, prin comă. Acestor stări diferenţiate de intoxicare, se impune un tratament medicamentos diferenţiat ce stă la îndemâna şi competenţa medicilor de specialitate.

O altă categorie de intoxicaţie cu substanţe chimice medicamentoase este cea cu barbiturice, din categoria cărora fac parte următoarele medicamente: ciclobarbitalul, fenobarbitalul, amobarbitalul etc., şi a căror simptomatologie specifică se caracterizează prin: tulburări de vorbire, cefalee, ameţeli, iar în cazuri extreme, prin comă. La aceste simptome se mai pot adăuga depresia respiratorie, hipotensiunea arterială, tahicardia şi hipotermia.

O simptomatologie specifică este regăsită şi în cadrul intoxicaţiilor cu antidepresive, din categoria cărora fac parte: imipramina (antideprin), clopipramin (anafranil), matrolitin (ludiomil) etc., această simptomatologie caracterizându-se prin: tulburări cardiovasculare, hipotensiune, tulburări de ritm cardiac, putându-se ajunge la stop cardiac, cum se pare că s-a ajuns şi în cazul morţii lui Michael Jackson sau la alte mari personalităţi artistice, mai predispuse actului suicidar datorită hipersensibilităţii lor excesive şi a predispoziţiei spre consumul de droguri, sfârşind de cele mai multe ori prin acest mod de suprimare a vieţii ca urmare a intoxicării cu asemenea substanţe.

Mai sunt şi alte tipuri de substanţe chimice ce pot produce diferite forme de intoxicaţie, cum ar fi intoxicaţia cu: neuroleptice, betablocante, salicaţi, paracetamol etc., intoxicaţii care produc efecte specifice în plan psihosomatic,

176

psihocomportamental, psihic şi neuropsihic, asupra cărora, la un mod general, vom insista în continuare.

Aşa cum am mai arătat, impactul psihologic al acestor boli infecţioase se concretizează prin tulburările de tip delirant (tulburările de conştiinţă), care apar în a doua săptămână de la instalarea bolii, caracterizându-se printr-un tablou simptomatologic specific. De cele mai multe ori aceste tulburări se resimt în plan perceptiv-senzorial în general, bolnavii simţind că plutesc, că merg cu autovehicule complicate etc., asemenea tulburări fiind cauzate, după unii specialiştii în domeniu, de tulburarea activităţii aparatului vestibular.

Alte tulburări cauzate de natura bolii infecţioase sunt caracterizate prin ideile delirante de tip ipohondriac. În cazul unor asemenea tulburări, bolnavii spun că sunt tăiaţi, rupţi, înţepaţi, adoptând un comportament corespondent cu aceste tulburări de conştiinţă, caracterizându-se prin agitaţie psihomotorie excesivă. După criză şi somn prelungit, ca urmare a stării de epuizare, dispare delirul, instalându-se astenia, pe fondul stării de oboseală apare delirul rezidual, când manifestările halucinatorii şi delirante ale bolnavilor par reale, încercând să convingă personalul medical de existenţa lor reală, şi nu doar ca o stare halucinatorie, cum sunt consideraţi de regulă. În aceste situaţii confuze, rolul cadrelor medicale este deosebit de important, constând în capacitatea persuasivă în a-i convinge pe bolnavi de caracterul ireal al acelor idei delirante, şi nu doar în a-i anatemiza şi culpabiliza pentru situaţia în care au ajuns, mai mult sau mai puţin dependenţi de voinţa sau lipsa voinţei lor. Pe un asemenea fond tolerant şi concesiv din partea cadrelor medicale, ar fi indicată consilierea acestora, mai ales în situaţia unor infecţii şi intoxicaţii mai grave, şi care ar trebui să conducă la dispariţia treptată a tulburărilor asteniforme şi, concomitent cu acestea, a celor rezidual delirante, în aşa fel încât bolnavul să revină la normal din punct de vedere psihic şi neuropsihic.

3.2.3. Bolnavul canceros

Impactul psihologic şi psihosociologic în raport cu această boală ce cuprinde un registru relative divers şi complex, regăsit la nivelul celor mai diverse organe şi categorii de bolnavi este foarte evident, cancerul fiind boala cea mai apropiată de moarte, prevestind sfârşitul inevitabil al oricărui individ. O asemenea boală, dispersată în întregul organism viu – uman şi nu numai – induce teamă şi mai ales spaimă atât în faţa diagnosticului prezumtiv, când există asemenea suspiciuni pe fondul simptomaticii manifeste, cât mai mult în fazele desfăşurării sale, când devine o certitudine, şi când bolnavului nu-i rămâne altceva de făcut decât de a învinge un destin indezirabil, şi să se împace cu el, purtându-şi „propria cruce”, împreună cu cei din jur. De aceea, cancerul în stadiul avansat este o boală irecuperabilă, uneori de durată, care se termină în condiţii psihologice şi psihosociologice mai deosebite, necesitând o protecţie

177

psihoafectivă specială din partea îngrijitorilor, celor apropiaţi şi implicit din partea cadrelor medicale, destul de imune în raport cu o asemenea boală şi suferinţă din partea bolnavului şi rudelor acestuia.

Vom încerca să prezentăm în continuare etiologia unor tipuri de cancer care se diferenţiază de la un bolnav la altul, pe fondul unui asemenea registru etiologic diferenţiat. Vom face referinţă la acele forme ale cancerului care sunt mai reprezentative la nivel mondial şi autohton, cum ar fi: cancerul pulmonar; cancerul gastric; cancerul colo-rectal; cancerul de col uterin; cancerul de sân (mamar), cancerul de vezică urinară.

Cancerul pulmonar. Este o formă de cancer destul de agresivă şi rapid evolutivă, care începe atunci când anumite celule din plămâni încep să crească rapid şi haotic, fără a putea fi controlate, astfel că în faze avansate afectează funcţionarea normală a plămânului şi implicit aparatul respirator, care în stadiul terminal, devine fatal pentru bolnav. Printre cauzele acestei maladii pe primul plan se află fumatul şi fumul de ţigară, astfel că un procent de peste 85% dintre bolnavi au cancerul pe acest fond etiologic cauzat de fumul de ţigară, ca rezultat al fumatului active şi pasiv, riscul dezvoltării cancerului fiind direct proporţional cu numărul de ţigări fumate şi inhalarea fumului de la persoanele care fumează, riscul persoanei nefumătoare care trăieşte pe lângă o persoană care fumează este mai mare cu 30% faţă de o persoană care trăieşte într-un mediu cu nefumători. Un asemenea risc conştientizat nu poate decât să producă nemulţumiri şi tensiuni de ordin relaţional, afectând climatul psihosocial al respectivei structuri eterogene formate din fumători şi nefumători. Dintr-o asemenea perspectivă etiologică, s-a constatat că predispoziţia spre creşterea riscului este mai mare în rândul femeilor fumătoare şi nefumătoare decât în rândul bărbaţilor.

Alţi factori de risc ai cancerului pulmonar sunt reprezentanţi de substanţe cancerigene cum ar fi azbestul şi radonul, mai precis mediul toxic în care se găsesc aceste substanţe, care în combinaţie cu fumul de ţigară, în mod deosebit a azbestului, accelerează îmbolnăvirea de cancer pulmonar. În ceea ce priveşte incidenţa psihosociologică faţă de această boală şi aceşti bolnavi se regăsesc în toate formele şi etapele pe care le parcurge această maladie letală, o mai mare atenţie fiind acordată bolnavului în ultima fază a bolii, când bolnavul este conştient de iminenţa unui asemenea sfârşit, şi când tratamentul psihologic şi psihosociologic devine mai important decât cel specific medicamentos şi medical, cum ar fi radioterapia şi chimitoterapia, opţiuni şi tratamente ce premerg intervenţia chirurgicală pentru înlăturarea tumorii canceroase.

Cancerul gastric. La fel ca şi cancerul pulmonar, şi cancerul gastric are o etiologie diferenţiată, cu anumiţi factori de risc, printre care un rol deosebit îl are infecţia stomacului cu o bacterie specifică, denumită Helicobater pylori, depistată la noi la începutul acestui secol şi mileniu (autorul acestor rânduri dispunând de o asemenea experienţă, agravând anemia megaloblastică prin

178

scăderea folaţilor şi a hemoglobinei), la care se adaugă vârsta şi alte cauze de ordin nutriţionist, precum şi unele antecedente patologice, cum ar fi gastrita atrofică sau boala lui Menetrier, la care se adaugă anemiile severe sau alte afecţiuni ale intestinului gros, care aşa cum vom vedea, se constituie un factor de risc pentru cancerul colo-rectal. Dimensiunea psihologică şi psihosociologică în cadrul acestei forme a cancerului se regăseşte în timpul tratamentului şi în faza terminală, când bolnavul din diverse raţiuni este externat, fiindu-i ameliorată suferinţa prin tratamentul medicamentos - chimioterapia, radioterapia cu raze X, terapia adjuvantă (după operaţie) şi căldura sufletească a celor care îl îngrijesc, necesitând multă înţelegere, empatie şi toleranţă din partea celor din jurul bolnavului de cancer.

Cancer colo-rectal. Este acel cancer de colon (al intestinului gros, în limbaj cotidian) şi de rect care afectează aceste organe şi apare când anumite celule din interiorul colonului sau rectului devin anormale sau încep să crească într-un ritm exagerat. Din nefericire, cancerul de colon nu dispune de o simptomatologie evidentă, el putându-se instala cu mult înainte de apariţia primelor simptome, ceea ce se constituie într-un factor de risc iminent printr-o asemenea agravare a cancerului colo-rectal. Printre simptomele mai evidente sunt cele organice şi metabolice, cum ar fi constipaţia sau diareea, sângerarea scaunului care produce anemia prin lipsa globulelor roşii, vizibilă după paloarea feţei, starea accentuată de oboseala fizică şi psihică, durerile stomacale neobişnuite, pierderea în greutate inexplicabilă, într-o perioadă de timp relativ scurtă. Confirmarea sau infirmarea acestei simptomatici este realizabilă prin intermediul colonoscopiei, care se face în funcţie de antecedentele patologice ale celui suspectat de cancer, de vârstă şi caracterul ereditar al acestei maladii letale în cele mai multe cazuri, repetându-se în funcţie de particularităţile bolii şi simptomatologia manifestă a acesteia. La fel ca şi celelalte forme ale cancerului, şi cancerul colo-rectal permite un tratament diferenţiat, unilateral sau în combinaţie, necesitând intervenţia chirurgicală, chimioterapia şi radioterapia printr-o echipă interdisciplinară formată din chirurg, gastroenterolog şi oncolog, contribuţia acestora fiind în funcţie de predominanţa procedeelor la care se recurge în cazul tratamentului şi monitorizării acestei boli în urma acestor tratamente medicale invazive şi non-invazive. Un asemenea tratament complex trebuie acompaniat de atitudini tolerante din partea celor care îl realizează, în coroborare cu tratamentul psihosociologic din spital sau ulterior de la domiciliul bolnavului irecuperabil, care ca orice boală terminală, predispune calităţi umane deosebite din partea îngrijitorilor celui aflat într-o asemenea stare terminală a bolii.

Cancerul de col uterin. Fiind o maladie discriminatorie, specifică femeilor, această boală presupune o etiologie coroborată cu particularitatea legată de sex, printre factorii de risc ce predispun spre agravarea acestei boli regăsindu-se stadiul în care este descoperit cancerul, volumul şi gradul tumorii canceroase,

179

tipul histologic, răspândirea limfatică şi invazia vasculară. La aceşti factori specifici (cu caracter individual) contribuie şi vârsta femeilor, astfel că incidenţa cancerului de col uterin in situ (care nu s-a răspândit în alte părţi ale corpului) atinge un vârf între vârsta de 20 şi 30 de ani, urmând ca după 25 ani, numărul cazurilor de cancer să crească odată cu vârsta, riscul de a muri de cancer de col uterin crescând odată cu înaintarea în vârstă a femeilor. Se subînţelege că riscul acestei maladii creşte atunci când această boală este asociată cu fumatul sau alte boli şi infecţii, cum ar fi infectarea cu virusul imunodeficienţei umane, virusul HIV, care grăbeşte faza terminală a bolii de cancer de col uterin. O asemenea etiologie ce predispune spre îmbolnăvirea de cancer presupune măsuri profilactice din partea femeilor, cum ar fi testele de specialitate care pot confirma sau infirma infecţia cu papiloma virus (HPV), un virus care cunoaşte peste 80 de tipuri de forme, dintre care aproape 30 sunt transmişi pe cale sexuală, putând infecta colul uterin, astfel că infecţia cu acest virus devine factorul de risc major în cadrul acestei maladii specific feminine. Specificitate ce predispune spre un asemenea risc şi din alte cause, cum ar fi naşterile multiple, numărul ridicat al partenerilor sexuali, vârsta scăzută la primele contacte sexuale, statutul socio-economic precar, şi nu în ultimă instanţă igiena şi fumatul. Atât în timpul bolii, cât mai ales în faza post-operatorii, tratamentul trebuie să fie însoţit de relaţii interpersonale bazate pe afecţiune şi compasiune, fără resentimente, chiar dacă cea care suferă de această boală ar putea fi incriminată pentru faptul că nu a prevenit factorii de risc, ignorând prevenirea şi diagnosticarea timpurie a acestei boli cu specific feminin.

Cancerul de sân. Derivând după partea corpului în care anumite celule canceroase maligne se localizează, cancerul de sân, ca maladie specific feminină, provine din ţesutul sânului, putându-se răspândi şi prin alte ţesuturi ale corpului, formând noi tumori – metastaze –, proces metabolic cunoscut sub denumirea de metastazare, care devine fatală pentru bolnava ajunsă în această fază terminală. Factorii de risc a acestei boli sunt de natură polimorfă, ce ţin de vârstă, genetică, starea generală de sănătate şi nu în ultimă instanţă de dietă, mai predispuse fiind femeile cuprinse în intervalul de vârstă între 35-54 de ani, ceea ce necesită un control preventiv la un anumit interval de timp. Sub aspect simptomatologic această maladie este relativ uşor depistabilă, simptomele devenind transparente, constând în schimbări vizibile în zona în care s-a instalat boala (umflături, înroşiri, schimbări în mărime, formă sau înfăţişarea sânului ori culoarea acestuia), fiind uşor de evaluat de aproape orice femeie conştientă şi interesată de starea sa de sănătate, fără să recurgă la diagnosticarea acestor simptome decât atunci când boala a fost ignorată ori s-a instalat într-un mod insidios, situaţie care îngreunează detectarea, de către persoana în cauză, a simptomatologiei specifice acestei boli.

180

Cancerul de sân cunoaşte mai multe forme de manifestare şi faze evolutive. Dintre aceste forme, două sunt mai reprezentative: carcinomul ductal invaziv (infiltrativ) şi cancerul lobular invaziv (infiltrant), forme asupra căror simptomatologie nu vom insista în mod diferenţiat, menţionând doar faptul că predominantă este prima formă, cuprinzând o populaţie de aproximativ 80% din totalul femeilor îmbolnăvite de cancerul mamar.

În ceea ce priveşte fazele de evoluţie, acestea cunosc o plajă de timp relativ ridicată, culminând cu faza teminală, sfârşitul iminent al bolii, în cazul în care tratamentul a fost ineficient. Aceste faze sau stadii sunt:

- stadiul 0, când boala este localizată la nivelul sânului şi nu cuprinde nodulii limfatici (carcinoma in situ);

- stadiul I, când tumoarea canceroasă are diametru mai mic de 2,5 cm, şi nu s-a răspândit în alte zone sau ţesuturi ale corpului;

- stadiul II, se divide în: stadiul II A, când tumora are un diametru de 2,5 cm, iar nodulii

limfatici s-au răspândit în alte zone ale corpului (sub braţ); se schimbă în negru!

stadiul II B, când tumora atinge un diametru de 4-5 cm, cu sau fără extinderea sa la nivelul nodulilor limfatici;

- stadiul III, când tumora depăşeşte diametrul de 5 cm şi s-a răspândit la nodulii limfatici ai axilei (stadiului III A), iar când tumora, indiferent de mărimea acesteia s-a răspândit în regiuni îndepărtate de sân, cum ar fi plămânii, formă specifică stadiului III B, fază ce prevesteşte iminentul sfârşit al bolii şi a celei care suferă de această maladie.

Creşterea exponenţială a acestei maladii în raport cu factorii de risc ce predispun spre o asemenea recrudescenţă a bolii, impune măsuri profilactice riguroase din partea pacientelor suspicionate sub raport simptomatologic, iar tratarea cancerului să se realizeze în condiţii cât mai umane şi morale, eliminând pe cât posibil factorii stresanţi specifici distresului, care pot accelera şi agrava boala. De aceea, autoexaminarea şi examinare sânilor, în raport cu vârsta, în scopul depistării şi prevenirii pe cât posibil a acestei maladii, care în prezent face tot mai multe victime în lume, trebuie să devină o practică riguroasă din partea factorilor responsabili şi a fiecărei femei predispuse spre un asemenea risc major. O atenţie deosebită trebuie acordată femeii bolnave în faza post-operatorie, când în urma mastectomiei (îndepărtarea sânului), femeia trece printr-o stare psihică specifică, îmbinând satisfacţia cu regretul faţă de ceea ce a pierdut, fiind uşor de instalat la nivel psihic, a unui complex legat de imaginea de sine şi schema corporală, complex anihilat, în primul rând, de soţ, sau de ceilalţi membrii ai familiei şi apropiaţi, care trebuie să încurajeze femeia în asemenea stări psihice precare.

Cancerul de vezică urinară. Este acea formă a cancerului ce cunoaşte vizibile tendinţe de creştere în prezent, în SUA înregistrându-se în anul 2001

181

aproximativ 54.300 de noi cazuri diagnosticate, riscul fiind mai ridicat în rândul femeilor faţă de bărbaţi şi la persoanele de peste 60 de ani, procentul cuprins la acest segment de vârstă deţinând un procent de aproximativ 80% din totalul celor bolnavi de această maladie. Tot în această ţară la care am făcut referinţă se estimează un număr de 12.000 de persoane care mor de cancerul de vezică urinară. În ceea ce priveşte etiologia şi riscul acestei boli, pe lângă vârstă şi sex, un rol important este deţinut de fumat, fumătorii fiind expuşi unui risc de a avea un asemenea cancer de la 4 până la 7 ori mai mare decât cei care nu au fumat niciodată, datorită substanţelor chimice conţinute de fumul de ţigară, precum ar fi aminodifenilul şi metaboliţii săi, riscul reducându-se odată cu întreruperea fumatului. Simptomatologia acestui cancer este relativ uşor de diagnosticat, semnul care predispune spre diagnosticarea cancerului de vezică urinară fiind prezenţa sângelui în urină, diagnosticul fiind realizat prin intermediul biopsiei din tumora superficială de la nivelul vezicii urinare. De aceea şi tratamentul şi şansa vindecării depinde de stadiul de avansare a bolii, cei depistaţi mai repede având şanse mai mare de vindecare faţă de cei cu diagnosticul întârziat, cu o tumoră invazivă, care nu pot fi trataţi decât prin intervenţie chirurgicală, iradiere şi chimioterapie, luate separate sau în combinaţie. Situaţia critică apare când pacientul prezintă o tumoră extinsă, care invadează organele pelviene sau metastazează la nivelul nodulilor limfatici, când şansa supravieţuirii este limitată la cel mult cinci ani. Ca orice alt tip de cancer, şi această formă presupune un tratament medicamentos şi radiologic, susţinut de un tratament psihologic şi psihosociologic, fără ca bolnavul să simtă că este marginalizat sub raport social, chiar şi în unele faze ale vieţii bolnavului.

Din succinta analiză întreprinsă asupra etiologiei, simptomatologiei şi tratamentului acestor forme ale cancerului rezultă că, în ceea ce priveşte contextul relaţional instituit dintre medic şi pacientul bolnav de cancer, relaţiile şi, în mod deosebit, comunicarea, trebuie să devină preponderent informală şi empatică, medicul terapeut îndeplinind nu numai rolul de medic, ci şi de protector afectiv şi moral, ceea ce impune resurse afective deosebite, insuflându-i încredere şi speranţă bolnavului, coroborate cu o atitudine suportivă şi de susţinere a moralului până în faza terminală. În mod asuptiv (fără a putea fi demonstrat ştiinţific, ci doar religios), ne exprimăm o părere ce poate fi hazardantă, la prima vedre, şi anume că nu ne este indiferent de starea psihologică şi morală în care ne situăm în faţa morţii, şi mai ales cine ne este în preajmă în acele clipe ale trecerii. Aşa se poate explica greutatea cu care unii muribunzi îşi „dau sufletul” sau care nu pot muri până nu au lângă ei fiinţa dragă, de regulă copii, (după cum glăsuieşte şi un vers al lui G. Coşbuc), putând agoniza ore şi chiar zile în şir, sfârşind în cele din urmă neîmpăcat, neîmpăcare ce rămâne împietrită pe chipul decedatului. Relatare reprodusă după o experienţă concretă a noastră, când unul din părinţi (mama) a agonizat, dându-şi obştescul sfârşit în lipsa şi aşteptarea fiinţei dragi (a autorului cărţii) până în

182

ultimele clipe ale vieţii, plecând la cele veşnice neîmpăcată sufleteşte, neîmpăcare oglidită pe chipul său trist.

Dar să vedem care este modul de comportare a bolnavului canceros şi ce atitudini adoptă în faţa bolii, vieţii şi a morţii, fiind o boală incurabilă reacţiile atitudinale fiind şi ele diferenţiate în raport cu personalitatea bolnavului şi cu aceste atitudini faţă de viaţă şi moarte. Din această perspectivă a reactivităţii bolnavului canceros, se desprind mai multe faze ale desfăşurării cancerului:

- faza iniţială; - faza de mobilizare generală a tuturor energiilor fizice şi a funcţiilor

psihice; - faza terminală. În faza iniţială a bolii, mai bine zis când planează unele suspiciuni, dar încă

nu este convins, considerând că diagnosticul dat de medici este greşit, pe fondul instinctului de apărare, bolnavul caută să fugă de ea, şi mai ales de efectele traumatizante şi fatale ale bolii. De regulă, în acest stadiu nu apar manifestări ipohondrice, de suferinţă amplificată şi disimulată, uneori, ignorând boala, stările depresive fiind mai discrete iar tendinţele suicidare destul de rare. Pe acest fond al conflictelor interioare şi de incertitudine, individul devine mai puţin comunicativ, disimulând unele simptome reale ale bolii pentru a nu-i fi confirmate de binevoitorii săi prin asociere cu alte cazuri, tendinţa generală fiind de izolare şi autism – închidere în sine –, suspiciune faţă de cei din jur şi o scădere graduală a tonusului psihic, mai ales atunci când simptomele devin tot mai evidente, fiind de regulă concretizate în scădere bruscă în greutate, lipsa poftei de mâncare (anorexie), tulburări neuropsihice etc. Într-o asemenea situaţie plină de suspiciune, medicul sau oricare persoană cu care interacţionează pacientul suspect de cancer, trebuie să fie foarte atent cum comunică cu bolnavul, după unii fiind mai „eficientă” amânarea rezultatului în urma diagnozei întreprinse decât prezentarea imediată, ceea ce necesită unele practici medicale disimulative, nu de puţine ori uşor de deconspirat din partea bolnavului, simţind pericolul care devine tot mai ameninţător. Astfel, pacientul devine foarte vigilent, atenţia la mimica medicului şi cea a cadrelor medicale, comunicarea şi limbajul nonverbal şi al tăcerii, devenind mijloace ce permit deconspirarea adevărului ascuns pentru un timp faţă de bolnavul canceros care, fie urmează un tratament sever, concretizat, de regulă, printr-o intervenţie chirurgicală în vederea extirpării celulelor canceroase, fie un tratament paleativ, mai ales faţă de boala şi bolnavii incurabili, trecând în faza ce presupune conflicte interne şi voinţă puternică din partea pacientului bolnav.

În cea de-a doua fază, caracterizată prin mobilizarea generală a tuturor energiilor fizice şi a funcţiilor psihice, cu un tonus psihic scăzut, bolnavul poate adopta două atitudini extreme: să ignore boala şi moartea, ceea ce demonstrează un psihic robust cu predispoziţie spre victorie, particularitate psihică destul de rar întâlnită la bolnavii canceroşi, aceştia fiind caracterizaţi mai degrabă cu

183

tendinţe ipohondrice şi cu o voinţă scăzută, sau dimpotrivă, să cedeze psihic şi să grăbească sfârşitul.

Faza terminală a pacienţilor bolnavi de cancer, prin multiplele sale forme de manifestare, este şi ea diferenţiată de la un bolnav la altul, în raport cu durerea şi suferinţa indusă de această boală necruţătoare, şi care, de regulă, se sfârşeşte în căminul conjugal al bolnavului, doar în cazuri extreme pe patul de spital. Dacă cei mai puternici, robuşti neuropsihic, îşi conservă capacitatea de a spera în vindecare şi nu apar stările depresive şi de anxietate, unii chiar învingând boala, cei cu o structură neuropsihică mai labilă, cedează psihic şi nervos, adoptând manifestări asteneo-depresive, culminând, uneori, cu acte suicidare, mai ales atunci când conştientizează sfârşitul iminent, coroborat cu suferinţa indusă de boală. Ceea ce caracterizează această fază terminală a bolii, şi de care ar trebui să ştie cei din apropierea bolnavului terminal, sunt acele fenomene de intensitate psihotică, manifestate prin: delir, depresie, manifestări panaroide, iluzii, halucinaţii, hipobulie, modificări ale percepţiei timpului, care este mai condensată, sfârşitul apropiindu-se mai repede de bolnav. Din perspectiva comunicării şi interrelaţionării, se observă accentuarea acelei tendinţe de repliere în sine, pe fondul îngustării câmpului perceptiv şi aperceptiv, a scăderii intereselor, capacităţii intelectuale şi de comunicare, vorbirea devenind tot mai greoaie şi ilogică, pe fondul unui spirit critic redus, predominând negativismul, împotrivirea şi atitudinile nihiliste şi de indiferenţă, ceea ce în mod evident afectează climatul şi comunicarea bolnavului cu cei din apropierea sa. Aceste ultime manifestări ale bolnavului muribund lasă impresia că acesta este supărat pe cei care îi stau în preajmă, ceea ce le creează acestora unele complexe şi regrete pentru unele atitudini şi manifestări faţă de muribundul din faţa lor, care în fazele terminale şi, mai ales atunci când este neînsufleţit, devin o „entitate materială”, fiind cu totul şi cu totul altfel perceput decât atunci când era în viaţă. De unde concluzia că, ceea ce înseamnă mai mult pentru om, este sufletul, felul său de a fi şi trece prin viaţă, şi nu corpul, şi cu atât bogăţia materială, fără să lase vreo urmă încrustată în timp şi sufletul celor apropiaţi.

Revenind la manifestările psihocomportamentale specifice acestei faze terminale a bolii de cancer, specialiştii în domeniul psihologiei medicale delimitează o anumită simptomatologie caracterizată, din punct de vedre psihologic, printr-o aşa-numită cancerofobie, manifestată printr-o frică obsesivă - compulsivă în faţa durerii şi a morţii. O asemenea simptomatologie se diferenţiază în funcţie de mai multe criterii, apărând şi la cei mai robuşti psihic, mai ales la cei labile psihic. La instalarea acestei cancerofobii concură mai mulţi factori, cum ar fi: factorii de mediu, de regulă de factură psihosociologică, dar şi de miocroclimat, starea somatică şi de surescitare psihică şi nervoasă a bolii, şi nu în ultimă instanţă trăsăturile de personalitate ale bolnavului – dimensiunea sa atitudinal-caracterială. De oricâtă rezistenţă ar dispune bolnavul, în momentul în care s-a trecut de punctul critic, când intră în

184

metastază, bolnavul este învins, fiindu-i numărate zilele, orele şi în cele din urmă minutele şi secundele. Ieşirea din această lume se face de cele mai multe ori cu sentimentul împăcării cu sine, moartea părându-i-se muribundului un mijloc „salvator” faţă de suferinţă, ceea ce îl face pe bolnav ca în ultimele clipe ale vieţii, nici să nu-i mai fie frică de ea, apropiindu-şi-o ca pe un rău necesar de care nu poate trece nimeni, astfel că speranţa din această lume, este convertită în consolare, fiind transferată în lumea de dincolo, în care speră mai mult decât în cea în care a trăit mai bine sau mai rău.

Vom încheia analiza acestui fenomen, prin care am evidenţiat unele particularităţi psihologice şi psihosociologice ale bolnavilor canceroşi, în interacţiune cu cadrele medicale, în ultimă instanţă, cu rudele cele mai apropiate, cu unele recomandări de ordin relaţional şi psihosocio-afectiv, recomandări ce vizează atitudinea şi conduita profesională şi umană ale acestora, alături, desigur, de cea a bolnavilor pe care îi tratează şi/sau îngrijesc. Aşa cum se poate deduce din conduita şi simptomatologia bolii şi a bolnavului, aceste recomandări se diferenţiază de la o fază la alta a bolii, nota comună a acestor atitudini şi conduite, fiind atitudinea protectoare faţă de bolnav, atitudini dătătoare de speranţă şi nu de ameninţare, cum se mai întâmplă uneori din partea unor cadre medicale lipsite de un asemenea tact psihosociologic.

Asemenea abilităţi şi un asemenea tact, se impun încă din perioada diagnosticului, când potenţialul bolnav de cancer nu trebuie să „ştie totul”, fiindu-i suficiente analizele care le face, cum ar fi biopsia, care pentru oricare suspect, devine ameninţătoare (o spunem din proprie experienţă). Aceasta nu înseamnă că nu trebuie făcute asemenea analize, ceea ce trebuie evitat, este comentariul negativist, şi chiar omiterea pentru moment a rezultatelor, mai ales atunci când probabilitatea de îmbolnăvire este redusă. În acest mod este diminuat acel efect placebo, bolnavul dispunând de mai multe resurse psihice - moral - volitive, decât atunci când stă sub ameninţarea morţii necruţătoare. O asemenea recomandare este valabilă şi faţă de rudele bolnavului, care de cele mai multe ori agravează situaţia, în loc să o amelioreze, puţini fiind capabili să disimuleze durerea sufletească ce o resimt faţă de pierderea iminentă şi relativ apropiată a celor faţă de care se despart.

Pot apărea şi situaţii inverse, când bolnavul evită consultaţiile medicale şi analizele ce se impun, ca urmare a unor simptome incipiente, şi când insistenţa conduce la unele suspiciuni asupra acestor insistenţe. Şi în aceste situaţii, se impun calităţi relaţionale şi de convingere deosebite, în afara unor măsuri coercitive, care de asemenea, devin un semnal de alarmă şi totodată o ameninţare pentru bolnav. Ceea ce mai trebuie evitat, pe cât posibil, este repetarea fără vreun motiv întemeiat a analizelor, de unde responsabilitatea cadrelor medicale (medici, biologi, chimişti, biochimişti şi laboranţi) în ceea ce întreprind. De regulă, nu se ţine seama de acest aspect, o asemenea tendinţă

185

amplificându-se atunci când analizele se plătesc, un asemenea fenomen fiind tot mai evident.

La fel de importantă este starea psihică şi, mai ales pregătirea psihic a bolnavului atunci când îi comunicăm rezultatele investigaţiei, gravitatea cu care o facem, ceea ce înseamnă că trebuie să alegem momentul şi modalitatea cele mai potrivite, pentru a evita şocul emoţional, care pentru unii poate deveni fatal, sfârşind printr-o comoţie cerebrală sau printr-un atac de cord. Ca atare, o mare problemă creată pentru cei care trebuie să comunice bolnavului asemenea rezultate indezirabile, este cea legată de modul cum comunicăm, şi dacă comunicatorul este pregătit psihic şi moral să întreprindă acest lucru, asemenea transmiterii unei veşti mortuare. După unii este recomandată atitudinea rece, caracterizată prin sobrietate şi gravitate, fără o pregătire psihologică prealabilă. Adepţii acestei atitudini impersonale sunt, de regulă, medicii, mult mai imuni în faţa bolilor şi bolnavilor decât cei „laici”, moarte nefiind decât un fenomen banal cu care se confruntă zilnic. Mult mai personalizaţi în raport cu bolnavii sunt „paramedicii”, psihologii, preoţii şi alţii (nu neapărat reprezentanţi ai unor culte neoprotestante, mult mai receptivi şi prezenţi în spitale decât reprezentanţii cultelor tradiţionale), şi faţă de care bolnavul îşi exprimă speranţa, astfel că într-un asemenea moment crucial ar fi bine ca aceştia să fie în preajma celui „condamnat” la o mai lungă sau scurtă suferinţă, şi la moarte în ultima instanţă, chiar dacă preotul induce un asemenea sentiment, opus celui dătător de speranţă şi viaţă. Credem în necesitatea şi oportunitatea prezenţei acestora, întrucât pot mai mult decât cadrele medicale să diminueze şocul emoţional, prin pregătirea psihologică şi morală, pentru credincioşi preotul devine intermediarul dintre el şi lumea de dincolo, faţă de care devine tot mai apropiat, şi ca atare şi faţă de divinitate, ca ultimă speranţă cu care pleacă din această lume.

Ceea ce poate face mai mult medicul decât celelalte persoane invocate, este strategia prin care abordează boala, chiar şi în faza terminală, când în mod paradoxal, bolnavul devine mai optimist decât în fazele anterioare, dispunând de o asemenea capacitate de mobilizare a energiei, încât chiar crede într-un miracol salvator. Desigur, este vorba doar de prelungire a zilelor, şi nu de vreo vindecare miraculoasă, rolul său reducându-se doar la atenuarea durerilor şi a confirmării ipotezelor dătătoare de speranţă şi viaţă ale bolnavilor. Beneficiind de două asemenea situaţii cu bolnavi canceroşi, ne-am putut da seama că în aceste ultime faze, speranţa şi proiectele de „viitor” sunt foarte pragmatice, gândind şi sperând la fel de fel de acţiuni nefinalizate, de regulă, până în momentul îmbolnăvirii. În acele momente, bolnavul este transpus într-un alt plan ideatic şi existenţial, ceeea ce îl face mai puternic în faţa morţii, ceea ce nu este decât o ultimă iluzie în faţa imposibilului şi a implacabilului sfârşit.

3.2.4. Impactul psihologic şi psihosociolologic asupra bolnavului

186

supus intervenţiei chirurgicale

În analiza intercondiţionării acestor două variabile ar trebui să plecăm de la sfatul dat de Socrate, şi anume că „nu e voie să tratezi trupul fără a trata sufletul”, asociată cu binecunoscuta sintagmă ce aparţine altui gânditor al antichităţii, Juvenal, „Mens sana in corpore sano”, care la bolnavul supus intervenţiei chirurgicale, este evidenţiată o anumită vulnerabilitate fizică-corporală, care va induce un impact negativ şi în plan psihologic, implicând un asemenea tratament după cum ni-l recomandă marele filosof grec citat. Şi aceasta pentru că actul chirurgical afectează deopotrivă, atât corpul – soma –, cât şi psihicul bolnavului, neputând fi considerat un succes în afara diminuării suferinţei psihice, demers greu de realizat în condiţiile unei reuşite chirurgicale disociată de ameliorarea durerii şi a impactului psihologic indus. După N. P. Petrov, efectele psihice antinomice s-ar concretiza în principal prin:

- nelinişte sau calm; - încredere sau neîncredere; - răbdare sau nerăbdare; - recunoştinţă sau resentimente etc.Despre neliniştea indusă de posibila intervenţie chirurgicală, credem că nu

trebuie să insistăm prea mult, o asemenea stare fiind normală dacă nu trece un anumit prag al intoleranţei, când poate afecta negativ bolnavul, atât fizic cât şi psihic, bulversând individul din acest punct de vedere încă de la diagnosticul dat în urma investigaţiilor şi a internării sale într-un spital sau clinică de specialitate, internare care implică multiple probleme cu caracter psihologic şi psihosociologic şi care din acest punct de vedere nu induc întotdeauna un impact pozitiv pentru individul internat pentru intervenţia chirurgicală, fatală uneori.

Aşa cum ştim şi putem cu uşurinţă deduce, dacă nu am traversat în viaţă un asemenea eveniment nedorit şi neplăcut, spitalul, prin natura sa, este o sursă de stres, din mai multe motive de ordin medical, psihologic şi psihosociologic.

În primul rând, internarea induce un sentiment de teamă şi disperare uneori, fiind un semn că boala de care suferă pacientul internat se agravează, necesitând intervenţia chirurgicală, a bisturiului, după cum ne exprimăm în mod generic, sau „cuţitul”, ceea ce nu poate fi decât o sursă de stres şi îngrijorare pentru bolnav şi apropiaţii săi.

În al doilea rând, internarea devine un factor stresant prin schimbarea pentru un timp determinat a habitatului cunoscut cu un alt habitat provizoriu, ce impune un regim normative specific şi un climat psihosocial de cele mai multe ori ostil bolnavului internat, ce impune respectarea acestor reguli interne şi toleranţa din partea noului venit în raport cu unele aspecte legate de cultura organizaţională specifică acestui mediu spitalicesc. Reguli care în cele mai multe cazuri conduc spre lezarea intimităţii şi a depersonalizării bolnavului,

187

asemenea recrutului în mediul militar, fiind foarte resimţită presiunea instituţiei faţă de individ, predominând regulile prohibitive şi imperative, mai precis dominarea cadrelor medicale, şi nu cele cu un caracter permisiv şi democratic, spitalul rămânând prin excelenţă o instituţie autoritaristă cu un climat psihosocial tensionat, amplificat atât prin conţinutul activităţilor desfăşurate, cât mai ales prin intermediul comunicării şi relaţiilor interpersonale dintre cadrele medicale şi pacienţi.

În al treilea rând, se poate constitui într-un factor stresor, contextul psihosocial, care în loc să amelioreze boala, cel puţin din punct de vedere psihologic şi psihosociologic, mai mult o înrăutăţeşte, declanşând unele temeri şi nemulţumiri care se adaugă şi succed celor cu caracter medical. Un asemenea climat ostil impune o schimbare de atitudine din partea cadrelor medicale, substituind rigiditatea şi inflexibilitatea cu toleranţa, şi încruntarea cu zâmbetul dătător de speranţă, ceea ce nu presupune niciun cost financiar, ci cel mult, acceptare şi toleranţă, precum şi cedarea unor orgolii profesionale faţă de aceste fiinţe osândite prin boala care îi aduc într-o asemenea stare biologică şi psihologică indezirabilă.

În al patrulea rând, dar nu şi ultimul în ceea ce priveşte importanţa, factorul stresor determinant apare în perioada premergătoare şi post-operatorie. Într-un asemenea context apare neîncrederea în reuşita actului chirurgical, mai ales atunci când intervenţia este foarte complexă, cu o probabilitate scăzută şi foarte scăzută de reuşită. Nelinişte şi neîncredere manifestate şi în raport cu profesionalismul celor care realizează o asemenea intervenţie chirurgicală riscantă, mai ales când asemenea nereuşite sunt amplu mediatizate, sau când unele persoane publice recurg la specialiştii străini în rezolvarea bolii acuzate. Fapte care amplifică sentimentul neîncrederii în medicii şi medicina românească, şi în mod deosebit sentimentele frustrării în raport cu asemenea discriminări şi inechităţi sociale, inegalitatea extrapolată chiar şi în faţa morţii pentru cei care dispun de resursele financiare ce pot prelungi viaţa şi starea de sănătate.

Acestor atitudini se mai adaugă şi alte fenomene psihologice, cum ar fi labilitatea emoţională, scăderea reactivităţii la stimuli externi şi scăderea tonusului şi a intereselor de altă natură decât cele legate de sănătate, anxietatea pre-operatorie şi post-operatorie, tulburările de somn, toate acestea fiind regăsite atât în faza iniţială a bolii, cât şi în faza post-operatorie, corelându-se cu personalitatea bolnavului şi, mai ales cu atitudinea faţă de viaţă şi sănătate a bolnavilor canceroşi.

Vom prezenta în continuare asemenea atitudini posibile ale bolnavului faţă de actul chirurgical propriu-zis, atitudini care de regulă se răsfrâng şi asupra relaţiilor interpersonale dintre bolnav şi cadrele medicale implicate în actul chirurgical întreprins. Dintr-o asemenea perspectivă atitudinal-

188

comportamentală, Vinogradov descrie următoarele tipuri de atitudini ale bolnavului faţă de actul chirurgical, concretizate în:

- supraevaluarea riscului operator, concretizat în: depresie, anxietate, teama în faţa sfârşitului letal, ameninţarea complicaţiilor post-operatorii, atenţie exagerată acordată simptomelor somatice, aşteptare pasivă în faţa sfârşitului letal şi resemnarea bolnvului pus în faţa acestei dileme existenţiale de tip hamletian;

- neîncrederea în medici, devenită ca o principală prejudecată, pe fondul unei ample mediatizări a insucceselor intervenţiilor chirurgicale;

- ascunderea şi disimularea piho-comportamentală pentru a evita intervenţia chirurgicală.

Într-un asemenea context, medicul chirurg trebuie să menţină în permanenţă contactul cu bolnavul, începând cu faza iniţială, la internare, până la externare. Medicul şi cadrele medicale, în general, trebuie să-şi încurajeze pacienţii, să-i pregătească psihic şi moral, în aşa fel încât bolnavul să se urce încrezător pe masa de operaţii, şi nu neîncrezător, cu teama insurmontabilă în faţa unui risc asumat. Cel mai mult contează însă raportul interpersonal al bolnavului cu medicul stimulat financiar, stimulare devenită obligatorie în vederea menţinerii acestei încrederi devenite condiţionate din păcate în sistemul sănătăţii, „neatenţia” cuvenită diminuând aşteptările favorabile în raport cu actul chirurgical, nu de puţine ori devenind fatal pentru cei care nu dispun de aceste sume ce condiţionează o asemenea intervenţie chirurgicală obligatore şi pe care oricare bolnav o plăteşte prin taxa percepută de stat din salariul oricărui salariat. O asemenea atitudine protectivă din parte medicului chirurg şi a cadrelor medicale ce relaţionează cu bolnavii, trebuie să devină permanentă, lăsând impresia că bolnavul nu este abandonat, vizitele efectuate de medici (mari sau ocazionate) în faza post-operatorie, devenind o continuare a acestui raport interpersonal, demonstrând mai multă grijă faţă de bolnav, şi nu o modalitate intervenţionistă, pe un fond critic excesiv, care de cele mai multe ori induce teamă, mulţi medici adoptând un asemenea spirit dominator şi intolerant, incompatibil cu calităţile şi rigorile profesiei medicale. Ne referim la „atenţia” acordată de asistentele medicale asupra modului cum îşi aranjează bolnavul lucrurile pe noptieră, ca să nu mai vorbim de alimentele puse la adăpost în geam, ca un supliment caloric necesar, aspecte care prezintă uneori mai mult interes decât evoluţia bolii propriu-zise, substituind zâmbetul dătător de speranţă, cu asemenea atitudini compulsive şi de intoleranţă excesivă.

Desigur, manifestările psihologice şi psihosociologice se diferenţiază în funcţie de complexitatea intervenţiei chirurgicale, coroborată cu personalitatea care suportă o asemenea intervenţie. S-a constat că manifestările post-operatorii de intensitate psihotică sunt foarte rare, ele fiind mai frecvente în urma unor intervenţii chirurgicale mai sensibile, cum ar fi operaţia pe ochi, şi mai ales la persoanele mai vârstnice. O asemenea intensitate psihotică ridicată apare şi la

189

bolnavii operaţi pe cord, după 10-20 zile, însoţite cu unele fenomene delirante şi halucinatorii. Ceea ce mai trebuie reţinut, este că după ieşirea din spital urmează, de regulă, o stare de astenie şi simptome uşoare ale unui sindrom psihoorganic (sunt iritabili, plângăreţi şi revendicativi, cu tulburări de somn, scăderea apetitului) asociate cu unele fenomene depresive ireversibile uneori.

Acestea sunt aspecte de ordin psihologic, ce ţin de starea sufletească a bolnavului, care urmează să fie internat şi operat. Dimensiunea psihosocială apare în momentul internării în spital, clinica de specialitate, internat fiind acesta este nevoit să interacţioneze cu mai multe categorii sociale în salonul în care este cazat pe o perioadă determinată, identificâdu-se cu ceilalţi colegi de salon, ca grup relative eterogen sub raport profesional şi social, pe de o parte, iar pe de altă parte cu personalul medical, faţă de care devine dependent în mod aproape exclusiv, începând cu infirmierele care sunt mai „atente” cu bolnavii mai „atenţi” cu ele şi terminând cu medicul terapeut de salon, sau în cazuri excepţionale, cu şeful de secţie. În asemenea condiţii de dependenţă, în interesul salvării şi recuperării sale, bolnavul recurge la practici vechi încetăţenite, circumscrise culturii organizaţionale din mediul spitalicesc, recurgând la asemenea strategii care să-i confere un anumit confort psihic, coroborat cu o anumită securitate şi siguranţă în raport cu actul chirurgical la care este supus, devenind aproape obligatorie contribuţia stimulativă prin aşa-numitele „plăţi tăcute” din partea bolnavului faţă de anestezist şi medicul care îşi asumă responsabilitatea actului chirurgical, umilindu-se şi depersonalizându-se printr-o asemenea practică încetăţenită, denumită în limbajul cotidian mită, şi care se diferenţiază în raport cu gravitatea intervenţiei şi potenţialul financiar deţinut de cel care solicită intervenţia chirurgicală.

În cea ce priveşte climatul psihosocial din cadrul acestui spaţiu social comun ce configurează un anumit grup temporar, relaţiile interpersonale dintre aceşti colocatari sunt dintre cele mai diverse, de la toleranţă în raport cu manifestările cauzate de durerea şi suferinţa bolii, până la intoleranţă, manifestând un comportament bazat pe indiferenţă şi lipsă de cooperare şi comunicare. Aşa cum rezultă din experienţa celor care au împărtăşit asemenea momente, suferinţa poate şi solidariza, dar şi disocia, indivizii devenind mai autişti şi chiar mai egoişti şi resentimentali în raport cu ceilalţi bolnavi şi, mai ales faţă de cei sănătoşi, egoism accentuat de instinctul conservării şi cel al supravieţuirii. Asemenea resentimente şi atitudini sunt adoptate şi manifestate mai ales faţă de cadrele mediale care uneori se comportă în mod discriminator şi chiar inuman cu ei, cei săraci fiind discriminaţi faţă de cei care dispun de un status social mai ridicat (bani, putere, influenţă), frustrarea fiind cu mult mai evidentă în acest mediu decât în alte medii.

Relaţia interpersonală predominantă în acest mediu spitalicesc, este cea dintre medicul chirurg, pe care îl antamează bolnavul în funcţie de criteriul performanţei, coroborat cu alte criterii de factură mai personalizată şi

190

subiectivizată, şi care, de regulă, stimulează încrederea faţă de medicul chirurg şi intervenţia chirurgicală ce urmează să o întreprindă. Desigur, reuşita actului chirurgical întreprins menţine relaţia dintre cei doi actori implicaţi în ecuaţia evidenţiată, devenind ostilă şi conflictuală, atunci când apare nereuşita, şi când medicul chirurg a acceptat o asemenea plată tăcută, nu de puţine ori cu şanse reduse de reuşită. În asemenea situaţii indezirabile apar nemulţumirile rudelor, reclamaţiile şi deferirea celor bolnavi comisiilor de disciplină, sau în cazuri penale, organelor de resort, conflictul dintre bolnav sau rudele acestuia şi medicul chirurg responsabil devenind iminent. Asemenea conflicte, amplu mediatizate, apar mai frecvent între medici şi bolnavii şi/sau rudele aparţinători etnicilor romi, aceştia fiind mai revendicativi şi, totodată, mai intoleranţi faţă de aceste nereuşite, recurgând la practici „personalizate” în vederea rezolvării unor asemenea stări conflictuale.

Aspectele psihosociale sunt mult mai complexe, ele ţinând de climatul psihosocial din mediul spitalicesc pre-operator şi post-operator, şi mai ales de raporturile interpersonale dintre cadrele medicale şi pacienţii internaţi, raporturi ce scot în evidenţă atât competenţele profesionale, specifice şi necesare profesiilor medicale, a specializării de chirurg în cazul de faţă, cât şi a celor psiho- şi socioumane, ca rezultat al pregătirii teoretice prin disciplinele de profil şi experienţa profesională a fiecărui cadru medical, asemenea competenţe nefiind periferice şi marginalizate, cum le interpretează unele cadre medicale, ci complementare competenţelor de specialitate asupra cărora se acordă, după cum este firesc, mai multă importanţă, nu de puţine ori într-o manieră discriminatore faţă de cele cu caracter psihocomportamental, inducând efecte nefavorabile la nivelul pregătirii profesionale a viitorilor absolvenţi care se pregătesc pentru aceste profesii medicale.

3.3. Aspecte psihologice şi psihosociologice în cadrul bolilor psihice şi instituţiile aparţinătoare acestora

Bolile care macină populaţia de pe întregul mapamond în acest început de mileniu şi de secol sunt cu precădere bolile psihice, boli care induc profunde mutaţii în planul personalităţii bolnavilor şi a comportamentului acestora, în raport cu gravitatea bolii psihice a acestora. Dintre bolile care cunosc o vizibilă tendinţă de creştere în plan naţional şi internaţional în perioada contemporană sunt cele cu incidenţă psihologică şi psihiatrică, bolile psihice, ca maladii cronicizate care apar pe fondul interferenţei dintre complexul de factori negativi biologici, psihologici şi sociali, şi care devin obiect de studiu al unei ştiinţe de interferenţă – handicapologia –, şi care se subînţelege că vizează toate tipurile de handicap.

191

Desigur, registru acestor maladii este foarte complex, cuprinzând acele maladii mai puţin grave sub raport comportamental, până la cele mai grave boli care necesită un tratament instituţionalizat în instituţii specializate. Boli care însoţesc alte maladii somatice, care de regulă au un impact negativ în viaţa şi starea de sănătate şi îmbolnăvire a viitorilor pacienţi bolnavi psihici. Din registrul acestor maladii fac parte unele tulburări episodice ale personalităţii şi comportamentului, cum ar fi psihasteniile, urmate şi/sau acompaniate de depresii, instabilitatea emoţională şi controlul emoţional, isteria, frustrarea şi alte asemenea boli mai puţin ofensive, în raport cu psihopatiile ce cuprind un registru complex cu incidenţă nocivă în planul comportamentului şi gândirii bolnavilor psihici şi neuropsihici.

3.3.1. Maladii psihice – tablou simptomatologic

PsihasteniaO asemenea boală psihică sub raport etimologic derivă din grecescul

psyche - suflet şi asthenea – slăbiciune, fiind afecţiunea psihică funcţională cu tulburări predominante în cel de-al doilea sistem de semnalizare (raţiunea, gândire, limbaj), manifestată prin fenomene obsesive şi fobii, nehotărâre şi nesiguranţă.

A fost descrisă de J. Piaget, care a opus-o isteriei, incluzând stările de angoasă (anxietate – teama nejustificată), fobiile, obsesiile, neîncrederea, precum şi o serie de fenomene ce alcătuiesc fundamentul acestor simptome clinice majore, precum ar fi sentimentul de înstrăinare de lume, sentimentul de depersonalizare, inhibiţie ale activităţii mentale şi sexuale, cauzate în genere de oboseală şi depresiune, precum şi de unii factori de ordin psihic, dar şi de efectele post-traumatice induse de aceştia.

În vederea contracarării acestei maladii, ca mijloace psihoterapeutice pe fondul interacţiunii medic - pacient, se recomandă un climat psihic şi socio-afectiv (familial, în primul rând ) favorabil, fără stări tensionate şi frustrări, ceea ce în prezent este aproape imposibil de realizat, ceea ce avertizează asupra recrudescenţei în viitorul apropiat a acestei maladii psihice.

În ceea ce priveşte tabloul simptomatologic al acestei maladii, acesta se concretizează în: anxietate dilemă, derută, neîncredere, fobii, oboseli, sentimente de depersonalizare, inhibiţie ale activităţii mentale şi fiziologice, lipsa unui tonus psihic adecvat (hipotimie) etc.

DepresiaEste starea psihică care nu are întotdeauna o semnificaţie patologică,

caracterizându-se printr-o scădere mai mult sau mai puţin justificată a tonusului psihic, însoţită de o dispoziţie sufletească astenică, de tristeţe exagerată, de deprimare, oboseală şi anxietate. Este întâlnită în unele boli psihice, în special

192

în psihoza maniaco-depresivă. Mai frecvent sunt întâlnite formele uşoare de depresiune, apărute ca o reacţie firească la situaţiile dificile şi stresante ale vieţii (moartea unei fiinţe dragi, divorţul, certuri, insuccese ), sau în urma unor activităţii istovitoare, a unui regim alimentar sever.

Nota caracteristică a depresiilor o constituie scăderea tonusului psihic, deosebindu-se de tristeţe, care se referă mai ales la o stare afectivă normală ca sindrom al depresiei, care la rândul ei este compusă în mod clasic dintr-un trepied simptomatic care se referă la modificarea dispoziţiei, a gândirii şi a funcţiilor psihomotorii - psihomotricităţii.

În întreaga sa psihopatologie, sindromul depresiv poate să apară diferit ca intensitate, formă de prezentare şi mod de instalare, ca aspect de bază a formelor de reacţie umană la diferite noxe (organice, toxice, endogene, psihogene).

Sub raport simptomatologic se întâlnesc mai mute forme depresive: - depresia mascată, latentă sau ocultă (în cele mai multe situaţii);- depresia accentuată, tristeţea exagerată, predispoziţiile melancolice;- anxietatea-neliniştea interioară, teama nejustificată, exagerată.Al doilea element constitutiv al depresiei este inhibiţia gândirii, tradusă

prin sărăcia imaginaţiei, încetinirea proceselor ideative, limitarea asociaţiilor, apariţia ideilor prevalente, obsesiile, pesimism si chiar idei de suicid.

Depresivul trăieşte subiectiv dificultatea de gândire trecând printr-o stare de oboseală psihică, o încetineală a activităţilor psihice (inhibiţia voinţei, neputinţa de a se hotărî, de a lua o decizie, ambitendinţa, dilema). Inhibiţia psihomotorie poate merge până la stupoare (stare de tulburare accentuată a conştiinţei în care activitatea psihomotorie pare suspendată – nu se mai răspunde la întrebări, subiectul nu mai reacţionează la excitaţii decât atunci când acestea sunt foarte puternice, conduita acestuia fiind ruptă de legăturile cu mediul). În general, depresivul are mişcări lente, fără vlagă, vioiciune, o ţinută caracteristică (aplecat înainte, ca un bătrân), o voce şoptită monotonă. Bolnavul are conştiinţa dureroasă şi penibilă a acestei inhibiţii (obsedându-l), uneori, însă, apare o stare de nelinişte motorie (depresie anxioasă agitată). Se mai manifestă şi prin idei delirante, holotimie (afectivitate elementară de bază) şi prin simptome somatice (dureri organice). Ideile delirante sunt însoţite şi condiţionate de dispoziţia tristeţii, concretizate în idei de autoacuzare, culpabilitate, autopuniţie (tulburare gravă a instinctului de conservare pe baza căruia bolnavul îşi aplică singur o pedeapsă pentru o greşeală reală sau imaginară şi pentru care consideră că societatea din indulgenţă nu la admonestat), prin idei ipohondriace (stare psihică patologică bazată pe forma de convingere a bolnavului că suferă de o boală gravă incurabilă, de unde grija deosebită pentru propria-i sănătate).

Simptomele somatice au o gamă extrem de variată, de la tulburări generale, până la tulburări cardiace, respiratorii, digestive, sexuale şi urogenitale,

193

culminând prin frigiditate sau impotenţă. Printre asemenea tulburări mai frecvente sunt: cefaleele durerile articulare musculare, vertebrale, abdominale, inapetenţa; scăderea în greutate, piele uscată, flască; brahi- sau tahicardia (încetineala sau acceleraţia bătăilor inimii); palpitaţiile; tulburările respiratorii; uscăciunea gurii; senzaţia de saţietate (satisfacerea unei nevoi, a unei dorinţe peste limita necesarului); constipaţia etc.

Tablouri depresive pot să apară în cadrul unor stări apatice post infecţioase, în convalescenţa unor stări infecţioase (gripă, pneumonie, hepatită), asociate cu anxietate (în boli cardiace cronice, crize astmatice, afecţiuni renale grave), în legătură cu perturbaţii endocrine şi de altă natură.

Etiologia depresivă este polimorfă, pe fond şi cu determinări endogene, conflicte şi traume psihice şi neuropsihice, în anumite particularităţi ale personalităţii premorbide, în stresul psihic, în frustrările şi refulările individuale şi chiar colective.

Instabilitatea emoţionalăEste un termen folosit în special în psihopatologie pentru a denumi un

sindrom complex caracterizat prin, tulburări ce îmbracă un dublu aspect: motor şi psihic. Noi ne vom ocupa cu precădere de instabilitatea psihică.

Tabloul simptomatologic al acestei maladii îmbracă o varietate de forme: încetineală în muncă, neîndemânare, incapacitatea de a-şi coordona mişcările în vederea unui scop precis (face mişcări de prisos, incomplete şi fără precizie). Din perspectivă psihică, deficienţa majoră a acestei tulburări psihice – afective – constă în incapacitatea de a-şi concentra atenţia, de a fi atent, de a se concentra într-o activitate, ca atare fiind neatent, distrat, fără răbdare în a termina o activitate începută, trecând cu uşurinţă de la o ocupaţie la alta. În plan afectiv se constată aceeaşi labilitate (dispoziţia se schimbă cu uşurinţă), subiectul devenind irascibil, uneori impulsiv, fiind de neînţeles şi într-o continuă agitare-precipitare. Această afecţiune este mai mult resimţită în rândul şcolarilor, rezultatele la învăţătură fiind puternic afectate de această stare, disconfort psihic: temele sunt făcute de mântuială, lecţiile nu sunt ştiute, este încălcată disciplina, cei marcaţi de instabilitatea emoţională devenind o „problemă” în clasă, creând probleme de ordin relaţional. Desigur, nota dominantă a acestei maladii psihice uşoare o constituie lipsa capacităţii de concentrare a atenţiei.

Pe lângă această simptomatologie comună din punct de vedere afectiv, se mai desprinde instabilitatea emoţională, afectivă, care după Gayrol s-ar traduce prin variaţii ale sentimentelor, impulsivitate, reacţii labile afective (trecerea variată de la o stare de bună dispoziţie la una rea), hiperexcitabilitatea emotivă-reactivitatea emoţională exagerată (paloare, roşeaţă a feţei, tremurături, palpitări, inhibiţii psihice), hipotimie- diminuarea tonusului afectiv, hipertimie- exaltare afectivă (euforie, sau depresie profundă). Întâlnim două tipuri de

194

hipertimie: maniacală, concretizată în stări euforice exagerate şi nejustificate, jovialitate, expansivitate, şi hipertimie dureroasă, cu depresii şi anxietate.

Şi această maladie psihică se caracterizează printr-o etiologie complexă şi polimorfă: condiţii socioafective nefavorabile (neînţelegeri între părinţi, familii destructurate sau cu început de destructurare), deficit intelectual – debilitate mintală – sau alte tipuri ale oligrofreniei, deficit dublat de tulburări afective şi caracteriale. Spre exemplu, debilii dizarmonici cu deficit intelectual sunt caracterizaţi prin imposibilitatea de a se concentra, de a se fixa asupra unui lucru, distractivitatea atenţiei şi chiar imposibilitatea de a sta pe loc (nu are stare, nu-şi găseşte locul). Aceste stări determină schimbarea frecventă a meseriei şi, mai ales, a locului de muncă, a domiciliului, fugă şi vagabondaj, mitomanie (boala minciunii-predispoziţia spre minciună). Toate aceste manifestări au profunde implicaţii individuale şi sociale, îngreunând procesul de integrare şi stabilitate socio-afectivă şi compensaţia psihică sunt câteva măsuri psiho şi socio-terapeutice în vederea contracarării acestei acţiuni psihomotorii.

Controlul emoţional Este acea variabilă psihologică prin care este desemnată capacitatea

individului de a-şi stăpâni şi controla emoţiile negative şi/sau pozitive. În cadrul testului de evaluare a personalităţii, principalii itemi evaluativi ai controlului emoţional sunt: trecerea cu uşurinţă de la supărare la bucurie; teama subiectului de a se face de râs în faţa altor indivizi; frământarea faţă de unele îndoieli; neliniştea în faţa unei schimbări neaşteptate sau a unei situaţii noi; gradul de emotivitate în timpul desfăşurării unei activităţi în prezenţa altor persoane; gradul de emotivitate în faţa superiorilor; gradul de emotivitate în faţa unei comisii; emotivitatea în raport cu o persoană de sex opus pe care nu o cunoaşte; gradul de emotivitate faţă de o anumită scenă emoţionantă.

Isteria Este o formă de nevroză, caracterizată prin hiperexpresivitate somatică, a

imaginilor şi a afectelor inconştiente. Are manifestări polimore, psihice şi somatice, care apare sub influenţa unor factori externi, dar întotdeauna pe fondul unor particularităţi de structură a personalităţii. Prima descriere este atribuită lui Hipocrate, fiind conturată în limitele nosografiei moderne abia la sfârşitul secolului al XX-lea de către Chanot, care o consideră ca pe o boală somatică care ar aparţine neurologiei, realizând o descriere amănunţită a crizei majore isteric.

Desigur, asemenea altor boli, şi asupra acestei maladii psihice există mai multe puncte de vedere, neexistând nici pe departe un consens unanim acceptat asupra naturii acestei maladii psihice. Spre exemplu, după Babinski isteria este

195

o boală lipsită de un substrat neuronal sau organic, indusă prin sugestie şi susceptibilă de a dispare prin persuasiune (contra sugestiei).

Sub raport etiopatologic, cauzele şi substratul isteriei nu sunt suficient de bine cunoscute: sunt incriminaţi atât factori biologici, ereditari, constituţionali, neurofiziologici, şi psihogeni. P. Jeanet crede că boala este o consecinţă a reducerii câmpului conştiinţei şi a concentrării acesteia asupra ideii sugerate, care devine astfel o idee fixă, fiind sub acest aspect o varietate a psihasteniei, cu deosebirea că în astenie restrângerea câmpului conştiinţei este centrată pe funcţiile psihice elementare şi pe manifestările somatice.

Psihanaliza consideră că isteria are drept cauză conflictele refulate, care se manifestă în diferite simptome. Se inserează pe un fond afectiv şi voliţional defectuos, bolnavul prezentând o permeabilitate afectivă, o imposibilitate de conservare a stării afective anterioare într-o situaţie afectivă deosebită. Psihanaliza distinge din această perspectivă mai multe forme ale isteriei:

a) isteria de conversie, unde conflictul psihic se exprimă în simptome somatice (paralizii, anestezii, nod în gât etc.);

b) isterie de angoasă, care desemnează o nevroză al cărei simptom centrat este fobia – teama;

c) isteria de apărare, ce este caracterizată prin tendinţa subiectului de a se apăra contra reprezentărilor ce i-ar produce stări afective negative;

d) isteria de apărare, care este caracterizată prin aceea că starea patologică este produsă de faptul că în condiţii nefavorabile stările afective negative n-au putut suferi o eliberare bruscă a unor tensiuni emoţionale care fuseseră blocate în inconştient şi care duc la unele exteriorizări emoţionale generate de reactivitatea unor amintiri neplăcute;

e) isteria hipnoidă sau isteria, ce caracterizează o stare patologică care îşi are originea în stările hipnoide (acele stări de conştiinţă cu dimensiunea însemnată a perioadei de veghe, când răspunsurile la factorii excitanţi sunt imprecise, lente, disproporţionate;

f) isteria traumatică, la care simptomele sunt de natură somatică (mai ales paraliziile) şi, care apar după o perioadă de latenţă, fiind consecutive unui traumatism fizic, fără a exista însă o legătură mecanică între acestea şi simptomele apărute.

