carte-crestinismsiglobalizare-120316164004-phpapp01 (1)

5/17/2018 carte-crestinismsiglobalizare-120316164004-phpapp01 (1) - slidepdf.com

http://slidepdf.com/reader/full/carte-crestinismsiglobalizare-120316164004-phpapp01-1 1/136

Radu Trifon

CREŞTINISM ŞI GLOBALIZARE

OMUL CONTEMPORAN ÎNTRE

PROGRESUL DIGITAL ŞI DERIVA MORALĂ

C U P R I N S

PREFAŢĂ

INTRODUCERE

I. OMENIREA ÎNTRE CREATIE, EXISTENTÃ SI MÂNTUIRE. OMUL SI

LUMEA, SENS SI FINALITATE

1. Sensul creaţiei

1.1. Caracteristici ale creaţiei

1.2. Aspecte antropologice ale creaţiei

http://www.nistea.com/media/internet/crestinism_si_globalizare/prefata.htm


http://www.nistea.com/media/internet/crestinism_si_globalizare/introducere.htm


http://www.nistea.com/media/internet/crestinism_si_globalizare/omul-lumea.htm









2. Omul, cunună a creaţiei. Finalitatea existenţei umane

2.1. Starea primordială

2.2. Păcatul strămoşilor, ratarea existenţei umane

2.3. Finalitatea hristologică a existenţei umane

3. Coordonata religios-morală a existenţei înainte şi după Întrupare

3.1. Denaturarea sensului iniţial al existenţei

3.2. Noe şi împrăştierea neamurilor. Destinul neamurilor

3.3. Refacerea condiţiei umane în Iisus Hristos

3.4. Existenţa umană între Cincizecime şi Parusie

II. PREMISE ALE GLOBALIZÃRII. TRANSFORMAREA ISTORICÃ A

IDEOLOGIILOR GLOBALISTE SI REFLECTAREA ACESTORA ÎN PLANUL

RELIGIOS-MORAL

1. Imperiile antichităţii

2. Imperiul roman, primul model de globalizare a lumii

3. Imperiul bizantin şi cultura creştină

4. Marea schismă de la 1054. Disputa canonică Orient versus Occident

5. Schismă şi revoluţie, religie şi sectă, neam şi naţiune

5.1. Neam şi naţiune. Deturnarea naţionalismului

http://www.nistea.com/media/internet/crestinism_si_globalizare/ideologii-globaliste.htm









6. Ideologia secolului XIX şi materializarea acesteia în secolul XX. Internaţionalismul şi

anularea tradiţiilor religios-morale

7. În loc de concluzie preliminară: un scenariu posibil (şi foarte probabil)

III.GLOBALIZAREA SI IMPLICATIILE EI ÎN VIATA RELIGIOS-MORALA

1. Globalizare, ştiinţă şi cunoaştere

2. Globalizare şi religie

3. Globalizare şi cultură

4. Globalizare, eco-sociologie şi noua economie

4.1. Societatea informaţională şi noua economie

4.2. Internetul ca suport al globalizării. Implicaţii în viaţa religios-morală

4.2.1. Scurt istoric, evoluţie, tendinţe

4.2.2. Implicaţii morale ale Internetului

4.2.3. Internet, între utilitate, necesitate şi dependenţă

5. De la globalizarea cultural-tehnologică la cea economico- politică

6. Viaţa religios-morală în contextul globalizării

6.1. Implicaţii la nivelul conştiinţei

6.2. Implicaţii la nivelul libertăţii şi responsabilităţii

http://www.nistea.com/media/internet/crestinism_si_globalizare/globalizarea-implicatii.htm





6.3. Între virtute şi păcat

7. Dimensiunea ocultă a globalizării

7.1. Despre teoria conspiraţiei

7.2. Supremaţia tehno-financiară şi stăpânirea globală

IV. GLOBALIZARE SI ORTODOXIE

1. Modul teandric şi universalitatea chemării ortodoxe

2. Euharistie, Biserică şi misiune în lumea globală

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

I. Izvoare

II. Lucrări de specialitate

III. Articole şi studii

http://www.nistea.com/media/internet/crestinism_si_globalizare/globalizare-ortodoxie.htm


http://www.nistea.com/media/internet/crestinism_si_globalizare/concluzii.htm


http://www.nistea.com/media/internet/crestinism_si_globalizare/bibliografie.htm







PREFAŢA AUTORULUI

Teologia Morală Ortodoxă este disciplina care oferă criteriile necesare înţelegerii şi

asumării vieţii în Hristos. Ea este însăşi o vorbire despre viaţa în Hristos, din interiorul lui

Hristos. Deşi în mod artificial separată de Teologia Dogmatică şi de cea Liturgică, ea s-a format

ca disciplină în strânsa legătură cu acestea, prima oferind cadrele, fundamentele credinţei, pe

baza cărora Morala Ortodoxă trăieşte credinţa, iar cea de-a doua fiind expresia văzută a

credinţei, în actele liturgice.

În mod cert, afinitatea faţă de un anumit domeniu corespunde unei configuraţii umane,individuale, care este darul lui Dumnezeu. Omul e dator să identifice proprii talanţi şi să-iînmulţească, punându-i în slujba celorlaţi, spre scopul final al eshatonului. Deşi nu mai sunt la prima tinereţe, ca majoritatea colegilor mei, neliniştile şi neîmplinirile acestei prime tinereţi m-aufăcut să caut ceea ce imediatul cotidian nu mi-a putut oferi .Prin puterea lui Dumnezeu, şi cuajutorul nemijlocit al părintelui meu duhovnicesc, mi-am identificat într-un târziu vocaţia reală, primind şi puterea de a mi-o asuma. Am fost preocupat mereu de aspectele înţelegerii corecte aexistenţei, a sensului şi finalităţii acesteia. Modul de existenţă al omului, libertatea lui,responsabilitatea şi destinul său, trăirea virtuţilor şi asumarea unei moralităţi izvorâte dininteriorul său şi nu din comandamente externe, sunt problemele care m -au adus la studiulteologiei ortodoxe. Iar aplecarea spre morală reprezintă, cred, înţelegerea că aceste probleme ţin

de Morala Ortodoxă şi nu de o psihologie a secularizării. De asemenea, convingerea fermă cămesajul lui Hristos este acelaşi până la sfârşitul veacurilor, dar diferitele epoci ale istoriei implicămoduri diferite de predicare, adaptate tipurilor de limbaj şi de percepţie proprii acestor epoci, m-au determinat să încerc să devin un mesager al lui Hristos în zorii celui de-al treilea mileniucreştin. Provocări ca New Age, sincretismul religios neopăgân, explozia tehnologiilor digitale,agresiunea informaţională prin televiziune si celelalte mijloace clasice de comunicare în masă,dar mai ales noua şi periculoasa tendinţă de virtualizare a vieţii umane prin dependenţacrescândă de Internet, m-au făcut să încerc găsirea căilor necesare de a duce mesajul lui Hristos în mijlocul acesto-ra. Nimic din cele de mai sus nu oferă mai mult decât o îmbunătăţire acondiţiilor de viaţă strict biologică. Omenirea pare că a uitat sensul şi misiunea ei, aruncându-seîn cursa infernală după confort şi plăcere. Ştiinţele moderne, de la medicină la ingineria genetică,

caută să reducă omul la aspectul său fiziologic, iar ştiinţele raţionaliste să-i potenţeze în modautonom inteligenţa. În fiecare zi omul oferă omenirii noi şi noi probleme, care mai de care mai„importante”, cu răspunsuri „urgente” şi „necesare”,uitând că, de fapt „un singur lucrutrebuie”(Luca 10,42). Omul vrea fericirea Împărăţiei lui Dumnezeu, dar făcută pe seamatehnologiilor digitale şi a ingineriilor financiare, şi în acelaşi timp fără Dumnezeu (sau cu undumnezeu plăsmuit după necesităţile sale). De fapt, confuzia acestui început de mileniu esteevidentă, iar globalizarea prezentată ca garanţie a soluţionării tuturor problemelor începe săsemene tot mai mult cu „promisiunea” apocaliptică a fiarei.



Datorită acestor considerente am ales ca temă a tezei de licenţă: „Globalizarea şi

implicaţiile ei în viaţa religios-morală”. Pe lângă acordarea unor informaţii de ordin teoretic dar

nu numai, alegerea acestei teme vizeză şi un motiv strict personal, ce ţine de înţelegerea şi

asumarea liberă a propriului destin, cu responsabilitatea preoţiei împărăteşti şi universale primită

în Sfintele Taine.

Este momentul aici să mulţumesc, cu dragoste, părintelui meu duhovnicesc, pr.lect.drd.

Vasile Vlad; datorită Sfinţiei sale m-am re-găsit ortodox, înţelegând copleşitoarea responsa-

bilitate dar şi frumuseţea neîntrecută a devenirii ortodoxe.Nici o întâlnire nu e întâmplătoare, şi

în acest sens, întâlnirea cu pr.Vasile Vlad a însemnat pentru mine începutul edificării în

Teologia Ortodoxă, atât la nivel doctrinar, dar mult mai mult la nivelul trăirii în Hristos.

De asemenea, aş dori să mulţumesc părintelui Crăciun Oprea şi domnului Mircea Raţiu,

pentru ajutorul moral, bibliografic dar mai ales duhovnicesc, nemijlocit, pe care mi l-au acordat

pe tot parcursul anilor de studiu, ca şi la elaborarea acestei lucrări. Nu în ultimul rând, trebuie să

mulţumesc cu toată dragostea soţiei mele Claudia, familiei, pentru dragostea cu care m-au

înconjurat, m-au susţinut şi m-au încurajat.

Am nădejdea ca Dumnezeu mă va ajuta şi în continuare la împlinirea misiunii pentru care

m-a adus la existenţă şi mă va călăuzi până-ntr-un sfărşit pe cărarea Împărăţiei.



INTRODUCERE

Dincolo de existenţa imediată, în orice timp şi în orice istorie, şi deopotrivă aproape

în orice loc al manifestării sale, fiinţa umană a încercat să-şi depăşească condiţionările. Fie că era

vorba despre utilitate, autoritate sau tradiţie, omul a simţit mereu acea chemare lăuntrică de a

răspunde imperativelor necondiţionatului (dat ca dar omului la crearea sa ), care, chiar şi în

starea adamică răsuna în conştiinţa sa ca un ecou, ca un glas de clopot ce cheamă la rugăciune,

însă biserica nu se vedea, fiind doar intuită ca o posibilitate viitoare. Chipul lui Dumnezeu a fost prezent în natura umană întotdeauna, iar omul, conştient sau nu, a tânjit mereu după regăsirea

acestuia. Aşa a fost posibilă existenţa morală, trăită şi asumată conştient sau inconştient. De-a

lungul istoriei, civilizaţiile şi-au avut propriile sisteme de morală, unele foarte bine organizate,

altele mai mult bănuite şi trăite ca o inerţie existenţială ancorată în tradiţie, însă nu a existat

popor, neam sau civilizaţie care să nu aibă anumite reguli etice. Mai mult sau mai puţin, aceste

etici s-au înscris pe coordonate axiologice aproximativ echivalente, în majoritatea cazurilor.

Excepţiile, chiar dacă pare greu de crezut, nu fac decât să confirme această teorie. Unitatea

valorilor morale este, dincolo de diferitele accentuări şi supralicitări temporale şi locale pe

anumite valori, un fapt care nu mai necesită argumentare. Dacă până la Întrupare realizarea

valorilor morale în planul imediat al vieţii a fost distorsionată în diferitele momente ale istoriei şi

în multitudinea civilizaţiilor, odată cu Întruparea, criteriul unic al moralităţii şi sensul acesteia,

din perpectivă creştină (ortodoxă) este Persoana divino-umană a lui Iisus Hristos. După acest

moment de timp, sensul istoriei a devenit evident, şi anume păşirea în Împărăţie. Până la

Întrupare oamenii erau chemaţi la participaţie întru Binele absolut mai mult intuit, la o existenţă

morală izvorâtă dintr -o anamneză imperfectă a stării paradisiace şi care putea să-i conducă doar până în pragul Împărăţiei, dar fără a conştientiza acest lucru (cu excepţia poporului ales căruia i-a

fost revelat), însă după Întrupare, păşirea în Împărăţie este posibilă în mod absolut şi concret, şi

accesibilă fiecărei persoane în parte. Existenţa morală în Hristos este posibilă omului ca

persoană, ca neam şi ca omenire. Asumarea voită şi liberă a acestei existenţe în Hristos, a crucii,

este însă o chestiune care presupune şi persoana şi neamul şi omenirea, şi ea se realizează la



nivelul conştiinţei, vizând, prin funcţia unificatoare a acesteia, toate sferele de existenţă a

umanului: sfera personală şi cea comunitară: familie, etnie, ecumena. Omul a fost creat pentru a

se îndumnezeii, şi odată cu el întraga creaţie.Iar acest lucru se face pornind de la persoană si

până la ecumena.

Într-o perspectivă ortodoxă, aşa s-ar putea defini globalizarea. Este, cred, singurul mod

posibil de realizare autentică a acesteia. Termenul însuşi, acest neologism, „globalizare”, în

perspectivă ortodoxă nu-şi găseşte sensul. Şi până la urmă acesta nici nu există. Finalitatea

eshatologică este ca „toţi să fie una întru Hristos”, şi doar în acest sens este acceptabilă

globalizarea, ca realitate a începutului de mileniu III.

Se pare însă că lumea de astăzi elimină din propoziţia apostolului tocmai cheia de

rezolvare a problemei, cuvintele „întru Hristos”, înlocuindu-le cu cele trei puncte ale incerti-

tudinii omeneşti, „toţi să fie una...”, dincolo de care se întrezăreşte o perspectivă sumbră,

apocaliptică. Globalizarea, aşa cum o prezintă puterile ce conduc lumea, este o consecinţă

firească a dezvoltării societăţii umane şi a nevoilor omului de autodepăşire şi realizare „plenară”.

Însă din această ecuaţie, omenirea elimină termenul cel mai important, Hristos, Dumnezeul-Om,

înlocuindu-l cu omul, ca dumnezeu al ei. În aceste condiţii viaţa religios-morală nu mai este o

necesitate absolută, ci devine opţiune posibilă. Acceptarea sau neacceptarea ei devine

dependentă de criterii exterioare omului, şi care chiar atunci când moralitatea minimală existentăîn individ îl determină pe acesta spre o viaţă morală bazată pe criterii religioase, ele devin criterii

contractuale sau altfel spus, un fel de clauze ale unui presupus contract cu Dumnezeu, de

respectarea cărora (din partea lui Dumnezeu) depinde rămânerea omului şi pe „mai departe” în

autosuficienţa unei vieţi formal religioase.

Globalizarea aduce ca argumente o multitudine de aspecte: economice, sociale, umani-

tare, de comunicare, de fluidizare a „traficului” ideologic şi aplicare unitară a conceptelor şi

teoriilor în toate planurile concrete de desfăşurare a existenţei umane, oferind pentru „liniştirea”

conştiinţelor mai conservatoare, de asemenea o multitudine de ideologii flexibile şi perfect

adaptabile pe orice tipologie umană, precum şi modele de viaţă confortabilă care să includă şi

ideea de Dumnezeu. De la Înviere încoace, lumea a trecut prin diferite etape de înţelegere şi

asumare a Crucii. Însă pe măsură ce se îndepărtează (din punct de vedere temporal) de



evenimentele Învierii, Înălţării şi Cincizecimii, această lume e tot mai vulnerabilă la ispitele

potrivnicului (sub diferitele materializări ale acestora). Iar de la anul 1054, ritmul desacralizării a

fost din ce în ce mai accelerat, culminând cu această epocă post -modernă, care, asimilând

veacurile trecute, a fabricat în retortele sale atât argumentele,cât mai ales toate condiţiile

necesare realizarii noului Turn Babel: mondializarea.

Pentru creştin în general şi creştinul ortodox în special (înţelegând aici nu pe cei care

oficial aparţin prin botez ortodoxiei, ci pe cei care cu toată fiinţa încearcă să-şi trăiască ortodoxia

la modul deplin al vieţii în Hristos) noile condiţii impuse de lumea ce se globalizează nu sunt

uşor de acceptat. Şi asta pentru că ele înseamnă alinierea la sisteme de valori care nu de puţine

ori sunt opuse valorilor Tradiţiei Ortodoxe. Din aceste motive, implicaţiile globalizării în viaţa

religios-morală sunt prezente în mod dureros atât la nivel personal cât şi la nivel comunitar.

Cu toate acestea, dacă rămânem fideli Tradiţiei şi ţinem cont de adevărul revelat că fiinţa

eclesială – Biserica lui Hristos – „porţile iadului nu o vor birui în veci” (Matei 16,18), înseamnă

că şi această nouă provocare, globalizarea, poate fi transformată în sens hristocentric, de venind

un instrument pus în slujba ţelului final, eshatologic al omenirii. Chiar dacă intenţionalitatea

declarată a globalizării este una pur umană, dar de fapt antihristică prin autonomizarea

conştiinţelor în raport cu Dumnezeu, ea poate fi transformată în sensul atoateunităţii inţiale,

paradisiace. Există posibilitatea de a rămâne în viaţa autentic religios-morală şi de a extindeaceastă viaţă de la nivelul personal la cel comunitar, iar această posibilitate aparţine prin

excelenţă modului teandric de existenţă aşa cum îl defineşte, îl trăieşte şi îl propovăduieşte

Teologia Morală a Bisericii Ortodoxe.



I. Omenirea, între creaţie, existenţă şi mântuire. Omul şi lumea, sens şi finalitate

„Şi a privit Dumnezeu toate câte a făcut şi iată erau bune foarte”(Facere 1,31). La sfârşitul zilei a

şasea a creaţiei, omul şi lumea erau aduse la existenţă, existau în cel mai înalt mod posibil. Însă existenţa

lumii şi a omului erau, pe lângă actualitate, chiar mai mult decât actualitate, sumă de posibilităţi, date în

planul divin, care vor trebui mereu actualizate. Omul, ca o cunună a creaţiei, era chemat la existenţă

încărcat de responsabilitate pentru fiinţa şi forma lumii şi de asemenea încărcat de responsabilitate

pentru împlinirea sensului lumii. Însă nu orice om avea şi puterea de a-şi realiza această

responsabilitate, ci doar omul rămas integrat în viaţa lui Dumnezeu, de la care să -şi fi luat întreaga sa

putere de viaţă. Acest Adam putea să identifice sensul creaţiei, să-l asume şi să-l ducă la împlinire. Ceea

ce nu a reuşit Adam, suntem datori să realizăm noi, ca oameni rezidiţi în Hristos.

I.1.Sensul creaţiei

În perspectivă ortodoxă, Dumnezeu a creat lumea dintr-un motiv şi cu un scop. Acest scop dă sens

şi valoare lumii. *1+ Motivul creaţiei, după Sfinţii Părinţi este bunătatea lui Dumnezeu, şi nu o necesitate

internă sau externă a Acestuia. Iar scopul creaţiei este părtăşia şi a altor fiinţe de iubirea Lui

intratrinitară *2+ , preamărirea lui Dumnezeu şi fericirea acestor creaturi. În spiritualitatea ortodoxă

această realitate a creaţiei a primit numele de îndumnezeire. Aşadar creaţia a fost menită la

îndumnezeire prin cununa sa, omul. Sensul aducerii la existenţă a lumii şi omului este îndumnezeirea.

[1] Pr.prof.dr.Dumitru Stăniloae , Teologia Dogmatică Ortodoxă , Editura Institului Biblic şi deMisiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti 1997, p.337

[2] Ibidem



I.1.1.Caracteristici ale creaţiei

a) Finitudinea lumii este în legătură cu infinitatea lui Dumnezeu; lumea fiind creată, e

condiţionată de infinitatea lui Dumnezeu. *3+ Dumnezeu se mişcă spre creaţie, dar în acelaşi timp există

o năzuinţă, o convergenţă nostalgică a creaţiei către infinitul Creatorului. Însă această convergenţă

poate să aibă finalitate, lumea finită având posibilitatea de a participa la infinitatea dumnezeiască în

Hristos. [4]

b) Armonia, frumuseţea şi ordi nea existente în lume, vin să confirme adevărul creaţiei. Asupra

frumuseţii lumii ca armonie, bună întocmire şi ordine stăruie atât Sfânta Scriptură cât şi întreaga tradiţie

patristică, de la Isaia, Psalmist şi până la Părinţii şi scriitorii Bisericeşti din toate perioadele patristice şi

postpatristice. Această gândire e în opoziţie cu concepţia gnostică a imperfecţiunii lumii văzute, cu

sistemele filosofice şi religiile vechi orientale şi de misterii, sau cu diferitele hermetisme, care

propovăduiau necesitatea părăsirii cât mai repede a lumii datorită faptului că lumea în sine e un rău.

Armonia cosmică pune în evidenţă faptul că există o ordine a creaţiei, o ordine divină a lumii care

implică alte două caracteristici ale acesteia, şi anume:

c) consistenţa – Creaţia nu este o simplă aparenţă ci are consistenţă, care implică şi este implicată

la rândul ei de existenţa ordinii.

d) transparenţa - În acelaşi timp, lumea e străbătută necontenit de energiile divine, care sunt

constitutive creaţiei, fiind deci transparentă pentru acestea. Această ordine armonioasă în care creaţia

consistentă este în acelaşi timp transparentă energiilor divine este numită de părintele Stăniloae ordine

divină a cosmosului care săvârşeşte neîncetat liturghia cosmică. Ordinea presupune o prezenţă care să o

realizeze. În acest sens creaţia este un semn al prezenţei şi înţelepciunii lui Dumnezeu şi apare ca o reţea

infinită a raţiunilor divine, în care fiecare punct implică prezenţa divină prin energiile necreate.Vorbim

astfel de :

e) raţionalitatea lumii create, care susţine şi dă sens armoniei cosmice. Raţionalitatea lumii create

este înrădăcinată în Dumnezeu, şi în acelaşi timp este pentru om şi culminează în om. Cunoaşterea lumii

[3] Ibidem , p.163

[4] Ibidem , p.166



seamană cu o scară pe care omul urcă spre cunoaşterea lui Dumnezeu. Raţiunea supremă a Logosului

divin atrage la sine şi urcă mintea umană pe treptele contemplaţiei naturale a raţiunilor din lucruri. *5+

Paradigmele(modelele) sau raţiunile divine ca intenţii divine rămân î n planul transcendent, ideal,

atemporal în Dumnezeu, pe când „logoii”(raţiunile lucrurilor) sunt raţiunile divine coborâte în planul

imanent, temporal al existenţei constituind noumenus-ul fenomenelor. Deci Logosul divin dă sens vieţii

omeneşti şi umple de raţiuni, de sensuri, întreaga creaţie. Omul, prin logosul din sine, e împletit cu

Logosul divin şi cu logoii creaţiei. *6+ Pentru ortodoxie nu există îndoială asupra veridicităţii acestei

viziuni propuse de Sfântul Maxim Mărturisitorul, dar omul modern şi mai ales postmodern are nevoie

de argumentări şi demonstraţii strict ştiinţifice pentru a declara o teorie ca fiind adevărată. Iată însă că

epistemologia ştiinţifică, blocată o mare perioadă de timp în prejudecăţile reducţioniste pare acum a se

apropia intuitiv de perspecti-vele unei cunoaşteri mai profunde, de spiritul explorării teologice. Chiar

dacă va mai trece un timp până la schimbarea paradigmei (care e o necesitate) punţi întinse între ştiinţăşi teologie oferă, în particular, principiul antropic care afirmă că nu viaţa s-a dezvoltat într-un sens

subordonat universului, ci dimpotrivă, universul s-a dezvoltat în direcţia în care ne-a permis viaţa, şi

adaptarea între om şi univers este reciprocă. Mai mult, teoria cuantică permite evidenţierea faptului că

omul, prin conştiinţă, modifică universul, că persoana, conştiinţa personală este o forţă modelatoare în

univers. *7+ În acest sens cuantica furnizează inclusiv premisele demonstrării ştiinţifice a eshatologiei

creştine, acceptarea la nivel ştiinţific a posibilităţii învierii trupurilor la Parusie, finalitate de care totuşi

ştiinţa, în ansamblul ei se apropie destul de timid, ceea ce denotă în ultimă instanţă limitările cunoaşterii

orizontale, pur ştiinţifice.

f) unitatea - Intenţionat am lăsat la final această caracteristică a creaţiei, fiind în legătură

nemijlocită cu tema acestei lucrări. Lumea este una şi unită fiindcă există un Dumnezeu Creator al ei,

care este Unul şi transcendent. Sfântul Maxim Mărturisitorul afirmă unitatea lumii prin faptul că „toate

unităţile în cadrul ei sunt în relaţia şi cu Creatorul şi Atotţiitorul, care, pe de altă parte e mai presus de

[5] Sf.Maxim Mărturisitorul , Răspunsuri către Talasie , în “Filocalia”, vol.III , Editura Harisma,Bucureşti 1994 p.97-99

[6] Ibidem , Cuvânt înainte , p.13

[7] pr.Răzvan Ionescu, Elemente de epistemologie comparată , în “Ştiinţă şi Teologie“,coordonator Pr.Prof.dr. Dumitru Popescu, Editura XXI: Eonul dogmatic, Bucureşti 2001, p.97-99



orice relaţie care L-ar determina şi diferenţia pe El. *8+ Chiar dacă unitatea lumii este fărâmiţată, a

existat întotdeauna o tendinţă, o mişcare spre unitate. Această mişcare a fost deturnată la nivel uman în

toate timpurile, consecinţe ale acestui fapt fiind tocmai aceste fenomene mondialiste ale veacului, la

care luăm parte cu toţii. Din „inel de legătură” între toate lucrurile şi din „centrul dat al lumii care o

conduce pe aceasta spre o tot mai mare unitate” *9+ , omul devine factor al destrămării unităţii şi

realizării unei false unităţi a lumii, o unitate în afara lui Dumnezeu.

g) mişcarea în timp.Adusă la existenţă, lumea e în mişcare de la originea ei.Mişcarea lumii e

înscrisă în creaturile sale ca singura modalitate de existenţă a acestora. În mod cert, creaţia are un

început dar va avea şi un sfârşit în unirea deplină cu Dumnezeu.Timpul a fost perceput diferit în istoria

umanităţii, ca şi înţelegerea folosirii acestuia. Sintetizând concepţia ortodoxă despre timp, vom spune

că importantă e legătura sa indisolubilă cu veşnicia. Timpul ne-a fost dat pentru a ne pregăti veşnicia.

Raţiunile timpului sunt în Dumnezeu, afirmă Sf.Maxim Mărturisitorul *10+ , ceea ce înseamnă că timpul

se raportează la eternitate. ”Pe toate le-a făcut Dumnezeu frumoase şi la timpul lor; El a pus în inima lor

veşnicia, dar fără ca omul să poată înţelege lucrarea lui Dumnezeu, de la început până la

sfârşit”(Eclesiast 3,11). Veşnicia este starea potenţială pusă de Dumnezeu în firea lucrurilor, şi ea

urmează a fi actualizată în timp. Aceasta reprezintă mişcarea în timp a creaţiei, şi înţelegerea ca atare a

timpului, şi anume ca dar al lui Dumnezeu, înseamnă a trăi timpul pentru a-l depăşi, pentru a-l

transfigura.Tocmai pentru că lumea are o perspectivă finală eshatologică, mişcarea în timp trebuie să fie

depăşirea acestuia. Această depăşire, însă, este posibilă numai în Biserică. Timpul liturgic (timp propriuspaţiului eclesial) este timpul oportun de a fi cu Dumnezeu, nu doar Sfânta Liturghie ci întreaga

ciclicitate a zilei liturgice, a anului liturgic. Spre exemplu, Postul Mare este perioada unui timp privilegiat,

calificat şi care îl orientează pe om prin pocăinţă spre veşnicia mântuirii. Postul Mare este timpul

oportun pocăinţei, ca modalitate de actualizare a veşniciei. *11+

[8] Sfântul Maxim Mărturisitorul , op.cit. , p.13

[9] Pr.Prof.Dr.Dumitru Stăniloae , op. cit . p.169

[10] apud Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae în op.cit, vol. cit. ,p.125

[11] Makarios Simonopetritul , Triodul Explicat ,Editura Deisis, Sibiu 2000 p.284-285



I 1.2. Aspecte antropologice ale creaţiei

Din analiza caracteristicilor creaţiei, rezultă că lumea se desfăşoară ordonat spre o direcţie

precisă: omul. Omul este rezultat al unui act creator special, nu doar al unei „faceri” din poruncă. Creaţia

cosmosului cu fiinţele necuvântătoare din el, a fost un mijloc spre împlinirea unui scop mai înalt:

cosmosul nu avea un scop în sine, aşadar Dumnezeu a creat lumea pentru om, fiindcă numai în om

lumea îşi împlineşte rostul ei. *12+ Creaţia are deci un caracter antropocentric. Astfel, lumea a fost creată

ca un dar pentru oameni, şi în acest fel (ca dar al lui Dumnezeu) lumea e locul în care se vede iubirea lui

Dumnezeu pentru om. *13+ Omul are ca misiune să liturghisească darul primit şi să-l întoarcă

Dăruitorului, iar acest lucru se realizează numai în măsura în care omul vede lumea aşa cum o vede

Dumnezeu. Lumea şi evoluţia ei, progresul ei, depind de progresul duhovnicesc al omului. Această

evaluare ortodoxă a omului dar şi a lumii în perspectivă antropocentrică, este confirmată astăzi de teoria

cuantică. Î ntr-un limbaj ştiinţific, conştiinţa umană modifică universul, ceea ce în limbaj ordodox nu

înseamnă decât că personalizând lumea, omul o mântuieşte. Universul se mântuieşte prin om. *14+

Posibilitatea aceasta e dată omului prin creaţie, şi anume prin faptul că omul a fost creat persoană, adică

în acelaşi timp fiinţă naturală dar şi spirituală, care poartă în ea imaginea divinului, prin chipul lui

Dumnezeu.

Deşi adus ultimul la existenţă, omul are o poziţie mediatoare între lumea pur spiri-tuală, căreia î i

aparţine cu sufletul, şi cea pur materială, căreia îi aparţine cu trupul. El este punctul de origine într-un

sistem cartezian în care pe orizontala abscisei avem lumea materială şi pe verticala ordonatei lumea

spirituală. Existenţa sa trebuie să fie o funcţie ce tinde asimptotic către infinit. Fiind o sinteză a celor

două lumi, omul le conţine. Astfel e o reprezentare în mic a lumii celei mari, adică un microcosmos.

Sfântul Maxim Mărturisitorul afirmă că primul om era chemat să adune în fiinţa sa toată lumea creată şi

în acelaşi timp să atingă unirea deplină cu Dumnezeu şi astfel să confere întregii creaţii starea

îndumnezeită. *15+ Eşecul primului om trebuie transformat în biruinţă de omul restaurat în Hristos.

[12] Pr.prof.dr. Dumitru Stăniloae, op.cit ., p. 99-100

[13] Ibidem, p. 339-340

[14] Ibidem, p. 418

[15] Christos Yannaras, Abecedarul credinţei, Editura Bizantină, Bucureşti 1996, p.85



I.2. Omul, cunună a creaţiei. Finalitatea existenţei umane

Referatul biblic despre originea omului precizează faptul că omul a încununat creaţia, ducându-o

la superlativ. Până la crearea omului, creaţia era apreciată cu calificativul de “bună”(Geneză 1

,10,12,18,21,25), iar după aceasta şi după investirea lui cu demnitatea de conducător al lumii, toate câte

le-a făcut Dumnezeu au devenit “bune foarte”( Geneză 1,31).

I.2.1. Starea primordială.

Cuvintele Bibliei că Dumnezeu a format mai întâi trupul omului din ţărână şi apoi i -a insuflat

sufletul trebuie înţelese în sensul că din momentul în care a început să se formeze trupul ca o

complexitate biologică, a avut insuflat sufletul, care a contribuit în mod esenţial la formarea acestei

complexităţi. Deci nicidecum nu a fost vorba de două acte separate şi succesive, ci un singur act creator.

Suflarea de viaţă aduce omului nu atât viaţa biologică (posedată şi de regnul animal) cât viaţa înţelegerii

şi comuniunii, adică viaţa spiritului. Suflarea configurează omul ca alteritate (alter ego) în raport cu

Dumnezeu, alteritate care implică posibilitatea existenţei după modelul lui Dumnezeu, pe

coordonata libertăţii. Iar existenţa ca libertate oferă omului posibilitatea răspunsului, pozitiv sau

negativ, la chemarea dragostei lui Dumnezeu. Chipul lui Dumnezeu din om implică Sfânta Treime ca

model, adică identitate personală şi comuniune. Comuniunea, ca dinamică a relaţiei dintre Dumnezeu şi

om presupune atât “înomenirea primului şi îndumnezeirea celui de-al doilea, în sensul ajungerii de la

înrudire la familiaritate”. *16+

Pe această dinamică a relaţiei, Sfinţii Părinţi leagă tema paulină “Hristos-Chipul lui

Dumnezeu”(Coloseni 1, 15 -18) cu tema Genezei “omul–chipul lui Dumnezeu“, afirmând originea în

Hristos a omului, ca şi chip al Logosului divin. Arhetipul după care a fost creat omul e Hristos care e în

forma lui Dumnezeu (Filipeni 2,6), care e chip al lui Dumnezeu (II Corinteni 4,4). Se afirmă în acest mod

[16] Pr.prof dr. Dumitru Popescu, Introducere în dogmatica ortodoxă, Editura Libra, Bucureşti 1997, p. 131



faptul că originea omului este Hristos, iar odată stabilit acest lucru, starea paradisiacă este o stare

hristocentrică, în sensul chemării omului, de la crearea sa, la o asumare duhovnicească a relaţiei cu

lumea şi a relaţiilor interumane. În acest context, experienţa diferenţierii sexelor (Geneză 2, 21 – 24),

aflată în prelungirea exerciţiului contemplativ al punerii numelor, exerciţiu în care Adam le împrumută

suflarea de viaţă făcând astfel dovada raţiunii sale şi acceptând statutul de rege şi stăpânitor al creaţiei

cu care l-a cinstit Dumnezeu, această experienţă deci, a diferenţierii sexelor nu este altceva decât

recunoaşterea omului şi a lumii de către Adam din şi în perspectiva lui Dumnezeu, împreună cu El, adică

dumnezeieşte. *17+

Referatul biblic descoperă trei dimensiuni ale existenţei umane paradisiace, şi anume: relaţia cu

Dumnezeu(coordonata teologică), relaţia cu semenii(coordonata antropologică) şi relaţia cu

lumea(coordonata cosmologică). Numai în totalitatea acestor dimensiuni, omul poate fi evaluat în mod

fidel faţă de referatul biblic şi numai aşa poate fi realizată o conturare integrală şi plenară a misterului

existenţei umane, depăşind orice umanism (ca ignorare a dimensiunii teologice), orice individualism (ca

ignorare sau chiar negare a relaţiilor interumane) şi orice istorism (ca refuz al înţelegerii omului în

context cosmic). [18]

I.2.2. Păcatul strămoşilor, ratarea existenţei umane.

Crearea omului ca alteritate a lui Dumnezeu înseamnă posibilitatea existenţei sale în modul în

care Dumnezeu există. Omul e o existenţă personală care poate să ipostazieze viaţa ca iubire, adică

libertatea faţă de limitele naturii sale create, libertate faţă de orice necesitate, aşa cum Dumnezeu

cel necreat există. Însă această viaţă nu e posibilă decât în Dumnezeu, căci ea vine de la Dumnezeu.