Manifestările clinice sunt variate, de la simple acuze nevrotice, până la tulburări psihotice. Polimorfismul simptomatologic impune descrierea clinică pe categorii de manifestări, în funcţie de apariţia, durata, caracterul afecţiunii. Distingem din acest punct de vedere:

- tulburări paroxistice;- tulburări funcţionale;- accidente psihotice.

196

Tulburările paroxistice sunt cele mai frecvente şi cele mai caracteristice. Apariţia lor, de obicei bruscă, este aproape întotdeauna declanşată de o psihotraumă sau un conflict. Din cadrul tulburărilor paroxistice fac parte:

a) Marea criză isterică, asemănătoare (dar nu este identică) cu criza epileptică. Declanşarea este bruscă, precedată sau nu de o aură isterică. Când există o asemenea simptomatologie, aceasta s-ar concretiza în palpitaţii, tremurături, senzaţie de sufocare şi tulburări de vedere. Sub raport comportamental se caracterizează şi manifestă prin trântiri repetate la pământ, prezentând o stare de agitaţie psihomotorie, obnubilarea conştiinţei (tulburare de conştiinţă ce afectează claritatea şi volumul ei), respiraţie neregulată, cu perioade destul de lungi, crize de râs sau plâns.

Această formă de manifestare a bolii mai este numită şi asociată de unii specialişti cu epilepsia, ceea ce este greşit, epilepsia manifestând un alt tablou clinic şi simptomatologic, impunând un diagnostic diferenţial faşă de isterie, diferenţiere nu totdeauna uşor de făcut. Pentru isterie, factorii etiologici sunt de natura psihogenă, putând să apară după o psihotraumă sau o situaţie generatoare de conflicte şi nemulţumiri, lipsind strigătul iniţial şi pierderea cunoştinţei, specifice bolnavilor epileptici. De asemenea, spre deosebire de epileptic, bolnavul isteric nu se loveşte în cădere decât cu totul accidental, nu-şi muşcă limba şi nici nu are pierderi involuntare de urină – incontinenţă –, semne specifice crizei epileptice. Totodată, obnubilarea conştiinţei şi amnezia din criza isterică nu este niciodată totală, durata fiind mult mai îndelungată decât criza epileptică. Diferă şi sub raport etiologic: la criza isterică are un rol deosebit de important factorul psihosocial, se declanşează de obicei în prezenţa unui public spectator, durata crizei fiind cu atât mai lungă cu cât bolnavului i se acordă mai multă atenţie, pe când criza epileptică apare indiferent de împrejurări, chiar în locuri primejdioase pentru bolnav, şi nu în prezenţa anturajului;

b) Criza isterică minoră, nu are caracterul dramatic al marii crize, bolnavul nu mai cade jos sau dacă o face, aceasta are un aspect teatral, demonstrativ. Ea este declanşată psihogen, principalele manifestări constând în: paloare a feţei, senzaţie de sufocare şi nod în gât (globus istericus), tremurături, palpitaţii, transpiraţii reci, înţepături în mâini şi picioare, parestezii (sensibilitate anormală) percepţie inadecvată a unui stimul în absenţa sa în mod halucinatoriu (arsuri în afara unei surse generatoare de foc), spasme şi contractări localizate la musculatura feţei sau a diferitelor segmente corporale. Această formă este regăsită cu pregnanţă în cadrul grupărilor religioase neoprotestante, a penticostalilor dizidenţi, numiţi şi tremurici.

Tulburările funcţionale constau în tulburările psihosenzoriale, neurovegetative şi viscerale - halucinanţi (percepţii false, fără obiect, convingeri delirante). Ele apar fie brusc, în legătură cu un moment psihogen, fie se constituie lent, regresiv, insiduos, în cadrul unui tablou nevrotic, mai mult sau mai puţin structural. Cele mai caracteristice forme sunt:

197

a) paraliziile funcţionale, constând în imposibilitatea executării unor mişcări voluntare cu anumiţi muşchi sau grupe de muşchi, în absenţa unor semne de suferinţă neurologică. Dintre acestea foarte caracteristice sunt astazia (tulburare psihomotorie ce constă în imposibilitatea bolnavului de a-şi menţine fără un sprijin oarecare staţiunea bipedă şi de a merge.

b) mutismul sau afazia isterică apare ca urmare a unor spasme sau paralizii funcţionale ale musculaturii organelor fonatoare: bolnavul este în imposibilitatea de a scoate sunete articulate sau de a vorbi cu voce tare. Afazia este acel sindrom neuropsihic care constă în tulburarea sau pierderea funcţiilor psihice ale limbajului- înţelegerea semnelor orale sau grafice, iar mutismul constă în pierderea vorbirii sau refuzul de a vorbi deşi facultăţile vorbirii şi gândirii sunt nealterate. Apare foarte frecvent în isterie, şi cum vom vedea şi în schizofrenie, putând persista zile, săptămâni sau chiar mai mult.

c) anesteziile a căror caracteristică principală constă în nerespectarea zonelor de inervaţie anatomică a teritoriului respectiv. Ele pot fi: tactile; dolorice sau combinaţii ale acestora.

d) tulburările senzoriale, dintre care cele mai frecvente: cecitatea psihică (pierderea reprezentărilor psihice, fapt care duce la recunoaşterea vizuală a obiectului respectiv), surditatea sau pseudosurditatea, care apare după un stres emoţional puternic.

e) tulburările neurovegetative şi viscerale pot îmbrăca forma unor erupţii cutanate curioase, exeme inexplicabile, vărsături, spasme, retenţie urinară, anorexie mintală (refuzul de a gândi, de a evalua). La această ultimă formă, de obicei bolnavul devine capricios, încăpăţânat, se închide în sine, nu răspunde la întrebările îngrijorate ale părinţiilor şi se izolează într-o tăcere ostentativă şi inexplicabilă.

Deci accidentele psihotice – manifestările isterice paroxisterice – pot îmbrăca forma unor tulburări psihotice de tip confuzional, stupuros, oniric, adică sub forma unor stări crepusculare şi secundare pe care Gausel le numeşte stări halucinatorii sau paranoide.

Printre acestea, mai relevante le considerăm pe următoarele:1. stupoarea isterică, considerată ca fiind o stare de inhibiţie psihomotorie

accentuată, care poate fi consecinţa unei crize paroxistice, sau se poate manifesta ca atare după un moment psihotraumatizant. Bolnavul este inert, complet indiferent la cele ce se petrec în jurul lui, creând impresia că este inconştient sau că doarme. El nu este însă total inconştient, reconstituind ulterior, fragmentar, cele întâmplate. Această stare poate avea o durată relativ lungă, ridicând probleme de diagnostic diferenţial cu afecţiuni somatice;

2. stările crepusculare şi secundare, care se datorează îngustării câmpului conştiinţei şi pot avea intensitatea diferită, ele urmează de obicei crizele prelungite. Comportamentul bolnavului, uneori normal, se bazează pe deprinderi automatizate şi stereotipe, în care se poate recunoaşte adesea trăirea

198

unor scene imaginare. În cadrul stărilor secundare este specifică personalitatea alternantă a istericului, acesta trăind două sau mai multe identităţi: cea reală din starea de veghe, alta sau altele, imaginare, corespunzătoare stării de îngustare a câmpului conştiinţei;

3. sindromul Gause apare tot în legătură cu manifestările paroxistice şi poate fi interpretat în contextul îngustării câmpului conştiinţei;

4. amneziile sistematice vizează doar un aspect al existentului bolnavului, mai mult pe fond traumatizant;

5. stări halucinatorii, delirante isterice, care apar pe fondul unor modificări onirice ale conştiinţei. Bolnavul prezintă iluzii şi halucinaţii cu conţinut mistic, erotic sau altă natură în faţa cărora apare o atitudine extatică , de apărare sau de atac. În unele cazuri aceste trăiri onirice (uneori pretins revelatorii) pot fi însoţite de puternice stări de anxietate, în mod deosebit asupra sfârşitului lumii.

În ceea ce priveşte fondul personalităţii istericului, în realizarea tabloului clinic al isteriei şi istericului, un rol important îl joacă particularităţile de structură premorbide, ceea ce explică de ce în condiţii psihotraumatizante relativ puţin intense, manifestările clinice sunt atât de diferite de la un bolnav la altul. Trăsăturile ce ar particulariza acest tip de personalitate premorbidă: egocentrismul, dependenţa afectivă, histrionismul şi frigiditatea. Vom analiza câteva dintre acestea.

Egocentrismul este acea caracteristică specifică gândirii copilului sau a personalităţii premorbide, ce constă în nediferenţierea conştiinţei de sine de conştiinţa lucrurilor sau, altfel spus, în absenţa conştientizării diferenţei dintre acţiunile asupra obiectelor, aparţinând subiectului şi obiectelor asupra cărora acţionează subiectul, aparţinând lumii exterioare lui. În absenţa acestei diferenţe, subiectul îşi centrează întreaga cunoaştere asupra activităţii proprii, rezultând de aici o serie de deformări ale realităţii, cum ar fi: irealismul, artificialismul şi precauzalitatea.

Labilitatea afectivă sau emoţională este acea tulburare de afectivitate ce constă în trecerea rapidă de la o stare de bună dispoziţie la una rea (râs şi plâns).

Histrionismul este înclinaţia spre teatralism, desemnând unul din aspectele considerate esenţiale în personalitatea istericului. Istericul îşi desfăşoară existenţa într-un teatru, scenariu creat de el. Egoist şi vanitos, istericul simte nevoia să apară în ochii lui şi ai altora mai mult de cât este în realitate, folosind în acest scop mijloace, printre care exhibiţionismul şi extravaganţa (tendinţa de a se expune în public frapant şi indecent, de a se etala nefiresc, recurgând uneori la cabotinaj pentru a atrage atenţia cu orice preţ), minciuna, calomnia, linguşirea şi dorinţa de parvenire.

Componenta narcisică a personalităţii, manifestă prin supraevaluarea calităţilor şi autoadmiraţiei precum şi nevoia pe care o simte de a fi mereu în centrul atenţiei, face din isteric un dependent social, existenţa anturajului fiind

199

pentru el un lucru esenţial. Sugestibilitatea (uşurinţa cu care este influenţat) conferă istericului un grad de psihoplasticitate şi o lipsă de identitate personală autentică, fapt ce-i permite o acomodare relativ uşoară în diferite situaţii. Aceste particularităţi predispun spre o selecţie negativă în rândul majorităţii liderilor politici, de la nivelele cele mai joase , până la vârful piramidei ierarhice. Este greu de găsit şi un asemenea lider fără asemenea afecţiuni psihice (uneori de factură patologică) , în speţă a egocentrismului sau chiar a histrionismului. Evoluţia isteriei este periodică, etapizată, în episoade care apar în legătură cu factorii psihitraumatizanţi: decepţii, eşecuri, dificultăţi, stări conflictuale, factori care în măsura eliminări le pot conduce la o echilibrare psihică, o diminuare a afecţiunilor isterice. La acest tablou simptomatic concură şi factori psihogeni, pe fond ereditar-constituţional, factori ce ţin de personalitatea bolnavului.

Frustrarea Frustrarea este o noţiune psihică ce semnifică o suferinţă determinată de

lipsa unei satisfacţii vitale, a unei decepţii a unor eşecuri, neîntâmpinarea unor aşteptări şi speranţe, ori ca efect al nesatisfacerii unor trebuinţe. Se constituie ca parte componentă în cadrul conflictelor intrapsihice şi o dominantă psihologică în structura personalităţii, cu funcţii atât pozitive cât, mai ales, negative. Stările de frustrare sunt trăite de subiect şi percepute ca insatisfacţii şi neplăcere, reacţiile sale comportamentale putând deveni agresive. Ele pot fi orientate asupra obiectului dorit (scopul, trebuinţa, necesitatea, problema), pentru a cărei obţinere subiectul trebuie să aibă o intensă motivaţie, sau asupra obstacolului, în vederea obţinerii obiectului-scopului. În relaţiile interpersonale fie ele de natură interactivă, intercognitivă sau interafectivă, fie cele dintre indivizi şi colectivitate, stările de frustrare provoacă tensiuni, conflicte, sentimente de nemulţumire, uneori generalizate.

Vom prezenta în continuare câteva orientări teoretice asupra fenomenului de frustraţie. P.P. Neveanu defineşte frustraţia ca acel fenomen complex de dezechilibru afectiv ce apare la nivelul personalităţii în chip tranzitoriu sau relativ stabil, ca urmare a nerealizării unei dorinţe, a obstrucţionării satisfacerii unor trebuinţe, a deprivării subiectului de ceva ce-i aparţinea anterior, în ordinea materială, sau în plan proiectiv şi afectiv. Termenul a fost utilizat de psihanalistul Freud ca denumire a stărilor de privaţiune pe care le resimte subiectul în condiţiile nerealizării libidourilor sale (nevoilor şi plăcerilor sexuale şi afective). Evident, analiza şi delimitarea făcută este limitativă, fenomenul având o sferă mult mai extinsă.

Frustraţia dispune de trei elemente structurale, cum ar fi:1. cauza sau situaţia frustrantă, în care apar obstacole şi relaţii private,

printr-o anumită corelare a condiţiilor interne cu cele externe, o situaţie, împrejurare de viaţă, ce generează insatisfacţii;

200

2. starea psihică de frustrare, constând din trăiri conflictuale, suferinţe, cauzate de privaţiune, anxietate etc.;

3. reacţiile comportamentale şi în genere efectele frustrării, printre acestea fiind citate: agresivitatea şi violenţa în reacţiile şi conduitele subiectului frustrat. Nu sunt omise nici complexele de inferioritate sau de superioritate.

Din perspectivă etiologică, a cauzelor ce le determină, frustraţiile sunt de mai multe tipuri:

- de natură materială;- de natură comunicaţională;- de natură afectivă;- de natură spirituală.De cele mai multe ori, frustraţia nu se leagă de trebuinţele bazale (de la

baza piramidei trebuinţelor), ci de trebuinţele de performanţă, de identificare socială, de realizare profesională. Fenomenul propriu-zis de frustrare se naşte numai în cadrul unui raport social, în condiţiile prezenţei unui conflict motivaţional uman, implicând cu necesitate actul evaluării şi interpretării prin care persoana frustrată atribuie conduitei persoanei frustrante acel sens specific fenomenului de frustrare (reaua intenţie, acţiunea în sensul privării – păgubirii de un drept, de un bun individual), de aici şi sentimentul de nemulţumire şi chiar de revoltă pe care-l trăieşte persoana frustrată.

O situaţie frustrantă generează un anumit mod de organizare a comportamentului, şi implică un anumit gen de rezultate. Se face, în general, distincţia între o situaţie frustrantă şi un organism frustrat, deoarece organismul, plasat în situaţia frustrantă, poate să nu simtă frustraţia, ori s-o simtă într-un mod şi într-un grad diferit comparativ cu un alt organism. Două organisme plasate într-o situaţie frustrantă standard, chiar dacă încearcă aceeaşi cantitate de frustraţie (lucru demonstrabil prin măsurarea indicilor fiziologici ai stării de frustraţie ca: pulsul, presiunea sanguină, ritmul respirator), pot reacţiona diferit. Nu există deci o corelaţie semnificativă între situaţia frustrantă şi starea de frustraţie.

Termenul de frustraţie, precizează V. Pavelcu, implică un raport social şi conştient între ceea ce ni se cuvine şi ceea ce datorăm noi, între drept şi obligaţie. Putem vorbi de frustraţie numai în cazul când ne simţim deposedaţi de un drept. Această deposedare creează o reacţie firească în sensul de restabilire a dreptului respectiv cu ajutorul acţiunii de revendicare de luptă, care nu înseamnă, în mod negreşit, agresiune. Privit în felul acesta, fenomenul de frustraţie se ridică pe un plan specific uman şi social, cu înţeles de contradicţie între a dori şi a trebui, între trebuinţă şi normă. Astfel problema frustraţiei se plasează în problematica educaţiei şi a formării personalităţii.

Fenomenele de frustraţie şi conflict se află într-un raport de intercondiţionare dialectică, fiecare dintre ele putând fi consecinţa celuilalt. Exemplu: un băiat îi cere unei fete o întâlnire, iar aceasta îi întoarce spatele.

201

Trebuie el să repete cererea, ori să renunţe? Ceea ce la început era frustraţie se dezvoltă în conflict. Reversul: un student întreţine alternative conflictuale dacă este mai bine să studieze pentru examenele pe care le va da , ori să meargă şi să-şi petreacă timpul în alt mod decât cel normal impus. Dacă studiază, dorinţa de a merge la cinema e frustrată; dacă merge la cinema, de asemenea şi cealaltă dorinţă şi obligativitate, în acelaşi mod, devine frustrantă.

Desigur, subiectul frustrat adoptă reacţii, atitudini şi comportamente diferite. S. Rosenzweig clasifică aceste stări – reacţii – în următoarele moduri:

Tipul extrapunitiv, care reacţionează la frustrare acuzând un obiect, o persoană exterioară faţă de frustraţia trăită. Formele de manifestare ale extrapunitivului diferă în funcţie de particularităţile individului, putând fi: acuzarea altuia, agresivitate, revendicare. Vom grupa reacţiile la conflict, în mod deosebit la situaţia de frustrare în funcţie de prevalarea tendinţei active de a domina situaţia, în vederea atacării şi înfrângerii acesteia, în funcţie de tendinţa individului frustrat de a se refugia, de a se retrage din faţa realităţii (exprimându-se în conduite depresive, inerţie afectivă, labilitate voliţională), în funcţie de tendinţa de a se readapta pe un plan constructiv (modificarea situaţiei, încercarea unui succes de altă natură).

Tipul intrapunitiv, care se acuză pe sine însuşi de insatisfacţiile suferite, făcându-şi reproşuri care ajung la autopedepsire.

Tipul inpunitiv, care nu acuză pe alţii şi nici nu se acuză pe sine când este frustrat.

Gradul de frustrare, diferenţiat de la un individ la altul, se măsoară în funcţie de reacţiile defensive, de retragere din faţa situaţiei, de evaziune sau demisie, în esenţă de eşecul suportat în faţa unor obstacole. Toate acestea presupun un anumit coeficient al toleranţei la frustraţie, toleranţă definită de S. Rosenzweig ca aptitudine a unui individ de a suporta o frustraţie fără a recurge la alte moduri de răspunsuri neadecvate. În sfera afectivă, toleranţa la frustrare implică capacitatea individului de a refuza o satisfacţie imediată, iar în cea intelectuală, gândirea simbolică sau abstractă ar implica atitudinea individului de a reţine anumite impresii după îndepărtarea stimului frustrant şi de a răspunde în mod selectiv după un anumit interval de timp.

3.3.2. Psihozele – forme intermediare de manifestare a maladiilor psihice

În cele ce urmează vom încerca să analizăm aceste dimensiuni ale maladiilor psihice şi psihiatrice, plecând de la întrebarea ce este psihoza? Aşa cum este definită în „Dicţionarul de Psihiatrie Clinică” de sub redacţia Aureliei Sârbu, (Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1979), psihoza s-ar caracteriza printr-o complexitate ridicată de simptome, între care pierderea capacităţii de autoapreciere a propriei suferinţe, prin tulburări cognitive, conative (ale

202

trebuinţelor) şi de conştiinţă, pe fondul dezorganizării parţiale a vieţii psihice. Legat de acest aspect, Korsakov aprecia că nu la toţi bolnavii psihic, conştiinţa este obnubilată, tulburată, existând mulţi bolnavi la care câmpul perceptiv rămâne funcţional, fără deformări perceptive şi halucinaţii, aceştia putând oferii relaţii veridice în legătură cu ce se petrece în mediul înconjurător, asemenea oamenilor normali, facilitând interacţiunea medicilor şi a celorlalte persoane din imediata lor apropiere cu ei. Nu trebuie însă neglijat faptul că relativ în multe cazuri, chiar când le este clară conştiinţa acestora, pot apărea unele modificări, producându-se o tulburare parţială de conştiinţă, concretizată prin diminuarea sau chiar prin absenţa conştiinţei proprii boli psihice cu care se confruntă.

Realizând o scurtă incursiune asupra taxonomiei acestor maladii, amintim că psihozele sunt de mai multe tipuri:

- psihozele acute, datorate intoxicaţiilor profesionale sau a autointoxicaţiilor;

- psihozele afective sau cele maniaco-depresive;- psihoza alcoolică, rezultată în urma intoxicaţiei acute sau cronice cu

alcool;- psihozele azotermice, ca formă clinică specială în cadrul confuziilor

post-infecţioase;- psihozele bipolare, sinonime cu psihozele maniaco-depresive;- psihozele carenţiale, datorate avitaminozelor;- psihozele circulare, sinonime cu psihozele maniaco-depresive;- psihozele delirante acute sau psihozele cu evoluţie cronică prelungită,

caracterizate ca a fi schizofrenii şi parafrenii;- psihoze discordante;- psihoze endocrine.Această tipologizare este realizată în funcţie de factorul etiologic ce

determină declanşarea acestor maladii, determinate, de regulă, de tulburări grave psihice datorate în mod deosebit tulburărilor hormonale. Dintr-o asemenea perspectivă, psihozele pot fi grupate în psihoze endogene, care cuprind: psihozele afective, schizofrenia şi psihozele halucinato-delirante, considerându-se că o bună parte din factorii care le produc sunt nativi-ereditari, aparţinând bolnavului încă din faza filogenetică, adică structurii dinamice a personalitaţii individului.

3.3.3. Demenţa

Prezentând un tablou clinic complex, această boală se caracterizează prin prezenţa unui grup de simptome ce imprimă un proces de destructurare şi deteriorare a funcţiilor psihice, având un caracter global, progresiv şi ireversibil. Cele mai importante elemente diagnostice şi forme de manifestare ale acestei complexe maladii psihice sunt: dezorientarea temporo-spaţială,

203

amnezia, obtuzia-scăderea supleţei proceselor de gândire, parafazii şi lentoare în înţelegerea întrebărilor şi formularea răspunsurilor, confabulaţia-tulburare psihică de imaginaţie, caracterizată prin elaborarea de către bolnav a unor elemente, întâmplări sau istorioare ireale, fiind constrâns de verosimilitatea lor. Demenţa debutează lent, insidios prin dismnezie, manifestată prin oboseală, surmenaj, stări confuzive şi depresive, în registrul factorilor etiologici fiind regăsiţi cei ce vizează intoxicaţiile, tumorile frontale, traumatisme cranio-cerebrale, epilepsiile-tulburările de atenţie, indiferenţa sau neliniştea, dezorientarea auto şi allopsihică-de orientare în spaţiu şi recunoaşterea altor persoane, psihorigiditatea, dificultate marcată în realizarea asociaţiilor ideatice şi autocritice, insomnii, false recunoaşteri şi confabulaţii.

Cele mai importante criterii ce delimitează această boală de altele sunt: instalarea rapidă a degradării cognitive, prezenţa onirismului, prevalenţa dezorientării şi starea somatică alterată. Din perspectivă etiologică, demenţa are mai multe forme de manifestare:

- demenţa alcoolică ce apare în alcoolismul cronic (dupa 15-20 ani de consum), fiind caracterizată prin prezenţa disartriei - tremurăturilor a limbii şi la extremităţi, prin euforie, tulburări de memorie, mai ales în cadrul pseudoparaliziei alcoolice progresive;

- demenţa arteriopatică, caracterizată prin pierderi de conştiinţă şi depresie, prin râsul şi plânsul spasmodic, prin tulburări de deglutiţie şi fonaţie - auz;

- demenţa otropică, datorată unui proces degenerativ; - demenţa epileptică, caracterizată prin adezivitate-atitudine

comportamentală, manifestată prin lentoare intelectuală şi psihomotorie, prin încăpăţânare şi prin insistenţa de a cere ceva, prin politeţe exagerată etc.;

- bradipsihia-lentoare, încetinire în desfăşurarea obişnuită a tuturor proceselor psihice, observată în epilepsie, depresie psihică determinată de intoxicaţie cronică cu barbiturice şi traumatisme cranio-cerebrale;

- bradikineziea-lentoare anormală şi globală a activităţii psihomotorii manifestată prin mişcări rare, încetinirea vorbirii, precum şi prin scăderea iniţiativei pentru activitatea spontană;

- hipomnezie-surmenaj, oboseală, depresie-tulburări de atenţie, tulburări de gândire, irascibilitate şi explozivitate;

- demenţa infantilă şi demenţa organică, postinfecţioasă, metabolică sau toxică.

Din perspectiva apariţiei evoluţiei acestei maladii polimorfe sub raportul formelor sale de manifestare, mai întâlnim demenţa precoce, sinonimă, după cum am arătat, cu schizofrenia şi demenţa senilă sau globală, adică cu acea stare psihopatologică caracterizată prin slăbirea totală, progresivă şi ireversibilă a tuturor proceselor psihice.

204

3.3.4. Psihopatia – formă acută a tulburării personalităţii şi a comportamentului

Etimologic, rădăcina acestui cuvânt ce desemnează o asemenea maladie psihică gravă derivă de la grecescul psyche - suflet şi patos - boală. Fiind o boală cu un conţinut complex şi polimorf, ea cuprinde un număr nelimitat şi confuz de afecţiuni psihice ce se caracterizează prin dezechilibru şi tulburări de comportament, pe fondul structurii de personalitate, constituind un handicap psihic. Psihopatiile mai sunt cunoscute şi sub alte denumiri: anomalie caracterială a personalităţii sau caracteropatie; anetopatie; dezechilibru mental; milioză; oligotimie; personalitate aberantă; personalitate anormală, denumiri eufimistice pentru a o camufla pe cea de nebunie sau demenţă. Vom prezenta câteva particularităţi ce diferenţiază aceste afecţiuni psihice.

Psihopatiile sunt stări psihice patologice aflate la graniţa manifestărilor normale ale personalităţii, şi nu procese în evoluţie. Părerile asupra acestor boli nu sunt unanim acceptate. După Kraepelin, principalele trăsături ale personalităţii psihopate sunt: instabilitate afectivă; imposibilitatea; absenţa sau slăbirea reacţiilor la imperativele sociale. După H. Ey, psihopatiile se caracterizează prin următoarele trăsături: tensiune agresivă; impulsivitate; nucleu caracterial deformat (amoralitate, inadaptabilitate, încăpăţânare, plăcere de a face rău cuiva); dezechilibru psihic; holitimie (variaţii patologice ale afectivităţii), perversiuni, tendinţe spre toxicomanie, comportamente impulsive (furt, piromanie, excrocherie şi unele tendinţe de homicid). Aceste manifestări duc la scăderea capacităţii de adaptare la condiţiile sociale.

Din perspectivă etiopatogenică, această dimensiune etiologică nu este pe deplin elucidată. Trillat acceptă psihopatia ca rezultantă a unor cauze exo- şi endogene, multiple şi diverse, Traner consideră implicaţia factorilor ereditari cu cei de mediu. Punând un accent mai mare asupra factorilor ereditari, Suhareva a diferenţiat participarea factorilor ereditari în trei categorii:

a) în care datorită unor întârzieri în ritmul general de dezvoltare a sistemului nervos central se întrevăd semnele constante de infantilism psihic;

b) în care se produce o dezvoltare a disproporţionalităţilor, o inegalitate a diverselor părţi componente a sistemului nervos central;

c) unde se pot decela-delimita tulburări lezionale grave, cum ar fi encefalopatiile.

Un rol nu lipsit de importanţă îl au factorii sociofamiliali şi cei nocivi (infecţiile, intoxicaţiile), educaţia intrafamilială excesivă (foarte severă sau prea tolerantă, contradictorie, inegală la întâmplare, superficială, care are consecinţe importante asupra dezvoltării psihopatiilor incipiente pe fond ereditar). Statisticile arată că două treimi din copii cu tulburări de comportament provin

205

din cadrul unor familii dezorganizate sau aparent organizate (concubinaj, divorţ, abandon, conflicte şi tensiuni intrafamiliale, disimulare socio-afectivă).

Sub raport simptomatologic, tabloul clinic şi subclinic al acestor afecţiuni psihice este foarte poliform şi complex. În decursul dezvoltării lor se pot pune în evidenţă o serie de elemente semnificative pentru conturarea sa viitoare. Încă din prima copilărie (0-3 ani) apar simptomele traduse prin crize paroxistice şi, evident, nemotivate de plâns, strigăte împreună cu o serie de greutăţi în însuşirea corectă a unei conduite igienice, alimentare. Perioada preşcolară (3-6 ani) este marcată de o serie de simptome, ce pot deveni prin repetarea lor, semnificative (tulburări în jocurile de grup, mutism, conduită de protest, plastomanie- tendinţă de a distruge obiecte, bunuri). Primele obiecte ce avertizează o viitoare, posibilă psihopatie (handicap psihic) sunt prezente în perioada şcolară mică (6-10 ani), unde copilul este etichetat ca un copil „problemă”, evaluat ca fiind gălăgios, neatent, inegal, preocupat aproape exclusiv de distracţii, pasionat al cinematografului şi al TV, în detrimentul preocupărilor şcolare impuse.

În vârsta şcolară medie (10-14 ani) se pun în evidenţă o serie de elemente care prefigurează diagnosticul de psihopatie (neascultare, neglijenţă, fugă, vagabondaj, furturi, bătăi). În perioada adolescenţei se remarcă mai greu trăsăturile caracteristice pe care le prezintă. Caracteristica acestor indivizi afectaţi, într-un stadiu mai mult sau mai puţin de acutizare, este lipsa unor preocupări principale pentru un ideal în viaţă, precum o profesie corespunzătoare capacităţii intelectuale a fiecăruia, precum şi o mare atracţie exercitată de toate formele de amuzament, de distracţie, în care îşi risipeşte timpul şi energia. Nu puţini sunt acei tineri care încep consumul alcoolului, să fumeze, să abuzeze de tranchilizante sau stimulente, să joace jocuri de noroc, să organizeze bande de huligani, să fure, să comită escrocherii. Odată cu maturitatea se conturează adevăratul tablou psihopatologic al bolnavului. Din cadrul funcţiilor cognitive, surprinzător de bine dezvoltate, se constată o insuficientă direcţionare constantă a achiziţiilor de valoare. Psihopatul învaţă repede dar anarhic şi inegal, nu are răbdare să progreseze metodic bazându-se pe succese rapide şi strălucitoare, pe o adevărată logică a prezentului, unde satisfacerea imediată este unicul său scop. De aceea, eşecul său profesional este previzibil şi oarecum premeditat, dacă nu chiar programat, cu atât mai mult cu cât suferă de o adevărată miopie socială, datorită căreia repetă chiar cu candoare aceleaşi greşeli fără să se folosească de experienţa sa, nici de a celorlalţi. În acelaşi timp este lipsit de prudenţă şi prevedere. Pedepsele nu au ecou, pentru că autocritica şi anxietatea lipsesc spre a se putea controla, autocorecta sau pentru a avea remuşcări. Prietenii sunt rari şi sporadici, nu leagă decât frânturi de amiciţie, bazate mai ales pe aventuri. De asemenea diferenţiază cu greu binele de rău, adevărul de minciună, precum şi faptul că el posedă o adevărată înclinaţie-pulsiune de a face numai ce-i place.

206

Prin implicaţiile sale în plan individual, şi mai ales, în plan social, psihopatiile sunt considerate un adevărat handicap social, manifestate printr-o reactivitate socială crescută (comportament deviant şi mai ales delicvenţă juvenilă), de unde ar deriva o susceptibilitate afectivă şi un răspuns disproporţionat şi dezorganizat la orice solicitare. Întregul comportament este polarizat spre egoism, de unde rezultă şi o anumită rigiditate şi opoziţie-refractarism, în orice societate, psihopatul încercând în permanenţă să-şi dovedească drepturile sale cu orice preţ. Ei cer, în general, mai mult din partea colectivităţii în care trăiesc decât dau acesteia şi societăţii, în general.

Din perspectivă taxonomică, psihopatia cunoaşte o tipologie polimorfă, fiind vorba de psihopatii şi nu de psihopatie. Din punct de vedere evolutiv, Kahn clasifică psihopatia în:

- psihopatie permanentă;- psihopatie episodică;- psihopatie periodică de factură distinctă.După Borel, această maladie psihică se împarte în:- psihopatie uşoară;- psihopatie medie;- psihopatie gravă.La una din Conferinţele Naţionale de Psihiatrie din Bucureşti s-au acceptat

următoarele forme clinice mai bine individualizate de psihopatie:- psihopatia astenică (pseudoneurotică), cu două variante, autistă-

schizoidă, şi calculată (rece);- psihopatia excitabil-explozivă, cu variantele: instabilă şi epileptoidă;- psihopatia impulsivă;- psihopatia isterică;- psihopatia paranoia, cu variantele hiperstenică (revendicativă,

procesomană, fanatică) şi hipostenică (bigoţii, misticii, sectanţii);- psihopatia perversă (conduite sexuale aberante);- psihopatia psihastenică şi timopatia cu variantele hipertimică

(hipomaniacalii, depresivii) şi hipotimică (ipohondriacală ) creşterea sau scăderea tonusului afectiv.

Clasificarea tulburărilor în modul de structurare a personalităţii psihopaţilor nu cunoaşte un consens unanim acceptat. V. T. Dragomirescu, în lucrarea Determinism şi reactivitatea umană, desprinde următoarele forme de manifestare ale personalităţii structurate dizamornic:

- de tip paranoid;- de tip afectiv, care se poate împărţi, la rândul său în:

a) psihopatie euforică;b) psihopatie depresivă;c) psihopatie ciclothimică;

- de tip schinoid;

207

- de tip exploziv;- de tip obsesiv- de tip isteric;- de tip astenic;- de tip antisocial;- de tip borderline;- de tip mixt şi polimorf.Despre principalele forme ale psihopatiilor - schizofrenia şi paranoia ne

vom ocupa în continuare.

3.3.5. Schizofrenia

În ceea ce priveşte această boală psihică foartă răspândită ce intră în domeniul psihopatiilor şi a psihozelor, acest termen prin care este desemnată schizofrenia derivă din grecescul schizen - a împărţi, a diviza, a disocia şi phrenos- spirit, şi reprezintă grupul de psihoze pe care E. Kraepelin le cuprinde sub denumirea de demenţă precoce. Termen preluat de la Morel şi introdus pentru prima oară de E. Bleuler în 1911, prin intermediul său este desemnată o psihoză endogenă majoră, caracterizată prin disocierea personalităţii. Sindromul fundamental, în multitudinea de forme clinice, este depersonalizarea pe fond halucinator, delirant, caracterizându-se prin pierderea unităţii coezive dintre componentele psihismului. Disociaţia înseamnă dezorganizarea generalizată a dinamicii psihice, destrămarea coordonatelor spaţio-temporale şi a cauzalităţii, anularea legăturii dintre sentimente şi cauzele lor. Se caracterizează, totodată, printr-o progresivă negare a realului, adică prin derealizare şi depersonalizare.

Cel mai controversat capitol al acestei maladii psihice este etiopatogenia. Dintr-o asemenea perspectivă etiologică, nu sunt cunoscute cu exactitate cauzele acestei boli, etiopatogenia vizând aspecte genetice, constituţionale, endocrinologie, de meniu social, psihologice, precum şi alţi factori, cum ar fi cei infecţioşi sau cei nosopatologici.

Ereditatea continuă să fie incriminată: datele statistice arată că riscul îmbolnăvirii în populaţie este de aproximativ 1%, dar cifra ajunge la 2-3% în familiile care au schizofreni între rudele de gradul 2 sau 3. În acelaşi timp, morbiditatea ajunge la 40% la copii cu ambii părinţi schizofreni şi la 50-60% la gemenii monozigoţi.

Un rol nu lipsit de importanţă îl are, în determinarea apariţiei bolii, factorii toxiinfecţioşi (endotoxina - intoxicaţie hepato-digestivă) precum şi infecţiile.

Psihiatri americani evidenţiază tot mai mult rolul factorilor socio-familiali, determinantă fiind carenţa afectivă din familie, aceste familii având aerul unor familii de roboţi, unde fiecare membru îşi duce propria viaţă tolerându-se reciproc, dar neinteresându-se de preocupările celuilalt şi participând puţin sau deloc la evenimentele comune.

208

În ceea ce priveşte simptomatologia, aceasta este destul de greu de evaluat, cel mai greu fiind de observat la debut, când poate fi confundată cu alte boli psihice cu care are elemente comune. Cele mai individualizate forme de debut sunt:

a) debutul acut, care îmbracă aspectul unui episod confuzoniric (vise şi obsesii realizabile), maniacal, depresiv. După unii autori, în acest stadiu sunt incluse şi debutul comportamental, manifestări prin viol, furturi repetate, vagabondaj, prostituţie. Episodul psihotic are o durată variabilă (2-6 săptămâni), după care urmează o perioadă de relativă remisie (revenire la normal). La aproximativ 6 luni, episodul se repetă similar cu precedentul, sub o altă formă simptomatologică, urmat de o altă revenire la normal, pentru ca odată cu cel de-al 3-lea episod să se intre cu adevărat în perioada de stare a bolii. În totalitatea sa, debutul acut, intermitent se întinde pe o perioadă de aproximativ 1-3 ani;

b) debutul insidios, care apare în adolescenţă şi se manifestă printr-o schimbare progresivă a tânărului. Acesta manifestă dezinteres pentru problemele practice şi concrete, începe să se adâncească în studierea unor speculaţii abstracte şi sterile, se îndepărtează de colegi, îşi petrece majoritatea timpului citind, visând de unul singur. Devine retras, refuză să meargă şi să participe la petreceri, excursii, concursuri; are o privire distantă, este neglijent, delăsător, se îmbracă ciudat, vorbeşte fără a putea fi înţeles şi urmărit, gesticulează şi râde singur, este visător;

c) debutul subacut, care se instalează într-o perioadă de 6 luni până la un an, caracterizându-se prin preocupări ipohondriace, constând în consultarea mai multor medici asupra sănătăţii. Cele mai semnificative simptome sunt: disociaţia; lipsa preocupărilor pentru propria sa dezvoltare în perspectivă; platitudinea afectivă; autismul (refugiul, replierea în lumea sa lăuntrică şi refuzul comunicării, satisfacerea dorinţelor în plan imaginativ); halucinaţiile, mai ales auditive, ideile delirante de interpretare, lipsa promptitudinii şi a preciziei în decizii şi operaţii concrete, detaşarea vizibilă de realitatea ambiantă şi proiectarea într-o ipostază imaginară similară visului. Prezenţa dispoziţiei delirante, a delirelor, nu este obligatorie în cadrul acestei maladii.

Simptomele comune şi observate frecvent se caracterizează şi concretizează prin: apatie, agitaţie psihomotorie de tip catatonic (tulburarea activităţilor voluntare) halucinaţii cenestopatice (tulburare conştientă a percepţiei intero- şi proprioceptivă a sinelui) şi auditive. Această simptomatologie se concretizează în: delirul de relaţie; halucinaţii; comportamente bizare; instabilitatea legăturilor interpersonale; insuficienţa supleţii personale în diverse situaţii; preocupări în mod exagerat asupra propriului eu.

Studiile O.M.S. au demonstrat că simptomele cele mai frecvente şi semnificative pentru precizarea diagnosticului de schizofrenie sunt: lipsa

209

perspicacităţii (înţelegerea rapidă şi profundă a lucrurilor); halucinaţiile auditive şi verbale; delirul de persecuţie, suspiciunea; dispoziţia delirantă; platitudinea- inexistenţa uneori a sentimentelor.

Aşa cum se poate observa, asupra acestei boli există numeroase contradicţii. În ceea ce priveşte etiologia şi formele sale de manifestare. Spre exemplu, E. Bleuler desprinde patru simptome ale schizofreniei:

- disociaţia;- autismul;- ambivalenţa;- platitudinea afectivă (sentimente, emoţii difuze, nespecificate).Endicott, Spirzer şi alţi psihiatri americani împart simptomele în trei

categorii principale:1. simptome semnificative;2. simptome observate frecvente;3. simptome care sunt comune şi altor boli psihice.Din perspectiva formelor clinice de manifestare ale schizofreniei, după E.

Kraepelin ar exista trei forme clinice clasice ale schizofreniei:1. schizofrenia paranoică;2. schizofrenia catatonică;3. schizofrenia hebefrenică.La aceste trei forme, E. Bleuler mai adaugă şi o formă simplă, de unde

rezultă că schizofrenia s-ar manifesta prin patru forme clasice. Acest punct de vedere nu este unanim acceptat de psihiatri. Spre exemplu, G. Ionescu remarcă faptul că această clasificare nu este absolută şi relativă, în sensul că o formă de schizofrenie se poate converti în altă formă. Deci, cele patru forme ale schizofreniei sunt:

- forma simplă - caracterizată prin degradare intelectuală, izolare de realitate (autism), platitudine afectivă;

- forma hebefrenică - descrisă pentru prima oară de Heller, debutează de obicei lent, în plină perioadă pubertară, prin apariţia treptată a degradării psihice. Se concretizează prin lipsă de interes, ambivalenţă, sentimentul înstrăinării, coroborată cu barajul gândirii, perseverarea ideativă sub o falsă şi vădit aparentă mască de veselie nemotivată. Bolnavii sunt capabili să facă fel de fel de glume sau de farse de prost gust, devenind grosolani şi vulgari. Tulburările de limbaj, sub formă de neologisme şi iteraţie, se alătură gravelor tulburări de comportament. Exploziile nemotivate de râs şi plâns sunt urmate de inerţie, pasivitate, neîndemânare, încăpăţânare. Datorită tulburărilor mari din sfera conitivă, aceşti bolnavi nu pot fi ţinuţi în familie;

- forma catatonică - se manifestă printr-o serie de tulburări psihomotorii, sub denumirea de catatonie. În cursul evoluţiei, tabloul clinic prezintă două perioade mai distincte: o perioadă de agitaţie psihomotorie catatonică, şi alta de stupoare catatonică. Forma agitată are o durată scurtă (câteva zile) şi apare ca o

210

adevărată descărcare psihomotorie primitivă, elementară, limitată la un spaţiu restrâns şi puţin influenţată de anturaj. În forma stupuroasă, care are o durată de săptămâni sau chiar luni de zile, se pot observa majoritatea elementelor care formează sindromul catatonic, şi anume: negativismul, pasivitatea, manierismele şi automatismul de comandă, fenomenele de ecou (ecolacsia, econimia, ecofracsia);

- forma paranoidă - este forma cea mai bine conturată şi considerată mai ales de psihiatrii francezi drept cea mai tipică. Debutul său, de obicei insiduos, este mai tardiv ca a celorlalte forme (după 20 de ani), iar caracteristica acestei forme o dă complexul delirului halucinator de relaţie, interpretare–persecuţie, care prinde ca într-un păienjeniş întreaga personalitate a bolnavului. Ideile delirante, pasagere, fragmentare, bizare şi chiar absurde, se alimentează mereu din tematica paranoidă, susţinută de altfel în permanenţă de halucinaţiile auditive, tactile şi vizuale. La acestea se adaugă şi comentariu delirant megaloman care poate apare tardiv, ca un mod de a susţine partitura - percepţia persecutorie.

Conduita psihologică a bolnavului schizofren În continuare vom pune un accent asupra conduitei psihologice a

bolnavului de schizofreniei şi implicit asupra raporturilor instituite dintre aceşti bolnavi şi personalul medical din instituţiile în care sunt internaţi. Aşa cum am mai arătat, tabloul acestei maladii este polimorf, fiind divers şi complex, apărând unele modificări ale activităţii psihice pe fondul unei „productivităţi de tip psihotic, dezordini de tip afectiv, procesele psihice căpătând astfel caracterul de defectualitate, asociativitatea realizându-se după reguli speciale încât bolnavul nu-şi mai poate aduna gândurile, părând a fi absorbit de propriile stări şi idei personale”. La bolnavul schizofren se modifică substanţial relaţiile dintre propriul ego şi lumea înconjurătoare, anticipând ceea ce în psihologie şi psihiatrie se numeşte derealizare şi depersonalizare. O asemenea senzaţie că ceva este schimbat în sine şi în relaţiile cu mediul apare mai ales în perioada de debut, urmând în celelalte perioade mai avansate a bolii, autismul, izolarea, îngustarea intereselor, elaborarea unor idei şi concepte proprii despre lume, care nici nu pot fi înţelese perfect, nici modificate de anturaj. Ca urmare, limbajul devine de neînţeles din cauza destructurării proceselor psihice cognitive, în mod deosebit a gândirii.

Alte modificări psihice regăsite la această boală se produc în cadrul afectivităţii, pe fondul apariţiei unei „neadecvări afective”, care poate fi interpretată ca o ciudăţenie sau o bizarerie care nu este totdeauna luată în seamă de cei din jur. Când tulburarea afectivă ia proporţii, apare răceala faţă de cei apropiaţi, manifestându-se relaţional prin:

- indiferenţă;- ambivalenţă afectivă;

211

- inversiunea afectivă; ceea ce conduce la consultaţia bolnavului de către psihiatru şi internarea

dacă este nevoie în acele unităţi spitaliceşti ce privează bolnavul schizofren de libertate. Unele modificări se fac resimţite şi pe plan relaţional, astfel că la ceşti bolnavi apare o tendinţă de supunere şi o atitudine de acceptare pasivă. Bolnavul care protestează verbal în legătură cu spitalizarea, pe care de regulă cei mai mulţi bolnavi, după cum este firesc, o evită, va îndeplinii pasiv toate indicaţiile personalului medical, devenind foarte compliant sub raport relaţional. Din cauza modificărilor patologice a întregii vieţii psihice, aceşti bolnavi refuză de multe ori conversaţia cu medicul curant - psihoterapeut, afirmând că nu sunt bolnavi şi nu au nevoie de medic ori nu primesc mâncarea şi tratamentul. Dorinţa oricărui bolnav spitalizat este să fie externat, căutând în acest sens tot felul de trucuri şi argumente în vederea îndeplinirii acestei dorinţe, car pentru mulţi rămâne doar o himeră, fără un suport real. Asemenea stări psihice se reflectă şi în plan comportamental, fiindu-le perturbată unitatea comportamentului acestor bolnavi. Asemenea comportamente nonconformiste şi rebele la unii pacienţi sunt preponderent revendicative şi provocatoare în raporturile interpersonale dintre bolnavi şi personalul medical, unii bolnavi refuzând contactul cu medicii sau chiar cu bolnavii spitalizaţi, comportamente care de cele mai ori sunt nocive sub raportul climatului psihosocial din aceste unităţi spitaliceşti de profil.

Probleme deosebit sunt create de bolnavii care prezintă unele tulburări de personalitate şi comportament, pe fondul delirului paranoid din schizofrenie, delirului ipohondriac şi a delirului de gelozie, care nu de puţine ori stă la baza unor tulburări ce pot culmina cu agresiune fizică ce poate lua forma unor crime premeditate sau spontane, prin pierderea controlului emoţional şi chiar a raţiunii. În asemenea crize ale bolii psihice de care suferă pacienţii se impune mult tact profesional şi pricepere în vederea ameliorării stării de criză, delir, relaţiile promovate trebuind să fie preponderent informale, bazate pe empatie, calm şi înţelegere, şi nu strict formale, şi cu atât mai puţin exclusive şi imperative sub raport normtiv.

Asemenea atitudini bazate pe înţelegere din partea celor din preajma bolnavilor psihici trebuie să se manifeste şi faţă de cei care se confruntă cu stări psihotice acute, care adoptă un comportament dezorganizat, bolnavul părând a fi o persoană rătăcită care percepe cu dificultate persoanele şi fenomenele din jur. O asemenea percepţie dificilă şi alterată uneori din cauza bolii, conduce la atitudini şi comportamente indezirabile şi imprevizibile în raporturile interpersonale, medicii fiind confundaţi cu unele organe de anchetă, fiind confundat cu anchetatorul şi nu cu o persoana dezirabilă. Întrucât bolnavul psihotic nu-şi poate expune în mod activ delirul său, medicul trebuie să dovedească abilitate în punerea întrebărilor, mai ales trebuie să dea dovadă de

212

multă răbdare, deoarece bolnavul vorbeşte mai rar, cu pauze lungi, fiind dezorientat auto şi alopsihic.

Aşa cum se poate deduce din cele prezentate, fenomenele halucinatorii sunt caracteristice pentru multe forme de schizofrenie. Din acestea, halucinaţiile auditive imperative presupun cel mai mare pericol. Pe fondul acestor halucinaţii, bolnavul poate comite acte grave, periculoase şi nedorite faţă de el (autoflagelaţia, spre exemplu, uneori coroborate cu un anumit fanatism religios, care a culminat cu acte suicidare în masă) şi mai ales faţă de cei din jur, sub impulsul acestor voci din interior, care pentru cei cu incidenţă mistică, sunt „voci poruncitoare” de la divinitate sau de la diavol, pentru cei posedaţi de aceste spirite malefice. Aceste voci le pot porunci bolnavilor să se sinucidă, să nu mănânce, să nu vorbească cu medicul. În unele forme ale acestui sindrom dismorfofobic, specific acestei forme a schizofreniei, bolnavii adoptă unele dintre cele mai bizare comportamente ca urmare a unor asemenea stări halucinatorii, apărându-se de acestea într-un mod „personalizat”, bolnavii fiind uşor de evaluat sub raportul bolii prin această simptomatică stabilă şi labilă. Nu trebuie scăpat din vedere că medicul care tratează bolnavul schizofren nu-i devine prieten, şi ca atare poate deveni agresiv verbal şi fizic, pe fondul unor stări confuze şi depresive.

Asemenea stări depresive din schizofrenie necesită o grijă şi atenţie deosebită atât din partea medicilor cât şi a familiei. În asemenea stări depresive există cea mai mare probabilitate de a se comite actele suicidare ale bolnavilor care suferă de schizofrenie, asemenea conduite suicidare nefiind însoţite întotdeauna de depresie şi tristeţe vizibile, putând apărea în mod spontan şi impulsiv, asemenea decizii cu o simptomatică mai puţin vizibilă ridicând, în unele cazuri, mari semene de întrebare pentru medicul curant şi cei apropiaţi şi cunoscuţi bolnavului în cauză.

3.3.6. Paranoia şi personalitatea structurată dizarmonic de tip paranoic

Paranoia este o boală psihică din grupul psihopatiilor şi psihozelor delirante, cronice, caracterizată prin existenţa ideilor delirante permanente şi sistematizate. Se caracterizează prin prezenţa unui nucleu delirant, dezvoltat insidios şi centrat pe tema disconfortului, disconfort cauzat, sub o formă sau alta de persoanele din jurul său, care-l împiedică pe cel care suferă de această maladie psihiatrică să-şi desfăşoare plenar potenţialul său creator, îl stânjenesc, îi pun în faţă fel de fel de obstacole cu care urmează să lupte la nesfârşit, să se dezvolte, să protesteze. Din punct de vedere etiopatogenic, cauzele sunt atât de natură endogenă cât, după cum am putea vadea, de natură exogenă.

Ideile delirante, specifice acestei maladii psihice, nu sunt doar simple erori de judecată, şi prin ele nu se înţeleg doar credinţele şi convingerile prin care se

213

exprimă tema ficţiunii delirante (de persecuţie, de grandoare), ci şi tot cortegiul fenomenelor ideoafective, în care se încorporează delirul (intuiţii, iluzii, interpretări etc.). Paranoia înseamnă atât alienarea personalităţii, cât şi depersonalizarea, precum şi delirul care însoţeşte paranoia, care înseamnă o ieşire din realitate, o gândire derealizată.

Ca principale trăsături şi particularităţi prin care se manifestă acest sindrom paranoic printre formele sale de manifestare şi evaluare se desprinde: orgoliul excesiv, neîncrederea, psihorigiditatea, interpretativitate şi reducerea modulării afective. Le vom analiza succint pe fiecare dintre aceste forme.

Orgoliul excesiv constă în supraestimarea de sine şi rezultă  din judecata severă a celorlaţi faţă de care paranoicul are o atitudine dispreţuitoare: el se consideră un luptător împotriva nedreptăţilor, care are întotdeauna dreptate, mascându-şi uneori această atitudine (autofilia- sentimentele de autoapreciere) cu falsă modestie şi prefăcătorie. Hipervalorizarea eului îl face să nu accepte autocritica, deşi se apreciază ca raţional, şi să exagereze dificultăţile prin mecanisme interpretative, făcând din ţânţar armăsar.

Neîncrederea s-ar caracteriza prin menţinerea celor bolnavi de această maladie psihică într-o continuă atitudine de suspiciune. Hipervigilenţi, îşi iau măsuri de precauţie împotriva oricărei ameninţări pe care li se pare că o percep. Loialitatea celorlalţi este pusă în permanenţă la îndoială, aşteptându-se întotdeauna la farse, înşelătorii, intrând în conflict cu familia şi subordonaţii faţă de care sunt de o intrasigenţă tiranică. Sunt profund interesaţi de putere şi titluri, fiind deseori invidioşi pe cei cu statut social ridicat. Sunt în general ostili faţă de anturaj, participând în mod restrâns la activităţile grupului, şi atunci, numai în situaţia în care ocupă o poziţie dominantă.

Psihorigiditatea se manifestă ca o tendinţă neabătută la perseverarea în propriile idei şi convingeri, împletită cu lipsa dinamismului adaptativ, care va duce la ignorarea ansamblului problemelor şi a integrării lor flexibile.

Interpretativitatea este generată de sistemul de gândire care funcţionează după un mod rigid şi sistematizat. Suspiciozitatea şi susceptibilitatea care marchează relaţiile cu ceilalţi, îl determină să acorde unor fapte emoţionale semnificaţii personale şi intenţionale, exacerbându-le în cele mai multe situaţii. Uneori are convingerea că cei din jur (anturajul) îi sunt ostili, că este subminat şi discreditat, de aceea este într-o permanentă reacţie de protecţie a propriului eu.

Reducerea modulării afective este generată, pe de o parte, de o timie mai redusă (tonus afectiv - acea stare afectivă existentă atunci când nimic însemnat nu apare în câmpul conştiinţei) şi, pe de altă parte, de psihorigiditate. Simţul umorului, gustul pentru artă, seninătatea, relaxarea şi tandreţea sunt foarte slab reprezentate în tabloul psihologic al acestor indivizi. Această lipsă de modulare afectivă este resimţită de ceilalţi ca o răceală afectivă. Intimitatea este evitată, cu excepţia celor în care au absolută încredere, fiind caracterizată această

214

personalitate prin prudenţă excesivă şi secretivitate. Este perceput de ceilalţi ca fiind ostil, dificil, încăpăţânat, în permanenţă apărare, generând nelinişte şi teamă. Cu spirit de contradicţie, sunt tipici faţă de ceilalţi, ajungând până la procese, scandaluri şi reclamaţii, iar în cazuri extreme, la atentate şi crime.

Din perspectiva tipologizării şi a formelor sale de manifestare, în cadrul acestei psihopatii există o formă clinică bine distinctă de psihopatie paranoică, având patru simptome principale:

1. supraaprecierea persoanei proprii (orgoliul, narcisismul);2. dispreţul, minimalizarea importanţei şi valorii celorlalţi (susceptibilitate,

invidie);3. apariţia unor erori de logică în gândire, ca o consecinţă evidentă a lipsei

capacităţii de comparare a propriilor capacităţi cu ale celor din jur (tendinţa la absolutizare, exagerare, goana după argumente, detalii, încăpăţânare);

4. lipsa unei supleţi adaptative socio-profesionale.Alţi autori împart boala în: forme acute, abortive, periodice, secundare şi

cronice, pe când alţii preferă subdiviziunea în funcţie de tematica delirantă, concretizată în: paranoia interpretativă, de revendicare, pasională, ipohondriacă, mistică.

Kurt Schoeider descrie în ce fel delirul poate interesa: fiinţa proprie (ipohondrie, descendenţă etc.), persoane străine (persecuţie, prejudiciu, gelozie) sau anumite situaţii sau obiective (invenţie). El distinge ca forme clinice de paranoia: delirul de interpretare. Sau după alte clasificări, acelaşi autor clasifică aceşti psihopaţi fanatici, în fanatici de luptă şi fanatici pasivi. Primii ar face parte din categoria celor care intră în conflict cu ordinea socială şi ar poza în adevăraţi apostoli ai adevărului pur. Cealaltă categorie ar face parte din categoria celor conştienţi de superioritatea lor indiscutabilă, orientându-se spre mişcări sectante, filozofice, religioase, apărând foarte rar cauzele personale.

În esenţă se poate concluziona că această maladie psihică este însoţită de grandoare, persecuţie, egoism şi individualism, conducând spre un stil de conducere autoritar dur, incompatibil cu principiile noii democraţii şi a statului de drept. Din rândul lor însă au fost şi sunt racolaţi „marile” personalităţi politice, conducători şi lideri de toate categoriile, pretinşi apărători ai dreptăţii sociale şi ai schimbărilor sociale şi politice. Faptele lor contrastează profund cu scopurile iniţiale, în cele mai multe situaţii ajungându-se la totalitarism şi dictatură.

3.3.7. Handicapul psihic

Din cele prezentate şi după cum rezultă din literatura de specialitate, boala psihică sau handicapul psihic, cum este cunoscută această maladie ce reuneşte

215

mai multe boli specifice, ca orice handicap prezintă dezavantajul rezultat din infirmităţi care împiedică o persoană să se achite, parţial sau total, de o funcţie socială. Dintr-o asemenea definire a handicapului se pot delimita şi configura o anumită tipologie a acestui fenomen al morbidităţii, delimitându-se mai multe tipologii, cum ar fi: handicapul de orientare, handicapul de independenţă fizică şi profesională, handicapul de integrare socială, pe care l-am numi handicap social, handicapul de autonomie economică, tipologie rezultată din clasificarea internaţională a infirmităţilor, incapacităţii şi handicapurilor (La classification internaţionale des infirmites, incapacites et handicaps. Cronique. OMS. vol.34, apud. V. Mirontov-Ţuculescu, V. Predescu, C. Oancea, în Sănătatea mintală în lumea contemporană, Editura Medicală, Bucureşti, 1986). O asemenea perspectivă taxonomică privind clasificarea acestor maladii psihice şi psihiatrice o regăsim şi în alte lucrări de profil, una dintre acestea fiind ICD-10. Clasificarea tulburărilor mentale şi de comportament. Simptomatologie şi diagnostic, ce aparţine World Heath Organization - OMS, editată de Editura ALL în anul1998). Registrul acestor maladii este foarte divers şi complex, cuprinzând maladii mai puţin severe - episodice, şi care nu prezintă un pericol social, bolnavii fiind monitorizaţi şi nu spitalizaţi, şi maladii severe cu bolnavi irecuperabili care, de regulă, sfârşesc în ospiciile de boli mintale, ajunşi la un grad de degradare umană inimaginabilă uneori.

În raport cu momentul şi cu modul de constituire, au fost diferenţiate trei tipuri de handicap: primar, secundar şi premorbid. Referindu-ne la handicapul psihic, aşa cum am putut desprinde din succinta analiză întreprinsă asupra sănătăţii mintale, atunci când facem referinţă asupra criteriului dezvoltării dinamice a personalităţii – a trăsăturilor individuale, deficienţa psihică manifestată prin tulburări de conştiinţă şi de comportament, cu tot ce implică acestea. Dacă privim viaţa psihică în general, vom constata că aceasta se manifestă în mod etapizat şi gradual, pentru unele persoane de la începutul existenţei lor, având deci determinări genetice ereditare, pe când la altele, handicapul psihic şi neuropsihic apare în diferite momente ale vieţii, pe fondul unui determinism psihologic şi sociocultural, fapt ce obligă la o interpretare evolutiv-dinamică a maladiei şi deficienţelor psihice, în structura şi polimorfismul ce caracterizează acest handicap. Problematică pe care o vom analiza în continuare.

Handicapul primar Este acel tip de handicap ce rezultă şi are, totodată, determinări în primul

rând de natură genetico-ereditară, cauzat de o boală ereditară a individului bolnav. Cunoscută de mult timp, această boală de oligofrenie, cum poate fi considerat handicapul primar, o asemenea maladie psihică este caracterizată printr-un deficit intelectual, subnormal de dezvoltare, care apare la naştere sau în prima copilărie, ca urmare a unor tulburări care afectează creierul şi sistemul

216

nervos, ea putându-se resimţi în plan sensorial, bolnavii fiind consideraţi defectivi senzorial sau cu cecitate senzorială. Handicapul primar a fost delimitat şi în cazul altor categorii de bolnavi neuropsihici afectaţi de psihoze şi alte sindroame organice cerebrale, precum şi cu unele psihopatii şi unele nevroze severe (Agvec Ciompil, Dauvalder J.P., La readaptation socio-profesionelle des malades mentaun; la recherche en Angleterre et ses implications pratigues. Soc. Psychiat, 1977, vol. 12, apud V. Mirontov-Ţuculescu, op.cit.). De unde rezultă că handicapul primar reprezintă rezultatul nemijlocit al procesului morbid asupra diferitelor funcţii psihice, având un caracter stabil, şi durabil, fără a fi întotdeauna şi neschimbător-recuperator. Deficienţele psihice native dobândite în primii ani de viaţă - se organizează în diferite forme de handicap primar, ce pot interfera, în raport cu întinderea şi intensitatea lor, întregul proces de dezvoltare neuropsihică, punându-şi amprenta asupra personalităţii handicapate (Bergers E., Spiel W., Soziale Integration von behinderten Kindern und Jugendlichen, Padit Padol, 1976; Race D.G., Race D.M., Investigation into the Effects of Different Coring Environments on the Social Competence of Mentally Handicapped Adults, University of Reading, 1976, apud. V. Mirontov, op.cit.).

Din perspectiva bolilor şi tulburările psihice şi psihiatrice, caracterizate ca fiind handicap primar, caracteristic este handicapul primar din schizofrenie, constituit din simptome pozitive şi negative, mai frecvente fiind cele reprezentate de apatie, lipsa voinţei, pierderea abilităţilor instrumentale şi a deprinderilor. Studiile de specialitate au demonstrat că simptomele negative ale handicapului primar din schizofrenie pot fi influenţate prin introducerea deficienţilor psihici într-un mediu bogat în stimuli sociali. Cu o condiţie, şi anume ca intensitatea solicitărilor să nu depăşească posibilităţile adaptive ale indivizilor confruntaţi cu un asemenea handicap psihic. Aşa cum anticipam, handicapul primar este concretizat atât prin deficienţe senzoriale, tulburări ale percepţiei, cât şi prin maladii ce vizează tulburări ale vieţii psihice superioare (gândire, atenţie, memorie etc.), cum sunt psihozele, demenţele şi nevrozele.

Ca un posibil paradox socio-economic şi psihologic, maladiile psihice au devenit o constantă socială mai ales în ţările dezvoltate şi superdezvoltate, unde asistenţa bolnavilor şi, mai ales, calitatea acestora corespunde acestei dezvoltări, între factorul economic şi sănătate instituindu-se, în mod paradoxal, un raport direct proporţional: cu cât omul dispune de mai multe servicii sociale şi este scos din sfera de activitate, cu atât predispoziţiile spre îmbolnăvirea psihică este mai evidentă. Şi aceasta nu în mod fortuit, ci pe fondul unei relaţii de cauzalitate, determinante fiind bugetul timpului liber şi frustrărilor nesatisfăcute şi refulate, regăsite mai ales în acele societăţi unde predomină inegalitatea socială şi lipsa oportunităţilor de satisfacere a unor nevoi şi trebuinţe tot mai diversificate şi imediate. Boala psihică apare şi în contextul unui sistem imunitar slăbit, a intoleranţei la frustrare, a lipsei idealurilor şi

217

efortului în vederea realizării sale, în condiţiile unei societăţi destructurate şi anomice, a unui climat politic şi social tensionat, în esenţă a climatului psihosocial disfuncţional de la locul de muncă, şi mai ales pe fondul nesiguranţei locului de muncă, ca să nu mai vorbim de discrepanţa dintre nivelul pregătirii profesionale şi conţinutul activităţii desfăşurate, care amplifică frustrările profesionale, şi insatisfacţiile, conducând spre strategii ce risipesc o mare parte din energia psihică a individului care se confruntă cu asemenea situaţii frustrante şi stresante ce predispun spre unele maladii psihice.

Bolile psihice sau dizabilităţile, cum în sens eufemistic se numesc aceste handicapuri astăzi, şi care în cazul nostru sunt comune cu handicapul psihic, prin strategiile manageriale utilizate, sunt cauzate demult mai mulţi factori etiologici, registrul acestora nefiind omogen, variind de la natura şi conţinutul factorilor exogeni, precum şi de la cei endogeni, fapt ce impune un management individualizat, mult mai complex şi de calitate decât cel din sfera altor servicii sociale, impunând costuri sociale mult mai mari. Dacă, spre exemplu, un şomer nu depinde în totalitate de societate şi de asistenţa socială, nici chiar un pensionar sau un sărac, un bolnav psihic asistat prin instituţia spitalicească, devine dependent de această instituţie, ceea ce impune costuri sociale, şi mai ales cheltuieli financiare mai mari, şi de cele mai multe ori pe durată nelimitată, fără a mai putea fi amortizate de societate.

Şi din acest punct de vedere, calitatea serviciilor prestatatoare este foarte importantă, precum şi activitatea managerială, care pe lângă competenţele de specialitate, trebuie să fie dublate şi de cele de psiholog, psihiatru, şi nu în ultimă instanţă, de cele socio-umane şi psihocomportamentale, întrucât se administrează oameni cu mari deficite psihice, atât de natură raţională, cât şi afectiv-volitive, fără un suport motivaţional înalt, devenind dependenţi, din acest punct de vedere, de cei care îi asistă, adică de serviciile instituţionalizate prestate. Lipsa de solicitudine din partea celor din jur, şi mai ales a personalului care îi ingrijesc, a stimulilor pozitivi din instituţie şi familie care, de cele mai multe ori, îi abandonează ca pe o povară, insatisfacţiile în raport cu tratamentul medical şi socio-uman, sunt câţiva dintre factorii mai particularizaţi care, de asemenea, pot accentua aceste maladii psihice.

A handicapului cauzat de boală, pe de o parte, adică a handicapului primar, cum se numeşte în literatura de specialitate (a dizabilităţilor primare) şi a handicapului secundar, emergent nu atât bolii psihice, cât mai mult condiţiilor improprii din mediul social, familial şi instituţional spitalicesc, condiţii ce întrunesc acel sindrom de hospitalism social, familial şi instituţional, care presupune un management adecvat şi de calitate, în scopul posibilităţii de recuperare şi inserţie socială a acestei categorii defavorizate şi marginalizate. În managementul asistenţei sociale a acestor bolnavi asistaţi trebuie să se ţină seama de toţi aceşti factori, şi mai ales de posibilităţile de recuperare, calitatea serviciilor şi eficienţa acestora fiind măsurate şi evaluate prin însănătoşirea şi

218

reintegrarea socială a acestor bolnavi, reintegrare care în mod inevitabil conduce la amortizarea unor costuri legate de instituţionalizarea bolilor.

În acelaşi timp, cei care gestionează acest fenomen aparent individual, trebuie să cunoască foarte bine cauzele îmbolnăvirii, simptomatologia bolii, şi mai ales mijloacele prin intermediul cărora aceşti asistaţi pot fi recuperaţi şi redaţi societăţii, mijloace care pot eficientiza activitatea managerială din acest domeniu sensibil şi complex.

Printre modalităţile de recuperare temporară sau definitivă, practica managerială din acest domeniu este axată mai mult pe compensarea dizabilităţilor primare, cauzate de boala psihică respectivă şi pe prevenirea dizabilităţilor secundare, emergente unor complicaţi şi disfunctionalităţi organizaţionale şi instituţionale, într-un asemenea mediu spitalicesc, şi unde cadrul formal - instituţional este foarte important, la fel şi cultura organizaţională. De cele mai multe ori tratamentul este strict medicamentos, bolnavii fiind menţinuţi sub sedative pentru a nu crea probleme personalului, dintre care cei mai mulţi nu dispun de abilităţile psihologice şi deontologice, nemanifestând suficientă solicitudine, afecţiune, empatie şi asertivitate, concretizate în predispoziţia necesară în preîntâmpinarea unor nemulţumiri şi insatisfacţii, afectând în ultimă instanţă tratamentul diversificat al bolnavilor care, pe lângă cel medicamentos, trebuie să dispună şi de un conţinut social şi psihosocial, să-i antreneze pe bolnavi în diverse activităţi ludice, de joc, să-i responsabilizeze, şi pe cât posibil, să le menţină constantă funcţia socială şi morală.

Dar pentru a putea ameliora aceste maladii este imperios necesar să cunoaştem etiopatogenia acestor maladii psihice şi psihiatrice, manifestate prin ceea ce am desemnat prin handicapul psihic. Cu alte cuvinte, ca să poţi combate în mod eficient o afecţiune psihică, trebuie să-i cunoşti în mod pertinent cauzele care au condus spre aceste maladii psihice. Desigur, aceste cauze nu se manifestă în mod singular, nici sub raportul conţinutului lor şi nici a formelor de manifestare, fiind resimţit registru etiologic foarte diversificat, unele dintre aceste cauze fiind de ordin social şi psihosocial.

Handicapul secundar Aşa cum am anticipat, handicapul psihic are la baza constituirii sale atât

cauze ce ţin de individ, cât şi cauze exterioare individului bolnav. Cauzele exogene îi conferă handicapului psihic o denumire şi o delimitare de factură semantică. Una dintre cauzele de ordin exogen ar fi reprezentată de climatul psihosocial din familie sau de la locul de muncă. Prin caracterul lor stresant şi anxios, cauzele exogene vor conduce la îmbolnăvire psihică, la acel sindrom al handicapului secundar. Studiile de specialitate au arătat că ameliorarea condiţiilor de mediu sau a factorilor de risc, a condiţiilor terapeutice şi a celor socioculturale, mai ales a celor legaţi de capacitatea de adaptare şi integrare

219

socială, pot imprima o tendinţă de reducere a frecvenţei unor maladii psihice mai uşoare, cum ar fi psihozele, în mod deosebit depresiile şi starea de anxietate. Asemenea determinări exogene nu se regăsesc în maladiile cronice, cum sunt psihopatiile, care au mai mult determinări endogene-ereditare, şi care se regăsesc în cadrul oligofreniei de toate nivelurile, schizofreniei, epilepsiei şi a altor maladii unde factorii sociali nu prezintă o asemenea relevanţă etiologică.

Mult mai importanţi sunt factorii psihosociali, atât din afara instituţiei în care se desfăşoară tratamentul, cât şi în interiorul acesteia. Considerăm ca fiind factori exogeni de factură economică, socială şi psihosocială următorii factori: aspectul general al societăţii, organizarea şi diviziunea muncii; sistemul economic şi nivelul de trai; instituţiile şi structurile constitutive ale sistemului social şi politic; sistemul normativ-legislativ; climatul social şi psihosocial; mentalităţile şi prejudecăţile, cultura organizaţională şi instituţională etc. Aceşti factori acţionează în mod diferenţiat, chiar dacă se regăsesc pretutindeni, ceea ce impun un management comparat de înaltă calitate profesională şi sub raportul serviciilor prestate, şi nu în ultimă instanţă, schimbarea atitudinilor faţă de boală şi bolnavi din partea purtătorilor acestor boli, şi mai ales din partea celor care gestionează acest fenomen al morbidităţii prin multiplele sale forme de manifestare.

3.4. Atitudinile socioculturale faţă de boală şi bolnavi

Impactul psihosocial al bolii, alături de alte efecte induse, este resimţit şi prin intermediul atitudinilor socioculturale faţă de boală şi mai ales faţă de bolnavi. Nu vom spune mai mult decât că, o societate în care este atins pragul maxim al toleranţei faţă de bolnavi, este o societate care a atins pragul maxim al organizării sociale, unde nu predomină exclusiv raţionalul şi raţionalitatea socială, ci mai degrabă înţelegerea şi inteligenţa emoţională. Este modelul propus de fondatorul creştinismului, model unde suferinţa devenea un criteriu axiologic fundamental, alături de iubirea - toleranţa celor din jur. Din păcate aceste valori fundamentale ale creştinismului sunt atrofiate prin exacerbarea pragmatismului şi utilitarismului, fundamentat pe „cultura urii şi egoismului” şi nu pe cea a toleranţei şi acceptării, valori obţinute nu atât prin educaţie, ci mai mult prin experienţă şi dăruire.

Din păcate, de cele mai multe ori, boala şi bolnavul sunt percepuţi într-o manieră discriminatorie, faţă de aceştia fiind adoptate asemenea atitudini care afectează din toate punctele de vedere personalitatea bolnavului. Pentru unii bolnavi este mai greu de suportat stigmatul pus, perceperea bolii ca stigmat şi efectele „colaterale” induse, decât boala propriu-zisă, deoarece boala este, şi devine mai vizibilă, printr-o asemenea percepţie devalorizatoare, decât suferinţa intrinsecă a bolnavului. Într-un asemenea context psihosocial evaluativ, trebuie subliniat faptul că prin stigmat se înţelege „orice atribut sau semn fizic sau

220

social care devalorizează identitatea unui actor social până acolo încât el nu mai poate beneficia de întreaga acceptare a societăţii” (Dicţionar de sociologie, 1993). Etimologic cuvântul stigmat provine din etimonul grec stigma, care înseamnă tăietură, arsură sau alt semn corporal, care aplicat unui individ (de regulă, unor prostituate sau unor indivizi „însemnaţi” care trebuiau mai uşor identificaţi, pentru pericolul social care-l prezentau pentru societate), îl discredita din punct de vedere social şi psihosocial, prin statusul depreciat, echivalându-l cu statusul social al unui sclav criminal sau proscris din punct de vedere social. Stigmatul era o etichetă socială purtată de către cel stigmatizat toată viaţa, fără a putea fi reabilitat.

De aici, şi nu numai, rezultă cât de importantă este atitudinea celor din jur faţă de bolnav, acesta resimţind mai mult decât omul sănătos orice tendinţă disimulativă sau mistificatoare în raporturile interpersonale cu cei din jur şi, mai ales un asemenea stigmat social cauzat uneori de boală. O asemenea percepţie devalorizatoare este resimţită cel mai mult în cazul bolilor psihice şi infecţioase, când şi unde boala devine mai traumatizantă, mai mult sub raport psihologic şi social decât biologic, unele boli chiar fiind mai uşor de suportat din această perspectivă, decât sub raport psihosocial – ca atitudine a celor din jur faţă de bolnav. Este cunoscută atitudinea de respingere a celor din jur faţă de persoanele infectate cu virusul HIV, bolnavi de SIDA, sau de dată mai recentă, de cei infectaţi cu virusul A/H1N1, cel care provoacă gripa porcină, ca să nu mai vorbim de cei bolnavi de boli contagioase, precum tuberculoza sau holera, boli care creează un „instinct social” de apărare din partea oamenilor sănătoşi faţă de cei bolnavi. De regulă, aceste atitudini de respingere nu sunt cauzate numai de consecinţele bolii, ci şi de incriminarea bolnavilor pentru îmbolnăvire, cum ar fi lipsa de protecţie, în mod deosebit statusul lor social la care a ajuns, status cauzat nu atât de boala fizică, ci mai mult de anumite tare ale personalităţii acestora.

De aceea, de cele mai multe ori unele boli au o etiologie ce transcende cauzele intrinseci şi imediate, un asemenea registru etiologic fiind disociat naturii interne a personalităţii bolnavului, fiind regăsit în mediul exterior, unde de regulă se ajunge la starea de boală, din cauze extrinseci acestuia. Un marginalizat social devine mai uşor pradă unor boli specifice acestui status, datorită malnutriţiei, decât unul cu un status social ridicat, care mai degrabă se îmbolnăveşte din nerespectarea unor norme nutriţioniste – a excesului alimentar şi a sedentarismului, decât din lipsa alimentelor.

Cei din prima categorie sunt asociaţi indivizilor predispuşi comportamentului deviant şi unor fapte infracţionale, precum furtul, tâlhăriile etc., pe când cei din categoria parveniţilor sunt predispuşi unor manifestări delincvente, specifice „gulerelor albe”, manifestări care nu afectează în aceaşi măsură starea de sănătate, precum cea a celor etichetaţi ca fiind proscrişi - etichetaţi sub raport social şi psihosocial, ci în mai mare măsură social,

221

stigmatul fiind exclusiv de factură socială. S-a dovedit ştiinţific şi experimental că asemenea atitudini de dezaprobare a comportamentului deviant, pot stimula, mai degrabă decât inhiba, comportamentul deviant al celor stigmatizaţi social, decât al celor nestigmatizaţi.

Aceasta explică numărul mare al faptelor delincvente recidiviste al celor care le comit, care devin mai imuni din punct de vedere moral, asemenea unor bolnavi care s-au obişnuit cu acel rol de bolnav, benefic uneori, mai ales pentru cei care disimulează boala, pentru „confortul” de care se bucură aceştia. Nu ne referim la cerşetorii care din raţiuni legate de subzistenţă recurg la asemenea practici histrionice, ci la cei care îşi înscenează unele boli, şi pentru care devin beneficiarii unor avantaje de ordin material-financiar, cum sunt cei care recurg la obţinerea unor pensii de boală sau anticipate, şi care, ulterior, desfăşoară activităţi alternative, obţinând atât pensia de „invaliditate”, cât şi retribuţia de la locul de muncă unde îşi desfăşoară activitatea, în detrimentul unor oameni sănătoşi.

De aici concluzia în conformitate cu care atitudinea faţă de boală, şi mai ales faţă de bolnavi, are şi un suport moral: mult mai anatemizaţi sunt bolnavii care disimulează boala sau cei care contribuie în mod conştient la agravarea sa, nu atât pe fondul necunoaşterii efectelor, ci mai mult pe fondul ignoranţei acestora. Este uşor să comparăm un bolnav de ciroză, care se asociază cu consumul excesiv de alcool, faţă de un invalid care şi-a pierdut un picior sau a rămas în scaunul cu rotile în urma unui accident, pentru a ne putea da seama de aportul factorului moral în evaluarea atitudinală faţă de acei bolnavi, mult mai critică şi intolerantă fiind atitudinea faţă de bolnavul care suferă de ciroză sau cancer pulmonar, la care a contribuit bolnavul, faţă de cel cu infirmitate, la care vina este aproape exclusă, chiar dacă se constată că şi acesta era sub influenţa alcoolului. De unde putem concluziona că, sub raport atitudinal este mai mult incriminat gradul de contribuţie şi conştientizare a efectelor sociale ale bolii, şi nu tipul de boală propriu-zis.

Atitudinea faţă de boală şi bolnavi este influenţată şi de semnificaţia socioculturală pe care o dobândeşte boala în raport cu mediul social şi, mai ales, cultural al celor care evaluează o anumită boală şi suferinţa cauzată de aceasta. Apartenenţa la o cultură furnizează individului „evaluator” cadrele axiologice şi morale la care trebuie să se raporteze atitudinal, incriminând sau dimpotrivă aprobând un anumit comportament care ar conduce la o anumită boală sau suferinţă. Nu ne referim la acele „boli” care se instalează mai mult datorită exigenţelor profesionale de ordin senzorial (cum ar fi miopia la conducători auto, mecanici de locomotivă sau la militari), ci la boli ce comportă o anumită semnificaţie socială şi culturală, dincolo de profesie şi socializare negativă şi discordantă specifică unui grup sociocultural.

Studiind reacţiile indivizilor faţă de durere (studiul realizează în mod comparativ reacţia la durere a italienilor şi evreilor emigranţi în SUA), ca un

222

indiciu al stării morbide, nu atât din punct de vedere biologic, ci mai mult sociocultural, Mark Zborowski arată că „societatea în care se găseşte omul devine factorul care condiţionează formarea tipurilor de reacţie individuală faţă de durere”. Referindu-se la modul cum este evaluată durerea unei boli de către bolnav, dar şi ca influenţă culturală-etnică, autorul citat constată că, deşi pragul durerii este acelaşi, experienţa durerii depinde de pattern-urile din familie din care provin aceştia, mai bine spus, de influenţele culturale: italienii reacţionează cu lamentări zgomotoase, plângeri pasionale, devenind mai calmi după administrarea medicaţiei, pe când datorită culturii şi psihologiei, evreii reacţionează faţă de durere într-un mod specific, fiind mai sensibili la durere, rămânând deprimaţi şi după administrarea medicamentelor, fiind mai pesimişti decât italienii, fapt ce influenţează atitudinea faţă de boală, sănătate şi viaţă.

Pe acest fond al reacţiilor, Zborowski delimitează două tipuri de durere: naturală şi aplicată. Durerea naturală este considerată acea durere care provine dintr-o boală ce emerge unor cauze obiective (un accident, amputarea unui membru, reumatismul, etc.), pe când durerea aplicată este cauzată şi mai ales amplificată de unele cauze de ordin subiectiv şi sociocultural, cum ar fi riturile de iniţiere, unele sporturi ce cauzează durei, ca să nu mai vorbim de provocarea durerii în scop disimulativ.

De unde concluzia că, durerea este indusă atât biologic cât şi sociocultural, în funcţie de semnificaţia bolii sau chiar a părţii organismului care cauzează boala respectivă. Spre exemplu cei infectaţi cu virusul HIV sunt altfel percepuţi decât cei infectaţi cu virusul A/H1N1, sau cei cu sifilis, decât oricare altă boală venerică. Asemenea comparaţii se fac şi între bolile contagioase şi cele necontagioase, putându-se ajunge, prin extrapolare, la comparaţii de factură interspecii şi intraspecii.

Întrebarea şi, mai ales, răspunsul dat unei asemenea întrebări ce ar viza reacţiile indivizilor din culturi diferite faţă de anumite boli, ar viza cauza unor asemenea atitudini diferenţiate faţă de un fenomen biologic obiectiv. Dacă ar fi să ne referim la aceste analize atitudinale comparative la nivel interspecii, atunci ne-am referi la modul de percepţie a bolii la om şi animal şi chiar intraspecie, între anumite animale, cele sălbatice faţă de cele domestice, sau între unele dintre acestea: animale sălbatice dăunătoare de care ne bucurăm că scade numărul acestora (urşi, porci mistreţi etc.), faţă de cele care devin pradă, şi care nu sunt dăunătoare (căprioare, iepuri etc.).

În toate aceste evaluări şi reacţii, nu domină criteriul obiectiv în atitudinile adoptate, ci latura subiectivă care, de regulă, au la bază efectele produse pentru om şi societate, criteriul axiologic şi moral, şi nu neapărat cel al durerii pe fond biologic sau chiar psihic. Suntem oare înduioşaţi faţă de un alcoolic căzut pe caldarâmul străzi, precum ne manifestăm faţă de un individ cu dizabilităţi locomotorii? Evident că nu: primul îşi atrage, de regulă, oprobiul public, fără a fi analizate pentru moment cauzele care au condus la acea statre, pe când

223

bolnavul care suferă de asemenea dizabilităţi, este compătimit de cei care îl evaluează sub raport atitudinal, pe fond empatic şi nu discriminator, cum se întâmplă în primul caz.

Legat de aceste influenţe culturale ce atrag atitudini diferenţiate asupra bolii şi durerii, antropologii au desprins şi delimitat aşa-numitele „sindroame cu determinare culturală”. Ele reprezintă tipuri de comportamente aberante, recurente, cu caracter autohton-local sau, după unii, ar fi psihoze şi nevroze cu caracter etnic şi cultural sau sindroame psihiatrice atipice şi exotice (I. Zanc şi I. Lupu, op.cit.).

Pentru curiozitate le vom enumera şi noi, fără a intra în prea multe detalii asupra lor. Mai relevante sunt următoarele sindroame asociate unor culturi:

1. Susto (America Latină), sindrom manifestat prin agitaţie în timpul somnului, pasivitate, deprimare, astenie, indiferenţă la igienă şi înfăţişare exterioară, fiind cauzat de o întâmplare înfricoşătoare („susto” însemnând frică, groază), pe fondul unor credinţe religioase legate de suflet.

2. Amok (Asia de Sud-Est şi în America de Nord) se caracterizează prin comportamente sălbatice, agresive, cu durată limitată, între bărbaţi de obicei, prin tendinţa de a răni sau chiar de a ucide o persoană, pe fondul unei stări de „nebunie furioasă” sau explozie de violenţă (aceasta fiind semnificaţia etimologică a cuvântului de origine malaeziană). De o asemenea stare de furie suntem cuprinşi cu toţii, numai că spre deosebire de aceşti indivizi cuprinşi de „amok”, ne abţinem de cele mai multe ori de la crimă.

3. Brain Fag, sindromul epuizării mintale, se manifestă prin dureri de cap, oboseala ochilor, incapacitate de concentrare. Prin simptomele sale specifice şi tipologia asociată acestora, boala apare la persoane de vârstă şcolară, mai ales, la studenţi în perioada sesiunilor, când efortul intelectual este supradozat celui din timpul semestrelor. Întrucât este o boală foarte răspândită la această categorie de vârstă, ea nu poate fi localizată geografic, chiar dacă este mai frecvent regăsită în zona Africii Occidentale.

4. Koro este un sindrom ce are la bază credinţele din sud-estul Asiei privind consecinţele exceselor sexuale şi ale altor nelegiuiri de acest tip. Întrucât asemenea practici sunt specifice unor popoare mai avansate sub raport cultural, nu vom mai oferii detalii despre acestea, fiind mai mult de domeniul trecutului decât de prezent.

5. Latah se caracterizează printr-un comportament de imitaţie ce pare scăpat de sub control, bolnavul copiind gesturi şi cuvinte, se supune total şi execută acte neobişnuite. Termenul desemnează o hipersensibilitate la spaimă şi situaţii înfricoşătoare, ca urmare a unor stimuli ce pot cauza asemenea stări neuropsihice, ceea ce declanşează reacţii verbale şi motorii involuntare stereotipe şi inacceptabile din punct de vedere social, cum ar fi pronunţarea unor cuvinte obsene (coprolalia) sau alte asemenea practici maladive primitive.

224

6. Pibloqto se manifestă prin tendinţa individului de a-şi părăsi locuinţa, de a-şi sfâşia hainele, de a se expune rigorilor climei arctice, regăsindu-se în aceste zone cu climă rece, la eschimoşi, ca boală fiind denumită „isteria arctică”. Şi la acest sindrom se resimte influenţa religioasă, cei care cad într-o asemenea stare fiind consideraţi stăpâniţi de duhurile malefice.

7. Wihtigo sau psihoza Windigo, după cum mai este denuimită această boală, este o tulburare psihică întâlnită în rândul indienilor din America de Nord şi se manifestă prin dezgust faţă de hrana obişnuită şi prin sentimente de depresie şi anxietate. Influenţa credinţelor religioase, a spiritelor malefice („wihtigo” - un monstru gigantic ce mănâncă oameni) este foarte resimţită şi în cazul acestei maladii, asemenea altor boli regăsite la aceste popoare primitive, în cadrul sindromului wihtigo culminând cu omuciderea şi canibalismul.

8. Dhat este un sindrom cu determinare culturală, pe fondul unor nevroze sexuale, manifestându-se prin tot ceea ce poate provoca pierderea lichidului seminal, producând oboseală, anxietate, pulsiuni de teamă şi de anxietate, depresii, disfuncţiuni sexuale (impotenţă, ejaculare precoce) etc. Este regăsit mai mult la hinduşii din Nepal, Sri Lanka, Bangladesh şi Pakistan, ceea ce nu înseamnă că unele practici nu ar fi comune şi altor popoare şi indivizi. Desigur, pentru prezentul contemporan, aceste boli nu mai prezintă niciun interes, ca atare nu vom mai insista asupra lor, chiar dacă unele manifestări pot fi asociate cu unele boli de factură psihică specifice epoci şi societăţii în care convieţuim.

3.5. Psihosociologia medicală, între calitate şi performanţă

Mai mult decât în celelalte activităţi manageriale, în domeniul sănătăţii şi cu precădere în mediul spitalicesc, unde coabitează cadrele medicale şi bolnavii cu afecţiuni psihice, problema calităţii acestor servicii este prioritară. Dar înainte de oricare alt demers analitic, considerăm că este necesar să delimităm şi să definim calitatea actului medical. Demers relativ greu de realizat, întrucât această problematică nu deţine un loc prioritar în literatura de specialitate, fiind încă destul de confuză.

Apelând la alte domenii de specialitate care analizează acest concept, vom sublinia că, din punct de vedere juridic, calitatea este definită ca fiind un ansamblu de proprietăţi şi caracteristici ale unui produs sau serviciu, care îi conferă acestuia aptitudinea de a satisface necesităţi exprimate sau implicate. O asemenea definiţie nu satisface pe deplin calitatea serviciilor de asistenţă socială din domeniul sănătăţii, întrucât serviciile prestate depăşesc cu mult orice produs sau serviciu material, obiectivele acestor servicii fiind centrate pe

225

sănătatea individului şi a creşterii calităţii vieţii, în general. De aceea, calitatea se aplică nu la produse, ci la competenţă, relaţii şi rezultate, dintr-o asemenea perspectivă calitatea fiind evaluată prin numărul indivizilor recuperabili şi reintegraţi social, excluzând orice dimensiune materială, subiectivă, conjuncturală sau atitudinală, chiar dacă aceste elemente structurale şi de factură etiologică acţionează în mod direct şi/sau indirect asupra funcţionalităţii sistemului sănătăţii şi asupra calităţii actului medical realizat prin intermediul acestor servicii sociale şi de asistenţă medicală.

Menţionăm că în aceste domenii medicale şi de menţinere a sănătăţii, beneficiarii acestor servicii percep calitatea sau absenţa acestora atât după felul în care sunt trataţi, în timp ce folosesc serviciul respectiv, cât mai ales după rezultatele obţinute, de regulă, într-un timp cât mai scurt şi cu costuri sociale cât mai scăzute. Dintr-o asemenea perspectivă a eficienţei asistenţei medicale, reflectată şi în calitatea serviciilor prin care se realizează această asistenţă, subliniem faptul că, mai mult decât în oricare alt domeniu, în sănătate, serviciul medical trebuie orientat spre beneficiar şi spre valoare, fiind centrat pe om şi relaţie, şi nu pe produs sau serviciu. Cu alte cuvinte, aceste servicii trebuie să răspundă scopului şi/sau cerinţelor, şi în acelaşi timp să satisfacă nevoile exprimate sau implicate în obiectivele acestor servicii prin care se realizează asistenţa medicală prin intermediul acestor structuri aparţinătoare sistemului sănătăţii, mai mult sau mai puţin funcţionale şi eficiente.

Mai adecvate serviciilor de asistenţă medicală şi socială, în general, sunt definiţiile date calităţii serviciilor de către V. Coulshed şi A. Mullender, după care serviciile de calitate sunt cele care răspund scopului lor la costuri rezonabile şi cu preocuparea ca utilizatorii să facă alegeri în cunoştinţă de cauză.

O altă definiţie dată calităţii aparţine autorilor Burton şi Kellawai, în conformitate cu care calitatea serviciului se exprimă prin efectele induse, adică prin cât de bine sprijină serviciul respectiv calitatea vieţii celor care îl utilizează în scopul realizării cerinţelor reclamate.

În vederea îmbunătăţirii calităţii managementului serviciilor sociale sunt stabilite unele principii şi strategii algoritmice prin care pot fi valorizate acestea, în coroborare cu cerinţele beneficiarilor acestor servicii sociale. În cele ce urmează, ne vom referi la unele dintre aceste principii, considerând că strategiile individuale sunt mult mai particularizate şi individualizate, în funcţie de stilul de conducere al managerilor şi de personalitatea acestora. Dintre aceste principii, mai adecvate studiului nostru ar fi următoarele:

- nevoile consumatorului să stea în centrul atenţiei managerului şi a activităţii de management;

- calitatea se obţine printr-o muncă de echipă non-ierarhizată sau slab ierarhizată;

226

- comunicarea este esenţială pentru serviciu prestat în acest mediu, prilejuind schimbul de opinii şi atitudini;

- fiecare membru al personalului răspunde pentru calitatea serviciului prestat;

- îmbunătăţirea calităţii trebuie să fie continuă;- leadership-ul, exprimat prin funcţia de motivare şi implicare constantă a

personalului angajat, este esenţial pentru calitate;- managementul, ca activitate şi managerul ca agent al acestei activităţi

trebuie să se implice şi să sprijine în mod competent această activitate;- serviciile trebuie modelate după client - pacient, mai degrabă decât

după organizaţie;- angajaţii trebuie să fie informaţi şi încurajaţi în a participa la iniţiative

legate de calitate şi să beneficieze de formare şi sprijin. Ca un corolar la aceste principii, am evidenţia faptul că cerinţa

fundamentală pentru a obţine calitatea totală a serviciilor este angajamentul tuturor factorilor implicaţi în această ecuaţie, rezolvarea ei presupunând un asemenea management eficient şi de calitate. În mod deosebit şi complementar trebuie să se implice: managerii de vârf, cei care răspund de direcţia generală şi de realizare a organizaţiei; managerii de mijloc, cei care asigură ca echipa pe care o conduc în domeniul lor să atingă obiectivele domeniului de care răspund şi pe cele ale organizaţiei prestatoare de servicii sociale, în mod deosebit al celor de asistenţă socială şi de sănătate. Desigur, calitatea şi performanţa din acest domeniu nu depind, în mod exclusiv, de factorii de conducere şi decizie, ci şi de executanţi, de nivelul profesional şi atitudinal al acestora. Mai precis, de angajaţii care execută sarcinile ce le revin sub raport profesional în raport cu domeniul de competenţă al fiecăruia, adică cu atribuţiile de rol ale acestora, şi care prin această dimensiune psihosocială, răspund de performanţa activităţilor detaliate, care prin însumarea lor contribuie în mod nemijlocit la atingerea scopurilor organizaţiei şi a obiectivelor planificate a acestor servicii de asistenţă socială din sistemul serviciilor şi din domeniul asistenţei medicale.

Test de fixare şi verificare a cunoştinţelor

1. Consideraţi ca fiind importantă şi necesară pentru profesia şi cariera profesională medicală disciplina psihosociologiei medicale, alături de psihologia şi sociologia medicală?

– da, o consider mai importantă şi mai necesară decât celelalte două discipline............

a

– da, o consider la fel de importantă şi necesară..............................................................

b

– consider ca a fi mai importantă şi mai necesară psihologia c

227

medicală .........................– consider ca a fi mai importantă şi mai necesară sociologia

medicală ..........................d

– nu consider ca a fi importante şi necesare aceste discipline.........................................

e

2. Starea de sănătate poate fi considerată şi evaluată prin: – lipsa bolilor

somatice.........................................................................................a

– lipsa bolilor psihice şi neuropsihice, psihiatrice ...............................................

b

– starea de bine sub raport fizic-biologic, psihic, psihosocial şi social................

c

– starea de confort psihic....................................................................................

d

– toate aceste stări psihosomatice şi condiţii psihosociale...................................

e

3. Printre criteriile care definesc şi delimitează starea de sănătate se regăsesc:

– criteriul economic, al eficienţei.........................................................................

a

– criteriul etic-moral (deontic) .............................................................................

b

– criteriul adaptării şi integrării sociale.................................................................

c

– criteriul performanţei........................................................................................

d

– criteriul axiologic..............................................................................................

e

4. Boala poate fi considerată ca un fenomen:– exclusiv

biologic...............................................................................................a

– social.................................................................................................................

b

– psihosocial........................................................................................................

c

228

– comportament deviant........................................................................................

d

– lipsa stării de sănătate.......................................................................................

e

5. Printre factorii care stau la baza configurării etiologiei unei boli, în literature de specialitate sunt mai relevanţi:

– rolul de bolnav.................................................................................................

a

– statusul social al medicului ..............................................................................

b

– gravitatea bolii...................................................................................................

c

– felurile bolilor....................................................................................................

d

– interacţiunea dintre medic (cadre medicale) şi pacienţi.....................................

e

6. Printre cele mai evidente boli de la noi, în prezent se regăsesc:– bolile

cardiovasculare........................................................................................

a

– bolile infecto contagioase..................................................................................

b

– bolile psihice - psihiatrice.................................................................................

c

– bolile somatice..................................................................................................

d

– toate bolile menţionate......................................................................................

e

7. Care sunt cele mai frecvente şi principale stări psihice produse de cancer?

– panica...............................................................................................................

a

– sentimentul învingerii bolii de pacient...............................................................

b

– sentimentul învingerii bolii şi a morţii iminente.................................................

c

– încrederea în tratamentul realizat de personalul d

229

medical...................................– toate aceste stări la un

loc.................................................................................e

8. Intervenţia chirurgicală induce efecte psihosociale legate de fazele:– din timpul intervenţiei chirurgicale a echipei ce realizează

operaţia.................. a

– preoperatorie.....................................................................................................

b

– postoperatorie...................................................................................................

c

– în niciuna dintre acestea...................................................................................

d

– în toate fazele menţionate................................................................................

e

9. Bolile psihice şi psihiatrice impun un:– climat psihosocial favorabil-

prietenos..............................................................a

– tratament medical riguros şi competent....................................................................

b

– atenţie, respect şi toleranţă din partea cadrelor medicale...................................

c

– disciplină şi severitate...........................................................................................

d

– toate aceste măsuri şi condiţii ...........................................................................

e

10. Sentimentul de frustrare al bolnavului internat ţine mai mult de factorii:

– fizici-biologici..................................................................................................

a

– psihologici........................................................................................................

b

– stresanţi............................................................................................................

c

– socio-economici...............................................................................................

d

– toţi la un loc ......................................................................................................

e

230

Probleme de rezolvat

1. Evaluaţi importanţa şi necesitatea psihosociologiei medicale, ca disciplină de interferenţă, în raport cu experienţa teoretică (cunoştinţele medicale, psihologice şi psihosociologice) şi cea din practica medicală de care dispuneţi ca urmare a pregătirii dvs. profesionale şi experienţa de viaţă directă şi/sau indirectă.

2. Configuraţi simptomatologia biologică şi fiziologică a unor boli somatice care presupun un tratament medical cu concursul psihologiei şi psihosociologiei medicale.

3. Delimitaţi etiologia specifică a bolilor somatice faţă de cele psihice.

4. Evaluaţii rolul şi importanţa factorilor psihologici şi psihosociologici în cazul îmbolnăvirii de cancer, în diversele sale forme şi stadii de manifestare şi evoluţie.

5. Evidenţiaţi unele practici medicale cu caracter de mal-praxis, antisocial şi antiuman, regăsite încă în tratamentul medical de către unele cadre medicale, ca urmare a experienţei dvs. profesionale şi de viaţă.

231

Capitolul 4

GRUPURILE UMANE

4.1. Premise teoretice în abordarea grupurilor umane

Importanţa analizei grupurilor rezidă din faptul că în cadrul acestei structuri sociale este analizat atât individul, cât şi raportul său cu colectivitatea, relaţiile intra şi inter-grupale, precum şi influenţa de solidarizare pozitivă sau negativă asupra individului de către grupul sau microgrupul de apartenenţă şi referinţă, în ultimă instanţă de societate, grupurile trebuind să fie studiate în relaţie de intercondiţionare cu acest nivel macrosistemic.

Fenomenul grupurilor sociale este foarte complex şi diversificat, subordonând atât ansamblurile naturale (familia, neamul, clanul), cât şi cele istorice constituite (trib, popor, naţiune, clase sociale), grupurile spontane (mulţimea, strada, gaşca), ca şi pe cele organizate, denumite în literatura de specialitate, grupuri cu scop, grupuri cu o structură bine determinată, şi care îi conferă grupului multiple funcţii.

Grupurile sociale, în speţă grupurile mari (clasele sociale, naţiunea, poporul) sunt studiate din perspectivă diacronică de către antropologie şi istorie, iar din perspectivă sincronică de către sociologie şi psihosociologie. Din acest punct de vedere, psihosociologia poate fi considerată tocmai o ştiinţă a legilor de structurare şi funcţionare a grupurilor sociale, a constituirii şi dezagregării-destructurării acestora, a criteriilor de clasificare a grupurilor sociale, a rolului, factorilor de grup în viaţa socială, în dezvoltarea societăţii. Psihosociologia studiază din această perspectivă atât elementele structurale ale grupurilor, configuraţia acestora, cât şi elementele de ordin funcţional şi disfuncţional, adică mecanismele şi rolul acestor structuri în cadrul societăţii globale. Mai mult, pe lângă aceste perspective structuralist-funcţionale, astăzi această problematică este extrapolată şi la nivelul unor aşa-zise sisteme intersocietale, care reunesc mai multe societăţi în baza unor criterii economice şi politice, fiind bine cunoscute tendinţele de globalizare şi instituţionalizare mondiale. Problematica analizată de noi nu îşi propune analiza unor asemenea structuri şi manifestări ale acţiunilor sociale, ci îşi concentrează mai mult atenţia asupra structurilor şi configuraţiilor structuralist-funcţionaliste la nivel microsistemic, problematica grupurilor constituindu-se un argument în acest sens.

Grupurile sociale sau colectivităţile, după cum le numea D. Gusti, sunt acele unităţi sociale care reunesc indivizi laolaltă, având la bază mai multe determinări şi raţiuni sau criterii organizaţionale. După sociologul român citat, grupurile sau „unităţile” sociale pot fi împărţite în trei mari categorii:

232

1. comunităţi sociale, în care indivizii sunt uniţi prin legături de viaţă (familie, rude, clanuri etc.);

2. instituţii sociale, în care relaţiile şi structura s-au desprins de indivizi şi se impun din afară, ca funcţiuni închegate care trebuie doar îndeplinite, încât indivizii care le compun devin simpli funcţionari, agenţi ai acţiunii sociale sau actori sociali, după cum îi denumea marele sociolog american T. Parsons;

3. grupările sociale, în care indivizi, relaţiile şi structura depind de voinţa celor care le constituie.

Ca o notă definitorie şi comună, grupurile sociale propriu-zise presupun cu necesitate procese de interacţiune umană, precum şi exercitarea unor influenţe de la unitatea grupului spre individualităţi. Dintr-o asemenea perspectivă, grupul social se defineşte prin structura internă suficient de consistentă şi rezistentă la influenţele din exterior. Aceste calităţi impun ca orice grup să aibă o structură proprie care să-i permită să-şi exercite funcţiile pentru care s-a constituit.

În ceea ce priveşte definirea grupurilor sociale, nu există un consens. Câteva definiţii vor fi edificatoare şi vor confirma afirmaţia făcută. Vom reda câteva opinii autorizate:

Th. Newcomb defineşte grupul ca aceea unitate socială formată din două sau mai multe persoane cu aceleaşi norme şi atitudini faţă de anumite situaţii şi ale căror roluri sociale sunt strâns îmbinate şi sincronizate. Se observă că această definiţie are la bază atât criteriul cantitativist-numeric, cât şi pe cel normativ-axiologic.

J. Szczepanski susţine că grupul social presupune un anumit număr de persoane legate printr-un sistem de relaţii reglementat de către instituţii care posedă anumite valori comune şi care se deosebesc de alte colectivităţi printr-un principiu specific.

W. J. Sprott consideră că un grup s-ar constitui dintr-o pluralitate de persoane care sunt în interacţiune reciprocă într-un cadru dat. În definirea conceptului de „grup social” există cel puţin două motive care tind să complice situaţia datorită faptului că:

1. marea complexitate şi diversitate a acestei realităţi sociale, face dificilă desprinderea unor atribute esenţiale, necesare şi suficiente pentru delimitarea fenomenelor de grup;

2. se prefigurează o dificultate epistemologică foarte importantă. Din această perspectivă, menţionăm faptul că, deşi există o multitudine de lucrări în acest sens, nu există o teorie unitară acceptată a grupurilor.

Cu toată diversitatea epistemologică a grupurilor, există câteva caracteristici generale care pot conduce spre definirea conceptului de grup, care s-ar manifesta prin:

a) desfăşoară o activitate comună;

233

b) au un număr redus de membri care face posibilă o percepţie interpersonală directă şi reciprocă, permiţând şi alte conexiuni interindividuale;

c) relaţii interpersonale puternice;d) relaţii afective foarte intense (simpatie, antipatie);e) foarte strânsă interdependenţă a membrilor grupului născută în contextul

acţiunii comune şi având la bază sentimentul de solidaritate al acestora;f) diferenţierea rolurilor între membrii grupurilor;g) existenţa unor scopuri şi valori comune.Pornind de la aceste caracteristici, este foarte oportun să spunem că

noţiunea de grup desemnează o „entitate socială” care se constituie ca un amsamblu de persoane aflate în interrelaţii, în vederea atingerii unui scop, diferenţiindu-se după anumite funcţii sau scopuri.

Într-o lucrare mai recent apărută, Introducere în sociologie, Goodman defineşte grupul social ca fiind „acea unitate ce reuneşte doi sau mai mulţi indivizi care au un sentiment comun de identitate şi se influenţează unul pe altul pe căi organizate în modalităţi structurate pe baza unui set comun de perspective referitoare la comportamentul fiecăruia”.

Din definiţiile date, se observă că grupurile sociale conţin elemente comune, care nu se contrazic, ci doar se completează, devenind complementare prin elementele lor definitorii. Diferenţele apar nu în cadrul genului proxim, ci în cel al diferenţelor specifice. În esenţă, un grup presupune existenţa indivizilor şi interacţiunea dintre ei, a unor interacţiuni ce vizează îndeplinirea scopului pentru care s-a constituit.

În mod evident, definiţiile date grupului social sunt mult mai numeroase şi diversificate decât cele inventariate de noi. În esenţă la baza fundamentării acestora stau anumite criterii, care pot fi evaluate prin:

a) existenţa unui număr minim de indivizi, aflaţi într-un permanent proces de intercondiţionare;

b) distribuirea statusurilor şi fixarea rolurilor în grup în scopul îndeplinirii grupului;

c) existenţa relaţiilor şi interacţiunea dintre indivizi;d) existenţa unor norme şi valori comune tuturor membrilor şi grupului în

ansamblul său.În funcţie de aceste elemente structurale, grupurile sociale cunosc mai

multe denumiri şi tipologii, diferenţiidu-se de la o disciplină/ramură la alta şi de la un autor la altul. Pentru exemplificare redăm câteva tipologii specifice grupurilor întâlnite în literatura de specialitate, cum ar fi:

F. Tonnies: „Comunităţi şi societăţi”;H. Bergson: „Societăţi închise – societăţi deschise”;Giddings: „Grupuri instinctive – grupuri raţionale”;R. Benedict: „Grupuri dionisiace - grupuri apoliniene ";

234

L. Von Wiese: „Masele”; „Grupurile”; „Colectivităţile abstracte”;G. Gurwitch: „Masa”; „Comuniunea”;R. Merton: „Grupuri de apartenenţă”, „Grupuri de referinţă”;C.H. Cooley: „Grupuri primare”; „Grupuri secundare”;N. Goodman: „Grupuri interne" şi „Grupuri externe" (asociate grupurilor

de apartenenţă şi grupurilor de referinţă), care se deosebesc prin existenţa sau inexistenţa sentimentului de identitate şi loialitate. Acelaşi autor mai desprinde „grupurile de program”, „grupurile autohtone” şi „grupurile imigranţilor”.

Din cele prezentate se desprinde diversitatea de opinii asupra grupurilor sociale. Pentru lucrarea noastră şi obiectivele urmărite prin ea, prezintă mai mare interes grupurile mici, percepute şi evaluate ca structuri microsociale care devin obiect de analiză al psiholosociologiei şi a sociologiei grupurilor mici, în mod deosebit a sociometriei, ca subramură a acestor ştiinţe interferenţe, considerând din acest punct de vedere legitimată şi justificată analiza ce o vom întreprinde asupra grupurilor mici şi a tipologiei acestora.

4.2. Grupurile mici

Printre grupurile umane şi sociale, atât de frecvent regăsite şi în mediul şi structurile instituţionale medicale, grupurile mici sunt cele mai relevante şi importante, prezentând un interes deosebit atât pentru psihologia socială, cât şi pentru sociologie şi psihosociologie. Din acest punct de vedere, M. Sherif şi C. W. Sherif definesc grupul mic ca aceea unitate socială formată dintr-un anumit număr de indivizi care se disting mai mult sau mai puţin unii de alţii printr-un statut definit şi printr-o relaţie de rol, şi care posedă un set de valori şi de norme proprii care reglează conduita membrilor în conformitate cu grupul.

Încercând să inventariem unele definiţii date grupului mic, vom arăta că G. Burges defineşte grupul mic, drept o unitate a unor personalităţi aflate în interacţiune. Există, desigur, şi alte definiţii. În esenţă, grupurile mici se caracterizează prin următoarele trăsături specifice:

- număr redus de persoane;- relaţii personale primare puternice;- o solidaritate intensă a grupului;- structura simplă (de regulă, nu au subgrupuri);- o anumită autonomie în stabilirea modalităţilor şi măsurilor luate în

vederea realizării sarcinilor.De unde rezultă că grupul mic este un ansamblu de persoane între care se

stabilesc relaţii interindividuale directe şi statornice în cadrul unor activităţi similare ce conduc la realizarea scopurilor relativ comune.

Grupurile mici se disting între ele prin scopuri, activităţi şi relaţii, putând fi:

a) grupuri de muncă;

235

b) grupuri şcolare;c) grupuri de creativitate;d) grupuri politice;e) grupuri militare;f) grupuri sportive;g) grupurile profesionale (şi din domeniul sănătăţii); h) gaşca, banda etc.

4.2.1. Structura grupurilor mici

Grupul este un subsistem interacţional al uneia/unor structuri organizaţionale mai mari. Elementele componente ale acestui subsistem sunt dimensiuni structurale, grupul rezultând din asamblarea acestor componente, cum sunt:

a) indivizii cu statusurile şi rolurile individuale;b) relaţiile interpersonale;c) normele şi valorile grupului;d) scopurile şi motivaţiile;e) acţiunile şi activităţile;f) compoziţia şi coeziunea grupului.În sinteză, precizăm că orice grup prezintă o anumită structură configuraţi-

onală, care ar implica şi delimita urmatoarele structuri:a) o anumită configuraţie a poziţiilor şi funcţiilor formale şi informale ale

membrilor grupului, reprezentată de aşa-numita structură de rol a grupului;b) anumite linii de comunicare interpersonală, ceea ce formează structura

de comunicare a grupului;c) o anumită configuraţie a percepţiilor şi reprezentărilor interpersonale,

adică structura cognitiva a grupului;d) o anumită specializare a sarcinilor (relaţiilor funcţionale ale diferiţilor

membrii), ceea ce formează structura ocupaţională a grupului;e) un anumit aranjament al modului cum se iau deciziile, ceea ce constituie

structura de putere a grupului;f) o anumită distribuţie a relaţiilor simpatetice, ceea ce constituie structura

sociometrică a grupului;g) un anumit sistem de mijloace prin care indivizii se pot deplasa de la o

poziţie la alta în grup, ceea ce formează structura locomotorie a grupului. Delimitare preluată din lucrarea de referinţă a profesorului P. Golu, Psihologie socială.

Nu ne propunem o analiza detaliată a acestor structuri, ci subliniem doar faptul că acestea îi conferă grupului anumite particularităţi şi o anumită tipologie. Se poate deduce că în raport cu structura configuraţională prezentată de la nivelul grupurilor şi comunităţilor sociale, unele structuri sunt mai

236

estompate la nivel societal decât în cadrul grupurilor mici. Ne referim cu precădere la structura de comunicare, structura cognitivă, în mod deosebit structura sociometrică, care la nivelul societăţii se află într-o profundă criză (coeziunea socială fiind ca şi inexistentă), la fel şi structura de comunicare, atât la nivel macro cât şi microsistemic.

4.2.2. Proprietăţile grupurilor mici

În sens mai restrâns, structura grupului se relevă prin tipurile de relaţii directe şi relativ stabile dintre membrii săi. Varietatea şi densitatea relaţiilor interindividuale depind de numărul şi însuşirile persoanelor implicate ce conduc la consacrarea anumitor proprietăţi ale grupurilor mici, cum ar fi:

a) mărimea;b) coeziunea;c) consensul şi conformitatea;d) autonomia;e) permeabilitatea;f) flexibilitatea;g) sintalitatea; h) sinergie;i) dinamica;j) stratificarea;k) eficienţa sau productivitatea grupului.

Mărimea grupurilor miciAceastă proprietate este conferită de numărul de persoane care compun

grupul, şi care variază între minimum 2 sau 3 şi maximum 40 de membrii. Mărimea grupului mic este o variabilă independentă în sensul că influenţează aşteptările şi orientările membrilor grupului, respectiv relaţiile şi procesele din grup: cu cât grupul este mai mare, cu atât creşte numărul relaţiilor posibile, şi cu cât creşte mărimea grupului, cu atât se multiplică resursele sale la rezolvarea problemelor grupului, datorită sporirii contribuţiilor individuale. De unde rezultă că mărimea grupului conduce la diversificarea relaţiilor posibile, fiind însoţită de diminuarea durabilităţii interacţiunilor şi a intensităţii comunicării directe, precum şi de creşterea probabilităţii de apariţie a unor subgrupuri şi a unei reţele în formare, adică a disocierii şi destructurării grupului, şi a întregii societăţi, prin tendinţa atomizării acesteia.

Mărimea numărului de membrii afectează şi atitudinea indivizilor faţă de grup, într-un anumit grup existând probabilitate ca un număr tot mai mare de indivizi să adere spre alte grupuri de referinţă şi să slăbească coeziunea grupului respectiv. Aşa apar grupurile interne şi grupurile externe, grupurile de

237

apartenenţă şi grupurile de referinţă, asupra cărora vom insista în altă parte a capitolului.

Coeziunea grupuluiProprietatea exprimată prin coeziune este în acelaşi timp un fenomen

colectiv, un produs supraindividual, generat de grup, dar care nu se reduce la numărul de relaţii reciproce ale indivizilor grupului respectiv, deci, coeziunea nu poate deriva în mod exclusiv din aceste relaţii.

Asupra coeziunii nu există un consens în ceea ce priveşte definirea sa. După uni sociologi şi psihosociologi, coeziunea este aceea proprietate fundamentală a grupurilor sociale care exprimă raporturile de îmbinare, solidaritate şi unitate dintre membrii grupului, raporturi în virtutea cărora grupul acţionează ca o entitate coerentă, relativ de sine stătătoare. După alţii, coeziunea este considerată drept cea mai importantă variabilă de grup, deoarece datorită ei grupul există, se menţine şi funcţionează ca o entitate coerentă. Dacă ar fi să particularizăm, precum unii dintre marii psihosociologi contemporani, atunci am arăta că, după L. Festinger, coeziunea unui grup este „o rezultantă a tuturor forţelor care acţionează asupra membrilor pentru a-i determina să rămână în grup”.

Această proprietate a grupului poate fi evaluată printr-un set de indicatori referitori la:

a) atracţia interpersonală dintre membrii grupului;b) evaluarea grupului ca întreg;c) gradul de identificare a membrilor cu grupul;d) dorinţa expresă de a rămâne în grup;e) sentimentul apartenenţei la grup şi la consensul grupului;f) unitatea şi măsura în care grupul dispune de unitate;g) spiritul de solidaritate şi întrajutorare;h) cooperarea şi predominarea relaţiilor interpersonale preferenţiale;i) aproprierea până la identificare a structurii organizaţionale formale cu

cea informală; j) opinia colectivă puternic conturată în cadrul grupului.

Consensul şi conformitateaUn mare accent este pus pe consensul şi conformitatea membrilor grupului.

În timp ce consensul rezultă din similitudinea tacită sau conştientă a atitudinilor şi opţiunilor personale, conformitatea se manifestă prin comportamente de supunere, acceptare, ca urmare a prescripţiilor normative. Orice grup dispune de mecanisme de promovare a conformismului individual, fie prin sancţiuni negative, fie prin recompensări.

Presiunea grupului spre atingerea conformităţii membrilor săi poate avea efecte pozitive, în sensul că vine în întâmpinarea trebuinţelor de afiliere,

238

afecţiune, securitate sau recunoaştere socială, dar şi negative, în direcţia uniformizării, a îngustării perspectivelor şi diminuarea creativităţii, a accentuării supunerii necondiţionate, după cum susţine şi demonstrează psihosociologul R. Lippit.

Conformismul este generat nu numai de grup, ci şi de nevoia individuală de autoritate, care apare în situaţii specifice generate de lipsa unor criterii de opţiune, de intoleranţă faţă de incertitudine sau ambiguitate, de neangajare în abordarea dificultăţilor sau în căutarea de informaţii, după cum precizează J. Jackson şi A. Rappaport.

Cele trei proprietăţi ale grupurilor, coeziunea, consensul şi conformitatea se manifestă şi în funcţie de alte proprietăţi ale grupului, cum ar fi: autonomia, permeabilitatea, flexibilitatea, intimitatea, productivitatea, asupra cărora nu vom insista, făcând doar succinte referinţe:

- autonomia sau independenţa grupului, vizează centrarea pe sine şi evoluţia independentă a grupului;

- permeabilitatea exprimă măsura în care admite sau nu captarea de noi membrii în grupul de apartenenţă;

- flexibilitatea exprimă gradul de informalitate şi libertate în grup;

- intimitatea exprimă gradul de apropiere reciprocă a membrilor grupului;

- productivitatea sau performanţa grupului este proprietatea prin care se măsoară investiţia de timp, energia cheltuită în acţiunile desfăşurate şi rezultatele obţinute în activităţile grupului ca întreg.

SintalitateaProblematicile sintalităţii şi sinergiei sunt strâns legate între ele, fiind

studiate de o nouă ştiinţă, sinergetica, percepută ca ştiinţă a autoorganizării sau autostructurării sistemelor independent de natura lor pe baza conlucrării, cooperării organice a componentelor sau elementelor constitutive. Sinergetica defineşte ceea ce se doreşte a deveni o metaştiinţă menită să explice procesele de transformare a sistemelor. Încercând să demonstreze că ordinea provine din haos şi invers, sinergetica stă la baza elaborării teoriei sistemelor dinamice, care este perfect aplicabil în psihosociologie.

Termenul de sintalitate este utilizat pentru prima oară de psihologul american R.B. Cattell, în anul 1948, prin această noţiune încercându-se individualizarea sau evaluarea personalităţii unui grup ca întreg, o asemenea proprietate fiind definită în mod sintetic prin totalitatea elementelor esenţiale, edificatoare pentru profilul moral al unui grup social.

Sintalitatea este, pe de o parte, influenţată de caracteristicile membrilor grupului (inteligenţă, atitudini, însuşiri individuale de personalitate) şi de structura grupului, iar pe de altă parte, de propria sa dinamică, ca proprietate a

239

oricărui tip de grup. Această dinamic, asupra căreia vom reveni, se relevă prin schimbările ce apar în suma intereselor membrilor sau în energia totală disponibilă în grup, respectiv în sinergia grupului, şi prin interacţiunile dintre grupuri şi subgrupuri sau dintre diversele grupuri.

Această proprietate a grupurilor mici este exprimată prin totalitatea însuşirilor psihosociale comune şi caracteristice unui grup de persoane, şi care conferă grupării o identitate distinctă faţă de alte grupuri similare (R.B. Cattell).

Sintalitatea poate fi evaluată prin următorii indicatori:a) munca în comun a membrilor; b) efortul constructiv comun al grupului;c) sentimentele amicale sau ostile faţă de alte grupuri;d) disensiunile şi conflictul de grup-intagrupal; e) perseverenţa grupală în învingerea dificultăţilor;f) forţa morală a grupului;g) realismul grupului şi deschiderea sa spre viaţă; h) spiritul gospodăresc în grup;i) capacitatea de analiză şi decizie colectivă;j) predispoziţia spre agresivitate şi entropie grupală.De observat este că sintalitatea cuprinde doar trăsăturile comune rezultate

din relaţiile interpsihice şi conduitele colective ale indivizilor, şi nu pe cele ce ţin de structura microgrupului, dinamica de grup, şi cu atât mai puţin de trăsăturile de personalitate ale membrilor grupului din grupul de apartenenţă.

SinergiaTermenul de sinergie a fost propus de către acelaşi psiholog american în

anul 1948, prin el fiiind desemnate anumite caracteristici ale grupurilor omogene şi puternic coezive. Sinergia are semnificaţie socială când este asociată cu conceptul de sintalitate a grupului. Această coabitare conceptuală este respinsă de unii psihosociologi (un concept putând fi substituit cu celălalt, iar ambele ar desemna ceea ce, într-o exprimare mai empirică, se numeşte „spiritul de echipă”). Nici sinergia şi nici sintalitatea nu se reduc la spiritul de echipă, deşi îl propun, şi nici la coeziunea grupului, după cum s-ar putea crede.

Din succinta prezentare se poate deduce că sinergia este atât o proprietate a grupurilor cât şi un fenomen de grup. Prin sinergie am desemna energia de care dispune grupul, forţa grupului pentru a-şi desfăşura acţiunile, determinată de o serie de alte proprietăţi ale grupurilor coezive, la bază stând natura intereselor şi a obiectivelor grupului. De aceea, definiţia cea mai sintetică a acestei proprietăţi, ar fi viza şi exprima, totodată, acţiunea simultană îndreptată în acelaşi sens, spre acelaşi scop a membrilor grupului.

Sinergia este un fenomen emergent unor elemente energetic-motivaţionale şi afectiv-volitive, fiind generată şi întreţinută de membrii grupului, în special de lider, ca activitate de leadership. Se subînţelege că un grup coeziv, cu un

240

climat psihosocial optim, dispune în mare măsură de sinergie-energie, decât un grup disociat şi destructurat. La aceste elemente mai contribuie aderenţa membrilor grupului şi valorile acestuia, aderenţă determinată de însăşi dinamica grupului şi alte fenomene de grup.

Relaţia de determinare a acestor elemente ar putea fi exprimată astfel:

SINTALITATEPersonalitatea

grupului (climat, coeziune)

± Influenţeîn plan

motivaţional şi afectiv

± SINERGIE în realizarea obiectivelor

comune

Mai explicit, aceste relaţii s-ar exprima prin faptul că particularităţile grupului (climatul şi coeziunea specifică) pot influenţa, fie pozitiv, fie negativ acţiunile şi motivaţiile de grup, motivaţii care se resimt ulterior prin intermediul sinergiei, a acelei energii colective depuse în vederea îndeplinirii obiectivelor.

Se poate observa că între cele trei variabile se pot institui diverse raporturi, astfel că sintalitatea şi sinergia, coroborate cu natura influenţelor, pot fi atât pozitive, cât şi negative. Se subînţelege că influenţele pozitive vor avea un impact benefic asupra sintalităţii şi sinergiei, conducând spre o sintalitate funcţională şi creştere a sinergiei, pe când influenţele negative, vor diminua sau chiar anihila efectele pozitive ale sinergiei grupului, conferind o imagine negativă a sintalităţii acestei structuri. Aceste influenţe se resimt şi se exprimă totodată prin interacţiunile dintre membrii grupului, prin intermediul comunicării. De aceea este de neconceput un grup sinergic în afara comunicării şi a unui climat funcţional al unei asemenea structuri. Spre exemplu, stilurile de conducere preponderent autoritare, pot conduce la o diminuare a energiei şi forţei grupului, în ultimă instanţă, a coeziunii. Pe lângă stilul de conducere, adăugăm capacităţile şi componentele membrilor grupului, precum şi structura ocupaţională şi de rol a membrilor grupului. La fel, şi dorinţa de succes şi performanţă, conduce la un surplus de energie faţă de însumarea energiilor individuale. De aceea trebuie menţionat faptul că nu performanţele individuale determină sinergia, ci performanţele colective, adică ale grupului ca întreg. Din acest punct de vedere, sinergia este „surplusul” energetic determinat de un grad ridicat al sintalităţii (ce face posibilă orientarea imediată şi la capacitate maximă pe sarcină) „surplus” ce determină o creştere simţitoare a randamentului faţă de grupuri cu o sintalitate scăzută. Astfel, invers corespunzător celor două tipuri de sintalităţi apar cele două variante de grupuri: grupul disnergic, ai cărui membri sunt capabili de performanţe individuale superioare celor realizate ca membri ai grupului şi grupul sinergic care face posibilă realizarea unor performanţe imposibil de atins în mod individual. Acest lucru este ilustrat de Ion Negreţ într-o formă mai puţin ştiinţifică în felul următor:

241

- performanţele grupului disnergic: „2 + 2 = 3”- performanţele grupului sinergic: „2 + 2 = 5”

Încercând o exprimare funcţională matematizată, sinergia s-ar exprima prin formula: S = f (M U A U Sc U P U Sg), ceea ce s-ar traduce prin faptul că sinergia (S) este în funcţie de reuniunea elementelor motivaţionale (M) cu cele afective (A), scopurile grupului (Sg), structura personalităţii indivizilor (P) şi cu sintalitatea grupului (Sg).

Sinergia în cadrul grupului are două principale utilizări: o parte, aşa-numită energia de menţinere, destinată menţinerii armoniei şi coeziunii grupului, şi o a doua parte, energia utilizată în acţiunile de grup. Descoperim la acest nivel o dependenţă cauzală bivalentă: sintalitatea determină sinergia care, la rândul său, este convertită în energie de menţinere a sintalităţii.

Conform teoriei sinergetice, fazele oricărui proces sunt următoarele:

Din această perspectivă, aşa cum am mai arătat, sinergetica studiază felul în care, la trecerea peste pragul critic, componentele unui sistem pot acţiona brusc în acelaşi sens realizându-se o tranziţie spre o cu totul altă personalitate – sintalitate a grupului.

Fiind acceptată ca metaştiinţă, sinergetica îşi dezvoltă o metodologie şi nu un corp de metode, având ca principii fundamentale:

principiul cauzalităţii neliniare (de tip cuantic); principiul interacţiunii (având ca efect cooperarea sincronă); principiul sinergiei eficiente (nu atât prin cantitate, cât prin calitate şi

prin mecanisme combinatorii); principiul de dominare (the slaving principle).Aceste principii nu au un caracter universal, putând exista unele

disfuncţiona-lităţi în aplicarea lor, cum ar fi spre exemplu la grupurile militare, prin existenţa liderului formal, care poate obstrucţiona involuntar obţinerea efectului scontat al grupului, prin stilul de conducere autoritar şi restictiv al acestuia. Aşa cum vom arăta într-o altă parte a lucrării, pe baza fenomenului observat de marele psihosociolog american, K. Lewin, concretizat prin faptul că grupul artificial (aşa-numitele „T-group”) odată constituit, devine un grup cu o influenţă puternică asupra membrilor şi a grupurilor naturale. Mai mult decât

242

instalată de mai mult timp prin sinergizare sau resinergizare

dezorganizarea sistemului iniţial

realizarea unei noi sinergii

Sinergie Desinergizare Resinergizare

atât, acest fenomen se manifestă şi prin faptul că după încetarea existenţei acestuia, membrii continuă să funcţioneze ca şi în condiţiile existenţei „reale” a acestuia , şi nu ca un grup virtual. În mediul militar şi în structurile organizaţionale cu lideri autoritari şi nepermisivi, trebuie acţionat deliberat pentru crearea de lideri capabili să conducă grupurile fără a interfera cu eventualele scopuri propuse sau menţionate de aceste structuri artificiale acceptate de cei mai mulţi membrii ai grupurilor. Asemenea grupuri induc şi efecte pozitive, una din funcţiile pozitive costând în ajutorul acordat oamenilor în autocunoaşterea acestora, ceea ce îi face să devină mai eficienţi în relaţiile de colaborare şi acţiune, fiind indicată folosirea acestei tehnici pentru instruirea personalului cu funcţii manageriale din cadrul oricărui tip de organizaţie.

Prin intermediul celor trei termeni, realizăm cunoaşterea acestor proprietăţi şi fenomene ale grupului, şi a grupului, realizând în acelaşi timp analiza unor modalităţi tradiţionale de activare a grupului şi creştere a coeziunii, urmate de câteva metode neconvenţionale de acţiune psihologică în sensul creşterii coeziunii grupurilor proprii şi dezorganizării grupurilor opuse, pe fondul unor posibile conflicte intergrupale, asupra cărora vom reveni.