Persoana în sens absolut nu există decât în Dumnezeu, iar persoana omenească nu putea să existe decât

în sens relativ, raportată la Acesta. Persoana pune în faţa existenţei umane alternativele: libertatea ca

iubire sau libertatea ca neant.

[17] Ibidem, p.127-128

[18] Ibidem, p.128-129



În persoană viaţa şi iubirea coincid. Libertatea ca iubire presupune nemurirea pentru că

persoana iubeşte şi este iubită, iubirea susţinând resorturile vieţii. În afara comuniunii de iubire

persoana îşi pierde unicitatea, devine o fiinţă asemănătoare celorlalte. În spaţiul ortodox, păcatul

strămoşesc echivalează cu renunţarea la părtăşia autenticei vieţi izvorâte din iubirea lui Dumnezeu,

înseamnă renunţarea la comuniunea cu Dumnezeu. Viaţa omului este dar al lui Dumnezeu, refuzul

darului însemnând refuzul de a fi iubit de Dumnezeu şi de a -l iubi pe El. Numai în iubirea lui Dumnezeu

omul primeşte o identitate absolută, de neînlocuit, fără de care el devine fără nume şi fără chip. Păcatul

înseamnă astfel pierderea identităţii absolute a iubirii lui Dumnezeu şi identificarea cu realitatea morţii,

ca încetare de a mai fi iubit. *19+ Astfel, păcatul strămoşesc înseamnă întrebuinţarea rea a voinţei sale

libere. Depărtarea de viaţă implică apropierea de moarte, căci Dumnezeu e viaţă şi lipsa vieţii moarte,

iar Adam prin depărtarea de sursa vieţii şi-a cauzat moartea potrivit celor scrise: “Iată, vor pieri toţi cei

ce se depărtează de tine”(Psalm 72, 26). Astfel moartea apare ca ratare a existenţei umane, ca eşecexistenţial, şi ea este o consecinţă îngăduită de Dumnezeu. Nu Dumnezeu a creat moartea, ci n oi am

atras-o asupra noastră. Pentru ca existenţa umană în afara lui Dumnezeu, cea aleasă de protopărinţi să

nu devină veşnică pentru om, Dumnezeu „a îngăduit desfacerea trupului, ca să nu se păstreze pentru noi

nemuritoare boala, ca un olar care nu vrea să bage în foc un vas de lut stricat înainte de a îndrepta, prin

refacerea acestuia stricăciunea pe care o are.” *20+

Sfinţii Părinţi sunt de acord asupra faptului că omul nu de la sine a căzut în păcat, ci influenţat de

diavol, care “văzându-l pe om ajuns înger pe pământ”, “mistuit de invidie” a vrut să-l facă şi pe acestaasemenea lui, dezbinat de Dumnezeu şi neîncrezător în iubirea Acestuia de oameni. *21+

Chiar dacă nu omul a avut iniţiativa separării de Dumnezeu, fiind influenţat de cel care dintru

început s-a făcut “ucigaş de oameni” (Ioan 8, 44), şi chiar dacă Eva a fost cea căzută în ispită, păcătuind

asumându-şi pe cont propriu o experienţă menită a fi împărtăşită cu bărbatul ei cu care era “un trup”

(Facere 2,24), Adam nu şi-a împlinit datoria de duhovnic şi mistogog al femeii sale (el având deja

[19] Pr.lect. Vasile Vlad, Teologia Morală Ortodoxă, curs manuscris an III, partea I, Arad 2001,p.54

[20] Sfântul Vasile cel Mare, Omilia că nu Dumnezeu e autorul relelor , p.7, apud pr.prof.dr.Dumitru Popescu, op.cit ., p.159

[21] Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere 16,1, apud Pr.prof.dr.Dumitru Popescu , op.cit .,p. 156



iniţierea în contemplaţia dumnezeiască prin exerciţiul punerii numelor), lăsând-o pe aceasta uşor de

amăgit de sofistica şarpelui. Raţionamentul ei s-a autonomizat (apropiindu-se de logica lui Descartes

dubito ergo cogito, cogito ergo sum), gustând din fructul oprit şi ieşind astfel din interioritatea voinţei şi

poruncii dumnezeieşti. Ratarea existenţei umane se realizează pe toate coordonatele. În plan teologic,

chipul lui Dumnezeu se întunecă în om, se amestecă cu tendinţa contrară şi se opacizează,

nemaioglindindu-l pe Dumnezeu. Se produce o slăbire a comuniunii, dar relaţia cu Dumnezeu nu se

stinge, ci continuă mai ales pentru că iubirea Acestuia şi fidelitatea faţă de om o fac posibilă. Omul va

căuta mereu starea originară,nostalgia paradisului, evidentă în întreaga istorie a umanităţii,

existând chiar şi în omul cel mai pronunţat areligios, omul modern (şi post modern). *22+ În plan

antropologic şi al relaţiilor interumane ratarea existenţială devine ratare fizică. Ratarea unei autentice

personalizări, duce la deteriorarea firii ipostaziate de persoana căzută, care se manifestă prin dezacordul

dintre suflet şi trup, boli, suferinţe, şi moarte. Descompunerea e explicabilă prin activarea haotică astructurii umane. Din fire slăvită, luminată de harul lui Dumnezeu esenţa umană se supune rigorilor

biologice ale “hainelor de piele”, din care iconomia lui Dumnezeu, prin moarte, recuperează omul. *23+

În plan relaţional interuman, căderea determină pierderea modelului comunitar trinitar şi pierderea

puterii de comuniune interumană autentică. Omul căderii este incapabil să-şi depăşească în sine condiţia

egocentrică, şi chiar în căutările sale interumane el se individualizează,încercând să-şi protejeze

personalitatea printr-o afirmare unilaterală de sine. Primele semne văzute ale deteriorării relaţiilor

umane sunt conflictul intersexe (Facere 3, 16) şi actul fratricid al lui Cain (Facere 4,8). Neurmărind

modelul comuniunii, omenirea a căutat moduri ale relaţiilor interumane în sisteme sociale şi politice,

dar care nu reuşesc să depăşească ambiţiile generate de ratarea protopărinţilor.

De la organizările sociale şi politice ale sclavagismului la democraţia desacralizată, de la legea

Talionului la drepturile omului, de la individualismul capitalist la colectivismul comunist, şi în sfârşit de la

relaţiile internaţiuni ale modernităţii la perspectiva globalizării, structurile sociale şi politice create n -au

făcut nimic altceva decât să strivească omul, pentru că toate acestea au ignorat calitatea acestuia de

persoană chemată la comuniune cu alte persoane. În plan cosmologic căderea alterează legăturile dintre

om şi lume. În perspectiva omului căzut, lumea devine din manifestarea plastică a raţiunilor

dumnezeieşti (prin contemplarea căreia omul s-ar fi ridicat la Dumnezeu), materie brută, obiect de

[22] Mircea Eliade, Sacrul şi profanul , Editura Humanitas, Bucureşti, 1992, p.194-195

[23] Pr.prof.dr. Dumitru Popescu, op.cit., p.169



exploatat. Omul, ratând stăpânirea lumii dintr-o perspectivă euharistică (contemplativă, aşa cum

începuse prin numirea fiinţelor vii), a consumat fructul acesteia fără evlavie, începând să caute aici

izvorul vieţii, oprindu-se la lume ca realitate ultimă. *24+ Din preot al creaţiei,având datoria de a o aduce

pe aceasta lui Dumnezeu îndumnezeită, omul s-a instituit ca stăpân, ca dumnezeu al lumii. Acest mod de

a privi şi asuma lumea(ca posesor al ei) este evident în istoria umanităţii. Epoca industrială şi cea

consumistă de azi (a tehnologiilor digitale) nu sunt o tendinţă nouă, ci o amplificare fără precedent a

mijloacelor “eficiente” de exploatare a resurselor lumii. Pe această coordonată, şi globalizarea devine un

mijloc de concentrare în mâinile unei minorităţi a tuturor resurselor naturale, şi a tuturor mijloacelor de

exploatare a acestora, astfel că procesul decizional nu va mai aparţine umanităţii în ansamblu (ca

beneficiară a resurselor), ci acestei minorităţi care va decide pentru întreaga lume. Este o escaladare

fără precedent, atât a călcării în picioare a naturii umane cât şi a ignorării voite a raţiunilor lumii

create.

I.2.3. Finalitatea hristologică a existenţei umane.

Creat „după chipul” lui Dumnezeu Cel infinit, omul e chemat să-şi depăşească propriile limite ca

şi cele mărginite ale creaţiei şi să să se facă infinit.În chip este implicată esenţial tensiunea omului spre

Îndumnezeire. În aceasta constă măreţia omului, în tensiunea – poruncă de a se îndumnezei, şi nu în

frumuseţea existenţei biologice supreme, de animal raţional. Măreţia omului rezidă astfel în destinul lui,

cel al îndumnezeirii pe care îl arată chipul lui Dumnezeu care „presupune prezenţa indestructibilă a

harului naturii umane, implicat în însuşi actul credinţei”. *25+ Această menire e exprimată în Scriptură

prin atributul Asemănării. Prin asemănare Sfinţii Părinţi înţeleg unirea maximă cu Dumnezeu, ajungerea

la Modelul sau Arhetipul absolut, Hristos Chipul Tatălui, fără confundarea cu Acesta. Sfântul Ioan

Damaschinul defineşte creaţia omului „după chip” ca însumând mintea şi libertatea omului, şi „după

asemănare”, „ca însumând desăvârşirea în virtute pe cât e cu putinţă.” *26+ Această asemănare vizează

[24] Christos Yannaras , op.cit., p.98-99

[25] Paul Evdokimov, Ortodoxia, Editura Insitutului Biblic şi de Misiune al Bisericii OrtodoxeRomâne, Bucureşti 1996, p.80

[26] Sfântul Ioan Damaschinul , Dogmatica, Editura Scripta, Bucureşti 1993, p.70



atât finalitatea cât şi drumul spre aceasta. Pe scurt, finalitatea existenţei umane este îndumnezeirea, iar

existenţa umană în sine se rezumă la parcurgerea acestui drum de la Chip la Asemănare. Însă aşa cum

originea omului este hristologică (după chipul Tatălui - Hristos) şi finalitatea este hristologică, dar şi

drumul spre aceasta, drum care se bazează pe împreună lucrarea celor două voinţe, dumnezeiască şi

omenească. Această menire a omului rămâne şi după actul căderii. Primul pas al împreună lucrării a fost

realizat de Adam prin acţiunea punerii numelor, însă în asumarea vieţii ca relaţie între sine şi Dumnezeu

de la care vine belşugul de viaţă, Adam a eşuat prin actul mâncării în afara lui Dumnezeu. Acest al doilea

pas al mâncării ca relaţie cu Dumnezeu a fost restabilit şi făcut posibil şi accesibil nouă de Adam cel Nou.

*27+ Finalitatea hristologică a existenţei este lămurită deplin în Sf. Liturghie. Mai mult, ea este actualizată

în mod concret în fiecare credincios în Sfânta Taină a Euharistiei. Aici înţelegem şi actualizăm, fiecare în

parte, menirea noastră hristologică, asumându-ne smeriţi gestul recunoaşterii lui Dumnezeu ca unică

sursă a vieţii. Depăşind condiţionările de toate felurile, mai ales în această ultimă perioadă a umanităţii,Biserica lui Hristos depăşeşte înşelarea existenţei prin mâncarea lumii, şi, oferindu-i lui Dumnezeu

pâinea şi vinul ca alimente esenţiale (Psalmul 103,15 –179) primeşte înapoi „adevărata mâncare şi

adevărata băutură”, trupul şi sângele lui Hristos. Astfel, în Sfânta Liturghie, Biserica indică în mod clar,

fără echivoc, finalitatea hristologică a existenţei umane, arătând că nu lumea, ci „însuşi Du mnezeu este

moştenirea celor vrednici”. *28+

În toate epocile istorice ale culturii şi civilizaţiei umane, a existat ideea unui om perfect; China–

omul veritabil, India –omul eliberat (păstrat până azi în religiile Indiei), Grecia-purtătorul de lumină,Islamul –omul universal, Iudaismul –omul suprem, creştinismul – sfântul. Singură cultura occidentală (mai

ales cea americană, n.a), modernă şi post– modernă, nu asimilează în ea această idee a omului perfect.

*29+ De la modernitatea care a abdicat de la perfecţi une în favoarea firescului, dar în afara singurului

criteriu real, Hristos, şi care a inversat axiologia în sensul considerării posibilului ca firesc (orice faptă sau

atitudine este firească naturii umane dacă există posibilitatea săvârşirii ei), omul şi o menirea au asimilat

ca ultim principiu eficienţa. Omul postmodern este un om eficient, care sacrifică şi subordonează

[27] Christos Yannaras, op.cit ., loc.cit.

[28] Sfântul Maxim Mărturisitorul , Capitole theologice şi oiconomice,I,68, apud pr.prof.dr.Dumitru Popescu, op.cit ., p.153

[29] Anton Dumitriu, Homo universalis, încercare asupra naturii realităţii umane, p. 7-8, apud pr.prof.dr. Dumitru Popescu, op.cit ., loc.cit.



întreaga sa existenţă realizării eficienţei materiale. În acest context predica Bisericii trebuie să reafirme

astăzi, în faţa asaltului neopăgân, că starea actuală nu e nici normală şi nici firească, iar finalitatea

propusă de ea, adică eficienţa şi confortul, este condiţia căderii, a vieţii spre moarte. Astfel, vădind

lumea de păcat (Ioan 16,8) Biserica e datoare să rememoreze starea primordială şi finalitatea

hristologică a lumii şi omenirii, ca singura finalitate posibilă, şi că orice tentativă umană de a construi un

paradis fără Dumnezeu, de la turnul Babel până la globalismul consumist contemporan, e sortită

eşecului.

I.3.Coordonata religios –morală a existenţei umane, înainte şi după Întruparea Lui Hristos

Creaţia, având ca sens şi finalitate îndumnezeirea, se întemeiază pe o ordine implicită, care este

solidară cu ordinea divină.Energiile necreate sunt responsabile de menţinerea acestei solidarităţi. Pentru

a fi autentice, lumea şi viaţa trebuie să participe la viaţa lui Dumnezeu. Ordinea divină este impregnată

prin calităţile acesteia: consistenţă, transparenţă, ierarhie şi comuniune, prezente în fiecare element

constitutiv al lumii, ca şi în ansamblul Universului. Cum am mai spus, acest concept teologic este

confirmat astăzi de fizica cuantică din ce în ce mai mult. În aceeaşi ordine de idei, umanitatea îşi

desfăşoară de la începuturi existenţa în mod ordonat, după o ordine care este imagine a celei divine.Prin chipul lui Dumnezeu din om, darurile acestuia sunt constitutive în trupul şi sufletul omului.

Aceste daruri primite de om, îl obligau pe acesta să le folosească în scopul pentru care a fost creat, de

preot al lumii, să le liturghisească, adică preluându-se pe sine şi lumea în mod creator, slujindu-se de

ajutorul harului divin prin energiile necreate constititive atât lui cât şi lumii, să le întoarcă îndumnezeite,

lui Dumnezeu. Această colaborare numită mod teandric sau mod divino-uman implică asumarea şi

trăirea în viaţa umană a valorilor vieţii dumnezeieşti. Iar finalitatea teonomă, hristologică a omului şi

lumii implică un caracter religios–moral fundamental al existenţei umane. Astfel, coordonata religiosmorală a vieţii umane este coordonata fundamentală, atât în ordinea iniţială, în cea a căderii şi mai ales

în cea a restaurării în har. *30+

[30] Pr.lect.drd.Vasile Vlad, Teologie Morală Ortodoxă, curs manuscris, an III,partea II, p.1-2



I.3.1. Denaturarea sensului iniţial al existenţei umane.

Aşezat de Dumnezeu în fruntea tuturor creaturilor văzute, omul era destinat să realizeze în el însuşi unitatea şi armonia întregului,unind întregul cu Dumnezeu, făcând din univers un organism

omogen în care Dumnezeu ar fi fost „totul în toate”, conform scopului final al creaţiei, transfigurarea.

În ordinea căderii,omul pierde acest sens iniţial pentru care a fost adus la existenţă. Întorcându-se

de la Dumnezeu, omul provoacă propria sa dezagregare, antrenând inevitabil dezagregarea cosmică şi

tragedia întregii creaţii. Lumea în întregul ei şi în fiecare element în parte a fost supusă dezordinii, luptei,

morţii şi stricăciunii. Această lume a încetat să mai reflecte fidel frumuseţea divină fiindcă icoana,

imaginea divină, omul–centrul acestui univers s-a întunecat. Astfel, în loc să reveleze prin raţiunea saproprie, lăuntrică şi prin întregul existenţei sale, planul dumnezeisc al creaţiei, şi prin aceasta pe Sfântul

Duh însuşi, firea umană a devenit domeniul şi instrumentul răului personificat, Satan. Scopul iniţial al

existenţei umane, dobândirea Sfântul Duh va redeveni scop existenţial doar în ordinea creştină

introdusă de evenimentele Întrupării, Răstignirii, Învierii şi Înălţării Dumnezeului Iisus Hristos. Dar până

atunci, şi chiar după aceea în faptul căderii creştine, şi mai ales în această contemporaneitate care

refuză subtil Învierea şi Cincizecimea ignorând perspectiva Parusiei, prin voinţa omului răul creşte şi

devine putere care viciază creaţia într-un ritm înspăimântător. Relaţia omului cu natura materială a lumii

nu mai poate fi o relaţie personală, relaţie cu logosul iubirii lui Dumnezeu care e constitutiv lumii.

Devenită obiect neutru, lumea se opune eforturilor omului de a o supune, se opune nevoii şi dorinţei

sale de supravieţuire individuală. Refuzând cumuniunea cu Dumnezeu omul a restrâns cunoaşterea sa la

cunoaşterea lumii ca obiect. Pe măsura trecerii timpului omul a slăbit tot mai mult în cunoaşterea

subiectului divin, superior lumii (de aceea o problemă despre care vorbesc toate religiile salvării

indiferent de momentul istoric este cea a schimbării subiectului, a regăsirii prin cunoaştere a subiectului

divin), deoarece cunoaşterea subiectului divin se realizează numai împreună cu Acesta şi nu-i dă omului

niciodată posibilitatea de a fi suveran asupra Lui. Rămânând însă cu cunoaşterea strict raţională a lumii,a naturii, omul a despărţit cunoaşterea de înţelegerea creaţiei ca dar a lui Dumnezeu şi de iubirea lui

Dumnezeu ca dăruitor continuu al ei. Lumea devine în acest caz opacă, pierzându -şi transparenţa şi

închizându-se în sine, nemaipermiţând energiilor necreate să o străbată, susţinând -o. Însă transparenţa

lumii rămâne potenţialitate chiar dacă oamenii au căzut de la această cunoaştere a ei. Ispitirea îl împinge

pe om să-şi mute atenţia de la Dumnezeu la pomul vieţii, adică de la persoană la obiect şi să se fixeze pe



acesta. Astfel, existenţa umană nu-şi mai are ca interlocutor principiul agapic absolut, hrana primită de

la Dumnezeu din iubire, iubirea lui Dumnezeu ca hrană, ci o realitate obiectuală. Sensul existenţei

umane de a ajunge la Dumnezeu ca subiect în relaţie şi mediatoare a creaţiei se denaturează, aceasta

lăsându-se asimilată de natură şi atribuind acesteia rolul pe care-l avea Dumnezeu, de principiu şi izvor

al vieţii. Existenţa umană devine din teonomă, autonomă, iar în această deturnare omul angajează

întreaga lume. În afara Raiului, în urma izgonirii, omenirea se denaturează începând cu modificarea

relaţiilor interumane, continuitatea neamului omenesc începând să fie asigurată prin relaţiile sexuale, pe

când în Raiul Edenic Adam şi Eva duceau o viaţă îngerească,fără unire trupească (viaţă ce va fi şi in Raiul

eshatologic). Modificările de conştiinţă sunt evidente în Cain, care nu mai înţelege să dea lui Dumnezeu

din ce are mai bun, ci gândul jertfei se estompează, devenind datorie formală. Faptul că împlinirea

formală a jertfei, indiferent de natura acesteia, nu are nici o valoare în faţa lui Dumnezeu este

demonstrat de refuzul ofrandei lui Cain. Însă neînţelegerea acestei realităţi a dus la primul fratricid,izvorât din mânie, invidie şi mândrie, fratricid care a condus la separarea omenirii în două linii de

descendenţă, paralele, după criteriul religios-moral: cea după chipurile adevăraţilor următori ai lui

Dumnezeu, şi cei ce s-au lepădat de El, urmaşii lui Cain (sau Cetatea lui Dumnezeu şi cetatea oamenilor

în descrierea Fericitului Augustin). [31] Cartea Facerii(4, 17-22) ne oferă o viziune asupra începutului

civilizaţiei aşa cum o înţelegem astăzi: meserii, arte, cetăţi, comunităţi. Tot aici însă (Facere 4,25-26) ni

se oferă imaginea foarte clară că de la descendenţa principală a lui Adam, şi anume Set, coordonata

fundamentală a existenţei era religios-morală şi teonomă: „Atunci au început oamenii a chema numele

Domnului Dumnezeu”. Cele două linii paralele de descendenţă sunt numite de Sfânta Scriptură: fiii lui

Dumnezeu şi fiii oamenilor. Sfinţii Părinţi explică în unanimitate această numire în sensul că fiii lui

Dumnezeu erau urmaşii lui Set, popor ales, destinat a se păstra pe sine în virtute.Acest sens e sugerat şi

de „locul înalt”,”de-a lungul hotarelor Raiului”, în care trăiau. Aceştia trebuiau să se păstreze în virtute,

orientaţi spre Dumnezeu, ca să poată ajunge născătorii Mântuitorului. Fiii oamenilor sau fiicele

oamenilor erau urmaşele lui Cain, poporul oprit de a se amesteca cu urmaşii lui Set. *32+ Însă ispita

frumuseţii carnale şi a plăcerii, atunci ca şi astăzi şi ca întotdeauna, a fost mai puternică decât amintirea

Raiului, astfel că desfrânarea a cuprins şi neamul ales, mai întâi bărbaţii (conform Scripturii) şi apoi şi pe

[31] Ieromonah Serafim Rose, Cartea Facerii, crearea lumii şi omul începuturilor , EdituraSophia, Bucureşti 2001, p.147

[32] Ibidem, p.152-153



femei (conform Sfântului Efrem Sirul). *33+ Stricăciunea firii omeneşti, pierderea axei morale îşi află

astfel finalitatea, cel mai de jos nivel, în desfrânarea ajunsă la rang de normalitate (ceea ce se întâmplă şi

azi). De-a lungul istoriei omenirii, desfrânarea ajunsă normalitate a fost pedepsită de Dumnezeu în mai

multe rânduri şi moduri, tocmai pentru a readuce omul la condiţia sa morală şi fizică iniţială, iar cea

dintâi pedepsire de proporţii a fost potopul.

I.3.2.Noe şi împrăştierea neamurilor.Destinul neamurilor.

Noe, alesul lui Dumnezeu pentru înnoirea neamului omenesc, ajunsese la acea măsură a

desăvârşirii (care i-a conferit alegerea de nou începător) în mijlocul unei generaţii stricate. Părinţii afirmă

măsura înaltă a desăvârşirii sale prin observarea faptului că Noe a avut doar trei copii (pe când Adam şiceilalţi patriarhi până la el au avut poate sute, fiecare în parte), ceea ce conduce la concluzia logică a

înfrânării acestuia până şi de la legiuitul pat al nunţii. *34+ Tocmai această desăvârşire a sa era garanţia

că firea umană se va îndrepta într-o oarecare măsură, moştenind-o. Dumnezeu descoperă lui Noe

planurile Sale în raport cu lumea şi aşează legământ cu acesta, temă consecventă în istoria sfântă:

Dumnezeu face înţelegere cu aleşii Săi, nu lucrează pe pământ conform primelor zile ale creaţiei, prin

cuvântul „să se facă”, ci găsind un drept care să-i împlinească Voia. Astfel, Dumnezeu rânduieşte ca

oamenii să săvîrşească lucrarea Sa pe pământ, şi nu dintr-o necesitate izvorâtă din determinisme sau

condiţionări, ci din voia lor, integrată în mod liber Voii dumnezeieşti. Aceasta este caracteristica şi a

dreptului Vechiului Testament şi a sfântului Noului Testament.

Tema potopului e prezentă în vechile culturi din toată lumea, povestirile fiind aproximativ

echivalente: ca urmare a păcatelor oamenilor, lumea e acoperită de ape fiind salvaţi doar câţiva oameni

şi animale, care vor constitui germenii noii lumi postdiluviene. *35+ Însă referatul biblic oferă cea mai

amănunţită descriere, de la detaliile tehnice ale arcei şi pînă la specificările cronologice detaliate ale

evenimentelor. Finalul descrierii dezvăluie încă o dată măsura înaltă a axei religios -morale după care

[33] Sfântul Efrem Sirul, Tâlcuire la Facere, apud ieromonah Serafim Rose, op.cit . p.153

[34] Ieromonah Serafim Rose, op.cit ., p.155

[35] Mircea Eliade, Istoria ideilor şi credinţelor religioase, vol.1,Editura ştiinţifică, Bucureşti1992, p.63-64



dreptul Noe vieţuia. Deşi a înţeles din nerevenirea porumbelului a treia oară că poate ieşi în siguranţă

din corabie, că viaţa pe pă-mânt are condiţii prielnice din nou, Noe a aşteptat până ce Dumnezeu i-a

poruncit să iasă, împreună cu toate vieţuitoarele (Geneză 8,15-19). Şi primul lucru pe care îl face este să

aducă jertfă, recunoscând atotputernicia şi iubirea lui Dumnezeu.De asemenea,milostivirea Acestuia

este evidentă, pentru că deşi vede că oamenii vor continua să fie răi, făgăduieşte să nu mai blesteme

pământul ori să nimicească omenirea(Geneză 8,20-22). Ciclicitatea existenţei umane, anotimpurile,

succesiunea zi-noapte,ciclicitatea obţinerii hranei (semănatul şi secerişul), vor constitui normalitatea

vieţii pământului căzut, până la Parusie.Lui Noe i se dă aceeaşi poruncă („creşteţi şi vă înmulţiţi”), şi

aceeaşi stăpânire peste întreaga zidire, cum i s-a dat şi lui Adam întru început. Însă structura umană va fi

cu totul alta.Adam se hrănea cu fructele pomilor Raiului, ceea ce implica o structură fină, subţire,

spiritualizată, primind porunca postului – nemâncarea din Pomul Cunoştiinţei Binelui şi Răului. Noe şi

omenirea ce se va naşte din el va mânca inclusiv carne („tot ce se mişcă şi ce trăieşte”), ceea ce implică oconstituţie „îngroşată”, înclinată spre materie, având consistenţă biologică. Postul dat lui Noe e oprirea

de la sânge, ”care e viaţa”, iar viaţa aparţine lui Dumnezeu. Cele şapte porunci noahitice reflectă starea

religios-morală a omenirii, şi anume faptul că aceasta avea nevoie de porunci clare din partea lui

Dumnezeu, nu ca oamenii paradisului edenic, care aveau în firea lor voinţa lui Dumnezeu întipărită prin

chipul neîntunecat. Ca un nou Adam, Noe va genera omenirea de după potop prin cei trei fii ai săi: Sem,

Ham şi Iafet ,”dintru aceştia s-au înmulţit oamenii pe pământ”(Facere 9,18-19). Toţi patriarhii îşi

binecuvântau copiii, prorocind în privinţa lor. Însă în urma păcatului lui Ham de a fi privit fără ruşine

goliciunea tatălui său, doar doi fii vor primi binecuvântare: Sem şi Iafet. Seminţiile ce se vor naşte d in

Ham nu vor fi primit binecuvîntare din pricina păcatului acestuia; deşi în corabie starea generală era de

rugăciune şi post, bărbaţii înfrânându-se de la soţiile lor, totuşi Ham a nesocotit aceasta, avându-l pe

Hanaan. Firea sa nestăpânită şi nesupusă a făcut ca în firea umană de după potop aceste porniri

instinctuale să supravieţuiască, tinzând spre o tot mai mare accentuare, motiv pentru care Noe l -a sortit

pe nepotul său Hanaan slugă unchilor săi. Ce înseamnă acest lucru, tâlcuiesc Sfinţii Părinţi. As tfel, din

Sem cel binecuvântat vor lua naştere toate neamurile semite (ca şi continuatoare ale virtuţii fiilor lui

Dumnezeu, ai urmaşilor lui Set păstraţi în sfinţenie) şi îndeosebi iudeii, evreii, poporul menit să

pregătească mântuirea. Aceasta înseamnă: „Binecuvîntat fie Domnul Dumnezeului lui Sem şi va fi

Hanaan pruncul slugă lui”(Facere 9,26), adică de aici va ieşi poporul binecuvântat care va purta în sine

germenii libertăţii mântuitoare. „Înmulţească Dumnezeu pe Iafet şi să locuiască în locaşurile lui Sem, şi

să fie Hanaan slugă lui”(Facere 9,27) se poate traduce în faptul că Iafet este strămoşul tuturor

neamurilor creştine, a celor ce vor primi cuvântul adus de Hristos mai întâi iudeilor; acestea vor ajunge



să se sălăşluiască în mântuire (locaşurile lui Sem) după venirea lui Hristos. *36+ Deşi Hanaan, datorită firii

instinctuale va fi sortit „slugă”, în sensul de următor al celorlalţi în viaţă şi nu de iniţiator al deciziilor, şi

urmaşilor lui se dă mântuire. Evanghelia după Matei (Matei 15,24 -28) vorbeşte despre credinţa femeii

cana-neence, urmaşă a lui Hanaan, care s-a mântuit prin credinţa ei şi prin primirea cuvântului lui

Hristos. În capitolul 10 al Genezei, în mod explicit se numesc toate neamurile ce vor lua fiinţă după

Potop. Sunt numiţi şaptezeci şi doi de urmaşi ai celor trei fii ai lui Noe. Paisprezece fii ai lui Iafet vor

genera paisprezece neamuri iafetite, sortite să primească mântuirea. Douăzeci şi şapte de neamuri se

vor naşte din Sem, inclusiv neamul lui Eber, adică poporul ales, evreii. Treizeci şi una de neamuri se vor

naşte din Ham, multe din ele triburi cu care evreii s-au luptat mai târziu, dar între ele se cuprind şi

ninivitenii, care se vor pocăii la propovăduirea prorocului Iona. Unele dintre aceste neamuri se pot

identifica şi azi, altele mai greu, însă specialiştii în arheologia Orientului Apropiat acordă Listei

Neamurilor din capitolul 10 al Genezei o importanţă deosebită recunoscând acesteia o „acurateţeuimitoare”. *37+ În versetul 5 (Facere 10,5) avem cea mai clară referire la ce se va întâmpla după

prăbuşirea Turnului Babilonului: din cele şaptezeci şi două de tipuri fundamentale de neamuri, omenirea

se va împrăştia pe întreg pământul. Ostroavele neamurilor de aici semnifică nu o împrăştiere spaţială a

acestora, ci mai ales faptul că neamurile s-au constituit în popoare separate, distincte, asemenea unor

insule ale omenirii. *38+ Destinul neamurilor nu era atât viaţa în separaţie, ci mai ales căutarea unificării

în Dumnezeu. Faptul că şi-au păstrat aceeaşi limbă până la Turnul Babilonului are o conotaţie specială şi

anume că, indiferent de constituirea ca entităţi separate geografic şi ca obiceiuri şi îndeletniciri, ele au

păstrat numitorul comun al limbii vorbite ca pe singurul mijloc de a conlucra spre slujba lui Dumnezeu.

Limbajul verbal e o caracteristică umană şi s-a manifestat în exprimarea identică, ceea ce presupunea

aceiaşi termeni pentru toate numirile concrete ale vieţii, pentru toate lucrurile create care au în ele

„logoii”(Sfântul Maxim Mărturisitorul). Acest lucru a fost lăsat de Dumnezeu pentru ca, contemplând în

acelaşi mod lumea, exprimând în acelaşi mod raţiunile identificate în cadrul creaţiei, neamurile să ajungă

în acelaşi mod la cunoaşterea lui Dumnezeu din lucrurile create. Însă firea căzută a omenirii s-a

manifestat prin mândria şi conştiinţa de sine. Faptul de a avea un singur grai nu a condus spre slava în

mod unic a lui Dumnezeu ci spre propria slăvire : „Să ne facem nume nouă (faimă) înainte de a ne

[36] Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Facere, p.337, apud Serafim Rose, op.cit , p.157

[37] Dr.William F. Albright, Descoperiri recente în Ţara Sfântă, apud Serafim Rose, op.cit .,p.170

[38] Ieromonah Serafim Rose , op.cit ., p.170-171



împrăştia pe faţa a tot pământul”( Facere 11, 1). Dar folosirea darurilor lui Dumnezeu spre o viaţă în

afara lui Dumnezeu nu e posibilă. Ca urmare, Dumnezeu le-a „amestecat” limbile, pentru a nu-şi putea

duce la îndeplinire planul. După amestecarea limbilor destinul neamurilor nu a fost decât să caute să

vieţuiască după legea morală naturală pusă în primul om la creaţie şi moştenită de toţi urmaşii acestuia.

Între neamuri, un destin aparte l-a avut poporul evreu, pe care Dumnezeu l-a ales pentru a-şi împlini

prin el lucrarea Sa mântuitoare în lume. Evreii, pe lângă legea morală naturală, au fost conduşi prin

Legea revelată (dată de Dumnezeu ) prin Moise şi prin profeţi, spre o viaţă dusă pe o coordonată

religioasă corectă, autentică, şi anume monoteismul, credinţa în Dumnezeul adevărat, şi pe o

coordonată morală cât mai apropiată de scopul inţial al creării omului. Până la Hristos ei au reuşit să -şi

împlinească destinul, însă neînţelegerea mesianităţii Acestuia precum şi neînţelegerea corectă a propriei

meniri ca popor ales, au condus în ultimele două milenii la răsturnările spectaculoase de valori, concepţii

şi ideologii, care au fost folosite de „stăpânitorul lumii acesteia” în scopul său de zădărnicire a opereimântuitoare a Fiului lui Dumnezeu. Dacă în plan pământesc ei au reuşit să introducă, în istoria lor , un

activism uriaş în sens religios, totuşi nu au putut depăşi acest plan, nu au putut transfera acest sens

religios spre eternitate. Eşecul poporului evreu constă tocmai în neputinţa conştiinţei lor religioase de a

aşeza destinul uman în perspectiva vieţii eterne. *39+ Iar acest eşec a condus la ideologiile materialiste ce

stăpânesc azi lumea, şi care nu vor putea fi depăşite decât în plan eshatologic.

I.3.3.Refacerea condiţiei umane în Iisus Hristos.