Din cele prezentate rezultă existenţa a două tipuri de factori ce influenţează coeziunea şi implicit sintalitatea şi sinergia: factori obiectivi şi factori subiectivi.

Factori obiectivi: contactul spaţial (plasarea membrilor grupului în acelaşi spaţiu); mărimea grupului; angajarea membrilor grupului în acţiuni comune; eficienţa activităţilor (contribuie la întărirea motivaţiei pentru acţiune); sistemul de recompense şi pedepse; stabilitatea subunităţii.Factori subiectivi (psihologici şi psihosociali): consensul cognitiv şi afectiv (formarea unor atitudini asemănătoare la

membrii grupului faţă de aceleaşi evenimente); acceptarea conştientă a sistemului de norme şi valori; capacitatea de autoorganizare a grupului şi autocontrolul acestuia; gradul de încredere reciprocă între membrii grupului; nevoia de securitate, de afecţiune, de apreciere, de grup; modul în care se utilizează recompensele şi pedepsele.În cadrul programelor de intervenţie în grupurile sociale trebuie însă avute

în vedere câteva elemente esenţiale de ordin metodologic:a) facilitatea instalării şi acţiunii normale a proceselor formative (dinamica

socială şi dinamica personală);b) alegerea celui mai bun mod de intervenţie prin considerarea uneia dintre

cele trei metode: metoda ortopedică (schimbare metodic planificată);

243

metoda demiurgică (schimbare în momente de criză, în perioade de dezechilibru social);

metoda maieutică (dialog socratic, psihodramă).c) evitarea riscurilor schimbării;

- riscul de sterilitate (incompatibilitatea între scop şi mijloc);- riscul de nocivitate (acţiune în condiţiile unor premise nefavorabile

şi imposibilitatea menţinerii controlului social);e) feed-back-ul informaţional (reglarea, reajustarea şi facilitarea

transformării informaţionale).R. Cattel, fondatorul acestor două concepte ce definesc cele două

proprietăţi, sintalitatea şi sinergia, a prezentat şapte „teoreme”. În realitate, avem de-a face cu autentice legităţi ale psihologiei grupurilor mici, şi implicit ale sinergiei de grup.

Legea nr. 1. Grupurile există cu scopul de a strânge la un loc trebuinţele indivizilor care le compun. Dacă trebuinţele nu sunt puternice şi actuale sau dacă devine evident că ele nu se pot satisface, atunci grupurile se destramă.

Legea nr. 2. Sinergia unui grup este produsul energiilor cu care contribuie toţi membrii la activitatea grupului. Ea este dependentă de atitudinile membrilor, de numărul acestora, de forţa trebuinţelor membrilor ce formează grupul şi de abilitatea grupului de a satisface trebuinţe.

Legea nr. 3. Energia afectivă a grupului poate fi orientată din exterior spre scopuri străine sau contrare scopurilor finale ale grupului. În acest fel, anumite mişcări sociale au putut fi deviate de la scopurile lor originale şi conduse spre rezultate foarte diferite de aspiraţiile formulate iniţial.

Legea nr. 4. Orice membru al grupului poate impune grupului scopurile sale personale, puterea personală şi anumite privilegii pentru el. Orice astfel de iniţiativă duce la eşecul sau la scăderea sinergiei grupului.

Legea nr. 5. Modelele de comportament ale membrilor grupului, inclusiv schema organizatorică, factorii de menţinere şi loialitatea, pot reduce din eficacitatea sinergiei, fiind necesare cheltuieli energetice mai mari pentru menţinerea acestuia.

Legea nr. 6. Când un individ „atrage” mai mult decât grupul, energia cu care contribuie ceilalţi membri la sinergia grupului se disipează.

Legea nr. 7. Există un paralelism între trăsăturile de personalitate ale membrilor şi trăsăturile de sintalitate ale grupului. Când sintalitatea grupului este mai mare decât suma personalităţilor grupului, atunci aceste personalităţi pot fi influente în determinarea sintalităţii grupului.

În realizarea sinergiei grupului un rol deosebit revine scopurilor grupului. Dorinţa de succes şi performanţă conduc întotdeauna la un surplus de energie decât însumarea energiilor individuale. Aşa cum am mai arătat şi merită a fi subliniat, nu performanţele individuale determină sinergia, ci cele colective, şi printr-o altă proprietate fundamentală a grupului, dinamica grupului.

244

Dinamica grupurilorNoţiunea de dinamică a grupurilor a fost folosită, pentru prima oară, în

anul 1944 de psihosociologul american Kurt Lewin. Într-un sens larg, dinamica grupului este definită prin ansamblul fenomenelor psihosociale, care apar, se manifestă şi evoluează în cadrul grupurilor mici, sau ca ansamblul legilor care guvernează şi dirijează aceste fenomene. Toate grupurile funcţionează după mecanisme comune, deoarece ele sunt ansambluri de persoane în interacţiune determinate de anumite raţiuni: familiale (în cadrul familiei), economice, profesionale, politice, de prietenie etc. Spre exemplu: într-un grup de muncă întâlnim câţiva factori care unesc membrii grupului şi permit, în acelaşi timp: interacţiunea lor, scopul comun, diviziunea muncii între membrii grupului, conducerea grupului, participarea membrilor la activitate, regulile formale şi informale. Dinamica grupurilor de muncă este, aşadar, determinată de mai mulţi factori, de o mulţime de condiţii exterioare şi interioare, de o gamă motivaţională, complexă şi diversificată. Structura şi dinamica acestor grupuri este determinată, pe de o parte, de factori sociali, economici, culturali şi istorici ce ţin de societatea globală. Pe de altă parte, de particularităţile specifice ale grupurilor şi microgrupurilor, ale factorilor endogeni. Astfel, proprietăţile grupurilor mici apar ca rezultat al acţiunii de apropiere, nivelare şi normativizare pe care le exercită normele de grup asupra psihologiilor conduitelor şi, în general, a personalităţii indivizilor ce compun grupul respectiv.

Dinamica grupurilor este o caracteristică a vieţii intra şi intergrupale, constând în faptul că, atât în exterior cât şi în interior, grupul social se prezintă ca o entitate funcţională, mobilă, fenomenele psihologice care se petrec la nivelul lui distingându-se printr-o mare fluiditate şi printr-o înlănţuire strânsă, dezvoltându-se unele din altele, întărindu-se şi consolidându-se reciproc. Astfel, în grup fenomenele de coeziune au ca premisă apropiată consensul şi conformitatea, care la rândul lor decurg funcţional din influenţă, imitaţie şi sugestie interpersonală. Acestea sunt şi ele dependente de fenomene, precum ar fi autoritatea, prestigiul, popularitatea, care au puternice implicaţii în conturarea şi conservarea poziţiei de lider în grup.

Proprietatea analizată (dinamica grupurilor) este şi o caracteristică a raporturilor intergrupale, surprinzând dinamica acestor raporturi dintre grupuri care funcţionează nu numai ca sisteme închise, dar şi ca sisteme deschise, aflându-se în schimburi comunicaţionale atât pe orizontală, cât şi pe verticală.

Dinamicitatea grupurilor este proprie atât grupurilor mici, cât şi grupurilor mari: clase, popoare, naţiuni. Prin prisma dinamicii grupurilor mari şi mici se realizează permanentele schimbări sociale, reforme şi restructurări despre care ne vom ocupa în alte capitole ale lucrării.

245

Stratificarea grupurilorStratificarea constă în diferenţierea membrilor unui grup după anumite

criterii. Ea poate fi verticală, atunci când membrii grupului ocupă statusuri inegale, repartizate pe straturi, în termeni de putere, privilegii, obligaţii sau roluri sociale. Există şi o diferenţiere orizontală, atunci când membrii grupului sunt specializaţi în executarea anumitor roluri sau funcţii, în afara vreunor inegalităţi sociale. Stratificarea ierarhică influenţează negativ coeziunea, pe când cea orizontală potenţează reciprocitatea dependenţelor. Stratificarea verticală accentuează preocuparea în respectarea normelor, contribuind la exercitarea presiunilor spre conformism pentru a împiedica efectele de degradare şi dezorganizare a grupului, produse de tensiunile inegalităţii de status şi, mai ales de status şi rol. În acest caz este probabil ca grupul să dispună de o organizare formală, instituţională, conformă cu normele existente, şi de una informală, mai puţin transparentă, mai îndepărtată de normativitatea statutară. Cu cât distanţa dintre organizarea formală şi cea informală este mai mare, şi ca atare stratificarea este mai accentuată, cu atât creşte probabilitatea scăderii coeziunii grupului (concluzie desprinsă de M.G. King şi W.H. Goffren).

După cum am putut observa, stratificarea grupului presupune atât o structură de statusuri şi roluri, cât şi o anumită ierarhie la nivelul său. Grupul însuşi, perceput ca fenomen psihosocial, presupune existenţa acestor elemente, raporturi, ele putând fi congruente sau incongruente. De asemenea se poate delimita şi o anumită ierarhie a statusurilor din perspectiva importanţei acestora, având impact direct asupra funcţionării grupului. În cadrul acestei ierarhii, unele statusuri dispun de mai multă putere şi autoritate, decât altele. În acest mod, stratificarea ţine de importanţa şi puterea atribuită (funcţie de status) – a statusului şi nu de persoană. Cu alte cuvinte, ierarhia este definită prin poziţia statusului şi nu prin caracteristicile personale ale membrilor ce ocupă asemenea poziţii ierarhice. Nu acelaşi lucru se întâmplă în grupurile politice, când şi unde partidul sau chiar alianţa se formează după persoană, de unde şi fenomenul „om-partid", exprimat prin crearea partidului în jurul unui lider politic. O altă situaţie şi mai anacronică, constând în recunoaşterea calităţilor unui membru din cadrul unui grup politic, care este un potenţial lider, prin starea materială şi contribuţia financiară adusă partidului.

Eficienţa şi productivitatea grupuluiPentru a putea delimita prin prisma criteriului eficienţei, un grup de altul,

trebuie să ştim câte ceva despre scopul şi finalităţile scontate ale unui grup eficient şi, mai ales, despre caracteristicile acestuia, în vederea realizării optime a scopului propus. În primul rând trebuie să ştim ce unităţi comensurabile

246

utilizăm în evaluarea eficienţei sau a productivităţii grupului. Se subînţelege că eficienţa diferă şi este dependentă de o serie de variabile independente, fiind privită ca o variabilă de grup dependentă.

Printre indicatorii comensurabili ai eficienţei se impun a fi evaluaţi următorii parametrii evaluative:

a) numărul de unităţi produse sau numărul de clienţi serviţi;b) calitatea produselor sau serviciilor; c) satisfacţia membrilor grupului.Important este de ştiut ce factori contribuie la eficienţa grupului. Printre

aceştia i-am enumera pe cei ce vizează: nivelul pregătirii membrilor grupului; calitatea personalităţii membrilor; folosirea unor strategii adecvate în obţinerea performanţei; coordonarea eforturilor membrilor grupului; stimularea şi cointeresarea membrilor grupului; climatul psihosocial şi coeziunea grupală.

Relaţiile dintre caracteristicile şi ieşirile grupului se pot reda după următoarea schemă:

În esenţă, eficienţa grupului este dependentă de conţinutul sarcinii în curs de desfăşurare, precum şi de aprecierea calităţii şi efortului depus în grup de către fiecare membru în parte, şi de întregul grup. Eficienţa depinde, în cea mai mare măsură, de celelalte proprietăţi ale grupului, în mod deosebit de coeziune, dinamică, participare, sinergie şi sintalitate.

4.3. Tipologia grupurilor mici

O posibilă clasificare a grupurilor poate avea în vedere următoarele criterii:

- după natura acţiunii ce duce la realizarea sarcinii: grupuri militare, educaţionale, de muncă, de creaţie şi sportive;

- după numărul de membri şi tipul de relaţii interpersonale dominante: (cu număr mic de membri, scopurile sunt asumate de toţi membrii, relaţiile afective sunt foarte restrânse deci, avem o sintalitate şi sinergie, după cum vom vedea, dintre cele mai puternice) grupuri primare şi

247

Nivelul şi utilizarea cunoştinţelor şi pregătirii

Folosirea unor strategii adecvate sarcinii consumarea efortului

Caracteristicile grupului

Rezultatele grupului Nivelul înalt al performanţelor

Satisfacerea membrilor

grupuri secundare, în ultimele intrând grupurile mari, bazate în principal pe relaţiile formale şi mai puţin pe cele afective, specifice grupurilor mici;

- după criteriul participării: grup de bază (ai cărui membri participă la realizarea integrală a sarcinii) şi grupuri conexe (care cuprind şi pe aceia care participă numai parţial la activităţile grupului, în anumite secvenţe sau pe anumite perioade, însă cu o participare constantă în timp);

- după natura, tipul metodelor de interacţiune şi a normelor ce reglementează viaţa de grup: grupuri formale (constituite oficial, instituţionalizate, funcţionând pe baza unor reglementări exterioare grupului) şi grupuri informale (a căror constituire şi funcţionare nu au un caracter oficial şi obligatoriu).

Dacă ne referim la criteriile care operează în clasificarea grupurilor mici, atunci trebuie subliniat că la baza clasificării (tipologizării) acestora stau atât criteriile de natură psihologică, cât şi cele de factură socială-sociologică. Criteriile organizării grupurilor pe baze psihologice presupun următoarele raţionalităţi organizaţionale (cerinţe logice):

a) fiecare membru al grupului, cât şi grupul întreg, trebuie să existe în câmpul psihologic al fiecărui membru;

b) membrii grupului trebuie să se afle în interacţiune dinamică;c) existenţa unor modele de acţiune dinstincte;d) sistemele de credinţă colectivă;e) factorii de constrângere ce decurg din aşa-numitele „constrângeri

structurale” şi din caracterul contextual al acţiunii.Având la bază aceste criterii şi raţiuni de constituire, grupurile pot fi

clasificate în mai multe forme. Astfel, C. H. Colley le clasifică în grupuri primare şi grupuri secundare. Le vom analiza în mod succint pe fiecare.

4.3.1. Grupurile primare

Sunt acele comunităţi – unităţi – sociale umane care se caracterizează printr-o asociaţie intimă „face to face", şi prin cooperare. Rezultatul asocierii intime, psihologice, constă într-o anumită fuziune a individualităţilor într-un întreg comun, astfel că individualitatea unuia devine, pentru mai mulţi, scopuri şi viaţă comună cu cel al grupului.

Grupurile primare se fundamentează pe relaţii primare, pe prim plan stând relaţiile de comunicare şi dorinţele pentru dezvoltare, securitate şi bunăstare a grupului, şi mai ales, ale individului. Colley le-a numit grupuri primare deoarece ele sunt esenţiale pentru dezvoltarea socială a individului, conducând

248

prin intermediul socializării, la socializarea şi personalizarea individului. El distinge patru tipuri de grupuri primare:

1. familia (bazată pe relaţii directe - cosangvine);2. grupul de joacă al copiilor (care nu deţine numai o funcţie ludică, ci şi

una socializatoare);3. grupul de vecinătate (existente mai ales în mediul rural şi în oraşele

mici, având la bază fenomenul intercunoaşterii);4. comunitatea de bătrâni (cluburi, asociaţii, instituţii, societăţi).Psihosociologii descriu grupurile primare ca fiind caracterizate prin

cooperare intimă, între membrii grupului (face to face). Exemple de grupuri primare pot fi familia, cluburile mici, grupa de militari, grupul de prieteni, vecinătatea, grupul de muncă etc. Grupurile primare sunt, în general, grupurile ce se caracterizează prin relaţii interpersonale strânse, prin identificare mutuală şi preocupare reală pentru fiecare membru.

4.3.2. Grupurile secundare

Spre deosebire de grupurile primare, acestea au la baza constituirii şi funcţionării lor contacte mai mult de natură impersonală, indirectă, formale şi distanţate în spaţiu şi în timp, fiind deci lipsite de intimitate şi afecţiune. Caracteristica principală a relaţiilor sociale din aceste grupuri constă în natura contractuală şi funcţională a acestora, predominând relaţiile impersonalizate şi oficiale. Sub raportul mărimii, grupurile secundare sunt grupuri mai mari, având de regulă o durată determinată, fiind organizate după principii strict formale, comunicarea şi interacţiunea fiind mediate şi nu directe, cum se întâmplă de regulă în cadrul grupurilor primare şi informale. Diferenţieri semnificative se resimt şi în cadrul coeziunii. Dacă în grupurile mici primare, coeziunea se bazează pe relaţii personale directe şi pe o angajare personală reciprocă, cu alte cuvinte pe un înalt nivel al identificării membrilor cu grupul, în grupurile secundare, coeziune socială este mai slabă, impersonalizată, fiind întreţinută de cooperarea care rezultă din diviziunea rolurilor şi sarcinilor. De asemenea, investiţia afectivă în grupurile secundare este în general mică, interacţiunea între membrii acestor grupuri tinzând să se concentreze mai mult asupra activităţilor care au condus la formarea grupurilor, decât asupra nevoilor, dorinţelor şi preocupărilor membrilor în mod individual, adică asupra a ceea ce C. Zamfir numeşte cerinţe laterale, cerinţe desemnate, în ultimă instanţă, prin subsistemul personalităţii, alături de cel organizaţional al cerinţelor funcţionale ale organizaţiei şi grupurilor respective. În cadrul acestor grupuri intră asociaţiile profesionale, comitetele şcolare de părinţi, clasele şcolare, consiliile de administraţie etc. Între aceste două categorii nu poate fi trasată o graniţă fermă: există o suită de trepte de trecere de la grupul primar la grupul secundar, şi o împletire strânsă a elementelor primare cu cele secundare.

249

După alte criterii, grupurile mici pot fi divizate în grupuri formale şi grupuri informale.

4.3.3. Grupurile formale

Se constituie din necesităţi obiective legate de un anumit scop, de aceea ele sunt numite şi grupuri cu scop. În cadrul lor, relaţiile dintre membrii grupului pot fi diverse: de apropiere, de indiferenţă, tensionate şi conflictuale, acestea din urmă fiind caracterizate prin mai puţine relaţii pozitive de tip sociometric. În mod esenţial, relaţiile dintre membrii grupului sunt reglementate instituţional, având un caracter funcţional. De aceea, normele ce reglementează relaţiile şi conduita membrilor acestor grupuri sunt înscrise în legi şi regulamente, spre deosebire de normativitatea regăsită în grupurile informale unde aceste relaţii nu au grad ridicat de formalitate. Printre grupurile formale se desprind grupurile din instituţiile statului, unde îndeplinirea funcţiilor principale ale acestora depind în primul rând de acest grad de formalitate al relaţiilor şi nu neapărat de interacţiunea informală sau chiar a intercunoaşterii şi intercomunicării dintre aceştia, obiectivele acestor grupuri fiind cu precădere centrate pe eficienţă – rezultate şi nu pe relaţii – satisfacţia membrilor, specifică grupurilor informale.

4.3.4. Grupurile informale

Se dezvoltă şi funcţionează paralel cu grupurile formale. Spre deosebire de acestea, sub raport cantitativ sunt mai mici (deţin un număr mai mic de membri) şi se constituie în mod spontan, bazându-se pe afinităţi şi contacte personale, urmărind ţeluri consonante, paralele, diferite şi chiar opuse grupurilor formale în rândul cărora se formează. Aceste structuri informale pot acţiona în mod organizat, însă după norme proprii, reunind indivizi care împărtăşesc în comun anumite păreri şi aprecieri despre problemele vieţii sociale şi ale activităţii organizaţiilor şi instituţiilor. Un rol deosebit revine liderului informal sau de opinie din cadrul grupului constituit.

După alte clasificări, grupurile mici mai pot fi: grupuri artificiale sau grupuri naturale; grupuri formate şi grupuri în curs de formare.

Alte criterii clasifică grupurile după:a) caracterul comun al activităţii membrilor (brigăzi, echipe, colective

ştiinţifice, artistice, clase de elevi, grupuri de studenţi şi de militari);b) după legătura de sânge (grupuri de rudenie, grupuri de familie);c) după similitudinea unor caracteristici fizice şi psihice: grupuri de vârstă,

grupuri de sex etc.;d) după distribuţia spaţială (grupuri de vecini);e) după similitudinea intereselor culturale (grupul melomanilor, filateliştilor

etc.).

250

Desigur, între grupurile formale şi informale nu există o delimitare tranşantă şi ireconciliabilă în ceea ce priveşte particularităţile acestora din urmă, astfel că structurile informale din cadrul grupurilor formale pot juca, adeseori, un rol precumpănitor în contextul şi controlul activităţii orientării relaţiilor sociale şi a acţiunii organizaţiilor şi instituţiilor în controlul conduitelor de grup. De asemenea, aceste particularităţi pot fi un sprijin pentru atingerea obiectivelor şi performanţelor grupurilor organizate sau, dimpotrivă, se pot afla în conflict cu acestea, introducând alte norme şi obiective de grup.

Criteriile care operaţionalizează aceste clasificări permit şi alte interacţiuni şi interferenţe, unele dintre ele regăsindu-se prin conţinut şi formă în altele: spre exemplu, unele grupuri primare pot fi atât informale cât şi naturale (familia este un grup informal natural). În raport cu aceste criterii, precum şi altele, se pot desprinde alte două categorii de grupuri: de apartenenţă şi referinţă.

4.3.5. Grupul de apartenenţă

Este grupul din a cărui structură face parte individul. Baza obiectivă a apartenenţei este dată de raporturile şi contactele stabilite, de participarea membrilor la realizarea funcţiilor, sarcinilor şi activităţilor grupului, iar cea subiectivă de acceptarea modelelor de conduită, a valorilor ideologice, morale etc., de identificarea social-psihologică şi ideologică cu grupul, cu aspiraţiile şi idealurile acestuia. Apartenenţa la grup are aspecte formale, obiective, subiective şi mai multe surse: prin naştere (familia), prin alegere (profesiunea, organizaţia politică); prin repartiţia realizată de persoane cu putere de decizie sau de instituţiile cărora aparţin acestea.

Se desprind două forme ale apartenenţei:- apartenenţa reală, care reflectă participarea individului la activitatea şi

coeziunea grupului, acesta fiind legat subiectiv de viaţa grupului din care face parte;

- apartenenţa ideologică, ce apare atunci când se realizează numai unele aspecte ale apartenenţei subiective.

Ambele forme ale apartenenţei determină şi facilitează, totodată, procesul de integrare a indivizilor în grup, în societate, grupurile şi microgrupurile având un rol socializator şi integrativ important. Spre exemplu, integrarea în clasa socială sau categoria socioprofesională se realizează prin colectivităţile profesionale, (echipe de muncă, atelier, firmă, întreprindere), prin participarea la organizaţiile sociale şi politice (sindicat, partid). Un rol important revine în acest caz mai mult apartenenţei ideologice decât celei reale exprimată prin participare afectivă.

4.3.6. Grupurile de referinţă

251

Aşa cum îl defineşte R. Merton, grupul de referinţă se caracterizează printr-un număr de oameni care interacţionează unii cu alţii în conformitate cu anumite modele stabilite anterior, reducându-se la un anumit set de roluri şi statusuri. Grupurile de referinţă pot fi atât pozitive, cât şi negative: pozitive, atunci când normele şi regulile lui sunt adoptate; negative, când normele unui grup sunt respinse în favoarea altora.

Alţi specialişti definesc grupurile de referinţă prin acele unităţi (colectivităţi) care prezintă mai multă importanţă pentru unii indivizi decât grupurile cărora le aparţine disociindu-se în mare parte de acestea sub raport afectiv şi din perspectiva scopurilor urmărite. Acestea sunt grupurile la care indivizii se raportează comparând, evaluând avantajele în raport cu grupul de apartenenţă. Un rol deosebit revine nivelului expectanţelor (aşteptărilor) în raport cu cerinţele anticipate de către individ faţă de respectivul grup. Spre exemplu, un fotbalist care doreşte un transfer la o altă echipă, club sportiv, pentru el clubul spre care tinde devine un grup de referinţă, acordându-i mai multă importanţă sub raport axiologic decât celui la care mai joacă. La fel şi pentru studentul care doreşte să-şi schimbe grupa, pentru medicul care doreşte să-şi schimbe locul de muncă, şi mai ales domiciliul din rural în urban, etc.

Grupurile de referinţă îndeplinesc mai multe funcţii:- normativă (când defineşte forme adecvate de comportament);- comparativ-analogică (când grupul de referinţă devine un model pe care

îl imită celui care nu aparţine încă grupului, dar tinde să aparţină);- funcţie publică, prin evaluarea acceptabilităţii comportamentului unei

persoane (mulţi doresc să ajungă într-o instituţie publică înaltă sau într-o profesie care aparţine unor grupuri mai selecte, cum ar fi grupurile parlamentare sau din alte organizaţii secrete şi discrete care ridică prestigiul – statusul – acestor persoane).

Putem conchide că grupurile de referinţă sunt acele grupuri în care există un grad mai scăzut de participare psihologică reală. Exemplele de asemenea grupuri de referinţă sunt: studenţii din acelaşi an de studiu, o asociaţie, o instituţie etc., toate având un numitor comun, concretizat în performanţa organizaţională şi satisfacţii individuale. Nici aceste grupuri nu sunt delimitate, între ele existând unele raporturi de interferenţă şi interdependenţă, astfel că, în anumite situaţii, grupul de referinţă se poate transforma în grup de apartenenţă, şi care la rândul său se poate constitui în premisele altui grup de referinţă.

4.3.7. Familia – grup social primar şi comunitar

Problematica familiei este obiectul predilect al unei ramuri sociologice, cea a sociologiei familiei. Dar nu numai, întrucât istoria umanităţii, sub dimensiunile sale biologice, psihologice, socioculturale, economice şi politice, aparţine familiei, coexistenţei bărbatului şi a femeii, şi mai ales a relaţiilor

252

dintre aceştia, în scop procreativ şi de menţinere a speciei umane. Întrucât este un grup social mic şi, totodată, o formă de comunitate socială cu un pronunţat impact asupra stării de sănătate şi morbiditate, familia este studiată de sociologia grupurilor mici, în mod deosebit de psihosociologie, familia însăşi reprezentând un fenomen psihosocial cu mecanisme şi legităţi specifice.

Pentru a ne putea da seama de semnificaţia psihosociologică a acestei structuri sociale primare, este nevoie să o delimităm conceptual, adică să o definim. Conform Dicţionarului de sociologie, familia este interpretată în două sensuri:

a) în sens larg, când este percepută ca un grup social ai cărui membrii sunt uniţi prin raporturi de vârstă, căsătorie sau adopţiuni şi care convieţuiesc şi cooperează sub raport economic, şi cu grijă de copii (definiţie dată de sociologul american, Murdook, în 1949);

b) sens restrâns, unde prin familie se înţelege tot un microgrup format dintr-un cuplu căsătorit şi copii acestuia (în situaţia când are copii, sau dintr-un cuplu căsătorit, în situaţie inversă).

În raport cu gradul de cuprindere, familia se poate limita la soţ, soţie şi copiii lor minori, aceasta fiind denumită familie nucleară, sau poate cuprinde un număr mare de rude de sânge, având de a face cu o familie extinsă, lărgită, denumită familie polinucleară. Mai întâlnim şi familia consangvină (de origine, de naştere) şi familia de procreere (proprie).

Perspective interpretative asupra familiei. Ca fenomen psihosocial, familia poate fi analizată din mai multe perspective:

a) funcţionalistă;b) conflictualistă;c) interacţionistă.Perspectiva funcţionalistă. Din aceasta perspectivă, se pune un accent mai

mare pe proprietăţile structurale şi, mai ales pe funcţiile sistemelor familiale. De aceea, ca şi celelalte instituţii sociale, familia trebuie să realizeze anumite funcţii, şi care s-ar putea rezuma, în principal, la:

1) funcţia de reproducere (producerea unui număr de copii);2) funcţia de socializare a copiilor (transmiterea modelelor culturale);3) funcţia igienico-sanitară şi protecţia afectivă (securitatea afectivă);4) funcţia psihosocială (coferirea unor statusuri membrilor familiei);5) funcţia de reglementare a comportamentului sexual6) funcţie suportivă – de suport psihologic şi moral împotriva agenţilor

stresori; 7) funcţia economică.Dintre aceste funcţii în prezent este consemnată scăderea rolului

socializator şi de securitate socioafectivă a familiei, ceea ce face ca aceasta să devină în multe situaţii „un focar” şi o sursă de conflict intrafamilial şi chiar intergrupal. Cercetările din domeniul sociologiei familiei ( I. Mihăilesu şi

253

M.Voinea) au demonstrat că, cel puţin la noi, familia şi-a pierdut mult din caracterul ei de instituţie socială, cuplul familial fiind mai mult interesat de satisfacerea propriilor interese şi mai puţin de realizarea funcţiilor şi responsabilităţilor cu care societatea a investit-o de-a lungul istoriei umanităţii. Pe un asemenea fond disfuncţional au fost diminuate toate funcţiile specifice familiei tradiţionale, asemenea funcţii fiind substituite cu tot mai multe disfuncţii, fiind pusă sub semnul întrebării însă-şi instituţia la care am făcut referinţă - familia.

Perspectiva conflictuală. Din acest punct de vedere, familia este percepută ca o structură socială disfuncţională şi unde stările conflictuale sunt permanente. Adepţii acestei paradigme sunt Sigmund Freud si G. Simmel şi J. Sprei etc. Nu vom intra în aspectele şi detaliile de tip freudian asupra surselor conflictelor şi a suportului psihanalitic explicativ. Vom accentua doar caracterul generalizat al conflictului în familie, aşa cum îl susţine şi J. Sprei. În concepţia sa, membrii familiei se confruntă cu două solicitări conflictuale:

a. când soţii concurează între ei pentru autonomie, autoritate şi privilegii;b. când soţii cooperează pentru a putea supravieţui.Sursele conflictului se regăsesc atât în supravieţuire, când unii dispun de

resurse şi posibilităţi mai bune, cât mai ales în tendinţele de autodepăşire şi depăşire sub raportul statusului social.

Din acest punct de vedere, cercetările sociologice au demonstrat că în familia tradiţională valoarea focală a stilului de viaţă o constituie autoritatea, care la rândul ei, presupune raporturi de inegalitate dintre membrii familiei, în primul rând între soţi şi copii, iar în al doilea rând între bărbat şi femeie, aceasta menţinându-şi în mare parte acel status social inferior în raport cu bărbatul. În acest mod şi rolurile şi rolurile sunt distribuite în funcţie de această ierarhie desemnată prin status, de unde resursa conflictului intrafamilial prin autoritatea excesivă a bărbatului şi tendinţei de preluare a puterii de către acesta. O asemenea configuraţie a raporturilor dintre membrii familiei polinucleare definesc un de viaţă ce consacră superioritatea părinţilor asupra copiilor, vârstnicilor asupra tinerilor (tendinţă tot mai diminuată în prezent, gerontocraţia fiind substituită cu juventocraţia, fiind mai mult terorizaţi părinţii vârstici decât copiii), a bărbaţilor asupra femeilor, mai ales în familiile tradiţionale din mediul rural. Cât de viabile şi “naturale” sunt aceste raporturi preponderent autoritariste rezultă şi din următoarea analogie dintre interacţiunile intrafamiliale şi firele minuscule de nisip. Dacă le ţii uşor în căuşul deschis al mâinii, nisipul rămâne acolo unde este pus, dar în momentul în care strângi mâna ca să nu-ţi scape, nisipul se strecoară printre degete. Desigur, nu toate firele, întrucât s-ar putea să mai rămână unele, cea mai mare parte de nisip risipindu-se printre degete. În acest mod poate fi privită şi o relaţie de autoritate faţă de una mai permisivă: dacă îi oferi libertate şi respecţi persoana cu care relaţionezi, este foarte probabil să rămână aşa cum este. Dacă, în schimb o vei ţine prea strâns, îţi vei

254

exercita autoritatea faţă de ea şi vei fi foarte posesiv, atunci relaţia îţi va scăpa printre degete şi cu certitudine, într-un timp mai mult sau mai puţin îndepărtat, o vei pierde – se va stinge, urmând conflictele şi în ultimă instanţă, divorţul.

Nu acelaşi fenomen este regăsit în familiile moderne, care îşi întemeiază un stil de viaţă distinct de cel al familiei tradiţionale, şi unde autoritatea excesivă, ca principală resursă conflictogenă, este substituită cu cooperarea, fiind concepută şi susţinută de raporturi bazate mai mult pe egalitate de status şi rol, comunicare intrafamilială mai accentuată, şi mai ales pe o accentuată flexibilitate a structurii de autoritate şi putere, care la rândul ei ar putea induce asemenea “efecte inverse” concretizate în tensiuni şi stări conflictuale, mai ale atunci când bărbatul nu recunoaşte o asemenea tendinţă de egalizarea a şanselor sub raport psihosocial. Dintr-o asemenea perspectivă, relaţia modernă nu mai este fundamentată pe un model unic de tip autocratic, în care bărbatul decide, atât în privinţa hotărârilor care vizează viaţa conjugală, cât şi a celor care privesc relaţia parentală, aşa cum se întâmpla în familia tradiţională, ci se bazează pe reciprocitatea puterii şi autorităţii, pe diferite nivele şi în diferite intensităţi, în contextul mai general al unui egalitarism afirmat şi confirmat în viaţa cotidiană.

Factorul primordial al conflictului conjugal şi al dezorganizării maritale îl constituie producerea dezechilibrului producerea dezechilibrului motivaţional - afectiv interpersonal, prin adoptarea şi exercitarea unor comportomante de rol marital care se abat de la nivelul trebuinţelor, expectaţiilor şi aspiraţiilor mutuale de “parteneritate conjugală”, ceea ce conduce la o rată scăzută a interacţiunilor pozitive dintre membrii cuplului şi printr-o rată mai slabă de întăriri pozitive dintre aceştia, predominante fiind interacţiunile negative şi întăririle negative, pe fondul unor stări conflictuale latente şi manifeste. Aşa cum arată I. Mitrofan, “metamorfozele sentimentului de dragoste, în sens negativ, exprimate în degradarea, sărăcirea şi aplatizarea sau uneori chiar dispariţia sau convertirea în opusul lor (sentimente de ură ostilitate) sunt consecinţa directă a dezechilibrelor balanţei motivaţionale interpersonale şi în primul rând a celor produse în câmpul motivaţional conjugal exprimat prin trebuinţele de parteneritate conjugală: trebuinţa de securizare, solidaritate şi afiliere, a cărei satisfacere asigură funcţia de susţinere şi securizare socială şi afectivă şi morală mutuală a cuplului, trebuinţa de identificare a cărei satisfacere asigură funcţia referenţială şi de dezvoltare a personalităţii prin raportul intersexe, trebuinţa de comunicare, apartenenţă şi gratificaţie mutuală, prin afecţiune şi fidelitate (fizică şi spirituală), a cărei satisfacere asigură funcţia eretico-sexuală, trebuinţa de continuitate şi autorealizare prin urmaşi, a cărei satisfacere asigură funcţia de autoafirmare, reglaj şi control, autorealizarea materială şi organizatorică, trebuinţa de valorizare a personalităţii (admiraţie, respect, stimă, credibilitate), a cărei satisfacere asigură funcţia de interevaluare a cuplului”.

255

Pe lângă aceste incompatibilităţi şi insatisfacţii în plan motivaţional – afectiv, la care se adaugă în mod inevitabil “nepotrivirea de caracter”, conflictul conjugal poate fi cauzat şi de dezechilibrul creat între nivelul trebuinţelor proiectate de un partener şi posibilitatea de satisfacere a acestora de către celălalt partener (prin intermediul conduitei de rol), ceea ce în mod evident perturbă homeostazia structurii diadice a cuplului conjugal, instituind starea de conflict într-un plan dual: conflict intermotivaţional şi conflict de rol. Aceste două planuri nu sunt independente, ci ele se află în relaţii de interdeterminare, astfel că conflictul de rol generează dezechilibre în planul balanţei motivaţionale, care, la rândul său perturbă mecanismele de intercunoaştere şi intercomunicare, ceea ce agravează în mod recurent conflictul de rol.

Problematica conflictului conjugal devine deosebit de importantă în prezent datorită ratei divorţialităţii în continuă creştere la toate segmentele de vârstă, fiind pusă sub semnul incertitudinii chiar familia. O analiză funcţional-interpersonală asupra cauzelor, condiţiilor şi mecanismelor disfuncţiilor maritale din cadrul cuplului conjugal relevă un registru etiologic foarte complex şi diversificat, în cele mai multe cazuri “deznodământul” fiind emergent unor succesiuni de conflicte individuale (intrapsihice) şi interpersonale (intradiaice), divorţul succedând în mod inevitabil aşa numitei temporizări negative, la baza căreia stau unele interese personale sau chiar de cuplu, mai ales în acele familii în care există copii. În situaţiile în care intensitatea, conţinutul, forma şi frecvenţa conflictelor cresc semnificativ, acestea capătă valenţe dezorganizatoare în microgrupul diadic, alternând progresiv relaţiile dintre soţi, culminând printr-o despărţire fizică şi afectivă (măcinată mult timp de sentimentul geloziei şi a neîncrederii unilaterale sau reciproce), consfinţită juridic printr-o sentinţă de divorţ.

Perspectiva interacţionistă. Conform acestei teorii se afirmă faptul că familia este o entitate dinamică în care oamenii îşi modelează continuu relaţiile şi îşi construiesc o apartenenţă de grup. Din punct de vedere al interacţionismului simbolic, căsătoria implică modelarea de noi definiţii, întrucât două persoane cu biografii distincte şi separate ca să poată coexista şi să-şi construiască o „sublume” a cuplului, este necesar ca soţii să îşi revizuiască delimitările şi autopercepţiile despre ei înşişi, viaţa lor cotidiană, experienţa lor trecută şi despre viitor. Raporturile cu rudele, prietenii şi colegii sunt şi ele redefinite în consens cu aşteptările partenerului: mai mult contează partenerul şi prezentul decât trecutul cu avatarurile sale. Ca rezultat, cuplul construieşte o biografie comună cu o memorie coordonată în comun, uitându-se ceea ce ar fi împiedicat o relaţie matrimonială mai timpurie între viitorii soţi.

Există şi alte perspective analitice în interpretarea familiei. Pe o poziţie structuralist - antropologică se situează şi cunoscutul structuralist C. L. Straus care sintetizează atributele familiei în următoarele afirmaţii:

1) familia îşi are originea în căsătorie;

256

2) familia constă din soţ, soţie şi copii născuţi din uniunea lor conjugală;3) grupul familial este unit prin drepturi şi obligaţii morale, juridice,

economice, sociale, incluzând şi drepturile sau interdicţiile sexuale.Dintr-o perspectivă socializantă şi cu un pronunţat caracter determinist,

familia este interpretată ca a avea o determinare socială, fiind una dintre cele mai importante şi complexe structuri sociale. Perpetuarea speciei umane şi progresul societăţii impun în mod necesar o anumită formă de organizare a relaţiilor dintre sexe, precum şi a celor dintre părinţi şi copii. Dezvoltarea relaţiilor de familie este determinată, aşadar, de legile generale de dezvoltare ale societăţii, iar familia, ca grup social şi ca formă de comunitate umană, este un produs al sistemului social. Ea se dezvoltă paralel cu dezvoltarea societăţii şi se modifică în funcţie de transformările produse în societate.

Cu toate că nu ne propunem un studiu exhaustiv asupra familiei, considerăm că importanţa socială şi individuală a acestui fenomen este necesar şi oportun să evidenţiem principalele tipuri de familie, tipologii pe care le vom analiza în secvenţa care urmează.

Tipurile familiei. Diversitatea funcţiilor şi a modurilor de manifestare a acestui grup primar informal permite desprinderea mai multor tipologii ale familiei. În coroborare cu anumite criterii care au stat la baza delimitării lor, se desprind următoarele corelaţii:

a) după numărul membrilor:- familia monogamă (soţ + soţie fără copii);- familia nucleară (soţ, soţie şi eventual copii);- familia polinucleară (mai multe generaţii);- familia prin alianţă (socrii, cumnaţi, cuscrii);

b) în raport cu compabilitatea şi/sau incompatibilitatea partenerilor, funcţie de provenienţa lor raportată la rasă, religie, etnie:- familia endogamă – reuniunea are la bază aceste restricţii ce vizează

compatibilitatea sub raportul provenienţei lor;- familia exogamă – reuniunea nu are la bază aceste resticţii;

c) în funcţie de compatibilitatea şi/sau incompatibilitatea partenerilor în raport cu provenienţa lor raportată la mediul-statutul social:- familie homogamă – reuniunea soţilor presupune anumite restricţii de

ordin social: soţii provin din acelaşi mediu social (clasa, categorie socială);

- familie heterogamă – căsătoria are loc între parteneri din medii sociale diferite;

d) în raport cu funcţionalitatea familiei:- familia de orientare - originară cu funcţii socializatoare;- familia de procreare - familia unde se nasc viitorii copii ai familiei

monogame şi/sau nucleare.;

257

e) gradul de dominare al statusului şi a permisivităţii spre convieţuire a bărbatului cu mai multe femei, desprinzându-se familia poligamă şi fenomenul denumit poligamie:

f) gradul de convieţuire a femeii cu mai mulţi bărbaţi, care conduce la familia poliandrica - poligină şi la fenomenul denumit poliandrie sau poliginie.

Pe lângă aceste tipuri clasice de convieţuire a indivizilor în familie, mai există şi alte modalităţi de convieţuire, cum sunt:

a) celibatul – trăire solitară a bărbatului sau a femeii;b) coabitarea – formă de convieţuire informală de scurtă durată (ex.

studenţii din aceeaşi cameră, convieţuirea accidentală);c) concubinajul – forma de convieţuire informală de lungă durată;d) menajul monoparental – ca formă de întreţinere de către un adult

necăsatorit, divorţat sau văduv a copiilor naturali sau adoptivi, sau de o adolescentă a copilului rezultat premarital;

e) familia fără copii – în incapacitate procreativă;f) familia homosexuală (legiferată în unele ţări);g) familia vitregă – când unul dintre parteneri are copii dintr-o relaţie

anterioară căsătoriei actuale, atunci când aceşti copii nu au nimic comun sub raport sangvinic fiind denumiţi „fraţi de lingură”, ceea ce au în comun fiind menajul şi alimentaţia;

h) „comunele” sau comuniunile religioase, artistice, hipi, care nu au ca funcţie procrearea, la baza reuniunii lor stând indivizii cu hobiuri şi caracteristici psihoafective commune.

Existenţa acestor forme diversificate de convieţuire se pot constitui într-un simptom al tendinţelor de destructurare a familiei normale – tradiţionale. Aşa cum se ştie, formele de viaţă tot mai diverse şi frecvente, atât la noi cât şi în alte ţări, au devenit modele alternative de convieţuire la mulţi indivizi.

Perspectiva conflictualistă a anticipat existenţa unor stări tensionate, disfuncţii şi a unor conflicte emergente acestora. De aceea, trebuie înţeles de la început că familia nu este numai o unitate socioafectivă în care individual se simte pe deplin împlinit sub raport psihomoral şi social, sau căsătoria ca fiind un act juridic şi religios ce ocroteşte individual de „intemperiile” psihosociale, adică un scut protector. Aşa cum am mai arătat, familia se poate constituii într-o sursă conflictogenă, în ea putându-se regăsii atât stări tensionate şi conflictuale, cât şi satisfacţii, plăceri şi împliniri.

Ne vom ocupa în cele ce urmează de aspectele disfuncţionale ale familiei, în mod deosebit de etiologia acestor stări conflictuale, analizate în mod succinct atunci când am făcut referinţă la perspective conflictualiste. Principalele surse ale tensiunilor şi conflictelor intrafamiliale sunt:

1) mijloacele materiale insuficiente;2) gelozia şi îndeosebi gelozia iraţională;

258

3) diferenţele în modelele de utilizare a banilor; 4) diferenţele cu privire la modul de creştere a copiilor;5) insatisfacţie - nepotrivire sexuala şi atitudinal-caracterială;6) insatisfacţie determinată de gradul de ocupare, uzura şi de abrutizarea

soţilor (mai ales a bărbaţilor) ca urmare a unor activităţi desfăşurate mai grele;

7) diferenţele de concepţie privind diviziunea rolurilor în familie;8) diferenţe de concepţie privind rolul raporturilor de rudenie;9) violenţa şi alcoolismul (cauză frecvent regăsită în această perioadă de

tranziţie).Aceste cauze se structurează şi diferenţiază de la o familie la alta, de la un

mediu comunitar la altul. Spre deosebire de mediul rural, în urban predomină cauzele legate de gestionarea resurselor materiale şi financiare, alcoolismul, nepotrivirile sexuale şi atitudinal-caracteriale, pe când în rural sunt mai frecvente cauzele legate de imaginea individului şi a familiei sale în planul reprezentărilor colective, controlul social şi fenomenul intercunoaşterii fiind mai accentuate în acest mediu.

În antiteză cu aceste aspecte disfuncţionale, familia este un centru bipolar, care pe lângă unele surse de insatisfacţie, oferă şi anumite satisfacţii, care ar avea ca fundamentare etiologică următoarele cauze:

a) capacitatea partenerilor de a comunica;b) încrederea reciprocă între parteneri;c) ataşament şi respect reciproc;d) nivel aspiraţional relativ omogen;e) convergenţa rolurilor şi o relativă identitate de status;f) sentimente şi afectivitate reciprocă;g) comuniune şi compatibilitate atitudinală şi motivaţională;h) compatibilitate sexuală şi de caracter;i) consens privind opţiunile profesionale şi educaţionale ale copiilor;j) un relativ echilibru privind venitul şi sursele de venit. Pentru cele mai

multe familii sursele de satisfacţie şi împlinire sunt în continuă scădere, ceea ce conduce la o relativă degradare a acestei structuri sociale sub raport funcţional.

Nu vom încheia analiza familiei fără a prezenta câteva particularităţi ale acesteia în prezent. Imaginea alterată a familiei şi a funcţiilor acesteia în societate, şi cu atât mai mult a căsătoriei, a condus la unele mutaţii în plan reprezentativ şi funcţional, familia şi căsătoria prezentând unele caracteristici corelative cu schimbările petrecute în societate, mai ales în plan economic şi social.

Printre particularităţile legate de statutul familiei în contemporaneitate, mai importante ar fi:

259

- scăderea ratei căsătoriilor legalizate – oficializate;

- creşterea vârstei medii la căsătorie;- creşterea ratei divorţurilor şi recăsătoriilor;- creşterea numărului femeilor integrate în

activităţi productive;- redistribuirea mai egalitară a puterii şi

autorităţii între soţi;- creşterea numărului familiilor nucleare;- creşterea fenomenului de adulter (infidelitate

între soţi);- creşterea fenomenului de concubinaj;- scăderea ratei natalităţii;- creşterea ponderii naşterii în afara căsătoriilor

legale;- căsătoriile fără copii şi menajele monoparentale

(divorţat cu copii în îngrijire).Unele particularităţi se resimt şi la nivelul de selecţie, opţiune a

partenerilor. Deşi alegerea partenerului de căsătorie este predominant exogam şi homogam, deci în afara restricţiilor de ordin etnic, religios, rasial sau a condiţiilor sociale, s-a constatat statistic că individul aspiră către parteneri superiori lui. Astfel, bărbaţii marcaţi de „complexul de superioritate”, simţind nevoia să posede, tind spre femei cât mai frumoase chiar dacă sunt mai sărace. Acestea, cu cât sunt mai curtate şi mai tentate să cedeze, cu atât vor transforma viaţa soţilor într-un calvar, de unde sentimentele de gelozie şi neîncredere, devin premisele unor viitoare divorţuri, alături, desigur, de alte cauze.

La rândul lor, femeile, marcate de „complexul de inferioritate”, simt nevoia să se asigure economic şi social, tinzând după bărbaţi cât mai bine situaţi material şi financiar, care pot fi mai „frumoşi decât dracul”, adică urâţi. Cu cât aceştia sunt mai bine „situaţi”, cu atât devin mai aroganţi, încrezători (aroganţi şi plini de ei), fiind tentaţi să domine femeile, transformându-le pe acestea în „obiect de posesie”. Aşa cum arată unii sociologi, rezultă că femeia, oscilând între riscul de a nu poseda material nimic şi riscul de a fi posedată fizic total, este nevoită să-şi „joace şansa” prin a-şi crea o atractivitate fizică maximală şi să se ofere sexual minimal, practicând o strategie de tip maximin. În situaţie inversă, după ce a atras suficienţi parteneri de nivel economico-social vizat (înstăriţi) ea îşi „joacă şansa” prin a se oferi sexual minimal, obţinând o poziţie economico-socială „maximală”, utilizând în acest context o stategie de tip minimax. Se deduce că atât în strategia de tip maximin cât şi în strategia de tip minimax, femeia îşi proiectează „oferta sexuală” ca pe o „rezervă strategică”, putându-se constitui într-o capcană în care cad mulţi bărbaţi novici. Societata

260

românească postdecembristă este plină de asemenea exemple, umplând paginile unor cotidiene mondene şi publicaţii de scandal.

Condiţiile sociale, economice şi politice au produs mutaţii importante în plan matrimonial – conjugal, în mod deosebit în sfera opţiunilor meritale, atât în rândul bărbaţilor, cât şi în cel al femeilor. În ceea ce priveşte femeia, aceasta îşi implică tot mai mult statusul, dobândit prin avantajele acestuia, în strategia faţă de bărbat, putând să apară următoarea situaţie favorizantă pentru femeie, concretizată în menţinerea pretenţiilor femeii faţă de statusul economico-social al bărbatului, ceea ce conduce şi la creşterea pretenţiilor acesteia faţă de atractivitatea lui fizică.

În ceea ce priveşte bărbatul, creşterea pretenţiilor acestuia faţă de statusul economico-social al femeii, conduce la scăderea pretenţiilor faţă de atractivitatea fizică faţă de femeie.

În acest fel, raportul dintre esenţa socială a bărbatului şi aparenţa fizică a femeii se transformă într-un raport între esenţe sociale compatibile şi, respectiv, între aparenţe fizice compatibile, un asemenea raport devenind prin sine consistent şi viabil, constituindu-se într-o premiză viabilă a unui mariaj durabil şi plin de satisfacţii conjugale. În sens invers, familia va fi predispusă în permanenţă spre destructurare şi destrămare, chiar dacă formal poate supravieţui mai mult timp. Cea mai eficientă relaţie matrimonială rezultă din satisfacţii cert acceptabile şi costuri cert suportabile, ceea ce presupune parteneri de o relativă paritate valorica sub raportul calităţiilor acestora, condiţii asociate unei complementarităţi funcţionale de ordin fizic, psihic şi atitudinal-comportamental. Lucru greu de realizat întrucât perfecţiunea e o noţiune strict teoretică, la fel ca şi fericirea.

Prezentând un deosebit interes pentru individ şi societate, familia a devenit obiect de studiu pluri şi interdisciplinar, ştiinţa care-i decelează toate intimităţile şi mecanismele sale funcţionale, rămâne încă sociologia şi psihologia, ramurile acestor ştiinţe de interferenţă, sociologia şi psihosociologia familiei.

4.3.8. Grupurile marginale şi marginalizante

Adâncirea dezechilibrelor macroeconomice şi macrosistemice, coroborat cu scăderea şi prăbuşirea întregii activităţi economice, la care se adaugă criza mondială, a condus la cronicizarea sărăciei, pe fondul unor limite insuportabile ale subzistenţei pentru o mare parte a populaţiei, mai afectate fiind categoriile sociale în rândul cărora intră cu precădere categoriile de vârstă extreme: tinerii şi vârstnicii. Pe fondul acestei stări sociale anacronice se desprind cele două categorii de grupuri pe care le vom analiza.

Grupurile marginale

261

Prin grupuri marginale desemnăm acea categorie de indivizi care au un statut socioeconomic relativ similar, adică nu dispun de un loc de muncă, deţin un nivel de pregătire şcolară şi profesională scăzută, fapt ce îi face necompetitivi pe piaţa forţei de muncă şi în plan social. În categoria grupurilor marginalizate intră acei indivizi care nu dispun de mijloace de cazare şi de subzistenţă, de posibilităţi de socializare şi „reinserţie socială”, fiind în mare parte instituţionalizaţi, devenind, în acest mod, dependenţi de unele instituţii sociale, predispuşi morbidităţii şi mortalităţii, sau într-un caz şi mai umilitor, de mila publică. Din rândul acestora fac parte handicapaţii institutionalizaţi şi/sau neinstituţionalizaţi, copiii abandonaţi sau copiii străzii, cerşetorii, alcoolicii şi alte categorii ajunse în pragul limită al subzistenţei, degradaţii psihic şi moral, cei respinşi în general de societate.

Această structură socială a intrat la început în preocupările teoretice ale sociologilor americani, o contribuţie deosebită aducând-o R. Merton. În concepţia acestuia, grupurile marginale cuprindeau acele categorii sociale ce exprimă o anumită stare socială, anumite atitudini faţă de normele şi valorile sociale, coroborate cu un anumit comportament social, de cele mai multe ori antisociale (deviant şi delicvent). Ceea ce caracterizează sub raportul socializării membrilor acestor grupuri este aşa-numita socializare discordantă, în opoziţie cu valorile şi normele societăţii, întregul efort socializator fiind centrat în jurul normelor şi valorilor grupului de apartenenţă. Fenomenele specifice acestor grupuri sunt reprezentate şi materializate prin diferenţierea rol-statusului unor lideri informali cu funcţii recunoscute de către grupul respectiv, sau comunitatea din care aparţin aceştia, asociate unui comportament preponderent revendicativ-contestabil şi agresiv, pe fondul unei subculturi şi a educaţiei scăzute. La aceste particularităţi mai trebuie adăugate şi altele, printre care se evidenţiază eşecul în obţinerea satisfacerii unor interese şi trebuinţe bazale (hrana, îmbrăcămintea, locuinţa), fie ca urmare a conflictului valoric cu majoritatea, fie ca urmare a incapacităţii de asimilare - socializare a valorilor şi normelor sociale, pe fondul socializării concordante şi pozitive (R. A. Cloward şi L. G. Ohlin, în Dellinquency and Opportunity: Theory of Dellinquent Games, Glencoe III, Free Press, 1960).

Acestei paradigme funcţionaliste i se opune o teorie oarecum paradoxală, cea a lui Paul Horton şi Chester Hunt, care înteleg prin marginalizare efectul produs de incapacitatea mediului social de asimilare a valorilor noi, promovate de anumiţi indivizi consideraţi neintegraţi şi dezidenţi, grupuri regăsite mai ales în rândul tinerilor cu predispoziţii spre nonconformism şi manifestări deviante şi delincvente.

Fenomenul marginalizării comportă atât dimensiuni obiective, cât şi dimensiuni subiective, fiind regăsit înr-un spaţiu social mult mai divers şi eterogen. O formă nouă în cadrul societăţii civile pluripartidiste este marginalizarea politică, formă a marginalizării caracterizată prin apariţia unor

262

aşa-numite grupuri politice marginale, structuri care nu sunt situate în opoziţie, ci sub raportul aderenţei la anumite valori sociale şi politice, prezintă unele particularităţi, având o influenţă covârşitoare în strategiile politice adoptate. Aceasta face posibil ca în cadrul percepţiei şi reprezentărilor sociale asupra spectrului politic şi a clasei politice, să se desprindă două categorii de grupuri politice: cele reprezentative, în general aflate la putere, şi cele care prin inadecvarea strategiilor şi doctrinelor politice, devin desuete şi indezirabile pentru electorat şi clasa politică. Acest fenomen ţine mai mult de psihologia colectivă decât de o raţionalitate politică, situaţie care conduce la un fenomen politic pe care l-am numi alienare politică, alienare care în ultimă instanţă se finalizează cu dispariţia acestor grupuri din eşichierul politic.

Între grupul politic marginalizat şi celelalte structuri marginalizate există şi unele diferenţieri. În primul rând, marginalizarea unui grup politic nu conduce în mod direct spre marginalizarea socială a reprezentanţilor săi, şi nici la condiţia inumană a indivizilor acestor structuri mai largi. În al doilea rând, în cadrul grupului politic marginalizat, indivizii dispun de anumite „abilităţi” care-i fac competitivi în plan social şi profesional, nefiind dependenţi de societate sau de grupul de apartenenţă. În cele mai multe situaţii, aceştia deţin un status social şi politic polivalent şi polimorf, care fie că se completează - devin complementare, fie devin contradictorii (deţin status social - profesional ridicat şi status politic scăzut - marginalizat). O situaţie mai favorizată a acestor grupuri apare în urma fuzionării lor în grupuri politice reprezentative - în coaliţii, când un anumit partid mai reprezentativ tractează aceste grupuri din raţiuni mai mult strategice, decât ca reprezentare politică propriu-zisă.

Grupurile marginalizante În literatura de specialitate, în cadrul acestor grupuri marginale sunt incluse

şi acele categorii predispuse, din raţiuni mai mult sau mai puţin obiective, de a accede spre marginalizare socială. Aceate categorii ar delimita grupurile marginalizante faţă de cele marginalizate sau marginale. Spre deosebire de grupurile marginalizate, grupurile marginalizante sunt structuri potenţiale a căror virtualitate se transformă în realitate (nu datorită factorilor subiectivi şi individuali) pe fondul unor condiţionări obiective şi extraindividuale. Includem în cadrul acestor categorii, muncitorii disponibilizaţi ai diferitelor instituţii economice care au intrat în şomaj pe o anumita perioadă de timp, şi care au şanse mici de reintegrare socială şi profesională. Tot în această categorie pot fi incluşi indivizii dependenţi de alcool (ajunşi în pragul alcoolismului cronic) şi o mare parte a pensionarilor şi tinerilor dezorientaţi şi neintegraţi profesional, precum şi categoria celor privaţi de libertate, care sunt greu de integrat în societate. Această categorie este regăsită peponderent în mediul rural, cei mai mulţi devenind zilieri şi salahori, fiind dependenţi de anumite surse de

263

subzistenţă nesigure, cât şi în mediul urban, unii fiind dependenţi social de perspectiva copiilor lor, şi chiar de mijloacele rezidenţiale (şi-au cumpărat apartament şi nu doresc, fie din motive obiective, fie din raţiuni subiective, să reemigreze spre mediul rural).

Ca o notă comună a acestora, se desprinde faptul că, atât grupurile marginalizate, cât şi cele marginalizante sunt în continuă creştere, criza generalizată şi mondializată reprezentând factorul ce accentuează aceste fenomene. Totodată, din aceste categorii se desprind cei predispuşi spre fenomene deviante şi delincvente în scopul supravieţuirii, care din categoria marginalizanţilor, devin marginali, cu un status social foarte scăzut. Unele sectoare economice, cum ar fi mineritul şi metalurgia, precum şi localităţile unde s-au desfăşurat asemenea activităţi, au devenit surse sigure care conduc la cronicizarea fenomenului sărăciei şi a adâncirii inegalităţilor sociale, adevărate „pungi ale sărăciei”, după cum sunt denumite de sociologi. Cei mai afectaţi de aceste fenomene sociale sunt tinerii cu un nivel precar de pregătire profesională, marginalizarea adâncindu-se prin abandonul şcolar, şi prin limitarea nivelului pregătirii şi educaţiei instituţionalizate, ca urmare a generalizării învăţământului obligatoriu până la IX clase, nivel ce predispune în mai mare măsură spre marginalizare decât spre socializare, inserţie şi integrare socială. Realitatea socială din România posdecembristă evidenţiază cronicizarea fenomenului endogrupării sociale prin intermediul acestor structuri, sociologiei juridice revenindu-i atribuţii şi responsabilităţi din ce în ce mai mari în raport cu diagnosticarea fenomenului prezentat.

Cercetările din domeniul sociologiei juridice al delicvenţei, evidenţiază, pe lângă factorii obiectivi menţionaţi, şi o serie de factori subiectivi – socioculturali, ce induc un impact mai mult sau mai puţin negativ asupra nivelului conştiinţei de sine şi a responsabilităţii sociale, a capacităţii de a asimila o cultură organizaţională, cauzată de un nivel educaţional scăzut şi de anumite atitudini negative şi distructive faţă de sistemul societal, a percepţiilor negative şi a unei comunicări scăzute cu celelalte structuri sociale.

Analiza grupurilor umane, din perspectivă sociologică şi psihosociologică, prezintă interes teoretic-ştiinţific şi practic-aplicativ. Prin descrierea amănunţită a acestor structuri, creăm posibilitatea cunoaşterii mai detaliate a lor şi, totodată, surprindem raporturile existente între ele în cadrul macrosistemului social, facilitând înţelegerea complexităţii fenomenelor şi proceselor sociale de la toate nivelurile societăţii.

4.3.9. Grupurile etnice şi culturale

O problemă mai puţin studiată de sociologia şi psihosociologia românească este cea care face referinţă la grupurile şi relaţiile interetnice şi interculturale.

264

Întrucât arealul geografic de unde provin majoritatea studenţilor medicinişti se confruntă cu un asemenea fenomen, vom insista asupra grupurilor etnice şi culturale, cu precădere asupra particularităţilor acestora în judeţul Mureş.

Conceptul de grup etnicÎn „Dicţionarul de sociologie” acest concept este definit ca fiind „grupul cu

tradiţii culturale comune şi care are sentimentul identităţii ca subgrup în cadrul societăţii înglobate,” caracterizat printr-o anumită „credinţă subiectivă într-o origine comună” (M. Weber, în Economy and Society, în trei volume), dependentă în mare măsură de existenţa unei comunităţi teritoriale de limbă, tradiţie culturală şi de sânge sau chiar de rasă, în raport cu populaţia majoritară etnică din acea comunitate teritorială. Pe lângă credinţa subiectivă comună, Weber mai evidenţiază şi alte caracteristici şi valori ale grupului etnic minoritar, şi anume „identitatea şi onoarea etnică,” la care unele grupuri, în mod deosebit cel al etnicilor maghiari, ţin foarte mult, deosebindu-se din acest punct de vedere de etnici rromi, şi parţial chiar şi de cei majoritari, la care sentimentul identităţii şi solidarităţii este mai scăzut şi mai difuz.

Cu toate că termenul de etnic şi implicit cel de grup etnic este introdus în limbajul ştiinţific încă din anul 1896 de către sociologul Vacher de Lapouge, analizele sociologice riguros întemeiate au întârziat să apară. La noi, asemenea cercetări etnosociologice s-au realizat mai mult asupra etniei rromilor şi în mai mică măsură asupra celorlalte etnii, fiind recunoscut din această perspectivă caracterul polimorf al populaţiei româneşti.

Un alt aspect al polimorfismului acestui fenomen este regăsit şi din perspectivă epistemologică, problematica grupurilor etnice, a rasei şi a etniei, căzând sub incidenţa mai multor ştiinţe şi discipline ştiinţifice, printre acestea desprinzându-se etnosociologia, antropologia, istoria, biologia, genetica, geografia sociala, psihologia şi nu în ultimul rând, psihosociologia. Pentru lucrarea noastră prezintă un interes aparte psihosociologia, sociologia şi mai puţin celelalte ştiinţe. Un loc deosebit în analiza acestui complex psihosocial şi cultural îl au lucrările de dată relativ recentă, prin care sunt evaluate concepţiile sociologice despre aceste grupuri. Nu vom ignora, desigur, nici lucrările lui E. Renan asupra naţiunii, care pune mai mult la baza analizei criteriul etnografic şi afectiv (iubirea de patrie), sau lucrarea lui D. Drăghicescu, Din psihologia poporului român, unde marele sociolog român citat definea poporul român ca o „rasă occidentală cu apucături orientale”, sau după P. Ţuţea, cu „capul îndreptat spre Occident şi cu fundul spre Orient”.

Particularităţi ale grupurile etnice - culturaleDin perspectiva sociologică, problematica rasei şi a grupurilor etnice se

regăseşte la cunoscutul sociolog M. Weber care, aşa cum am mai arătat, defineşte aceste grupuri ca fiind acele grupuri sociale bazate pe o credinţă

265

subiectivă comună, independentă de existenţa sau nu a unei comunităţi de sânge.

Asupra acestei diferenţe specifice acordate de Weber grupului etnic, faţă de genul proxim al grupului în general, există mai multe opinii. Unul dintre autorii care se preocupă de această problematică este Hetcher, care susţine că, pentru Weber grupul etnic este o construcţie socială (de unde şi denumirea unei noi ramuri a sociologiei, sociologia constructivă) a cărei existenţă şi acceptare este totdeauna problematică, dacă nu negată în mod a priori.

Contribuţia lui M. Weber în acest domeniu este subliniată şi de Philippe Pontignat şi Jocelyne Streiff-Fenart, care evidenţiază şi concretizează aportul lui Weber prin sublinierea credinţei subiective într-o origine comună şi a sugerării de a căuta sursa etnicităţii, nu în faptul de a poseda anumite trăsături, ci în producerea, întreţinerea şi aprofundarea diferenţelor, a căror importanţă reală nu poate fi evaluată independent de semnificaţia pe care o acordă indivizii în cursul relaţiilor sociale cu care se confruntă în viaţa cotidiană şi profesională. Faţă de aceste trăsături esenţiale, M. Weber subliniază şi alte particularităţi ale grupurilor etnice, cum ar fi identitatea etnică şi onoarea etnică, atribute asupra cărora vom reveni într-o altă secvenţă a capitolului.

Etnicizarea devine o problemă de larg şi stringent interes şi în prezent. Un aport decisiv îl au lucrările cu caracter interacţionist ale lui Goffmann, Muhlmann, şi mai ales, lucrarea lui Fr. Barth, Ethnic Group and Boundaries. În lucrarea de referinţă a acestui autor, The Social Organisation of Cultural Difference, apărută în anul 1969, se desprind idei noi, fiind promovate concepte, precum cele de atribuire şi identificare, evaluate şi operate de către membrii aparţinători ai acestor grupuri şi care au rolul de a organiza interacţiunile dintre indivizi.

Perspectiva sociologică a problematicii etnicităţii este regăsită în lucrarea lui John Rex, Rasă şi etnie, apărută în anul 1999. Autorul evidenţiază, ca şi criteriu suprem, caracteristicile comportamentale comune situate mai mult în sfera macrosocialului, şi în mai mică măsură în plan microsocial.

Grupurile etnice şi culturale presupun, sub raport structural, dimensiuni obiective şi dimensiuni subiective, prin care structurile etnice putându-se defini şi delimita de alte structuri sociale. De aceea grupurile etnice sunt analizate de către cei mai mulţii autori în raport cu naţiunea, ca grup macrosocial, diferenţiidu-se de aceasta prin mai multe caracteristici, în mod deosebit prin mărimea grupului, grupurile etnice având dimensiuni mai mici, fiind în relaţie de implicaţie cu naţiunea şi societatea. Alte particularităţi s-ar materializa prin faptul că se bazează, în mai mare măsură, pe o moştenire comună, sunt mult mai persistente în istoria umană, şi pe faptul că sunt concentrate într-un anumit teritoriu, în care sunt majoritare din punct de vedere demografic, cum sunt la noi judeţele Harghita şi Covasna, unde populaţia majoritară de la nivelul societăţii, etnicii români, au devenit o populaţie etnică minoritară, dominată de

266

etnicii maghiari-secui, care au devenit majoritari în acest areal geografic, revendicându-şi autonomia culturală şi territorial-administrativă. O situaţie inversă este regăsită în cadrul etniei rromilor şi a evreilor, etnii care sunt dispersate într-un teritoriu foarte extins.

Acestea ar fi, în principal, caracteristicile şi dimensiunile subiective ale grupurilor etnice. Vom prezenta în continuare unele criterii obiective mai reprezentative ale acestor structuri, cum ar fi:

a) limba;b) religia;c) specificitatea în organizarea politică;d) gruparea într-un anumit teritoriu;e) un anumit sistem instituţional caracteristic;f) anumită mentalitate comună, obiectivată în norme comportamentale

instituţionalizate şi specifice grupului respectiv;g) aspectele specifice ale modulului de viaţă;h) diferenţele antropologice-fizice, rasiale.În ceea ce priveşte dimensiunile subiective ale etnicităţii, acestea sunt:1) credinţa într-un strămoş comun cuprins în mituri, credinţele referitoare

la etnogeneză;2) reprezentările subiective despre principalele trăsături caracteristice ale

grupului etnic;3) memoria colectivă asupra principalilor lideri, conducători, şi mai ales

asupra fondatorilor grupului etnic (la evrei un rol deosebit îl are Moise, iar la unguri, Sfântul Ştefan).

Există şi teorii care presupun că la baza etnicităţii stă o esenţă mai profundă decât aspectele gen limbaj sau religie, care ar fi de natură metafizică, transcedente şi transindividuale. De cele mai multe ori sunt însă invocate diferenţele lingvistice în delimitarea etnică. Uneori nici comunitatea lingvistică nu se constituie drept un factor coeziv în cadrul unor grupuri etnice omogene sub cest raport, existând posibilitatea unor conflicte care au la bază cauze de ordin religios, cultural, geografic şi economic. Asemenea conflicte interetnice nu sunt nici puţine şi nici izolate, mişcarea naţionalistă extremistă şi antinaţionalistă depăşind în multe zone ale globului pragul acceptat al toleranţei. Din acest punct de vedere se desprinde o aşa-numită „etnicitate benignă şi malignă” şi o teorie a conflictului de grup rasial şi etnic (W.L. Warner).

În delimitarea statutului etnic al unui individ sau grup avem în vedere limba, cultura şi naţionalitatea declarată. Mulţi dintre etnicii rromi nu-şi declară naţionalitatea reală, aderând la grupul majoritar din arealul geografic respectiv (în Ardeal, cei mai mulţi rromi declarându-se maghiari).

Din acest punct de vedere se desprind trei situaţii:

267

a) heteroidentificarea etnică, când un individ este încadrat de alţii (din comunitatea în care trăieşte) ca aparţinând unei anumite etnii;

b) autoidentificarea este situaţia în care un individ se decide singur asupra apartenenţei lui etnice;

c) transpoziţia etnică, când se realizează schimbul de persoane între două culturi etnice în care fiecare este asimilată în cultura de origine a celeilalte (cazul căsătoriilor mixte, şi mai ales al copiilor acestora).

În configurarea comunităţilor etnice, un rol deosebit revine semnificaţiei sociale a acestui fenomen, asociată unor elemente obiective ale culturii. Apare în mod evident faptul că orientarea, care accentuează rolul semnificaţiei sociale în conturarea grupelor etnice, consideră că nu se poate defini etnicitatea printr-un element obiectiv, ci că există o multitudine de etnicităţi concrete în funcţie de elementele culturii care au fost considerate semnificative în procesul delimitării grupului etnic respectiv. Se desprind anumite subgrupuri etnice, mai ales în rândul rromilor, care îşi asociază subetnicitatea cu conţinutul şi natura activităţii desfăşurate, precum şi cu gradul de sedentarism sau nivelul de instrucţie atins. Se desprind din acest punct de vedere câteva specii mai cunoscute: aurarii, lingurarii, corturarii, lăutarii, rudarii, iar în prezent cei ce prin faptele lor săvârşesc diversele acţiuni şi manifestări deviante.

Grupurile etnice sunt grupuri sociale cu o intensă viaţă dinamică de grup, astfel că cei incluşi în grupul respectiv manifestă relaţii de preferenţialitate cu un grad de informalitate mult mai ridicat decât grupurile sociale ale populaţiei majoritare. În acelaşi timp, coeziunea grupului este asigurată de credinţe, mituri, reprezentări, atât despre origine cât şi despre profilul grupului propriu (adeseori formulate în contrast cu imaginea mitică a altor grupuri), respectiv, de anumite norme referitoare la comportamentul specific etnic, cum ar fi loialitatea faţă de grupul respectiv. În teritoriul acestor grupuri au loc permanente fenomene psihosociale, în principal favorabile grupului, în scopul menţinerii şi stabilităţii sale: predomină relaţiile de cooperare, solidaritate, convergenţa scopurilor şi intereselor, protecţia valorilor etnice, unele tendinţe antinaţionaliste, mai ales din partea unor lideri, discriminare şi atitudini divergente faţă de valorile naţionale, emiterea unor judecăţi de valoare şi menţinerea unor prejudecăţi, ceea ce conduce la stări tensionale, intoleranţă şi conflicte interetnice, cu care ne-am confruntat şi noi de-a lungul istoriei, din păcate ne confruntăm şi în prezent când devenim tot mai intoleranţi din acest punct de vedere. De tristă amintire rămâne în memoria colectivă acel „martie negru” din 1990, când pragul intoleranţei etnice dintre românii şi maghiarii din judeţul Mureş a tins cote paroxistice, recurgându-se la agresiune fizică, soldată cu mulţi răniţi fizic şi mai ales psihic.

Reprezentarea socială şi comunicarea interculturală

268

Reprezentarea socială. Fenomenul psihosocial al reprezentării sociale şi a impactului asupra comunicării în cadrul grupurilor etnice reprezintă pentru societatea contemporană românească o problemă deosebit de importantă, iar găsirea modalităţilor de ameliorare a acestor deformări în plan perceptiv şi interpretativ a mesajelor, codurilor şi simbolurilor prin diversele forme ale comunicării, o sarcină şi o responsabilitate civică şi profesională fundamentală pentru cercetătorii acestui fenomen. În diagnoza preliminară întreprinsă asupra acestui fenomen, ce vizează reprezentarea socială a grupurilor etnice şi cu precădere a grupurilor minoritare, caracterizate printr-o sintalitate specifică, vom pleca de la conceptul sociologic de grup etnic, care în configuraţia sa semantică presupune elemente ce îl deosebesc prin diferenţa specifică de genul proxim al grupului majoritar şi al grupurilor sociale, în general. Dacă la noi cercetările asupra grupurilor etnice sunt concentrate mai mult asupra etniei rrome, în raport cu grupul etnic maghiar, se resimte o anumită „pudoare” investigaţională, atât din partea cercetătorilor români cât şi a celor maghiari, o asemenea problematică devenind un subiect tabu în sfera sociologiei şi a cercetărilor sociologice. Am făcut referinţă la aceste două grupuri minoritare, deoarece ele prezintă un mai mare interes din perspectiva aspectelor legate de interacţiune şi comunicare, pe fondul unor reprezentări sociale deformate şi a unor distorsiuni emergente acestui fenomen psihosocial, la nivel intra şi intergrupal.

Ceea ce au în comun grupurile etnice, sub raportul reprezentării sociale, sunt cele două principale atribute ale acestora: identitatea etnică sau conştiinţa identitară minoritară şi onoarea etnică, atribute la care în treacăt am mai făcut referinţă în altă secvenţă a capitolului.

În ceea ce priveşte identitatea etnică, acest atribut al grupului şi conştiinţei etnicilor se exprimă prin credinţa într-o viaţă comună, punând la baza comuniuni atracţia între cei care se simt de aceeaşi etnie şi aderenţa atitudinal-afectivă în raport cu grupul etnic minoritar de apartenenţă şi cel majoritar din arealul geografic la care se face referinţă, cu care interacţionează şi comunică formal şi, mai ales, informal.

În complementaritate cu identitatea etnică, atributul onoarei face referinţă la stilul de viaţă al acestor etnici, stil influenţat şi, uneori, determinat de cultura tradiţională etnică, coroborată cu cea naţională, aparţinătoare etnicilor majoritari. Un rol deosebit de important în conservarea şi perpetuarea acestor valori îl are, desigur, educaţia şi impactul educaţional produs în rândul etniilor conlocuitoare, care devine tot mai omogen sub raport etiologic în plan psihocomportamental, chiar dacă, în educaţie şi cultură sunt promovate limba şi valorile culturale etnice în raport ce cele naţionale. De aceea, printre valorile centrale ale grupului etnic maghiar din judeţul Mureş, şi nu numai, se situează la loc de frunte autoaprecierea, atitudine emergentă unei imagini de sine pozitivă şi subliminalizată, şi care, uneori, atinge cote paroxistice din partea

269

unor lideri de grup şi reprezentanţi ai elitei intelectuale, ceea ce poate să conducă printr-o asemenea supraevaluare perceptivă, la intoleranţă etnică şi discriminare, şi implicit la scăderea interacţiunii şi intercomunicării afective pozitive şi eficiente. Conştientizarea rolului şi importanţei interacţiunii cu ceilalţi, coroborată cu imaginea de sine şi colectivă în afara unor prejudecăţi şi distorsiuni în configuraţia reprezentării sociale, devin factori stimulativi şi dinamizatori în procesul complex al comunicării. Conceptul care corespunde cel mai bine acestui fenomen psihosocial este cel elaborat de C.H. Cooley, looking-glass self (în taducere liberă însemnând „sine în oglindă”), concept care sub raport semantic şi în corespondenţă nemijlocită cu sinele social, implică trei elemente evaluative:

1. imaginea noastră în faţa celorlalţi; 2. conştiinţa judecăţii pe care aceştia o realizează asupra noastră; 3. sentimentele pozitive şi negative care rezultă din această interferenţă

perceptivă.Fără a intra în analiza acestor elemente configuraţionale a conceptului

enunţat de psihosociologul american citat, vom putea desprinde faptul că toate cele trei elemente se constituie în mecanisme, mai mult sau mai puţin favorabile, conturării reprezentării sociale cât mai adecvate realităţii şi a realizării unor interacţiuni şi a unei comunicări eficiente sau ineficiente. Se subînţelege că unui asemenea deziderat, devin mai productive elementele ce vizează imaginea noastră reală în faţa celorlalţi, conştiinţa judecăţile de valoare şi sentimentele pozitive, şi contraproductive, imaginea distorsionată, conştiinţa şi sentimentele negative emergente sinelui individual şi Eu-lui social, în coroborare cu reprezentarea socială, şi în mod deosebit cu comunicarea afectivă, care devine cu mult mai benefică în cadrul grupurilor primare, printre care pot fi considerate şi grupurile etnice teritoriale.

Aşa cum vom arăta într-un alt capitol destinat analizei problematicii comunicării, aceasta este o modalitate fundamentală de interacţiune psihosocială, care are ca scop implicit şi explicit realizarea unor relaţii interumane durabile în vederea influenţării, menţinerii ori modificării comportamentului individual şi/sau de grup. În realizarea acestui proces complex sunt implicate şi utilizate unele limbaje verbale şi nonverbale, gestuale şi corporale, forme şi simboluri, care vizează ca finalitate influenţa comportamentului celuilalt şi/sau a grupului în ansamblul său. De aceea, pentru a fi eficienţi în comunicare, cu atât mai mult în comunicarea interetnică, se impun câteva cerinţe de ordin metodologic care trebuie respectate:

1) să informezi inteligibil şi să facilitezi înţelegerea semnificaţiei mesajului transmis către interlocutor, în vederea diminuării unor distorsiuni de ordin perceptiv-evaluativ;

2) să dezvolţi gândirea, afectivitatea, motivaţia, voinţa, atitudinile pozitive, discernământul, spiritul critic şi competitiv loial;

270

3) să dezvolţi sentimentul apartenenţei la grup şi conştiinţa identităţii în coroborare cu interesele sociale şi conştiinţa majorităţii etnice;

4) să diminuezi stările tensionale şi conflictuale intra şi intergrupale, şi să dezvolţi sentimentul solidarităţi şi responsabilităţi civice pe un fond normativ-legislativ egalitar.

Asemenea obiective pot fi realizate prin mai multe forme ale comunicării, printre care, la nivelul grupurilor etnice, mai eficiente ar fi comunicarea: intragrupală, intergrupală, interpersonală, verbală, nonverbală, paraverbală, operaţional-instrumentală, gestică, socială, psihosocială, organizaţională şi, în mod deosebit, cea subiectivă şi consumatorie, comunicare emergentă unor nevoi şi trebuinţe individuale şi/sau de grup, concretizată în exprimarea unor stări afective, care, nu de puţine ori, degenerează în atitudini şi comportamente agresive ce pot culmina prin conflicte interetnice şi intergrupale. Conflicte ce implică unele sentimente de frustrare şi nemulţumire, în raport cu unele privilegii ale grupului etnic majoritar, pe fondul unor dezinformări şi distorsionări în planul reprezentării sociale şi în cel al comunicării.

Impactul reprezentării sociale în comunicarea interculturală. Aşa cum putem deduce din experienţa cotidiană, reprezentările sociale pot avea o mare influenţă asupra comunicării, iar ca modalitate cognitivă, pot induce unele distorsiuni şi disonanţe de ordin perceptiv, implicit în planul comunicării. Să ne amintim de reprezentarea colectivă şi europeană asupra rromilor care au „jumulit” lebedele din Viena sau care comit acte infracţionale în diversele ţări europene şi care, prin asociere şi extrapolare, au indus o imagine negativă asupra întregii populaţii româneşti. De asemenea, rămâne în conştiinţa publică cruzimea unor etnici de naţionalitate maghiară faţă de unii poliţişti etnici români din judeţele Harghita şi Covasna, din timpul evenimentelor din decembrie 1989, sau imaginea terifiantă ce a înconjurat întregul mapamond cu ocazia conflictului interetnic de la Târgu-Mureş, din 20 martie 1990, şi care a întregit simbolistica raporturilor interetnice dintre locuitorii acestui judeţ, mai ales a intoleranţei etnice. Dintr-o asemenea perspectivă imagologică şi simbolică sunt evaluaţi şi unii etnici români, atât în plan intern cât şi internaţional. Nota comună şi generalizată sub raport perceptiv este aceea a predispoziţiei spre furturi, tâlhări şi alte manifestări deviante, emergente unor asemenea tare caracteriale, care pot induce o reprezentare colectivă deformată şi contrastantă cu realitatea.

O altă trăsătură comună şi constantă a grupurilor etnice este cea referitoare la dinamica lor, care cunosc o mai intensă dinamică de grup, realizată prin comunicarea subiectivă-emoţională, nonverbală şi paraverbală, în dispută şi conflict fiind prezentate de regulă atitudinile nonconformiste şi revendicative în raport cu unele insatisfacţii de natură culturală şi de îngrădire şi restrângere a unor drepturi şi libertăţi, implicit a conştiinţei identităţii şi apartenenţei etnice,

271

adică a ceea ce J.W. Brehm (op.cit., 1966) desemna prin conceptul şi fenomenul psihosocial de reactanţă.

Un asemenea fenomen a condus la stratificarea perceptivă a mai multor tipologii grupale, printre care S. Moscovici, în lucrarea Social Influence and Social Change, desemna două categorii antinomice de grupuri: nomice şi anomice. Grupuri care se diferenţiază între ele prin atitudinile conformiste sau nonconformiste şi, totodată, prin propensiunea spre comunicarea indusă de reprezentarea socială a uneia dintre aceste structuri imaginare despre cealaltă.

Dacă analizăm aceste două structuri prin prisma criteriului normativităţii, în corelare cu influenţa indusă în planul comunicării, vom putea observa că în raport cu comunicarea verbală şi nonverbală, formală şi informală, mai benefice şi mai eficiente sunt grupurile anomice şi nu cele nomice. Dacă primele sunt mai puţin active în plan revendicativ şi ca dinamică de grup, fără să provoace o criză de conştiinţă identitară şi răbufniri revendicative, grupurile nomice sunt grupuri mai nonconformiste în raport cu normele sociale şi legislaţie în general, propunând norme alternative favorabile, şi care, de regulă, contravin intereselor grupului majoritar. Este suficient să le amintim pe cele cu caracter restrictiv şi chiar discriminator din punct de vedere organizatoric, şi care, pe fondul satisfacerii intereselor de grup, afectează celelalte categorii ale populaţiei ce nu aparţin grupului etnic minoritar. Edificator din acest punct de vedere este situaţia în care un grup etnic minoritar devine majoritar, bucurându-se de mult mai multe drepturi şi facilităţi decât fostul grupul majoritar, inclusiv în ceea ce priveşte promovarea şi chiar angajarea în unele servicii publice. Asemenea contra-norme cu caracter restrictiv şi discriminator, ce vizează obligativitatea cunoaşterii limbii populaţiei majoritare în vederea angajării şi/sau a promovării ierarhice, sunt abateri de la principiul constituţional al statului naţional unitar şi contravin grupului etnic majoritar, fapt ce a condus şi poate conduce la declanşarea unor stări conflictuale latente ce pot escalada sub forma conflictelor intergrupale manifeste, cum s-a întâmplat, din păcate, nu o dată în judeţul Mureş, şi unde intoleranţa etnică a cunoscut praguri ce au depăşit limitele admisibile. De regulă, minorităţile nomice valorizează negativ normativitatea socială, proiectând şi elaborând tot felul de argumente în scopul apărării propriilor poziţii şi privilegii normative, şi care în mod logic le afectează pe cele ce se revarsă în câmpul social al celorlalte grupuri etnice, în mod deosebit ale populaţiei majoritare. Valorizare care în plan axiologic se realizează şi pe fondul unei comunicări şi reprezentări sociale defavorabile acestora, şi în a cărui scop sunt puse în joc şi utilizate diverse forme ale dezinformării, manipulării şi diversiunii.

Asemenea atitudini nonconformiste şi alternative normative, devin manifeste mai ales în contextul federalizării culturale, fenomen care, la rândul său subsumează în plan cultural, alte fenomene psihosociale şi psihoculturale ce se pot constitui în mecanisme care afectează în mod preponderent negativ

272

comunicarea, cum ar fi aculturaţia, multiculturalismul, pluriculturalismul şi interculturalitatea. Dintre toate aceste fenomene, impactul negativ cel mai vizibil asupra comunicării este resimţit prin prisma aculturaţiei şi multiculturalismului. Dar înainte de a evalua aceste mecanisme care pot afecta comunicarea interetnică, vom întreprinde o succintă radiografiere semantică şi de conţinut asupra acestora.

Prin aculturaţie este desemnat procesul de interacţiune a două sau mai multe culturi sau tipuri de cultură manifestată prin schimbările fie în ambele culturi (ceea ce în grupurile nomice este mai puţin probabil), fie în una din ele (de regulă în cea asimilată de grupul etnic teritorial majoritar, unde şi când unele prescripţii normative revendicate devin obligatorii pentru populaţia majoritară, cum ar fi inscripţiile bilingve, cunoaşterea limbii minorităţii dominante etc.). Schimbări, care experienţa istorică a demonstrat că, de regulă, se produc pe fond emoţional revendicativ ce îngustează sau chiar elimină comunicarea afectivă pozitivă între etnici. De aceea în cadrul fenomenului aculturaţiei, perceput ca interacţiune a două sau mai multe culturi, se manifestă o vădită tendinţă de dominare a acelei culturi care în plan naţional se simte dominată. Într-un asemenea context, prin intermediul contra-normelor se încearcă ieşirea de sub această presiune socială şi culturală, cultura minoritară manifestând tendinţa de respingere a culturii majoritare. Nu au fost puţine situaţiile când grupurile nomice ce promovează un asemenea conservatorism şi exclusivism cultural, să devină ostile faţă de normele şi valorile culturii majoritare, inducând distorsiuni în plan perceptiv şi evaluativ atât în plan cognitiv cât şi afectiv. Este bine-cunoscut sloganul autorevendicativ fundamentat pe principiul discriminării şi îngustării libertăţilor grupurilor etnice minoritare în raport cu populaţia majoritară, şi în conformitate cu care în viziunea etnicilor minoritari, grupul majoritar ar cunoaşte mai multe drepturi şi facilităţi de natură juridică şi culturală. Pe acest fond pretins discriminator sub raportul drepturilor şi libertăţilor, judeţul Mureş a devenit un „experiment social de natură etnică,” cele mai multe revendicări fiind subiective şi cu caracter electoral din partea extremiştilor, fie maghiari fie români, interesul comun al ambelor grupări fiind accederea la putere, şi nici pe departe apărarea unor privilegii etnice, după cum disimulează liderii acestor partide şi grupări extremiste.

Ceea ce afectează în mai mare măsură comunicarea, inducând anumite distorsiuni de ordin lingvistic şi semantic, este fenomenul desemnat prin multiculturalism. Şi aceasta deoarece un asemenea fenomen acceptat mai ales din partea etnicilor minoritari, poate conduce la incapacitatea populaţiei minoritare de a se integra în contextul cultural şi socioprofesional, diminuând şansele ascensiunii în plan profesional şi social. Asemenea limite de ordin cultural şi lingvistic se regăsesc atât în rândul etnicilor maghiari, cât şi în rândul rromilor, care spre deosebire de unii etnici maghiari care refuză să înveţe limba

273

oficială a statului, nu frecventează şcoala, îngroşând rândurile analfabeţilor şi a celor care abandonează şcoala afectând procesul integrării socioculturale şi implicit comunicarea verbală prin limbajul scris şi oral, fiind astfel predispuşi spre marginalizare, delincvenţă şi excludere socială.

Promovând sub raport cultural conservatorismul etnic, federaliştii şi multiculturaliştii susţin în mod prioritar identitatea individului cu cea a grupului etnic de apartenenţă, şi drepturile individului cu cele ale grupului etnic căruia îi aparţine acesta. De aici emergenţa unor tendinţe separatiste şi secesioniste în rândul acestor grupuri minoritare, manifestate printr-o propagandă negativă şi ostilă faţă de grupul majoritar, inducând în planul reprezentării naţionale sau internaţionale o imagine negativă a acestuia. De aceea oricât ar părea de democratice şi moderne aceste structuri culturale, fondamentate pe principiul multiculturalismului, nu fac decât să adâncească clivajul interetnic şi să creeze premisele unor revendicări culturale, cu precădere de ordin lingvistic şi teritorial, printr-o aşa-numită autonomie locală care afectează nu numai comunicarea, chiar şi menţinerea integrităţii şi unităţii statului naţional. Nu în mod întâmplător, grupurile etnice minoritare revendică cu precădere limba maternă în procesul de învăţământ, uneori în mod inconştient în raport cu „efectele perverse” (R. Boudon) induse într-un timp, mai mult sau mai puţin îndepărtat, limba fiind nucleul afectiv şi indicatorul cel mai relevant al unei etnii, şi în acelaşi timp, mijlocul prin care etnia respectivă îşi conservă identitatea nu sub raportul formei sau al reprezentării sociale, ci din perspectiva conţinutului şi a mijloacelor de comunicare intragrupală. În acest sens, Marshall McLuhan avea să afirme că „limba maternă este propagandă, pentru că exercită un efect asupra tuturor simţurilor în mod simultan, modelând întregul comportament şi fel de a fi”. Din acest punct de vedere se impune mai multă toleranţă, empatie şi înţelegere din partea etnicilor majoritari, întrucât problema limbii depăşeşte graniţele conştientului şi cu atât mai mult pe cele ale ideologicului, politicului şi ale culturilor prin intermediul comunicării interculturale, pe care o vom analiza în continuare.

Comunicarea interculturală. Vom face referinţă la acest fenomen al interculturalităţii şi a necesităţii promovării comunicării interculturale, mai ales în contextual în care procesul europenizării şi a globalizării culturale este tot mai evident, la fel şi acest fenomen al comunicării interculturale prin procesele de aculturaţie şi enculturaţie asupra cărora ne-am aplecat atunci când am analizat grupurile entice.

Dar, înainte de toate, să vedem ce reprezintă comunicarea interculturală şi cum se integrează ea în ştiinţele comunicării, alături de celelalte niveluri şi forme ale comunicării? De la început facem precizarea că o asemenea comunicare nu reprezintă comunicarea între două culturi diferite, ci între două persoane care aparţin unor culturi diferite. Aceasta nu înseamnă că aparţine exclusiv comunicării interpersonale „obişnuite”, ci este mai mult decât atât,

274

întrucât asupra mesajului transmis şi a capacităţii de înţelegere a acestuia îşi pune amprenta cultura la care aparţine comunicatorul şi receptorul, între aceştia apărând unele bariere în planul intercomunicării. Sunt acele bariere de limbă şi spaţiu geografic şi cultural care pot distorsiona mesajul, alături de alte bariere, cum ar fi cele de rasă, religie, şi nu în ultimă instanţă, de cultură. Comunicarea interculturală eficientă trebuie să depăşească aceste bariere psihologice şi culturale, prin competenţele linvistice pe care le dobândesc cei care comunică dintr-o asemenea perspectivă, cum ar fi spre exemplu studenţii străini care vin la specializare la o facultate de profil, care oricât ar învăţa limba română sau a oricărei populaţii majoritare, ca limbă naţională, va întâmpina asemenea greutăţi (bariere de comunicare).

Competenţa lingvistică este o premisă necesară dar nu şi suficientă, întrucât a nu cunoaşte limba înseamnă a nu putea decodifica mesajul transmis. Până la competenţa interculturală mai trebuie făcut efortul de adaptare la cultura în mijlocul căreia doreşti să te integrezi, fiind nevoie să cunoşti valorile culturale şi spirituale ale respectivei culturi cu care şi prin care vrei să comunici. De aceea necunoaşterea acestei culturi produce un impact psihologic-emoţional negativ, inducând temerea şi unele complexe lingvistice şi de factură culturală greu de depăşit în planul comunicării interculturale, pe fondul intoleranţei şi a unor frustrări şi conflicte cognitive şi chiar comportamentale. De aceea, acolo unde domină aceste resentimente culturale, aroganţa şi superioritatea unei naţii faţă de alta, nu poate avea loc o comunicare interculturală reală, menţinându-se dominaţia, cel puţin lingvistică, a statelor mai puternice şi a limbii universale faţă de popoarele integrate în acest malaxor intercultural, cum este şi Uniunea Europeană. De unde concluzia că, pentru a se putea realiza o asemenea comunicare inteculturală, este necesar să fie eliminat principiul terţiului exclus, exprimat prin superioritate sau inferioritate, fiind necesare raporturi conjunctive şi nu disjunctive de tip exclusivist, intoleranţa să fie înlocuită cu toleranţa, excluderea cu acceptarea, neînţelegerea cu înţelegerea, aroganţa cu respectul reciproc.

Din perspectiva necunoaşterii unei limbii de circulaţie internaţională (engleza în contextul european) sau a populaţiei cu care vrei să comunici sub raport intercultural, se poate ajunge la un registru atitudinal diversificat, putând atinge culmile ostilităţii şi exclusivismului. Într-un studio, recent publicat de M. Itu, sunt delimitate următoarele atitudini posibile prin care ne raportăm la celălalt şi comunicăm intercultural cu acesta:

a) dominarea, în sensul de a-l domina pe celălalt partener al relaţiei de comunicare interculturală şi interpersonală;

b) dominarea, în sensul de a fi dominat de celălalt partener; c) armonia, în sensul de a trăi împreună în pace şi înţelegere.De menţionat faptul că armonia nu reprezintă un amestec format şi rezultat

în urma fuzionării faptului de a fi dominat şi a domina, ci o transcendere a ideii

275

de dominare, eliminând pe cât posibil aroganţa şi umilinţa promovate prin celelalte două forme atitudinale menţionate, şi care fac imposibilă comunicarea interculturală. Aceasta, mai ales între aşa-numitele „contexte culturale bogate - puternice” faţă de „contextele culturale sărace”, după cum erau delimitate de către Edward T. Hall aceste culturi. După opinia acestuia, comunicarea sau mesajul cu context bogat este aceea/acela în care cea mai mare parte a informaţiei se află în contextul fizic, în persoana însăşi, în timp ce foarte puţină este codificată, explicită şi transmisă parţial prin mesaj. O altă trăsătură a acestui tip de comunicare bogat contextualizată, ar consta în faptul că, în cadrul acestora, informaţiile sunt cuprinse în mare parte în mediu, situaţii şi aluzii nonverbale care conferă înţeles mesajelor ce nu sunt exprimate suficient de explicit. Una dintre culturile puternic contextualizate ar fi, după Lusting şi Koster, cultura japoneză, în cadrul acesteia înţelesurile sunt implicite, acordându-li-se o mai mare importanţă codurilor nonverbale.

Spre deosebire de această comunicare caracterizată printr-un context bogat, în cadrul comunicării bazate pe un context sărac, mesajele slab/sărac contextualizate sunt comunicate în mod explicit, prin coduri verbale, fiind detaliate şi foarte precise, fără interpretări şi influenţe socioculturale, apelând la un limbaj digital – raţional şi nu la unul analogic ce poate induce mai multe semnificaţii mesajului transmis. Printr ţările în care se evidenţiază aceste culturi sărac contextualizate se enumeră culturile din Elveţia, Germania, America de Nord şi Scandinavia. În aceste culturi, înţelesurile literare detaliile specifice, programarea timpului sunt esenţiale. Edward Hall a avansat ipoteza în conformitate cu care aceste culturi sunt sărac contextualizate datorită faptului că ele au „sisteme cognitive” şi comportamentale bazate pe logica de sorginte aristoteliană şi pe raţionament de tip linear. Spre deosebire de aceste culturi slab contextualizate, în culturile bogat contextualizate, tipul de logică este unul comprehensiv, iar cunoaşterea este dobândită în mai mare măsură prin intuiţie şi contemplare. Unele culturi, precum cea franceză, italiană sau britanică prezintă deopotrivă trăsături ale celor sărac şi bogat contextualizate, după cum ne permitem să etichetăm şi cultura românească, ceea ce favorizează apariţia unor bariere de comunicare în plan intercultural, mai ales între culturile care se diferenţiază şi prin acest criteriu.

Aceste diferenţieri culturale şi emergenţa diferitelor tipuri de comunicare interculturală a devenit în prezent un subiect viu disputat. Analizând principiile promovate de aceste două culturi asimetrice sub raportul contextualizării, Peter Andersen consideră că principalele diferenţe dintre culturile bogat contextualizate şi cele sărac contextualizate pot fi explicate prin următoarele patru particularităţi de ordin principial:

1. comunicarea verbală şi alte coduri explicite prevalează în culturile slab contextualizate, precum cele din SUA şi Europa de Nord. Oamenii din aceste culturi sunt percepuţi ca fiind excesiv de vorbăreţi şi redundanţi,

276

spre deosebire de cei din culturile bogat contextualizate, care sunt percepuţi ca a fi „închişi”, misterioşi şi introvertiţi;

2. culturile bogat contextualizate nu valorizează în aceeaşi măsură comunicarea verbală ca cei din culturile slab contextualizate;

3. oamenii din culturile bogat contextualizate sunt în mai mare măsură dependenţi de şi receptivi la comunicarea nonverbală;

4. în culturile bogat contextualizate, indivizii au aşteptări mai mari din partea interlocutorilor. Aceştia se aşteaptă ca mesajele să fie deduse, în mai mare măsură, din sentimente, gesturi şi indicii ambientale, cărora, de regulă, cei din culturile slab contextualizate le acordă puţină importanţă.

Ceea ce caracterizează, în primul rand, comunicarea interculturală este etnocentrismul. Pentru studenţii şi cadrele didactice din instituţia în care se pregătesc viitoarele cadre medicale pe acest fond al etnocentrismului şi exclusivismului intercultural, şi instituţiile din sistemul sănătăţii, unde interculturalitatea este o realitate ce induce mai mult un impact negativ decât unul pozitiv, fenomenul etnocentrismului şi implicit cel al interculturalităţii prin prisma comunicării interculturale, prezintă o importanţă deosebită, motivându-ne cu atât mai mult în dezvoltarea acestei problematici pe care parţial, şi într-un mod mai puţin explicit, am evidenţiat-o deja. În continuare, în acest context al interculturalităţii şi al comunicării, vom prezenta care sunt formele etnocentrismului regăsite în comunicarea interculturală.

Înainte de alte delimitări făcute între aceste forme ale etnocentrismului, vom arăta că există o delimitare dihotomică concretizată în: forme pasive şi active, forme care influenţează procesele comunicării interculturale şi interetnice.

Formele pasive sunt expresii simplificate şi elemente ale reprezentărilor sociale, care se manifestă mai ales ca prejudecăţi, discriminări şi stereotipuri, la care vom face referinţă în continuare.

Prejudecăţile influenţează procesele de comunicare prin faptul că angajează o atitudine negativă, faţă de un grup sau faţă de membrii unui grup, atitudine bazată pe generalizare eronată şi rigidă. În sinteză fiind spus, prejudecăţile apar în diferite grupuri culturale, menţin o situaţie de fapt şi acţionează ca bariere psihologice.

Discriminările derivă din prejudecăţi, fiind moduri de comunicare şi relaţionare socială şi psihosocială prin care membrii unui grup îşi atribuie o imagine de superioritate faţă de alţi membri (mulţi etnici maghiari consideră că sunt superiori românilor pe fondul acestei prejudecăţi din care derivă discriminare, şi invers) sau alte grupuri, cum ar fi grupurile etnice. Dar pentru a-şi justifica prejudecăţile şi atitudinile discriminatorii, oamenii, mai ales cei din grupurile dominante, folosesc stereotipurile, care împreună reflectă relaţiile care se instaurează între grupurile socioculturale, cum sunt aceste grupuri

277

etnice. Spre exemplu, o relaţie conflictuală dintre două ţări sau grupuri etnice antrenează, de obicei, reprezentări negative, de o parte şi de cealaltă parte, care se manifestă prin intermediul stereotipurilor.

Stereotipurile sunt generalizări învăţate, de obicei negative, în legătură cu un grup şi care rămân fixate în minte şi sunt vehiculate de indivizi, prin intermediul unor judecăţi de valoare rigide şi comportamente ce cad sub aceste influenţe ale rigidităţii gândirii, ale aşa-numitului stil de gândire - habitusului. Fiind denumite şi „substitute ale observaţiei”, stereotipurile apar spontan, din dorinţa de a schematiza şi raţionaliza, ele fiind necesare (un rău necesar în comunicare) deoarece răspund unor nevoi de facilitare în planul cunoaşterii comunicatorului, decodificând unele particularităţi ale structurii de personalitate ale acestuia, putând reacţiona şi în raport cu aceste structuri mentale şi psihocomportamentale.

Formele active ale etnocentrismului sunt forme ce induc un impact negativ mai vizibil în comunicarea interculturală, obiectivându-se în rasism şi xenofobie, care depăşesc sfera atitudinală, fiind obiectivate în comportamente manifest de tip rasist şi xenofob care umplu primele pagini ale ziarelor şi ale teletextelor. Despre aceste manifestări am mai discutat, cu referinţă expresă la aceste forme, chiar în judeţul Mureş, atunci când ne-m referit la conflictele interetnice dintre români şi maghiari sau dintre români şi rromi, aşa că nu vom mai insista asupra acestor aspecte, concluzionând cu ideea că în vederea intervenţiei şi gestionării eficiente a comunicării interculturale, pe baza înţelegerii, toleranţei şi armoniei este necesar să cunoaştem acest fenomen, acţiunile având în acest mod un suport cognitive-ştiinţific şi nu doar empiric-contextual.

Test de fixare şi verificare a cunoştinţelor

1. Grupul uman prezintă o importanţă deosebită pentru:

- sociologia generală...............................................................................

a

- psihosociolologie ..................................................................................

b

- psihologia medicală ...............................................................................

c

- sociologia medicală ...............................................................................

d

- pentru toate luate împreună....................................................................

e

278

2. Condiţiile esenţiale ale existenţei unui grup uman constă în:

- prezenţa unui număr de indivizi.............................................................

a

- existenţa unor interacţiuni sociale între membrii grupului....................

b

- numărul membrilor grupului .................................................................

c

- existenţa normelor şi valorilor comune ale grupului..............................

d

- sistemul de relaţii şi interacţiuni dintre membrii grupului ....................

e

3. Din perspectivă structuralistă, grupul social presupune:

- norme şi valori comune.........................................................................

a

- acţiuni şi activităţi.................................................................................

b

- coeziune puternică..................................................................................

c

- relaţii interpersonale...............................................................................

d

- climat psihosocial...................................................................................

e

4. Grupurile mici se caracterizează prin:- existenţa unui număr oarecare de indivizi în grup ................................

a

- relaţiile personale indirecte....................................................................

b

- numărul membrilor grupului..................................................................

c

- existenţa unor norme şi valori sociale şi morale ...................................

d

- un sistem de relaţii preponderent secundare .........................................

e

279

5. Structura configuraţională a grupului constă în:- structura de rol........................................................................................

a

- structura formală ...................................................................................

b

- structura sociometrică ...........................................................................

c

- compoziţia grupului...............................................................................

d

- relaţiile interpersonale ...........................................................................

e

6. Printre proprietăţile grupurilor mici mai importante sunt::- mărimea grupului.................................................................................

a

- dinamica grupului.................................................................................

b

- climatul psihosocial .............................................................................

c

- coeziunea grupului................................................................................

d

- conflictele interpersonale......................................................................

e

7. În cadrul cadrul tipologiei grupurilor mici se desprind:

- salonul de spital......................................................................................

a

- grupurile primare....................................................................................

b

- grupurile marginale................................................................................

c

- grupurile secundare ...............................................................................

d

- grupurile formale ...................................................................................

e

280

8. Printre grupurile mici enumerăm ca a fi mai importante:

- instituţiile sanitare .................................................................................

a

- familia ...................................................................................................

b

- clasa de elevi..........................................................................................

c

- ecchipa chirurgicală ..............................................................................

d

- comunitatea etnică ................................................................................

e

9. În cadrul grupurilor marginale predomină relaţiile:

- sociometrice...........................................................................................

a

- de autoritate............................................................................................

b

- formale...................................................................................................

c

- conflictuale............................................................................................

d

- instituţionale..........................................................................................

e

10.În sistemul sănătăţii se regăsesc mai mult grupuri:

- profesionale ...........................................................................................

a

- informale................................................................................................

b

- formale...................................................................................................

c

- secundare...............................................................................................

d

- de presiune............................................................................................

e

281

Probleme de rezolvat

1. Evidenţiaţi principalele teorii legate de analiza şi interpretarea grupurilor.

2. Inventariaţi particularităţile specifice grupului studenţesc.3. Evaluaţi principalele proprietăţi şi caracteristici ale grupului de

apartenenţă.4. Evaluaţi importanţa problematicii analizate în acest curs în raport cu

structurile din care faceţi parte în prezent şi în perspectivă (cadre medicale).

5. Evaluaţi principalele elemente şi cauze ce conduc la anumite disfuncţionalităţi din cadrul grupurilor umane.

282

Capitolul 5

METODE ŞI TEHNICI DE CUNOAŞTERE ŞI ACTIVARE A GRUPURILOR

5.1. Metode şi tehnici de cunoaştere a grupurilor

Premisa de la care plecăm în abordarea cunoaşterii grupurilor este aceea că, în orice domeniu de activitate, cunoaşterea şi, mai ales intercunoaşterea, nu trebuie considerată doar un scop în sine, ci un mijloc de eficientizare a întregii activităţi (de conducere, de instruire, de educare), nu doar ca un punct terminus, ci ca unul de plecare.

A cunoaşte oamenii şi grupul din care fac parte aceştia este doar primul pas (cel mai important şi mai dificil în acelaşi timp) în rezolvarea problemei spinoase a construirii unei structuri de sintalitate optime specificului activităţii desfăşurate a fiecărui membru din cadrul grupului de apartenenţă şi a grupului în ansamblul său.

Dar să vedem ce înseamnă „cunoaşterea grupurilor”? Dacă ar fi să comparăm cunoaşterea individului în raport cu cea a grupului, a cunoaşte un individ din punct de vedere psihologic înseamnă a înţelege, a identifica motivaţiile acţiunilor lui, a stabili legături între formele conduitei şi trăsăturile lui de personalitate, a lăsa de o parte ceea ce este nesemnificativ, a reţine ceea ce este important, a descifra formula individuală a fiecăruia dintre noi, a ne ridica spre general şi caracteristic.

Acelaşi lucru se întâmplă şi în cazul grupurilor, însă schimbarea obiectului de studiu atrage complicarea actului cunoaşterii şi a instrumentelor folosite în acest scop. Aplicarea unui set de metode adecvate poate facilita colectarea, interpretarea şi prelucrarea rezultatelor obţinute ca şi formularea unor concluzii menite a contribui la optimizarea activităţii grupului.

Fără o cunoaştere completă, deoarece trăirile psihice ale membrilor grupului sunt într-o permanentă devenire, şi aceasta deoarece grupul evoluează de la un stadiu la altul (conform principiilor sinergeticii), cunoaşterea psihologică a grupurilor păstrează caracterul de predictibilitate, ceea ce-i acordă un caracter ştiinţific, făcând-o utilă în asigurarea funcţionării optime a grupului.

283

Nu este suficient să cunoşti că într-un grup există relaţii interpersonale negative sau pozitive, specifice naturii şi conţinutului climatului psihosocial şi a coeziunii grupului, ci această cunoaştere trebuie să conducă spre eficientizarea acţiunilor, spre ceea ce în literatura de specialitate se numeşte intervenţie în grup, intervenţie ce vizează ameliorarea şi optimizarea activităţii grupului, mai precis antrenarea membrilor grupului în rezolvarea problemelor de grup, şi aceasta deoarece participarea generală cu randament maxim al grupului este soluţia sine qua non a realizării sinergiei grupului şi a unei sintalităţi pozitive.

Factorii eficienţei pot fi redaţi într-o schemă aproximativă, precum cea de mai jos:

Menţionăm faptul că o cunoaştere şi activare a grupurilor adecvate conduc la realizarea unei triple finalităţi în ceea ce priveşte sintalitatea şi sinergia:

praxiologică: prin contribuţia adusă la sporirea eficienţei, randamentului şi productivităţii grupului;

organizatorică: din perspectiva teoriei organizaţiilor şi conducerii facilitând procesul dirijării şi ameliorării structurilor organizaţionale;

diagnostică şi prognostică: pe de o parte prin facilitarea înţelegerii, exploatării şi interpretării stării actuale a grupului, precum şi în vederea anticipării dinamicii lui ulterioare.

5.1.1. Metoda sociometrică

Sociometria are ca obiect unul din fenomenele subiective ale grupului, cum ar fi simpatia, antipatia, indiferenţa etc., pornind de la premisele că:

pe plan psihologic, ansamblul de preferinţe apare ca o reţea de simpatii şi antipatii;

pe plan sociologic, prin conţinutul axiologic (valorile născute în ambianţa spirituală a grupului şi contopite într-o viziune particulară), grupul se constituie ca o formă – configuraţie – a conştiinţei membrilor săi.

Psihosociologul american de origine română, J.L. Moreno constată între indivizi patru tipuri de relaţii acestea fiind de: atracţie, respingere, ignorare,

284

grup

compoziţie

volum

sarcină

însuşiri personale,compatibilitate

psihosocială

organizare

mod de conducere

relaţii de comunicare

climat psihosocial

indiferenţă, din care pot fi definite alte 16 tipuri pentru fiecare cuplu (A, B) de membri după formula P4

2. Pentru a concretiza aceste relaţii diadice, prin prisma criteriului atracţie –

respingere, indiferenţă şi ignoranţă, vom prezenta posibilele relaţii dintre cele două persoane care interacţionează simetric şi asimetric reciproc, sau în raport cu criteriile prezentate, desprinzându-se din această perspectivă 16 asemenea perechi de relaţii dintre cei doi indiviză virtuali:

1. A îl alege pe B, B îl alege pe A – alegeri reciproce; 2. A îl respinge pe B, B îl respinge pe A – respingeri reciproce; 3. A îl alege pe B, B îl respinge pe A – alegere (A) şi respingere (B)

unilaterală;4. A îl respinge pe B, B îl alege pe A – respingere (A) şi alegere (B)

unilaterală;5. A îl ignoră pe B, B îl ignoră pe A – ignoranţă reciprocă;6. A îl ignoră pe B, B îl alege pe A – ignoranţă (A) şi alegere (B)

unilaterală;7. A îl alege pe B, B îl ignoră pe A – alegere (A) şi ignoranţă (B)

unilaterală;8. A îl respinge pe B, B îl ignoră pe A – respingere (A) şi ignoranţă (B)

unilaterală;9. A manifestă indiferenţă faţă B, B manifestă indiferenţă faţă de A –

manifestări de indiferenţă reciprocă; 1o. A manifestă indiferenţă faţă de B, B îl alege pe A – indiferenţă (A) şi

alegere (B) unilaterală;11. A îl respinge pe B, B este indiferent faţă de A – respingere (A) şi

indiferenţă (B) unilaterală;12. A îl alege pe B, B îi este indiferent lui A – alegere şi indiferenţă

unilaterală; 13. A manifestă indiferenţă faţă de B, B îl ignoră pe A – indiferenţă (A) şi

ignoranţă (B) unilaterală;14. A îl ignoră pe B, B este indiferent faţă de A – ignoranţă (A) şi

indiferenţă (B) reciprocă; 15. A îl ignoră pe B, B îl respingere pe A – ignoranţă ( A) şi respingere (B)

unilaterală; 16. A manifestă indiferenţă faţă de B, B îl respinge pe A – indiferenţă (A) şi

respingere (B) unilaterală.Dacă am evalua aceste relaţii diadice în mediul medical, în rândul cadrelor

medicale, pe de o parte, sau dintre acestea şi pacienţi, prin prisma criteriilor evidenţiate, pe de altă parte, atunci ne-am putea da seama de natura şi conţinutul acelor relaţii care ar putea optimiza climatul psihosocial, pe de o parte, sau performanţa în actul medical, pe fondul atitudinilor şi a motivaţiei, pe de altă parte. Se poate deduce cu uşurinţă că nu pot fi favorabile – eficiente –

285

decât relaţiile reciproce de atracţie, celelalte criterii neputând structura decât relaţii de opoziţie, în cel mai fericit caz, sau antagonice, care conduc în mod inevitabil la stări tensionate şi conflictuale, afectând climatul şi performanţa profesională pe fondul unor asemenea atitudini preponderent negative.

În cazul în care relaţiile preferenţiale / respingere, pe fondul unor atitudini pozitive şi negative (unilaterale sau reciproce, cu combinările posibile ce pot fi realizate) au loc între membrii unui grup mic, şi nu doar între doi indivizi, se nasc 13 posibile configuraţii relaţionale, ca cele stabilite de psihologul menţionat şi pe care le redăm mai jos:

1. atracţie reciprocă între doi indivizi şi respingere unuia de către aceştia;2. respingere reciprocă între doi indivizi şi acceptarea unuia de către

aceştia;3. pereche incompatibilă:

a) A îşi exprimă simpatia faţă de B, iar B îşi exprimă antipatia faţă de A;

b) A îşi exprimă simpatia faţă de B, iar B îşi exprimă indiferenţa faţă de A;

c) A şi B sunt indiferenţi unul faţă de celălalt;4. lanţ de respingeri – un şir de subiecţi (A, B, C, D) se resping reciproc; 5 lanţ de atracţii – un şir de de subiecţi (A, B, C, D) se atrag reciproc;6. triunghi de respingeri – când trei indivizi incompatibili între ei se

resping reciproc; 7. triunghi de atracţii – când trei indivizi se atrag reciproc; 8. pătrat de respingeri – când patru indivizi se resping reciproc; 9. pătrat de atracţii – când patru indivizi se atrag reciproc;

10. cerc de atracţii – când mai mulţi de patru indivizi se atrag între ei; 11. steaua atracţiilor – când cinci sau mai mulţi indivizi sunt atraşi de

acelaşi individ; 12. steaua respingerilor – când cinci sau mai mulţi indivizi îl resping pe

acelaşi individ situat în centrul relaţiilor; 13. steaua atracţiilor cu respingere interioară – când centrul stelei atracţiilor

respinge majoritatea indivizilor atraşi. Am exprimat această viziune a lui Moreno pentru a evidenţia complexitatea

structurală a conştiinţei axiologice pe care o are un grup şi multitudinea de poziţii în care se poate afla un individ faţă de altul şi în cadrul grupului. Aceste tipuri de relaţii se materializează în cadrul sociogramei, pe care o vom prezenta la sfârşitul capitolului.

Pe lângă evaluarea relaţiilor interpersonale, prin intermediul tehnicilor sociometrice şi ale sociometriei în general, pot fi evaluate şi alte fenomene psihosociologice, cum ar fi statusul sau poziţia de lider al unui individ în grup, putând determina liderul şi mai ales leadership-ul în cadrul unor grupuri sociale, fenomenul marginalizării unor indivizi în grup prin indicele scăzut al statusului,

286

ca urmare a respingerilor acestor indivizi, mai puţin apreciaţi sub raport psihocomportamental, caracterial şi chiar ca imagine indusă în grup, sau a coeziunii grupale şi a climatului psihosocial pe fondul acestor interrelaţionări asimetrice.

În grupuri există indivizi care dau „tonul” în plan profesional şi etic (opinia lor fiind imitată chiar dacă nu obţin un număr prea mare de preferinţe), aceştia având un status deosebit, acela de lider informal. Este de la sine înţeles că pentru unele funcţii de conducere, a managerilor în general, devine o prioritate maximă detectarea acestora şi acţiunea în sensul cooptării şi orientării lor pe sarcină, acţionând ca nişte canalizatori ai energiei grupului într-un climat sinergic.

În cadrul grupurilor poate fi pus în evidenţă un alt fenomen: cu cât va fi mai mare numărul cuplurilor constituite din atracţii reciproce, cu atât mai mult există şanse favorabile creşterii coeziunii, însă în cadrul unor limite stricte şi în prezenţa unui lider informal puternic (o grupă formată din 12 membri şi care cuprinde şase cupluri separate, aceasta nu poate fi coezivă).

Ca o notă critică la observaţiile lui Moreno, Georges Bastin propune soluţia depăşirii atomismului personalităţii şi explicarea relaţiilor din cadrul grupului în funcţie de criterii exclusiv psihosociale:

factori ecologici (proximitate fizică); apartenenţa actuală sau trecută la un grup sau altul; sintalitatea caracteristică a grupului.În cadrul cercetărilor sociometrice îndreptate spre cunoaşterea grupurilor,

este necesar să se aibă în vedere că simpla considerare a preferinţelor poate duce la o reflectare falsă a coeziunii grupului. Astfel, coeziunea „preferenţială”, dezirabilă, poate fi rezultatul unor acte de alegere făcute de oameni care aderă la acelaşi model apreciativ general.

În cadrul tehnicii sociometrice există următorii termeni şi instrumente evaluative specifice:

- testul sociometric reprezintă un instrument relativ simplu care are ca scop măsurarea relaţiilor simpatetice dintre membrii grupului. El conţine întrebări de tipul: Cu care dintre membrii grupului ai vrea să mergi în misiune?, Cu cine ai vrea să mergi în oraş?, Dacă s-ar schimba organizarea pe camere, cu cine ai vrea să stai în cameră? Menţionăm că testul sociometric trebuie să fie precedat de o explicare a motivaţiei aplicării testului, asigurarea asupra confidenţialităţii, ordinea de preferinţe. Nu considerăm ca fiind întrebări adecvate testului sociometric acelea care vizează efectul favorabil într-o probabilitate foarte ridicată, cum ar fi în mediul medical şi de învăţământ întrebări de genul: Care dintre medicii secţiei de chirurgie din spitalul X ai dori să te opereze?, sau Cu care dintre profesorii care predau disciplinele socioumane în cadrul UMF Târgu-Mureş ai dori să faci sociologia? În funcţie

287

de preferinţe (alegerile exprimate) se calculează unii indici sociometrici prin care este evidenţiat statutul sociometric al fiecărui individ din cadrul grupului, indici care înainte de a fi calculaţi se presupun a exista într-o formă desfăşurată în cadrul altui instrument sociometric – sociomatricea, care nu este altceva decât un tabel cu dublă intrare în care se trec toţi membrii grupului cu alegerile sau respingerile emise şi primite de fiecare. Pe orizontală, figurează alegerile sau respingerile făcute de fiecare membru al grupului, iar pe verticală alegerile sau respingerile primite. Însumarea datelor pe orizontală exprimă expansivitatea afectivă individuală, iar pe verticală exprimă statusul sociometric al fiecăruia.

Un alt mod de prezenare a relaţiilor sociometrice - de factură afectiv – simpatetice este cel realizat prin intermediul sociogramei, care poate fi individuală sau colectivă, prin intermediul şi cu ajutorul ei putându-ne da seama cu uşurinţă dacă relaţiile din cadrul grupului sunt reciproce sau unilaterale, lucru foarte important pentru concluziile finale. Redăm mai jos asemenea forme de prezentare grafică a acestor relaţii sociometrice:

288

Sociograma aprecierilor reciproce

289

Sociograma aprecierilor unilaterale

Sociograma respingerilor reciproce

290

Sociograma respingerilor unilaterale

Cu ajutorul acestor configuraţii grafice prin intermediul cărora pot fi redate în mod grafic aceste relaţii s pot fi evaluaţi indicii sociometrici, indici care se calculează pornind de la sociomatrice sau sociogramă, rezultatul constând în aflarea unor valori pentru fiecare din variabilele următoare:

- statusul sociometric (poziţia ocupată în grup);- expansivitatea (câte alegeri face);- transparenţa relaţiilor (gradul în care preferinţele unuia sunt cunoscute

de ceilalţi);- transpătrunderea relaţiilor;- disonanţa sociometrică.

5.1.2. Metoda determinării personalităţii interpersonale

Pentru a înţelege această metodă, trebuie explicat sensul noţiunii de personalitate interpersonală. În cadrul grupului există pentru fiecare membru al acestuia o opinie generală care, indiferent dacă este adevărată sau nu, constituie modul prin care interacţionează personalitatea individuală cu sintalitatea (personalitatea grupului). Acest nivel al personalităţii care apare ca rezultantă a manifestării membrului în cadrul grupului, diferită de personalitatea clasică (descrisă de psihologia generală) poartă denumirea de personalitate interpersonală.

291

Sociograma contradicţiilor

Bales, realizând că tehnicile anterioare de investigare a personalităţii pun în evidenţă o personalitate aşa cum este văzută de ea însăşi, propune o viziune în care personalitatea se specializează în cadrul relaţiilor interpersonale pe direcţia unor seturi comportamentale (de exemplu, există membri ai grupului care se specializează pe direcţia rezolvării problemelor „specialişti tehnici ai sarcinii” şi membri ai grupului specializaţi în crearea atmosferei socioafective „specialiştii în probleme socioafective”).

Metoda constă în solicitarea subiectului de a răspunde la un set de 26 de întrebări nu doar în legătură cu sine, ci cu toţi ceilalţi membri ai grupului, având ca rezultat atât obţinerea imaginii despre sine, cât şi a imaginii despre alţii. Acest model al personalităţii interpersonale cuprinde şase tendinţe, opuse două câte două ca în configuraţia de mai jos:

Prin combinarea acestor tendinţe putem obţine 27 tipuri de personalităţi interpersonale. În aplicarea acestui tip de teste este indicat să se aibă în vedere următoarele etape:

1) pregătirea grupului în vederea aplicării chestionarului. De menţionat faptul că testul de personalitate interpersonală este aplicabil doar grupurilor care au deja o istorie, care au acţionat pentru mai mult timp în forma lor actuală. Este metoda cea mai bună de cunoaştere interpersonală, Bales recomandând ca în prealabil să fie evidenţiate în discuţiile purtate în cadrul grupului, noţiuni de structura personalităţii, de influenţele reciproce dintre grup şi personalitate (recomandare îndeplinită din start în grupurile menţionate anterior);

2) instruirea membrilor cu privire la ceea ce au de făcut (şi aici intră şi asigurările cu privire la confidenţialitatea rezultatelor testului);

3) stabilirea tipului de personalitate interpersonală, care cuprinde:a) înscrierea codurilor (vezi anexa);b) stabilirea frecvenţei literelor corespunzătoare codurilor folosite la

nivelul răspunsurilor date de fiecare subiect;c) stabilirea frecvenţei literelor din coduri la nivelul întregului grup;d) compararea două câte două a rezultatelor tendinţelor opuse şi

scăderea valorilor mici din valoarea mai mare;

292

(positive-P) (negative-N)

(farward-F) (backward-B)

(upward-U) (downward-D)

sociabilitate izolare

conservatorism radicalism

dominare supunere

e) ignorarea unor rezultate ca fiind nesemnificative în stabilirea tipului de personalitate;

4) stabilirea „coaliţiilor probabile”.În virtutea unor trăsături de personalitate posedate de membrii grupului unii

dintre ei exercită o putere de atracţie adiţională mai mare asupra celor care dispun de direcţii valorice asemănătoare.

5.2. Metode de activare a grupurilor

În viaţa şi dinamica unui grup există atât momente de constanţă, de echilibru şi relativă acalmie, cât şi momente de schimbare şi dezechilibru. Iminenţa unei schimbări este percepută în mod diferit de membrii grupului: unii o aşteaptă cu nerăbdare, angajându-se în plan concret pe direcţia introducerii ei în grup, alţii, dimpotrivă, o resping de la început ca fiind inutilă, neindicată. În sfârşit, există şi membrii ai grupului care nu au o poziţie clar definită, care manifestă temeri, neîncrederi, nemulţumiri, ceea ce face comportamentul lor, în raport cu schimbarea, să fie dominat de reacţii de ostilitate, încăpăţânare şi oscilare permanentă. De cele mai multe ori, în asemenea situaţii de schimbare, comportamentul, în loc să fie constructiv, devine fie opozant, sau în cel mai fericit caz, oscilant-ezitant. De aceea nu este indicată întotdeauna folosirea metodelor ce au ca scop declarat schimbarea sinergetică a grupurilor.

Ca alternativă la metodele clasice, propunem o serie de metode, intitulate de noi „Metode neconvenţionale de activare a grupurilor”, care vizează schimbarea subtilă a parametrilor de sinergie şi sintalitate, problematică mai puţin cunoscută şi aplicată în planul cunoaşterii şi activării grupurilor sociale.

În acest scop vom pleca de la faptul că atitudinile, cunoştinţele, intenţiile de comportament la oameni sunt intercorelate într-un sistem organizat, şi că existenţa acestui sistem are mari implicaţii în înţelegerea modului de desfăşurare a procesului de influenţare a atitudinilor. Răspunsurile afective şi comportamentale pot apărea când situaţia sau „obiectul social” revin în minte şi adesea pot contribui ca o nouă informaţie retroactivă spre reprezentarea obiectului şi situaţiei la care ne raportăm sub raport cognitiv, pe fondul acestui principiu al feed-back-ului.

În procesul de influenţare a atitudinilor, intervenţia la nivelul unei componente poate conduce la schimbări în altele. De exemplu, o influenţă produsă la nivelul ideilor poate duce la revizuirea unei atitudini, iar o nouă atitudine poate duce la noi acţiuni sau chiar putând realiza schimbări în credinţe.

Un element de bază în elaborarea strategiei de influenţare psihosocială îl contituie procesul de activare emoţională, şi aceasta deoarece o asemenea strategie poate deveni „poarta” prin care putem intra în climatul psihosocial,

293

aspecte care le vom analiza într-un capitol special, destinat acestui fenomen psihosocial.