Tema cea mai vastă a dogmaticii ortodoxe este opera mântuitoare a lui Hristos. Părintele Dumitru

Stăniloae se ocupă de ea în „Teologia Dogmatică Ortodoxă”(unde îi alocă două părţi,a treia şi a patra),

dar în mod special în volumul „Iisus Hristos sau Restaurarea omului”. De fapt întreaga literatură

patristică gravitează în jurul acestui eveniment fundamental. Condiţia umană, firea umană degradată, se

reface prin asumarea ei în persoana divino-umană a lui Hristos. Întruparea Fiului lui Dumnezeu este

scopul originar al creaţiei (I Corinteni 15,44-49). Adam cel de pe urmă este aşteptat chiar de la începutulcreaţiei, lucru hotărât de Dumnezeu din veşnicie. „Taina cea din veci ascunsă în Dumnezeu” (Efeseni 3,9;

Romani 16,25-26; Coloseni 1,26) este înălţarea omului la Arhetipul său, iar aceasta nu se putea face

decât prin unirea ipostatică a firii dumnezeieşti cu firea umană, apariţia istorică a lui Hristos, Logosul

[39] Nikolai Berdiaev, Sensul istoriei, Editura Polirom, Iaşi 1996, p. 100-103



întrupat. În persoana sa unică, El a asumat natura umană, comunicându-i însuşirile dumnezeieşti şi

reciproc. Astfel, actul chenozei are ca revers îndumnezeirea firii omeneşti. Condiţia umană este refăcută

în persoana lui Hristos. Îndumnezeirea nu stă într-o dilatare fizică, substanţială a naturii omeneşti ci într-

o purificare şi intensificare spirituală, până la măsura despătimirii, a eliminării tuturor patimilor, şi a face

astfel posibilă sălăşluirea în aceasta a iubirii de Dumnezeu şi de oameni. Pe măsura colaborării omului cu

harul divin, puterile spirituale se trezesc,se amplifică până la trepte uluitoare (după pilda sfinţilor ). *40+

Astfel, angajându-ne într-un proces de colaborare divino-uman, Hristos ne conduce, pe fiecare în parte,

ca ipostasuri ale naturii umane refăcute în El, spre scopul iniţial, de preoţi şi îndumnezeitori ai creaţiei.

Refacerea condiţiei umane înseamnă acordarea prin jertfa perso-nală de pe cruce a potenţialităţii de

îndumnezeire întregii firi umane căzute. Actualizarea (în mod personal-individual) acestei potenţialităţi

ţine de înţelegerea şi asumarea, de fiecare om în parte, a acestei jertfe, prin participarea şi regăsirea sa

în jertfa euharistică. Numai în Sfânta Euharistie omul poate dispune de necondiţionarea sa (în faţaoricăror necesităţi biologice sau de altă natură) redată lui de Hristos. Condiţia umană refăcută în Iisus

Hristos este posesoarea tuturor darurilor lui Dumnezeu, necesare omenirii pentru a-şi realiza misiunea,

adică mântuirea. Acceptarea acestor daruri şi acestui destin ţine de libertatea alter -ego-ului uman,

libertate pe care Hristos a lăsat-o în continuare omului prin Înălţarea Sa. Dacă ar fi continuat sa stea cu

mărirea trupului Său înviat printre oameni, aceştia ar fi fost obligaţi să -i recunoască Dumnezeirea, şi în

acest caz „istoria, ca arenă a vieţii de libere decizii, ar fi devenit imposibilă”. *41+

I.3.4.Existenţa umană între Cincizecime şi Parusie.

Odată cu Cincizecimea, în istorie îşi face apariţia Biserica, care poate fi definită ca un miez al

istoriei, o parte a acesteia în care legătura cu Hristos este intimă. În Biserică e vie conştiinţa prezenţei lui

Iisus Hristos, şi Biserica reprezintă comunitatea şi comuniunea credincioşilor din fiecare timp cu El. *42+

Astfel, de la Cincizecime fiecare credincios poate trăi în comuniune cu Hristos, prin Tainele Bisericii.

[40] Pr.prof.dr. Dumitru Stăniloae, Iisus Hristos sau Restaurarea omului, Editura Omniscop,Craiova 1993, p.187-192

[41] Ibidem, p.374

[42] Ibidem



Biserica devine astfel nava (de aici şi forma locaşurilor de cult ortodoxe) care poartă omul spre Împărăţia

lui Dumnezeu care va fi deplină la Parusie. Istoria lumii (în perspectivă creştină) e o istorie a Bisericii,

care este fundamentul tainic al lumii, inima universului,centrul în care se hotărăsc destinele sale. *43+ În

Rai lumea a fost o Biserică. După Cincizecime, ea trebuie şi are puterea de a redeveni o Biserică. În Rai

omul a fost invitat de la început în Biserica lui Dumnezeu, cosmosul, la o cină a Domnului, la o euharistie

unică servită de „mâinile unui singur Tată”.El a uitat însă să mulţumească şi să înapoieze darul lui

Dumnezeu, a uitat să fie preot. Destinaţia liturgică a lumii este însă evidentă după Cincizecime şi în

perspectiva Parusiei. Biserica e cea care preia în sine creaţia, prin om, sfinţind-o. Vocaţia eclesială, de

preot al cosmosului e redobândită de om în Hristos şi pusă în valoare, realizată, prin modul eclesial -

liturgic de existenţă în Biserică.Viaţa lumii cu toate aspectele ei este adusă în Biserică şi transfigurată

prin cultul acesteia. Ritualurile de binecuvântare a hranei, a naturii înconjurătoare, a caselor, a lucrărilor

omeneşti, a obiectelor omului, a vieţii în societate şi comunitate în întregul ei (de la acţiunile sociale,naţionale şi chiar militare) demonstrează că toate elementele firii, cu demnităţile lor, sunt preluate în

viaţa Bisericii care le sfinţeşte. Sfinţind apa, hrana, dar şi creaţiile proprii omului (de la cele artistice la

cele tehnice), cultul bizantin ortodox le reaşează pe toate acestea în realitatea lor iniţială şi adevărată,

nu numai cu Dumnezeu ci şi cu omul care e preot al creaţiei. *44+ Ca exemplu, Sfinţirea Apei celei Mari

de la sărbătoarea Botezului Domnului exorcizează cosmosul, al cărui element de bază este apa. Aşadar,

de la Cincizecime omenirea trăieşte în Biserică, sau mai bine spus, are posibilitatea de a trăi în Biserică.

Succesiunea ideologiilor sociale şi comunitare, politice şi istorice, nu reprezintă altceva decât încercări

de deturnare a existenţei umane de la modul de viaţă eclesial. Omul, care şi în ordinea creştină este

lăsat liber, în tendinţa de autonomizare (aproape realizată în ultimii ani) a căutat o alternativă cultului,o

alternativă care să suplinească tensiunea intrinsecă a firii umane către spiritualizare. Pierzând astfel

sensul sfinţirii în Hristos, umanitatea a făcut experienţa diverselor încercări soteriologice în afara Lui. De

la cult la cultură, de la cultură la ideologie, de la ideologie la politică, de la politică la economie şi

tehnologie (ca indicatori ultimi ai progresului), omenirea încearcă ignorarea voită a Parusiei. Însă în jurul

lui Hristos se adună toată făptura cerească şi pământească sortită să devină făptură nouă. Puterile

îngereşti, neamurile, plantele, animalele, astrele, întregul univers se unifică pentru a forma un unic

[43] Vladimir Lossky, Teologia Mistică a Bisericii de Răsărit , Editura Anastasia, Bucureşti1993, p.138

[44] Preafericitul Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, Cuvânt înainte la

Aghiasmatar , p. 4



templu al lui Dumnezeu. În totalitatea ei lumea are o destinaţie liturgică, aceea de a se spiritualiza prin

om, ca preot al ei. Iar acest lucru e posibil numai în spaţiul eclesial, care e singura imagine reală a

unităţii. Existenţa umană în ansamblul ei e chemată şi are posibilitatea de a intra în Biserică împreună cu

universul întreg, este chemată să devină Biserică a lui Hristos pentru a fi prefăcută, în perspectiva

Parusiei, în veşnica Împărăţie a lui Dumnezeu. Aşa cum am arătat, unica globalizare viabilă şi necesară, în

lumina ortodoxiei, este cea a unităţii regăsite în Hristos, adunare a tuturor în jurul Sfântului Potir, care

reprezintă reconstituirea vetrei străvechi a Paradisului. Astfel, de la Cincizecime şi până la Parusie

suntem datori a căuta „soluţia globală a tuturor problemelor”, unitatea euharistică, cea care unifică în

mod absolut umanitatea, ca Trup al lui Hristos.



II.Premise ale globalizării. Transformarea istorică a ideologiilor globaliste şi

reflectarea acestora în planul religios-moral

Am arătat mai sus că unitatea vizată de toate concepţiile globaliste este un deziderat creat de

tensiunea către sentimentul atoateunităţii care l-a stăpânit pe Adam până la cădere. După cădere, întors

către în afară, omul vede şi simte o îngrozitoare ruptură între el şi ceilalţi oameni, între el şi celelalte

fiinţe. Izolarea în care se cufundă este din ce în ce mai egoistă şi aceasta îl face să piardă treptat

simţământul atoateunităţii neamului omenesc.1 [1] Însă neîntunecarea totală a chipului lui Dumnezeu

din om face ca amintirea acestei atoateunităţi să fie mereu prezentă, deşi în mod distorsionat. Omul îşi

simte chemarea spre comuniune cu care a fost zidit, simte că această comuniune şi unitate îi dau o

anumită forţă de viaţă, o anumită întărire a existenţei sale. Însă aşa cum diavolul deţine conştiinţa de

sine ruptă de Dumnezeu, şi l-a împins spre aceasta şi pe om în Rai pricinuind tragedia căderii, tot

diavolul a ispitit mereu umanitatea spre a-şi împlini tensiunea internă către unitate şi comuniune, în

afara lui Dumnezeu. Deturnând sensul unităţii spre care să tindă, ispititorul a deturnat întreaga existenţă

umană spre moduri de realizare a acestei false unităţi, moduri specifice epocilor istorice ale umanităţii,

dar care au avut toate această caracteristică a încercării de eliminare a lui Dumnezeu din viaţa omului.

Până la Întruparea Fiului lui Dumnezeu, modelul autentic al unităţii absolute nici nu era posibil. Însă de la

Înălţare şi Cincizecime modul de realizare a atoateunităţii iniţiale este cel liturgic-eclesial, divino-uman.

1 [1] Arhimandritul Iustin Popovici , Omul şi Dumnezeul om, Editura Deisis, Sibiu 1997, p.52-53



Restaurarea divino-umană a omului creează în el simţământul şi conştiinţa atoateunităţii

macrocosmosului2 [2] , pe care e chemat să o realizeze.

Turnul Babilonului reprezintă prima încercare concretă de mondializare autonomă. După ce a

încercat să se edifice pe sine în mod autonom faţă de Dumnezeu în plan individual şi familial prin (Adam

şi Eva), omul a încercat această edificare şi pe plan comunitar, prin normalizarea stării de instinctualitate

agresivă antediluviană. După potop, la nici cinci sute de ani, tendinţa de autonomizare stăpâneşte din

nou conştiinţa umană. Omenirea doreşte să-şi facă un „nume vestit”, care să demonstreze că suntem

fiinţe supreme, lucru ce se va manifesta în toate imperiile şi societăţile totalitare. În spatele tuturor

acestora stă păcatul mândriei: omul nu vrea să rămână în hotarele în care l-a aşezat Dumnezeu ci se

vrea pe sine zeu. „Zgârie-norii” americani continuă ideea ziguratelor asiro-babiloniene, dintre care cel

mai impunător, Turnul Babilonului, face cunoscut sensul ascuns al mondializării, acelaşi atunci ca şi

acum: unitatea omenirii în afara lui Dumnezeu, toţi oamenii lucrează împreună, îşi unesc forţele într-un

efort comun de realizare a unei suficienţe pur umane care să le asigure satisfacerea confortabilă a

propriilor orgolii. La Turnul Babilonului Dumnezeu a acordat încă o şansă umanităţii prin „amestecarea

limbilor”: imposibilitatea realizării turnului a dat redat posibilitatea de întoarcere către Creator. Însă în

acest mileniu III, omul a regăsit limbajul comun (limba unică) în forma tehnologiilor digitale şi a Internet-

ului şi acest lucru face posibilă mai mult decât oricând materializarea dezideratului unităţii în afara lui

Dumnezeu.

II.1.Imperiile antichităţii

2 [2] Ibidem



În toate civilizaţiile antichităţii se simte nostalgia antebabilonică. Istoria religiilor descoperă

faptul că o viaţă morală axată pe criterii religioase şi uneori mistice au avut toate popoarele antichităţii.

Dacă cele din Extremul Orient şi de pe teritoriile Americii şi Europei de azi, depărtându -se de locurile

concentrării iniţiale a populaţiei (Mesopotamia), au pierdut mult mai repede amintirea stării

antebabilonice, construindu-şi civilizaţii proprii şi sisteme religioase destul de ordonate din punct de

vedere moral, cele rămase în Orientul Apropiat şi Mijlociu, prin succesiunea imperiilor, demonstrează o

puternică nostalgie antebabilonică a stăpânirii. Egiptul are meritul de a fi păstrat „învăţătura nemuririi

sufletului” (deşi în mod distorsionat ), dar realizările grandioase la nivel material precum şi stăpânirea cu

forţa a altor popoare (inclusiv a celui ales, evreii) denotă tendinţa de realizare a „numelui vestit”.Asiro-

babilonieinii, întemeind primul imperiu babilonic sub celebrul Hammurabi, încearcă şi ei refacerea unicei

stăpâniri. Întreaga succesiune de stăpâniri şi popoare pe vechea vatră a Mesopotamiei (toate acestea

încercând realizarea unor imperii vaste în care morala forţei să impună religii şi limbaje unice) trădează

originea comună a acestora în neamurile antebabilonice, şi nostalgia forţei graiului şi religiei unice.

Originea comună a civilizaţiilor ce se succed pe teritoriile Orientului Apropiat este arătată de numele

zeităţilor, destul de apropiate între ele. Între acestea, o semnificaţie aparte are denumirea comună de El

(„cel puternic”, păstrat până astăzi în limbile romanice în forma pronumelui personal), prin care toate

popoarele de origine semită desemnau zeul suprem3 [3] (deşi nu în sens monoteist ca la evrei, Elohim).

Elemente de limbă arhaică s-au păstrat în aramaica vorbită de Hristos şi se păstrează până în Siria de azi.

Imperiul hitit are aceleaşi caracteristici ale impunerii codurilor religioase unice, dar ei au accentuat pe

latura morală a lucrurilor, fiind o civilizaţie mai pragmatică, ale cărei coduri morale av eau un accent

umanitar deosebit, faţă de drasticele coduri asiro-babiloniene(Hammurabi). Imperiul persan şi religia

acestuia au influenţat culturile ulterioare, de exemplu zeul solar Mithra era adorat în legiunile imperiului

3 [3] Diac.Prof.dr. Emilian Vasilescu, Istoria religiilor , Editura didactică şi pedagogică,Bucureşti 1998, p. 135



roman şi are o revenire spectaculoasă (desigur, sub alte denumiri) în neopăgânismul sincretismului

contemporan. Uriaşul imperiu al lui Alexandru Macedon venea să satisfacă aceeaşi tensiune ascunsă,

nostalgică, a stăpânirii în totalitate a lumii, a impunerii unităţii culturale şi morale. Însă Macedon are

meritul imens de a fi fost începătorul reunificării Orientului cu Occidentul. Occidentul, urmaşul

neamurilor născute din Iafet, şi Orientul semitic, trebuiau să se unească pentru a face posibilă edificarea

istoriei universale în noua eră a lui Hristos. Lumea antică, cu succesiunea ei de imperii şi stăpâniri,

trebuia în final să se unească într-un întreg mondial, să depăşească orice particularism4 [4] , iar

începutul a fost făcut de Alexandru Macedon.

II.2.Imperiul roman, primul model de globalizare a lumii

Interpretarea patristică a binecuvântării date de Noe fiilor săi, ca Iafet să locuiască în

„locaşurile lui Sem”, este ca mântuirea să fie primită de neamuri şi să vină din sânul poporului evreu.

După amestecarea limbilor şi împrăştierea neamurilor lumea s-a scindat în Orient şi Occident, fiecare

căutând unitatea iniţială. Unirea spirituală a început cu perioada elenistică a amestecării religiilor.

Sincretismul caracteristic acestei perioade a adunat toate tipurile culturale elaborate de lumea veche5

[5] , fiind un fapt pozitiv care a dus la formarea unui stat universal unic, Imperiul Roman. Integrarea

totală a lumii vechi în cadrul Romei, procesele de unificare, de formare a uniunii universale a popoarelor

şi culturilor într-o umanitate mondială, unică sub toate aspectele, reprezintă prima materializare a

ideologiei globaliste antebabilonice. Imperiul roman realiza ceea ce nu reuşiseră „constructorii” de la

Babilon, afirmarea unică a existenţei umane în afara lui Dumnezeu printr-un „nume vestit”. Însă

4 [4] Nikolai Berdiaev , op. cit., p.121

5 [5] Ibidem



sincretismul religios care a luat naştere, a făcut posibilă răspândirea creştinismului. Berdiaev afirmă

începutul istoriei universale în faptul formării şi existenţei imperiului roman. Realizarea unui stat global a

constituit premisa răspândirii mesajului universal al lui Hristos. Tocmai universalitatea Evangheliei,

faptul că Mântuirea este opera la care întreaga umanitate e chemată să participe, a făcut necesară

crearea unui cadru universal în care aceasta să se realizeze. Din acest punct de vedere, deşi imperiul

roman aparţine antichităţii, el este în acelaşi timp originea istoriei universale. Trebuie remarcat însă că în

afară de sensul facilitării transmiterii Evangheliei, statul global roman nu a rezistat, pentru că în esenţa

sa el încununa păgânismul lumii antice, care trebuia să cadă odată cu pătrunderea Dumnezeului-om în

istoria temporală, concretă, a omenirii. „Plinirea vremii” însemna şi înflorirea maximă a lumii vechi,

afirmarea universală a păgânismului deopotrivă cu afirmarea universală a rafinatei culturi greceşti.

Dincolo de superioritatea acestora ca formă umană de manifestare, rămâne însă perisabilitatea lor ca

lucruri pur omeneşti. Căderea imperiului roman şi a strălucitoarei culturi elenistice amintesc mereu că în

faţa veşniciei, în faţa destinului etern în Dumnezeu a umanităţii şi lumii, toate realizările culturii

omeneşti, chiar şi în forma lor cea mai înfloritoare sunt supuse pieirii şi includ în sine o boală purtătoare

de moarte.6 [6] Acest lucru este însă valabil numai în perspectiva lor de realizări omeneşti, pentru că

privite ca realizări ale umanităţii îndumnezeite ele sunt eterne. Astfel, Biserica creştină a asimilat cultura

elină, cu arta şi filosofia ei, cu toate realizările ei, transfigurând-o. În acest sens a existat un alt model

istoric: Imperiul Bizantin.

II.3.Imperiul Bizantin şi cultura creştină

6 [6] Ibidem, p. 123



În demersul temei analizate, sublinierea unor particularităţi esenţiale ale civilizaţiei bizantine

este necesară. Format pe structurile moştenite de la bătrâna Romă, având cea mai bună organizare

administrativă, juridică şi militară posibilă, Bizanţul a asimilat creştinismul adaptându -se cerinţelor

acestuia şi dezvoltându-se din punct de vedere social, cultural-artistic şi chiar politic, pe temeiul filosofiei

divino-umane a acestuia. După perioada cruntă a persecuţiilor creştinismul primeşte pe rând libertatea

de manifestare istorică după anul 313 (prin Edictul de la Milano), şi mai târziu statutul suprem de religie

oficială a statului. Controversele diferitelor interpretări istorice referitoare la această oficializare a

creştinismului (ca religie de stat) nu au găsit nici azi finalitate. Dacă vorbim despre creştinism ca religie în

rândul altor religii posibile, atunci oficializarea lui trebuie privită ca suprimare a unei libertăţi de

exprimare, mai ales în viziunea actuală asupra drepturilor omului. Însă în perspectivă ortodoxă

creştinismul nu e o simplă religie, ci o nouă concepţie de viaţă ce are în vedere toate planurile

existenţiale ale omului. Pentru prima dată personalitatea umană este privită conştient în perspectiva

eshatologică a veşniciei, şi de aici legătura sa directă şi indisolubilă cu Dumnezeu Creatorul, Dumnezeu

Mântuitorul şi Dumnezeu Sfinţitorul. La nivel personal viaţa în Hristos este modelul individual de

existenţă, iar la nivel comunitar, adunarea euharistică este modelul social de existenţă. Întreaga viaţă a

statului se desfăşoară în strânsă legătură cu viaţa Bisericii. Simbolul acestei legături de tip subordinativ

(viaţa statului cu toate aspectele ei se subordonează şi integrează vieţii eclesiale) este imaginea

basileului bizantin, intrând pe uşile împărăteşti spre a primi Sfânta Împărtăşanie din mâinile patriarhului

de Constantinopol. Astfel, statul bizantin avea o viaţă teonomă şi doar sub acest aspect el poate fi privit

ca model de organizare a societăţii omeneşti, ca etapă necesară în evoluţia istorică a acesteia. Întinderea

sa uriaşă şi faptul că a rezistat atâtea secole ca imperiu vorbesc de la sine despre superioritatea unui

astfel de model. La adăpostul unui asemenea stat creştin cultura s-a dezvoltat într-un mod extraordinar.

Este perioada cea mai înfloritoare a literaturii şi artei patristice, acum se cristalizează şi se adâncesc

ştiinţele, filosofia patristică şi însăşi teologia ortodoxă. Monahismul se dezvoltă la măsuri imposibile



anterior. Miile de mănăstiri ce se formează şi se dezvoltă acum atât în Răsărit cât şi în Apus, având ca şi

cunună Sfântul Munte Athos, au rămas referinţa şi modelul pentru întreg monahismul ulterior, până în

zilele noastre. Berdiaev spune că Evul Mediu (bizantin, n.a.), în perioada sa de maximă înflorire s-a

dezvoltat şi întărit pe două căi: cea cavalerească şi cea monahală. Cavalerul, ca exponent al laicului

creştin, şi monahul, reprezintă personalitatea umană disciplinată şi plurivalentă. Zalele cavalerului şi rasa

monahului sunt armurile în care personalitatea creştină, încorsetată atât fizic cât şi spiritual, a devenit

independentă faţă de acţiunea forţelor stihiale exterioare care o sfâşiau în bucăţi.7 [7] Iar această

independenţă o oferea tocmai faptul de a fi creştin, adică de a fi botezat în numele Sfintei Treimi şi de a

primi Sfânta Euharistie. Omul bizantin, practicant constant al virtuţilor creştine şi încercând să trăiască

teandric conştient, putea să dispună de necondiţionarea sa, care îi făcea existenţa (atât individuală cât şi

socială) hristocentrică, indiferent de condiţionările exterioare care ar fi putut să-l revendice. Datorită

acestor caracteristici ale vieţii morale cunoaşterea a fost liberă să evolueze în sens teonom, şi

organizările exterioare, sociale, administrative şi chiar politice, să o urmeze în acest sens. Modelul

bizantin a fost preluat de creştinătatea răsăriteană, ţările slave şi în particular cele româneşti.

Spiritualitatea înaltă a Bizanţului reflectată şi în viaţa cetăţenilor şi în cea a statului, a supravieţuit în

aceste ţări, mai ales în Ţările Române, după căderea Constantinopolului, mărturie în acest sens fiind

structura intimă a poporului român, pe care s-a desfăşurat întreaga şi zbuciumata sa istorie, ce poate fi

caracterizată ca o luptă continuă pentru neabdicarea de la credinţa ortodoxă.

Cu toate acestea, simfonia bizantină nu a fost perfectă şi din acest motiv ea nu poate fi nici

model absolut şi nici o soluţie prin simpla traducere în actualitate. Însă ea poate fi, şi cred că trebuie cu

necesitate să fie, un reper, o referinţă şi un punct de plecare pentru găsirea unei soluţii actuale, în acest

context al globalizării.

7 [7] Nikolai Berdiaev, op.cit ., p.125-127



II.4.Consecinţe religios-morale ale Marii Schisme din 1054.Disputa canonică Orient versus

Occident8 [8]

Dacă latinitatea a avut marele merit de a fi pregătit şi realizat întâlnirea mondială a Orientului

(cu tradiţiile şi culturile sale) cu Occidentul (cu rafinata sa cultură elină) în imperiul roman continuat

apoi în mod strălucit de imperiul bizantin (ca variantă autentică a acestei întălniri mondiale între Răsărit

şi Apus prin creştinism), tot latinitatea se face vino-vată de neînţelegerea corectă a realizării Împărăţiei

lui Dumnezeu, de deturnarea acestei idei şi mutarea ei din planul veşnic în imediatul terestru, fapt ce a

avut consecinţe dezastruoase pentru viaţa omului, şi al cărui punct de plecare a fost Marea Schismă din

anul 1054. Dincolo de pretenţiile de supremaţie ale papalităţii (generatoare ale schismei) rămâne

intenţia ascunsă, dar realizată în mod triumfal, a potrivnicului, de a rupe unitatea Bisericii lui Hristos.

După o mie de ani de creştinism în care Biserica s-a definit şi consolidat pe sine, reuşind să ofere

existenţei umane principiile de viaţă soteriologice, trebuia poate (în planul iconomiei divine) ca acestea

să poată fi trecute prin filtrul liberului arbitru uman, tocmai pentru a fi autentic asumate, şi anume în

chipul libertăţii în care a fost creat şi există omul. Fără a face istorie, trebuie menţionat că după o mie de

ani, întâlnirea mondială dintre Orient şi Occident, deşi autentificată pe principiile creştine, eşuează, şi

asistăm pe toate planurile la acutizarea disputei canonice dintre ele. În timp ce Răsăritul rămâne fidel

ecumenicităţii primelor şapte sinoade, în toată atitudinea sa privitoare la om şi viaţă, la om şi lume,

Occidentul transferă treptat centrul de forţă de la Dumnezeu la om. Expresia elocventă a acestei intenţii

este statul papal care există şi acum. Cele trei coroane papale indică în mod clar tendinţa de dominare

8 [8] Acesta este titlul interviului luat d-lui H.R.Patapievici cu privire la incompatibilitateaspiritului răsăritean cu civilizaţia occidentală, apărut în volumul de eseuri Politice, la EdituraHumanitas, Bucureşti 1996, p.229



religioasă, politică şi militară a papalităţii. Întreaga Europă occidentală se supunea suveranului pontif,

care muta astfel cercul său de responsabilitate de la realizarea Împărăţiei lui Dumnezeu la realizarea

împărăţiei papale, pe temeiul reprezentării terestre a lui Hristos în persoana papei. Această deturnare a

avut loc datorită faptului că neamurile barbare care au cucerit occidentul au asimilat cultura şi civilizaţia

apuseană în loc să se lase asimilate de aceasta. Astfel, creştinarea acestora a dus, la numai 100 de ani

(de la întâmplarea sa) la simplificarea creştinismului.9 [9] Prin Carol cel Mare se realizează o replică la

Imperiul de Răsărit, aceasta având nevoie de o fundamentare creştină a structurii sale. Dar, în loc să se

asimileze în creştinismul răsăritean, Occidentul asimilează creştinismul transformându-l după caracterul

său dat de structura neamurilor migratoare. Această transformare pleacă de supunerea juridică a

mesajului evanghelic, perspectivă propusă de Fericitul Augustin. Teoria justificării de mai târziu, prin

care raportul omului cu Dumnezeu se exteriorizează după modelul satisfacerii onoarei cavalereşti, se

transpune şi pe plan politic devenind politologia care din partea lui Dumnezeu justifica orice acţiune

exterioară şi orice conducere care urma sa aplice rânduielile Acestuia.10 [10] Astfel, Schisma de la 1054

înseamnă autonomizarea occidentului faţă de valorile autentice ale creştinismului, înseamnă abdicarea

acestuia de la modul de viaţă teonom, teandric, la nivel individual, social şi statal. Semnul central al

diferenţelor va fi de această dată sensul universalităţii.11 [11] În lumea preromană universalitatea era

percepută după nostalgia antebabilonică. În era creştină universalitatea va fi înţeleasă diferit în viziunea

occidentală şi în cea răsăriteană, de aici pornind şi toată evoluţia istorică a ideologiilor globaliste. În

perspectivă ortodoxă Biserica este expresia izbăvirii, a mântuirii globale, întregi, universale a omului.12

9 [9] Christos Yannaras , Ortodoxie şi occident , Editura Bizantină, Bucureşti 1995, p. 71

10 [10] Ibidem, p.73

11 [11] Ibidem

12 [12] Ibidem



[12] De aceea, univer-salul se află în fiecare Euharistie. Fiecare Sfântă Liturghie (ca şi adunare

euharistică) e realizarea Bisericii în întregimea ei, e arătarea unui mod de existenţă, arătarea vieţii în

întregimea şi plenitudinea ei,13 [13] mod de existenţă în care Biserica are posibilitatea de a învinge

moartea. De aici izvorăşte şi noua coordonată religios-morală a vieţii în Răsărit: viaţa în Hristos, care

înseamnă că omul nu îşi trage existenţa din forţele proprii ci din relaţia sa cu Dumnezeu, relaţie ce se

cuprinde în termenul de iubire. În iubire Biserica îşi realizează universalitatea înţeleasă ca deplinătate.

Christos Yannaras arată că, etimologic, mântuire (sotiria) în limba greacă înseamnă ca cineva să-şi

redobândească întregimea sa, să redevină întreg, deplin, să ajungă la deplinătatea posibilităţilor de a

exista.14 [14]

Occidentul, urmând natura şi structura intimă a populaţiilor migratoare care l-au constituit, a

asimilat concepţia universalităţii creştinismului (a Bisericii) centrată pe aspectul geografic, al expansiunii

spaţial - teritoriale. De aici s-a ajuns la dezvoltarea bazată pe existenţa unui centru geografic de

autoritate, Roma, care asigură prin orice mijloace corecti-tudinea adevărului peste tot, ceea ce

înseamnă că adevărul nu mai e mod de viaţă concretizat în fapte şi acte de viaţă în perspectivă

soteriologică, ci devine ideologie, după cum l-au definit şi scolasticii: „veritas est adequatio rei et

intellectum” – adevărul e adecvarea dintre lucru şi intelect.15 [15] Pe baza acestei definiţii cultura

occidentală s-a dezvoltat pe latura raţională, pornind de la un cult al unei credinţe definite ca acceptarea

intelectuală a unor concepte şi noţiuni corecte, nemaiavând nimic de-a face cu plinătatea vieţii.

Afirmând că pe fundamentul înţelegerii mântuirii ca redobândire a deplinătăţii posibilităţilor existenţiale

umanitatea ar fi putut construi Cultura şi Civilizaţia prin excelenţă, la nivel absolut, Yannaras exemplifică

13 [13] Ibidem, p.74

14 [14] Ibidem

15 [15] Ibidem, p.76



concret modul disputei canonice Orient versus Occident prin compararea Sfântului Grigore Palamas cu

universitatea şi a lui Toma d-Aquino cu grădiniţa, la nivel filosofic şi al culturii.16 [16] Dar, tot aici

constată că, în ciuda acestui fapt, cultura răsăriteană de după momentul 1848 tânjeşte şi se îndreaptă

vertiginos către occident, neînţelegându-şi destinul (sau poate deturnându-l voit la nivelul elitelor

intelectuale şi politice). La începutul secolului XXI ar trebui, însă, să rejudecăm şi să reevaluăm lumea nu

la nivel filosofic şi cultural, ci la nivel existenţial, a cărui latură principală trebuie să fie cea

duhovnicească. Dacă Apusul ar fi înţeles acest lucru, nu am fi asistat astăzi la o tendinţă de unificare şi

mai strivitoare, care include iminenţa sincretismului religios şi a neopăgâ-nismului, acestea neavând în

ele nimic duhovnicesc. Datorită schismei ca răspuns la adaptarea creştinismului la un mod de existenţă

exterior şi individual, exteriorizarea care a născut societăţile apusene şi mai apoi pe cele orientale (ca

obligativitate de integrare în circuitul mondial impus de occident), societăţi în care comunităţile şi-au

pierdut sensul de comuniune de persoane devenind alăturare de indivizi după diverse criterii, tinde să

unifice astăzi această masă de indivizi într-un conglomerat uriaş dominat de principiile civilizaţiei

occidentale: individualism şi raţionalism, transformate la rândul lor în ultraeconomism liberal, în

eficienţă economică cu orice preţ. După anul 1054, separaţia Occidentului de sensul teonom al

universalităţii a condus la evoluţia culturii, civilizaţiei, ştiinţelor, artei, politicii, către finalitatea

apocaliptică a autonomizării la nivel global.

II.5.Schismă şi revoluţie, religie şi sectă, neam şi naţiune

Odată realizată ruptura, lumea de după schismă s-a dezvoltat în sensul dorit de occident, lucru la

care a contribuit din plin şi orientul rămas necreştin. Un prim moment dureros îl reprezintă cruciadele

16 [16] Ibidem, p.77



mai ales cea care a strivit sub spadele cavalerilor apuseni capitala ortodoxiei, Constantinopolul (cruciada

a IV-a). Ca şi tendinţă de impunere a creştinismului cu forţa, cruciadele erau din start sortite eşecului,

pentru că eliminarea liberului arbitru din conştiinţa şi viaţa religioasă nu este o caracteristică creştină.

Hristos se asumă şi se trăieşte în mod liber. Războiul religios nu a fost şi nu este nici astăzi o soluţie. Dar

ca şi azi, şi atunci el a fost un pretext sub auspiciile căruia paplitatea şi statele vasale ei şi-au justificat

dorinţele de expansiune teritorială. Victoria deplină a statului autonom faţă de Dumnezeu, se realizează

odată cu căderea Constantinopolului în 1453, cînd cu acordul tacit al papalităţii, capitala ortodoxiei cade

definitiv sub loviturile unui stat imperial organizat, culmea, pe principii foarte clare şi riguros însuşite,

monoteiste, imperiul otoman. Fără a face radiografia islamului este de amintit că, cu toate lipsurile sale

evidente în plan doctrinar şi cu toate neputinţele mistice, această religie şi-a afirmat întotdeauna

caracteristicile adânc teonome. Ideea unui djihad – război sfânt – împotriva celor care nu le respectă

credinţa s-a păstrat până azi în islam, iar morala fermă, dură şi uneori absurdă bazată pe fundamenta-

lismul religios este în anumite puncte preferabilă laxismului occidental.

Întreaga istorie apuseană, de la Marea Schismă şi până la Revoluţia franceză, se bazează pe

mutarea definitivă a accentului de la Dumnezeu la om, lucru care s-a definitivat în secolele XIX şi XX.

Încercarea de raportare la cultura antică se poate înţelege ca mărturisire ascunsă a occidentului că

resimte inferioritatea sa culturală, şi ca ambiţie de a o schimba în superioritate asupra răsăritului de care

s-a desprins. Pe toate planurile, articularea creştinismului apusean pe structura culturală a antichităţii

greceşti a avut meritul de a încerca să realizeze umanismul creştin, ceea ce a şi reuşit în perioada

timpurie a Renaşterii.