În acelaşi timp, metodele şi tehnicile de activare practicate în cadrul grupului şi nu numai, urmăresc dezvoltarea încrederii membrilor acestuia în capacitatea lor de a rezolva problemele (sarcinilor) cu care se confruntă grupul şi fiecare membru în parte. Iată câteva dimensiuni ale încrederii care considerăm că trebuie stimulate:

conştientizarea capacităţilor competitive ale propriilor persoane; percepţia relaţiilor colegiale ca element de protecţie personală; percepţia calităţilor logisticii din dotare, compatibile cu capacităţile şi

competenţele indivizilor grupului; sesizarea realismului în acţiunile şi activităţile desfăşurate de grup şi

membrii acestuia; receptarea competenţei liderilor, ca element de siguranţă şi succes în

activităţile desfăşurate. Menţionăm că atunci când se doreşte folosirea metodelor de activare a

grupurilor, ca mijloc de influenţare psihologică a grupurilor, trebuie să ţinem seama de următoarele principii generale:

principiul atractivităţii: prin ton, oră de desfăşurare şi teme, momentul aplicării acestora trebuie să fie unul atractiv cu dublu rol: relaxare fizică şi suscitare intelectuală;

principiul accesibilităţii: pentru comunicare eficientă, felul de prezentare a problemei trebuie să fie unul accesibil din punct de vedere intelectual tuturor membrilor grupului;

principiul susceptibilităţii: la prezentarea mesajului trebuie să existe din partea iniţiatorului un punct de vedere evident, sau disimulat, care să se răsfrângă asupra imaginaţiei membrilor grupului;

principiul acţiunii permanente: odată ales sensul influenţării psihologice, acesta trebuie urmărit cu regularitate, avându-se în vedere faptul că prin aceasta, lăsându-se loc şi liberului arbitru, care face viaţa mai frumoasă, lăsând loc surprizelor, de aceea nu trebuie să se exagereze în această constanţă teleologică (se poate actualiza în memoria grupului a unei informaţii achiziţionate anterior prin folosirea constantă a unor cuvinte stereotip);

principiul disimulării: grupul poate deveni bănuitor dacă realizează similarităţi în concluziile menite obţinerii unei anumite reacţii (opinii); de aceea este indicat să se aibă în vedere o gamă cât mai diversificată a metodelor şi a modalităţii de prezentare a concluziilor;

Când se încearcă activarea grupurilor trebuie ţinut cont în elaborarea strategiilor şi de canalele de comunicaţie ale individului cu exteriorul şi de raportul de informaţie al acestora:

294

134%

233%

311%

49%

55%

65%

73%

1. canalul vizual; 5. termic;

2. canalul auditiv; 6. olfactiv;

3. vibraţii; 7. gustativ;

4. tactil;

Trebuie menţionat faptul că informaţiile despre mediu, asamblate în cadrul unui mesaj, sunt percepute – conştientizate – de către individ, datorită sensului şi semnificaţiei, comparate cu schemele de acţiune preexistente în memorie, datele obţinute în urma operaţiilor de prelucrare a mesajelor recepţionate determinând pregătirea acţiunilor următoare. Când situaţia permite, pentru a realiza o influenţare complexă şi mai profundă a psihicului subiectului (atitudini, comportamente), mesajul este triadic, fiind format din trei tipuri de mesaje: informaţional, emoţional, volitiv-acţional, adresându-se acestor componente ale psihicului uman, având următoarele conţinuturi şi particularităţi:

- mesajul informaţional este comunicarea intenţională în a cărei structură intră, cu preponderenţă, propoziţii care transmit informaţii şi care se adresează structurii cognitive a psihicului subiectului;

- mesajul emoţional se compune în principal din propoziţii care transmit sau provoacă subiectului trăiri psihice negative sau pozitive vizând structura emoţională a psihicului subiectului;

- mesajul volitiv-acţional se bazează pe proprietăţi care transmit voinţa sursei şi se materializează în comportamentul imediat al subiectului.

În aplicarea metodelor de activare a grupurilor, ca alternativă viabilă de influenţare, este necesar să se aibă în vedere, ceea ce în psihologia socială

295

poartă denumirea de complexe războinice, pornindu-se de la ipoteza existenţei unor complexe inconştiente sau subconştiente ce caracterizează grupurile.

Aceste complexe se pot transforma, la nevoie, în impulsuri războinice, care trebuie canalizate în direcţia resinergizării, absolut necesare în cazul declanşării unor conflicte interpersonale şi intergrupale.

Sociologul francez, Gaston Bouthoul, apelând la psihanaliză, a demonstrat existenţa unui impuls războinic (impulsion beliquese), impuls pe care l-a asociat şi definit prin „sentimentul necesităţii unei perioade de violenţe şi distrugeri”. Potrivit polemologului francez, stările de spirit care pot concura la trezirea şi amplificarea agresivităţii şi militarismului pot fi grupate în patru complexe psihologice, pe care redăm în continuare.

Complexul bouc – emissaire (ţap ispăşitor). Este complexul – mecanismul –prin care se explică faptul că orice impuls războinic este alimentat, stimulat de alegerea unui inamic. Imaginea acestuia, alcătuită cu migală şi subtilitate, are „marea calitate” de a întruni toate relele pe care le receptează grupul în fiecare zi. Acesta reprezintă o proiectare a demonului interior al fiecăruia asupra adversarului, iar dacă se adaugă sentimentul de persecuţie, conform unui proces clasic în psihiatrie, persecutatul devine persecutant.

Complexul lui Abraham. Exprimă sentimentul de sacrificiu uman pentru un scop ideal considerat a fi cel mai înalt. Impulsul războinic devine tot mai evident când grupul începe să considere „firească” acceptarea anticipată a sacrificiului unora din membrii săi.

Complexul lui Damocles. Semnifică sentimentul persistenţei unui pericol iminent. Acesta poate fi îndepărtat sau apropiat, real ori imaginar. Structurarea acestui complex are la bază o intensă propagandă, cu ajutorul căreia cei care pregătesc şi declanşează agresiunea armată justifică acţiunea lor belicoasă prin existenţa unui pericol ce trebuie prevenit.

Complexul encombrement. Este prea puţin aplicabil la noi în ţară, întrucât exprimă sentimentul de exasperare al unei populaţii ce creşte repede într-un spaţiu geografic prea strâmt.

După această prezentare a necesităţii activării grupurilor, coroborate cu unele principii ce trebuie avute în vedere pentru optimizarea acesteia, vom explica în cadrul unor subcapitole distincte câteva metode convenţionale şi neoconvenţionale prin care se poate realiza acest deziderat praxiologic.

5.2.1. Metode convenţionale

Metoda studiului de caz Apărută în 1908, o dată cu Şcoala de administrare a afacerilor din Harvard,

această metodă este una dintre cele mai răspândite în ziua de azi, fiind regăsită în orice mediu sociouman, având ca scop formarea unei viziuni concrete asupra situaţiilor din teren şi legarea cunoştinţelor teoretice de cele practice.

296

Conform lui Roger Mucchielli, „un caz bun” trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:

să fie autentic (cazul să fie luat din viaţa reală); să presupună urgenţa intervenţiei (să fie realmente o situaţie (problemă)

care să necesite analiză şi diagnostic sau rezolvare, şi mai ales să nu fie una banală);

să fie centrat pe preocupările subiecţilor (adică să conţină probleme ale mediului profesional bine cunoscute de subiecţi);

să fie complet (să conţină toate informaţiile necesare rezolvării lui).În cadrul studiului de caz, se desprind mai multe faze ce trebuie atinse:- faza 1: prezentarea cazului;- faza 2: suscitarea de către animatorul discuţiei a opiniilor, impresiilor,

judecăţilor din partea participanţilor. Este de menţionat rolul animatorului discuţiei care, după ce a apărut prima opinie, are datoria de a o reformula, după care să solicite alte opinii. În această fază, membrii grupului au tendinţa de a formula soluţii sub imperiul aspectelor care i-au impresionat mai mult, deci subiectiv.

- faza 3: animatorul discuţiei, mulţumit că a obţinut o participare suficientă din partea grupului, aduce în faţa acestuia aspectele pe care intenţiona să le evidenţieze, revenind totodată la faptele şi informaţiile disponibile pentru analiza lor propriu-zisă. El are grijă să conducă discuţia pe făgaşul dorit întrucât, spre deosebire de membrii grupului, care-şi folosesc energia şi ideile spre a se combate unii pe ceilalţi, el cunoaşte finalitatea dorită a discuţiei. Fără a contrazice vreuna din părţi, el are grijă ca opiniile să fuzioneze în varianta de compromis pe care o doreşte eliminând discret pe parcurs celelalte opinii.

- faza 4: extragerea unor concluzii generale, cu valabilitate şi în alte situaţii de viaţă. În acest moment al discuţiei are loc fuziunea opiniilor într-o formă de compromis, concluzia finală influenţând sintalitatea. Odată influenţată sintalitatea, ulterior putem avea garanţia unei reacţii sinergice în situaţii similare celei care a făcut obiectul studiului de caz.

Este interesantă opinia celor doi sociologi americani P. şi F. Pigors care propun o abordare cvadrivalentă a problemei în ultima fază (faza 4):

„priveşte în urmă” asupra condiţiilor şi contextului în care s-a produs incidentul;

„priveşte dedesubt” asupra principiilor operaţionale ce pot fi generalizate;

„priveşte în jur” asupra tuturor situaţiilor analoage; „priveşte înainte” asupra necesităţii modificării atitudinii noastre dacă

vrem să rezolvăm astfel de cazuri într-o maniera eficientă.

Metoda Phillips 6/6

297

Există uneori necesitatea de a se acţiona concomitent asupra a 2-3 subunităţi simultan de către un comandant. În acest caz, el poate folosi metoda propusă de D. J. Phillips în 1948. El sugerează divizarea grupului mare în unităţi mai mici, compuse fiecare din câte şase persoane, care urmează a discuta timp de şase minute o problemă de interes general sau care trebuie urgent soluţionată, obţinându-se în acest fel mai multe grupuleţe care discută concomitent aceeaşi problemă. Deci şase persoane discută timp de şase minute, cele două cifre de 6 alipite la numele autorului dând şi denumirea metodei: PHILLIPS 6/6.

Etapele desfăşurării unei şedinţe, în cadrul metodei, sunt următoarele:- Conducătorul grupului anunţă tema sau problema ce urmează să fie

discutată. Se recomandă ca în astfel de ocazii să se utilizeze probleme mai complexe, care presupun existenţa mai multor alternative ce pot fi alese.

- Diviziunea grupului mare în grupuri mici asigurându-se în felul acesta posibilitatea tuturor membrilor de a participa la discuţie. Grupul îşi alege imediat un conducător al discuţiei cu sarcina de a o coordona, de a facilita obţinerea soluţiilor şi un secretar cu sarcina de a nota soluţiile la care s-a ajuns.

- Discuţia propriu-zisă în grupurile constituite asupra temei date. În acest moment există două posibilităţi procedurale: fie o discuţie liberă, fie una de tip progresiv. În primul caz, fiecare membru al grupului îşi expune părerea, iar în final se reţin acele contribuţii asupra cărora întreg grupul cade de acord. În cel de-al doilea caz, un membru al grupului îşi expune părerea; dacă grupul cade de acord, aceasta este reţinută de secretarul discuţiei, iar dacă nu, este eliminată;

- Soluţiile notate de secretar sunt predate conducătorului general al discuţiei. Şi în acest moment se poate proceda în două feluri: secretarul înmânează personal conducătorului discuţiei foaia de răspuns a grupului său; secretarul face publice răspunsurile grupului său, anunţându-le cu voce tare în faţa celorlalte grupuri.

Pe măsură ce argumentele pro şi contra încep să se înfrunte, unele grupuri renunţă la soluţiile propuse de ele, acceptându-le pe cele propuse de alte subgrupuri. Această discuţie finală poate duce uneori şi la surpriza stabilirii unor noi soluţii, argumente, variante acţionale care nu fuseseră consemnate iniţial de nici unul din subgrupuri.

Avantajele folosirii unui asemenea tip de discuţie în grup sunt multiple: dă posibilitatea participării la discuţie a tuturor membrilor grupului; este, prin excelenţă, activizatoare, prin faptul că rupe monotonia

crescând interesul; permite obţinerea rapidă a unui mare evantai de soluţii, argumente,

variante acţionale; obişnuieşte pe membrii grupului cu tehnica argumentării, a susţinerii

unor păreri dar şi a renunţării la altele.

298

Braistormingul Braistormingul implică intrarea în funcţiune a următoarele cinci elemente:1) un specialist în problema creativităţii; 2) un animator al discuţiilor; 3) un grup de lucru constituit din 8¸12 membri cu un optim de 10 membri;4) 4¸6 observatori, câte unul la doi membri ai grupului de lucru; 5) un juriu de selecţie a soluţiilor, format din 3-4 persoane.Această metodă poate fi aplicată în orice tip de grupuri: atât în grupurile

naturale, cât şi în grupurile speciale. În organizarea şi funcţionarea grupului brainstorming se parcurg mai multe etape, în fiecare din ele realizându-se operaţiuni distincte, care duc în final la succesul grupului. Aceste etape se caracterizează prin următoarele caracteristici, exprimate prin trei etape.

Etapa I – etapa premergătoare. Este etapa care premerge şedinţa propriu-zisă, şi presupune intrarea în rol, mai ales a specialistului, a animatorului şi a grupului de lucru. Obiectivele ei se realizează gradat, prin parcurgerea următoarelor faze:

a. faza de investigare a membrilor grupurilor şi de selecţie acestora în vederea construirii grupului creativ;

b. faza de antrenament creativ, în care membrii grupului sunt supuşi unui antrenament creativ;

c. faza de pregătire a şedinţelor de lucru, care presupune o serie de măsuri ce trebuie îndeplinite, cum ar fi: amenajarea locului, alegerea momentului, verificarea echipamentului, anunţarea datei şi conţinutul şedinţei, stabilirea poziţiei spaţiale a fiecărui participant. Tot în această fază, animatorul are rolul de a reaminti participanţilor regulile şi principiile ce trebuie respectate în cadrul şedinţelor de braistorming, precum ar fi:

- imaginaţia liberă este totdeauna binevenită; - judecata critică imediată este interzisă; - cantitatea generează calitatea;- asociaţia liberă de idei este recomandabilă.Etapa II – etapa productivă a grupului de creaţie. Este esenţială pentru

întreg procesul de creaţie, constând în discutarea şi soluţionarea creativă a problemelor. În această etapă sunt parcurse două principale faze:

1) Faza stabilirii tematicii sau a problemelor ce urmează a fi dezbătute în viitoarele şedinţe de brainstorming. Această fază ilustrează faptul că membrii unui grup participă mai direct la soluţionarea unor probleme dacă acestea au fost formulate de ei înşişi;

2) Faza de soluţionare a subproblemelor formulate;Etapa III – etapa trierii şi selecţiei ideilor emise. Presupune evaluarea,

examenul critic al soluţiilor formulate adică readucerii în prim plan a gândirii critice şi se realizează în două faze:

299

a) Faza stabilirii listei cu ideile emise de către membrii grupului creativ, fapt realizat de animatorul grupului pe baza consultării rapoartelor furnizate de observatori;

b) Faza evaluării critice a ideilor emise realizată de juriul de experţi compus din 4-5 persoane competente şi interesate în rezolvarea problemelor respective, altele decât vreunul din membrii grupului creativ.

Selecţia se face pe baza unor indicatori ce vizează calitatea soluţiilor, cum ar fi:

- originalitatea (idei neasimilabile la ceva existent);- realismul (realizabile cu mijloacele actuale);- proximitatea temporară de aplicare;- eficacitatea (valoarea efectivă ca soluţii la problema pusă). Principala contribuţie la dezvoltarea personală a participanţilor, prin

această metodă, este că reduce frustraţia la minimum, dezvoltând încrederea în sine, pe de o parte, iar pe de altă parte, ameliorează moralul şi raporturile dintre participanţi, adică duce la modificarea percepţiei altuia şi a relaţiilor umane, apărând şi consolidându-se sinergia de grup, fapt ce contribuie la creşterea în general şi în mod permanent a randamentului – productivităţii grupului.

5.2.2. Metode şi tehnici neconvenţionale

În ultimul timp s-a impus problema dirijării şi controlării comportamentului uman în vederea realizării unor obiective dinainte stabilite. În acest sens, se conturează următoarele idei;

- individul şi grupurile umane au dreptul dar şi datoria de a participa la construirea propriului comportament;

- schimbarea comportamentală nu poate fi făcută la întâmplare, ci în mod controlabil şi sistematic;

- omul şi grupul nu trebuie eliberaţi de control, ci trebuie analizate şi schimbate tipurile de control la care sunt supuşi.

B. F. Skinner propune astfel ideea „ controlabilităţii din exterior” a comportamentului uman şi susţine construirea unei „tehnologii a comportamentului uman” ca fiind singura alternativă viabilă datorită fluxului informaţional la care este supus omul contemporan. În continuarea acestei idei, alţi autori susţin necesitatea „ controlabilităţii mascate, ascunse” a comportamentului uman, manipularea sau manevrarea acestuia.

În ceea c priveşte această tehnică a fenomenului psihosocial de influenţare socială, manipularea este un „proces care se desfăşoară uneori dincolo de limitele interacţiunii conştiente a părţilor aflate în interacţiune” (apud. Skiner). Pornind de la principiul că „scopul scuză mijloacele”, manipularea trebuie privită în mod dual şi antinomic: pozitivă şi negativă. Din perspectivă pozitivă, manipularea trebuie evaluată prin rezultate pozitive obţinute de grup,

300

conferindu-i o sintalitate pozitivă, generatoare de sinergie şi coeziune ridicată. Sub raport negativ, ca acţiune negativă, manipularea conduce la desinergizare şi resinergizare, şi în mod evident la scăderea coeziunii, pe fondul unei sintalităţi negative.

Problemele care suscită cel mai mare interes în acest domeniu de cercetare sunt:

1) particularităţile de personalitate necesare celor care exercită controlul asupra celorlalţi, cum ar fi: detaşarea faţă de subiecţii destinaţi manipulării (cel puţin pe perioada în cauză ), axarea exclusiv pe sarcină;

2) tipologia manipulatorilor, există persoane dotate cu tendinţă şi capacitate crescute de manipulare, în timp ce altele au tendinţă şi capacitate scăzută;

3) mijloacele de manipulare, există o gamă foarte diversificată în acest domeniu: stimulare subliminală, sloganul, zvonul;

4) extinderea manipulării interpersonal şi grupal la nivelul întregii societăţi folosind mass-media; Robert Cirino expunând într-o lucrare a sa nenumărate asemenea procedee: influenţare la sursa ştirilor, influenţare prin selectarea ştirilor, prin omiterea lor, prin plasarea ştirilor, prin imaginile create de ştiri, prin selecţia fotografiilor, prin explicaţiile ce însoţesc fotografiile etc.

Manipularea urmăreşte, aşadar, crearea unor imagini false sau cu elemente eronate datorate filtrării intenţionate a informaţiilor prin omiterea aspectelor esenţiale şi accentuarea amănuntelor, prin decontextualizarea faptelor relatate. Menţionând „intenţionalitatea” putem să deosebim manipularea de pseudomanipulare, putând identifica scopurile sale deliberate. De aceea, manipularea este subtilă, foloseşte mijloace subtile şi acţiuni de fineţe fără a face uz de interdicţiile brutale ale dezinformării.

În manipularea de tip mass-media distingem câteva tipuri de acţiune devenite clasice în manipulare:

1) manipularea punctuală constă în mesaje singulare, şi utilizează amestecarea mărturiilor veridice (declaraţii, fotografii, scrisori, documente autentice) cu falsuri greu şi uneori imposibil de detectat de către subiect, determinându-l să tragă concluzii greşite;

2) manipularea semipunctuală este de tip „campanie” fiind pusă în practică prin intermediul unei instituţii şi angrenând factori de decizie şi de execuţie, presupunând existenţa unui programator şi aplicarea unui repertoriu;

3) manipularea globală se desfăşoară gradual şi acoperă perioade îndelungate, solicită implicarea mai multor mijloace mass-media care se susţin şi se confirmă reciproc pe parcursul difuzării unor repertorii minuţios organizate, adaptate permanent la situaţiile care s-au schimbat.

Am menţionat aspectele legate de mass-media ca un preambul pentru subcapitolul: „Zvonul – mijloc de influenţare a sinergiei şi sintalităţii”.

301

Sub titlul de Tehnici de schimbare forţată, marele psihosociolog Mucchielli prezintă folosirea următoarelor mijloace de manipulare:

1) spălarea creierului;2) tehnicile de informare tendenţioasă;3) campanii de informare duse până la intoxicare psihică;Goguelin are şi el o opinie proprie în ceea ce denumeşte „niveluri ale

manipulării”, acestea fiind:1) nivelul definirii scopurilor (nespecificarea şi trunchierea lor);2) nivelul informării (voluntar parţială);3) nivelul stabilirii planului de muncă (tendenţios);4) nivelul reunirii participanţilor (se profită de lipsa unui participant);5) nivelul deciziei (nu se expun toate consecinţele).Despre manipulare s-a scris suficient de mult, mai ales despre manipularea

politică, analizată şi în lucrarea „Paradigmele şi mecanismele puterii. Kratologia – o posibilă ştiinţă despre putere”, aşa că nu vom mai insista asupra acesteia.

Stimularea subliminală Această metodă de influenţare psihologică poate avea din punct de vedere

al iniţiatorilor săi o dublă întrebuinţare: pe de o parte, ca influenţare a propriilor grupuri, iar pe de altă parte, ca influenţare (de fapt mai bine-zis o agresare) psihologică a grupurilor cu care se află în conflict individul.

Principiul de bază al stimulării subliminale este relativ simplu: creierul uman are posibilitatea de a recepţiona semnale fizice aflate sub pragul percepţiei întrucât între pragul fiziologic şi pragul perceptiv există o zonă de percepţie ce furnizează creierului mai multă informaţie decât suntem noi conştienţi. Procesări, care au loc în zona subconştientului, având ca repercusiuni transformarea unor informaţii recepţionate fiziologic în acte psihice conştiente, fenomen care poartă denumirea generică de activare subliminală psihodinamică. Această tehnică manipulativă este frecvent utilizată în reclamele comerciale sau în artă, în mod deosebit unde, pe lângă imagine, se apelează la cuvânt, ca instrument manipulativ prin intermediul retoricii.

Urmărindu-se folosirea constantă a acestei metode, se va observa reacţia sinergică a grupului, în sensul agresării unui individ, X, reacţie care, dacă se doreşte, poate lua forme extreme prin desinergizare şi resinergizare, permiţând o abordare exclusivă a tuturor situaţiilor în sensul distrugerii cu orice preţ a lui X.

Sugestia şi rolul acesteia în realizarea sintalităţii şi sinergiei Ca fenomen psihosocial fundamental şi normal al vieţii psihice umane,

sugestia reprezintă o influenţă exercitată de o persoană asupra psihicului alteia sau asupra mai multor persoane, transmiterea unor sentimente, idei, atitudini

302

comportamentale care favorizează declanşarea procesului de sugestionare. Sugestia se bazează pe predispoziţii, mai mult sau mai puţin conştientizate, rezultate din combinarea trăsăturilor de personalitate şi activate prin stimuli sau mesaje transmise de un emiţător şi receptate de un receptor.

Principalele predispoziţii exploatate de sursa de influenţare psihologică prin sugestie sunt:

a) de imitare, ca influenţa exercitată care se concretizează în starea de fascinaţie pe care o trăieşte subiectul în raport cu ideile, atitudinile, comportamentele sursei sau factorului de influenţă pe care le „împrumută”, iar dacă influenţa se exercită mai mult timp, le însuşeşte;

b) de supunere, care se manifestă faţă de incitaţiile venite de la sursa de influenţă şi este condiţionată de rolul social jucat de către subiect în cadrul grupului de referinţă. Prin acţiunea prelungită în acest sens, se realizează depersonalizarea şi crearea condiţiilor ca subiectul să reacţioneze la influenţe în absenţa proceselor de evaluare.

c) de prefigurare a realităţii, care se manifestă sub două forme: de închipuire şi de imaginare. Atât închipuirea, cât şi imaginarea realităţii constau în elaborarea de către subiect a unor idei, opinii, imagini etc., care o „prelungesc” în planul reprezentării. Activarea predispoziţiei de prefigurare a realităţii se produce în scopul suplinirii elementelor necesare adoptării unei reacţii de răspuns elaborate în cunoştinţă de cauză dar pe care subiectul, din diferite cauze nu le deţine.

La fel ca oricare altă metodă de activare (influenţare) psihică, sugestia poate cunoaşte fenomenul de contagiune. Desigur, nu este exclusă nici folosirea mai multor metode pentru realizarea (obţinerea) acestei stări psihice generalizate, metode ce presupun un grad mai ridicat de profesionalizare, cum ar fi placeboterapia, hipnoza şi nu numai.

ZvonulÎn războiul psihologic şi mijloacele de dezinformare şi manipulare, zvonul

joacă un rol la fel de devastator ca şi celelalte mijloace utilizate pe timp de pace şi mai ales în condiţii de război. Ca principal fenomen psihosocial, zvonul este un enunţ, o relatare sau o explicaţie neverificată, destinată a fi crezută în legătură cu un eveniment sau o problemă de strictă actualitate şi de interes public, care circulă din om în om, de obicei fiind transmisă verbal, dar şi pe alte căi, cum ar fi mijloacele mass-media.

În literatura de specialitate se insistă pe latura negativă a zvonului, ignorându-se efectele sale benefice în mod nejustificat, după cum vom putea observa. Dacă zvonul, în varianta lui negativă, este foarte indicat, întrucât induce stări dezirabile celor care îl emit, de apatie, indiferenţă, dezinteres, insubordonare şi indisciplină, nu trebuie uitat că zvonul despre armele ultrasecrete pe care le-ar deţine Germania a determinat divizii germane sortite scoaterii iminente din

303

luptă de către inamic, să producă inamicului pierderi inimaginabile în al doilea război mondial, dacă este să dăm un exemplu din mediul militar.

Zvonul poate avea influenţe deosebit de benefice pentru cei care au constituit sursa acestuia întrucât, acţionând pe principiul domino-ului poate deveni un adevărat flagel pentru adversar. După cum zvonul adresat grupelor proprii, realizează desinergizarea şi resinergizarea pe un plan psihologic superior, zvonul destinat „inamicului” în varianta lui negativă, realizează transformarea unui eventual grup sinergic într-un grup sinergic într-un grup desinergic.

Indisolubil legată de zvon apare dezminţirea. Dezminţirea zvonurilor duce, în majoritatea cazurilor, la difuzarea şi amplificarea acestora, şi nu la demonstrarea caracterului de adevăr sau fals, dezminţirea fiind însă necesară, asemenea afirmării sau infirmării unei informaţii care poate avea un caracter de zvon.

Totuşi, ca o indicaţie în cazul dezminţirii zvonurilor emise, se recomandă a se evita repetarea conţinutului zvonului. În acelaşi timp, o soluţie neindicată (în cazul zvonurilor ce pun în pericol stabilitatea grupului) este interzicerea vizionării sau audierii unor mijloace mass-media deoarece, ca orice interdicţie, aceasta sporeşte tentaţia irezistibilă de a o încălca.

Din punct de vedere practic, în vederea limitării impactului nociv al zvonurilor, se impune următorul algoritm cu reguli de contracarare a zvonurilor:

- să se verifice oricare sursă de informaţii;- să se raporteze imediat ce se află despre existenţa unei surse de zvonuri;- să încerce descifrarea scopurilor urmărite de cei care au lansat zvonul.

Sloganul – mijloc de susţinere şi dezvoltare a sinergiei şi sintalităţii Sloganurile şi aplicarea lor în practică sunt cunoscute cu mult timp înainte

ca omul să realizeze fundamentarea lor teoretică. „Pe aici nu se trece!”, „Noi vrem pământ!”, „Totul pentru front, totul pentru victorie!”, „Fără violenţă!”, „Să trăiţi bine”, sunt câteva „produse româneşti” devenite celebre în acest domeniu, şi care demonstrează în mod peremptoriu rolul de canalizare a energiilor umane pe care le poate îndeplini sloganul.

În perioada contemporană se vădeşte un interes sporit pentru „industria” şi „industrializarea” sloganurilor; pe lângă faptul că sloganurile sunt folosite în scopuri publicitare, intervenţiile militare ale S.U.A. în diferite locuri de pe glob aduc o dată în plus dovezi despre importanţa acestora: sloganuri ca „Furtună în deşert”, „Tunet în deşert” în Golf, „Susţinerea democraţiei” în Haiti, introduse într-o amplă campanie mass-media au determinat alinierea opiniei publice la politica internaţională a guvernului.

Ca instrument al influenţării psihologice, sloganul acţionează prioritar în zonele sugestiei şi a contagiunii mentale ceea ce duce la acceptarea cu uşurinţă

304

de către persoane sau grupuri de persoane a unor manifestări comportamentale induse. Acest lucru este posibil în prezenţa unui set de condiţii:

- complianţa: se produce când grupul speră să obţină o relaţie favorabilă, o satisfacţie socială etc.;

- identificarea: adoptarea comportamentului altui grup sau persoane ca modalitate a satisfacerii trebuinţei de autodefinire faţă de agenţii de influenţă;

- internalizarea: acceptarea influenţei.

T-Group-ul - model teoretic optim de creştere a sinergiei şi sintalităţiiExistă şi grupuri naturale care se caracterizează prin sinergie, mai mult sau

mai puţin puternice fiind date ca exemplu, în acest sens şi în modul cel mai frecvent, congregaţiile religioase. Un alt exemplu de grup natural sinergic l-ar putea constitui diferitele echipe care consiliază personalităţi cu atribuţii şi responsabilităţi de interes social-politic major.

În 1974, J.B.S. Shaffer, Haffer şi M.D. Galinski au analizat câteva tipuri de tehnici de grup care căpătaseră prestigiul unor adevărate „şcoli psihoterapeutice” şi psihopedagogice.

Începutul lor se află însă în investigaţiile iniţiate de K. Lewin, în timpul şi după al doilea Război Mondial. În timpul războiului, psihologul american citat a sesizat că indivizii luaţi izolat, manifestau o rezistenţă puternică la schimbare, rezultatele încercărilor de a le modifica mentalitatea fiind cu totul descurajatoare. S-a pus atunci problema „schimbării mentalităţii” prin modificarea atitudinilor şi ritualurilor predeterminate de normele culturale. Lewin este primul care şi-a dat seama că obiectul schimbării tehnice trebuie să îl constituie grupul şi nu individul. În acest sens, a elaborat o amplă tehnologie a schimbării de grup.

Întrucât asupra grupurilor naturale, operarea unor schimbări era dificilă, ca de fapt orice experiment sociouman, Lewin a propus substituirea lor cu unele grupuri artificiale, aşa-zisele „grupuri de laborator”. În acest fel au fost create primele tehnici de grup. Experimentele de grup au dovedit că acele grupuri create artificial permit schimbări spectaculoase de mentalităţi şi comportamente individuale. Astfel, s-a putut demonstra că grupul artificial odată constituit devine un grup posibil, cu influenţă puternică asupra indivizilor şi grupurilor naturale. Deseori, chiar după încetarea existenţei sale, membrii săi continuă să funcţioneze ca un cadru de referinţă.

Descoperirea că grupul artificial poate influenţa grupurile naturale spontane şi chiar microgrupurile sociale a avut un ecou remarcabil. În scurt timp, s-au produs tehnici noi, şi s-au realizat simulări, investigaţii, instrumente care actualmente au căpătat denumirea de “T-Group” (Training-Group).

“T-Group-ul” nu este o teorie, ci o tehnologie bazată pe investigaţiile lui Lewin. Ea se utilizează în numeroase scopuri şi utilizează un „arsenal”

305

remarcabil de tehnici, procedee şi instrumente. Acestea pot fi împărţite în două categorii:

1) tehnici de grup orientate spre terapia personală;2) tehnici de grup menite a determina dezvoltarea capacităţilor individuale

prin cunoaşterea de sine pe baza interacţiunilor grupale.Indiferent în ce scop ar fi utilizat, oricare din aceste grupuri îşi dezvoltă

involuntar caracteristici de sintalitate care au efecte sinergice, astfel că orice tehnică de grup devine implicit o tehnică sinergică.

Putem deduce din cele prezentate în acest capitol destinat metodelor de cunoaştere şi activare a grupurilor că, scopul general al acestor modalităţi de influenţare este de a-i învăţa pe oameni să devină mai eficienţi în relaţiile lor de colaborare şi acţiune de grup, de a dezvolta atitudini mai favorabile comunicării, relaţii interpersonale suple, şi pe cât posibil, armonie şi înţelegere între ei, în afara stărilor tensionate şi conflictuale, care din păcate sunt tot mai frecvente la nivelul grupurilor şi a întregii societăţi.

Popularitatea acestei tehnologii pare a fi dată de faptul că ea nu presupune asimilarea mai multor cunoştinţe, ci o schimbare fundamentală a relaţiilor interpersonale. Oamenii cred că, în mod natural, ştiu să comunice (doar pentru că ştiu să vorbească), ştiu să gândească logic (doar pentru că pot gândi), ştiu să acţioneze (numai pentru a acţiona) etc. Ori, aceste posibilităţi naturale şi empirice, rareori, sunt valorificate în mod eficient. De aceea este necesar conştientizarea numeroaselor deficienţe, corecturi, ameliorări ale acestor forme empirice, după simţul comun, demers cognitiv şi aplicativ realizat prin aceste tehnici de grup în condiţii de „laborator” unde activităţile teoretice nu sunt excluse, acestea fiind reduse la maximum posibil. Accentul cade pe activităţi de învăţare desfăşurate în situaţii simulate – verosimile sau imaginare – apropiate de modelul ideal de interacţionare şi acţiune eficientă. Cu un minim de instructaj ştiinţific se declanşează procese de cunoaştere de sine şi de valorificare a potenţialului în acţiuni colective.

Principiile T – Group-ului sunt considerate a fi următoarele:1) Principiul izolării culturale. Pentru a-i ameliora comportamentul în

grup, fiecare persoană trebuie scoasă din mediul ei natural de viaţă şi introdusă într-un mediu social în care persoanele sunt orientate să se raporteze unele la altele ca persoane pur şi simplu.

2) Principiul hic-et-nunc. Eficienţa învăţării în grup este maximă dacă utilizează experienţa imediată şi întregul fond afectiv-emoţional promovat de ea (Procesele de T-Group sunt evadări în prezent).

3) Principiul dezgheţului. Părăsirea unei mentalităţi presupune trei faze:a) dezgheţarea, în care grupul este ajutat să judece critic propria

mentalitate (norme sociale, morale etc.);b) descoperirea unor norme noi care implică structurarea unei noi

mentalităţi;

306

c) fixarea, în care grupul adoptă, prin decizii colective, noile norme ca reguli de gândire şi de acţiune.

4) Principiul toleranţei. Eficienţa învăţării în grup este condiţionată de capacitatea fiecăruia de a-i asculta pe ceilalţi şi de capacitatea tuturor de a analiza şi decide împreună.

5) Principiul inimii deschise (disclosure). Oamenii trebuie să realizeze că, în mod natural adoptă atitudini de închidere în sine şi faţă de ceilalţi. Eficienţa învăţării în grup este cu atât mai mare cu cât fiecare este mai deschis faţă de fiecare şi se comportă adecvat faţă de deschiderile celorlalţi.

Este evident faptul că aceste activităţi ordonate nu acţionează decât tangenţial în sensul formării unei sintalităţi. În cea mai mare măsură, sintalitatea grupurilor este lăsată la voia întâmplării şi se formează sub imperiul „naturalismului etic”, adică sub acţiunea stimulului predominant cantitativ. Vom realiza deci, că grupurile prin diversitatea şi complexitatea lor structurală, organizaţională şi praxiologică, prezintă structuri diferite de sintalitate, iar aceste structuri nu sunt tocmai optim orientate pe ceea ce s-ar numi „obiectivul major” adică obţinerea unor „produse” out-put ale căror acţiuni să exprime întotdeauna rezultatele scontate, în raport cu obiectivele formulate, putând apărea aşa-numitele disonanţe negative, atât în rândul membrilor grupului, cât şi a grupului ca întreg. În sensul optimizării rezultatului modelării umane, este necesară introducerea T-group-ului dintr-o dublă perspectivă: în primul rând, T-group-ul ajută la autocunoaştere, la obţinerea de rezultate superioare în cadrul orientării pe sarcină prin acţiunea sinergică, şi în al doilea rând, T-group-ul şi implicit membrii săi sunt mult mai maleabili din punct de vedere atitudinal, ceea ce uşurează în mod evident acţiunea în sensul obţinerii profilului psihologic optim (sau cât mai aproape de cel optim), din punct de vedere individual, şi a unei sinergii şi coeziuni maxime, din perspectivă colectivă şi de grup.

Test de fixare şi verificare a cunoştinţelor

1. Metodele şi tehnicile cunoaştere şi activare a grupurilor vizează obiective ce ţin de:- creşterea productivităţii grupului....................................................................... a - microclimat...................................................................................................... b - anticiparea unor acţiuni viitoare....................................................................... c - creşterea coeziunii grupului............................................................................. d - toate obiectivele, luate împreună...................................................................... e

2. Relaţiile sociometrice regăsite în cadrul grupurilor primare sunt:

307

- formale.................................................................................................................

a

- informale...........................................................................................................

b

- instituţionale......................................................................................................

c

- de atracţie şi respingere......................................................................................

d

- de indiferenţă şi aroganţă...................................................................................

e

3. Un grup este coeziv şi performant atunci când predomină relaţiile: - formale.................................................................................................................

a

- informale...........................................................................................................

b

- sociometrice......................................................................................................

c

- de putere...........................................................................................................

d

- de autoritate.......................................................................................................

e

4. Printre principalii indici sociometrici se desprind: - statusul sociometric..............................................................................................

a

- coeficientul coeziunii grupale...........................................................................

b

- expansivitatea în alegeri....................................................................................

c

- sociograma.......................................................................................................

d

- sociomatricea....................................................................................................

e

5. După modelul personalităţii interpersonale, alegeţi acele ” tendinţe opuse” corespondente configuraţiei prezentate în curs:

- dominare – a

308

supunere............................................................................................ - conservatorism - izolare...................................................................................

b

- conservatorism - radicalism................................................................................

c

- radicalism - supunere........................................................................................

d

- dominare - conservatorism................................................................................

e

6. Delimitaţi corespondenţa dintre tipul mesajului caracteristicile care îi corespund: - mesajul informaţional se adresează structurilor cognitive mentale ...................

a

- mesajul emoţional vizează structura politică a subiectului .................................

b

- mesajul volitiv acţional vizează activarea voinţei .............................................

c

- mesajul informaţional vizează structura emoţională .........................................

d

- mesajul volitiv acţional ......................................................................................

e

7. Braistormingul este o metodă convenţională de activare a grupului care constă în: - stimularea subliminală.......................................................................................

a

- sugestie..............................................................................................................

b

- susţinere şi dezvoltare a sinergiei.......................................................................

c

- dezvoltarea creativităţii......................................................................................

d

- interacţiunea membrilor grupului.......................................................................

e

8. În manipularea realizată prin mass – media, mai importante sunt formele:- punctuală..............................................................................................................

a

- b

309

individuală............................................................................................................- colectivă................................................................................................................

c

- globală...................................................................................................................

d

- prin stimulare subliminală...................................................................................

e

9. Printre principalele metode de activare a grupului se desprind: - zvonul...................................................................................................................

a

- sugestia..............................................................................................................

b

- stimularea subliminală.......................................................................................

c

- coeziunea..........................................................................................................

d

- manipularea.......................................................................................................

e

10. Printre principalele obiective ale influenţei psihologice prin sugestie se desprind:- imitarea...............................................................................................................

a

- supunerea...........................................................................................................

b

- imaginaţia...........................................................................................................

c

- solidaritatea........................................................................................................

d

- toate, luate la un loc...........................................................................................

e

310

Probleme de rezolvat

1. Evidenţiaţi principalele metode şi tehnici prin care se poate realiza cunoaşterea grupului. 2. Realizaţi un inventar asupra metodelor şi tehnicilor de activare a grupului. 3. Evidenţiaţi efectele induse de unele tehnici legate de cunoaşterea şi activarea grupurilor umane. 4. Realizaţi un scenariu imaginar prin care să optimizaţi activitatea unui grup în raport cu metodele şi tehnicile prezentate în cadrul cursului. 5. Creaţi un scenariu prin care aţi putea aplica aceste metode şi tehnici în cadrul grupului de apartenenţa sau al oricărui alt grup.

311

Capitolul 6

CLIMATUL PSIHOSOCIAL ŞI PERFORMANŢA ORGANIZAŢIONALĂ

6.1. Preliminarii teoretice-conceptuale

Printre multiplele influenţe şi determinări care acţionează asupra performanţelor organizaţionale un rol deosebit revine climatului psihosocial. Înaintea delimitării semantice şi a analizei conceptului de climat psihosocial, menţionăm că acest concept şi, mai ales modalităţile sale de obiectivare în organizaţiile şi colectivităţile din mediul medical sunt foarte importante, prin climat resimţindu-se atmosfera în care sunt trataţi bolnavii internaţi şi/sau consultaţi, centrul de greutate fiind pus pe omul bolnav şi nu pe actul medical propriu-zis, care deşi este foarte important, la fel de importante sunt efectul şi modul în care se realizează asemenea tratamente medicale. În esenţă, prin climat psihosocial se înţelege ambianţa care domneşte într-o organizaţie sau într-un grup, ansamblul percepţiilor colective şi stările emoţionale existente în cadrul acestor structuri. Din definiţia dată climatului, cu trimitere în plan organizaţional şi grupal, rezultă că prin acest concept desemnăm o stare emoţională, cauzată de anumite percepţii şi atitudini colective: atitudini faţă de modul de organizare a acestei structuri, atitudini faţă de colegi, manageri, rezultate, perspective etc. Climatul exprimă asemenea stări subiective, îndeosebi de ordin afectiv şi moral, sub raport psihosocial, fiind o stare psihosocială, un fenomen de grup, o stare de contagiune, care se obiectivează în ceea ce este cunoscut sub denumirea de ambianţă umană internă a organizaţiei.

Vom delimita şi analiza în cele ce urmează conceptele fundamentale implicate în studiul întreprins, vom analiza conceptul de climat psihosocial şi impactul acestuia în planul performanţelor organizaţionale şcolare.

6.1.1. Conceptul de climat psihosocial

Consideraţiile teoretice asupra climatului psihosocial nu sunt unanime, diferenţierile semantice se resimt de la un autor la altul şi de la o disciplină şi specialitate, la alta. În cele mai multe situaţii, climatul psihosocial este identificat şi substituit cu alte fenomene, cum ar fi: moralul grupului, atmosfera, starea de spirit, climatul social, microclimatul. Diferenţierile de conţinut nu sunt tranşante, între ele existând puncte de interferenţă, dar şi unele delimitări semantice.

312

Climatul psihosocial reprezintă o anumită calitate – stare a unui colectiv – unitate sau subunitate, determinată de o gamă multivariată de factori interni şi externi: relaţii interpersonale; nivel al intercomunicării; stil de conducere al managerilor; satisfacţii şi insatisfacţii ale membrilor colectivelor, organizaţiilor; securitate şi transparenţă socioafectivă etc.

În limbajul şi practica cotidiană nu se realizează întotdeauna aceste diferenţieri şi nuanţări semantice. În mod obişnuit, prin climat psihosocial se înţelege atmosfera sau moralul grupului, ceea ce evident nu corespunde pe deplin realităţii. Între moral şi climat psihosocial nu există o relaţie de sinonimie, ci, una de determinare şi incluziune din partea climatului psihosocial în raport cu moralul grupului. Dacă climatul psihosocial este definit de literatura de specialitate ca fiind starea mentală şi emoţional-atitudinală care domină, cronic ori temporar, în rândul membrilor unei organizaţii, iar moralul surprinde starea de spirit a unui individ şi/sau grup reflectată prin valori, cum ar fi încrederea, optimismul, curajul în depăşirea unor greutăţi, gradul de mobilizare a membrilor grupului etc.

Spre deosebire de moral, climatul psihosocial este un fenomen exclusiv colectiv, de grup, cuprinzând un registru mult mai larg de procese psihice de natură cognitivă, afectivă şi motivaţional-voliţională. Deci, între cele două fenomene se instituie o relaţie de dublă natură: de incluziune şi de condiţionare.

De incluziune, în sensul că moralul grupului face parte din climatul psihosocial ca stare de spirit, de condiţionare, întrucât un climat favorabil generează un moral ridicat – cu evidente efecte pozitive în activitatea de educare –, care la rândul său contribuie la crearea unui climat optim-favorabil. Se subînţelege că, atributele climatului sunt mai diverse şi mai complexe, de unde şi conţinutul şi particularităţile sale. În acest sens putem vorbi sau întâlni, deopotrivă, despre şi de un climat cu valenţe antitetice: favorabil sau nefavorabil, sănătos sau nesănătos, relaxat sau tensionat, tonifiant sau inhibator, cald sau rece, de încredere sau suspiciune etc.

Aceste stări determină membrilor grupului o anumită atitudine faţă de colectivitate şi activitatea de pregătire, atitudine determinată de percepţia globală pe care o au membrii săi despre o serie de caracteristici generale, relativ stabile, despre interacţiunile sociale (comunicative, interafective şi intercognitive) ce se produc în interiorul organizaţiei şi substructurilor sale. Din perspectiva acestei percepţii globale nu trebuie ignorat faptul că o asemenea structură psihoocială însumează „percepţii”, „simţiri” ale indivizilor despre funcţionarea organizaţiei şi/sau a grupurilor aparţinătoare acestora, îndeplinind rolul de „variabilă intermediară” între caracteristicile organizaţiei şi cele ale individului. În acelaşi timp climatul psihosocial se constituie şi într-un cadru de referinţă la care fiecare persoană se raportează atitudinal (conştient sau nu) pentru a-şi formula speranţe, a adopta strategii şi a-şi modula şi modela reacţiile afective. În acest mod are loc ajustarea comportamentului şcolar individual la

313

modul de funcţionare al organizaţiei, cu consecinţele sale antitetice imediate: satisfacţie – insatisfacţie, echilibru – dezechilibru, eficienţă – ineficienţă. De unde rezultă că, climatul psihosocial reprezintă calitatea mediului intern al unui colectiv resimţit de membrii săi şi care influenţează atitudinile şi comportamentele acestora.

Fiind un concept cu o înaltă încărcătură semantică, el este revendicat de mai multe discipline de specialitate:

a) În sociologia industrială şi organizaţională, climatul organizaţional devine, la fel ca şi în domeniul psihosociologiei, un concept cheie. El cuprinde totalitatea caracteristicilor sociale şi umane ale organizaţiei ca sistem complex: practicile de luare a deciziilor; funcţionarea organelor de conducere; realizarea funcţiilor instituţiilor; atmosfera generală de stimulare a performanţelor în muncă, relaţiile de cooperare între colectivele de muncă; raporturile ierarhice formale şi informale, deci, acele caracteristici care sunt produse de interacţiunile tuturor membrilor organizaţiilor.

b) În psihosociologie, climatul psihosocial este privit ca un indicator sintetic al calităţii psihosociale a tuturor interacţiunilor, acţiunilor, sentimentelor, gradului de cunoaştere, care există între membrii grupului. Tot prin climat psihosocial este desemnată rezultanta în planul conştiinţei colective a tuturor activităţilor interumane în toate sferele şi palierele sale de acţiune, începând cu sistemul de selecţie, încadrare, promovare, supraveghere, control şi sancţionare, ajungându-se până la stilul de muncă sau de conducere, grija şi atitudinea faţă de subalterni, respectul şi îndeplinirea aspiraţiilor lor, gradul de moralitate, politeţe şi bunăvoinţă a oamenilor, în esenţă, la relaţiile interpersonale, în toată natura şi complexitatea acestora: de atracţie sau respingere; de apreciere sau subapreciere; de simpatie sau antipatie; de afecţiune sau adversitate; de cooperare sau de competiţie; relaxare sau tensiune; formale sau informale etc.

Din accepţiunile de mai sus se pot desprinde o serie de puncte comune ce fac referinţă asupra climatului psihosocial.

- Este un fenomen spiritual, generat de totalitatea interrelaţiilor din sfera unui colectiv de oameni, cu conţinut şi determinări, concomitent sociale şi psihologice, şi are un caracter de relativă stabilitate. Climatul nu se confundă cu starea de spirit, cu moralul; în timp ce climatul este definit ca o stare mentală emoţională şi morală, fiind mult mai constant; moralul este fluid, mobil şi schimbător.– Este un fenomen specific numai grupului uman, ca rezultat al

interacţiunii dintre indivizi, dintre aceştia şi grup, precum şi dintre grupuri. Vizează atât relaţii intragrupale, cât şi pe cele intergrupale.

– Influenţa lui asupra indivizilor ce compun grupul este mediată şi percepută într-un anumit fel relativ, diferit de la un individ la altul, chiar dacă realitatea este aceeaşi.

314

– Conţinutul este dat, în principal, de totalitatea raporturilor formale (instituţionalizate) şi informale (neinstituţionalizate). De aici, concluzia ce se impune: climatul psihosocial nu trebuie identificat cu factorii care îl determină; ca fenomen propriu oricărei colectivităţi umane reprezintă atitudinea subiectivă a membrilor grupului faţă de complexitatea problemelor cu care se confruntă aceştia. Gradul de subiectivitate determină atitudinile şi comportamentele diferenţiate ale membrilor grupului, precum şi aşa-numitul fenomen specific domeniului psihosocial, cel al dinamicii grupului, fenomen care, în ultimă instanţă, exprimă totalitatea evenimentelor specifice unui grup, în mod deosebit activitatea de reglare şi autoreglare, stabilitatea şi instabilitatea grupului.

6.1.2. Etiologia climatului psihosocial

Determinarea, măsurarea şi evaluarea principalelor dimensiuni ale climatului psihosocial devine o necesitate imperioasă în vederea cunoaşterii şi optimizării acestui fenomen.

Înainte de a inventaria variabilele şi indicatorii utilizaţi în diagnoza întreprinsă asupra climatului psihosocial, vom analiza succint factorii care îl influenţează:

Factori obiectivi:– condiţiile fizice şi materiale în care se desfăşoară activitatea;– contextul psihosociologic concretizat în interacţiunea membrilor grupului, trăsăturile de personalitate ale indivizilor, nivelul pregătirii profesionale, vechimea grupului şi a membrilor săi.Factori subiectivi:– atitudinea faţă de om (percepţia, evaluarea şi aprecierea individului);– competenţa socială şi profesională;– repartizarea echitabilă a sarcinilor şi competenţei subalternilor;– modul de rezolvare a problemelor de muncă şi viaţă ale subalternilor;– modul de apreciere a eforturilor subalternilor;– prestigiul şi autoritatea colectivului şi a fiecărui individ în parte;– coeziunea grupală;– sintalitatea grupului (personalitatea grupului);– sinergia grupului;– dinamica grupului;– eficienţa şi productivitatea grupului;– structura configuraţională a grupului - organizaţiei;– stilul de conducere - managementul organizaţional (felul cum se lucrează cu oamenii; metodele şi strategia în arta conducerii).Experienţa şi anumite cercetări sociologice asupra acestui fenomen

evidenţiază acţiunea interdependentă şi intercorelată a ambelor categorii de

315

factori, exprimând, în cea mai mare măsură, etiologia şi chiar conţinutul climatului psihosocial. Înaintea analizării acestora îi vom prezenta în mod schematic, după cum rezultă din lucrarea „Climatul psihosocial în colectivele militare” a lui Gh. Arădăvoaicei.

Fig.1. Configuraţia etiologică a climatuluiPsihosocial-organizaţional

Din schema prezentată rezultă că etiologia climatului psihosocial comportă atât factori obiectivi cât şi factori subiectivi, desfăşurându-se într-un anumit context psihologic, pe care îl vom analiza împreună cu factorii care îl condiţionează.

6.1.3. Contextul psihosociologic

Din perspectiva unor factori obiectivi, contextul psihosocial este concretizat prin interacţiunea membrilor grupului şi a organizaţiei în ansamblul său, afectând climatul psihosocial prin natura relaţiilor interpersonale, structura şi resursele organizaţionale, în mod deosebit prin stilul de conducere, autoritatea, influenţa şi competenţa managerilor şi a celor cu funcţii de execuţie. Se poate deduce faptul că, preponderenţa structurilor organizaţionale formale, coroborate cu un stil de conducere autoritar - autocratic, vor avea o influenţă mai mult negativă în planul performanţelor

316

Climatul Psiho-social

Stilul de conducere

Claritatea sarcinilor

Codniţiile de muncă

Încrederea în subalterni

Rezolvarea problemelor subalternilor

Vechimea grupuluiMobilitatea grupului

Norme de reglementare

Motivarea oamenilor

Modul de executare a controlului

Implicarea subalternilor în

fundamentarea deciziilor Folosirea

recompenselor şi pedepselor

organizaţionale, mai ales în prezent, când cultura organizaţională se bazează pe norme mult mai permisive decât în trecut. În acest sens au existat mai multe cercetări asupra raportului climat psihosocial/performanţă (mai puţin asupra performanţei şcolare), investigaţii care au evidenţiat asemenea influenţe şi condiţionări, alături de alţi factori obiectivi şi subiectivi.

În contextul psihosociologic, pe lângă influenţa factorilor psihosociali, în esenţă a structurii grupului şi a organizaţiei, un rol deosebit în performanţă revine personalităţii individului, concretizată prin totalitatea proceselor, fenomenelor, trăsăturilor şi însuşirilor psihice şi comportamentale ale acestuia, cum ar fi:

componenta cognitivă, raţională; componenta nonintelectuală (procesele psihice reglatorii); temperamentul sau dimensiunea dinamică energetică; aptitudinile sau latura instrumental - operaţională; caracterul, adică latura relaţional-valorică a acesteia şi a individului în

general.În acelaşi timp, conceptul de personalitate se referă şi la organizarea

interioară sintetică, unitară a psihicului, determinând adaptarea specifică la mediu şi, implicit, performanţele obţinute. De aceea, din perspectivă psihosociologică, personalitatea este analizată în strânsă interdependenţă cu mediul, cu anumite situaţii, contexte sociale sau, cum vom vedea, cu anumite culturi organizaţionale. În acest context psihosociologic, personalitatea se formează în şi prin procesul interacţiunilor individului cu lumea obiectivă, în primul rând cu mediul sociocultural, în speţă cu cel educaţional şi socializator, în general. Personalitatea se prezintă astfel ca un sistem complex bio-psihosocial, organizat din zone dispuse concentric, cum ar fi:

zona biologică; zona psihologică; zona axiologică; zona socială.Influenţele asupra climatului psihosocial se resimt din perspectiva tuturor

acestor zone: – cea ereditară, biologică, mai ales prin aptitudini şi temperament; – cea psihologică, prin caracter, gândire, voinţă şi alte procese psihice; – cea axiologică, prin capacitatea de valorizare a resurselor organizaţionale; – cea socială, prin structurile şi relaţiile existente la nivelul oricărei organizaţii, care îşi pune amprenta asupra ambianţei intelectuale şi morale din cadrul acestora.Atât climatul psihosocial, cât şi cultura organizaţională sunt influenţate de

nivelul pregătirii şi de experienţa educaţională a fiecărui individ. Un grup şi o organizaţie cu indivizi ce deţin un potenţial educativ mai ridicat se vor bucura

317

în mai mare măsură de o influenţă pozitivă asupra acestor variabile dependente: climatul şi cultura organizaţională. În sens invers, nivelul precar şi limitat de instruire şi educaţie va afecta climatul psihosocial în mod negativ, interesele fiind în mai mare măsură divergente şi unipersonale, fără un orizont aspiraţional prea ridicat, la baza motivaţiei stând trebuinţele şi motivele de natură materială.

În ceea ce priveşte variabila vechime în grup, organizaţie, aceasta are în cele mai multe situaţii influenţe contradictorii, cel puţin sub raportul coeziunii grupale, şi nu numai. În anii terminali ai „vieţii grupului” se accentuează spiritul competitiv şi atitudinile individualiste, scăzând, deopotrivă, coeziunea şi sinergia grupului (energia comună a membrilor grupului în situaţii specifice de depăşire a unor obstacole şi greutăţi). Cauzele acestui relativ paradox comportă analize şi explicaţii atât de ordin psihologic şi psihosociologic (intervine monotonia în raporturile interpersonale şi în promovarea noului şi a schimbării), cât şi datorită culturii organizaţionale, unde anumite clişee şi prejudecăţi despre relaţiile interpersonale fac ca indivizii să rămână împreună fără ca motivaţia lor să fie compatibilă cu asemenea „cerinţe” organizaţionale şi de grup. În general, cei mai în vârstă preferă indivizi din aceeaşi categorie, tinerii fiind mai puţin doriţi şi apreciaţi de către aceştia, şi invers, tinerii sunt predispuşi spre discriminarea vârstnicilor. De aceea, grupurile mai vechi sunt mai omogene sub raportul vârstei conducând, după cum vom vedea, spre o cultură organizaţională specifică.

În ceea ce priveşte rolul şi natura factorilor subiectivi, adică a celor care ţin în mai mare măsură de dimensiunea subiectivă a indivizilor, un rol deosebit revine atitudinii faţă de om în general şi faţă de subalterni în special. Nu vom insista asupra acestei problematici, aici şi acum, ci vom evidenţia rolul aşa-numitelor teorii ale relaţiilor umane, teorii regăsite în lucrarea sociologului D.C. McGregor, The Human Side of Entreprise, intitulată, în care autorul a surprins şi descris relaţiile dintre convingerile managerilor privind comportamentul subalternilor în situaţii de muncă. Dintre aceste teorii, două sunt mai importante: teoria X şi teoria Y. Întrucât prezintă un interes aparte pentru studiul nostru, le vom prezenta pe fiecare.

Teoria X pleacă de la următoarele premise:a) munca este, în mod inerent, producătoare de insatisfacţie pentru cei mai

mulţi oameni (membri ai grupului);b) cei mai mulţi oameni nu sunt ambiţioşi, au o doză redusă de

responsabilitate şi preferă să fie dirijaţi;c) oamenii, în majoritatea lor, au o slabă capacitate de creativitate în

rezolvarea problemelor de muncă;

318

d) motivaţia se poate exercita numai la nivelul nevoilor şi trebuinţelor elementare, cu precădere de ordin material (asigurarea resurselor de trai şi siguranţa zilei de mâine);

e) cei mai mulţi oameni, pentru a-şi îndeplini sarcinile trebuie controlaţi foarte de aproape şi adesea constrânşi.

Teoria Y are alt gen de premise, diferite de teoria anterioară, cum ar fi:a) munca poate fi o activitate naturală, ca şi joaca de exemplu, dacă

condiţiile sunt favorabile;b) oamenii sunt capabili de autocontrol şi responsabilitate;1. c ) capacitatea de creativitate este larg răspândită printre oameni;c) motivaţia apare şi la nivelul nevoilor superioare (de apartenenţă, stimă,

autorealizare) la fel de bine ca şi la nivelul celor fiziologice şi de securitate.Se înţelege, desigur, că aceste două descrieri ale imaginii despre om nu se

pot întâlni în practică şi nici în concepţia managerilor. Ele nu sunt decât extremele unui continuum de la Teoria X, până la Teoria Y şi pe care se distribuie imaginile concrete despre om ale diferiţilor conducători, în care premisele enunţate sunt mai mult sau mai puţin pure. Cu toate acestea, de fiecare dată se poate evidenţia o dominantă, o tendinţă de orientare a acestei imagini spre Teoria X sau Y, în funcţie de care se face şi opţiunea, conştientă sau nu, spre un anumit stil de conducere, după cum vom putea observa în altă secvenţă a lucrării.

6.2. Competenţa, factor de influenţă a climatului psihosocial

Întrucât despre competenţă se discută mai mult implicit decât explicit, fiind un concept subînţeles şi mai mult cu acoperire empirică, vom insista asupra sa. Printre multiplele definiţii date competenţei le vom prezenta pe cele mai relevante.

– Este aptitudinea recunoscută de a îndeplini un act, o acţiune sau activitate a cărei realizare o constituie performanţa.

– Este rezultanta cunoştinţelor, deprinderilor, priceperilor, aptitudinilor precum şi a trăsăturilor caracteriologice de care dispune individul în vederea îndeplinirii funcţiilor şi atribuţiilor statusului şi rolului cu care este investit şi i se pretind a fi exercitate.

– Este reprezentată de ansamblul de capacităţi de care dispune cel investit cu o anumită putere pentru a rezolva într-o manieră adecvată problemele cu care se confruntă organizaţia.

– Este unitatea funcţională la nivelul personalităţii a vectorilor: a şti, a şti să fii, a şti să faci şi a şti să devii.

Se observă că în această definiţie sunt implicate dimensiunile cognitive ale personalităţii (cunoştinţele teoretice de cultură generală şi de specialitate), dimensiunile atitudinale şi cele praxiologice, atât în prezent cât şi în

319

perspectivă. Competenţa este evaluată la modul cel mai concret în planul activităţii desfăşurate, fiind strict legată de comportament şi acţiune, implicând procese psihice care orientează, dinamizează şi stimulează asemenea acţiuni, în mod deosebit componenta afectivă, volitivă şi motivaţională.

Competenţa este obiectivată, totodată, prin capacitate, care se exprimă prin posibilitatea practic-aplicativă de reuşită a individului sau a grupului în efectuarea unor activităţi, acţiuni, sarcini (atribuţii) şi în exercitarea, în ultimă instanţă, a profesiei circumscrisă competenţelor ce o validează în mod praxiologic.

6.2.1. Competenţele sociale şi psihosociale

În cadrul factorilor subiectivi ai climatului, un rol deosebit revine competenţelor sociale şi psihosociale. Făcând referinţă asupra lor, Michael Argyle afirmă că acestea rezultată dintr-un comportament social corect, comportament manifestat de indivizi competenţi social, capabili să producă efectele (rezultatele) cerute (aşteptate) de alţi indivizi. Efecte care se referă la anumite motivaţii (justificări personale), ca de exemplu de a fi popular-modest sau la anumite obiective atribuite aproapelui, cum ar fi creşterea capacităţii de învăţare, de restabilire (însănătoşire) sau a capacităţilor de muncă.

Competenţele sociale şi psihosociale îşi pun în mai mare măsură amprenta asupra vieţii personale a indivizilor, asupra sănătăţii mintale a acestora, dar şi asupra reuşitei profesionale (carierei şi idealului profesional).

Autorul citat subliniază că aceste competenţe constituie un model de comportament social ce utilizează analogia dintre performanţa socială şi competenţele motrice, spre exemplu, conducerea unui autovehicul. Competenţele motrice sunt, în general, considerate un aspect comportamental al competenţelor sociale; există alte componente precum ştiinţa, puterea de înţelegere (priceperea) şi absenţa neliniştii (fricii) care contribuie la această competenţă şi tind spre performanţă.

Competenţele sociale şi psihosociale presupun unele calităţi obiectivate, printre care mai relevante ar fi: asertivitatea, autoritatea, comunicarea verbală şi nonverbală‚ empatia, cooperarea şi prezentarea de sine.

Asertivitatea. Este cea mai importantă componentă şi calitate a competenţei sociale a managerului. Acesta, mai mult decât alţi indivizi, trebuie să fie în măsură să influenţeze şi să comande subalternii. Această influenţare trebuie înţeleasă în sens pozitiv şi se referă la misiunea pe care o are de îndeplinit acesta. Influenţa sau complianţa, cum se mai numeşte aceasta, se sprijină pe o serie de elemente verbale şi nonverbale dar şi pe existenţa relaţiilor de putere şi autoritate. În lucrarea Effective School Management (citată de R. M. Niculescu), Everard K. B., Morris Geoffrey definesc asertivitatea ca „deschidere, onestitate şi conştientizarea situaţiilor”, desemnându-i următoarele calităţi, cerinţe şi comportamente:

320

a face cunoscut celorlalţi ceea ce simţi; a-ţi exprima opiniile şi, dacă este necesar, a le reexprima până te asiguri

că au fost cunoscute, ascultate; a nu ezita să recunoşti deschis ce poţi şi ce nu poţi învăţa, realiza şi care

ar putea fi consecinţele presiunilor unor cerinţe pe care nu le poţi îndeplini; formularea clară a cerinţelor faţă de ceilalţi; a evita formulările de prisos menite să îndulcească sau să mascheze

impactul mesajului pe care doreşti să-l transmiţi.Toate aceste manifestări şi cerinţe vizează un aşa-numit „comportament

asertiv”, acesta fiind specific şi necesar managerului şi managementului, în general. În acest sens se discută de un comportament asertiv al managerului caracterizat printr-o putere şi o autoritate remarcabile, delimitându-se de un alt tip de comportament care, din păcate, este mai frecvent, comportamentul agresiv, bazat pe un stil de conducere autoritar, dur, constrângere, sancţiuni, pedepse şi nu pe convingere şi un stil mai liberal şi mai democratic.

Autoritatea. Reprezintă o „relaţie între doi oameni, unul care are autoritatea – purtătorul – şi un altul pentru care el o are – subiectul (Bochensky). Autoritatea mai conţine şi un al treilea element, numit „domeniul autorităţii”, de aici rezultând că este o relaţie cu trei termeni ce se instituie între purtător, un subiect şi un domeniu. Autoritatea deţinută de un conducător este denumită de Bochensky „autoritate deontică” şi care trebuie să se îmbine cu „autoritatea epistemică”. Această autoritate o are omul care ştie mai bine şi mai mult decât subiectul asupra căruia se raportează.