Renaşterea a voit să revalorizeze omul, să-l aşeze în propria sa libertate de manifestare, să elibereze

forţele creatoare omeneşti. Urmare a rigorilor catolicismului, care a adus o latură juridică în toate

aspectele vieţii, epoca renascentistă a vrut să elibereze omul de sub aceste rigori, uneori absurde. Însă

preţul plătit a fost imens, şi anume secularizarea culturii umane, sub toate aspectele ei. Chiar dacă



realizările pe multe planuri sunt incontestabile, întoarcerea de la divin la uman prezentă în toată cultura

Renaşterii nu putea să aibă o finalitate benefică. Iar această finalitate a fost secolul revoluţiilor, apoi cel

al războaielor mondiale şi într-un sfârşit cel al globalizării, în care trăim. Fundamentarea tuturor

ideologiilor laice din Renaştere a însemnat evoluţia lor spre finalitatea globalistă. Îndreptarea omului

spre natură din antichitate a constituit miezul şi al Renaşterii, care înseamnă o întoarcere la temeiurile

naturale ale existenţei, ignorând pe cele spirituale dezvăluite în Noul Adam – Hristos. Astfel se crează

terenul propice pentru dezvoltarea umanismului, care înseamnă înălţarea omului, aşezarea sa într-o

poziţie centrală.17 [17] Chiar dacă acesta a descoperit individualitatea umană punând-o în mişcare

deplină, prin întoarcerea la natură umanismul umileşte existenţa umană negându-i originea superioară,

divină. În plan moral, de la viaţa în Hristos a Evului Mediu (bizantin), omul va ajunge la morala libertăţii

naturale şi în final la laxismul moralei iezuite, care nu poate duce decât la o anumită secătuire a fiinţei

umane. Berdiaev afirmă pe bună dreptate că măreaţa încercare a libertăţii omului din renaştere şi

umanism era inevitabilă în plan providenţial.18 [18] Omenirea trebuie să ajungă la Împărăţia lui

Dumnezeu în mod liber, recunoscând în Acesta singura alternativă viabilă, lucru cu neputinţă în absenţa

libertăţii şi sub rigorile Inchiziţiei catolice. Stadiile umanismului sunt diferite, deci. El începe cu

Renaşterea, în care asistăm la înflorirea lui pe baze creştine, din surse creştine, catolice. Continuă apoi

cu epoca Reformei protestante, care e apanajul neamurilor germanice. Conştiinţa creştină catolică (de la

care Renaşterea nu a abdicat niciodată) afirma existenţa a două principii: divin şi uman, dar şi

independenţa omului faţă de Dumnezeu. Conştiinţa protestantă, însă, centrează numai pe Dumnezeu,

după învăţătura despre har a Fericitului Augustin, care nu prea lasă loc libertăţii. Astfel, conştiinţa

religioasă protestantă afirmă numai pe Dumnezeu şi natura divină, negând libertatea umană ca principiu

17 [17] Nikolai Berdiaev, op.cit., p. 132

18 [18] Ibidem, p.140



existenţial, punând bazele filosofiei germane a monismului idealist.19 [19] De aici, întreaga etică

protestantă a predestinării ce a stat la baza doctrinei capitaliste a secolelor următoare. În planul raţiunii,

apariţia omului renaşterii a dus în secolul XVIII la apariţia Iluminismului, curent ideologic raţionalist, care

afirma superioritatea raţiunii umane în faţa oricăror principii, ceea ce înseamnă o diminuare a calităţii

acesteia prin ruperea de raţiunea superioară care îl unea pe om cu cosmosul divin. Astfel, de la schismă

la revoluţia franceză omul a trecut de la teonomie la autonomie, lucru favorizat de religia şi morala

catolică. În planul culturii şi ştiinţei omul a autonomizat cunoaşterea prin ceea ce s -a produs în

Renaştere, propunând un model universal de umanism. În plan religios, protestantismul a fost răspunsul

umanist la rigorismul catolic. Faptul că papismul a impus cu forţa, prin Inchiziţie, un mod de viaţă fals

teonom, concretizat în viaţa religios-morală de tip contractual prin raţionalismul, naturalismul,

legalismul şi jurisdismul moralei catolice, a dus la apariţia Reformei şi a multitudinii de secte desprinse

din aceasta, toate caracterizate printr-o viaţă religios-morală de asemenea falsificată, pe coordonatele

individualismului, subiectivismului, liberalismului şi centrifugalismului.20 [20] Iar dacă protestantismul

german avea încă o anumită rigoare morală, chiar dacă centrată pe autoafirmarea umanistă (accentuat

socială) „replierea” catolică în faţa acestuia, din dorinţa de a recâştiga „teritoriile pierdute”, s -a

desfăşurat pe două fronturi. În Apus a fost „lansat” modelul iezuit avînd două caracteristici lipsite de

orice morală creştină: cazuismul şi probabilismul, ajungându-se astfel la justificarea celor mai

abominabile crime şi celor mai abjecte manifestări ale instinctualităţii umane, morala iezuită

proclamând în acest fel creştinismul fără principii creştine (chiar anticreştine). 21 [21] În Răsărit,

19 [19] Ibidem, p.142

20 [20] Pr.lect.dr.Vasile Vlad, Teologia Morală Ortodoxă, curs manuscris, an III, partea I, Arad2001, p.44-45

21 [21] Ieromonah Nicolae Mladin , Morala creştină şi morala iezută, în “Ortodoxia”, anulXI(1959), nr.1



fenomenul uniaţiei a condus la diferenţieri culturale şi sociale bazate tot pe un sistem lax de privilegii

acordate ca recompensă a unirii cu Roma. Urmările acestuia se pot vedea astăzi şi în România, în

divergenţele nerezolvate dintre greco-catolici şi ortodocşi privitoare la locaşurile de cult.

Într-un anumit sens, se poate afirma că iezuiţii au pus bazele amoralităţii societăţii europene de azi şi

care constituie baza pentru viitoarea societate mondială, care va avea (după viziunile profetice ale

monahismului oriental) ca o caracteristică esenţială imoralitatea, devenită firesc şi obligativitate.22 [22]

Astfel, pe coordonata religios-morală s-a ajuns de la universalitatea primelor sinoade la fărâmiţarea

sectaristă a secolelor XIX – XX, iar schisma a fost cea care a condus umanitatea spre afirmarea

umanismului în ştiinţă şi artă prin Renaştere, în religie prin Reformă, în sfera raţiunii prin iluminism,

culminând cu sfera social-politică prin revoluţia franceză. Idealurile mult aclamate ale acesteia: libertate,

egalitate, fraternitate, nu sunt altceva decât denaturări ale condiţiei umane. Libertatea înseamnă o

integrare în Voia divină şi nu exercitarea fără limite a tuturor drepturilor omului. Egalitatea se realizează

numai în sensul că fiecare existenţă umană posedă chipul lui Dumnezeu şi e chemată să parcurgă

drumul spre asemănare, indiferent de poziţia sa socială, deci egalitatea socială este o utopie pentru că

lumea e creată ierarhic. Iar fraternitatea este denaturarea ideii creştine de frăţie în Hristos. Ca atare,

denaturînd sensurile noţiunilor, revoluţia franceză a vrut să centreze definitiv şi irevocabil pe om,

eliminând din acesta natura spirituală. Promisiunile revoluţiei nu s-au realizat, însă tocmai

potenţialitatea introdusă de ele a făcut posibilă dezvoltarea în secolul XIX şi materializarea în secolul XX

a doctrinelor socialiste şi comuniste, ca şi a celor liberale, capitaliste.

II.5.1.Neam şi naţiune.Deturnarea naţionalismului

22 [22] Cuviosul Nil Athonitul, Cuvânt despre venirea lui antichrist şi pentru sfârşitul lumii, în“Sfârşitul omului”, de monah Zosima Pascal, Editura Credinţa strămoşească, Iaşi 1998, p.78-79



Dumnezeu a hotărât existenţa neamurilor şi împrăştierea acestora pe pământ. Omenirea a

urmat această poruncă postbabilonică ipostaziindu-şi existenţa în neamuri (etnii) până în zilele noastre.

Faptul că Dumnezeu a hotărât existenţa omenirii în neamuri până la sfârşit este mărturisit de Întreaga

Scriptură, Vechiul Testament, Evangheliile şi Apostolii şi mai ales cartea Apocalipsei: „Tulburatu-s-au

neamurile [...] Înălţa-Mă-voi întru neamuri, înălţa-Mă-voi pe pământ”(Psalm 45,6-10); „Şi va judeca între

neamuri *...+şi sabia nu o va mai ridica neam împotriva altui neam...”(Isaia 2,4 -7); „şi braţuri şi seminţii

dintru el se vor scula şi vor spurca sfinţirea puterniciei...”(Daniil 11,31-32); „de la faţa Lui se vor sfărâma

popoarele...”(Ioil 2,6); „ Şi la toate neamurile trebuie mai întâi să se propovăduiască Evanghelia”(Marcu

13,10); „...că de vinul curviei ei au băut toate neamurile...”(Apocalipsa 18,3). Ca atare, real izarea

împărăţiei lui Dumnezeu are în vedere îndumnezeirea omului în cadrul neamului său. De aici şi

conştiinţa apartenenţei la neam, care trebuie să fie însă în mod obligatoriu hristocentrică. „Un neam

atâta preţuieşte, cât a înţeles din Evanghelie şi cât poate să-l urmeze pe Hristos”, afirma Simion

Mehedinţi.23 [23] Acesta e singurul criteriu de existenţă al unui neam ca şi persoană colectivă. De -a

lungul istoriei, neamurile care au venit la creştinism au avut, în marea lor majoritate, o perioadă

necreştină, din care motiv istoria bisericească universală e plină de momente de încreştinare a acestora.

Între ele, cazul particular al neamului românesc se diferenţiază clar: noi ne-am născut creştini. Sinteza

daco-romană a fost simultană cu cristalizarea conştiinţei creştine. Părintele Stăniloae afirmă că

finalitatea apocaliptică a „umblării în lumina cetăţii luminate de slava lui Dumnezeu şi de făclia Mielului”

a neamurilor, se referă la acea parte din neamuri care a trăit pe pământ în credinţa în Hristos. Dar, acea

parte din fiecare neam va fi luminată de slava lui Dumnezeu în ceea ce are deosebit acel neam de

altele.24 [24] În acest sens, deosebit de alte neamuri, românii au geneza creştină, mărturisită de

23 [23] Florin Stuparu, De neamul românesc şi alte neamuri, în “Scara”, anul IV (2000), nr.5,p.16-18

24 [24] Pr.prof.dr.Dumitru Stăniloae, în Convorbiri duhovniceşti II , de Ioanichie Bălan,p.83,apud Florin Stuparu, op.cit , loc.cit



sacrificiile martirilor. Iar geneza creştină a neamului implică faptul că sufletul românesc, etosul său este

Iisus Hristos. Un neam nu este un masiv social, ca la antici, ci odată cu Învierea şi Cincizecimea el

primeşte misiunea de a duce la nemurire pe etnicii săi: „pleacă genunchii înaintea Tatălui Domnului

nostru Iisus Hristos, din care îşi trage numele orice neam în cer şi pe pământ”(Efeseni 3,14 -15). Ca şi

comunitate spirituală, neamul românesc se organizează euharistic, după modelul bizantin. De-a lungul

istoriei Sfânta Liturghie a fost darul primit şi păstrat de români în orice moment, a fost liantul care i-a

ţinut împreună în faţa oricăror încercări.25 [25] Deşi naţiunile erau formate încă la sfârşitul Evului

Mediu, existenţa lor ca atare şi apariţia naţionalismului ca ideologie s-a produs după independenţa

americană (1776) şi revoluţia franceză (1789). Adevăratul naţionalism, ca şi înţelegerea şi interpretarea

autentică a naţiunii este ca ipostaziere a etnicului într-o formă concretă, care să poată fi reprezentativă

pentru un neam. În acest sens, „naţiunile sunt după cuprinsul lor eterne în Dumnezeu, Dumnezeu pe

toate le vrea” (Dumitru Stăniloae). De aceea suntem datori să ţinem la „existenţa fiecărei naţiuni,

protestând când una vrea să o suprime pe alta şi propovăduind armonia lor, căci armonie deplină e şi în

lumea ideilor dumnezeieşti”.26 [26] Astfel, fundamentul uman al naţionalismului autentic nu va fi

niciodată naţiunea înţeleasă ca popor, adică oamenii cu aceeaşi origine etnică şi care trăiesc într-un

anumit moment istoric, ci va fi naţiunea înţeleasă ca neam, comunitatea supraistorică a tuturor

generaţiilor trecute, prezente şi viitoare, de acelaşi „sânge” şi de aceeaşi „limbă”, identitatea şi unitatea

lor mistică în faţa lui Dumnezeu.27 [27] Astfel, adevăratul naţionalism implică mai mult apartenenţa la

neam, în sensul său autentic. Linia fiecărui neam reprezintă axa esenţială a existenţei naţionale, pe care

25 [25] Pr.prof dr.Ilie Moldovan, Credinţa strămoşească în faţa ofensivei antihristice sectare,Editura Pro-Vita, Valea Plopului Prahova 1998, p. 40-46

26 [26] Pr. Prof.dr.Dumitru Stăniloae, Ortodoxie şi românism, Sibiu 1939, p.44

27 [27] Răzvan Codrescu, Spiritul dreptei, Editura Anastasia, Bucureşti 1997, p.114



se întâlnesc cu ce au mai reprezentativ cei morţi, cei vii şi cei nenăscuţi încă. 28 [28] Ideea

naţionalismului ca viaţă a unui popor cât mai aproape de această linie a neamului a fost dezvoltată în

doctrina naţional-creştină, care ar fi putut prinde viaţă într-o manifestare istorică a neamului românesc,

în generaţia interbelică. Însă tocmai autenticitatea şi fundamentarea sa eshatologică în Hristos a făcut ca

aceasta să fie compromisă printr-o nefastă implicare politică, atât pe plan intern cât şi pe plan extern

prin filogermanism, liderul acesteia (despre care părintele arhimandrit Teofil Părăian, marele duhovnic

de la Sâmbata de Sus afirmă ca a fost cea mai puternică personalitate românească pe care a sfinţia sa a

cunoscut-o29 [29] ) asasinat şi doctrina naţional- creştină degenerată în ceea ce s-a întâmplat în preajma

şi în timpul celui de-al doilea război mondial. Acest sens al naţionalismului regăsit de generaţia română

interbelică a fost deturnat iniţial de momentul 1848 care a reuşit pe plan ideologic ceea ce Franţa nu a

reuşit la 1789. Din realităţi fireşti rânduite de Dumnezeu ca forme de manifestare a umanului naţiunile

au devenit realităţi politice ca forme de manipulare a conştiinţelor. Universalul este rânduit să se

întrupeze în formele particulare ale naţionalului30 [30] , care face parte din ontologia umanului.

Naţionalitatea nu poate fi schimbată sub nici o formă chiar şi în zilele noastre în care până şi sexul poate

fi schimbat, ea însoţeşte persoana de la naştere şi până la moarte, volens-nolens, ceea ce deschide

perspectiva realităţii că ea va însoţi individul şi după moarte şi la Învierea cea de obşte. În acest sens

naţionalismul de tip creştin, eshatologic, pare a fi singurul legitimat, firesc, şi el reprezintă

conştientizarea, asumarea, apărarea şi valorificarea creatoare a unei identităţi supraindividuale

obiective.31 [31] Denaturările acestui tip de naţionalism s-au produs în secolul al XIX-lea (al

28 [28] Ibidem

29 [29] pr.Teofil Părăian, Veniţi de luaţi bucurie, Editura Teognost, Cluj-Napoca 2001, p.40

30 [30] Răzvan Codrescu, Naţiunile şi Bunul Dumnezeu, în “Scara”, anul IV(2000), nr.5, p.19-20

31 [31] Ibidem



naţionalităţilor) şi în secolul XX, în două sensuri, ambele politice şi anticreştine, primul în sensul

atentatului ateu ce a dus la disoluţia imperiilor tradiţionale şi la formarea statelor naţionale

independente sau autonome. Acest tip de naţionalism ocult a fost abandonat odată cu dispariţia de pe

scena istorică a imperiilor tradiţionale, şi înlocuit cu o vastă campanie antinaţională şi mondialistă,

declanşată în perspectiva globalizării ce avea să fie pusă pe tapet mult mai târz iu, la începutul mileniului

III de existenţă creştină.32 [32] Cel de-al doilea este naţionalismul de tip comunist, născut în urma

revoluţiei sovietice şi întreţinut în statele socialiste. Secolul al XIX-lea s-a folosit de naţiuni şi de sensurile

denaturate ale naţionalismului pentru a pregăti şi instaura internaţionalismele secolului XX, ca ultime

etape în pregătirea globalizării.

II.6.Ideologia secolului XIX şi materializarea acesteia în secolul XX. Internaţionalismul şi anularea

tradiţiilor religios-morale

Secolul XIX înseamnă pentru orice analist istoric sfârşitul Renaşterii umaniste, criza umanismului,

procesul trecerii acestuia în opusul său. Omul, depărtându-se treptat de Dumnezeu, se autonomizează

pierzând chiar şi trăsătura umanului natural, devenind subordonat principiilor subumane materializate

în existenţa tehnologică a secolului XX. Accentul trece de la persoană şi comuniune la individ şi

societate, definitiv. Caracteristic apogeului umanismului este afirmarea individualismului pe de o parte şi

afirmarea colectivităţii, a colectivismului ca dislocare şi dezagregare a individului în masa de indivizi, pe

de altă parte. Berdiaev arată că cei doi seniori ai gândirii, practic cei care au cristalizat acest proces

finalist al umanismului au fost Friedrich Nietzshe şi Karl Marx. Supraomul lui Nietzhse a condus la

individualismul acut materializat în secolul XX. În sine, căutarea nietzsheană nu a fost antiumană, însă

32 [32] Idem, Spiritul dreptei, Editura Anastasia , Bucureşti 1997, p.119-120



soluţia propusă, de depăşire şi transformare a umanismului a avut o finalitate ce s -a dovedit antiumană,

prin declararea necesităţii jertfei umanului în vederea apariţiei supraomului, înţeles în sens total

anticreştin, prin nerecunoaşterea valorii sufletului omenesc.33 [33] Totuşi, ancorat la modul pătimaş în

afirmarea individualităţii creatoare a omului, Nietzshe creionează un chip al supraomului în care există în

acelaşi timp posibilitatea religiei antihristice, atee, satanice dar şi o autentică nădejde religioasă a unei

stări superioare.34 [34] Nietzshe a negat omul în vederea realizării unui supraom posibil religios. De

aceea individualismului acestuia i se pot acorda „circumstanţe atenuante”, pentru că liberalismul ce i-a

urmat ca manifestare ideologico-politică putea să fie centrat pe o coordonată religios-morală. Faptul că

în final nu a fost, nu poate fi imputat lui Nietzshe, aşa cum socialismul ca doctrină colectivistă trebuie

imputat în mod evident şi necesar artizanului colectivismului dezumanizat şi anticreştin – Karl Marx. Deşi

gânditor de excepţie, Marx neagă nu numai umanitatea omului cultivată în întreaga Renaştere, dar şi

ideea unui supraom posibil religios. Mândria umană îndreptată împotriva lui Dumnezeu a găsit în Marx

un exponent capabil să o exprime în forma cea mai de jos a negării oricărei religii. Pentru acesta, omul

este dumnezeu şi destinat să folosească natura după bunul său plac. De aceea chipul omului (fără a mai

vorbi de chipul lui Dumnezeu din om) se pierde, ceea ce duce la înţelegerea acestuia doar ca unealtă

subordonată colectivului. Colectivul va nega orice valoare în sine a umanului pur, şi ca atare preceptele

morale umaniste îşi pierd orice sens la Marx. În viziune marxistă, arta şi ştiinţa se vor dezvolta pe morala

colectivistă total opusă celei comunitare. În comunitatea creştină persoanele îşi au propria valoare pe

care o pun în slujba acestei comunităţi. În doctrina colectivistă individul nu are nici o valoare în sine,

singur colectivul este destinat să conducă existenţa omenirii. Astfel, ideologiile secolului XIX duc la

dezagregarea chipului omului: prin Nietzshe la individualismul liberalist nostalgic al izvoarelor umaniste

ale Renaşterii dar incapabil să le reafirme, iar prin Marx la colectivismul socialist al maselor care neagă

33 [33] Nikolai Berdiaev , op.cit ., p. 153

34 [34] Ibidem, p. 155-156



întreaga creaţie a Renaşterii, numind-o „o suprastructură ideologică deasupra unei baze economice în

care domină exploatarea omului de către om.”35 [35] Aceste două ideologii se vor materializa în lumea

secolului XX. Lăsând la o parte S.U.A., ca şi model al integralismului ateu sau cel mult fals creştin după

care se vrea şi globalizarea lumii, vom spune că liberalismul ca şi expresie denaturată a libertăţii în toate

sensurile, adică a afirmării unicei credinţe în libertatea omului de a face tot ce vrea, a constituit baza

societăţilor occidentale. Regimurile liberale care afirmă în permanenţă drepturile omului (cerute după

bunul lui plac) şi uitând de orice îndatoriri, stau la baza occidentului secolului XX. Astfel, o bună parte a

lumii capitaliste s-a dezvoltat pe morala liberală (individualistă) a dreptului la liberă manifestare, ceea ce

a condus la apariţia (în ultimele decenii) a atitudinii de corectitudine politică, în care absolut orice

manifestare a omului, indiferent de moralitatea sau imoralitatea acesteia trebuie respectată. Astfel,

absenţa cu desăvărşire a moralei creştine (în sens ortodox) va fi caracteristica liberalismului atât în

politică (ca stat liberal) cât şi în viaţa de zi cu zi a umanităţii. Urmarea este inversarea valorilor

fundamentale ale umanismului, creştinismul este adaptat nevoilor individuale şi sociale şi adus în forma

în care să justifice orice atitudine umană. Feminismul, ca o degenerare a egalitarismului paşoptist,

primatul psihologiei justificative freudiene în faţa moralei tradiţionale creştine, ca urmare „firească” a

promiscuităţii sexuale şi a minimalizării rolului familiei tradiţionale în societate, vor constitui

coordonatele morale ale secolului XX din care se vor dezvolta argumentele globaliste în plan relaţional

intersexe. În plan politic, economismul şi eficienţa cu orice preţ vor fi noţiunile care vor pune bazele

viitoarelor curente internaţionaliste ale liberalizării pieţelor de muncă, de capital, comerciale, ceea ce va

conduce la ideea pieţei globale, ca argument al globalizării.

De cealaltă parte, ideologia socialistă reprezintă tot un fenomen integralist, dar centrat pe

doctrina colectivistă. Dacă liberalismul s-a dezvoltat pe ideea progresului lumii în sensul progresului

35 [35] Ibidem, p. 164-165



material şi satisfacerii sub toate formele a individului, anticipând astfel utopia raiului terestru alcătuit

din indivizi ajunşi la autosuficienţa de sine prin exercitarea fără constrângere a propriei libertăţi,

socialismul se dezvoltă pe temeiul progresului material al colectivităţii, în care indivizii sunt anulaţi su b

aspectul oricărei libertăţi prin subordonarea lor unui centru coercitiv prin organizare şi regulamente de

tot felul. Socialismul apare astfel ca o nouă sobornicitate, inversare a acesteia, falsificare a spiritului

comunitar creştin, practic o încercare de înlocuire a acestuia în conştiinţa umană, pentru că omul a fost

creat spre comuniune de la început. Socialismul, ca autonegare a individualităţii umane, reprezintă,

paradoxal, o profundă separare a societăţii omeneşti, tocmai prin încercarea de organizare coercitivă a

colectivităţii. Deşi în sarcinile propuse de mişcarea socialistă exista şi o morală valorică în plan pur uman,

ea nu a putut fi atinsă tocmai datorită caracterului brutal al impunerii acesteia. În fond, orice morală din

care Dumnezeu este eliminat e sortită eşecului. La nivelul secolului XX socialismul ideologic a condus la

monstruoasa lume comunistă, mai întâi în Rusia, apoi în ţările satelit ale acesteia (printre care şi

România) şi apoi şi în alte părţi ale lumii. Aspectul globalist al comunismului a fost evident, toate

internaţionalele socialiste (ca organizaţii) au premers organizaţiilor mondialiste de azi.Deviza „proletari

din toate ţările uniţi-vă”, (prezentă şi la noi pe absolut toate publicaţiile propagandei comuniste) este

dovada clară a intenţiei de internaţionalitate a mişcării, de anulare a graniţelor fireşti ale naţiunilor prin

transformarea sentimentului naţional (fie el şi denaturat în naţionalism de tip comunist) într -un surogat

de sentiment globalist bazat pe o unitate de gândire, muncă şi bine colectiv, într-un colectivism sans-

frontieres. Într-un anume sens, acest internaţionalism s-a realizat în fostul „lagăr comunist” şi la nivel

politic şi militar ( Tratatul de la Varşovia), şi la nivel cultural (pentru că nu mai era vorba de cultură ci

doar de civilizaţia socialistă care trebuia să se manifeste şi în plan cultural), şi la nivel economic (piaţa

închisă CAER, care asigura desfacerea producţiei din întreg „lagărul”), şi mai ales la nivel religios oficial.

Folosesc termenul oficial, pentru că religia, devenită opţională exact ca în protestantismul occidental, s-a

oficializat, existând culte permise şi nepermise, iar la nivelul Bisericilor Ortodoxe locale a fost impus şi



exercitat un control excesiv, politic, menit să menţină religia la nivel formal, exterior, privând-o de orice

urmă de mistică. O caracteristică esenţială a internaţionalismului comunist a fost lupta constantă

împotriva religiei (în special a ortodoxiei), care a luat forme de la cele mai violente în Rusia şi în România

imediat postbelică (un număr impresionant de execuţii de episcopi, preoţi şi credincioşi, distrugeri de

biserici), până la cele mai perfide, ca izolarea şi marginalizarea credincioşilor practicanţi, infiltrarea de

agenţi şi activişti în rândurile clerului (situaţie menţinută şi astăzi în toată România) şi educarea ateistă,

chiar violent anticreştină a tinerelor generaţii, de la primii ani ai grădiniţei şi până la studiile universitare

(a se citi organizaţiile de tip Şoimii Patriei, Pionierii, Uniunea Tineretului Comunist, şi perfida

obligativitate a tuturor minţilor elitiste de a colabora cu regimul comunist în schimbul acordării dreptului

la studii universitare şi doctorale externe).

Astfel, curentele internaţionaliste, atât cele derivate din liberalismul individualist cât şi cele

derivate din socialismul colectivist, au avut ca scop ascuns anularea tradiţiilor creştine. Omul de tip nou

propus de acestea urma să conlucreze (să muncească, în varianta comunistă) pentru obţinerea fericirii

definite ca bunăstare materială supremă. Fie că era vorba de o colectivitate (alăturare) de bunăstări

individuale, private, în capitalismul occidental liberal, fie că era vorba de o bunăstare a colectivităţii

maselor de indivizi depersonalizaţi, o bunăstare „de stat” în societatea comunistă din stânga Cortinei de

Fier, ideologiile secolului XIX materializate în societăţile statelor secolului XX propuneau utopia raiului

pământesc fără Dumnezeu. Această idee a realizării unui paradis terestru înţeles ca viaţă dusă în sensu l

satisfacerii tuturor nevoilor naturii umane căzute reprezintă o denaturare şi o falsificare perfidă dar şi

grosolană a ideii creştine de realizare a Împărăţiei lui Dumnezeu36 [36] , adusă ca dar şi scop omenirii

(nostalgie după adevăratul Paradis) de Însuşi Fiul lui Dumnezeu, Iisus Hristos.

36 [36] Ibidem, p. 183-184



II.7.În loc de concluzie preliminară: un scenariu posibil (şi foarte probabil)

Derularea generaţiilor pe scena istoriei indică o succesiune ordonată a evenimentelor şi

civilizaţiilor spre o finalitate, ceea ce arată că istoria lumii are un sens.În capitolul I am arătat că

înţelegerea ortodoxă a sensului istoriei văzute este spre finalitatea eshatologică, şi că timpul istoriei are

rolul de a pregăti veşnicia învierii. Dacă e perfect adevărat că umanitatea a fost creată de Dumnezeu

pentru îndumnezeire, tot atât de adevărat este că ea s-a mişcat în istorie mai mult într-o autonomizare

accelerată decât în sensul ei teocentric. Recapitulând evenimentele vedem că nostalgia atoateunităţii

paradisiace a fost pe cale a se împlini în mod răsturnat la Turnul Babilonului. De atunci istoria

civilizaţiilor şi a imperiilor s-a derulat în sensul refacerii unităţii antebabilonice, în afara lui Dumnezeu.

Acest lucru a părut pentru o clipă realizat în Imperiul Roman, când prima dată orientul s-a întâlnit cu

occidentul asimilându-se reciproc într-o civilizaţie a omului integral. Însă tocmai acest moment a fost

ales de Dumnezeu pentru a-Şi „ţine” promisiunea făcută protopărinţilor de a trimite lumii un Mântuitor.

Intenţia omului de a-şi construi o lume închisă în sine, autonomă dar globală, a fost folosită de

Dumnezeu pentru a-l mântui pe acesta. Există o similitudine cu Babilonul. În fiecare moment cheie al

istoriei, când părea că Lucifer e pe cale să-şi vadă visul cu ochii despărţind definitiv pe om de Dumnezeu,

Acesta intervine: la Babilon amestecă limbile făcând să apară neamurile, iar în imperiul roman

imprimând neamurilor sensul unirii în Hristos. Primul mileniu creştin a fost o luptă îndârjită a diavolului

pentru a-l face pe omul rezidit în Hristos să cadă din nou. Odată ce a înţeles la Înviere că Hristos e

Dumnezeu şi că „munca lui” de la Babilon încoace a fost zadarnică, diavolul şi-a început cu migală

construirea plasei în care să prindă din nou omenirea, deturnând-o de la sensul ei înnoit în Hristos. După

o mie de ani se vede prima realizare „grandioasă”, cămaşa Mântuitorului e ruptă în două, unitatea

credinţei zdruncinată considerabil. De acum începe în Apus „opera” de înlocuire a lui Hristos cu omul.

Tradiţia divino-umană trebuia schimbată cu o tradiţie a omului, astfel că renaşterea, umanismul şi



iluminismul pregătesc terenul, formând o cultură umanistă, înfloritoare economic, în care omul se

aşează confortabil în centrul preocupărilor sale. Concomitent, Răsăritul ortodox e menţinut într-o viaţă

exterioară plină de lipsuri şi nevoi, astfel ca revoluţiile secolului XIX să-l găsească dornic de a îmbrăţişa

modelul occidental din toate punctele de vedere. Ar mai fi de amintit că în secolul XVIII, la nici trei sute

de ani de la descoperirea Americii aici se pun bazele statului ce urma să joace rolul principal în

globalizarea lumii. Formată dintr-un conglomerat de etnici diversificaţi şi animaţi de gândul singular al

reuşitei totale în plan material, America va constitui modelul de ţară ruptă de orice tradiţie creştină şi

chiar umanistă care îşi va construi propriile tradiţii în toate domeniile (chiar şi în religie), tradiţii care

după modificări şi ajustări timp de aproape două sute de ani, constituie azi modelele impuse lumii în

procesul globalizării.

Revenind la Europa urmaşilor Romei, aici se încheie perioada umanistă şi omul se îndreaptă spre

progresul material ca unic scop. Momentul 1848 a creat naţiunile sub forma statelor naţionale, dar

istoria contemporană ne lasă să întrevedem faptul că acestea au fost create doar pentru a le demonstra

incapacitatea de a oferi omului progresul plenar, pentru a denatura sensul neamului în cel de popor, şi

pentru a experimenta în două moduri posibile evoluţia spre anularea conştiinţei de Dumneze u în omul

modern. Aceste două modele s-au bazat pe cele două laturi ale ipostasului uman, cea personală şi cea

comunitară. Cea perso-nală, degenerată în individualism şi folosind ca etică proprie protestantismul

liberal, a evo-luat spre societatea capitalistă de azi, „occidentul”, în care Dumnezeu nu a fost anulat cu

forţa din conştiinţa umană, ci doar schimbat, îndepărtat, ciuntit şi adaptat nevoilor omului material.

Deturnându-i mintea de la spirit la confortul material şi la căutarea în permanenţă a modurilor cât mai

diversificate şi mai plăcute de realizare a acestuia, capitalismul a condus până la urmă la minimalizarea

până la anulare a lui Hristos din conştiinţa individului, în mod liber, de fiecare în parte. În ce priveşte

modelul comunitar, pus în teorie de Marx şi aplicat cu brio (într-o primă fază) de Lenin şi urmaşii lui,

acesta a încercat scoaterea cu forţa din conştiinţa umană a Dumnezeului Hristos. Violenţa comunistă a



ucis oameni, preoţi, monahi, credincioşi, a distrus biserici, a interzis cultul extern, însă nu a reuşit să -l

scoată pe Hristos din sufletul omului. În ciuda tuturor conformărilor exterioare, oamenii ţărilor ortodoxe

(în majoritatea lor) au rămas credincioşi în natura lor. Acest lucru este demonstrat de faptul că astăzi

bisericile sunt arhipline la sat ca şi la oraş, dar mai ales de faptul că modelul comunist a fost scos de pe

scena istoriei. Atunci când şi-au dat seama că dintre cele două modele puse în practică în încercarea de

a-l scoate pe Dumnezeu din structura umană cel care a eşuat a fost cel impus cu forţa prin totalitarismul

comunist, după comedia „războiului rece” jucată admirabil de mai marii lumii, lumea occidentală a întins

„mâna salvatoare” sub forma perestroikăi, a revoluţiilor de catifea sau, în cazul României, a falsei

libertăţi câştigate prin sacrificarea câtorva mii de oameni în parodia revoluţiei din 1989 care şi-a

demonstrat structura anticreştină prin asasinarea familiei Ceauşescu în timpul sărbătorilor Naşterii

Domnului. După un secol de experimente politice, sociale şi militare (incluzând atrocităţile celor două

războaie mondiale), puterile lumii au înţeles că refuzul lui Hristos trebuie să vină de la sine, în mod liber,

aşa cum vine şi acceptarea Lui, pentru a fi autentic şi deplin. Iar refuzul liber al lui Hristos se obţine

numai prin înlocuirea Lui cu surogatul omului eficient, înstărit şi autosuficient, generat de

individualismul liberalist, pentru că oprimarea şi obligarea la refuzarea Acestuia (aşa cum s-a întâmplat

în ţările comuniste) nu a dus decât la întărirea (uneori involuntară şi paradoxal inconştientă) conştiinţei

apartenenţei la Hristos. Totuşi, comunismul a avut „meritul” de a distruge iremediabil economia statelor

peste care a domnit, şi de aici generarea uriaşelor probleme sociale şi economice cu care se confruntă

azi fostele enclave comuniste (inclusiv România). Însă exact acest lucru s-a şi urmărit, ca în momentul

căderii (calculate cu minuţiozitate) cortinei de fier, să dorim cu înverşunare modelul occidental şi

confortul material al acestuia. Altfel spus, colectivismul impus în mod forţat să genereze nevoia acută de

individualism şi proprietate, pentru că aceasta e singura modalitate capabilă să întoarcă minţile de la

Dumnezeu şi îndumnezeirea omului la necesităţile biologice ale acestuia şi la goana nebună pentru

împlinirea lor. Astfel, rupt de tradiţiile creştine, cu o conştiinţă orientată tot mai mult spre propriul



stomac, omul să accepte societatea globală şi „darurile acesteia” cu „sufletul pe tavă”, oferindu -se pe

sine şi existenţa sa oricui i-ar satisface la modul deplin şi continuu necesităţile înţelese ca scop în sine.

Comunismul a fost un rău de proporţii, însă ceea ce a lăsat în urmă îl depăşeşte.