Comunicarea verbală şi nonverbală. Reprezintă o altă componentă importantă a competenţei sociale şi psihosociale ale managerului. Acesta trebuie să ştie să comunice eficient cu cei din jur şi să înţeleagă corect cele transmise de ceilalţi (superiori sau inferiori). El trebuie, deci, să posede competenţe verbale sporite, să deţină un vocabular bogat, să folosească un ton adecvat situaţiei şi un limbaj expresiv. Schimbul de informaţii între şefi şi subalterni îşi pune amprenta asupra întregii activităţi ce se desfăşoară. Se ridică de aici o problemă, cea a nevoii de informare a subalternilor. Informarea acestora este expresia aprecierii şi încrederii ce li se acordă, a solicitării indirecte a aportului lor. În acest mod, informarea corectă a subalternilor creează premisele participării largi la elaborarea deciziilor.

Managerul ia decizii importante pentru subalternii săi, în orice moment. De decizia luată depinde rezultatul acţiunii: eşecul sau succesul. Iată de ce, înainte de a lua o hotărâre, managerul trebuie să-şi consulte toţi subalternii direcţi pentru a avea certitudinea că ceea ce s-a hotărât va fi executat. Totodată, el trebuie să folosească şi expresiile, instrumentele, nonverbale într-un mod cât mai eficient. El trebuie să ştie când să zâmbească şi când să se încrunte, când să folosească un ton al vocii autoritar, puternic sau, din contră, unul blând, amical, binevoitor. În acest sens, el îşi va pune în valoare şi în aplicare toate calităţile şi

321

aptitudinile sale manageriale prin intermediul acestor modalităţi şi instrumente de comunicare nonverbală, alături de cea verbală.

Empatia. Pentru a fi un bun conducător, managerul trebuie să dea dovadă de o anumită capacitate empatică, ce înseamnă, în ultimă instanţă, a te pune în locul subalternilor, a le înţelege punctul de vedere, a şti ce sentimente îi animă sau ce frământări şi necazuri îi macină.

Această calitate se exprimă şi prin atitudinea binevoitoare şi atenţia faţă de subalterni, adică să ţină cont de nevoile şi necazurile personale ale subalternilor. Managerul îi poate ajuta pe aceştia prin rezolvarea efectivă a problemelor sau, dacă problema depăşeşte prerogativele funcţiei sale, îl poate susţine în faţa superiorilor săi. Uneori, o încurajare, un sfat, un cuvânt de laudă sau o simplă strângere de mână poate însemna mult pentru subaltern, care „simte” că managerul doreşte să-l ajute şi face tot posibilul pentru aceasta. Dimpotrivă, managerul care respinge subalternul atunci când acesta îi cere ajutorul îşi pierde autoritatea şi respectul în faţa subalternilor, devine nepopular şi evitat. Această problemă, a neînţelegerii problemelor subalternilor şi a neajutorării acestora este o importantă cauză a numărului mare de abateri înregistrate la locurile de muncă.

Cooperarea. Reprezintă efectuarea în comun a unor activităţi colective, în care participanţii se sprijină reciproc, acţionând unitar în vederea atingerii aceluiaşi scop. Desigur, în unele organizaţii predomină mai mult competiţia decât cooperarea, ceea ce afectează în mod evident coeziunea de grup. Cooperarea este condiţionată de suportul motivaţional, în primul rând de natura intereselor şi de coeziunea grupală.

Prezentarea de sine. Esenţial pentru manager este să îşi cunoască foarte bine posibilităţile şi limitele şi să nu exagereze în ceea ce întreprinde. Atitudinea dispreţuitoare, îngâmfarea sunt nocive şi provoacă subalternilor dezaprobare şi respingere. Dimpotrivă, a considera subalternul un camarad de nădejde, a-l aprecia şi a-l respecta, este maniera care trebuie abordată în relaţiile cu subalternii. Aspectul exterior plăcut, manierele elegante, stilul verbal adecvat situaţiei trebuie să caracterizeze pe orice manager. Aceste calităţi sunt strict legate de imaginea sinelui, look-ului, problematică mult mai complexă pe care am analizat-o într-un alt capitol al lucrării, dezvoltată şi de alţi specialişti ai domeniului, în mod deosebit I. R. Tomşa, cu lucrarea Profesia militară. Eul. Imaginea de sine şi comportamentul în luptă, 1999.

Aceste calităţi ale competenţelor sociale nu sunt întru totul native, ci se dobândesc prin intermediul socializării şi educaţiei. Nu putem face abstracţie de aceste influenţe coroborate cu potenţialul aptitudinal de care şi pe care îl deţin unii lideri şi manageri.

O idee deosebit de interesantă şi care se desprinde din cele prezentate mai sus este cea care face referire asupra nevoii de antrenament - învăţare a competenţelor sociale şi, în special, a celor manageriale. Managerii lipsiţi de

322

competenţe sociale provoacă subalternilor sentimente de nemulţumire şi anumite fenomene deviante individuale şi de grup (absenteism, fluctuaţie, grad scăzut al integrării în grup, coeziune şi sinergie de grup reduse etc.).

Din perspectiva competenţelor manageriale sunt evidenţiate mai multe tipuri de competenţe. M. Călin (1996) enumeră următoarele tipuri: competenţa de comunicare, competenţa teleologică (a stabili şi urmări obiective); competenţa decizională şi competenţa apreciativă. În esenţă, competenţa (concept introdus de Boyatzis, 1982) vizează ansamblul abilităţilor şi capacităţilor ce sunt necesare pentru a duce la bun sfârşit o sarcină, o misiune încredinţată, în coroborare cu suportul motivaţional şi aptitudinal ce permite îndeplinirea atribuţiilor de status şi rol.

Din structura competenţei sociale rezultă şi responsabilitatea socială şi motivaţia profesională. Motivaţiile managerului constau sau, mai bine-zis, ar trebui să se concretizeze în atitudinea lui pozitivă şi dragoste faţă de profesie, precum şi faţă de sentimentul responsabilităţii sociale şi chiar atitudinii faţă de societate şi profesie. Profesia sa este mai mult încărcată de obligaţii şi responsabilităţi, beneficiarul ei fiind nu un grup restrâns de indivizi, ci întreaga colectivitate. În acest sens, cunoaşterea atributelor responsabilităţii şi deontologiei profesionale trebuie să devină cerinţe prioritare în procesul pregătirii acestei categorii, în mod deosebit a managerilor şcolari şi educaţionali. Nu este mai puţin adevărat că pentru realizarea acestor deziderate şi societatea devine responsabilă. Aceasta se manifestă prin aprobarea socială - recunoaşterea în plan social, financiar şi material, recunoaştere mult prea scăzută în prezent. În cele mai multe profesii şi competenţe, societatea trebuie să fie mai receptivă faţă de viitorul profesional şi social al diverselor categorii profesionale şi nu numai de pregătirea acestora. Aceasta, în scopul unei integrări profesionale şi sociale mai rapide şi mai eficiente.

Alături de competenţele sociale se desprind în cadrul structurilor psihosociale, competenţele psihosociale, greu de a fi delimitate de cele sociale, de aceea am preferat să le analizăm împreună. Spre deosebire de primele, acestea joacă un rol major atât în implicarea conştientă a membrilor în dinamizarea participării la dezbaterea şi rezolvarea optimă a sarcinilor de muncă, dar şi la (auto) formarea personalităţii lor. Prin această competenţă se înţelege acea capacitate mental-comportamentală de a interacţiona eficient sub aspect cognitiv-comunicativ, afectiv-empatic, evaluativ-decizional şi influent managerial în relaţiile interpersonale dintre membrii grupurilor şi organizaţiei aparţinătoare.

6.2.2. Competenţele profesionale

Şi asupra competenţei profesionale există mai multe puncte de vedere şi definiţii. Raportată la activitatea desfăşurată prin intermediul unei profesii, prin

323

competenţă profesională desemnăm acele capacităţi ale unei persoane sau ale unui grup de a interpreta un fenomen, de a soluţiona o problemă, de a lua o decizie sau de a efectua o activitate - acţiune în mod eficient, şi anume cu o eficienţă maximă în condiţiile unor costuri minime. Aşa cum aminteam, despre competenţă se vorbeşte mai mult la modul implicit decât explicit, de cele mai multe ori conceptul având mai mult o acoperire şi o conotaţie empirice.

După cum se poate deduce, orice profesie şi, implicit, competenţa profesională presupune un anumit model profesional, o anumită „arhitectură” specifică ce implică anumite atribuţii de status şi rol. Acest model profesional se constituie la intersecţia a cel puţin două coordonate:

– prima coordonată, prin ea însăşi, este complexă şi cuprinde în interiorul ei, în mod corelat, solicitările de acţiune, cu acţiunile ca atare. Sub acest aspect, profesia implică forţa de răspuns la solicitări practice imediate. Acesta este „nucleul practic imediat” al profesiei;

– cea de a doua coordonată presupune corelaţia (necesară) între obiectivele acţiunii (mai ample şi mai profunde decât răspunsul imediat la solicitările imediate) şi contextul acţiunii. În această perspectivă, „modelul profesional” încorporează atât sensul transformator (de perspectivă) al acţiunii profesionale, cât şi relevanta practică a raportării profesiei la mediul de acţiune (mediul profesional şi cel social de ansamblu), la relaţiile intraprofesionale dintre agenţii acţiunii şi la nivelul conducerii grupului de acţiune (ca „secvenţă”, necesară pentru întregirea funcţională a „modelului profesional”) (D. Iacob, 1996).

Toate acestea alcătuiesc, în linii mari, „arhitectura” modelul profesional, între coordonatele acestuia fiind „plasat” agentul acţiunii profesionale.

Problematica ce vizează competenţa profesională este foarte complexă şi importantă pentru analiza climatului organizaţional şi al celui psihosocial în general.

Prima problemă care se pune în detectarea competenţelor este cea a proiectării acestora, prin identificarea rolurilor. Metoda optimă în identificarea rolurilor este metoda acumulării determinărilor, determinările acţionând concentric ca forţă de specificare asupra agentului acţiunii, înglobând toate ipostazele sale existenţiale, agentul ca: „fiinţă generică”, „fiinţă social-istorică” şi “agent profesionalizat” (D. Iacob, op. cit.). De aici emergenţa claselor de competenţe general-umane, sociale şi profesionale propriu-zise. Specificarea competenţelor în interiorul claselor de competenţe trimite metodologic, la specificarea funcţiilor în interiorul rolurilor. Funcţiile sunt generate prioritar sub impactul sarcinilor solicitărilor acţionale efective cu care este confruntat agentul acţiunii profesionale. Metoda adecvată în identificarea funcţiilor este, în consecinţă, metoda analizei sarcinii. În proiectarea modulelor ce structurează modelul profesional trebuie să se ţină seama în mod deosebit de aceste sarcini şi care trebuie să stea totodată la fundamentarea rol-statusului profesional. Metoda

324

aduce problema într-un orizont de concreteţe intensă, riscurile empirismului şi ale unilateralităţii fiind evidente. Pentru a evita aceste riscuri ale plafonării profesionale se impune ca în proiectarea modulelor şi a modelului absolventului, obiective ce vizează practica profesională a acestuia, să se ţină seama şi de imperativele şi impactul schimbării profesionale şi educaţionale. Am propus, în acest sens, un nou vector, cel ce permite şi facilitează o adaptare mai rapidă la schimbare, pe fondul unei capacităţi anticipative şi previzionale, cel de a prevedea.

Analiza combinată a oricărei profesii se realizează sub garanţia unor criterii de corectitudine şi validitate. În opinia autorului citat, acestea sunt:

a) criteriul completitudinii, în virtutea căruia se garantează acoperirea întregii arii de solicitări la care este supus individul în aşa fel încât proiectarea şi formarea instrucţional-educaţională a competenţelor sale să ofere siguranţa pregătirii pentru „reacţie eficientă” la orice tip de solicitare;

b) criteriul esenţialităţii în temeiul căruia, rolurile esenţiale sunt proiectate prin funcţiile de bază ale fiecărui rol, prin raportarea la care pot fi derivate şi, în final, înţelese şi justificate toate actele definitorii ale profesiei;

c) criteriul perenităţii este important prin consecinţele sale; oricare ar fi evoluţiile profesiei, funcţiile de bază ale acesteia, depistate prin metoda analizei sarcinilor, sunt, cu o foarte ridicată probabilitate, permanente. Drept urmare, tocmai aceste funcţii trebuie avute în vedere în proiectarea şi formarea competenţelor agentului acţiunii viitoare.

Coroborat cu aceste criterii şi competenţe profesionale, componentele profilului profesional pot fi structurate în următoarele modele şi module necesare pregătirii:

1. Modelul sociouman, prin care se exprimă articulaţiile esenţiale ale idealului educaţional; este realizabil prin modulul ştiinţelor socioumane şi comportamentale, făcând referinţă la competenţe general umane (competenţa raţionalităţii şi sociabilităţii) şi la competenţe cetăţeneşti (competenţa civismului şi a patriotismului);

2. Modelul profesional însumează capacităţile fundamentale prin care profesia se exprimă ca un ansamblul de solicitări şi sarcini funcţionale; La acest model concură în mod nemijlocit disciplinele de specialitate, în mod deosebit cele teoretice şi aplicative sau, la anumite niveluri ale pregătirii, cele cu caracter practic.

Aceste modele fundamentează profilul uman, profesional şi social-cetăţenesc al oricărui individ, în devenirea sa contribuind în mod nemijlocit instrucţia şi educaţia prin intermediul structurilor acestora.

Celelalte variabile independente, cum ar fi repartizarea echitabilă a sarcinilor şi competenţelor subalternilor, modul de rezolvare a problemelor de muncă şi viaţă a acestora, mediul de apreciere a eforturilor şi prestigiul şi modul în care influenţează acestea climatul psihosocial rezultă în mod empiric din

325

viaţa şi cultura organizaţională a oricărei organizaţii. Se subînţelege că anumite inechităţi sociale şi în distribuirea statusului şi rolului vor crea un impact negativ în plan afectiv şi motivaţional declanşând nemulţumiri şi insatisfacţii, afectând în mod deosebit coeziunea şi sinergia grupului. În sens invers, modalităţile de distribuire a puterii şi a autorităţii pe baza principiului competenţelor şi a rol-statusului în conformitate cu nivelul de pregătire şi competenţa fiecăruia va influenţa pozitiv climatul organizaţional şi implicit performanţele organizaţionale. Cei mai importanţi factori care influenţează climatul psihosocial şi care se pot constitui în pivoţi ai acestuia, au fost analizaţi în alte împrejurări, în mod deosebit atunci când au fost analizate proprietăţile grupului, aşa că nu vom mai insista asupra lor, analizând în continuare raportul dintre climatul psihosocial cu una dintre cele mai importante proprietăţi, coeziunea grupală.

6.3. Coeziunea, factor de influenţă a climatului psihosocial

6.3.1. Conceptul de coeziune grupală

Din cele prezentate rezultă că între climatul psihosocial şi coeziune se instituie permanente raporturi de intercondiţionare, climatul pozitiv întărind coeziunea şi invers, o coeziune puternică influenţând în mod favorabil climatul psihosocial. Iar coeziunea, în viziunea psihosociologilor, este acea proprietate fundamentală a grupurilor sociale şi a microgrupurilor şi, totodată, expresie a climatului psihosocial care exprimă raporturile de îmbinare, solidaritate şi unitate dintre membrii grupului, raporturi în virtutea cărora grupul funcţionează ca o entitate coerentă, relativ de sine stătătoare. Pivotul coeziunii îl constituie consensul membrilor grupului în raport cu o problemă sau alta, consensul fiind cu atât mai ridicat cu cât predomină mai mult, în cazul relaţiilor interpersonale, atracţia mutual împărtăşită. După alţii, coeziunea este considerată drept cea mai importantă variabilă de grup, deoarece, datorită ei grupul există, se menţine şi funcţionează ca o entitate coerentă.

Definirea şi delimitarea conceptuală nu este un demers analitic prea uşor de realizat. La fel ca şi la climat, nu există un consens unanim acceptat. Unii specialişti au definit-o ca totalitate a câmpului de forţe având ca sarcină menţinerea ansamblului membrilor unui grup şi rezistenţa la forţele de dezintegrare, destructurare sau entropie psihosocială. Alţi autori o definesc ca fiind atracţia globală a grupului pentru toţi membrii săi.

În general, coeziunea exprimă gradul de unitate şi de integrare a grupului, rezistenţa sa la dezorganizare. Ea este cea care asigură grupului un cadru comun de valori şi principii în relaţiile interpersonale, unitatea de acţiune, eficienţa şi succesul în confruntarea cu problemele ce decurg din procesul pregătirii şi acţiunii, cât şi din aspectele complexe ale vieţii în comun. Coeziunea apare ca o condiţie absolut necesară a funcţionării eficiente a grupului, a stabilităţii şi

326

armoniei membrilor săi. În realizarea unei coeziuni ridicate sunt implicate cel puţin trei elemente:

– realizarea contactului spaţial sau ecologia grupului;– realizarea contactului psihic şi formarea legăturilor psihice;– realizarea contactului social.Contactul spaţial permite conştientizarea de către fiecare angajat a

contextului în care îşi va desfăşura activitatea şi studierea colegilor. Pe această bază, devine posibilă realizarea contactului psihic în cadrul căruia indivizii îşi dau seama de asemănările şi deosebirile dintre aceştia. Permanentizarea contactărilor psihice dau naştere şi facilitează totodată legăturile psihice dintre ei, datorită cărora apar sentimentele de simpatie, colegialitate, ataşament etc. sau, dimpotrivă, cele negative, de antipatie, respingere, indiferenţă etc. În momentul în care agenţii acţiunii, pe baza legăturilor lor psihice, trec la acţiuni pentru realizarea unei anumite valori (materiale sau nemateriale) sintetizate în obiectivele procesului instructiv-formativ, se realizează contactul social. Frecvenţa şi intensitatea contactelor sociale determină apariţia coeziunii. În grupurile coezive există o apropiere sufletească între membri, aceştia sunt mai receptivi şi mai activi, iar raporturile de întrajutorare şi cooperare predomină faţă de cele competitive şi conflictuale

Coeziunea este considerată drept cea mai importantă variabilă şi proprietate a grupului, deoarece, datorită ei şi prin ea, grupul există, se menţine şi funcţionează ca o entitate coerentă. Elementele care definesc şi determină coeziunea sunt:

– sentimentul apartenenţei la grup şi consensul grupului;– unitatea şi măsura în care grupul dispune de această calitate;– spiritul de solidaritate şi întrajutorare;– cooperarea şi predominanţa relaţiilor interpersonale preferenţiale;– apropierea structurilor organizaţionale formale cu cele informale;– opinia colectivă puternic conturată în cadrul grupului;– unitatea de scopuri şi obiective;– atracţia interpersonală dintre membri;– evaluarea grupului ca întreg;– gradul de identificare a membrilor cu grupul; – dorinţa expresă de a rămâne în grup. Coeziunea exprimă, după cum am mai arătat, gradul de unitate şi de

integrare a grupului, rezistenţa sa la destructurare. Printre forţele şi motivaţiile pe care se structurează şi întemeiază coeziunea şi care evidenţiază pregnant interdependenţa sa cu toate caracteristicile grupului, putem enumera: percepţia scopurilor (semnificaţia lor individuală şi de grup); percepţia reciprocă în grup - intercunoaşterea; gradul în care sunt satisfăcute aspiraţiile membrilor; nivelul de reuşită a acţiunilor comune; satisfacţia generată de viaţa în grup; existenţa condiţiilor, oportunităţilor care asigură dinamica şi/sau instabilitatea grupurilor.

327

Menţinerea coeziunii grupale depinde, în bună măsură, de cunoaşterea de către manageri a structurilor informale ce se constituie, precum şi de utilizarea lor în procesul instructiv-formativ. Predominanţa structurilor informale (relaţii de prietenie în scopuri distructive, existenţa liderilor informali, complicitatea în diverse acţiuni etc.) conduce, în cele mai multe situaţii, la o coeziune mai scăzută sau la destructurarea grupului. De aceea, numărul relaţiilor interpersonale nu determină cu necesitate o coezivitate grupală ridicată.

Existenţa aşa-numitelor „bisericuţe”, găşti sau, mai grav, a grupurilor de presiune determină o coeziune scăzută, până la dezorganizarea grupurilor. La un asemenea grad scăzut al coeziunii contribuie, după cum vom putea observa din alt capitol al lucrării, cultura organizaţională a elevilor/studenţilor, a cadrelor didactice şi a managerilor.

Un rol însemnat în menţinerea coeziunii îl are măsura în care grupul (ca mediu afectogen) constituie sursa şi locul de satisfacere a problemelor afective ale indivizilor (în cazul nostru ale elevilor/studenţilor). Sunt situaţii în care satisfacţia se realizează în afara grupului sau în subgrupurile informale. Această situaţie poate genera stări tensionale şi conflictuale, suspiciuni, neîncredere, insatisfacţii şi disocieri în planul structurilor relaţionale.

Un alt factor de menţinere a coeziunii îl constituie tehnicile şi procedeele prin care conducătorii îşi îndeplinesc acea calitate şi activitate de leadership, calităţi ce vizează motivarea prin competiţie şi prin cooperare. Foarte important este de a se găsi tehnica cea mai oportună şi mai eficientă în scopul unei motivări mai eficiente. Subscriem părerii specialiştilor care consideră că nu poate fi utilizată doar o singură tehnică dintre cele prezentate mai sus, întrucât unilateralitatea implică unele disfuncţionalităţi de ordin relaţional. Tehnicile trebuie aplicate în mod interdependent şi complementar, şi nu în mod individual. Nu absolutizăm rolul cooperării întrucât aceasta menţine o stare ce predispune la o scădere a iniţiativei şi spontaneităţii individuale. La rândul său, şi competiţia poate avea efecte negative, atât în plan individual - creând o anumită insecuritate în grup, reducând coeziunea şi diminuând satisfacţiile vieţii în grup. Desigur, nu trebuie să opunem cele două situaţii şi nici nu trebuie să considerăm că una ar avea numai efecte pozitive, iar cealaltă efecte negative. Cel mai corect mod de acţiune este de a folosi cooperarea prin competiţie, întrucât anumite forme de competiţie au efecte pozitive, atât în dezvoltarea personalităţii elevilor/studenţilor, cât şi în menţinerea interesului pentru viaţa în grup.

6.3.2. Configuraţia etiologică a coeziunii grupale

Coroborat cu factorii climatului psihosocial prezentaţi vom analiza factorii coeziunii de grup, şi la acest fenomen psihosocial desprinzându-se natura duală a acestora sub raport etiologic.

328

Factori obiectivi:– contactul spaţial (plasarea indivizilor în acelaşi spaţiu social -

colectivitate);– mărimea grupului (grupurile mici sunt, de regulă, mai coezive);– angajarea grupului în acţiuni comune;– rezultatele ce se obţin în îndeplinirea scopurilor pentru care s-a înfiinţat

grupul;– prestigiul grupului.Factori subiectivi:– consensul cognitiv şi afectiv (formarea unor atitudini şi reacţii

convergente la membrii grupului faţă de aceleaşi evenimente exprimate prin atracţia exercitată de acţiunile colective, care pot constitui prin ele însele o sursă de satisfacţie sau insatisfacţie);

– atracţia exercitată de scopurile comune ale grupului;– sentimentul apartenenţei la grup;– satisfacerea unor trebuinţe şi aspiraţii individuale;– gradul de încredere reciprocă existent între membrii grupului, între

aceştia şi conducător; – satisfacţia apartenenţei la grup;– satisfacţia faţă de activitatea desfăşurată în cadrul grupului;– gradul de cooperare între membrii colectivului (raportul individului faţă

de colectivitate);– percepţia diferenţiată şi consensul asupra importanţei obiectivelor

grupului din care fac parte;– atitudinea indivizilor faţă de unele fenomene de grup, şi/sau unele

evenimente;– suportul motivaţional şi angajamentul individual în îndeplinirea unor

sarcini mai dificile;– susţinerea sau indiferenţa faţă de prestigiul grupului, organizaţiei;– suportul psihic şi moral al colectivităţii în stimularea iniţiativei

individuale şi colective; – gradul de îndeplinire a sarcinilor şi randamentul diferenţiat al muncii

individuale sau în grup;– receptivitatea şi deschiderea conducătorilor faţă de opiniile, sugestiile şi

propunerile subalternilor.Aceşti indicatori permit evaluarea coeziunii prin intermediul şi

determinarea unor indici sintetici şi globali ai coeficientului coeziunii grupale (C.C.G.). Pentru comparaţie şi analiză, redăm în tabelul 8.1 valorile pe care le poate atinge acest coeficient şi semnificaţiile diferenţiate ale diferitelor tipuri de coeziune.

Tabelul nr.1

Intervale Semnificaţie

329

de la – 1 până la – 0,70 grup disociatde la – 0,69 până la – 0,40

grup cu relaţii tensionale

de la – 0,39 până la – 0,20

grup cu disensiuni

de la – 0,19 până la – 0,001

grup cu început de dezorganizare

0grup cu forţe contradictorii; poate evolua în sens pozitiv sau în sens negativ

de la 0,01 până la 0,20 grup cu început de coeziune de la 0,21 până la 0,40 grup cu coeziune slabăde la 0,41 până la 0,60 grup cu coeziune moderatăde la 0,61 până la 0,80 grup cu coeziune puternicăde la 0,81 până la + 1 grup pe deplin coeziv

În mediile investigate (într-o unitate militară de învăţământ superior), în conformitate cu metodologia utilizată de sursa citată (I. Cioloca, coordonator), grupurile au un coeficient de coeziune ce semnifică fie un „început de coeziune”, fie o „coeziune slabă”. Cauzele sunt multiple, fie de ordin individual, fie extraindividual. Nu vom intra în analiza acestora, ele presupunând unele particularităţi faţă de mediile civile, printre care un rol deosebit îl au normele şi valorile specifice acestui mediu

Redăm în antiteză, în tabelul 8.2, factorii care contribuie la un climat psihosocial optim sau necorespunzător, disfuncţional, aceasta cu atât mai mult cu cât prima categorie va conduce la o creştere a eficienţei şi productivităţii grupului, delimitare realizată de către Gh. Arădăvoaicei.

Tabelul nr.2Climat psihosocial optim (funcţional)

Climat psihosocial necorespunzător (nefuncţional)

Colaborare, întrajutorare între membrii colectivului

Manifestări de individualism şi egoism

Încredere între membrii colectivului

Lipsa de încredere între membrii colectivului

Comunicare între membrii colectivului

Lipsă de comunicare între membrii colectivului

Stare morală bună, optimism Moral scăzut, apatie, pesimismRaporturi interpersonale Relaţii interpersonale strânse

330

intense, pozitiveExprimarea deschisă a punctelor de vedere, critică promptă şi principială

Reţineri în exprimarea punctelor de vedere, critici rare, timide

Propuneri, iniţiative numeroase, preocupare pentru promovarea noului, manifestarea creativităţii

Iniţiativă săracă, creativitate redusă

Coeziune puternică Coeziune scăzutăOpinie colectivă puternică, oportună şi principială, constructivă

Opinie colectivă slabă, intervenţii post-factum, neconvingătoare

Încredere în şef, în competenţa lui profesională şi calităţile sale umane

Încredere redusă în şef

Satisfacţie puternică, pe multiple planuri

Stări de insatisfacţie, satisfacţie sporadică şi limitată ca sferă de cuprindere

Lipsa tensiunii şi conflictelor în colectiv

Stare de tensiune, conflicte latente sau manifeste în plan informal

Stare de sănătate bună, număr redus de cazuri de îmbolnăviri, internări, scutiri medicale

Număr relativ mare de internări, scutiri şi concedii medicale

Cercetarea efectuată la nivelul instituţiei militare a evidenţiat o coeziune grupală scăzută cauzată, în principal, de următorii factori: raporturile interpersonale verticale; neîncrederea în şefi, în competenţa lor profesională şi calităţile lor umane; preocuparea pentru promovarea noului şi manifestarea creativităţii. La aceştia s-ar mai adăuga: coeziunea scăzută; opinia colectivă slabă şi lipsa de încredere între membrii colectivului pe fondul individualismului şi egoismului (mai ales la studenţii din anii mai mari).

În esenţă, eficienţa – performanţa – şi coeziunea grupului sunt dependente de conţinutul sarcinii în curs de desfăşurare, precum şi de aprecierea calităţii şi efortului depus în grup de către fiecare membru în parte şi de întregul grup. Aceste două proprietăţi depind în cea mai mare măsură de celelalte proprietăţi ale grupului, în mod deosebit de sintalitate, sinergie, dinamică şi participare, probleme analizate de noi într-un alt capitol al lucrării.

331

6.4. Stilul de conducere în managementul organizaţional

Devenit un concept fundamental al psihosociologiei organizaţionale, stilul de conducere este privit de această disciplină ca o variabilă psihosocială, aferentă structurilor de conducere şi poziţiei de lider în grup, însemnând în sens larg felul cum se lucrează cu oamenii, iar într-un sens restrâns, un ansamblu de procedee strâns îmbinate între ele şi fundamentate ştiinţific, îndreptate spre realizarea funcţiilor activităţii de conducere. În acelaşi timp putem defini stilul de conducere ca un model de comportament constant al unui conducător, aşa cum este perceput de alţii (superiori, subalterni, colaboratori-asociaţi), precum şi a propriei imagini despre propriul stil - mod de a lucra cu oamenii. Stilul înseamnă metodă, strategie, însăşi chintesenţa conducerii, factor cu o puternică penetraţie în toate aspectele de grup: performanţă, relaţii, motivaţie, climat, variabile care se intercondiţionează într-o permanentă dinamică în cadrul grupării umane.

Stilul de conducere este o rezultantă perceptivă şi autoperceptivă asupra felului cum se lucrează cu oamenii (elevii/studenţii, în cazul unităţilor şcolare) pe fondul relaţiei conducător - condus. Chiar dacă are determinări obiective, este o percepţie subiectivă, stilul unui conducător nu este aşa cum se autopercepe individul, ci aşa cum îl văd - grup personal – cu care acesta se află în relaţii funcţionale - formale. Fiind o realitate obiectivă, percepţia subalternilor în care conducătorul se află în relaţie se poate suprapune - identifica cu starea lui subiectivă fără realizări evaluative sau chiar deprinderi perceptive. Există însă şi situaţii când ne confruntăm cu asemenea aspecte, uneori cu un scop tendenţios, de subminare a personalităţii şi statusului conducătorului, abătându-se mai mult sau mai puţin voit de realitatea faptică.

332

Fig.2. Stilul de conducere din perspectiva perceptivă şi autoperceptivă

După cum se poate observa, graficul reprezintă interferenţele perceptive şi autoperceptive ale conducătorului şi ale celor din jur (superiori, subalterni, colaboratori), interferenţe ce influenţează şi chiar pot determina un anumit stil de conducere. Situaţia ideală ar fi atunci când percepţiile tuturor acestor categorii de persoane s-ar suprapune peste determinarea obiectivă a stilului. Între percepţie şi realitate nu există însă întotdeauna o suprapunere ci mai mult o apropiere. Aceasta impune o permanentă autoevaluare-autodiagnosticare a propriului stil de către fiecare conducător-şef, urmând să răspundă la următoarele întrebări: Cum sunt perceput de către cei cu care mă aflu în relaţii? Cum mă văd subalternii? Care este imaginea lor despre stilul meu de conducere? Cum mă văd superiorii? ultima întrebare, la mulţi devansând-o pe cea care vizează percepţia subalternilor. Scopul este uşor de subînţeles: creşterea în ochii şefilor în favoarea unor gratificaţii morale şi materiale (prime).

Problematica stilului de conducere este analizată, la fel ca şi cea a conducerii, din mai multe perspective. Vom analiza în continuare stilul de conducere în raport cu personalitatea, răspunzând astfel la întrebarea ce vizează caracterul înnăscut sau dobândit al aptitudinilor şi deprinderilor de conducător. Evident, nu putem da un răspuns tranşant acestei complicate probleme, cea care vizează personalitatea - stilul de conducere. După cum vom vedea, factorul situaţional are o mare influenţă în această relaţie. Nu putem însă să admitem „posibilităţile” arbitrare ale oricărui individ de a ajunge conducător, cum se mai întâmplă uneori. Deci, nu toţi indivizii pot îndeplini şi deţine, totodată, calitatea de conducător. Chiar dacă competenţa sau capacitatea de a conduce nu este înnăscută, ci este dobândită pe baza calităţilor natural – ereditare, prin instrucţie, educaţie şi experienţă, unele atribute, particularităţi de personalitate

333

IMAGINEASUPERIORILOR

IMAGINEA ASOCIAŢILOR

SAU COLA-BORATORILOR

IMAGINEA CONDUCĂTO-

RULUI DESPRE PROPRIUL STIL

IMAGINEASUBALTERNILOR STILUL DE

CONDUCERE

sunt inerente actului de conducere – de lideritate mai ales. Este necesară, mai ales la nivel macrosocial, o anumită carismă fără de care cu greu conducătorii îşi câştigă adepţi şi susţinători. Evident, aceste calităţi carismatice sunt mai puţin necesare şi vizibile la nivelul grupului uman.

Stilul de conducere sintetizează trăsăturile particulare de personalitate cu unele variabile contextuale, ceea ce face ca în situaţii identice să se adopte reacţii de răspuns-decizii diferite. Aşa cum sesiza Getzelz, comportamentul social al individului (C) este o funcţie de rolul (R) şi caracteristicile de personalitate (P), ceea ce matematic s-ar putea exprima prin următoarea ecuaţie:

.

În funcţie de aceste variabile implicate se adoptă şi stilul de conducere, putându-se ajunge la cel puţin două situaţii: când comportamentul este centrat pe îndeplinirea cerinţelor rolului, situaţie în care avem un comportament ajustat rolului, specifică deci stilului autoritar; şi când reacţia de răspuns este axată mai mult pe caracteristicile de personalitate având de-a face cu personalizarea rolului. Ideal ar fi ca acest comportament social al managerului să realizeze un echilibru judicios între cele două dimensiuni, întrucât răspunsul este necesar să

334

fie eficient atât pentru organizaţie cât şi pentru individ. 6.4.1. Tipologia stilurilor de conducere

Psihosociologia conducerii desprinde cel puţin două direcţii importante de descriere şi clasificare a stilurilor de conducere:

– stilul de conducere ca stil de management; – stilul de conducere ca stil leadership.Primul vizează activitatea de conducere

administrativă cu toate funcţiile care derivă: planificare, organizare, coordonare, control, nota caracteristică fiind orientarea preponderentă spre sarcină. Cel de-al doilea vizează activitatea de influenţare a unei persoane sau a unui grup în vederea realizării acelor obiective şi scopuri pentru care s-a instituit organizaţia şi grupul uman care funcţionează. Se poate deduce că cea de-a doua activitate care caracterizează stilul de conducere leadership vizează dinamica - impulsionarea activităţii îndeplinind o funcţie de antrenare, accelerare şi, mai ales, de

335

motivare. Este centrat pe relaţii şi oameni şi nu pe sarcini şi obiective.

Managementul şi leadershipul sunt două dimensiuni definitorii concretizate în funcţii ce vizează valorificarea factorului uman; formarea şi dezvoltarea coeziunii grupale, ajustarea raporturilor interpersonale dintre membrii grupului, organizaţiei; crearea şi optimizarea relaţiilor funcţionale; stabilirea obiectivelor, resurselor şi mijloacelor necesare atingerii acestora; aprecierea rezultatelor şi introducerea corectivelor necesare, după cum se poate deduce, acest registru funcţional complex şi diversificat cade sub incidenţa stilului de conducere ca stil de leadership depăşind perioada taylorismului (prima jumătate a secolului nostru) când funcţiile de conducere erau exclusiv orientate spre producţie, iar stilul de conducere preponderent era cel ca stil de management şi pe care îl vom analiza în continuare.

Această variantă - direcţie a conducerii poate fi definită şi delimitată prin două dimensiuni fundamentale:

336

a) orientarea spre sarcină ca activitate preponderentă;

b) orientarea spre oameni şi relaţii;Cele două dimensiuni – orientări – sunt

percepute într-o relaţie interdependentă şi nu într-o independenţă absolută una de alta. Se manifestă cu intensităţi valorice diferite, de la puternic la slab. Combinând cele două direcţii cu cele două intensităţi de manifestare ajungem la identificarea şi delimitarea a patru tipuri fundamentale de conducere:

– puternic, orientat spre relaţii şi slab, spre sarcină;– puternic, orientat spre sarcină şi relaţii;– puternic, orientat spre sarcină şi slab spre relaţii;– slab orientat spre sarcină şi relaţii.Funcţionarea optimă a unei organizaţii

impune asigurarea unui echilibru între aceste două preocupări. Accentuarea unei preocupări în detrimentul celeilalte duce la rezultate - performanţe nesatisfăcătoare.

Întrebarea pe care trebuie să şi-o pună fiecare conducător este Care stil de conducere este eficient şi funcţional? Logica elementară,

337

confirmată de numeroase studii de sociologie şi psihosociologie, ne îndreptăţeşte să credem că cel mai eficient stil de conducere este cel puternic orientat spre sarcină şi relaţii, spre producţie şi oameni, stilul „echipă” cum mai este denumit. Nu putem însă să absolutizăm aceste concluzii şi raţionamente. Au fost identificate organizaţii înalt performante unde era adoptat stilul de conducere orientat preponderent spre sarcină şi slab spre relaţii - oameni sau organizaţii slab productive în care se constată o puternică preocupare pentru oameni şi relaţii umane. De aceea, aserţiunea „cel mai bun şi cel mai productiv”, bazată pe corelarea stil-performanţă, este invalidată în unele organizaţii şi grupuri umane. Nu există, deci, un singur stil de conducere, cel mai bun şi cel mai productiv, întrucât între stil (eficient) şi performanţă intervin o serie de variabile situaţionale care pot întări şi/sau diminua perturbarea acestor relaţii.

Vom analiza în continuare stilurile de conducere ce pun un mai mare accent pe oameni şi relaţii şi, în principal, pe funcţia de motivare a conducerii, adică pe leadership.

338

Leadership-ulPrin leadership înţelegem procesul de influenţare exercitat de un

conducător asupra unei persoane sau unui grup de persoane pentru a-l determina să se angajeze, să acţioneze în vederea realizării obiectivelor organizaţiei din care face parte. Sub raportul atribuţiilor de rol are o sferă mai restrânsă decât stilul de conducere ca stil de management, cu toate atributele şi funcţiile acestuia. De aici concluzia că leadership-ul este o componentă a managementului, vizând în esenţă conducerea resurselor umane, adică modul în care se lucrează cu oamenii.

Acest stil de conducere, abordat din perspectiva relaţiilor umane din cadrul grupurilor şi organizaţiilor, poate fi analizat prin următoarele dimensiuni:

a) sistemul de relaţii promovat în organizaţie;b) sistemul de luare a deciziilor;c) modul de stabilire a obiectivelor şi sarcinilor prioritare ale organizaţiei;d) sistemul de control şi de folosire a rezultatelor controlului.Plecându-se de la aceste dimensiuni, s-a ajuns la următoarea clasificare a

stilurilor de conducere de tip leadership (munca cu oamenii ce compun organizaţia):

1. stiluri autoritare, cu variantele:a) dur, restrictiv;b) binevoitor;

2. stiluri participative, cu variantele:a) consultativb) de grup.

Înaintea analizei particularităţilor acestor patru variante ale celor două tipuri ale stilului de leadership, facem precizarea că, pentru prima oară, psihosociologul american K. Lewin şi colaboratorii săi au desprins următoarele strategii de conducere: autoritară; democratică; laissez-faire.

Strategia autoritară sau autocratică se bazează pe impunerea şi puterea autorităţii, unde leaderul determină întreaga activitate a grupului, lansând şi dictând tehnicile şi etapele de lucru, fixând pentru fiecare membru sarcina de muncă şi partenerii cu care va conduce.

Asemenea strategii autoritare promovează un stil autoritar cu variantele sale menţionate şi se manifestă prin următoarele caracteristici:

a) obiectivele generale ale grupului sunt stabilite în mod unipersonal de către manager, intrând, din acest punct de vedere, în categoria stilului de conducere ca stil de management;

b) modalităţile de lucru şi fazele activităţi sunt stabilite sau decise fără a fi consultaţi membrii grupului;

339

c) leaderul personalizează elogiile şi criticele, iar atitudinea este mai degrabă rece şi impersonală decât ostilă, generând un climat rece, închis, autoritar.

Strategia autoritară cunoaşte două modalităţi de manifestare:- stilul autoritar dur (restrictiv);- stilul autoritar binevoitor.Stilul autoritar dur. În cadrul stilului autoritar dur, sistemul de relaţii

promovat se caracterizează prin încrederea redusă în subalterni, conducătorii solicitând, în mai mică măsură, contribuţia acestora în luarea deciziilor, acestea fiind, de cele mai multe ori, unipersonale, restrictive. Relaţiile cu subalternii sunt foarte fragmentare şi impersonale, managerul fiind convins că orice apropiere de subaltern i-ar diminua autoritatea. De aceea, nu acceptă relaţiile informale, promovând şi protejând structurile formale în cadrul grupurilor şi organizaţiei.

De asemenea, controlul este utilizat şi valorificat mai mult pentru a pedepsi şi mai rar pentru a recompensa, apelându-se în acest sens mai mult la sancţiunile negative decât la cele pozitive. În acelaşi timp, managerul este preocupat, în mai mare măsură, de performanţele înalte ale organizaţiei fiind mai puţin sau chiar deloc preocupat de relaţiile interumane, de problemele oamenilor din subordine. Acest tip de conducător poate fi un bun manager, dar un slab leadership, poate fi un bun organizator, conducător sau planificator, orientat spre sarcini şi performanţe, dar sărac în relaţiile cu subalternii, prin strategiile sale influenţând negativ climatul psihosocial din cadrul organizaţiei pe care o conduce.

Sub raportul sistemului relaţional promovat de către conducătorii care adoptă acest stil, relaţiile cu subalternii sunt fragmentare şi preponderent impersonale, fiind distant faţă de aceştia, neacceptând relaţiile formale dintre conducători şi subalterni. Prin felul de a se comporta cu oamenii nu încurajează lucrul în echipă, deciziile le ia aproape de unul singur, fără a încerca atragerea subalternilor în actul decizional.

Controlul este folosit mai des pentru a pedepsi şi numai rar pentru recompense, punând pe prim plan ca mijloc de remediere a unor limite, greşeli, motivaţia de tip coercitiv-sistemul sancţionator. Fiind preocupat, în mare parte, de performanţe înalte ale colectivului subunităţii, este mai puţin sau chiar deloc preocupat de relaţiile interumane, de problemele oamenilor din subordine. Acest tip de conducător poate fi un bun manager, dar un slab leadership, adică poate fi un bun organizator, conducător sau planificator, bine orientat spre sarcină şi performanţe, dar sărac în relaţiile cu subalternii, în preocuparea pentru climatul socioafectiv din organizaţia pe care o conduce.

Stilul autoritar dur (restrictiv) sau stilul autocratic din mediu şcolar este caracterizat prin faptul că managerul – directorul şcolii – cere supunere necondiţionată subalternilor, caracterizându-l sindromul puterii exclusive (Eu

340

sunt Dumnezeu în această instituţie) şi cel al paranoicului, stabilind singur modalităţile de realizare a diferitelor activităţi, preluând unele atribuţii si responsabilităţi ale subalternilor şi adjuncţilor săi. Ia singur deciziile importante şi refuză orice discuţie sau negociere asupra acestora. Se subînţelege că un asemenea stil are un impact negativ în planul climatului şcolar, inspirând teamă, disensiuni şi stări conflictuale la nivel organizaţional şi interpersonal. În mediul şcolar este contraindicat un asemenea individ, stilul de conducere al acestuia având un impact negativ, atât la nivel colectiv (prin centralizarea şi monopolizarea puterii) cât şi la nivel individual, prin efectele afective induse.

În coroborare cu acest stil se desprinde şi leaderul autocratic care prezintă următoarele particularităţi:

– centralizează puterea şi luarea deciziilor, structurând situaţii şi acţiuni necesare activităţii şi menţinerii organizaţiei;

– oferă o motivaţie puternică (mai mult extrinsecă şi coercitivă);– permite luarea unor decizii rapide. Pe lângă aceste avantaje sunt evidenţiate şi unele dezavantaje, unele dintre

ele regăsindu-se în planul motivaţiei, afectivităţii şi la nivelul climatului, promovând stări de teamă, anxietate, frustrare, insatisfacţie şi conflicte interpersonale. Este un leader contraindicat în organizaţiile şcolare şi nu numai.

Stilul autoritar binevoitor. Nota caracteristică a acestui stil, spre deosebire de cea a stilului autoritar restrictiv, este atitudinea binevoitoare faţă de subalterni şi o anumită doză de democratizare şi libertate de acţiune a acestora. Nici acest tip de conducător nu este convins de necesitatea de a acorda încrederea subalternilor, de a-i atrage în fundamentarea deciziilor, în căutarea soluţiilor la problemele cu care se confruntă colectivul. Dacă face aceste concesii, le face ca urmare a unor presiuni exercitate asupra sa de către eşaloanele superioare.

Aşa cum menţionează şi E. Păun în lucrarea citată, stilul autoritar, specific strategiilor autoritare, se caracterizează prin:

– respectul normelor şi al ierarhiilor, sublinierea diferenţelor de poziţie şi grad;

– realizarea formal-birocratică a activităţii şi lipsa de motivaţie a angajaţilor;

– orientarea spre sarcină şi performanţă;– încurajarea competiţiei, a individualismului şi, în consecinţă, a unui

climat tensional şi conflictual - stări de frustrare, stagnare, nemulţumire, rezistenţă, suspiciune;

– control autoritar, însoţit de sancţiuni.Ca metode de conducere sunt utilizate mai frecvent: – metoda normativ-autoritară (diviziunea responsabilităţilor, reguli

precise, ordine, circulare, recompense, pedepse);

341

– metoda implicativă (conducerea autoritară cu o relativă deschidere spre implicarea subalternilor).

Strategia democratică este specifică modalităţilor în care discutarea problemelor şi luarea deciziilor se fac în grup, membrii grupului fiind încurajaţi şi ajutaţi de către lider, care doar sugerează tehnicile de lucru, grupul putând să aleagă între ele; leaderul apare ca un membru al grupului, fiind obiectiv şi realist în aprecierile performanţei celorlalţi.

Această strategie promovează un stil de conducere democratic făcând parte din categoria stilului de leadership şi prezintă următoarele particularităţi:

a) obiectivele şi politicile generale ale grupului, implicit cele manageriale, sunt supuse dezbaterii, leaderul încurajând participarea tuturor membrilor organizaţiei, de unde şi varianta stilului democratic participativ şi a leaderului participativ;

b) desfăşurarea activităţilor (metodele, procedeele, tacticile, etapele) sunt, de asemenea, rezultatul unor decizii colective, leaderul sprijinind membrii grupului în actul decizional, oferind mai multe variante sau soluţii, antrenându-i şi responsabilizându-i, fapt ce conduce la creşterea coeziunii şi sinergiei grupului şi organizaţiei;

c) repartizarea sarcinilor este decisă de grup, iar alegerea colaboratorilor se face în mod liber, neimpus;

d) leaderul încearcă să se comporte ca un membru obişnuit şi egal cu ceilalţi membrii ai grupului, să fie apropiat, dar în acelaşi timp obiectiv în aprecierile sale critice.

Se subînţelege că acest stil generează un climat cald, deschis, bazat pe relaţii interpersonale preponderent informale-amicale, dezvoltând spiritul de echipă, faţă de stilul autoritar, care generează egoism şi individualism, ostilitate şi chiar agresivitate, coroborate cu alte stări emoţionale negative.

O altă particularitate a stilului democratic este cea care vizează modul de îndeplinire a rolului şi atribuţiilor managerului, precum şi a colaborării acestuia cu subalternii în stabilirea obiectivelor şi participarea lor la realizarea acestora. Managerul urmăreşte cu precădere îndeplinirea rolului solicitând opinia şi contribuţia subalternilor în rezolvarea obiectivelor. Raportându-ne la managerul şcolar, acesta îndeplineşte mai mult rolul de coordonator şi de moderator respectând distribuţia sarcinilor şi a responsabilităţilor subalternilor. Este stilul care creează mai multe satisfacţii în rândul membrilor organizaţiei şi, implicit, un climat organizaţional favorabil.

Utilizând ca o variabilă intermediară puterea conducătorului, K. Davis clasifică stilurile de conducere în stiluri autocratice şi participative, delimitând în acest context leaderul autocratic şi leaderul participativ, asupra cărora vom face câteva referinţe în continuare.

342

Stilul participativ. Acest stil, cu variantele sale, participativ consultativ şi participativ de grup, presupune modificări esenţiale în toate dimensiunile sale: solicitarea şi antrenarea subalternilor în rezolvarea problemelor colectivului; controlul şi rolul controlului. Conducătorul care adoptă acest stil va lucra apropiat de subalterni, va încerca să le afle ideile şi părerile, să le folosească în rezolvarea problemelor de conducere, să atragă subalternii în fundamentarea şi luarea deciziilor, se va interesa de problemele lor. Nu face apel în exclusivitate la calitatea ce i-o conferă statutul său – activitatea impusă –, ci, în cele mai multe cazuri el şi-o câştigă prin activitatea lui de susţinere a colectivului şi a creşterii coeziunii, punând pe prim plan relaţiile de încredere, de comunicare şi prietenie.

În centrul preocupărilor sale, dar nu în mod exclusiv, stă preocuparea de cunoaşterea cât mai exactă a subalternilor săi, totuşi distribuindu-le sarcini care să le pună în valoare potenţialul şi să contribuie la dezvoltarea personalităţii lor, la maturizarea lor psihică şi socială. Oamenii sunt antrenaţi în activităţi, îşi percep importanţa şi utilitatea, rostul şi locul lor în ansamblul activităţilor pe care le desfăşoară. Este stimulată motivaţia, adaptarea şi integrarea lor funcţională în colectivele, grupurile de apartenenţă.

Oprindu-ne asupra unei particularităţi a acestui stil de conducere, şi anume aceea a luării deciziei, se poate desprinde că acest stil promovat se bazează pe atragerea subalternilor la fundamentarea şi luarea deciziilor prin următoarele modalităţi mai importante:

- prezintă proiecte de decizie spre discuţie;- prezintă probleme, primeşte sugestii şi ia decizii;- prezintă probleme şi limite între care solicită grupul să ia decizia;- permite subalternilor să lucreze fără limitări la luarea deciziilor (stil

relativ identic cu cel laissez-faire).Se subînţelege că acest stil participativ este preponderent orientat spre

relaţii, fiind în opoziţie cu stilul autoritar, care este preponderent orientat spre sarcini, obiective, şi unde este folosită autoritatea formală oferită de statusul deţinut.

Practica a demonstrat că succesul, cel puţin la nivelul grupurilor mici, al colectivelor şcolare în mod deosebit, afirmaţie care poate fi generalizată, este obţinut de acel conducător care se sprijină pe colectiv, pe experienţa şi participarea oamenilor, pe capacitatea şi iniţiativa acestora. Considerăm că cel mai eficient stil de conducere este stilul participativ consultativ.

Coroborat cu stilul participativ se desprinde leaderul participativ. Din perspectiva impactului asupra climatului psihosocial, acest model este mai recomandabil decât cel autocratic, întrucât descentralizează autoritatea, ia decizii prin consultarea membrilor şi exercită controlul prin intermediul grupului. Totodată, creează un climat deschis şi suportiv pentru grup şi membrii săi şi un impact pozitiv în plan afectiv (generează satisfacţii la nivelul

343

colectivului, organizaţiei, şi la nivel individual), ceea ce afectează implicit şi latura motivaţional-volitivă, precum şi performanţele organizaţionale.

Stilul democratic şi participativ (cu variantele consultativ şi de grup) în esenţă se caracterizează prin:

– participarea şi stimularea iniţiativei şi a creativităţii angajaţilor;– încrederea în angajaţi;– încurajarea şi suport pentru aceştia;– cooperare, spirit de echipă şi asumarea responsabilităţilor;– climat de muncă pozitiv, bazat pe încredere şi respect reciproc între

conducere şi angajaţi, între toţi membrii comunităţii şcolare (în cazul nostru);

– un grad înalt de motivare a angajaţilor prin încurajarea participării la decizii dar şi prin recunoaşterea meritelor acestora;

– largi posibilităţi de perfecţionare şi promovare;– reducerea barierelor dintre conducere şi angajaţi, reducerea la minim a

consecinţelor rezultate din diferenţe de poziţii şi grade;– dezvoltarea unui înalt ethos organizaţional.Aşa cum am arătat, acestui stil îi sunt caracteristice două variante

principale - participativă şi consultativă, acestea fiind coroborate şi substituite totodată ca şi principale metode de conducere.

Strategia laissez-faire este adoptată în acele grupuri şi organizaţii unde membrii acestora au o totală libertate de decizie, leaderul furnizând doar materialele de lucru şi eventual unele informaţii suplimentare, fără a participa la discuţie şi fără a se interesa de mersul lucrurilor în grup.

Ca strategie, ea se fundamentează pe un stil intermediar, caracterizat prin mai multă lejeritate şi acordări de libertăţi depline din partea leaderului subalternilor săi în ceea ce întreprind aceştia. Controlul este minimal, iar puterea este descentralizată, cu o distribuţie a autorităţii în conformitate cu caracterul delegat şi legitimat al autorităţii. În managementul şcolar, directorul este considerat de unii ca fiind un „băiat bun”, „de gaşcă”, „pâinea lui Dumnezeu” şi are mai mult un rol figurativ în această ipostază, este susţinut de către aceştia pentru libertatea de acţiune şi desconsiderat de ceilalţi pentru atitudinea discriminatorie şi caracterul de partizanat în relaţiile interpersonale promovate. Este un stil contraindicat, întrucât generează conflicte intraorganizaţionale şi interpersonale având un impact negativ în planul climatului şcolar şi al performanţelor şcolare.

Pe lângă tipologiile prezentate de K. Lewin (împreună cu colaboratorii săi R. Lippit şi R. K. White), Getzeltz delimitează următoarele trei stiluri specifice:

- normativ;- personal;- tranzacţional.

344

Stilul normativ. Este stilul care pune pe prim plan reglementările normative, maximalizând atribuţiile de rol şi expectaţiile managerului în defavoarea caracteristicilor de personalitate ale acestuia. Principiul fundamental în activitatea de conducere este „unde-i lege nu-i tocmeală”. Aşa cum se poate observa, acest stil este centrat pe sarcină, adică un stil de management şi nu de leadership, care urmăreşte cu prioritate eficacitatea şi performanţa organizaţiei şi nu problemele personale ale elevilor/studenţilor, probleme care trec în plan secund, de unde şi emergenţa unui climat autocratic bazat pe un stil autoritar.

Stilul personal. Pune, în primul rând, reacţiile sale comportamentale, caracteristicile de personalitate, valorificându-le şi maximalizându-le. Autoritatea este descentralizată, iar relaţia dintre conducere şi subalterni este mai flexibilă, mai puţin directivă. Este un stil generator de climat democratic şi deschis, în cele mai multe situaţii fiind mai eficient celui autoritar şi închis, comportamentul fiind orientat mai mult spre membrii grupului şi nu exclusiv pe sarcină şi obiective.

Stilul tranzacţional. Este un stil intermediar în funcţie de situaţia şcolară punându-se accent fie pe aspectele instituţionale, fie pe cele personale, fără a le minimaliza însă pe unele în raport cu celelalte. Ca o caracteristică a acestui stil este recunoaşterea şi rezolvarea conflictelor de rol sau de rol-personalitate, acţiunea educativă fiind concepută ca o tranzacţie dinamică între roluri şi personalitate. În acest context, fiecare individ se identifică cu scopurile instituţiei şcolare, ceea ce generează un climat şi o coeziune grupală puternice şi cu impact pozitiv în plan afectiv şi motivaţional.

Nu vom face o inventariere exhaustivă a stilurilor de conducere şi nici a modelelor comportamentale specifice acestora. Menţionăm că în mod diferenţiat fiecare stil îşi pune amprenta asupra stării emoţionale şi a ambianţei intelectuale, adică asupra climatului şcolar. În ceea ce priveşte stilul de conducere al managerului şcolar, al directorului şi acesta este analizat tot dintr-o perspectivă duală, adică autoritar şi democratic cu variantele prezentate. Pe lângă aceste tipuri, K. Davis mai evidenţiază şi stilurile birocratic şi carismatic, pe care le vom analiza succint.

Stilul birocratic. Este stilul ce predomină în organizaţiile şcolare, având elemente comune cu stilul autoritar şi autocrat şi implicit a leaderului ce promovează un asemenea stil. Urmăreşte cu precădere îndeplinirea rolului managerului prin prisma normelor şi reglementărilor legislative, realizarea formal-birocratică a activităţii cu o motivaţie scăzută a subalternilor. Este mai mult orientat spre sarcină şi superiori decât spre relaţii şi subalterni, creând o stare de nemulţumire în rândul membrilor organizaţiei generând stări conflictuale atât la nivelul organizaţiei cât şi la cel individual.

Stilul carismatic. Se caracterizează, din punct de vedere psihologic, pe o personalitate puternică şi atractivă având un impact ridicat asupra subalternilor sub raportul exercitării puterii şi autorităţii. În general, un asemenea stil îmbină

345

excesul de putere cu descentralizarea acesteia, putând fi atât un stil autoritar, cât şi unul democratic. Din perspectiva impactului asupra climatului şi coeziunii, un asemenea stil nu este suficient, generând insatisfacţii pentru unii (mai ales în ceea ce priveşte raportul asimetric din perspectiva sexului şi vârstei) şi satisfacţii, privilegii pentru cei care susţin această calitate nativă. Efecte negative se resimt şi la nivelul performanţelor, un asemenea manager şi stil managerial îngrijindu-se şi cultivând mai mult imaginea de sine decât de performanţele organizaţiei care o conduce. Este stilul leaderului din cadrul organizaţiilor politice, sindicale şi mai puţin mediul şcolar, unde, în general, autoritatea este delegată şi legitimată prin numire şi nu pe baza voinţei elective a membrilor organizaţiei, chiar dacă formal se fac şi alegeri.

Stilurile de conducere sunt corelative cu metodele de conducere. Principalele metode sunt emergente acestor stiluri şi, ca atare, şi ele se pot diferenţia în funcţie de acestea. Sunt recunoscute ca principale metode de conducere metoda participativă şi consultativă, acestea la nivelul stilurilor autoritate (dur şi restrictiv) cât şi al celor democratice (participativ şi consultativ).

Aceste două stiluri şi metode de conducere pot fi corelate cu unele modele organizaţionale, generate şi structurate de o aşa-numită cultură organizaţională, problematică ce o vom analiza în altă parte a lucrării. Din perspectiva modelelor ce reunesc unele metode aplicate practicii manageriale, Hoyle desprinde două asemenea modele, denumite simbolic modelul A şi B.

Modelul A este asociat stilului autoritar şi încorporează caracteristicile esenţiale ale birocraţiei şi stilului birocratic, pe când modelul B este inspirat mai mult din teoriile relaţiilor umane, accentuând participarea, responsabilitatea şi angajarea subalternilor. Dacă la acest model conducerea este o problemă legată de sarcină şi de stimularea participării membrilor organizaţiei, la modelul A conducerea reprezintă o funcţie şi o poziţie ierarhică impusă. Se subînţelege că sub raportul impactului psihosocial este mai eficient modelul B, acesta fiind generator de satisfacţii şi împliniri, prin posibilitatea participării şi consultării subalternilor din partea managerului.

Am prezentat aceste tipuri pentru a ne servi de aceste caracteristici în analiza relaţiei dintre climat – stil şi performanţă –, problemă ce face obiectul secvenţei ce urmează.

6.4.2. Interrelaţia dintre stilul de conducere şi performanţa organizaţională

Corelaţia stilului de conducere şi performanţa organizaţională este evidentă, ea putând fi analizată şi evaluată în coroborare cu o variabilă intermediară, denumită de către specialişti „starea situaţională” şi cuprinzând trei dimensiuni: relaţia; situaţia şi sarcina.

346

În interdependenţa lor, aceste dimensiuni generează un model tridimensional al stilului de conducere, concretizat în: stilul eficace; stilul de bază şi stilul ineficace.

Eficacitatea stilului de bază se realizează pe un continuu cuprins între ineficacitate şi eficacitate, sub raport „cantitativ”, al volumului eficacităţii sau ineficacităţii, depinzând de „distanţa” faţă de situaţie, deci de gradul de adecvare sau inadecvare a stilului faţă de aceasta. Cu cât un stil este mai adecvat situaţiei, cu atât este mai eficace, şi invers. Distanţa stilului faţă de situaţie este observată şi apreciată de către cei cu care conducătorul se află în relaţii funcţionale.

În tabelul 3 redăm corelaţia dintre dimensiunea „sarcină” şi stilul de bază în ipostazele eficacităţii şi ineficacităţii.

Tabelul nr.3Stiluri

Dimen-siunea „sarcină”

Eficace Ineficace

Sarcină înaltă

Conducătorul este perceput ca unul care ştie ce vrea şi care îşi impune metodele pentru realizarea a ceea ce vrea, fără a crea resentimente

Conducătorul este văzut ca neavând încredere în cel cu care lucrează, neplăcut, interesat numai de sarcini şi obiective pe termen scurt

Sarcină şi relaţii înalte

Conducătorul este văzut ca un bun motivator; fixează standarde înalte de perfor-manţă; tratează diferenţiat subalternii şi preferă conducerea de echipă

Conducătorul este văzut ca o persoană care încearcă să placă tuturor şi de aceea oscilează în decizii pentru a evita presiunile şi consecinţele neplăcute în anumite situaţii

Relaţii înalte

Conducătorul este văzut ca având încredere absolută în oameni şi fiind preocupat pentru dezvoltarea lor şi crearea unor relaţii optime în organizaţie

Conducătorul este văzut ca „o persoană de treabă”, interesat în armonia grupului, dar puţin dispus să rişte pentru realizarea unei performanţe

Sarcină şi relaţii joase

Adesea văzut ca un conducător ce permite subalternilor să decidă cum să-şi facă munca şi cum să-şi regleze relaţiile

Adesea văzut ca neimplicat, pasiv, un fel de „încurcă hârtii”, incapabil să conducă

347

În ceea ce priveşte interrelaţia dintre stilul de conducere şi starea situaţională care are un evident impact asupra climatului şi performanţei organizaţionale se desprind următoarele aspecte: când stilul este adecvat situaţiei, se evidenţiază potenţialul său pozitiv; când stilul este neadecvat se reliefează aspectele negative, limitele sale. De exemplu, stilul „sarcină şi relaţii înalte” este adecvat în situaţiile unor organizaţii certe, sigure, stabile. În situaţiile de criză sau de urgenţă, cel mai adecvat este stilul centrat pe sarcină. Este cazul tipic când, în timp scurt, se cer realizate obiective şi sarcini importante şi de anvergură. Deci, conducătorul şi, implicit, stilul de conducere eficient trebuie permanent adaptat nevoilor situaţiilor şi subalternilor. Aceasta reflectă un grad înalt de adaptabilitate – flexibilitate – a conducătorului, desemnând un tip de conducător adaptabil. El se exprimă prin faptul că, cu cât un conducător îşi adaptează mai bine stilul la situaţii particulare în care acţionează, şi la nevoile reale ale subalternilor, cu atât va creşte eficacitatea muncii sale în atingerea obiectivelor organizaţiei.

Pentru situaţii diferite, putem chiar generaliza, nu există cel mai bun stil de conducere, ci cel mai eficace, eficacitate concretizată în performanţe organizaţionale - productivitate şi climat optim de grup. Cele mai funcţionale stiluri de conducere sunt cele în care se îmbină preocuparea pentru sarcină, obiective cu cea pentru oameni şi relaţii. Nu trebuie însă exagerată nici una dintre aceste variante, preocupări, ci trebuie realizat un dozaj echilibrat şi adecvat situaţiei.