S-au scris rafturi întregi despre societăţile şi modelele istorice, însă nici un autor laic nu se ocupă

la modul serios de analiza acestora raportată la perspectiva hristocentrică. Dacă este amintit uneori

Dumnezeu, El e mereu înţeles în perspectiva scolastică, neoaristoteliană în care Acesta s-a retras din

lume după ce i-a dat acesteia legi după care să se conducă, sau în perspectiva protestantă după care

destinul conduce în mod implacabil pe fiecare om şi neam spre finalitatea pe care Dumnezeu a hotărât-o

pentru el. Dar, dacă privim lucrurile în perspectiva ortodoxă, în care am fost aduşi la existenţă fiecare în

parte pentru ca „ unirea credinţei şi împărtăşirea Sfântului Duh cerând, pe noi înşine, şi unii pe alţii şi

toată viaţa noastră Lui Hristos Dumnezeu să o dăm”, vom observa că întreaga istorie a mileniilor creştine

(şi nu numai) a fost condusă în mod subtil spre neacordarea din toată inima, cu tot sufletul şi într -un

singur glas, a singurului răspuns viabil: „Ţie, Doamne!”. Comunismul a venit ca o încercare ( însă doar

parţial reuşită) de a goli sufletul omului de nevoia sa fiinţială de Hristos, primită în Sfântul Botez, şi apoi

să dispară (tot fără voia omului, după cum a şi venit) pentru ca „economia de piaţă” să umple acest loc

gol cu nevoia de împlinire biologică, materială sau fals spirituală (idolatră), care este numitorul comun al

lumii începutului de mileniu III. Aşa cum o ecuaţie are nevoie ca termenii săi să fie aduşi la numitor

comun pentru a putea fi rezolvată, ecuaţia lumii a fost adusă la numitorul comun al ideologiilor

globaliste în toate domeniile vieţii. Ca urmare, soluţia ecuaţiei se va obţine prin globalizare, acţiune

pregătită cu perseverenţă atâtea mii de ani, care nu mai este doar inevitabilă ci şi iminentă. Va fi această

soluţie Hristos? În perspectivă ortodoxă, ştim că Hristos este singura soluţie autentică, reală, dar rămâne

de văzut în ce mod vom arăta acest lucru lumii întregi.



III.Globalizarea şi implicaţiile ei în viaţa religios-morală

Fenomenul globalizării poate fi judecat în perspectivă laică şi în perspectivă orto -doxă,

aducându-se în fiecare dintre acestea argumente pro şi contra. Încercările de definire din aceste

perspective pot părea reducţioniste, de aceea, voi încerca să surprind nu definiţii, ci caracteristici

argumentate şi realizate pe infrastructuri specifice fiecărui domeniu. O radiografie extrem de reuşită o

realizează Arhid.Conf.dr.Ioan I. Ică jr. în studiul său din volumul “Biserică şi multiculturalitate în Europa

sfârşitului de mileniu”, apărut la Cluj, în anul 2001. Autorul surprinde chiar din titlu esenţa influenţelor

globalizării asupra naturii umane afirmând că aceasta va duce la o mutaţie a umanului, fiind un fenomen

social total care sfidează toate paradigmele cunoscute,o gigantică mutaţie civilizaţională traumatizantă

la toate nivelurile existenţei şi care se manifestă ca o ruptură evidentă faţă de toate ierarhiile valorice,

tradiţionale creştine şi occidentale umaniste. *1+

Sub raport strict relaţional interuman, globalizarea înseamnă comprimarea distanţelor prin

tehnologii noi (comunicaţiile mobile de generaţia a 3-a, Internet-ul), interconectarea şi creşterea

dependenţelor reciproce,integrarea pieţelor financiare şi comerciale,găsirea de soluţii la unele probleme

globale,dezvoltarea de identităţi transnaţionale,etc. *2+ În acest context, globalizarea va cuprinde toate

sferele de existenţă umană şi va constitui modelul de societate la care va trebui să participe umanitatea

în întregul ei. Aşa cum arată astăzi, lumea este ierarhizată absolut inechitabil şi inacceptabil. De aceea, în

procesul naşterii noii econo-mii şi societăţi mondiale, rolul Bisericii trebuie să fie acela de a se asigura că

întreaga umanitate va fi beneficiara acestui proces, şi nu numai o elită prosperă care controlează ştiinţa,

tehnologia, comunicaţiile şi resursele planetei. Astfel, Biserica doreşte şi trebuie să militeze pentru o

globalizare ce va fi în serviciul omului şi a tuturor persoanelor. *3+

[1] Arhid. Conf.dr. Ioan I.Ică jr., Provocarea globalizării: mutaţia umanului, în “Biserică şimulticulturalitate în Europa sfârşitului de mileniu”, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca 2001, p.9

[2] Daniel Dăianu, Globalizarea între elogii şi respingere, în “Dilema”, nr.462,ianuarie 2002

[3] cf. Declaraţia de presă a Sinodului Mitropolitan al Ardeal ului, mai 2002, la adresa deInternet http://www.arhiepiscopia-ort-cluj.org/cultural/revista



Fenomenul globalizării cuprinde totalitatea domeniilor existenţei, de la ştiinţă, ideologie şi

religie, până la cultural, social şi politico-economic. Multe dintre acestea, împreună cu infrastructurile

create pentru materializarea lor, au implicaţii profunde asupra vieţii religios -morale creştine, în special

aşa cum o înţelege ortodoxia.

III.1. Globalizare, ştiinţă şi cunoaştere

Gnoza creştină există din secolul I al erei noastre, ca o încercare de armonizare a filosofiilor

greceşti dualiste cu adevărul creştin revelat. Fiind o cunoaştere a realităţii suprasensibile, o vestire a

mântuirii prin cunoaştere, noua gnoză a apărut în med iile universitare americane de după al II-lea

război mondial, primind numele de „Gnoza de la Princeton„ în 1969. Ea este analizată în cartea cu

acelaşi titlu, a francezului Raymond Ruyer Noua gnoză conţine în sine şi critici ale modernităţii

antropocentrice, neognosticii nefiind de acord să adapteze filosofia şi religia la organizarea socială şi

economică (cum face post – modernismul) afirmând că nicidecum nu se învârteşte tot universul în jurul

statului, sexului sau limbajului *4+ , însă conţine (ca şi gnozele antice creştine) erezii clare. Astfel,

neogosticii nu acordă locul central în cosmos lui Hristos, având faţă de mesajul evanghelic o atitudine

cinică, pe care o au şi faţă de statul naţional *5+ şi afirmând că simianul care s -a ridicat în picioare a jucat

în evoluţia vieţii spirituale un rol mai mare cu mult decât Iisus Hristos. Pentru gnosticii de la Princeton

Dumnezeu e în Cosmos, în fiecare fiinţă şi în unitatea fiinţelor, în istoria generală a fiinţelor şi în

progresul lor biologic, însă nu şi în istoria popoarelor. Prin afirmaţii de genul: “istoria popoarelor nu

poate fi îndumnezeită”, gnosticii de la Princeton aduc un argument solid în anularea rolului naţiunilor

(pentru că naţiunile reprezintă mai mult decât manifestări ale progresului biologic), deschizând sub

aspect gnostic – religios drumul globalizării. Sub raport moral şi din punct de vedere creştin argumentul

e inacceptabil pentru că o astfel de globalizare ca cea propusă de savanţii de la Princeton e afirmat

deistă şi neopăgână: „să lăsăm religiile să devină religioase, adică să se reîntoarcă la păgânismul natural

[4] Raymond Ruyer , Gnoza de la Princeton, Editura Nemira, Bucureşti 1998, p.27

[5] Ibidem, p. 28



şi universal”. *6+ Dacă gnosticii nu fac, în ciuda ironiei şi spiritului cu care privesc lumea, decât să

pregătească terenul pentru alte posibile ideologii şi în special pentru un sincretism religios neopăgân

(care de fapt şi există deja dezvoltat din ideologia New Age), fizicienii merg ceva mai departe, teoriile

ultimelor decenii oferind nu numai premise ştinţiifice globalizării, dar încercând să furnizeze suportul

ştiinţific pentru concepţiile creştine. Ideea este că, în final, scopul ascuns este tot minimalizarea până la

anulare a dumnezeirii ca posiblitate a omului în Hristos, şi edificarea omului ca stăpân al materiei

spaţiului şi timpului. Grefată pe ideea mistică orientală a unui Dumnezeu impersonal, care a devenit

paradigma ideologiei New Age, unii fizicieni ai anilor 1960-1970 şi ulteriori, au lansat ipoteza

„paradigmei vibratorii” conform căreia universul se reduce la o sumă de vibraţii. Planck şi teoria sa

cuantică, principiul complementarităţii al lui Niels Bohr, dualitatea corpuscul-undă a luminii definită de

Louis de Broglie, principiul de nedeterminare al lui Heisenberg, toate acestea au avut „bunul simţ” de a-

şi recunoaşte fiecare o limită (care e de fapt limita raţiunii umane pure) în explicarea universului, limităpe care o poate trece teologia, cunoşterea pe verticală în care Dumnezeu dăruieşte şi omul se deschide

darului. Însă alţi fizicieni, ca David Bohm şi Fritjof Capra, au dezvoltat ideologii scientiste care oferă

cadrul ştiinţific ideal globalizării. În volumul „Plenitudinea lumii şi ordinea ei”, David Bohm dezvoltă o

concepţie holistă conform căreia omul a fragmentat viaţa, lumea, cosmosul, conştiinţa, printr -o gândire

fragmentată din imposibilitatea de a privi întregul. De fapt, lumea este o plenitudine indivizibilă în

mişcare curgătoare, existând o ordine implicită, invariantă la un nivel profund şi nemanifest al realităţii,

care se exprimă într-o ordine explicită, exterioară şi concretă, în care omul şi cosmosul sunt observabili

ca proiecţii ale unui fundament comun. *7+ David Bohm defineşte lumea ca plenitudine, ca un întreg

obţinut nu prin sumarea părţilor sale, ci el există ca element prim, fundamental şi este logic şi ontologic

anterior părţii. *8+ Potrivit acestei concepţii, gândirea şi viaţa umană trebuie să treacă de la fragmentare

la plenitudine. Arta, ştiinţa umană, tehnologia, într-un cuvânt societatea trebuie să fie concepută nu ca o

sumă de specialităţi şi domenii, ci gândită global, în diferite moduri, dar ca o unică realitate. Astfel,

realitatea trebuie abordată plenar, şi nu fragmentar, acest lucru fiind demonstrat pe căi diferite de

relativitate şi de mecanica cuantică, ambele conducând cu necesitate la cerinţa de a privi lumea ca un

întreg indivizibil, ca o singură totalitate. Această nouă totalitate, Bohm o numeşte Plenitudine Indivizibilă

[6] Ibidem, p. 30-31

[7] David Bohm, Plenitudinea lumii şi ordinea ei, Editura Humanitas, Bucureşti 1995, p.49

[8] Ibidem, p. 17



în Mişcare Curgătoare. *9+ Conform acestei interpretări a lumii, mişcarea curgătoare continuă are nevoie

de un limbaj de explicitare total diferit de limbajul clasic, prin definiţie staţionar (în care subiectul

exprimat prin substantiv este cel în care centrează vorbirea). Bohm numeşte acest limbaj rheomod

(de la Pantha Rhei – totul curge). *10+ Fragmentarea prin limbă (prin multitudinea de limbi e xistente)

poate fi depăşită prin acest rheomod în care accentul cade pe mişcare, pe acţiune, pe verb. Într-o

încercare de amaneză , rheomodul propus de Bohm poate însemna modul de exprimare antebabilonic şi

prin aceasta este din nou autonom. Dacă fragmentarea este o consecinţă a încercării de a vedea întregul

fără Dumnezeu, aşa cum şi Bohm propune în capitolul 7 al lucrării sale: „Universul care se înfăşoară şi se

desfăşoară şi conştiinţa”, şi anume un întreg în care omul şi cosmosul sunt cuprinşi într-o ordine

implicită conţinând şi conştiinţa (materia şi conştiinţa au un fundament comun al ordinii implicite, de

dimensiune mai înaltă), în mod clar rheomodul ca limbaj nu poate exprima totalitatea decât tot în afară

de Dumnezeu pentru că este (aşa cum îl defineşte Bohm) un limbaj care exprimă un acelaşi raport faţăde mişcare în general, ridicarea lumii în conştienţă, ceea ce propunea şi filozofia greacă. Bohm

exemplifică asemănarea ca şi concepţie a rheomodului cu limba ebraică unde verbul era primordial,

forma tuturor cuvintelor obţinându-se dintr-o rădăcină verbală, spunând că un nou mod al limbii este

necesar pentru această nouă viziune holistă (noi am spune globală) asupra lumii în mişcare. Dar dacă

sensul iniţial era acţiunea, mişcarea, fragmentarea limbii la Babilon indică tocmai faptul că sensul

mişcării omenirii era fundamental greşit, orientat spre om, autonom. Sensul curgerii plenitudinii

indivizibile propus de Bohm a fi exprimat prin rheomod este din nou fundamental greşit, orientat din

nou spre o globalitate, o plenitudine fără Dumnezeul cel personal al creştinismului. Că este aşa, o

demonstrează şi interpretarea dată rheomodului de traducătorul cărţii lui Bohm, eruditul fizician şi

filozof Horia Roman Patapievici în cuvântul înainte al acesteia. Acesta, concluzionând aserţiunile privind

rheomodul, afirmă că limba transformată (noul mod al limbii propus de Bohm) va conţine un cuvânt

unic, universal (în viziunea sa o „interjecţie plenitudinară”), idee care a existat încă de la Platon, conform

căreia în fond toţi spunem acelaşi lucru dar îl rostim diferit. *11+

[9] Ibidem, p. 47-50

[10] Ibidem, p. 71-76

[11] Horia Roman Patapievici, Cuvânt înainte la David Bohm, op.cit ., p.23



În perspectiva creştină, cuvântul universal este Cuvântul, Logosul divin, care s-a întrupat în

persoana divino – umană a lui Iisus Hristos, şi, din acest moment unicul limbaj universal posibil este

Acesta.

Revenind, viziunea holistă a lui Bohm presupune existenţa unui nivel ontologic fundamental

(ordinea implicită) care se dezvăluie fragmentar în diferitele moduri de orga-nizare a lumii (ordinea

explicită), determinând devenirea întregii lumi. Neexistând particule separate, lucrurile se implică

continuu unele în altele într-o ordine a întregului primordial, nedivizat (plenitudine). Această paradigmă

(mai mult scientistă totuşi decât ştiinţifică) propune existenţa unei dinamici permanente spre

constituirea de noi totalităţi *12+ , fiind prin aceasta un solid argument din perspectiva ştiinţei (fizicii) în

favoarea globalizării lumii.

Un alt fizician, Fritjof Capra adânceşte împletirea între fizica actuală şi mistica indiană (hinduistă)

afirmând că misticul şi fizicianul ajung la aceeaşi concluzie *…+ că Brahman, absolutul obiectiv şi Atman,

absolutul subiectiv sunt identice. [13] Acest lucru de-monstrează plierea unei părţi a fizicii actuale pe

panteismul oriental şi faptul că noua paradigmă a totalităţii în mişcare, a ordinii totale implicite

explicitată în existenţa lumii care denunţă atât materialismul cât şi idealismul ca unilateralităţi ( aici

negreşind, dar ele sunt unilateralităţi din alt punct de vedere) şi care consideră creştinismul ca

reprezentare reducţionistă a lumii şi vieţii, constituie în sine o mare înşelare. Fiind cuprinsă în mai sus

discutată Gnoză de la Princenton, această nouă paradigmă a totalităţii, prin panteismul evident pe care îl

include, indică în mod cert faptul că viziunea globalistă a lumii ce se prefigurează având-o ca suport

ştiinţific şi ideologic, este în esenţa ei anticreştină şi prin aceasta sortită eşecului, în perspectiva

ortodoxă a soteriologiei. Acest adevăr este exprimat nu numai de teologi, ci şi de fizicienii de formaţie

creştină. Astfel Horia Roman Patapievici, îşi afirmă deschis resentimentele faţă de interpretarea cuantică

a eshatologiei creştine făcută de fizicianul Frack J. Tipler. Acesta, în cartea Physics of Immortality (1994)

afirmă că principiul antropic (conform căruia universul evoluează în sensul pe care îl dă viaţa umană),

combinat cu definirea omului ca o maşină Turing senzaţional de rapidă şi dezvoltând teoria plenitudinii

vieţii în cosmos a lui David Bohm, conduc la concluzia recăpătării trupurilor la finalul timpurilor şi astfel

afirmaţiile religiei creştine pot fi justificate pe baza realizărilor fizicii actuale. Argumentând ştiinţific

[12] Adrian Lemeni, art.cit ., p. 75

[13] Fritjof Capra, Taofizica, Editura Tehnică 1995,p. 225, în Adrian Lemeni , art.cit , loc.cit.



învierea de obşte, Tipler afirmă că „nu are ce face cu ipoteza Hristos”. Recunoscând totuşi că teoria lui

Tipler e mai mult o speculaţie, Horia Roman Patapievici “aşează” cumva lucrurile la locul lor,

exemplificând singura atitudine posibilă a oricărui om de ştiinţă în faţa problemelor lumii (dacă este

corect faţă de propria conştiinţă), prin afirmaţia : “În ce mă priveşte, eu nu ştiu ce să fac cu lumea, dacă

Hristos ar fi doar o ipoteză”. *14+

III.2. Globalizare şi religie

Convinşi de orientarea firească a omului spre spiritualitate, artizanii globalizării au fost nevoiţi

să ofere acestuia un suport pe care să se aşeze noua conştiinţă religioasă. Materialele privind noul

sincretisn religios concretizat în mişcarea New Age (Noua Eră) sunt nenumărate. Aplicând domeniului

religiei concepţia fragmentării actuale şi necesităţii realizării unităţii, ideologii globalizării au căutat

numitorul comun al religiilor. Însă acest numitor comun al religiilor este orientat tot spre om, şi anume

necesitatea fiinţială a omului de a-şi depăşi condiţia umană. Dată omului la creaţie şi redată lui prin

Întrupare, Jertfă , Înviere şi Înălţare, singura modalitate autentică de depăşire a condiţiei umane este

Iisus Hristos. De aceea finalitatea în Hristos a existenţei umane e singurul argument religios posibil al

unei unităţi viitoare. Însă aşa cum întreaga existenţă umană a fost deturnată de la sensul ei şi condusă

spre mondializare sub toate aspectele, alternativa religioasă oferită nevoii de spiritualitate a fost

deturnată. După ce timp de o mie de ani, prin excesele şi cruzimile cruciadelor şi inchiziţiei catolic e, prin

laxitatea iezuită care justifica până şi crima, creştinismul tradiţional (aşa cum a fost el moştenit de

occident) a fost „pus la zid” ca incapabil să rezolve problemele umanităţii, după ce la o distanţă

temporală de cinci sute de ani de la Reformă puzderia de secte aşa zis creştine apărute în urma rătăcirii

acesteia se dovedeşte incapabilă să ofere soluţii general-valabile problemelor globale ale umanităţii, în

ultimul secol, invazia religiilor orientale pare că se pretează cel mai bine la apariţia religiei unice (dar fără

Dumnezeu). Pentru a mulţumi oameni veniţi din toate tradiţiile religioase posibile, lumea globală oferă o

alternativă religioasă unică, sub forma dumnezeului impersonal al hinduismului, numit diferit în funcţie

de necesităţi. În „Ortodoxia şi religia viitorului” părintele Serafim Rose descoperă acest lucru, făcând o

radiografie completă a fenomenelor religioase ale Occidentului de după anii 60. Religia universală a

[14] Horia Roman Patapievici, Politice, Editura Humanitas, Bucureşti, 1996, p.232



lumii globale va fi (şi este deja în occident şi nu numai) un amestec ciudat de religii orientale şi nou

creştinism. Un exemplu de nou creştinism este cel propovăduit de Teillard de Chardin. Acesta încearcă

să aplice un jargon creştin pliat pe idei evoluţioniste, unor părţi uriaşe din Vedanta şi Tantra -yoga [15] ,

rezultatul fiind un panteism hinduist mascat, cu cinci caracteristici universale:

1) scientismul. Religia universală va fi structurată pe legile Spiritului care oferă alternative

satisfăcătoare intelectual tuturor dogmelor creştine, şi care presupune un pragmatism extrem, atrăgător

prin iluzia autodesăvârşirii prin cunoaşterea iniţiatică.

2) evoluţia. Prin spiritul evoluţionist, religia universală oferă suportul teoriei deve-nirii

(autodevenirii). De la evoluţionismul propagat de Teillard de Chardin, la evoluţia spirituală propusă de

hinduism, această caracteristică vine şi în întâmpinarea scientismului evidenţiat în plenitudinea lumii în

mişcare continuă.

3) Dumnezeul impersonal. „Dacă o religie e adevărată toate sunt adevărate”, afirmă

Vivekananda, cel care a pus bazele întâlnirii orientului cu occidentul în spaţiul religios American. „Noi

ştim că toate religiile *…+sunt diferite încercări ale sufletului omenesc de a atinge Absolutul. De aceea

noi ne contopim cu fiecare religie, rugându-ne în moschei cu mahomedanii, venerând focul sacru alături

de zoroastrişti, îngenunchind în faţa crucii cu creştinii” *16+ . Absolutul nu presupune o relaţie personală

cu Dumnezeu şi de aceea un Dumnezeu impersonal este ideal în globalism, ca prim pas în eliminarea lui

completă din conştiinţa umană.

4) religia universală trebuie să satisfacă cerinţele spirituale ale bărbaţilor şi femeilor de cele mai

diferite tipuri. Astfel, asistăm la “orientalizarea occidentului” nesatisfăcut de individualismul sectar şi

formalismul catolic, prin anomalii sincretiste de genul: yoga creştină, zen creştin, magia albă „creştină”

practicată cu atât de mare succes de o întreagă pleiadă de vrăjitoare ţigănci în România, care, agitând

cruciuliţe, icoane şi pomenind fără discernământ numele lui Iisus Hristos şi al Născătoarei de Dumnezeu,

reuşesc o înşelare la scară naţională şi chiar internaţională, a omului pentru care „scopul scuză

mijloacele” şi pentru care satisfacţia biologică sub toate formele ei ţine loc de Împărăţie a lui Dumnezeu.

[15] Ieromonah Serafim Rose, Ortodoxia şi “religia” viitorului, Mănăstirea Slătioara 1996 , p.54

[16] Ibidem, p.50



5) Religia universală are un scop unic şi prin aceasta globalist, însă din nefericire acesta nu este

creştin: „Toată omenirea coboară la poalele acestui loc sfânt, unde e aşezat simbolul, care nu este

simbol, şi numele, care e în afară de sunet”. *17+ Pentru creştinismul ortodox lumea nu coboară, ci urcă

(acest urcuş duhovnicesc e caracteristic atât Vechiului, dar mai ales Noului Testament şi e predicat de

întreaga literatură patristică) spre întâlnirea nu cu un simbol, ci cu Hristos cel Veşnic prezent, în

Euharistie.

În mod clar, uniformizarea religiei în afara lui Hristos e oferta religioasă a globalizării.

Concretizarea acesteia este mişcarea New Age, care include absolut toate ideile religioase, de la

păgânismul şamanic la satanismul ritualurilor voodoo, de la filosofia „înaltă” a Orientului la practicile

exerciţiilor spirituale importate în Europa, de la acceptarea condescendentă a creştinismului occidental

(considerat aproape tolerat) şi până la încercarea de distrugere a dogmelor primului mileniu creştin în

Mişcarea Ecumenică şi Consiliul Mondial al Bisericilor. Ideologii New Age au speculat golul spiritual din

om, lăsat de evoluţia istorică a mileniului II (de după separarea schismatică de la 1054) şi s -au folosit de

seducţiile fals spiritualiste ale orientului pentru a-l umple cu speranţa iluzorie a îndumnezeirii omului

prin propriile sale forţe (ca măsură a acestei dumnezeiri sunt prezentate puterile magice dobândite în

urma exerciţiilor de tip transcedental yogin), şi ca dumnezeu el va intra în împărăţia mondială (noua

ordine mondială) în care lumea este un tot unitar şi divin, de la mineral la om, iar sufletul nu este

individual şi unic, ci este o forţă vitală (Forţa activă ce a înlocuit Sfântul Duh în religia anticreştină a

Martorilor lui Iehova) ce se va reîncarna succesiv. Astfel, globalismul politic devine o necesitate fireascăa religiei. [18]

[17] Ibidem, p. 56

[18] Emanuela Munteanu, New Age sau cine nu vede hainele cele noi ale împăratului,în“Scara”,anul III(1999) nr.4, p.63



III.3. Globalizare şi cultură

Cultura derivă din cult şi e o încercare aproape reuşită de înlocuire a acestuia în conştiinţa şi

mentalitatea umană contemporană. În absolut toate civilizaţiile, cultura a apărut în strânsă legătură cu

templul, s-a dezvoltat iniţial în sens religios pentru ca ulterior să se fragmenteze în culturi specifice,

identificându-se cu particularităţile existenţei umane, „cultură tehnică”, „cultură politică”, „cultură

religioasă”, etc. Însă toate aceste culturi particulare tind, au tins întodeauna să se solidarizeze într -o

„cultură totală” pe care Tudor Vianu o defineşte ca şi „capacitate de a trăi lumea sub toate aspectele ei,

a o preţui în semnul tuturor valorilor pe care ea în mod virtual le închide”. *19+ Cultura europeană a

primit odată cu Renaşterea şi umanismul noi dimensiuni, accentuat antropocentrice, pentru ca în final,

cultura, sau mai bine zis diferitele culturi ale secolului XX să devină pur antropocentrice. Însă lumeasecolului XX e o lume multinaţională, în care fiecare etnie îşi trăieşte propria cultură, fiecare tradiţie

culturală se afirmă ca autentică. Pentru Tudor Vianu cultura totală implică existenţa unei dimensiuni

fundamentale religioase ale acesteia către care în mod necesar tinde existenţa umană. Însă aşa cum s -a

întâmplat cu întreaga istorie a umanităţii, şi în trăirea culturii dimensiunea „religioasă a omului

teocosmic se estompează în favoarea celei mundane”, îndepărtându-se în căutarea adevărului, mai

mult ca oricând, de ceea ce doreşte cu bună intenţie să găsească”. *20+ Astfel, renunţând la liantul sigur

al integrării tuturor formelor de cultură în cultura totală, liant care este Dumnezeu, în căutarea disperată

de a realiza unificarea culturală, lumea a găsit liantul om, cultura totală devenind astfel multiculturalism,

în care fiecare contribuţie este considerată esenţială atunci când vine să sprijine demersul cultural pur

uman. Însă de la acest principu al egalitarismului cultural în care orice tradiţie culturală este justificată

atâta timp cât descoperă o faţă a umanului, multiculturalismul occidental (în speţă cel american, ca

alternativă autonomă a culturii totale) propune o exacerbare a culturilor minorităţilor: rasiale, sexuale,

profesionale, etc., în detrimentul valorilor culturale tradiţionale. Feminismul universitar american a

ajuns la aberaţii ca scoaterea din programele de studiu ale univeristăţilor a “marilor bărbaţi” ai literaturii

[19] Tudor Vianu, Filosofia culturii, apud Dorin Oancea, Biserica şi multiculturalitateaeuropeană, în “Biserică şi multiculturalitate în Europa sfârşitului de mileniu” Editura PresaUniversitară Clujeană, Cluj Napoca 2001, p. 21

[20] Dorin Oancea, art. cit . în op.cit .,p.29



universale şi înlocuirea lor cu studiul unor autoare americane submediocre. *21+ Marii scriitori ai lumii

(Tolstoi, Dostoievschi, Goethe, Flaubert) sunt studiaţi la „grămadă” în cursuri obscure cu titluri de genul

„Scriitori albi de gen masculin” *22+ . La baza anomaliilor culturale de mai sus, definite ca

multiculturalism, stă ideologia corectitudinii politice (political corectness), aplicată cu succes deplin în

universităţile americane, deocamdată (chiar şi fostul preşedinte al SUA Bill Clinton era adept al acesteia

împreună cu soţia sa Hillary, feministă convinsă *23+ ), dar cu declarate tendinţe universaliste. Programul

political corectness implică transformarea, pentru început a SUA, într -o societate multiculturală şi

multilingvistică, fără morală, pentru că “morala ca noţiune e bastardă fiindcă se bazează pe pretenţia

universalităţii creştinismului.” Nu există comportament moral şi social universal: există moravurile

comunităţilor homosexuale de ambe sexe (cu drepturi mult mai afirmate decât cele al heterosexualilor),

ale diferitelor comunităţi culturale,etc. Cultura integratoare (totală) e imperialistă, neexistând nici

literatură universală, nici valori universale. Absolut tot ce are această pretenţie a universalităţii trebuiesistematic interzis, discreditat *24+ , pentru că neexistând o axiologie general valabilă, multiculturalismul

se pliază confortabil pe această ideologie, aducând justificări valorice proprii fiecărui gen de cultură pe

care îl înglobează. Astfel, de la „visul” culturii totale, lumea se trezeşte la realitatea multiculturalismului,

a culturii globale fără nici o tradiţie culturală. În fond, argumentul „cultural” al valorizării fiecărei culturi

particulare, chiar dacă e vorba de rituri sexuale şi homosexuale la limita violenţei, de rituri

pedosacrificiale sau chiar antropofage, de literatură şi artă plastică pornografică, de muzică satanistă sau

cinematografie SF, în contextul multiculturalismului va duce la dislocarea indivizilor şi comunităţilor

tradiţioanle într-o serie de grupuri minoritare agresive, inspirate de ideologia de stânga. [25] Cultura

tradiţională dispare astfel, într-un dezastru cultural global perceput ca spectacol şi marfă, o cultură de

masă şi de consum. *26+

[21] Edward Behr, O Americă înfricoşătoare, Editura Humanitas, Bucureşti 1999, p. 273

[22] Ibidem

[23] Ibidem, p.297-300

[24] Horia Roman Patapievici , op.cit., p.128-130

[25] Arhid.Conf.dr.Ioan I.Ică jr., art.cit , p 10-11

[26] Ibidem



Nici această ofertă culturală nu este acceptabilă într-um mod de gândire ortodox. Toleranţa

ortodoxă se referă nu la ideologie, religie sau cultură ci la individul care aparţine acestora. Ca atare,

răspunsul ortodox dat globalizării culturale trebuie să fie o revoluţie culturală. Dar, pentru că în gândirea

ortodoxă cultura este subordonată şi se desfăşoară în jurul cultului din care îşi trage seva, singura

revoluţie culturală posibilă este însuşi cultul ortodox. *27+

III.4. Globalizare, eco-sociologie şi noua economie

Teoria globalizării s-a dezvoltat cu precădere în jurul argumentelor economice şi sociale. Astfel,

în acccepţiunea obişnuită, globalizarea are în vedere procese definitorii privind integrarea pieţelor de

capital şi a celor comerciale, privatizarea masivă a producţiei şi mijloacelor de producţie astfel încât

concurenţa liberă să-şi spună cuvântul în traficul de mărfuri. Se vorbeşte despre mobilitatea ridicată a

forţei de muncă, despre distribuţia veniturilor între ţări, despre eliminarea fragmentării existente în

economia lumii, care poate determina retrogresii. *28+ Fluidizarea traficului de mărfuri, a celui legat de

forţa de muncă, a capitalului financiar, reclamă eliminarea organismelor existente la nivelul statelor

naţionale, care constituie o frână. În plan social se vorbeşte despre controlul migraţiei masive (legale şi

ilegale) cauzate de sărăcie, de rezolvarea conflictelor interetnice şi militare, de controlul global al

criminalităţii internaţionale organizate, de necesitatea luptei unitare împotriva terorismului

internaţional, de reducerea diferenţelor uriaşe între ţările sărace şi bogate. Tot legat de aceste probleme

cu implicaţie socială şi economică directă se argumentează globa -lizarea ca posibilitate concretă de

rezolvare a unor situaţii deosebite la nivel planetar ca: protejarea surselor de apă, protecţia mediului

înconjurător (a stratului de ozon, a pădurilor, a ecosistemelor), exploatarea raţională a resurselor

minerale, etc. În acest scop, crearea organismelor globale a constituit un prim pas: ONU, G8 , Grupul

Bilderberg, F.M.I., Banca Mondială, precum şi tot felul de organisme şi organizaţii mondiale specializate

pe domenii stricte şi cu responsabilităţi clar trasate. Aceste probleme au fost tratate în nenumărate

[27] Christos Yannnaras, Ortodoxie şi occident, Editura Bizantină, Bucureşti 1995, p.77-78

[28] Daniel Dăianu, art.cit



studii, atât pro cât şi contra, de autori ca Samuel Huntington în „Ciocnirea civilizaţiilor”, Benjamin Barber

în „Jihad contra Mc World”, Robert Kaplan în „The Coming Anarchy”sau chiar George Soros în „Global

Capitalism” sau “Draft Report of Globalisation.” *29+

De reţinut este că acest argument este perfect viabil într-o perspectivă laică, umanistă. Eradicarea

sărăciei, creşterea bunăstării individuale şi comunitare, ar trebui să constituie suficiente motive pentru o

acceptare necondiţionată a procesului de mondializare. Că este aşa o arată şi părerile din ce în ce mai

multor tineri, care pleacă în depărtări străine de orice tradiţie proprie cu singurul scop mărturisit de a

trăi bine (în sensul de confortabil). Existenţa statului global ar elimina şirul nesfârşit al cozilor de la

ambasadele occidentale. Dar, acest tip de gândire este specific lui homo economicus, omul eficient,

recent, fabricat în retortele inginerilor sociale, politice, economice şi mai nou genetice, *30+ adică omului

făcut de el însuşi, pe când creştinismul propune nu numai homo religiosus, orientat ontologic spre

Dumnezeu, ci omul teandric, în care Dumnezeu nu mai este doar obiect al căutărilor, ci prezenţă

nemijlocită în natura umană, omul renăscut în Hristos. În acest sens actualitatea atenţionării

Evangheliei: „Nu numai cu pâine va trăi omul”(Matei 4,4) este evidentă. Argumentul creşterii

economice, chiar cel al eliminării problemelor sociale sunt acceptabile doar când „tot cuvântul care iese

din gura lui Dumnezeu”(Matei 4,4) nu este privit ca opţiune posibilă, ci ca necesitate primă.

Globalizarea este justificată moral numai dacă rezultatele economice (câştigurile) vor fi urmate

de o distribuire globală pe criterii sociale. *31+ Bogaţii şi săracii sunt datori să conlu-creze pentru

îmbunătăţirea standardelor de viaţă ale tuturor. În acest sens bunăstarea materială este justificabilă ca

deziderat numai în măsura în care este o rezultantă a unei bune fraternităţi între oameni şi a unei griji

permanente pentru nevoile celorlalţi, precum şi o condiţie de plecare în procesul desăvârşirii lor. [32]

[29] Ibidem

[30] Arhid.conf.dr.Ioan I.Ică jr., art.cit , p.11-12

[31] pr.conf.dr.Valer Bel, Misiunea socială a Bisericii în contextul globalizării, în “Biserică şimulticulturalitate în Europa sfârşitului de mileniu” Editura Presa Universitară Clujeană, ClujNapoca 2001, p.73-75

[32] Ibidem



De-a lungul istoriei, cunoaşterea ştiinţifică a trecut de la spiritul elitist, al geniului, la “team -

spirit”-ul (spirit de echipă) anonim al colectivelor de cercetare actuale, în care fiecare individ este

ultraspecializat în domeniul său şi absolut ignorant în celelelte (chiar adiacente), ceea ce face ca

niciodată un om singur să nu mai aibă acces la viziunea de ansamblu asupra mersului lucrurilor. Noul

model de cunoaştere, în care se acceptă ca validă doar informaţia verificabilă, sau cea garantată de un

centru de autoritate verificabil sub toate aspectele, a dus la definirea noului model de societate umană,

în care viaţa, de la relaţiile sociale şi până la cele economice şi politice, îşi schimbă sensurile, ţelurile şi

modurile de existenţă.

III.4.1. Societatea informaţională şi noua economie

În zilele noastre, informaţia devine resursa esenţială în dezvoltarea societăţiilor moderne,

evoluate în plan politic, economic şi social. Dinamismul şi complexitatea noului tip de societate, care

antrenează o creştere continuă a volumului şi diversităţii informaţiilor prelucrate şi care utilizează pe

scară largă tehnologiile informaţiei şi comunicaţiilor (TIC), au condus la conceptul de Societate

informaţională. Aşa cum o definesc promotorii globalizării, societatea informaţională reprezintă o nouă

etapă a civilizaţiei umane, un nou mod de viaţă, calitativ superior, care implică folosirea intensivă a

informaţiei în toate sferele activităţii şi existenţei umane, cu un impact economic şi social

semnificativ. « Societatea informaţională permite accesul larg la informaţie al membrilor săi, un noumod de lucru şi de cunoaştere, amplificând posibilitatea globalizării economice şi creşterea coeziunii

sociale. Suportul tehnologic al noii societăţi se bazează pe trei sectoare: tehnologia informaţiei,

tehnologia comunicaţiilor, producţia de conţinut (informaţional) multimedia. Aceste tehnologii, bazate

pe avansurile electronicii, au permis apariţia unor noi servicii şi aplicaţii telematice multimedia, care

combină sunetul, imaginea şi textul şi utilizează toate mijloacele de comunicaţie (telefon, fax,

televiziune şi calculatoare). Dezvoltarea acestor noi mijloace de comunicare reprezintă un factor

important de creştere a competitivităţii agenţilor economici, deschizând noi perspective pentru o mai

bună organizare a muncii şi crearea de noi locuri de muncă. Totodată, se deschid noi perspective privind

modernizarea serviciilor publice, a asistenţei medicale, a managementului mediului şi a unor noi căi de

comunicare într e instituţiile administraţiei publice şi cetăţeni. Accesul larg la educaţie si cultură - pentru

toate categoriile sociale, indiferent de vârstă sau de localizarea geografică - poate fi de asemenea

realizat cu ajutorul noilor tehnologii. Utilizarea largă a tehnologiilor informaţiei şi comunicaţiilor şi



progresul către Societatea Informaţională asigură creşterea economică în condiţii de protecţie sporită a

mediului, accelerând reducerea consumului fizic în favoarea valorificării informaţiei şi a cunoaşterii,

deplasarea centrului de greutate de la investiţii în mijloacele fixe la investiţii în capitalul uman. In acest

mod, Societatea Informaţională integrează şi obiectivele dezvoltării durabile, bazată pe dreptate socială

şi egalitatea şanselor, libertate, diversitate culturală şi dezvoltare inovativă, protecţie ecologică,

restructurarea industriei şi a mediului de afaceri. Schimbările majore din ultimii ani – creşterea

exponenţială a comunicaţiilor mobile şi a numărului utilizatorilor de Internet, contribuţia sectorului TIC

la creşterea economică şi la crearea de locuri de muncă, restructurarea companiilor şi a business-ului în

general pentru a beneficia mai eficient de noile tehnologii, dezvoltarea accelerată a comerţului

electronic – susţin tranziţia de la er a industrială la cea post - industrială. [33] Noile tehnologii digitale

fac accesul, stocarea şi transmiterea informaţiei din ce în ce mai facile şi mai accesibile. Dispunând de

informaţia digitală, aceasta poate fi transformată în noi valori economice şi sociale, creând imenseoportunităţi pentru dezvoltarea de noi produse şi servicii. Informaţia devine resursa-cheie pentru

economia digitală. Noţiunea de “ noua economie” se referă în special la transformările actuale ale

activităţilor economice ca rezultat al utilizării tehnologiilor digitale, care asigură accesul, prelucrarea şi

stocarea informaţiei într -o manieră mai ieftină şi mai facilă. Noua economie este caracterizată de

intensificarea înglobării cunoaşterii în noile produse şi servicii, creşterea importanţei învăţării şi a

inovării, a globalizării şi a dezvoltării durabile. Volumul enorm al informaţiilor schimbă modul de

funcţionare a pieţelor, făcând posibilă restructurarea întreprinderilor şi apariţia de noi oportunităţi

pentru crearea de valoare pr in exploatarea informaţiilor disponibile. În prezent, există ample dezbateri

în mass-media internaţională şi în mediile politice asupra întrebării dacă aceste modificări sunt suficient

de radicale pentru a merita eticheta de “nouă economie”. La originea acestor dezbateri stau

performanţele excepţionale ale economiei americane: 8 ani de creştere continuă, creşterea anuală de

peste 4%, inflaţia controlată sub 2%, şomajul sub 5%.

Însă construirea noului model de societate ridică probleme socio-politice majore , atât la scară

naţională cât şi internaţională, de atenuare a fenomenului de "digital divide" (excludere de la beneficiile

noilor tehnologii a unor categorii sociale şi a unor regiuni/zone geografice) şi de coeziune socială, de

conservare şi promovare a culturii specifice fiecărei naţiuni şi comunităţi locale, de protecţie a

[33] Guvernul României, Hotarârea nr.1440 din 2002, privind aprobarea Strategiei Naţionale pentru promovarea noii economii şi implementarea societaţii informaţionale, publicată în M.Of.nr.933/12.12.2002



cetăţeanului şi consumatorului. Soluţionarea acestor probleme nu se poate realiza decât printr -un

dialog larg între autorităţile guvernamentale, reprezentanţii mediului de afaceri, ai mediului academic şi

societatea civilă.

Guvernul şi instituţiile sale au rolul de a stimula, conduce şi controla acest proces de tranziţie către

Societatea Informaţională prin programe de acţiune concrete şi prin iniţierea unui nou cadru de

reglementări specifice. In acest scop, trebuie luate în considerare atât priorităţile naţionale de dezvoltare

pe termen mediu-lung, cât şi obiectivele de aderare la structurile euro-atlantice. Programul de acţiune al

Uniunii Europene "eEurope - O Societate Informaţională pentru toţi" constituie un important cadru de

orientare. Prin noile legi, norme, standarde şi reglementări care vor fi elaborate - cu susţinerea şi avizul

mediului de afaceri şi al societăţii civile - trebuie stimulată pe de o parte dezvoltarea noilor servicii

specifice Societăţii Informaţionale (comerţ şi tranzacţii electronice, informatizarea serviciilor publice,

accesul cetăţeanului şi agenţilor economici la informaţia publică, etc.), iar pe de altă parte asigurate

regulile etice de a muncii şi trăi într-un nou tip de societate (protecţia vieţii private şi a datelor personale,

confidenţialitatea tranzacţiilor, protecţia consumatorului, etc.).

La rândul său, comunitatea de afaceri din domeniul tehnologiei informaţiei şi comunicaţiilor trebuie să ofere produse şi servicii de înalt

nivel tehnologic şi totodată cât mai accesibile ca preţuri şi tarife. Totodată, trebuie găsite căi pentru formarea unei noi c ulturi a

competitivităţii agenţilor economici din toate sectoarele în noul tip de economie, economia digitală. Prin complexitatea fenomenelor pe

care le implică dezvoltarea societăţii informaţionale, fenomene care trebuie înţelese şi gestionate, prin necesitatea formării unei noi

culturi a cunoaşterii şi a învăţării în condiţiile utilizării noilor tehnologii, cât şi a cercetării -dezvoltării şi inovării tehnologice, participarea

activă a comunităţii academice, prin instituţii de cercetare, de educaţie şi de cultură devine de asemenea esenţială.

Societatea civilă are de asemenea atât un rol proactiv prin formularea de cerinţe şi priorităţi privind

modul de utilizare al noilor tehnologii în folosul întregii societăţi, cât şi reactiv faţă de politicile şi

reglementările guvernamentale. Aceste roluri pot fi exercitate atât la nivel de grup ( organizaţii non

guvernamentale, asociaţii profesionale etc.) cât şi la nivel individual. Drepturile cetaţeanului şi

consumatorului în societatea informaţională au noi dimensiuni şi se pot manifesta sub noi forme. [34]

Mult mai repede decât alte proiecte umane derulate pe scena istoriei, implementarea societăţii

informaţionale şi -a definit obiectivele globale :

[34] Guvernul României, Hotarârea nr.1440 din 2002, privind aprobarea Strategiei Naţionale pentru promovarea noii economii şi implementarea societaţii informaţionale, publicată în M.Of.nr.933/12.12.2002



1. Consolidarea democraţiei şi a instituţiilor statului de drept prin participarea cetăţenilor la viaţa politică

şi facilitarea accesului nediscriminatoriu la informaţia publică, îmbunătăţirea calităţii serviciilor publice şi

modernizarea administraţiei publice (e-government, e-adminis-tration) ;

2. Dezvoltarea economiei de piaţă şi trecerea progresivă la noua economie, creşterea competitivităţii

agenţilor economici şi crearea de noi locuri de muncă în sectoare de înaltă tehnologie prin dezvoltarea

comerţului electronic, telelucrului, a unor noi metode de mana-gement al afacerilor, de management

financiar şi al resurselor umane, integrarea capabilită-ţilor TIC în noi produse şi servicii, dezvoltarea

sectorului TIC.

3. Creşterea calităţii vieţii prin utilizarea noilor tehnologii digitale în domenii precum: protecţia socială,

asistenţa medicală, educaţie, protecţia mediului şi monitorizarea dezastrelor, siguranţa transportur ilor

etc. şi, pe această cale, integrarea în structurile euro-atlantice şi în Societatea Informaţională Globală.

[35]

Dar ce sunt tehnologiile digitale? Tehnologiile digitale par a fi concretizarea visului pitagoreic şi

cabalist de a explica viaţa şi universul prin numerologie, prin jocul abil cu numerele. Pitagora a atribuit

un număr între 1 şi 10 câte unei perechi antagonice fundamentale (5=masculinitate(căsătorie)–

feminitate, sau 1=principiul tuturor lucrurilor, finit –infinit), construind un sistem mistico –religios bazat

pe sensul sacru al fiecărui număr. *36+ Mai târziu, cabaliştii căutau chiar explicarea lui Dumnezeu prin

atribuirea de sensuri ascunse numerelor, de aici mistica de tip numerologic, care s-a propagat până în

zilele noastre, când se fac paralele între matematica abstractă n–dimensională şi infinitatea lui

Dumnezeu, deşi nu e exclus ca instrumentul matematic abstract al spaţiilor n-dimensio-nale şi al

topologiilor să conducă până la urmă la acceptarea necesităţii de a ridica epistemologia d in plan

orizontal la verticalitatea cunoşterii practicată de Sfinţii Părinţi.

[35] *** Strategia informaţională, la adresawww.teleactivities.org/societatea_informaţională/strategia

[36] Pentru Pitagora, 10 reprezenta numărul perfect, obţinut din suma primelor patru numere,dintre care primele trei sunt numere sacre (1,2,3), de aceea 10 este sacralitatea absolută, şi deaceea existenţa lumii se bazează pe existenţa a 10 perechi fundamentale opuse. (apud

Prof.dr.Alexandru Roz, Curs de istoria filosofiei, manuscris, Arad 1998-1999,p. 20-22)



Revenind, tehnologiile digitale s-au dezvoltat pe posibilitatea oferită de electronică de a

transforma orice informaţie în semnal electric măsurabil.Astfel, absolut orice fenomen fizic, biologic sau

industrial poate fi monitorizat, evaluat şi transformat într-un semnal electric cu ajutorul unor funcţii

matematice care să-l expliciteze. Acest lucru se realizează cu traductoare adaptabile oricărui domeniu. E

important să fie găsită funcţia matematică ce descrie transformarea, ca apoi aceasta să fie

implementată într-un sistem electronic ce furnizează la ieşire un semnal electronic cu anumite

caracteristici.Acest semnal electronic continuu este transformat într-un cod numeric bazat pe succesiuni

de cifre binare, adică într-un număr. Astfel se ajunge la realitatea explicitării a tot ceea ce ne înconjoară

prin numere. Necesitatea prelucrării electronice a acestor numere a dus la evoluţia actuală, explozivă, a

tehnologiilor digitale şi la implicarea acestora în absolut toate domeniile.Dezvoltarea fără precedent a

calculatoarelor electronice a condus la folosirea acestora în absolut toate aspectele vieţii omului, atât ca

individ cât şi ca societate. În ce priveşte relaţiile interumane, adică necesitatea comunicării, tehnologiiledigitale au determinat „explozia” telecomunica-ţiilor. De la începuturile istoriei comunicarea a fost

expresia nevoii de comuniune şi ea a fost rezolvată conform posibilităţilor tehnologice ale epocilor. Însă

azi, comunicarea nu mai este doar relaţie interpersonală, ci tinde să devină agresiune la adresa libertăţii

persoanei, prin tendinţa tot mai accentuată de a rezolva cât mai multe necesităţi prin folosirea

terminalelor (în particular a telefoanelor) fixe şi mobile de tot felul, a reţelelor globale de comunicaţii şi

în special a colosului numit Internet. La acest nivel, se poate afirma, cu toată responsabilita-tea, că

globalizarea este realizată, Internetul anulând practic orice graniţă între state şi comunităţi, orice

diferenţe între indivizi (ca Internauţi toţi avem aceleaşi drepturi şi libertăţi în reţea şi putem accede la

aceleaşi informaţii, condiţionările fiind prezente doar în plan financiar, în sensul că cine are bani mai

mulţi „se mişcă” mai repede în reţea fiindcă îşi permite conexiuni rapide şi terminale performante), şi în

fine, orice prejudecăţi şi oprelişti morale. Internet-ul e o lume virtuală prin concepţia ei, dar foarte reală

prin manifestare. Putem spune că acesta reprezintă în mod virtual lumea globalizată, viaţa socială,

economică, culturală, etc., ce se trăieşte pe reţea de către mai bine de treisutecincizeci de milioane de

oameni, în momentul de faţă, fiind exemplul şi modelul clar şi definit al vieţii care se va desfăşura în

lumea real globalizată. În acest sens succesul Internetului a demonstrat că toate diferenţele, de orice

natură, dintre oameni şi naţiuni pot fi depăşite, deci că lumea e globalizabilă fără eforturi foarte mari, şi

că Internet-ul este şi va fi nu numai modelul globalizării ci şi infrastructura şi vectorul acesteia.

III.4.2. Internet-ul ca suport al globalizării. Implicaţiile sale în viaţa religios-morală



III.4.2.1 Scurt istoric,evoluţie şi tendinţe

La început Internet-ul a fost un proiect al Departamentului Apărării al S .U.A., derulat între anii1968-1972, fiind un sistem de calculatoare interconectate. Denumit ARPA-net, el vehicula pe liniile

telefonice analogice fişire de date care ar stârni astăzi râsul şi copiilor de gimnaziu. Întrezărind utilitatea

sa, proiectul a fost finanţat de anumite cercuri politice, ajun-gând să controleze acum traficul

informaţional mondial. Ce este Internet-ul? În linii mari, este o reţea uriaşă, globală, un sistem de reţele

interconectate de calculatoare, şi care conţine câtva milioane de servere de date, la care se conectează

oricine, însă orice calculator cu un software necesar (minimal) poate constitui la rândul său server în

reţea. Suportul fizic de legătură e constituit din canale de comunicaţie care pot fi linii telefonice, sisteme

de transmisiuni pe cabluri sau fibre optice, canale radio, canale de satelit, reţele de telefonie mobilă,etc.

Internet-ul a cunoscut în ultimii ani o evoluţie „fulgerătoare”, datorată în primul rând evoluţiei

sistemelor de calcul ( dar şi a reţelelor de telecomunicaţii). Procesoarele computerelor „au sărit” în

numai doisprezece ani de la viteze de lucru de 3.5 Mhz (Intel XT) la 3020 de MHz ( Intel Pentium IV),

astfel că un P4 este astăzi de aproape 1000 de ori mai rapid şi mai „puternic” decât în anul 1990.

Explozia se datorează fondurilor enorme alocate cercetării şi dezvoltării acestui domeniu. Calculatorul

este astăzi absolut necesar în orice activitate ce vizează „progresul” local sau global. Absolut toate

procesele industriale,de proiectare,tehnologice, bancare, de transporturi, medicale, de învăţământ, etc.,

sunt contro-late şi conduse cu ajutorul calculatoarelor. Informaţiile de toate felurile sunt „digitalizate”

pentru a putea fi prelucrate de computere. Ca atare, a fost nevoie să se descopere şi implementeze

tehnologii ultraperformante de transmisiuni şi reţele de comunicaţii capabile să transporte la viteze mari

cantităţi mari de informaţie. Astfel, de la banala linie telefonică inventată de Bell şi dezvoltată de

Ericsson, s-a ajuns astăzi la reţeaua digitală integrată (ISDN), la reţelele mobile GSM (Global Systems for

Mobile) sau DCS (Digital Celular System) de generaţia a treia, capabile să transporte până şi imagini TV.

Tot aşa, de la emisia radio descoperită de Marconi s -a ajuns la transmisiile radio prin vastele reţele

satelitare care pot tranzita cantităţi enorme de informaţie. Această informaţie este extrem de

diversificată, de la emisiuni radio şi TV la poştă electronică, de la telefonie clasică la video-conferinţe, de

la date meteo la tranzacţii financiare, de la informaţie destinată pieţei de consum la transmisii

militare.Astfel, în Internet există concomitent o foarte mare cantitate de informaţie extrem de

diversă.Dacă până la apariţia şi dezvoltarea Net-ului se vorbea de informatică, de ştiinţa calculatoarelor,

de telecomunicaţii, de electronică şi de automatizări ca domenii separate de studiu, astăzi diferenţele



dintre acestea tind să se anuleze, toate dizolvându-se, încet dar sigur, în colosul informaţional şi

comunicaţional amintit, IT&C (Information Technology & Comunication), Tehnologia Informaţiei şi

Comunicaţiilor (TIC). Iar Internet-ul a devenit suportul, din toate punctele de vedere al mondializării

informaţionale. Practic orice aparat electronic, de la banalul telefon, televizor, computer de bord al

maşinii sau chiar frigider, se proiectează deja în occident cu o interfaţă inteligentă care să-l conecteze la

Internet. În foarte multe ţări tranzacţiile comerciale şi financiare se realizează prin interme -diul reţelei.

Nu mai există absolut nici o instituţie care să nu aibă propria adresă de poştă electronică (e -mail) sau

propriul site de Internet (loc virtual) şi să nu-şi deruleze măcar un procent al activităţii sale prin această

“industrie”. Încet, dar foarte sigur, sprijinit prin legi adecvate ca mai sus amintita Hotarâre de Guvern

1440 din decembrie 2002, Internet-ul îşi face loc în viaţa fiecăruia, de la individ la naţiune şi lume în

ansamblu, iar acest lucru se întâmplă pentru că în lumea virtuală a acestuia posibilităţile sunt practic

nelimitate. Oricine poate fi utilizator de Internet dar în acelaşi timp şi creator al acestuia, pentru cădezvoltarea sa este nelimitată. Ce se poate face în Internet? Răspunsul este: absolut orice, de la

transmisii de date, voce , TV, până la discuţii filosofice sau teologice, de la comunicare personală

interumană (e-mail, chat, i-phone ) pâna la dezvoltarea şi încheierea de afaceri, de la tranzacţii

personale (plăţi electronice şi comerţ electronic) până la tranzacţii la nivel de stat şi internaţionale

(burse şi licitaţii electronice).Utilizatorii lui pot fi în aceeaşi măsură oameni de ştiinţă care găsesc aici

biblioteci şi bibliografii impresionante şi în absolut toate domeniile, de la ştiinţa pură la artă şi sport, dar

în aceeaşi măsură pot fi şi psihopaţi sau maniaci, criminali sau perverşi, care găsesc şi aceştia aici totul,

de la cea mai scabroasă pornografie la posibilitatea unor acte criminale organizate. Fiecare poate

adăuga ceva în vasta reţea, de aceea se poate vorbi de o devenire (în sens pervertit), de “desăvârşire” în

ştiinţa de a stăpâni reţeaua. Toate sistemele educaţionale pregătesc tinerii în mod obligatoriu pentru

folosirea Internetului, şi dacă mai acum câţiva ani se vorbea de posibilitate în acest sens, azi toată lumea

vede în acesta o necesitate, viaţa tinde să nu mai poată fi concepută în absenţa sa. Cele mai bine plătite

job-uri (locuri de muncă) sunt cele din tehnologia informaţiei. În lumea occidentală ( înţelegând prin

aceasta sistemul capitalist al economiei de piaţă şi nu o anumiă poziţie geografică) inginerii de

telecomunicaţii, programatorii şi analiştii, dezvoltatorii şi integratorii de soluţii IT “la cheie”, web-

masterii (adică cei care proiectează, realizează, implementează şi întreţin site-urile în Internet), sunt cei

mai căutaţi, apreciaţi şi bine plătiţi profesionişti. Oamenii sunt încurajaţi prin toate mijloacele, mai ales

printr-o publicitate acerbă, să-şi procure calculatoare sau sisteme (chiar şi terminale mobile GSM sau

DCS) şi să folosească din plin resursele puse la dispoziţie de Internet.E mult mai comod să stai în faţa

calculatorului şi să vizitezi toate muzeele mari ale lumii, să citeşti absolut tot ce -ţi trece prin minte, să



participi la evenimente culturale, sportive sau mondene, să înveţi în biblioteci celebre sau să -ţi tipăreşti

manuale din orice domeniu, să-ţi rezervi locuri la teatru, concert sau chiar la companii aeriene sau de căi

ferate, să comanzi mâncare sau să-ţi faci cumpărăturile la un e-store (magazin virtual), să plăteşti facturi

restante sau să tranzacţionezi împrumuturi, toate acestea în mod simplu, apăsând taste, în lumea

virtuală a Internetului, decât să le faci în lumea reală, cu efort, stres, timp pierdut, etc. Succesul

Internetului se bazează în primul rând pe nevoia intrinsecă a omului de a rezolva totul simplu şi fără

efort, pe alterarea până la dispariţie a noţiunii de jertfă şi sacrificiu în sens creştin, şi în fine, pe uriaşul

instinct de conservare degenerat în autosuficienţa unui confort fizic cât mai plăcut şi mai continuu.

Desigur, resursele imense disponibile în reţea nu sunt rele în sine.De asemenea, po-sibilitatea

comunicării aproape gratuite între oameni aflaţi la zeci de mii de kilometri distanţă este absolut

fantastică. Dar nu reprezintă toate acestea, oare, un mod subtil de a virtualiza, de a superficializa viaţa?

Să nu uităm că folosirea Internetului se numeşte navigare, mai exact surfing. Acest termen desemnează

un sport nautic inventat în S.U.A., în care tinerii, urcaţi pe “scânduri cu vele” (atunci când se foloseşte

energia eoliană) sau pe “scânduri” pur şi simplu (când se foloseşte energia valurilor), navighează

încercând să se menţină cât mai mult timp în picioare. Sportul acesta implică un risc destul de mare, o

nesiguranţă evidentă ( ce siguranţă poate oferi o simplă bucată de lemn în vâltoarea valurilor), dar în

acelaşi timp o satisfacţie enormă, generată de plăcerea de a rezista în picioare mai mult ca alţii ( la fel se

întâmplă şi în viaţa socială, care a devenit nu luptă pentru supravieţuire, ci luptă pentru a vieţui mai

confortabil material decât ceilalţi). Şi atunci, adoptarea termenului de “surfing” pentru deplasarea înnesfârşitele pagini www (world wide web, adică dimensiune globală a reţelei) ale Internetului, nu vrea să

semnifice tocmai asemănarea izbitoare dintre irosirea timpului pe plaje şi în valuri, şi irosirea timpului în

Internet? Cred că e mai mult decât o asemănare, şi anume o asemănare intenţionată încă de la

proiectarea acestei aplicaţii www, realizată în Elveţia la cincisprezece ani de la apariţia Intern etului,

adică în 1990. Aşa cum Biserica este corabia (sugerată şi de forma fizică de navă) care poate duce omul

în siguranţă pe marea vieţii concrete până la finalitatea mântuirii, cyber-modul de viaţă (navigarea ca

dependenţă), calculatorul, poate fi “bucata de scândură” care îl prinde pe acesta în surfingul nesfârşit

prin marea vieţii virtuale, Internetul, spre finalitatea depersonalizării şi chiar demonizării definitive. Am

spus “poate fi”, pentru că în multe cazuri nu este. Folosit cu măsură şi luat ca o parte oarecare a vieţii

umane, Internetul este deosebit de util. Omul poate beneficia de avantajele acestuia şi fără a deveni

dependent de ele, însă acest lucru este astăzi, mai ales în rândul adolescenţilor şi tinerilor din mediul

urban, din ce în ce mai greu, şi asta pentru că asemenea unui curent în artă, literatură sau modă,



Internet-ul modelează conştiinţele, ceea ce duce la implicaţii în plan moral, atât la nivel individual cât şi

la nivel de grup. Încă nu se poate vorbi în mod clar de o etică a reţelei, de o cyber-morală, însă aşa cum

se vorbeşte de cyber-spaţiu sau cyber-relaţie, până la o cyber-morală respectată ad-literam de toţi

internauţii nu mai este decât un pas.

III.4.2.2.Implicaţii morale ale Internet-ului

Modificările de conştiinţă se regăsesc la toate nivelurile acesteia. La nivel individual se întâmplă

în primul rând o modificare de atitudine inconştientă, care derivă din faptul că Internet-ul este o lume

virtuală în care poţi să păşeşti păstrând anonimatul, ceea ce duce la o “întărire” a personalităţii de sine

stătătoare. Indivizi care în mod normal nu ar face în lumea reală anumite gesturi, în cyber-spaţiu le fac înmod repetat. Ce înseamnă cyber? Prefixul care a ajuns să inventeze o nouă lume provine din verbul

grecesc “ciber”, care înseamnă a conduce, a administra.Ca terminologie Internet, el derivă din

cibernetică, ştiinţa conducerii, a controlului matematizat, informatizat, al sistemelor tehnice sau

biotehnice, şi a ajuns să formeze cuvinte cu trimitere directă la utilizatorii de Internet: cyberspaţiu –

lumea virtuală a reţelei Internet, cyberprieten – prieten făcut în reţea, fără contact nemijlocit, fizic, etc.

Astfel, surfingul (navigarea) pe Internet de unul singur poate diminua până la dispariţie simţul pudorii, al

ruşinii. Ca “simţ specific” al iubirii (cu valoare morală) în ordinea căderii, pudoarea e cea care în mod

normal acţionează în planul conştiinţei (antecedente, concomi-tente şi precedente), oprind individul de

la anumite lucruri, pe care le simte instinctiv ca ruşinoase, imorale. *37+ În relaţiile interumane, de multe

ori ruşinea este bariera care opreşte omul de la săvârşirea păcatului. De exemplu în societate, pe stradă,

puţini oameni privesc imagini (statice sau dinamice) pornografice, în prezenţa altor oameni, “de ruşinea”

acestora. Însă în faţa ecranului, singur cu voluptoasele tentaţii, puţini sunt cei care rezistă ispitei de a

face surfing, devorând cu ochii şi mintea aceste imagini sau filme,şi asta pentru că nu îi vede nimeni.

Ruşinea se diminuează până la anulare, cyber- pornografia devine obişnuinţă care operează modificări

de conştiinţă şi comportamentale, astfel că nu e exclus ca odată operate, aceste modificări să -l facă peindivid să treacă de la lumea virtuală la cea concretă, în manifestarea acestor devieri. În reviste de

specialitate, creştinul e invitat la “gustarea plăcerilor interzise, pe web, locul unde păcatul şi simularea

abia aşteaptă un nou căutător de plăceri. Tentaţia e atât de mare, că nici cel mai mare creştin nu

[37] Pr.lect.drd.Vasile Vlad, Teologia Morală Ortodoxă, curs manuscris, an IV, partea I, p.42



rezistă.” *38+ Asemenea invitaţii sunt menite să încurajeze formalismul (exterior şi interior) creştin, pliat

pe satisfacerea instinctelor erotice ascunse în fiecare individ. Exacerbarea satisfacerii instinctelor carnale

este subtil condusă către toate formele de perversiune, mai întâi la nivel de privire, delectare mentală, şi

până la onania practicată ca obişnuinţă (şi ca urmare manifestată real a virtualităţii “sexului pe Net”).

Revistele de “tineret” abundă de sfaturi binevoitoare ale psihologilor, care încurajează această practică

sub argumentaţii de tip freudian. Mai mult, pentru cei mai scrupuloşi s -au inventat dispozitive de făcut

“sex pe Internet”, sub forma unor echipamente ce imită forma şi consistenţa organelor sexuale, şi care

se montează în calculator ca un banal CD-Rom. Se ataşează o cameră video şi o conexiune de viteză

sporită la internet, şi “jocul” poate să înceapă. Se stabileşte legătura video (printr-un software

specializat) cu persoana de sex opus (prin reţea), şi se practică aşa- zisul “sex pe Net”, adică masturbarea

cu ajutorul “organelor” tehnice, în care fiecare partener vede , aude şi simte gesturile, sunetele şi

mişcările făcut de celălalt, care poate fi la zeci de mii de kilometri distanţă. Practic este vorba de otehnofilie ( perversiune sexuală cu un dispozitiv tehnic) practicată sub masca binevoitoare a înţelegerii

nevoilor omeneşti şi sub pretextul că doi soţi (sau pur şi simplu „parteneri”) aflaţi la distanţe uriaşe se

pot „întâlni” în legătura trupească pe Net. Un astfel de dispozitiv pereche costă nu ma i mult de câteva

sute de dolari, şi se comercializează în magazine „underground” (obscure) sau chiar pe Internet. Astfel,

absenţa oricărei pudori este dusă dincolo de orice limită, anunţând inaugurarea cybermoralei erei

digitale.

Prin stimularea în acest fel a abdicării de la morală, se urmăreşte încetul cu încetul eliminareaconştiinţei religioase. Ideea de comunitate prezentă în creştinism se alterează, individul angajându-se în

comunităţi virtuale, dar practic trăind o acută singurătate fizică, în plan concret. Izolarea faţă de oameni

duce în final la izolarea şi faţă de Dumnezeu, individul ajungând să-şi petreacă viaţa într-o lume virtuală

care îi oferă un simulacru de viaţă, o amăgire. Sunt destul de multe cazurile (chiar şi în România), în care

cupluri unite de o dragoste iniţială puternică (poate nu chiar autentică) s-au destrămat datorită

intervenţiei In-ternetului în viaţa lor. Internetul ajunge să suplinească nevoia de relaţie interumană, fie

ea de cuplu sau de prietenie platonică, cu o cyber-relaţie, cu o relaţie virtuală cu un „cineva” sau „ceva”

depersonalizat, transformat în cod numeric şi ascuns în medii de stocare sau canale de comunicaţie, sub

formă de biţi, „0” şi „1” logic, care în fond nu reprezintă decât nişte variaţii de tensiune electrică, adică

nimic concret. De asemenea, se cunosc cazuri de însingurare patologică, în care oameni perfect adaptaţi

[38] Laura Cristian, Savant şi sacerdot , în “Planeta Internet”, anul III(1999), nr.27, p.55



social, cu loc de muncă, prieteni sau chiar familie, ajung să subordoneze întreaga lor activitate prezenţei

pe Internet, abia aşteptând să treacă ziua de muncă pentru a fugi în faţa PC-ului personal (dacă îl au) sau

într-un Internet-cafe (foarte profitabile astăzi), pentru a-şi satisface nevoia de viaţă în cyberspaţiu, să-şi

consume cyber-relaţiile, sau cyber-sexul, într-un cuvânt să-şi ducă cyber existenţa, simulacrul de viaţă

din care Dumnezeu lipseşte. Şi aşa cum nevoia de relaţie in-terumană este suplinită de una sau mai

multe cyber-relaţii, şi nevoia de Dumnezeu este suplinită (pentru cei care mai au o nostalgie religioasă)

de site-uri şi forumuri de discuţii teologice, spirituale sau morale, cuprinzând întreaga paletă de religii de

pe „piaţă”. Sincretismul New-Age şi misticile păgâne sunt promovate chiar în mod direct (prin horos-

coape de toate felurile, prezicătoare şi consultaţii astrale individuale on-line), astfel că tensiunea către

spiritualitate a omului este deturnată spre o spiritualitate fără Dumnezeu. Web-ul e prezentat ca locul

magnetismului religiei (creştine, islamice, indiene, etc.), locul care „fascinează şi dă puterea de care ai

nevoie. Pe Internet (n.a.) toţi putem fi aproape de Dumnezeu.” *39+

Aceste modificări de conştiinţă cu urmări în plan relaţional interuman sau uman-divin denotă un

alt aspect trist, şi anume refuzul asumării oricărei responsabilităţi. Angajarea într -o relaţie implică

anumite responsabilităţi, în funcţie de tipul relaţiei, de exemplu căsătoria implică responsabilităţi

afective, educaţionale, materiale şi morale faţă de soţie şi copii, etc. Angajarea pe drumul spiritual al

relaţiei personale cu Dumnezeu implică responsa-bilităţi uriaşe faţă de sine, dar şi faţă de comunitate şi

de lume. Toate aceste relaţii implică prezenţa fizică în anumite locuri concrete, implică acţiuni şi fapte

concrete de viaţă. O cyber-relaţie nu implică nici o datorie şi nici un fel de responsabilitate faţă denimeni. Libertinajul în limbaj şi în atitudine e posibil tocmai datorită acestei lipse de responsabilitate. Nu

dai socoteală nimănui pentru cuvintele şi gesturile tale, deci cu atât mai puţin pentru ceea ce este sau

devine cealaltă persoană, care de multe ori e necunoscută total (chiar şi la nivelul numelui). De

asemenea o cyber-relaţie nu implică prezenţe fizice concrete în anumite locuri şi momente de timp, ci

doar „lâncezeală” confortabilă în faţa calculatorului. Această lipsă de responsabilitate şi de orice

activism în plan concret, coroborată cu modul artificial, sintetic, de hrănire ieftină şi rapidă practicat pe

scară largă în occident datorită atât lipsei de timp, dar mai ales existenţei supraproducţiei de hrană

artificială, poate conduce în viitor chiar la mutaţii de ordin biologic, concretizate în indivizi

supraponderali şi apatici, fără nici o vlagă fizică sau psihică, storşi de orice energie şi cu organisme

debile, în care minţile obosite de surfing sau de o muncă statică, de ore întregi în faţa calculatorului, ne

[39] Ibidem



se vor mai dezvolta în nici o direcţie cu excepţia culturii informatice sub toate aspectele acesteia (lucru

care se întâmplă deja cu prea mulţi adolescenţi), fiind practic lipsite de exerciţiul gândirii concrete, şi nu

vor mai avea nici o legătură cu sufletele, căzute şi acestea în letargia pierderii identităţii umane şi

înlocuirii acesteia cu non-identitatea informaţională, în care omul devine informat, fără a mai fi format

din nici un punct de vedere, deci cu atât mai puţin duhovniceşte.