Adesea, în evidenţierea performanţelor organizaţionale sunt utilizaţi, în relaţie de cvasisinonimie, doi termeni: cel de succes şi cel de eficacitate. Succesul şi eficacitatea nu sunt deci sinonime: succesul se concretizează în rezultate pe termen scurt, în realizarea imediată a sarcinilor, când omul şi grupul de oameni cu problemele lor sunt parţial sau total ignorate; eficacitatea conducerii se concretizează în rezultate de lungă durată, atunci când subalternul care execută sarcina este convins că este necesară şi utilă, că este şi în interesul său să o facă. Succesul se obţine, de obicei, prin constrângere, coerciţie, fără convingerea necesităţii şi utilităţii acţiunii – sarcini îndeplinite –, percepută ca o activitate impusă şi inutilă uneori.

6.4.3. Relaţia dintre stilul de conducere, climat şi performanţa organizaţională

După cum se poate observa, pe fondul relaţiei dintre stilul de conducere şi performanţa organizaţională, este afectat în mod deosebit climatul psihosocial, astfel că între cele trei variabile se instituie permanente relaţii de intercondiţionare. Această relaţie de natură triadică poate fi analizată prin

348

intermediul a trei categorii de variabile: independente, intermediare şi dependente.

Variabilele independente sunt cele care determină evoluţia şi rezultatele organizaţiei. Avem în vedere printre altele, următoarele: sistemul de relaţii promovat în colectiv; sistemul de luare a deciziei; stabilirea scopurilor de performanţă pentru colectiv; sistemul de control.

Variabilele intermediare sunt cele care reflectă starea internă şi sănătatea climatului sociouman al organizaţiei, concretizate în: atitudinea faţă de conducere; urmărirea scopurilor de performanţă; comunicarea în organizaţie; coeziunea colectivului; relaţiile interpersonale; satisfacţiile şi insatisfacţiile.

Variabilele dependente sunt cele care reflectă realizările organizaţiei, rezultatele ei.

Relaţiile dintre aceste trei categorii de variabile este reprezentat în figura 8.4.

Raportul stil de conducere, climat şi performanţă organizaţională poate fi analizat în mod comparativ prin cele două tipuri ale stilului, cel autoritar şi cel participativ, al căror comportament predictibil îl redăm în configuraţia de mai jos.

Relaţiile dintre variabilele independente, intermediare şi dependente

349

Care la rândul lor conduc la aceste variabile

Are ca rezultat calitatea acestor variabile

Starea acestor variabile

Variabile dependente sau final-rezultative

Variabile independente (cauzale)

Variabile intermediare

1. Sistemul de relaţii promovat în organizaţie

2. Sistemul de luare a deciziilor

3. Stabilirea scopurilor de performanţă

4. Sistemul de control

1. Atitudinea faţă de conducere

2. Urmărirea scopurilor de performanţă

3. Comunicare în organizaţie

4. Coeziune5. Relaţii interpersonale şi

de influenţare6. Satisfacţii

1. Performanţe (rezultate)

2. Productivitate şi eficienţă

Tabelul nr.4

Nr. Crt.

Stil autoritar

Stil participativ

Prevederi regulamentare

1. 2. 3. 4.1. Nu se

solicită sau se solicită rareori ideile subalternilor

Întotdeauna (adesea) se solicită ideile subalternilor

a) Managerul, în activitatea sa ascultă propunerile subalternilor, se consultă cu ajutoarele sale;

b) Managerul trebuie să conducă activitatea de invenţii-inovaţii şi să stimuleze desfăşurarea acestei activităţi de către subalterni;

c) Managerii trebuie să lase iniţiativa subalternilor în executarea ordinelor şi îndeplinirea atribuţiilor funcţionale.

2. Rareori (uneori) se folosesc constructiv ideile subalternilor

Întotdeauna (adesea) se folosesc constructiv ideile subalternilor

a) Managerul este obligat să folosească şi să dezvolte opinia colectivă;

b) Managerul analizează propunerile subalternilor referitoare la îmbunătăţirea muncii.

3. Ameninţări, jigniri, mai multe pedepse decât recompense sau recompense şi pedepse în egală măsură

Se folosesc mai mult recompensele, munca de convingere, nu se abuzează de aplicarea pedepselor

a) Managerul general urmăreşte modul cum se aplică pedepsele de către managerii din subordine, veghind ca aceştia să nu abuzeze în aplicarea lor, ci să desfăşoare o intensă muncă educativă pentru prevenirea abaterilor şi întărirea disciplinei;

b) Managerul care aplică o pedeapsă disciplinară trebuie să nu fie stăpânit de mânie, de intenţie de răzbunare; de asemenea, să nu întrebuinţeze insulte, cuvinte ofensatoare sau să jignească în

350

orice alt fel demnitatea personală a celui pedepsit.

4. Nereceptiv (puţin receptiv) la problemele ridicate de subalterni

Foarte receptiv (receptiv) la problemele ridicate de subalterni

a) Managerul trebuie să cunoască traiul, nevoile, cerinţele şi preocupările subalternilor.

5. Nu se cunosc sau se cunosc puţin dificultăţile în muncă ale subalternilor

Se cunosc foarte bine (bine) dificultăţile în muncă ale subalternilor

a) Managerul finalizează propunerile subalternilor referitoare la îmbunătăţirea muncii;

b) Managerul este obligat să cunoască în permanenţă situaţia efectivelor şi starea morală şi fizică a acestora;

c) Managerul trebuie să cunoască sub toate aspectele starea reală a unităţii.

6. Se cunosc puţin (parţial) problemele ridicate de executarea ordinelor date

Se cunosc foarte bine (bine) problemele ridicate de executarea ordinelor

Managerul este obligat: să dea ordine legale, clare şi precise şi să asigure condiţiile necesare pentru executarea lor întocmai şi la timp.

7. Nu se apelează (sau se apelează rar) la managerii din subordine

De obicei consultă managerii din subordine şi îi atrage în luarea deciziilor

Managerul, în activitatea sa se consultă cu ajutoarele sale.

8. Se folosesc datele controlului doar pentru recompensa

Se folosesc datele controlului pentru înlăturarea

Managerul recompensează pe subalterni pentru rezultatele bune în muncă, pentru iniţiativă, sârguinţă şi pedepseşte disciplinar pe cei delăsători sau indisciplinaţi.

351

re neajunsurilor în muncă, pentru recompensare şi rar pentru pedepsire

9. Este mai exigent cu subalternii decât cu sine

Este mai exigent cu sine decât cu subalternii (sau este la fel de exigent cu sine şi cu subalternii)

Disciplina obligă pe fiecare angajat să fie sobru şi exigent cu sine însuşi.

10

De multe ori interpretează incorect com-portamentul subalternilor

Interpretează corect comportamentul subalternilor

Managerul este obligat să fie exigent şi drept în aprecierea subalternilor, să fie corect în relaţiile cu subalternii şi să nu le înjosească demnitatea personală.

Analiza stilului de conducere, în diversa sa structură şi gamă de manifestare, nu este un scop în sine. Acest demers analitic este circumscris unor imperative ce vizează optimizarea climatului şi obţinerea unor rezultate performante. În practică, se constată că organizaţii de acelaşi fel (subunităţi sau unităţi), în cazul organizaţiei şcolare din perspectiva scopului, structurii, funcţiilor, mărimii, cadrului formal de organizare (regulamente, instrucţiuni) rezultatele sunt diferite.

Desigur, în asemenea condiţii unul din elementele care conduc spre performanţe diferite este stilul de conducere, între stilul de conducere şi performanţele organizaţionale existând o relaţie cauzală. Nu vom face abstracţie de climatul organizaţional, acesta fiind implicat în mod direct. Această relaţie este studiată şi prin interpolarea unei alte variabile – situaţia.

Cercetările sociologice şi psihosociologice au demonstrat că modul de exercitare a autorităţii, concretizat în stilul de conducere promovat, influenţează performanţele organizaţiei prin intermediul acestei variabile interconectate. Prin situaţie înţelegem ansamblul factorilor interiori(endogeni) care îşi pun amprenta asupra stilului de conducere, vizând, în esenţă, următoarele aspecte: felul activităţii, particularităţile microgrupului social (structura grupului), tradiţiile de

352

conducere, relaţiile interpersonale, reţelele de comunicare, poziţia grupului în mediul social, personalitatea leaderului.

Variabila situaţie, condiţiile, oportunităţile oferite în vederea desfăşurării activităţii de conducere, influenţează în mod diferit performanţele organizaţionale, climatul psihosocial şi stilul de conducere. Literatura de specialitate delimitează trei variante mai importante care fac ca o situaţie să fie favorabilă conducătorului, şi anume:

- relaţiile sale cu membrii grupului din subordine;- structura sarcinii;- puterea de poziţie, statusul social al comandantului (autoritatea

impusă sau recunoscută) cu care este investit prin funcţia care o deţine.Desigur, cea mai favorabilă situaţie ar putea fi cea în care există bune

relaţii între manager şi subalterni, când conducătorul are o poziţie puternică în organizaţie, când sarcinile sunt bine structurate şi definite. Acesta ar fi un caz ideal. Lucrurile nu stau întotdeauna aşa, în cele mai multe situaţii este regăsit stilul autoritar, stil care menţine raporturi încordate, care favorizează fenomenele negative, între care pe prim plan se găsesc suspiciunea şi neîncrederea, fapt care duce la micşorarea treptată a coeziunii colectivului, la o concentrare excesivă pe latura formală a îndeplinirii ordinelor. Relaţiile interpersonale tind să se răcească, atunci comunicarea între membrii colectivului se reduce, apar relaţii de concurenţă, deci, scade colaborarea. În acelaşi timp cresc elementele tensionale, generatoare de insatisfacţii şi lipsă de încredere între şefi şi subalterni. Insatisfacţia în muncă se manifestă prin lipsă de iniţiativă, prin evitarea asumării de responsabilitate. Cu alte cuvinte, subalternii manifestă o dependenţă exagerată faţă de şefi, declinându-şi orice competenţă şefului pentru a-şi acoperi eventualele nereuşite şi limite ce pot să apară în desfăşurarea acţiunilor - misiunilor. Se ajunge la situaţia în care şeful este solicitat cu sarcini ce sunt sub competenţa lui (minore), şi, în mod firesc, este obligat să renunţe la o parte din activităţile ce-i revin, ajungând să fie supraîncărcat, în cele din urmă, rezultatul concretizându-se în scăderea rezultatelor muncii organizaţiei pe care o conduce. În concluzie, când stilul nu este eficace, performanţele sunt scăzute şi invers, când stilul este eficace, performanţele sunt înalte.

De aici rezultă relaţia implicită şi explicită dintre climatul psihosocial şi performanţa organizaţională, adică faptul că atmosfera – climatul – are o finalitate, fiind instituit pe un fond teleologic bine instituit. Cu alte cuvinte, condiţiile de muncă şi viaţă influenţează desfăşurarea vieţii şi activităţii de grup, reprezentând o verigă esenţială a mecanismului de autoreglare internă a grupului ca sistem şi performanţele sale în activitate: climatul psihosocial optim are un efect pozitiv, manifestat în cadrul organizaţiei, colectivităţii, microgrupului sociouman.

353

Valoarea climatului psihosocial, precum şi efectele în planul performanţelor în activitatea organizaţională pot fi puse, cu claritate, în evidenţă dacă luăm în considerare principalele sale elementele, cum ar fi:

– Relaţiile existente între membrii grupului (relaţii de simpatie, antipatie sau indiferenţă, ca relaţii sociometrice).

– Existenţa şi amploarea grupurilor, ca rezultat al scindării grupului în plan afectiv.

– Gradul de acceptare şi/sau neacceptare afectivă a liderului; existenţa unor lideri informali.

– Atitudinile interpersonale (respect, consideraţie, discriminare etc.).– Atitudinea faţă de grup şi faţă de activitatea desfăşurată de membrii

acestuia.– Unitatea de voinţă a membrilor grupului în raport cu obiectivele

urmărite.– Gradul de congruenţă a intereselor membrilor grupului; compatibilitatea

acestor interese.– Satisfacţii şi insatisfacţii rezultate din contextul activităţii în comun în

cadrul grupului.– Capacitatea membrilor de a menţine unitatea grupului în situaţii

disfuncţionale, de criză.– Comunicarea interpersonală.– Gradul de cunoaştere interpersonală.– Gradul de convergenţă şi compatibilitate a opiniilor, convingerilor,

atitudinilor, concepţiilor membrilor grupului cu privire la profesie, realizarea sarcinilor, criteriile de selecţie şi promovare.

– Relaţiile funcţionale – de serviciu – dintre membrii grupului. – Gradul de coparticipare a membrilor grupului la realizarea sarcinilor.– Stilul de conducere şi competenţa conducătorului (liderului).– Condiţiile obiective în care se desfăşoară activitatea (mediul fizic -

condiţiile materiale).– Dificultatea sarcinilor.– Coordonarea externă a grupului pe linia realizării sarcinilor sale.– Gradul de „încărcare” a membrilor grupului.– Existenţa sau nonexistenţa conflictelor intra şi intergrupale generată în

contextul activităţii de rezolvare a sarcinilor.– Caracteristicile socioprofesionale ale membrilor grupului: sexul, vârsta,

nivelul pregătirii profesionale, mediul de provenienţă, apartenenţa politică şi religioasă.

– Perspectivele sociale şi profesionale ale grupului şi, respectiv, ale membrilor săi.

354

– Gradul de informare a membrilor referitori la unele situaţii care pot afecta grupul, fapt ce determină creşterea sentimentului de insecuritate, nelinişte, a stării tensionale sau chiar conflictuale între membrii grupului.

Se poate deduce că valoarea pozitivă sau negativă a climatului psihosocial, în raportul cu conţinutul său, se răsfrânge pe două planuri: individual şi colectiv. Din perspectivă individuală ajută la integrarea în colectiv a individului (să-şi manifeste disponibilităţile sale native la valoarea lor reală, să trăiască satisfacţia muncii, să fie împlinit ca om - personalitate, să-şi exteriorizeze nu numai capacităţile de muncă, ci şi gândurile, frământările şi sentimentele). În ceea ce priveşte colectivul, un climat favorabil facilitează manifestarea grupului uman, ca un grup coeziv, unitar, apt să-şi impună sistemul său de norme şi valori, opinia şi forţa sa modelatoare pentru îndeplinirea scopului pentru care fiinţează.

Valoarea climatului psihosocial se va materializa în ultimă instanţă, în randamentul muncii, în rezultatele obţinute, precum şi în plan psihosocial - a împlinirii fiecăruia ca om şi personalitate.

Un rol deosebit de important în influenţarea şi promovarea unui climat psihosocial pozitiv şi/sau negativ, aşa cum am evidenţiat, îl are stilul de conducere al conducătorului. Este considerat ca a fi „bun” managerul care este capabil să întreţină un climat psihosocial optim, favorabil şi care în mediul şcolar are un impact direct asupra climatului educaţional şi al performanţelor şcolare, aspecte pe care le vom analiza în capitolul următor.

6.5. Diagnoza climatului psihosocial

6.5.1. Indicatori ai climatului psihosocial

Măsurarea şi evaluarea principalelor dimensiuni ale climatului psihosocial devine o necesitate imperioasă în vederea anihilării factorilor care contribuie la unele disfuncţionalităţi în plan organizaţional şi cu efecte directe asupra climatului psihosocial. Factorii analizaţi mai sus în marea lor majoritate se pot constitui în principale variabile independente care influenţează pozitiv sau negativ climatul organizaţional.

Studii interesante asupra climatului psihosocial sunt realizate de către psihologii francezi F. Doutriaux şi M. Simon. Ei au prezentat climatul psihosocial ca un concept multidimensional definit operaţional printr-un număr de 14 componente (dimensiuni), cum ar fi:

1. coerenţa şi strategia funcţionării;2. politica de deschidere socială;3. confortul material şi moral;4. claritatea sarcinii şi rolului;5. disponibilitatea şi fluiditatea informaţiei;

355

6. supleţe în supervizare sau stilul de conducere al şefilor direcţi;7. încurajarea ideilor novatoare;8. spiritul de echipă şi încurajarea acestuia;9. calitatea relaţiilor personale;

10. sentimentul de echitate;11. responsabilitate, echitate;12. implicarea;13. libertatea de expresie;14. luarea în considerare.

Se observă că şi aceşti doi autori pun mare accent pe dimensiunile psihosociale, în mod deosebit pe relaţiile interpersonale, pe stilul de conducere, pe spiritul de echipă şi, nu în ultimă instanţă, pe factorii materiali şi morali. În urma prelucrării întrebărilor chestionarului, prin care s-au putut desprinde cele 14 dimensiuni, s-au putut delimita 4 niveluri ce evidenţiază anumite situaţii: situaţia critică; situaţia normală - probleme; situaţia normală - neutră; situaţia bună. Punctele slabe ale climatului sunt dimensiuni ale căror valori se situează la nivelul „situaţiei critică”, iar cele tari corespund „situaţiei bune”. Se desprind şi din această investigaţie anumite limite ce vizează încurajarea ideilor novatoare ale subalternilor, luarea în considerare a propunerilor şi sugestiilor acestora, disponibilitatea şi fluiditatea informaţiei şi sentimentul de echitate. De aici rezultă că oamenii nu sunt încă în suficientă măsură încurajaţi să adopte planuri, obiective, proiecte pe termen mediu şi lung, asemenea atribuţii revenind aproape în exclusivitate leaderilor şi managerilor; nu sunt încurajaţi să-şi asume riscuri calculate pe termen lung pentru a-şi îmbunătăţi rezultatele, de asemenea, nu sunt apreciaţi şi puşi în valoare cei care se abat de la un anumit algoritm al activităţii apelând la o altă manieră decât cea prescrisă.

În ceea ce priveşte variabila „luarea în considerare” studiul evidenţiază că un număr ridicat de subalterni consideră că obiectivele muncii individuale sunt fixate fără participarea individului, conducerea încearcă să evite discuţiile serioase şi responsabile cu oamenii, adoptând o atitudine de falsă bunăvoinţă, sunt ignorate manifestările emoţionale şi stările sufleteşti, în general, există un grad scăzut de informare asupra obiectivelor şi rezultatelor întreprinderii; nu există deschidere suficientă şi nu sunt bine primite solicitările de schimbare venite din partea salariaţilor, fapt ce evidenţiază un stil de conducere preponderent autoritar.

Referindu-se la sentimentul de echitate, autorii constată că şansele de promovare în întreprindere sunt reduse, că sistemele de plată nu sunt bine definite, clare şi bine aplicate, ceea ce evident creează sentimente de frustrare, insatisfacţie, agravând stările conflictuale în cadrul grupului şi al organizaţiei.

Nici la capitolul disponibilitatea şi fluiditatea informaţiei, lucrurile nu stau mai bine, circuitul informaţional fiind încă deficitar, informaţia ce face referinţă asupra deciziilor centrale, de cele mai multe ori nu ajunge la subalterni fiind

356

blocată la anumite niveluri ierarhice, iar transmiterea ei se face în mod confidenţial, circulând mai mult prin zvonuri şi pe cale informală decât prin modalităţi formale.

Principalii indicatori pe care i-am avea în vedere în analiza stilului de conducere ar fi:

a) sistemul de relaţii promovat în organizaţie, cu următorii indicatori comensurabili - evaluativi:

1. încrederea în subalterni;2. solicitarea şi folosirea ideilor subalternilor pentru rezolvarea

problemelor colectivului;3. informarea subalternilor cu problemele de ansamblu ale organizaţiei;4. încurajarea relaţiilor de prietenie şef - subalterni şi între egali în cadrul

colectivului;5. cunoaşterea, înţelegerea şi acordarea ajutorului în rezolvarea

problemelor subalternilor;6. acceptarea capacităţilor subalternilor de a influenţa metodele de lucru

şi rezultatele colectivului;b) sistemul de luare a deciziilor:1. nivelul şi modalităţile în care se iau deciziile;2. existenţa şi exactitatea informaţiilor pentru pregătirea deciziilor;3. cunoaşterea situaţiei exacte a celor ce vor executa decizia;4. atragerea şi modalităţile de atragere a subalternilor la luarea

deciziilor;5. atitudinea faţă de lucru în echipă;b) stabilirea scopurilor, obiectivelor şi sarcinilor organizaţiei:1. procedeele folosite pentru determinarea subalternilor să-şi

îmbunătăţească activitatea;2. modalităţi de stabilire a scopurilor şi obiectivelor organizaţiei;3. rezultatele urmărite de manager pentru colectivul de muncă;4. raportul între obiective productive şi cele privind starea organizaţiei;5. raportul între conducere prin obiective şi conducere prin sarcină;c) sistemul de control:1. preocuparea pentru organizarea controlului;2. calitatea informaţiilor obţinute prin control;3. utilizarea informaţiilor obţinute prin control.Asemenea dimensiuni, variabile şi indicatori permit diagnosticarea

climatului psihosocial organizaţional şi analiza cauzelor care conduc spre un grad scăzut şi/sau ridicat al performanţelor organizaţionale.

6.5.2. Diagnoza climatului psihosocial în organizaţiile din învăţământ

357

Delimitându-se ca o variabilă intermediară între caracteristicile organizaţiei şi cele ale individului, climatul psihosocial se poate constitui şi într-un indicator sintetic al calităţii psihosociale a grupurilor şi colectivităţilor umane. În acelaş timp, comportă şi semnificaţia unui cadru de referinţă la care fiecare individ se raportează psihoafectiv şi comportamental, generând satisfacţii şi insatisfacţii, echilibru şi dezechilibru intern, performanţă şi neperformanţă în plan organizaţional şi individual.

La fel ca şi în celelalte structuri sociale, şi în cadrul organizaţiilor şcolare, climatul psihosocial este deteminat de ansamblul interacţiunilor sociale (intercognitive, intercomunicative, interafective şi interactive), acţiunilor şi activităţilor interumane, pe fondul influenţelor, şi determinărilor unor factori obiectivi, de natură materială şi socială, şi subiectivi, factori care sub raport evaluativ reprezintă sinteza percepţiilor şi atitudinilor indivizilor şi colectivităţilor privind impactul acestui fenomen psihosocial - a climatului psihosocial - asupra functionalităţi şi performanţei organizaţionale.

În evaluarea factorilor ce pot influenţa şi determina cilmatul psihosocial în instituţiile de învăţământ, i-am avea în vedere pe următorii:

a) sistemul de selecţie, încadrare, promovare, coordonare şi control, în sinteza, coerenţa şi strategia funcţionării organizaţiei;

b) stilul de conducere – dimensiunea managerială;c) moralitatea şi deontologia profesională a superiorilor (autoritatea morală

şi epistemică a acestora);d) tactul psihopedagogic al cadrelor didactice;e) securitatea şi transparenţa socioafectivă;f) moralul individual şi de grup;g) relaţiile şi raporturile interpersonale sociometrice duale: atracţie-

respingere; apreciere-discreditare; simpatie-antipatie; afecţiune-adversitate; cooperare-competiţie; relaxate-tensionate; formale-informale; principiale - neprincipiale; motivante-nemotivante.

Specifice climatului psihosocial din organizaţiile de învăţământ sunt relaţiile interpersonale formale, pe fondul autorităţii legitimate şi funcţionale, ceea ce conferă acestora o anumită stabilitate şi securitate, contribuind, în ultimă instanţă, la creşterea coeziunii şi spiritului de grup.

În diagnoza climatului psihosocial, constituită în subiect de investigaţie pentru referatul inclus în pregătirea tezei de doctorat a autorului, s-au desprins două dimensiuni evaluative prin intermediul unor indicatori comensurabili şi convertibili în indici evaluativi şi comparativi:

- indicatori ai dinamicii grupurilor şi climatului psihosocial de la nivelul acestor structuri;

- indicatori ai coeziunii grupale.La nivelul primei dimensiuni enunţate, mai relevanţi par a fi fi indicatorii

ce cuantifică:

358

1. relaţiile interpersonale şi raporturile didactice dintre cadre şi elevi/studenţi;

2. raporturile interpersonale dintre conducere şi subalterni (cadre didactice, elevi / studenţi şi alt personal auxiliar);

3. relaţiile interpersonale informale dintre membrii colectivităţilor;4. gradul de satisfacţii şi insatisfacţii în raport cu:

- aprecierea şi notarea răspunsurilor;- sistemul sancţiunilor (recompense şi pedepse);- îndeplinirea atribuţiilor de status şi rol

5. dinamica şi gradul de autoorganizare a grupurilor; 6. suportul şi atitudinea suportivă faţă de grup;7. participarea şi motivaţia participativă şi afectivă;8. standardele de performanţă ale grupurilor – colectivităţilor (modul de

realizare a sarcinilor şi obiectivelor);9. nivelul pregătirii şi responsabilităţii membrilor grupurilor;10. percepţia calităţii actului educaţional şi a efectelor

climatului în stimulare activităţii şi adoptarea unor strategii organizaţionale şi de grup;

11. condiţiile logistice şi calitatea vieţii organizaţionale şi individuale;

12. responsabilitatea şi autonomia grupurilor;13. înconjurarea ideilor inovatoare ale subalternilor;14. gradul de aşteptare şi integrare în mediul

organizaţional şi grupal.Coroborat cu indicatorii şi indicii variabili ai climatului organizaţional şi ai

dinamicii grupurilor, diagnoza climatului pshihosocial presupune şi evaluarea indicatorilor şi indicilor coeziunii grupului, printre care mai relevanţi ar putea fi:

1. rezultatele-perfomanţele membrilor grupului (succesul şi insuccesul şcolar);

2. prestigiul şi apărarea prestigiului grupului;3. consensul cognitiv şi afectiv a membrilor grupului;4. satisfacţia şi insatisfacţia apartenenţei la grup;5. satisfacţia şi insatisfacţia faţă de activitatea desfăşurată de membrii

grupului şi de rezultatele obţinute de aceştia şi de grup;6. gradul de cooperare între membrii grupului;7. percepţia şi consensul obiectivelor grupului;8. nivelul expectanţei şi disonanţei membrilor grupului (decalajul dintre

aşteptări şi împliniri-realizări);9. motivaţia de performanţă şi predispoziţia spre risc;10. îndeplinirea sarcinilor şi randamentul în muncă;

359

11. receptivitatea cadrelor didactice faţă de opiniile, sugestiile şi propunerile subalternilor (elevilor / studenţilor);

12. responsabilitatea cadrelor didactice şi a cadrelor de conducere în rezolvarea problemelor elevilor / studenţilor;

13. sentimentul apartenenţei şi atracţia exercitată de scopurile comune ale grupului;

14. statusul sociometric al indivizilor şi structura sociometrică a grupului;15. condiţiile de muncă ( studiu) şi logistica didactică.

Indicatorii climatului organizaţional şi cei ai coeziunii pot fi evaluaţi şi măsuraţi prin mai multe metode şi tehnici investigaţionale, prin intermediul unor indici structuraţi în trei module:

1. indici ai dinamicii grupurilor (a schimbărilor şi evenimentelor interne, modul care în diagnoza intreprinsă conţinea 10 indicatori evaluativi;

2. indici ai coeziuni de grup (14 indicatori);

3. indici ai climatului subgrupurilor(21 indicatori);

Din această perspectivă analitică modulară, cele trei categorii de indicatori şi indici permit evaluarea, atât la nivelul grupurilor, cât şi la nivel organizaţional, tendinţelor destructurante-entropice sub raport psihosocial. Totodată, prin aceşti indicatori pot fi evidenţiate disfuncţionalităţile relaţionale şi factorii care afectează climatul şi coeziunea de grup.

6.6. Metodologia utilizată în evaluarea climatului

educaţional

Ca principală metodă investigaţională a climatului educaţional şi psihosocial şcolar poate fi utilizată ancheta psihosociologică, iar ca tehnică investigaţională, chestionarea şi observaţia direcă şi/sau indirectă. Ca principal instrument de lucru este utilizat chestionarul de opini, atitudini şi motivaţii. Totodată, mediul instituţional şi ancheta psihosociologică propriu-zisă, predispun şi conduc, în acelaşi timp, la o metodă mai puţin cunoscută şi utilizată, ancheta de diagnostic, anchetă ce se referă la aspecte, probleme şi zone despre care se pot obţine informaţii şi pe cale empirică, şi care doar necesită validare ştiinţifică. În acelaşi timp, ancheta de diagnostic permite analiza influenţei factorilor obiectivi şi subiectivi asupra climatului psihosocial, precum şi elaborarea unor strategii decizionale în vederea optimizării sale. Acest demers analitic permite utilizarea unei alte metode investigaţionale secundare, cea a analizei factoriale, ca urmare a calculului şi reprezentării grafice a unor indici statistici sintetici şi globali.

360

Din perspectiva cibernetică, ar putea căpăta forma din figura de mai jos:

Se observă că diagnoza acestui fenomen psihosocial implică principiul conexiunii inverse: cauzele-factorii etiologici reprezentând intrările-inputul, iar strategiile şi tacticiile, ieşirile - outputul, adică natura şi conţinutul climatului psihosocial, care se subînţelege că poate fi afectat atăt de factorii de intrare, cât şi de cei de ieşire, în dubla lor ipostază de cauză şi efect. Analiza factorială şi modulară permite şi implică, totodată, o altă metodă, cea a drumului sau problemelor critice, iar ca tehnică, scalarea variabilelor (variantelor de răspuns a itemilor cuprinşi în chestionar). Facem referinţă la variabilele dependente, care se pot afla în raporturi funcţionale şi de cauzalitate cu cele independente, raporturi ce predispun la calcularea unor indici de corelaţie.

Ca metodă utilizată, propunem metoda produselor, binecunoscută în calculul coeficienţilor de corelaţie, după formula coeficientului de corelaţie al lui Pearson:

sau ,

unde:

r este coeficientul de corelaţie;

xi – mărimile individuale ale caracteristicii factoriale ale variabilei x;

yi – mărimile individuale ale caracteristicii factoriale ale variabilei y;

Mx – media aritmetică a primului şir de mărimi, a variabilei x;

My – media aritmetică a celui de-al doilea şir de mărimi, a variabilei y.

361

Factori: condiţionări şi determinari

Climatul psihosocial Strategii şi tactici operaţionale

Feed-back

Aşa cum se poate observa, expresia matematică de la numitor, nu este altceva decât abaterea medie pătratică a caracteristicilor variabilelor x şi y, unde n reprezintă numărul perechilor de valori ale acestor variabile.

Analiza corelaţională permite analiza cantitativă a relaţiilor statistice existente între fenomene, asigurând şi reflectarea mai precisă a relaţiilor calitative, de mers analitic imposibil de realizat prin intermediul observaţiei şi cunoaşterii empirice, în ultimă instanţă, a descriptivismului. Se ştie că mărimea coeficientului de corelaţie ne indică intensitatea legăturii dintre cele două variabile: este egal cu zero, când variabilele date nu sunt corelate, şi egale cu ± 1, în cazul unei legături liniare perfecte. Când valorile tind sau sunt egale cu + 1, atunci corelaţia este pozitivă sau perfect pozitivă (+ 1); când valorile tind spre – 1, atunci corelaţia este negativă sau perfect negativă (– 1). Dacă valorile obţinute nu sunt semnificativ diferit de zero, atunci nu se pune nici o problemă de interpretare, între acestea neexistând nicio relaţie funcţională sau cauzală. Raportul dintre valorile indicilor de corelaţie şi semnificaţia lor poate fi circumscris unei matrici valorice, ca cea de mai jos:

Valorile indicilor Semnificaţia acordată corelaţiilor variabilelor

între 0,00 şi ± 0,20

Corelaţie aproape neglijabilă

între ± 0,20 şi ± 0.40

Corelaţie scăzută

între ± 0,40 şi ± 0,70

Corelaţie moderată, uneori semnificativă

între ± 0,70 şi ± 0,90

Corelaţie ridicată, semnificativă

între ± 0,90 şi ± 1 Corelaţie foarte semnificativă

În metodologia aplicată în investigaţiile sociologice şi psihosociologice este utilizată, alături de alte metode, şi metoda ipotezelor. În cazul investigaţiei realizate de noi în mediul militar de învăţământ superior, am putea pleca de la ipoteza în conformitate cu care rezultatele, succesul şi/sau insuccesul şcolar, sunt influenţate sau chiar determinate de tipul liceului absolvit. Corelaţia dintre cele două variabile se poate calcula şi prin testul de semnificaţie χ². 8.5 Redăm valorile reale şi metoda de calcul a acestui indice în tabelul de mai jos:

362

Tabelul nr.5

Variabile

Rezultate la învăţătură

TOTAL

F. BUN

E

BUNE

SATISFĂC.

NESATISF.

Studenţi proveniţi din liceele vocaţionale

a) 11b) 46

c) 5 d) 5 67

Studenţi proveniţi din liceele nonvocaţionale

e) 5 f) 44 g) 5 h) 6 60

TOTAL 16 90 10 11 127

Pentru a obţine coeficientul χ² este necesar să calculăm frecvenţa teoretică (ft) pentru fiecare cadru, conform formulei:

total rând x total coloană,

total general

care pentru:

.

.

.

363

Aplicând formula lui , unde f este frecvenţa reală, adică

11; 46; 5 ....... 6, şi ft, care este frecvenţa teoretică (8; 44; 47; 47; .....;5; 80) obţinem un anumit indice exprimat prin valoarea lui χ², care în urma diagnozei întreprinse de noi deţine valoarea de 3,92. Pentru a putea evalua semnificaţia corelaţiei este necesar să calculăm numărul gradelor de libertate, conform relaţiei:

(numărul rândurilor din tabel – 2) x (numărul coloanelor din tabel – 4)

În cazul nostru, numărul gradelor de libertate, care este 3, calculat printr-un procedeu aritmetic simplu: (2 – 1) x (4 – 1) = 3. Comparând valoarea calculată a lui χ² = 3,92 cu valorile din tabelul lui Fisher, la trei grade de libertate, constatăm că aceasta este mai mică decât valoarea din tabelă, care este 6,25 la probabilitatea P = 0,10. Această valoare probabilistică reflectă faptul că, între tipul de liceu absolvit şi rezultatele ipotetice la învăţătură nu este o corelaţie statistică semnificativă, şi ca atare ipoteza nu este validată, diferenţele dintre rezultatele obţinute la învăţătură, functie de tipul liceului absolvit fiind nesemnificative.

Pe lângă metodele statistice prezentate, diagnoza climatului psihosocial mai poate utiliza în cuantificarea sa şi alte metode şi tehnici investigaţionale. Facem referinţă la tehnica scalării, adică a cuantificării opiniilor şi atitudinilor prin intermediul unor indici matematici, indici calculaţi prin intermediul mediilor aritmetice simple şi ponderate, după următoarele formule:

a) media aritmetica simplă: ,

unde: reprezintă suma caracteristicilor unităţilor cuprinse (x1, x2, ....., xn );

n reprezintă numărul unităţilor, subiecţilor care răspund;

b) media aritmetică ponderată: ,

unde reprezintă suma produselor caracteristicilor unităţilor şi frecvenţa apariţiei lor;

reprezintă numărul frecvenţelor ce semnifică mărimea colectivităţii, totalul subiecţilor care răspund.

364

Daca scalăm, spre exemplu, variantele de răspuns ale itemului „În ce măsură aţi reuşit să vă adaptaţi mediului militar din institut”, răspunsurile scalate pot fi:

- în foarte mare măsură – 1

- în mare măsură – 2

- în oarecare măsură – 3

- în mică măsură – 4

- în foarte mică măsură – 5

Acordând scorurile de 5; 4; 3; 2; 1, în ordine descrescătoare variantelor de răspuns, după formula mediei aritmetice ponderate, adaptate itemilor scalaţi, vom putea calcula indicele ierarhic valoric al acestui item, după formula:

,

unde: v reprezintă valoarea scorurilor aplicate, care pot lua valori între 5 (pentru nivelul scalei în foarte mare măsură) şi 1 (pentru nivelul în foarte mică măsură); x desemnează caracteristicile lui x (x1, x2, ..., xn );

n reprezintă numărul subiecţilor din grupul investigat.

În scop comparativ, valoarea indicelui itemului (I) se raportează la o valoare teoretică maximă, care poate lua valoarea maximă 5, şi la una minimă, care poate lua valoarea minimă 1. Situaţia dezirabilă este determinată şi reprezentată, totodată, de numărul mare de răspunsuri de la variantele x1 şi x2, când lui x, i se atribuie scorurile 5 şi 4, şi invers, situaţia indezirabilă, când lui x, i se atribuie scorurile 2 şi 1.

Calculul valorilor indicilor acestor itemi ce aparţin modulului ce desemnează dinamica grupurilor, permit raportarea şi analiza comparativă la nivelul grupurilor, coroborate cu profilurile de pregătire a subiecţilor investigaţi, faţă de un indice global, cel ce desemnează starea generală la nivelul instituţiei investigate. Acest demers analitic îl putem realiza prin intermediul mediilor aritmetice, după următoarele formule matematice de calcul:

,

365

unde: reprezintă media aritmetică sau valoarea indicilor caracteristicilor xi,

adică: x1, x2, ..., x10; (x10 reprezintă limita indicilor xi); n reprezintă numărul itemilor, respectiv zece.

Acest indice poate fi calculat şi la nivelul subunităţii - plutonului, după aceeaşi formulă:

,

unde: reprezintă media aritmetică sau valoarea indicilor caracteristicilor xi, la

nivelul grupurilor, n reprezintă numărul subiecţilor din grupul diagnosticat.

Indicele valoric al itemilor grupului ne permite evaluarea indicelui sintetic la nivelul profilului, aplicând formula:

,

unde: reprezintă media aritmetică a valorilor indicilor itemilor subunităţilor

aferente unui profil de pregătire;

reprezintă media aritmetică sau valoarea indicilor caracteristicilor xi la

nivelul grupului;n reprezintă numărul subunităţilor aferente profilului.

În aceeaşi manieră putem calcula valoarea indicelui modulului la nivelul profilelor existente în institut:

,

unde: reprezintă media aritmetică ce desemnează valoarea indicelui

profilelor, adică valoarea indicelui global al institutului;

reprezintă media aritmetică a valorilor indicilor profilului;

n reprezintă numărul profilelor, adică trei.Se observă că între valorile indicilor modulului la nivelele analizate se

instituie anumite raporturi logice: - din valorile indicelor la nivel individual, inferăm valorile indicilor la

nivel de grup; - din valorile indicilor de la nivelul subunităţilor, inferăm indici de la

nivelul profilului;

366

- din valorile indicelor profilelor, inferăm valoarea indicelui de la nivelul institutului - indicele global al modulului.

Dacă notăm cu Vm valoarea indicelui modulului, atunci putem stabili următoarea relaţie funcţională:

Vm = f( , , ),

de unde concluzia că indicele global este în mod logic dependent de valorile indicilor de la nivelurile analizate (individ, grup investigat, profil), inferenţa logică fiind de tip inductiv şi nu deductiv, tendinţele de creştere sau descreştere a valorilor indicelui modulului fiind dependente de nivelul valorilor indicilor de la celelalte niveluri.

Diagnoza intreprinsă implică analiza factorială şi la nivelul celorlalte module. Al doilea modul surprinde în structura sa indicatorii evaluaţi prin intermediul unor indici sau coeficienţi ai coeziunii. Algoritmul evaluativ al acestor indici, la nivel individual, grupal, profil şi institut, se realizează după următoarele formule.

La nivel individual, după formula:

,

unde: C.C.G.P. este coeficientul de coeziune grupală perceput la nivel individual;

P semnifică valorile pozitive ale itemului; N desemnează valorile negative; n · i, numărul itemilor cuprinşi în acest modul.

Să luăm spre exemplu itemul „Sunteţi mulţumit de activitatea desfăşurată în cadrul subunităţii?”, unde răspunsurile precodificate sunt:

Da -1Oarecum, uneori - 2Nu - 3La nivel individual, indicele itemului poate lua valori între – 1 şi + 1. Cu cît

valorile pozitive sunt mai mari, cu atât valoarea indicelui va tinde spre + 1, şi cu cît valorile negative sunt mai mari, cu atât valoarea indicelui va tinde spre –1, reflectând o stare perceptivă negativă.

Cu ajutorul mediei aritmetice a coeficientului de coeziune grupală percepută (C.C.G.P.), putem calcula coeficientul de coeziune a grupului, după formula:

,

unde: C.C.G. reprezintă coeficientul de coeziune a grupului; C.C.G.P. coeficientul de coeziune grupală percepută;n reprezintă numărul membrilor grupurilor investigate, luate în mod

individual.

367

Prin metoda extrapolării şi a inferenţelor inductive, utilizată în calculul indicilor de la modulul anterior, putem evalua indicii sintetici şi globali, care pot fi cuprinşi între – 1 şi + 1. La fel şi aceşti indici comportă semnificaţii diferenţiate, funcţie de variabilele dependente, adică de natura răspunsurilor date. Matricea semnificaţiilor valorice poate avea valori între – 1 şi 0,00, şi între 0,00 şi + 1, cu semnificaţiile înscrise în tabelul de mai jos.

Tabelul nr.6

Valoarea indiciloritemilor

Semnificaţia valorică

între -1 şi 0,00 desemnează grupuri disociate, cu relaţii tensionate, disensiuni între membrii grupului, existenţa unor forţe contradictorii.

între 0,00 şi 1 desemnează grupuri cu început de coeziune, coeziune slabă, moderată şi puternic coezive.

Valorile matriciale obţinute în urma diagnozei întreprinse de noi reflectă anumite tendinţe destructurante şi de entropie psihosocială, la nivelul subunităţilor, profilelor şi institutului, fiind evaluate prin indicatori şi indici cuprinşi în modulul ce desemnează asemenea tendinţe.

Modalitatea de calculare a acestor indici prezintă mai multe particularităţi metodologice. Pentru a înţelege mai bine aceste modalităţi, redăm spre exemplificare următorul item, cu răspunsurile sale aferente: „Dintre următoarele particularităţi / trăsături ce pot caracteriza raporturile dintre comandantul dumneavoastră de subunitate (pluton) şi dumneavoastră, vă rugăm să le alegeţi pe cele mai reprezentative”:

- parţiale (părtinitoare, subiective) – 1- autoritare (severe, rigide, aspre) – 2- indiferente (de delăsare şi dezinteres) – 3- imparţiale, nepărtinitoare – 4- de interes şi ataşament – 5- altele (care anume...) – 6Se observă că răspunsurile precodificate sunt de natură dihotomică:

pozitive şi negative. Capătă semnificaţie pozitivă, cele codificate prin codurile 4 şi 5, şi semnificaţie negativă, cele codificate prin codurile 1, 2 şi 3. Ipotetic, pot lua valori şi/sau negative şi răspunsurile codificate prin codul 6.

Prin aceeaşi metodă a mediilor aritmetice, putem calcula indicii la nivelul individului, subunităţii, grupului, profilului şi institutului. Itemul la nivelul grupului este calculat după formula:

368

sau ,

unde. este indicele itemului la nivel de pluton; reprezintă valoarea răspunsurilor variantei 1; reprezintă valoarea răspunsurilor variantei 2; reprezintă valoarea răspunsurilor variantei 3;

n reprezintă numărul subiecţilor din grupul investigat. Desigur, atenţia este îndreptată spre calculul indicilor cu valori negative,

întrucât intenţia noastră constă în evaluarea tendinţelor destructurante şi nu ale acelora funcţionale şi de stabilitate. La nivelul grupurilor, putem calcula tendinţele destructurante prin intermediul mediilor aritmetice ale itemilor specifici modulului, itemi care se diferenţiază sub raportul răspunsurilor, ai căror indici îi vom calcula după aceeaşi formulă a raportului dintre suma valorilor negative şi numărul subiecţilor din grupul investigat. Variabilele dependente sunt diferenţiate de la un item la altul, modulul conţinând 21 de itemi şi indicatori evoluativi prin intermediul indicilor. Dacă am calcula indicele itemilor prin intermediul mediilor aritmetice, am putea calcula valoarea indicilor modulului la nivel de subunitate, profil şi institut. Facem menţiunea că nu vom mai calcula valoarea acestor indici la nivel individual întrucât este mai relevantă valoarea indicilor modulului la nivelele grupului, profilului şi instituţiei diagnosticate.

Indicele modulului la nivel de subunitate, profil şi institut se calculează tot prin intermediul mediilor aritmetice, modalitate similară cu celelalte două module. În acest mod se poate calcula indicele subunităţilor şi indicii sintetici specifici profilelor, precum şi indicele global, specific institutului.

Spre deosebire de celelalte două module, valorile indicilor acestui modul sunt invers proporţionale cu numărul răspunsurilor cu semnificaţie negativă, stabilind următoarele raporturi:

- numărul mai ridicat al răspunsurilor negative determină valori pozitive mai mici, reflectând în conţinutul lor tendinţe destructurante mai vizibile;

- numărul mai scăzut al răspunsurilor negative şi mai mare al celor pozitive, reflectă tendinţe de stabilitate şi un climat psihosocial mai favorabil.

În această situaţie, valorile mai scăzute ale indicilor modulului capătă o semnificaţie pozitivă mai ridicată şi nu invers cum era specific celorlalte două module analizate, la acest modul, valorile predictibile teoretice încadrându-se între 0 şi + 1. Situaţia ideală ar fi reprezentată de exclusivitatea răspunsurilor pozitive la toţi itemii modulului, iar situaţia ce ar semnifica tendinţe entropice absolutizante, ar putea fi regăsită la valorile cele mai ridicate ale indicilor

369

răspunsurilor şi indicatorilor cu valenţe exclusiv negative. Desigur, asemenea situaţie nu poate fi regăsită decât în plan teoretic.

Şi la acest modul putem delimita semnificaţiile valorice ale indicilor itemilor analizaţi, valorile obţinute putând fi cuprinse între 0 şi + 1. Dacă segmentăm valoarea teoretică de 0 şi + 1, atunci putem delimita intervalele cu semnificaţia lor valorică, după cum este redată în matricea semnificaţiilor valorilor de mai jos.

Valoarea indicilor itemilor

Semnificaţia valorică

între 0,00 şi 0,24între 0,25 şi 0,50între 0,51 şi 0,75între 0,76 şi 1

calificativ foarte buncalificativ buncalificativ slabcalificativ foarte slab

Aceşti indici pot fi raportaţi la nivel de subunitate, profil şi institut. Valorile indicilor celor trei module, diferenţiate pe subunităţi, profil şi institut pot fi redate ierarhic în următoarea matrice valorică.

Nivelele indicilor evaluaţi

Modulul I

Ierarhii

Modulul II

Ierarhie

Modulul III

Ierarhii

Valori sintetice ierarhiz

ateGrupuri (1,2....n)

Specializări

Valoarea indicelui modululu

370

iValorile sintetice ierarhizate se obţin prin diferenţa dintre suma valorilor

indicilor modulului (I + II) şi III prin formula , putând lua valori între 0 şi 5.

De unde, .Matricea valorică sintetică poate căpăta următoarea formă:

Valoarea indicelui global Semnificaţia valorică a itemilor modulului climatului psihosocial

între 0 şi 1,99între 2 şi 2,99între 3 şi 3,99între 4 şi 5

climat necorespunzătorclimat corespunzătorclimat bunclimat foarte bun

Cu ajutorul valorilor obţinute la nivel organizaţional putem aprecia semnificaţia valorică a climatului psihosocial, demers posibil de rezolvat prin operaţionalizarea conceptului în indicatori, indici şi variabile. În acest mod, climatul psihosocial se poate constitui într-un indicator cuantificabil şi comensurabil în analiza complexului proces educaţional din sfera învăţământului militar, în analiza raportului de intercondiţionare dintre educaţie şi climat.

Referindu-ne la aspectul programatic şi imediat, diagnoza psihosocială propusă de noi se impune din următoarele raţiuni:

oferă o imagine de ansamblu asupra climatului organizaţional;a) facilitează perceperea gradualităţii influenţei factorilor asupra sa,

precum şi a unor disfuncţionalităţi regăsite în structura şi conţinutul său;b) permite analiza comparativă a disfuncţionalităţilor şi cauzelor care

influenţează negativ procesul instructiv-formativ, la nivelul grupurilor, profilelor - categoriilor de pregătire;

c) permite evaluarea şi elaborarea unor soluţii şi modalităţi de intervenţie în plan strategic şi acţional, în scopul anihilării şi eliminării factorilor disfuncţionali ce afectează climatul psihosocial, depăşind totodată, cunoaşterea empirică şi soluţiile arbitrare, pe fondul unui stil de conducere preponderent autoritar.

De asemenea, putem concluziona că metodologia utilizată în diagnoza climatului psihosocial, perceput ca principal fenomen psihosocial, prin intermediul indicilor statistici, emergenţi unor răspunsuri desprinse din întrebările chestionarelor aplicate, permite evidenţierea legăturii funcţionale dintre mai multe variabile şi poate fi şi de tip cauzal. Spunem că poate fi, dar nu în mod necesar, întrucât, după cum este cunoscut, orice relaţie cauzală este, de regulă, şi funcţională într-un anumit spaţiu atributiv, dar nu şi invers. Logica

371

formală, care stipulează acest principiu, permite inferenţa de la corelaţie la cauzalitate, fapt imposibil de realizat prin intermediul statisticii matematice, întrucât corelaţia surprinsă (legătura funcţională) cu ajutorul acestor indici statistici, include un coeficient de probabilitate, şi ca atare corelaţia este de tip probabilistic. În situaţia când P (probabilitatea) tinde spre + 1, există reale şanse de apariţie a răspunsului (a unei variante dezirabile sau indezirabile), când P tinde spre 0, şansele sunt foarte mici iar când P este mai mic decât 0 şansele sunt inexistente. Ca atare, emergenţa răspunsurilor ce sunt validate de o anumită situaţie reală (când există o compatibilitate între probabilitate şi realitate) este condiţionată şi determinată, uneori, de factori obiectivi şi subiectivi, factori ce determină un anumit nivel atitudinal şi climat psihosocial. Adevăr pe care am încercat să-l surprindem şi demonstrăm, pe cât posibil, şi noi în acest capitol al lucrării.

Test de fixare şi verificare a cunoştinţelor

1. Climatul psihosocial este:- un proces social

……………………………………………………….....................

a

- proprietate a psihicului……………………………………………...........…..………

b

- un fenomen psihosocial………………………………………………………………

c

- ambianţa care domneşte într-o colectivitate…………………………………………

d

- moralul grupului………………………………………………………………………

e

2. Sub raport conceptual, climatul psihosocial are un caracter polisemantic fiind studiat de mai multe discipline ştiinţifice, precum ar fi:

372

- psihologia………………………………………………………….……......………..

a

- sociologia organizaţională………………………………………………..........…….

b

- psihosociologia…………………………………………………………..........….. …

c

- psihanaliza………………………………………………………………...........……

d

- sociologia grupurilor mici………………………………………………......…….....

e

3. Evaluaţi natura factorilor subiectivi din configuraţia etiologică de mai jos:- vechimea grupului ………………………………………………………..........……

a

- atitudinea faţă de om………………………………………………………..............

b

- prestigiul şi autoritatea colectivului……………………………………………..…..

c

- interacţiunea dintre membrii grupului……………………………………….....……

d

- sintalitatea grupului…………………………………………………………....….....

e

4. Contextul psihosocial în care se manifestă climatul psihosocial vizează: - personalitatea individului……………………………………………….

…….....…..a

- structura şi resursele organizaţionale……………………………………….….........

b

- structura configuraţională a grupului…………………………………………..........

c

- condiţiile materiale ………………………………………………………….......…..

d

- microclimatul ………………………………………………………………..…........

e

5. Evaluaţi atribuţiile prin care se diferenţiază Teoria X de teoria Y (McGregor):

- motivaţia se poate exercita numai la nivelul nevoilor şi trebuinţelor elementare, cu precădere cele de ordin material ………………………………………………….

a

373

- oamenii sunt capabili de autocontrol şi responsabilitate.........................................

b

- motivaţia apare şi la nivelul nevoilor superioare…………………………….........

c

- munca este producătoare de insatisfacţii………………………………………….

d

- oamenii sunt capabili de autocontrol şi responsabilitate.......................................

e

6. Printre multiplele definiţii date competenţei, unele corespund realităţii, cum ar fi:

- de a fi bine pregătit profesional………………..…………….........…………....… a

a

- reprezintă unitatea funcţională dintre vectorul cognitiv - a şti, vectorul praxiologic - a face şi vectorul atitudinal - a fi ……………………………………………… b

- aptitudinea recunoscută de a îndeplini un act, o acţiune sau activitate…………..

c

- ansamblul de capacităţi de care dispun cei investiţi cu o anumită putere pentru a rezolva problemele cu care se confruntă organizaţia…………………………….. d

- este aptitudinea recunoscută de a îndeplini un act, o acţiune sau activitate a cărei realizare este performantă………………………………………………………… e

7. Printre competenţele pihosociale, mai importante sunt:- comportamentul individual………………..........…………….

…………………......a

- autoritatea……………………………………............…………………………….....

b

- comunicarea verbală şi nonverbală……………..........………………………….....

c

- comportamentul asertiv…………………………………………………………….

d

- puterea de a lua decizii……………………………..........…………………….......

e

8. Competenţele profesionale ale profesiei medicale face referinţă la:- vectorul a

374

cognitiv……………………………………………………..............…….

- vectorul atitudinal…………………………………………………..............………

b

- vectorul praxiologic……………………………………………….............……....

c

- modelul profesional………….…………………………………….............….......

d

- eficienţa profesională……………………………………………….............….....

e

9. Coeziunea este: - un fenomen

psihologic……………………………………………............….……a

- o proprietate principală a grupului……………………………………...................

b

- un proces psihosocial……………..…………………………………............……..

c

- unitatea dintre membrii grupului……………………………………...........………

d

- un factor obiectiv al climatului psihosocial…………………………...........…….

e

10. Ca principale metode investigaţionale în diagnoza climatului psihosocial se desprind:

- chestionarul sociologic…………………………………..........…………..……….

a

- ancheta psihosociologică………………………………….........…………..…......

b

- testul sociometric………………………………………….........…………..…......

c

- metoda statistică matematică……………………………….........………..……….

d

- tehnica scalării………………………………………………..........….…..……….

e

375

Probleme de rezolvat

1. Evidenţiaţi importanţa tematicii prevăzute în acest capitol în raport cu profesia aleasă şi viitoarea activitate desfăşurată.

2. Delimitaţi cei mai importanţi factori care influenţează climatul psihosocial în sistemul sănătăţii. 3. Evaluaţi factorii comuni ai climatului psihosocial şi ai coeziunii grupale. 4. Evidenţiaţi efectele pozitive ale climatului psihosocial în raport cu performanţa organizaţională. 5. Stabiliţi posibilele corelaţii dintre climatul psihosocial şi stilul de conducere.

BIBLIOGRAFIE CONSULTATĂ

1. Achim, M., (1967), Sociometria. Eseu critic, Editura Poltică, Bucureşti. 2. Allport, F., H., (1924), Social Psychology, Boston: Houghton Mifflin. 3. Athanasiu, A., (1983), Elemente de psihologie medicală, Editura

376

Medicală, Bucureşti. 4. Azamfirei, L., (2003), E bine să ştii! O carte pentru oameni sănătoşi şi

bolnavi, Casa de Editură „Viaţă şi sănătate”, Bucureşti. 5. Baechler, J., (1997), „Grupurile şi societatea”, în R. Boudon

(coordonator), Tratat de sociologie, Editura Humnanitas, Bucureşti. 6. Boncu, Şt., (2002), Psihologia influenţei sociale, Editura Polirom, Iaşi.7. Boncu, Şt., (2005), Procese interpersonale. Autodezvăluire, atracţie

interpersonală şi ajutorare. Editura Institutului European, Iaşi. 8. Boudon, R., ( coordonator) - 1997, Tratat de sociologie, Editura

Humanitas, Bucureşti. 9. Ciocârlan, V.,G., (1973), Raporturile interpersonale, Editura Politică,

Bucureşti.10. Chelcea, S.,(1994), Personalitate şi societate în tranziţie, Editura

Ştiinţifică şi Tehnică, Bucureşti. 11. Chelcea, S., Mărgineanu, I., şi Cauc, I., (1998), Cercetarea sociologică.

Metode şi tehnici, Editura Destin, Deva.12. Chelcea, S., (coordonator) – 2008, Psihosociologie. Teorii, cercetării,

aplicaţii, Collegium, Editura Polirom, Iaşi. 13. Chelcea, S., Iluţ, P., (coordonatori) – 2003, Enciclopedia de

psihosociologie, Editura Economică, Bucureşti. 14. Constantin, A., S.,(2004), Conflictul interpersonal. Prevenire, rezolvare

şi diminuarea efectelor, Editura Polirom, Iaşi.15. Chirică, S., (1996), Psihologie organizaţională, Casa de Editură şi

Consultanţă, Studiul organizării, Cluj-Napoca. 16. Costea, Şt., Ungureanu, I., (1985), Introducere în sociologia

contemporană, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti. 17. Cristea, D., (2000), Tratat de psihologie socială, Editura Pro

Transilvania, Bucureşti. 18. Curşeu, P., L., (2007), Grupurile în organizaţii, Editura Polirom, Iaşi.19. De Visscher, P., Neculau, A., (2001), Dinamica grupurilor. Texte de

bază, Editura Polirom, Iaşi. 20. Dinu, M., (1997), Comunicarea, Editura Ştiinţifică, Bucureşti. 21. Doise, W., (1982), L’explication en psychologie sociale, Paris, PUF.22. Dragomirescu, V.T., (1990), Determinism şi reactivitate umană, Editura

Ştiinţifică, Bucureşti. 23. Dulea, G., (1991), Sociodinamica grupului militar, Editura Militară,

Bucureşti. 24. Durkheim, E., (1993), Despre sinucidere, Institutul european, Iaşi.25. Gavreliuc, A., (2006), De la relaţiile interpersonale la comunicarea

socială. Psihologia socială şi studiile progresive ale articulării sinelui, Editura Polirom, Iaşi.

26. Gergen, K., Gergen, M., şi Jutras, S., (1992), Psihologie socială,

377

Montreal, Vigot. 27. Goodman, N., (1982), Introducere în sociologie, Editura Lider, Bucureşti. 28. Golu, P., (1974), Psihologie socială, Editura Didactică şi Pedagogică,

Bucureşti. 29. Golu, P., (1989), Fenomene şi procese psihosociale, Editura Ştiinţifică şi

Enciclopedică, Bucureşti.30. Golu, P., (2000), Fundamentele psihologiei sociale, Editura Ex Ponto,

Constanţa. 31. Gorgos, C., (1985), Vademecum în psihiatrie, Editura Medicală,

Bucureşti. 32. Grosu, N., (1997), Esenţele sociologiei, Editura Militară, Bucureşti.33. Gustav, Le Bon, (1990), Psihologia mulţimilor, Editura Anima. 34. Herzlich, C., (1970), Medicine, maladie et societe, Monton, Paris. 35. Herzlich, A., P., (1994), Sociologie de la Maladie et de la Medicines,

Editions Nathan, Paris.36. Iamandescu, I., I., (1997), Psihologie medicală, Info Medica, Bucureşti. 37. Iluţ, P., (2009, Psihologie socială şi sociopsihologie, Editura Polirom,

Iaşi.38. Ionescu, I; Dumitru, S., (1999) Elemente de sociologie, vol. 2, Editura

Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi. 39. Jude, I., (2003), Paradigmele şi mecanismele puterii. Kratologia - o

posibilă ştiinţă despre putere, Editura Didactică şi Pedagogică RA, Bucureşti.

40. Jude, I., (2000), Sociologie şi societate, Editura OMNIA, Braşov. 41. Jude, I., (2003), Sociologie şi acţiune, Editura Didactică şi Pedagogică,

RA, Bucureşti.

42. Jude, I., (2003), Climatul educaţional şi cultura organizaţională şcolară, Editura Tehnico – Info, Chişinău.

43. Lupu, I., Zanc, I., (1999), Sociologie medicală. Teorii şi aplicaţii, Editura Polirom, Iaşi.

44. Maisonneuve, J., „Roluri şi conflicte de roluri”, în Neculau, A., (coordonator) – 1996, Psihologie socială. Aspecte contemporane, Editura Polirom, Iaşi.

45. Malim, T., (2003), Psihologie socială, Editura Tehnică, Bucureşti. 46. Matei, N., C., (1981), Psihologia relaţiilor morale interpersonale, Editura

Scrisul Românesc, Craiova.47. Milcu, M., (2005), Psihologia relaţiilor interpersonale. Competiţie şi

conflict, Editura Polirom, Iaşi. 48. Moscovici, S., (1990), Psychologie sociale Paris, PUF.49. Moscovici, S., (1995), Psihologia socială sau maşina de fabricat zei,

Editura Universităţii . “Al. I. Cuza”, Iaşi.

378

50. Moscovici, S., (coordonator) – 1998, Psihologia socială a relaţiilor cu celălalt, Editura Polirom, Iaşi.

51. Miftode, V., (1995), Metodologia sociologică , , Editura Porto - Franco, Galaţi.

52. Neculau, A., (1977), Lideriil în dinamica grupului, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti.

53. Neculau, A., (coordonator) – 1996, Psihologie socială - Aspecte contemporane, Collegium Polirom, Iaşi.

54. Neculau, A., (coordonator) - 2003, Manual de psihologie socială, Editura Polirom, Iaşi.

55. Neculau, A., (2007), Dinamica grupului şi a echipei, Editura Polirom, Iaşi.

56. Neveanu, P.P.,(1978), Dicţionar de psihologie, Editura Albatros, Bucureşti.

57. Nicola, I., (1974), Microsociologia colectivului de elevi, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.

58. Nicola, I., (1978), Dirigintele şi sintalitatea grupului de elevi, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti.

59. Parsons, T., (1951), The Social System, New York, The Free Press. 60. Popescu, G., Rădulescu, S., (1981), Medicina şi colectivităţile umane,

Editura Medicală, Bucureşti. 61. Răşcanu, R., (1997), Psihologie medicală şi asistenţă socială, Societatea

ştiinţă şi tehnică, Bucureşti. 62. Ralea, M., Herseni, T., (1966), Introducere în psihologia socială, Editura

Ştiinţifică, Bucureşti. 63. Rotariu, T.; Petru, I, (1996), Sociologie, Editura Mesagerul, Cluj-Napoca. 64. Steudler, F., (1972), Sociologie Medicale, Paris, Librăria Armand Colin. 65. Vlăsceanu, L.; Zamfir, C., - coordonatori (1993), Dicţionar de sociologie,

Editura Babel. 66. Weber, M., (1993), Etica protestantă şi spiritul capitalismului, Editura

Humnanitas, Bucureşti. 67. Zamfir, E., (1982), Cultura relaţiilor interpersonale, Editura Politică,

Bucureşti.68. Zamfir, E., (1997), Psihologie socială. Texte alese, Editura Polirom, Iaşi. 69. Zlate, M., (1972), Psihologia socială a grupurilor sociale, Editura

Politică, Bucureşti. 70. Zlate, M., (1975), Psihologie socială şi organizaţională industrială,

Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti. 71. Zlate, M., Zlate, C., (1982), Cunoaşterea şi activarea grupurilor sociale,

Editura Politică, Bucureşti. Zlate, M., (coordonator) – 1997, Psihologia vieţii cotidiene, Editura Polirom, Iaşi.

** Psihiatrie clinică – Ghid alfabetic, (1989), Editura Dacia, Cluj-Napoca

379

** Adaptare şi adolescenţă, (1974), C.C.P.T., Filiala Iaşi. **Dicţionar de sociologie, Larousse, Editura Univers Enciclopedic,

1996. **Dicţionar de psihologie socială, (1981), Editura Ştiinţifică şi

Enciclopedică, Bucureşti. Infocom – nr. 1, 2 şi 3 / 1996 şi nr. 1, 2 / 1997(circuit închis în mediul

militar). Buletinul învăţământului militar, nr. 4 / 1996 Spirit militar modern, nr. 5 / 1997

.

380