Aceste modificări de conştiinţă (ca şi implicaţiile lor în plan moral) pot fi evitate prin utilizarea

Internetului doar ca mijloc de comunicare şi ca sursă de informaţie, aşa cum a fost conceput iniţial. Dar

acest lucru devine astăzi din ce în ce mai greu de realizat, datorită diversificării activităţilor în cyber -

spaţiu.Una dintre acestea este comerţul electronic, care s-a dezvoltat începând cu anul 1995, odată cu

apariţia site-ului www.amazon.com, care oferea spre vânzare cărţi şi CD-uri. Ulterior au apărut site-uri

unde se vând on-line toate tipurile de produse. Poţi cumpăra azi orice prin Internet, cu condiţia să ai

cont în valută la o bancă ce foloseşte unul din sistemele electronice de plăţi. Rapiditatea, flexibilitatea şi

disponibilitatea ridicată a magazinelor virtuale (deschise non-stop), pliată pe lipsa de timp şi dorinţa de

comoditate a omului eficient, contemporan, a făcut ca astăzi, e -commerce-ul şi e-bussines-ul,

tranzacţiile în lumea virtuală, să tindă de la posibilitate la necesitate. Răspândirea şi utilizarea crescută a

e-bussines-ului (afacerilor derulate electronic) a dus la crearea şi dezvoltarea continuă a unei comunităţi

globale de oameni de afaceri care îl utilizează. Comunităţile internaţionale diferenţia te pe natura

serviciilor şi produselor oferite, vor înlocui treptat comerţul tradiţional. Se estimează că pănâ în anul

2007 vor exista în lume peste o sută de mii de site -uri comerciale şi de afaceri. *40+ Magazinele virtualevin în întâmpinarea celor împătimiţi de Internet, dar şi a celor lipsiţi de timp, oferind posibilitatea

cumpărării prin Net, de acasă sau de oriunde, prin calculator, a oricăror produse, şi livrarea acestora la

domiciliu prin firme specializate de comisionari. Mai mult, pentru a mări mobilitatea tranzacţiilor atât

spaţial cât şi temporal, noile tehnologii WAP ( Wireless Acces Protocol – protocol pentru accesul fără fir),

funcţionănd în reţelele mobile GSM/GPRS, cu care sunt echipate telefoanele mobile de generaţia a 3 -a,

sau terminalele mobile de tip i-mode (modul internet) sau smartphone (telefon inteligent) care

reprezintă echipamente mobile integrate, vin să ofere simultan servicii de telefonie sau video-telefonie,

poştă electronică, acces Internet la viteze substanţiale (fără calculator şi fără conexiune telefonică de tip

clasic), precum şi servicii e-commerce şi e-bussines, comerţ şi afaceri în mediul electronic dar cu

mobilitate maximă. Prin aceste tehnologii se poate comanda de pe telefonul mobil personal orice

[40] Mihai Herescu, Mădălin Vlad , e-business, evoluţie şi tendinţe, în “PCWorld”, anulIX(2001), nr.9 p.72-75



produs disponibil în Internet, şi se pot face plăţi on-line de oriunde. Se integrează astfel în acest m-

commerce (comerţ mobil) serviciile financiare, telecomunicaţiile, informaţiile publice sau private şi

serviciile web. *41+ Practic, se tinde către o uriaşă reţea unică, mondială, prin care să se deruleze toată

activitatea omenirii, şi care să garanteze libertatea şi securitatea tuturor acţiunilor individuale, cu

condiţia ca indivizii să posede coduri şi parole individuale de acces cu care să poată fi identificaţi. Dar, se

pune problema: cât de reală este libertatea de mişcare într-o reţea bazată pe controlul strict al

transferurilor? Şi nu cumva avalanşa de avantaje ale tehnologiilor digitale integrate pe Internet

reprezintă un drum ascuns, către anularea libertăţii sub toate aspectele? Astfel, se poate vorbi despre:

III.4.2.3.Internet, între utilitate, necesitate şi dependenţă.

Nimeni nu poate contesta utilitatea Internetului. Ca sursă de documentare foarte bine

organizată şi foarte cuprinzătoare, el e folosit de majoritatea oamenilor de ştiinţă, a cercetătorilor,

studenţilor şi chiar elevilor. Ca loc de întâlnire şi discuţii ştiinţifice, problema-tizări şi găsiri de soluţii în

toate domeniile, e folosit, de asemenea, cu succes şi aproape fără costuri. Dacă s-ar limita la aceste

tipuri de utilizări, oamenii ar avea în Internet un aliat de nădejde în rezolvarea tuturor dificultăţilor de

ordin practic sau de comunicare. Poşta electronică şi serviciile de voce şi date prin reţea fac posibilă

comunicarea la preţuri extrem de mici în toate colţurile lumii.

Însă rămânerea în limitele utilităţii e o problemă ce priveşte persoana, atât ca individ cât şi ca

societate. Libertatea de a folosi sau nu Internetul e o chestiune personală în primul rând, însă în cazul în

care locul de muncă este cu activitate în internet, chestiunea nu mai ţine de libertate (decât în a refuza

acel loc de muncă ceea ce e dificil in zilele noastre când şomajul a atins cote mai mult decât alarmante),

ci trece în domeniul necesităţii. Faptul că legislaţia mondială (la care ţările mici sunt obligate continuu să

se adapteze) promovează şi uneori chiar impune folosirea Internetului în activitatea curentă (ca de

exemplu obligativita-tea desfăşurării licitaţiilor pentru achiziţiile de bunuri şi servicii publice în Român ia

în mod virtual, pe site-ul www.e-licitaţie.ro, lansat în martie 2002), introduce Internetul în sfera

necesităţii.La început, plăţile prin acesta erau comode, dar nu obligatorii. Astăzi foarte multe firme

obligă partenerii de afaceri să posede conturi electronice şi să negocieze afacerile prin site -urile de e-

[41] Ibidem



bussines. De la cardurile electronice folosite pe scară largă în lume, se trece treptat la moneda

electronică, digicash-ul, a cărei existenţă e o certitudine şi se bazează pe criptografierea prin che ie

publică (un artificiu matematic aplicat informatic) şi pe semnătu -rile digitale, ca şi moduri de securizare.

*42+ Banii digitali nefiind decât biţi, coduri numerice, sunt identificabili uşor ca sursă, blocabili din orice

colţ al lumii.Un procent de 90% din managerii lumii de azi sunt de părere că Internetul le afectează în

mod semnificativ afacerile, prin e-monedă, e-commerce şi e-business. Orice firmă obscură poate

desfăşura afaceri oriunde în lume datorită acestor sisteme electronice, ceea ce a dus la “desăvârşire”

cursa evoluţiei banilor. *43+ Se poate anticipa faptul că într-un viitor nu prea îndepărtat, plata

electronică prin Internet va deveni obligatorie pentru oricine, şi în acest caz se poate vorbi de atentat la

libertatea persoanei. În momentul în care lumea va plăti electronic orice factură (începând cu cea pentru

pâinea zilnică), ea va deveni dependentă de funcţionarea reţelei, de accesul în reţea condiţionat de

anumite aspecte ale vieţii, iar aceste condiţionări pot fi extrem de îngrăditoare. Accesul în orice reţea serealizează prin identificarea după un anumit cod. Fiecare calculator în Internet are o adresă unică

(IPAdress – Internet Protocol Adress) astfel încât se poate ştii cu exactitate starea acestuia în orice

moment de timp.De asemenea, fiecare telefon mobil are un cod digital unic (IMEI), şi fiecare cartelă SIM

din standardele mobile GSM/GPRS sau DCS de asemenea, astfel că în perspectiva integrării

comunicaţiilor de voce şi date, fixe şi mobile, într-o reţea unică, globală (care să includă reţelele fixe,

mobile, satelitare, etc.), fiecare utilizator al acesteia va avea un smartcard (cartelă inteligentă) de acces

ce va conţine toate informaţiile privitoare la acesta, sub formă de parole, coduri şi semnături sau

amprente digitale unice, care vor face ca prezenţa sa să fie cunoscută în detaliu *44+ : loc, moment de

timp, stare de acces, operaţiuni făcute, etc. Miniaturizarea electronică existentă face posibilă crearea

unor smartcarduri extrem de mici, care să conţină tot ceea ce conţine az i un telefon mobil sau un

smartphone, care să fie implantate în corpul uman (chiar pe mână sau frunte), sub pretextul comodităţii

şi securităţii persoanei. S-a dezvoltat chiar o ramură a biotehnicii numită electronică moleculară, care

dezvoltă hibrizi bioelectronici, deocamdată la nivel de experiment dar cu perspective de aplicabilitate

concretă atât în medicina recuperatorie, dar mai ales (din nefericire) în crearea unor hibrizi

depersonalizaţi perfect utilizabili în acţiuni militare sau criminale cu risc ridicat.

[42] Codrin Vulcu, e-moneda-cheia succesului, în “Planeta Internet”, anul III(1999), nr.27, p.62-63

[43] Ibidem

[44] Ibidem



În această perspectivă spre care ne îndreptăm prin toate aceste servicii globale (GSM, GPS,

Internet, etc.) orice persoană va fi controlabilă în orice moment, ea devenind din existenţă personală,

existenţă digitală, pur obiectuală, un cod numeric identificabil şi controlabil în totalitate, şi care e

obligată să se mişte într-o lume digitală, după nişte reguli impuse. Asistăm astfel la anularea libertăţii de

manifestare a fiinţei umane. De la utilitate, trecând prin necesitate, Internetul devine dependenţă, într-

un mod care exclude orice posibilitate de alegere. Mai există, însă, şi un alt aspect al drumului utilitate –

necesitate – dependenţă, care vizează liberul arbitru şi care e deja realizat, de foarte multe persoane, în

special tineri “internauţi”. Aceştia, în marea lor majoritate, au plecat de la utilitatea găsirii de bibliografii,

documentaţii, etc., dar au ajuns la necesitatea unor cyber -relaţii sau la necesitatea “pătimaşă” a

prezenţei în cyber-spaţiu, şi de aici la dependenţa de Internet ca mutaţie umană. Internetul vine să

rezolve anumite nevoi umane: nevoi sexuale exacerbate prin publicitate agresivă şi deseori subliminală

în acest sens, nevoia de realizare şi împlinire combinată cu respectul de sine, nevoia de apartenenţă(rezolvată prin apartenenţa virtuală la diferite comunităţi pe Net, de exemplu clubul de Religie-Teologie-

Spiritualitate de pe serverul Yahoo este unul dintre primele ca mărime *45+ ), nevoia de actualizare a eu-

lui, de transcendere a sinelui şi de realizare a “adevăratei identităţi” (ceea ce s-ar traduce prin anularea

identităţii umane şi dobândirea unei false identităţi în lumea virtuală), şi în fine, anumite “nevoi –

rezultantă”, care se manifestă sub forma nedefinită a unor complexităţi de ordin psihologic sau chiar

psiho-somatic, moral sau metafizic. *46+ Modul de rezolvare a acestor nevoi este însă unul fals, care

constă, în esenţă, în falsificarea relaţiilor interumane autentice, a comuniunii, în forma cyber -relaţiilor

de toate felurile. Şi aşa cum o relaţie in-terumană autentică şi reală crează o anumită dependenţă

(normală până la un punct), tot aşa şi cyber-relaţia crează dependenţă, astfel că, la un moment dat,

timpul petrecut în faţa calculatorului legat la Internet va deţine un procent majoritar în viaţa individ ului.

Comoditatea unei cyber-relaţii, care induce superficialitatea ca o caracteristică a relaţiei în general,

modificând astfel caracterul uman, va fi cea care va genera în final dependenţa. Omul e înclinat spre

confort (comoditate), mai mult, toată mass-media induce cu violenţă această idee a supremaţiei

confortului, declarându-l indicator de viaţă, astfel că o cyber-relaţie va deveni din distractivă (la început),

necesară şi în final obligatorie, apropiindu-se de statutul de “a doua fire”. Adaptarea la lumea virtuală va

include mutilări ale gramaticii, lexicului, (prin folosirea de simboluri cyber şi în vorbirea din viaţa reală),

[45] pr.Iulian Nistea, Internet şi cyber -relaţie, articol şi listă de discuţii la adresa deInternet www.nistea.com

[46] Ibidem

http://www.nistea.com/





întărirea identităţii false (virtuale), închiderea în sine şi deschiderea doar către lumea cyber care tinde să

se substituie existenţei reale, toate acestea evoluând de la o fază a dependenţei spirituale, prin cea

psihică (deja patologică), şi până la cea severă (ce include şi biologicul).

[47]

Această dependenţă poate fi evitată prin folosirea cu măsură a Internetului, iar această măsură

şi-o cunoaşte fiecare în parte. Orice cyber-relaţie poate fi benefică sau malefică, iar acest lucru depinde

de cei care o angajează, fiind o problemă de conştiinţă morală. Ea poate fi benefică atunci când se

transpune şi în planul existenţei concrete, când partenerii care au angajat-o tind să o mute în plan real,

bazându-se pe sinceritate şi asumându-şi cu responsabilitate toate aspectele ei. Practic, folosirea

Internetului în general, atât ca sursă de documentare, cât şi ca loc de întâlnire sau mediu de comunicare,

ţine tot de conştiinţa personală. Dacă se fac eforturi pentru ca viaţa să devină morală, asumând şi

transfigurând toate aspectele ei, Internetul nu va fi decât unul din aceste aspecte, privit şi valorizat ca

oricare altul şi integrat vieţii ca întreg.

În România, cel care s-a ocupat timp de mai bine de treizeci de ani de problematica vastă a

informaticii este reputatul academician dr.ing. Mihai Drăgănescu. Domnia sa a condus

direct informatica românească, iar în ultimii ani a elaborat o serie de studii extrem de obiective şi bine

documentate privitoare la legăturile multiple dintre cunoaştere, conştiinţă, informaţie, informatică şi

societate globală, ca: „Globalizarea şi societatea informaţională”, „Economia Naţională şi societatea

informaţională”, „Procesarea mentală a informaţiei”, „Societatea cunoaşterii”, „Conştiinţa, frontieră a

cunoaşterii, frontieră a omenirii”, „Societatea conştiinţei”, precum şi prima carte electronică

românească publicată pe Internet în anul 1996, „L’Universalite ontologique de l’information”, la

adresa http://www.racai.ro/dragam. Tot domnia sa, în studiul „Societatea informaţională şi a

cunoaşterii.Vectorii societăţii cunoaşterii”, publicat la adresa de mai sus în anul 2002, face o analiză

detaliată a fenomenului Internet, atât din perspectiva tehnologiei, dar mai ales din cea a cunoaşterii.

Avansând spectaculos ideea unei societăţi a conştiinţei ce va trebui în mod necesar să urmeze celei a

cunoaşterii, academicianul Mihai Drăgănescu vorbeşte despre teoriile îmbinării, cu aplicabilitate practică

imediată pentru România. Aceste teorii se referă la obligativitatea pentru România de a nu urmări

[47] Ibidem

http://www.racai.ro/dragam





obiectivele globale în mod cronologic (de la societatea informaţională la cea a cunoaşterii) aşa cum

propune programul eEurope (adică o Europă electronică), ci de a încerca să îmbine realizarea

concomitentă a celor două, şi, în acelaşi timp avansarea spre primele obiective ale unei societăţi a

conştiinţei. Pentru început, e obligatoriu să se treacă la extinderea Internetului pentru cerinţele

societăţii cunoaşterii, la introducerea şi diseminarea cărţii electronice, şi la aplicarea principalilor vectori

funcţionali ai societăţii cunoaşterii *48+ , prin următoarele moduri de acţiune:

- introducerea de cursuri de istoria ştiinţei şi tehnologia informaţiei în învăţământul universitar,

pregătirea de specialişti cu lucrări de doctorat interdisciplinare care să conţină aceste domenii (aş

adăuga necesitatea ca şi teologia să se ocupe de aceste realităţi ale viitorului în lucrări de doctorat) .

- poziţia românească privind globalizarea să ţină seama numai de efectele potenţial pozitive ale

Internetului asupra societăţii mondiale.

- elaborarea unei contribuţii româneşti adecvate la viziunea asupra societăţii cunoaşterii şi

asupra ştiinţei cognitive.

- acţiuni privind cartea electronică în România.

-stabilirea poziţiei României privind managementul global al cunoaşterii ştiinţifice. *49]

Din punct de vedere ortodox, provocarea Internet nu se poate trata decât în aceeaşi manieră ca şi

orice altă provocare. „Nimic nou sub soare”, spune Ecclesiastul (1,10). Părintele Paisie Aghiorâtul

sintetizează în limbaj accesibil modalitatea de abordare duhovnicească a lucrurilor intelectuale, din

categoria cărora şi Internetul face parte: „... iar când munca e complexă , şi mintea trebuie să fie

absorbită puţin, dar inima nu.*...+ ...nu vă dăruiţi inima treburilor, mâinile şi mintea, da..., ...când inima

e la Hristos atunci şi treburile se sfinţesc, există o continuă odihnă sufletească lăuntrică...atunci când

inima este dăruită lui Dumnezeu, cugetarea va fi şi ea la Dumnezeu, iar mintea la treabă.” *50+ În acest

[48] acad.dr.ing.Mihai Draganescu, Societatea informaţională şi a cunoaşterii.Vectorii societăţiicunoaşterii, la adresa de Internet http://www.racai.ro/dragam, p.56,57,58

[49] ibidem

[50] Cuviosul Paisie Aghiorâtul, Cu dragoste şi durere pentru omul contemporan, Chilia “Bunei-Vestiri” Schitul Lacu, Sfântul Munte Athos, 2000, p.174-175







mod Internetul rămîne la nivel de unealtă utilă care poate uşura munca, şi în primul rând munca

intelectuală, se pot face plăţi, comerţ, afaceri, se pot cerceta şi consulta biblioteci, documentaţii, se pot

purta discuţii pe orice teme, se poate comunica de oriunde şi oriunde, se pot ex ploata la maxim

posibilităţile acestuia. Rămânând la nivelul utilităţii, sau chiar la cel al unei necesităţi (de fapt o

condiţionare tot a utilităţii) de ordin exterior, acesta nu va afecta libertatea personală, nu va opera

modificări în conştiinţa umană şi nu va lăsa urme la nivel moral. Este absolut necesar să abordăm

problema astfel, pentru că Internet-ul nu mai e demult doar o joacă, o opţiune printre altele. El devine

pe zi ce trece o prezenţă constantă în viaţa umană. În consecinţă, datorită faptului că nimic din ceea ce

este omenesc nu trebuie să fie lipsit de interes pentru Biserică (în virtutea dimensiunii teandrice a

gândirii ortodoxe) *51+ este nu numai moral dar şi obligatoriu ca problematica vastă legată de Internet şi

de implicaţiile acestuia în viaţa umană (mai ales cea religios-morală), să fie tratată în spaţiul eclesial, în

lumina ortodoxiei, asimilată şi transformată spre slujirea omului ca fiinţă teandrică. În acest sens, un pasimportant este şi inţiativa Sinodului Mitropolitan al Ardealului de a elabora studii asupra impactului

Internet-ului în viaţa oamenilor, dar şi în viaţa Bisericii. Într -o declaraţie de presă, dar şi într-un studiu

mai aprofundat numit „Biserica şi Internetul”, unde se tratează în manieră specifică utilizarea

internetului şi rolul acestuia în viaţa Bisericii, se precizează că e absolut necesar ca Biserica să aibă o

prezenţă vizibilă şi activă pe internet şi să participe la dialogul public despre dezvoltarea criteriilor etice

şi morale aplicabile în acest domeniu, criterii ce se pot găsi numai în valorile credinţei umane şi creştine.

[52]

III.5. De la globalizarea cultural-tehnologică la cea economico-politică

[51] Pr.lect.drd.Vasile Vlad, op.cit ., an III, partea I, p.42

[52] Sinodul Mitropolitan al Ardealului , Declaraţie de presă – mai 2002, la adresa de Internethttp://www.arhiepiscopia-ort-cluj.org/cultural/revista



Explozia mijloacelor de comunicare în masă şi în special televiziunea, ca exponent al

deculturalizării prin exerciţiul inert al privirii imaginii în detrimentul exerciţiului viu al practicării

cuvântului prin citit şi scris, a făcut posibilă, în ultima jumătate de secol, globa -lizarea culturală.

Modelele occidentale în cinematografie (lăsînd la o parte excepţiile de valoare care există şi aici), care au

fost love-story-urile de toate facturile (istorice, psihologi-ce, comedii sau drame, etc.) şi „soap”-urile

(serialele uşoare) americane, policierurile franceze,etc., au degenerat azi în interminabilele telenovele

de toate limbile (ce ţin „lipite” de ecranul televizorului generaţii întregi, de la bunici la nepoţi), în

violentele horror-uri sau în drame psiho-criminale (care problematizează subtil situaţii criză globale

rezolvate la nivel global), cu invariabilul justiţiar frumos, puternic şi bun, care învinge de fiecare dată răul

sub toate formele acestuia şi primeşte ca premiu sexual un top-model cosmetizat, lipsit de orice urmă

de realism (actualizare tehno-culturală mergând până la grotesc a basmului cu Făt-Frumos şi

Cosânzeana, universal, de altfel). Cultura imaginii vorbitoare sub forma lungme-trajului, a serialului sauchiar a desenului animat şi reportajului, a talkshow-urilor şi emisiunilor de divertisment, a înlocuit, sau e

pe cale să o facă, cultura cuvântului scris, spre care tot mai puţini se îndreaptă. Limbajul imaginii e

universal, astfel că posibilitatea manipulării la nivel subliminal prin imagine este mult mai la îndemână.

Ridicarea sportului la nivel de spectacol pătimaş transmis prin vastele reţele TV sau Internet este o altă

faţetă a culturii globale. Fotbalul în primul rând, dar şi toate celelalte sporturi, reprezintă de asemenea

limbaje universale care nu au nevoie de cuvânt pentru a se exprima. Ca atare, transformarea acestora

într-o afacere (showbusiness) mondială a condus, pe lângă fondurile uriaşe câştigate din patima

miliardelor de suporteri, la menţinerea acestora la un nivel intelectual şi cultural extrem de scăzut dar

uniform, uşor de controlat şi sugestionat. Dictonul latin „panem et circenses”, pâine şi circ, folosit de

imperiul roman pentru a-şi menţine plebeii la nivelul dependenţei de satisfacerea necesităţilor biologice

de hrană şi plăcere, se aplică din nou cu deosebit succes ca pregătire culturală în vederea viitorului

imperiu global.

Pe de altă parte, arta în general şi muzica în special, a cunoscut o globalizare evidentă,

transformându-se din artă menită să spiritualizeze în showbiz (afacerea spectacolelor) menit pe de o

parte să deculturalizeze şi să deturneze spiritul spre instinctuali-tate, iar pe de altă parte să colecteze

imensele fonduri realizate din exploatarea ignoranţei şi lipsei de responsabilitate culturală a generaţiilor

tinere. De la apariţia rock-and-roll-ului american şi a Beatles-ilor, muzica a cunoscut o „rostogolire”

accentuată pe panta superficializării, până la monotonia cu vădite accente demonice a ritmurilor

obsedante şi repetitive ale stilurilor de astăzi, dance, rave, house, tehno, speed, death şi trash (toate



provenite din multiculturalismul american). Toate acestea conţin o dimensiune hipnotică prin

desfăşurarea unor structuri muzicale foarte lungi şi monotone, care crează o dependenţă la nivel

subliminal, o dimensiune globalistă prin absenţa textului, a cuvântului (sau existenţa unor cuvinte

„cheie”, foarte puţine, de multe ori nişte simple interjecţii semănând cu mantrele orientale, dar

stimulative, obsedante şi cu o componentă clară de sugestionare subliminală auditivă), dar şi o

dimensiune satanică prin modul de prezentare al „ artiştilor”, care devin idoli demni de urmat pentru

miliardele de tineri impotenţi cultural şi intelectual. Discotecile sunt pline în toată lumea de aceşti tineri

care dansează parcă în transă, pe aceleaşi melodii (nediferenţiabile între ele) care nu prea se pot numi

muzică, ci mai degrabă alăturare de sunete. Stările create de acestea se pot vedea în atitudinea agresivă,

violent nonconformistă a generaţiei PRO (de la noi), care refuză orice tradiţie culturală sau religioasă,

nefiind decât o imitaţie grosolană şi nătângă a generaţiei PRO mondiale, indiferent sub ce denumire ar

apărea aceasta. Canale de televiziune ca MTV şi MCM (globale ca emisie) sau AtomicTV la noi,transformă muzica într-un limbaj global al sunetului strident, violent, lipsit de muzicalitate. Aici ar trebui

amintit totuşi şi curentul New Wave (Noul Val), ca exponent al mişcării New Age, foarte melodios, un

amestec de rock, muzică tradiţională veche (celtică, hindisă, arabă, etc.), în general păgână, folclor sau

muzică simfonică de factură modernă şi post-modernă, adică un fel de sincretism al păgânismelor vechi

şi noi într-o formă auditivă foarte plăcută şi „învăluitoare”, dar la fel de nocivă sub aspect spiritual.

Cultura mondială (nu vorbesc aici de elite) a maselor gravitează astfel în jurul imagi -nii prin

televiziune şi cinema, care acaparează timpul prin multitudinea programelor oferite, în jurul sunetuluiprin universalitatea stilurilor muzicale promovate insistent în rândul generaţiilor tinere, şi în jurul

spectacolului sportiv devenit şi el limbaj universal. Cuvântul, sub toate manifestările sale, tinde să iasă

din preocupările omului recent. Şi pentru ca succesul să fie deplin, suportul tehnologic al culturii tinde să

devină vasta reţea mondială de telecomunicaţii, Internetul şi limbajul său propriu (în care limba engleză

denaturată, americanizată, „conduce detaşat”), unde cuvântul e utilizat la modul minimal, sub forma

unor clişee şi sintagme universale.

Odată realizată sub aspect tehnologic şi cultural, globalizarea e pe cale de a fi reali -

zată economic şi politic. Recenta introducere a monedei europene unice (euro), cotarea acesteia şi a

dolarului american ca valută forte în toate tranzacţiile, generalizarea sistemelor de plăţi electronice, au

condus la apariţia unor giganţi economici care sunt firmele multina-ţionale. Acestea au sedii în toată

lumea şi tind să acapareze şi să domine segmentele de piaţă în care operează. De exemplu Microsoft,

giganticul concern software (cu peste o sută de mii de angajaţi în toată lumea), controlează aproape



întreaga piaţă a programelor informatice şi a limbajelor de programare, impunându-şi politicile

financiare şi comerciale în toate ţările, indiferent de legislaţia internă a acestora în ce priveşte software -

ul. Globalizarea pieţelor de capital, a celor de produse (comerciale), apariţia organismelor financiare

internaţionale ca Banca Mondială şi Fondul Monetar Internaţional, care încearcă să controleze prin

împrumuturi economiile tuturor statelor naţionale (dar nereuşind să impună global politicile

mondialiste, ca de exemplu în Argentina, ţară care e în pragul falimentului tocmai datorită amestecului

FMI în treburile sale interne), toate acestea denotă că globalizarea economică este pe cale de a se

realiza. Politica economică ultraliberală pliată pe ideologiile neocolecti-viste, tind să realizeze şi

globalizarea în plan politic, adică „dizolvarea indivizilor şi a comunităţilor naturale şi statale în minorităţi

elective şi revendicative. Capitalismul financiar global nu mai are nevoie de individualismul omului

modern clasic, nici de serviciile statului naţional modern, centralizat şi unitar.” *53+ Astfel, e foarte

probabil că statul mondial nu va însemna (într-o primă fază, desigur) o entitate politică globală, ci unaeconomică, iar politicul va fi subordonat eficienţei economice. Ca atare, ar fi prematur să concluzionăm

asupra aspectului final al globalizării politice. Însă realizarea Uniunii Europene (spre care ne „înghesuim”

cu toţii, gata de a abdica de la orice tradiţie etnică şi religioasă), cursa contra cronometru, declarată

obiectiv prioritar de politică externă de Guvernul României şi parţial realizată, pentru a face parte din

blocul militar majoritar şi aproape mondial ca întindere, NATO, precum şi modurile de impunere politică,

amestecul militar şi politico-economic în treburile interne ale statelor naţionale sub diferite pretexte (ca

cel al egalităţii etnice şi religioase în Bosnia şi Kosovo, sau al ameninţării terorismului internaţional de

factură islamică în Irak şi Afganistan) al Statelor Unite ale Americii, par să prefigureze forma statului

mondial, unipolar. Iar acesta se apropie tot mai mult de „Noua Ordine Mondială” realizată şi menţinută

de supremaţia economică şi militară a SUA, care poate oricând şi la orice oră, oriunde şi la orice nivel , să

impună „pax americana” *54+ , cum s-a şi întâmplat deja după mult comentata şi aşa-zisa tragedie din 11

septembrie 2001, care a lovit, se pare, mai mult „orgoliul stăpânului” decât viaţa umililor slujitori,

precum şi după această ruşinoasă şi absolut insuficient justificată campanie militară în Irak din

primăvara anului 2003, a aşa-zisei coaliţii internaţionale anti-terorism condusă de aceleaşi S.U.A., şi a

cărei singură miză a fost petrolul irakian.

[53] Arhid.conf.dr.Ioan I.Ică jr ., art.cit.,loc.cit

[54] Daniel Dăianu, art.cit



III.6.Viaţa religios-morală în contextul globalizării

III.6.1.Implicaţii la nivelul conştiinţei

Ca discernere valorică a faptelor şi stărilor noastre, conştiinţa morală este cea care conferă trăirii

capacitatea de a folosi în sens autentic puterile sufleteşti: raţiunea, voinţa şi simţirea, ea fiind

sintetizatoarea acestora, reprezentând manifestarea integrală a ceea ce suntem ca oameni. *55+ De-a

lungul timpului omul a trecut de la o conştiinţă religioasă la una pur morală (în sens umanist), încercând

astăzi să re-valorizeze religia, însă pe criterii de evaluare exterioare, ca un fapt de viaţă oarecare, un

aspect al acesteia printre multe altele. Astfel, omul post-modern, cel care deschide necondiţionat

braţele globalizării, îmbracă în ideologii justificative şi comode conştiinţa „universalistă” a unei

religiozităţi nocive conform căreia: gnozele ştiinţifice, psihanaliza vulgară, vrăjitoria tradiţională sau cea

pseudo-intelec-tualistă (radiestezia, fenomenologia paranormală cu toate aspectele acesteia), new-age,

biserica scientologică, martorii lui Iehova, islamismul, catolicismul, sectarismul protestant dar mai ales

„orientalismele” ca hinduismul şi zen-budismul, sunt căi echivalente menite să re-lege omul cu un

dumnezeu făurit pe gustul său. Lumea globală tinde să modeleze şi să imprime o conştiinţă religioasă a

unor oameni fără inimă („intelectuali puri”), care gândesc fără nici o cenzură autentică de conştiinţă şi

fără să mai simtă cu inima, având capacitatea de a teoretiza „echidistant” absolut orice aberaţie şi

stupizenie, dacă îşi văd textele tipărite sau mediatizate audio-video, dacă li se face publicitate şi dacă

ideologia la modă le gâdilă cât de cât orgoliile mărunte. *56+

Pe de altă parte, conştiinţa morală antecedentă şi concomitentă tinde să devină doar

consecventă, şi aceasta diluată până la anulare. Remuşcările sunt considerate sentimente învechite,

omul e „bombardat” zilnic prin toată mass-media cu ideea că nu trebuie să existe remuşcări, că acestea

aparţin personalităţilor slabe, că el, omul trebuie să fie tare, să facă tot ce -i trece prin minte, să trăiască

„clipa”, e învăţat că trăirea „din plin” a vieţii în sensul de satisfacere a tuturor dorinţelor e perfect

justificabilă şi dezirabilă.Astfel, dispariţia conştiinţei morale, sau în cel mai bun caz minimalizarea rolului

[55] Pr.lect.drd.Vasile Vlad, op.cit., an III, partea II, p.43

[56] Pr.Conf.Dr. Ioan Bizău, Conştiinţa religioasă şi provocările modernităţii, în “Tinereţe,ideal, Biserică”, Editura Agaton, Făgăraş 2002, p.86



evaluator al acesteia, conduce omul la realitatea existenţei doar în planul conştiinţei psihologice, la

realitatea trăirii eu-lui personal orientat spre imperativele biologicului sau cel mult ale raţionalului pur.

Procesul contrafacerilor conştiinţei umane e unul vechi, care a îmbrăcat doar alte forme de -a lungul

istoriei, odată cu schimbarea axiologiei la care omul s-a raportat. De la criteriul unic al raportării la

Hristos s-a ajuns la identificarea binelui cu tot felul de valori, şi în final la situa-ţia actuală a raportării

conştiinţei la un bine înţeles ca şi confort maxim al individului, ca satisfacere continuă şi imediată a

tuturor dorinţelor şi aşa-ziselor „necesităţi” , în primul rând biologice şi apoi materiale, majoritatea

dintre acestea inventate de lumea occidentală şi declarate standarde de viaţă. Influenţele media au aici

un rol formativ ridicat, omul se adaptează şi se conformează la ceea ce i se transmite, se lasă format de

publicitate, de im-perative socio-culturale, ca şi de orgolii de tot felul. Orice teorie sociologică,

psihologică sau de altă natură, care îmbracă justificativ o plăcere sau o împlinire biologică sau materială

este imediat mediatizată insistent pe toate căile posibile, până ajunge să fie acceptată şi considerată canormală. Se încearcă astfel ajungerea la realitatea existenţei doar a ipseităţii (caracterului unic al

persoanei) întunecate în conştiinţă. Acceptarea ca normale a unor acţiuni şi idei echidistante moral va

duce până la urmă la acceptarea chiar a unor acţiuni şi idei contrare oricărei morale, dar, judecate prin

filtrul raţionalităţii pure, ele vor deveni nu doar acceptate, ci şi considerate de „bun simţ”. Astfel,

demonicul pune încet dar sigur stăpânire pe conştiinţă. Concepţiile globaliste ale toleranţei se vor

transforma în intoleranţa minorităţilor agresive de genul homosexuali, etc., faţă de normalitatea

majorităţii hetero-sexuale, etc., ceea ce înseamnă abandonare sub imperiul demonicului.

Funcţiile conştiinţei sunt conduse spre o diluare tot mai accentuată, spre o inversare axiologică

fără precedent. Funcţia iluminatoare dispare cu totul în momentul în care omul acceptă ca valabile toate

informaţiile oferite de lumea globală, fără a le mai raporta la criteriul Adevărului-Hristos. Funcţia

edificatoare îşi schimbă sensul, omul se edifică mai întâi în afara planului providenţei divine, mai apoi în

planul supra-eului freudian,ca în final să-şi abandoneze ego-ul în mâinile demonului, edificându-se cu

mult aplomb în planul „realizărilor” aparţinând domeniului demonic. Funcţia creatoare a conştiinţei îşi

modifică şi ea scopul. Oamenii nu-şi mai realizează vocaţia înmulţind fiecare talanţii primiţi de la

Dumnezeu, sau şi-o vor realiza deformat, punîndu-se exclusiv în slujba lor, spre împlinirea vieţii ca scop

în sine,sub imperiul confortului cu orice preţ. Funcţia judecătoare se realizează şi ea raportat la criterii

evaluatoare deturnate. Omul nu se autocenzurează ci mai curând se autojustifică, pe baza criteriilor

impuse de societate prin mass-media, dar şi prin condi-ţionările de toate felurile, evitând nu numai

autocenzura raportată la Hristos, dar şi orice fel de autocenzură morală. În fine, funcţia unificatoare se



realizează şi aceasta în mod cu totul răsturnat, omul globalizat refuzând solidaritatea cu celelalte

persoane din cadrul cercurilor de existenţă tradiţionale: familie, etnie, naţiune.

La nivelul familiei conştiinţa se manifestă în mod denaturat sub mai multe forme. Astfel, într -o

familie creştină (chiar ortodoxă), care a beneficiat de harul Tainei Cununiei la început, influenţele

societăţii postmoderne care se globalizează vor avea repercusiuni în planul relaţiilor trupeşti, în primul

rând. Acestea vor fi scoase de sub întregul indisolubil al căsătoriei creştine, realizându-se separat ca

necesitate psiho-fiziologică de factură freudiană. Filmele, emisiunile ştiinţifice sau educaţionale şi

publicitatea pe această temă, exemplul prietenilor, toate vor concura la denaturarea relaţiilor sexuale în

cadrul familiei prin:

a) practicarea contracepţiei sub toate formele şi justificarea acesteia prin invocarea condiţiilor

grele de viaţă în refuzul de a procrea, aceasta nefiind decât o justificare formală a sexualităţii înţeleasă

ca instinct fundamental ce stă sub imperiul trebuinţei ca obligativitate firească, dar şi o posibilitate

confortabilă de a scăpa de responsabilităţile creşterii copiilor. De asemenea, avortul legalizat vine să

continue manifestarea indivizilor doar ca naturi sexuale, într-un registru mult mai scăzut decât cel al

animalităţii (nu există nici o specie de animal care să-şi ucidă proprii pui, născuţi sau nenăscuţi). Dacă

întreaga lume „morală” condamnă avortul (chiar dacă îl acceptă ca soluţie ultimă a refuzului naşterilor,

justificat sau nu), tot aceasta este cea care vine să propună familiei forme ascunse de avort, metode

contraceptive care nu împiedică fecundarea, ci instalarea ovulului fecundat în uter, metode numite

contragestative sau interceptice, care echivalează cu aceeaşi negare a vieţii. Astfel, avortul şi

contracepţia (inclusiv cea manifestată ca formă ascunsă de avort) sunt fructe ale aceleiaşi plante,

sexualitatea ca afirmare a personalităţii, *57+ manifestată şi în cadrul familiei. Acceptarea şi practicarea

avortului şi a contracepţiei este justificată şi prin teoriile planning-ului familial, conform cărora părinţii

sunt liberi să decidă asupra momentelor de timp şi numărului de copii pe care vor să -i crească. Iar în

lumea globală accentul este mutat pe realizarea profesională, serviciul, locul de muncă ocupă aproape în

totalitate timpul membrilor familiei, pericolul permanent al pierderii acestuia îi face să devină ca

„teleghidaţi” (şi de fapt chiar sunt ghidaţi de la distanţă prin toate condiţionările de tip socio-profesional

care devin condiţionări existenţiale) în păstrarea job-urilor sau în căutarea altora mai bine plătite, astfel

că problema căsătoriei, chiar dacă e acceptată, elimină din ecuaţie procreaţia. Din punct de vedere

[57] Elio Sgreccia, Victor Tambone, Manual de bioetică, Arhiepiscopia Romano-Catolică deBucureşti, 2001, p.151-152



ortodox, orice metodă contraceptivă este fraudă conjugală (sustragere de la scopul fundamental al

căsătoriei ca taină), iar când e vorba de metode mecanice sau chimio -fizice, sau chiar chirurgicale

(sterilitate voită) se poate vorbi de onanism conjugal. *58+ Chiar dacă din punct de vedere moral

contracepţia şi avortul sunt rele specific diferite, primul contrazicând adevărul integral al actului sexual

ca expresie a iubirii conjugale, opunându-se virtuţii castităţii matrimoniale, iar cel de-al doilea distruge

viaţa unei fiinţe umane, opunându-se poruncii divine de a nu ucide, ambele au o rădăcină comună într-o

mentalitate hedonistă şi deresponsabilizantă faţă de sexualitate, *59+ mentalitate egoistă, promovată

făţiş de toată media (inclusiv cea românească), „începând cu banala cutie de chibritu ri, trecând prin

ziarul, muzica, televizorul şi telefonia cea de toate zilele.” *60+

b) acceptarea şi practicarea în registrul firescului a perversiunilor sexuale, începând cu cele

împotriva firii între soţi, continuând cu încălcarea fidelităţii conjugale care reprezintă nu numai ruperea

unităţii harice a soţilor, dar şi desconsiderarea reciprocă luată în sens strict personal, până la modelul

sex-party-urilor occidentale, în care colectivismul sexual transformă societatea într-o orgie mai mult sau

mai puţin „sofisticată”, acceptată ca normală, şi chiar până la acceptarea libertinajului „definit” ca

libertate sexuală a celor doi soţi.

Toate acestea se întâmplă cu concursul mass-mediei aservite promovării pansexua-lismului sub

toate formele acestuia, care loveşte atât familia cât şi indivizii separaţi.În ceea ce priveşte pe aceştia din

urmă, afirmarea şi practicarea sexualităţii nemaiînţelese ca desfrânare este justificată de o întreagă

pleiadă de teorii, de la cele freudiene şi până la cele malthusiene şi neomalthusiene, care justifică nu

numai planning-ul familial, ci şi faptul că satisfacerea sexuală e obligatorie dar căsătoria nu, adică

evitarea suprapopulării prin controlul naşterilor se poate realiza (şi e de dorit să se facă) prin viaţa în

concubinaje pasagere care să satisfacă libidoul sexual pentru a „împlini” psiho-fizic indivizii, dar să nu

aibă ca urmare procreaţia.

[58] Pr.lect.drd.Vasile Vlad, op.cit., an IV, partea II, p.78

[59] Elio Sgreccia, Victor Tambone, op.cit ., p. 181-182

[60] Pr.lect.drd. Vasile Vlad, Familia, probleme pastorale şi sociale, conferinţă ţinută la Deva,octombrie 2001, p.2



Pe lângă multiplele probleme legate de sexualitate, globalizarea vine în întâmpinarea pornirilor

instinctuale (exacerbate până la trecerea în registrul demonicului), privind distrac-ţiile individuale, de

cuplu sau de grup, privind alcoolismul şi până la sinucidere. În ceea ce priveşte distracţiile, acestea au

fost mutate din sfera naturalului în cea a artificialului. Lăsând la o parte faptul că etimologic „distracţie”

provine din verbul „a distrage”, adică a abate atenţia, preocupările, de la ceva (în primul rând de la

Dumnezeu), distracţiile tradiţionale ca excursiile, drumeţiile, sportul, lectura, muzica,etc., se transformă

sub imperiul culturii globale în tot felul de sporturi extreme, violente, în muzica satanizantă (despre care

am amintit), lectura se orientează spre o literatură despiritualizantă şi chiar demonică (atunci când nu

lipseşte cu desăvârşire), agapele creştine de odinioară, transformate în ospeţe şi petreceri de-a lungul

istoriei, au ajuns astăzi să însemne doar chefuri şi adeseori orgii, sub numele „corect politic” de party,

social-party, comunity-party sau sex-party.

Hrana tradiţională, naturală, este înlocuită de cea artificială. Lucrul acesta este evident în

România „postdecembristă” în care, timp de mai bine de zece ani, agricultura a fost distrusă sistematic

de toate guvernările, pentru a se accepta necondiţionat importul supraproducţiei artificiale apusene.

Indiferent, însă, de consistenţa sau inconsistenţa hranei, se promovează, uneori în mod voalat alteori în

mod direct, agresiv, cultivarea plăcerii gustului prin reclame şi chiar emisiuni dedicate (abundente, cu

această tematică, şi prezentate de multe ori tendenţios în chiar Postul Mare), în care cumpătarea

decentă, fără a mai vorbi de postul creştin, este banalizată, ridiculizată, şi omul este învăţat să-şi urmeze

pofta, setea, plăcerea de a savura o ciocolată sau orice altceva stimulează voluptuos papilele gustative.Lipsa cumpătării în toate este ridicată la rang de normalitate, pentru a se realiza funcţionalitatea

circuitului impus de lumea capitalului mondial, circuitul producţie – consum, supra-producţie –

superconsum. La fel stau lucrurile şi cu îmbrăcămintea, însă aici trebuie remarcat că în moda impusă la

nivel internaţional prin „marile” case de modă, cosmetice, etc., (care se regăseşte imediat şi în

societăţile tradiţionale ca România), este evidentă eliminarea scopului moral, chiar înlocuirea lui cu unul

imoral, hainele mai mult dezgolesc provocator decât acoperă trupul femeii. De asemenea, scopul

estetic este deturnat, prin noile tendinţe în modă căutându-se realizarea, în planul conştiinţei, a

echivalenţei între termenii de „frumuseţe” şi „sexualitate afişată”. Economia globală are nevoie să îşi

vândă produsele de orice fel, prin orice mijloace, de aceea implicaţiile morale la nivelul familiei se

regăsesc sub forma transformării conştiinţei familiale într-o conştiinţă individuală a doi oameni, soţi sau

concubini, ce trăiesc împreună sub acelaşi acoperiş dar se străduiesc să-şi împlinească nevoile, plăcerile



şi dorinţele în mod, individual, astfel că ei nu vor mai fi un trup (concubinii nici nu au fost vreodată), ci

vor fi două individualităţi obligate să-şi satisfacă reciproc egoismele de toate felurile.

Globalizarea înseamnă adaptarea nevoilor unei comunităţi, a unei ţări, la cerinţele lumii. Acest

lucru are repercusiuni în plan social şi socio-profesional. Economiile tradiţionale (ca cea a României) sunt

intenţionat conduse spre faliment, industriile şi agricultura dezorganizate şi „privatizate”, ceea ce

înseamnă că blocuri întregi de oameni sunt la limita şi sub limita sărăciei, categorii întregi de profesii

sunt pe cale de dispariţie. Pentru a-şi vinde marfa, a avea asigurate pieţe de desfacere, firmele

transnaţionale occidentale au condus lucrurile spre transformarea ţărilor fără putere financiară în

importatoare de produse, dar nu orice fel de produse, ci doar cele ale categoriei kitch. Prin campanii

violente ale grupărilor minoritare aşa-zis ecologiste se tinde către interzicerea fabricării de produse din

resurse naturale, pe care Dumnezeu le-a lăsat de la creaţie pentru folosinţa omului, şi

spre obligativitatea folosirii înlocuitorilor artificiali în toate, hrană, îmbrăcăminte, etc. Cazul nostru este

elocvent, România fiind în prezent o ţară de cumpărători – vânzători, de negustori în cea mai pură

accepţiune a cuvântului. Categoriile tradiţionale de activitate (agricultura, construcţii, dulgherie, etc.),

ca şi cele moderne ca ingineria de toate felurile, agronomia, medicina etc., sunt profesii pe care nu le

mai vrea nimeni sau foarte puţini. Coloanele ziarelor sunt pline de cereri de agenţi de vânzări, de

marketing, de merchandising, de asigurări, de publicitate, economişti, softişti, etc. Singură prostituţia a

supravieţuit, cea mai veche meserie (după definiţiile occidentului), şi s -a dezvoltat la cote fără

precedent, datorită noilor tehnologii. De la prostituţia clasică, la cea clandestină de pe marg ineaşoselelor, la cea „ocrotită” tacit de lege sub forma dansatoarelor din cluburile de noapte româneşti sau

de la „export”, a manechinelor şi fotomodelelor din agenţiile de modă şi casting, care au ajuns să fie

folosite la „temperarea libidoului” personalităţilor politice şi economice, ca şi a vizitato -rilor „oficiali” de

care depinde soarta României, s-a ajuns la prostituţia video de pe casetele şi CD-urile cu filme „XXX”, la

cea audio de la liniile erotice, şi la cea virtuală, adică cea desfăşurată prin Internet. ”Profesiunile” de

manechin şi fotomodel au ajuns dezirabile cu prioritate, părinţii îngăduind şi încurajând fetiţele şi băieţii

spre concursuri şi preselecţii de acest gen, începând cu vârste fragede de 12 – 13 ani, nebănuind

promiscuitatea şi compro-misul care se ascunde în spatele unei asemenea „cariere”, sau chiar fiind de

acord cu acestea în numele câştigului material şi al vieţii confortabile. Flagelul şomajului şi perspectiva

sumbră a limitării căilor de subzistenţă determină părinţii să-şi educe copii în spirit materialist, sau, mai

rău într-un spirit sincretic post-modern, tot mai evident, în care ajutorul lui Dumnezeu se solicită

exclusiv pentru realizări de ordin material şi socio-profesional. Copii sunt învăţaţi că trebuie să reuşească



în viaţă cu orice preţ (reuşita fiind echivalată cu profitul material şi confortul maxim), ca atare, ei sunt

încurajaţi să îmbrăţişeze meserii căutate şi bine plătite: computere, telecomunicaţii, economie şi

marketing, etc., şi în mod obligatoriu limba engleză, a cărei cunoaştere a devenit paşaportul şi garanţia

„reuşitei în viaţă” la modul „sans-frontieres”, paşii următori fiind căutarea job-urilor la firme multina-

ţionale şi în final emigrarea spre ţările declarate de O.N.U. ca „standarde” mondiale datorită nivelului de

trai ridicat. Astfel ei devin robii concepţiilor materialist-individualiste conform cărora realizarea

profesională, avansarea pe scara socială şi câştigul nelimitat sunt scopuri primare, abia când acestea

sunt realizate se poate pune şi problema căsătoriei şi eventualitatea naşterii de copii. Lumea globală

impune criterii de viaţă unice, dar acestea nu includ ca necesităţi de nici un ordin viaţa de familie, viaţa

morală, şi cu atât mai puţin cea religioasă. Omul globalizat este „homo economicus”, el trebuie să fie

eficient pentru el, pentru societate, trebuie să producă progres şi evoluţie materială la nivelul acesteia,

iar societatea îl va răsplăti cu confort, comoditate şi satisfacerea hedonistă a tuturor plăcerilor. Maimult, omul economic este obligatoriu şi omul digital, având cunoştinţe de computere, Internet, tehnică

în general şi limba engleză în special, pentru a se adapta definitiv statului mondial realizat pe aceste

infrastructuri. Munca până la epuizare (programul occidental de muncă adoptat din ce în ce mai mult de

firmele româneşti revendică întrega zi, cu pauzele corespunzătoare doar alimentării organismului)

trebuie stimulată cumva, şi acest lucru se face, pe lângă salariile mult peste medie (în firmele

transnaţionale din România, ca Alcatel, Siemens, Mobilrom,etc.) prin distracţiile de „socializare” (de tip

PRO TV street-party) din weekend-uri sau sărbători laice (adică păgâne: ca festivalul berii, al toamnei,

halloween, revelion, sfântul Valentin,etc.) ca şi prin cele din viaţa de noapte petrecută în baruri şi

discoteci, unde consumul de alcool vine să compenseze senzaţia de oboseală şi indispoziţie. Reclamele

TV se referă în procent ridicat la alcool, invitând la consumul acestuia ca modă, obicei, obişnuinţă, dar

vizând dependenţa, pentru a stimula temporar performanţele fizice, dar şi cu scopul ascuns de

distrugere lentă a organismului, pentru a grăbi succesiunea generaţiilor care suprapopulează planeta. La

fel se procedează şi cu drogurile. Deşi se „trâmbiţează” lupta antidrog (ca şi antialcool şi antifumat) pe

toate fronturile, stăpânii lumii acceptă şi încurajează din umbră traficul şi consumul de droguri, alcool şi

tutun, din două motive: odată că fondurile uriaşe obţinute de pe urma acestora sunt folosite în scopuri

globale (nu neapărat umaniste, ci mai curând antiumane), iar pe de altă parte dependenţii de droguri,

alcoolicii şi fumătorii, se distrug inconştient pe ei înşişi foarte repede, făcând loc altora, astfel că acesta e

un mod eficient de a frâna suprapopularea şi în acelaşi timp de a obţine capacităţi temporare de muncă

ridicate. Un consumator de drog, alcool sau tutun este foarte util lumii globale, pentru că:



- munceşte mai bine, mai eficient, acestea stimulând capacitatea temporară de efort fizic şi

intelectual, dar acţionând pe termen lung asupra sănătăţii, decimând-o.

- trăieşte mult mai puţin decât un om normal, neobligând societatea să-i asigure pensia şi traiul

bătrâneţii, şi lasă loc altui individ care să fie eficient un timp la fel de scurt.

- asigură profit prin faptul că banii câştigaţi prin muncă îi returnează societăţii pentru a-şi asigura

raţia zilnică de alcool sau drog, devenind dependent de acest ciclu: e obligat să muncească mai mult

pentru a câştiga mai mult şi a cumpăra cantităţi mai mari de narcotice sau băutură, acest cerc vicios

terminându-se cu moartea fizică.

Astfel, individul nu „adună” nimic pentru el, cu atât mai puţin pentru o eventuală familie (care

devine astfel imposibil de întemeiat), trăind exclusiv pentru producţie şi con -sum. Acesta este, cred,scopul ascuns al promovării consumului de alcool şi tutun (şi încurajarea tacită a consumului de droguri),

chiar dacă e „îmbrăcat în haina” justificării golurilor existenţiale, sufleteşti, generate de condiţionările

exterioare ca şomajul, dezorgani-zarea familiilor, provizoratul existenţial (la cei necăsătoriţi), moda,

societatea şi obiceiurile ei, etc. Reclamele insistente incită la consumul de alcool sub diferite pretexte,cei

care le plătesc fiind conştienţi că dependenţa de alcool conduce la modificarea percepţiei timpului, a

importanţei lucrurilor, la modificarea emoţiilor şi a gândirii *61+ , ceea ce va duce în final la modificări în

conştiinţă, la acceptarea şi trăirea vieţii ca alăturare de evenimente ce se succed şi se desfăşoară doar

spre împlinirea unor rutine de existenţă, în care doar alcoolul şi distracţia (hedonistă sau violentă) aduc

o palidă şi ireală pată de culoare.

Acest mod de viaţă, dacă nu va duce la o moarte prematură, fiindcă moartea fizică în urma

îmbolnăvirii organismului succede moartea spirituală, poate duce la actul sinuciderii. Sinuciderea ca

rezultat al drogurilor, alcoolului, cauzelor sociale ca lipsa banilor, a locului de muncă, cauzelor afective

ca neîmplinirile în plan familial, este o alternativă îmbrăţişată azi de tot mai mulţi oameni, dar în

principal bărbaţi de vârstă mijlocie. *62+

[61] Idem, Teologia Morală Ortodoxă, curs manuscris, an IV, partea II, Arad 2002, p.31-32

[62] Ibidem, p. 16-17



Astfel, implicaţiile morale ale globalizării la nivelul conştiinţei familiale se vor manifesta la

întemeierea familiei, ori prin amânarea acestui act sub diverse pretexte, ori prin acceptarea căsătoriilor

„de probă” în care lipsa Harului Tainei Cununiei le face să fie nimic altceva decât desfrânare cu acte în

regulă, ori prin concubinaj şi libertinaj sexual din care familia lipseşte şi la nivel conceptual, se vor

manifesta şi la nivelul vieţii în cadrul familiei prin denaturarea relaţiilor dintre soţi, a celor dintre părinţi

şi copii, şi se vor manifesta şi la nivelul destrămării familiei prin divorţ acceptat mutual sau prin violenţă,

şi prin sinucidere.

La nivelul cetăţii, mondializarea va însemna impunerea dreptulul comunitar, acesta devenind

prioritar în faţa drepturilor sociale specific naţionale. Drepturile omului sunt punctul nevralgic, şi în

acelaşi timp masca sub care se ascunde chipul hidos al demonizării relaţiilor la nivelul cetăţii. Astfel, sub

justificarea (ce-şi revendică drept de veto) aplicării necondiţionate a drepturilor omului, globalizarea (a

se citi integrarea în Uniunea Europeană şi NATO, deocamdată, pentru România) vine să impună legi nu

numai imorale ci şi anticreştine, cum sunt cele ale acceptării homosexualităţii, prostituţiei, vine să ceară

modificarea codului penal, a legislaţiei familiei (includerea legalităţii familiei homo sexuale, de ambe

sexe), a legislaţiei privind drepturile animalelor, înaintea celor ale copilului. *63+ Formalismul moral al

Drepturilor Omului este evident, pentru că un om bolnav şi înfometat nu are practic ce face nici cu

libertatea presei, nici cu cea de exprimare, un şomer nu are ce face cu dreptul la libera asociere, şi un

analfabet nu are ce face cu dreptul de a beneficia de toate oportunităţile. Drepturile comunitare

(globale) impuse sunt doar de ordin politic şi juridic (după modelul raţionalist occidental) şi se reflectă înplan moral ca o eliberare a animalului din om, lacom să-şi consume toate drepturile şi libertăţile

promise, făcându-se pe sine sclav al banilor, lăcomiei, consumului şi simţurilor sale. Dreptul individului,

al cetăţeanului, se transformă în dreptul individualistului, alienat prin ruperea de grupul în care s-a

format, etnic, social sau profesional. [64]

La nivelul etniei se introduce încet o mentalitate a ridiculizării tradiţiilor. Identitatea etnică se

traduce în domeniul religiei, culturii şi istoriei, neseparate între ele. Tradiţiile etnice (care le cuprind pe

cele religioase, şi culturale trecute prin filtrul istoriei) devin în abordarea „bunului simţ” raţional al lumii

globale multiculturale doar folclor, obiect de studiu al ştiinţei etnografice sau al diverselor studii

[63] Dr. Mircea Terheci, Drepturile omului împotriva umanităţii, în “Sfarmă Piatră”, anul II (2001) nr.25

[64] Ibidem



comparate, temă de speculaţie filosofică sau marfă şi spectacol, degradându-se sub formă de obiecte

artizanale, turism folcloric sau spectacole folclorice destinate consumului unei diaspore care vede în ele

o garanţie (legându-se cu disperare de aceasta) a consensului ei etno-istoric. [65] În cazul particular al

neamului românesc, ethnos înseamnă şi ortodoxie, pentru că etnogeneza românească a fost în acelaşi

timp o hristogeneză (dacă se poate spune aşa) românească, fiindcă românii, ca neam, s -au format

creştini, nu a existat un moment de timp clar determinat al încreştinării, ca în cazul altor popoare. Ca

urmare, abdicarea de la ethnos ar însemna abdicarea de la un ethos creştin, şi reciproc, dacă ethosul

(creştin-ortodox în cazul românilor) se va neglija, aşa cum lumea globală a tehno-finanţelor propune,

ethnosul se va dilua. *66+ În contextul globalizării, etnia cu specificul ei trebuie să dispară, conştiinţa

apartenenţei la neam să se dilueze până la anulare, astfel încât să apară conştiinţa apartenenţei la un alt

grup, de o altă factură. Şi pentru că omul aparţine ontologic unei comunităţi, s -au creat artificial

comunităţile socio-profesionale actuale (după modelul breslelor medievale europene), în careinformaticienii, specialiştii în IT, inginerii de diverse domenii, economiştii, medicii, etc., se regăsesc la

nivel mondial ca având aceleaşi preocupări, probleme de viaţă şi necesităţi, putând foarte simplu să

formeze o comunitate indiferent de provenienţa etnică. La acest lucru a contribuit din plin SUA şi începe

să contribuie şi UE, cu toate asociaţiile lor profesionale, în care un inginer software (de exemplu) se va

simţi „acasă” printre colegii de la firmă, întâlniri de lucru şi conferinţe, şi asta pentru că lipsa tradiţiilor

americane a dus la fabricarea unor tradiţii artificiale, cum sunt şi cele ale acestor categorii socio -

profesioanale. Departe de casă, trăind într-o diasporă care mai mult dezbină decât uneşte (datorită

individualismului egoist promovat de societatea occidentală în ansamblu), un român va sfârşi prin a se

identifica „etnic” cu categoria profe-sională de care aparţine, uitându-şi rădăcinile cultural-religioase,

astfel că în perspectiva globalizării conştiinţa de neam se va transforma într -o artificială, dar substitutivă

conştiinţă socio-profesională.

În sfera naţionalului, gravitatea situaţiei este evident accentuată. Dacă în ceea ce pri-veşte etnia

lucrurile sunt încă reparabile prin faptul că, cel puţin în spaţiul românesc, ethosul este întreţinut şi prin

aceasta ethnosul are posibilitatea de a fi salvat, la nivelul naţiunii se pune problema poporului ce are vie

o conştiinţă a sa istorică, naţiunea fiind o categorie istorică şi spirituală aşezată pe o temelie clară, în

[65] Arhid.conf.dr.Ioan I. Ică jr., art.cit ., p.11

[66] Pr.lect.drd. Vasile Vlad, Sfidarea definirii umanului, în “Tinereţe,ideal,Biserică”, EdituraAgaton, Făgăraş 2002, p.109-110



cazul românilor aceasta fiind Biserica Ortodoxă. *67+ Atunci când temelia e surpată, naţiunea se clatină şi

ea. Creştinismul care a valorizat întreaga existenţă istorică a naţiunii române, este astăzi ameninţat de

secte, de incultură, de economism şi ultraeficienţă, de ecumenism şi sincretism, într-un cuvânt de tot

ceea ce înseamnă globalizare. Subjugarea economică prin împrumuturi imposibil de rambursat va duce

la subjugarea morală prin obligativitatea unor legi anticreştine şi prin acceptarea forţată a unor ideologii

amorale ca „political correctness” la nivelul relaţiilor oficiale. Astfel, prin constrângeri mascate şi prin

inducerea subtilă a unor modificări de conştiinţă se va ajunge la pierderea identităţii naţionale, indivizii

aparţinând categoriilor profesionale privilegiate se vor „înghesui” să muncească în firmele

transnaţionale, transformându-şi conştiinţa apartenenţei la naţiune într-o conştiinţă autosuficientă a

apartenenţei la o putere tehnico-economică. Sentimentul naţional alimentat de nobleţea de a fi ortodox

timp de două milenii va fi înlocuit de sentimentul falsei superiorităţi egoiste, alimentat de mândria de a

fi reuşit să faci parte dintr-o minoritate puternică material. Este cazul tinerilor ingineri români care aureuşit să se angajeze în coloşi precum: Microsoft, IBM, Siemens, Alcatel, Nokia, etc., şi care se simt jenaţi

de originea românească în anturajul occidental. Este şi cazul sutelor de mii de români care au emigrat şi

emigrează în Canada, SUA şi Australia, renunţând nu numai la naţiunea care i-a format, dar şi refuzând

să-şi asume tradiţiile culturale, istorice, morale şi religioase pe care aceasta le presupune, în favoarea

confortului personal, individualist, alimentat de mândria de a poseda tot ceea ce posedă şi semenii

occidentali. În numele bunăstării materiale pe care o propune lumea globală, se renunţă mult prea uşor

la identitatea naţională, dar şi mai uşor se reneagă rădăcinile ortodoxe. Astfel, afirmaţii de genul:

„Ortodoxia e un handicap major în integrarea europeană a României” *68+ , nu fac decât să arate

servilismul ateu al unei intelectualităţi române postmoderne, perfect adaptată şi deschisă globalizării cu

orice preţ, intelectualitate impotentă spiritual, care nu numai că nu a înţeles destinul ei ca elită a unei

naţiuni şi destinul istoric în Hristos al neamului românesc, dar le şi refuză apriori, mutând centrul de

referinţă de la veşnicia Învierii la temporalitatea unei existenţe bio-psiho-tehnologice şi fals culturale,

sub justificarea superiorităţii „corectitudinii morale” echidistante a civilizaţiei occidentale. Pe aceste

coordonate, naţiunile nu vor avea nici un viitor în spaţiul globalizării şi de aceea, fără a nega din start

orice aspect al mondializării, fiecare naţiune (dar mai cu seamă cele ortodoxe) are nevoie de vizionari

[67] Ibidem

[68] Afirmaţia a fost făcută de Lucian Susanu în articolul Ortodoxia şi ruptura civilizaţională,apărut în “Dilema”, şi combătută în de Radu Dumitrescu în articolul Atacul antihriştilor , apărutîn săptămânalul “Sfarmă Piatră”, anul II(2001), nr.26



care să-i intuiască dimensiunea spirituală şi chemarea (vocaţia, misiunea) cu care Dumnezeu a adus -o la

existenţă în istorie. *69+

Astfel, în planul conştiinţei globalizarea aduce mutaţii importante, alterând sau anulând toate

funcţiile acesteia. Rezultatul este o îmbolnăvire a conştiinţelor, de la dedublare şi până la demonizare.

Va fi vorba de dedublare în acceptarea, de exemplu, a contraceptivelor, avortului, a eticilor

antropocentrice şi a sincretismelor ideologice, etc., simultan cu participarea duminicală la Sfânta

Liturghie pentru a „linişti” ipseitatea luminoasă a persoanei. Va fi vorba de egolatrizare în toate

tendinţele de realizare „plenară” doar ca fiinţă sexuală, psiho -somatică, intelectuală şi profesională, în

luarea tuturor deciziilor de viaţă raportată doar la împlinirea necesităţilor pur umane. Autonomizarea

conştiinţei este fără echivoc o consecinţă a globalizării, stabilizarea conştientă în afara lui Dumnezeu

este starea actuală a lumii occidentale şi tinde să devină starea obligatorie pentru acceptarea

necondiţionată a acesteia. Autonomia este cea care revendică omul pe coordonata realizării în plan

material, fizic sau cel mult intelectual, şi odată realizată ea va face posibilă raportarea acestuia, din

punct de vedere moral şi religios, la ceea ce îi va impune lumea globală. Rupându-se de Dumnezeu, omul

se raportează la el însuşi, la mintea sa manifestată în diferitele coduri morale şi ideologii cultural -

religioase, rămânând însă într-un echilibru complet instabil. Globalizarea vine să ofere punctul de sprijin,

prin transformarea identităţii într-o apartenenţă identitară la o categorie sau grup, la o conştiinţă

colectivă în spatele căreia omul se ascunde debusolat. Noile identităţi profesionale,tehno-culturale sau

chiar electronice (în care omul e un cod numeric într-o reţea), vin să înlocuiască atât identitatea religios-culturală a omului tradiţional, cât şi pe cea naţional -politică a omului modern. Asistăm astfel la

depersonalizarea conştiinţei, în cadrul căreia actul moral personal va fi rezultatul unei decizii

impersonale, luată de simulacrul de conştiinţă colectivă la care omul se raportează. Locul gol lăsat de

alungarea lui Dumnezeu din conştiinţă este luat de demon, depersonali-zarea având astfel ca finalitate

demonizarea, înlocuirea glasului lui Dumnezeu din om cu glasul demonului *70+ , ca premisă a acceptării

globale a domniei acestuia.

[69] Pr.lect.drd. Vasile Vlad, art.cit ., p. 110

[70] Idem, Teologia Morală Ortodoxă, curs manuscris, an III, partea II, Arad 2001, p.56



III.6.2.Implicaţii la nivelul libertăţii şi responsabilităţii

Din punct de vedere ortodox, libertatea înseamnă acea libertate pe care Hristos-Omul a câştigat-

o, asumând şi transfigurând prin jertfa sa natura umană, dându-i posibilitatea de a beneficia de

necondiţionarea sa prin trăirea vieţii în perspectiva eshatologică. De la libertatea în Hristos pe care omul

o poate dobândi în chip liturgic-eclesial, de-a lungul istoriei creştine acesta a trecut la libertatea văzută

în perspectivă psihologică, sociologică sau a diferitelor etici, libertate ce se poate rezuma în definiţia:

„libertatea este necesitatea înţeleasă şi devenită conştientă”. Însă această definiţie plasează libertatea

doar pe coordonata conformării datelor lumii empirice, înţelese. *71+ Renunţând de mult la libertatea în

Hristos, cu toate că aceasta este singura ce poate trece omul dincolo de orice constrângere şi necesitate,

lumea modernă şi-a plăsmuit libertăţi spre care să tindă, surogat al existenţei cu adevărat libere. Astfel

au apărut libertăţile secolului luminilor, ale momentului 1848 şi ulterioare, libertăţi sociale, politice şi

naţionale, fiecare având rolul său în istorie. După aceasta au apărut Charta ONU şi drepturile omului, ca

libertăţi individuale manifestate la nivel mondial, „garanţii” ale civilizaţiei, la care trebuie să adere

naţiunile. Sub masca binevoitoare a eliberării de sub totalitarismele de toate felurile, lumea globală vine

să ofere false libertăţi. Astfel, libera circulaţie în UE, libera opţiune exprimată nestingherit, libertatea de

stabilire în orice ţară, libertatea de a beneficia de toate oportunităţile facilei ere digitale, sunt

condiţionate de necesitatea de a avea bani pentru călătorii şi emigrare, educaţie pentru a te exprima,

conturi şi coduri de acces pentru lumea digitalizată. Practic, pentru a beneficia de toate condiţiile lumii

globale informatizate, securizate şi artificializate, omul trebuie să se conformeze unor necesităţi de ordinmaterial, educaţional, şi unor obligativităţi comporta-mentale fals morale, dar aplicate în sens

discriminator. Iar supunerea la orice fel de condiţionare înseamnă anulare a unei libertăţi. Societatea

impune anumite atitudini şi gesturi „corecte politic”, adică un control nu numai al atitudinii şi

comportamentului, dar şi al modului de gândire. La nivel naţional, aderarea la structurile NATO sau UE

(premergătoare ale globalizării) sunt condiţionate de realizarea unor anumiţi indicatori economici şi

sociali, uneori foarte constrângători şi generatori de crize sociale locale (şomaj, zone depopulate, etc.).

Nerespectarea acestora amână la nesfărşit acceptarea în lumea globală, odată cu menţinerea forţată a

unui nivel de trai scăzut prin neacordarea ajutoarelor financiare şi prin „dictaturile” economico -

financiare, care echivalează cu amestecul în treburile interne, de care însă nu se mai sinchiseşte astăzi

nimeni, dovadă a pierderii oricărei conştiinţe naţionale. De asemenea, forţarea ţărilor tradiţional

[71] Ibidem, p. 59



creştine să adopte legi amorale şi anticreştine în numele internaţionalelor şi modernelor drepturi ale

omului se face prin şantaj financiar, economic, politic şi în unele cazuri prin ameninţarea militară. Putem

concluziona că libertăţile de toate felurile după care „tânjim” cu ochii la Europa şi America sunt practic

îngrădiri ale libertăţii, făcute la modul dur, dar ascuns sub masca învăluitoare şi binevoitor-

condescendentă a înţelegerii nevoilor omului şi a grabei spre asigurarea împlinirii continue a acestora. În

cartea „O Americă înfricoşătoare”, Edward Behr descrie o societate ce tinde să domine cultural lumea în

care libertăţile afirmate de „visul american” şi „ţara tuturor posibilităţilor” se dezvăluie ca obligativităţi

de a vieţui sub dictatura dură a unor minorităţi rasiale, culturale sau sexuale. Întrebarea din finalul cărţii,

dacă „nu cumva chiar în inima acestui sistem de libertăţi există o nebunie la pândă şi un terorism subtil

care scot la lumină schemele groteşti ale unei dictaturi intelectuale nebănuite?” *72+ , deşi retorică,

primeşte în mod necesar un răspuns afirmativ în lumina evenimentelor recente (septembrie 2001 şi mai

ales primăvara 2003 din Irak) şi a urmărilor acestora la nivel global.

Şi în plan moral asistăm la anularea în mod ascuns a libertăţilor, prin programele de control al

naşterilor, care atentează la libertatea familiilor de a procrea, ca şi la libertatea de a întemeia o familie

creştină datorită politicilor privind resursele umane ale firmelor occiden-tale conduse strict după

criteriul eficienţei economice, conform cărora obligaţiile familiale (soţie, copii) sunt o frână în calea

canalizării întregii energii creatoare a salariatului la progresul şi profitul firmei. Astfel, angajările se fac

pe criterii discriminatorii (necăsătoriţi, sau căsătoriţi cu cel mult un copil), obligând potenţialii candidaţi

la constrângeri în plan familial, pentru a obţine sau păstra un loc de muncă, responsabilitatea fiindtransferată din planul vieţii morale în cel al vieţii ec onomice. Neasumându-şi responsabilitatea unei

familii, a unei relaţii normale de familie ( fără a mai vorbi de asumarea unei relaţii responsabile cu

Dumnezeu în spaţiul eclesial), omul e obligat să-şi asume responsabilităţi de ordin tehnoeconomic,

financiar, faţă de firma unde lucrează, faţă de societatea redusă la coordonata eficienţei economice.

Nevoia de relaţie se transformă într-una sau mai multe relaţii superficiale (ce nu implică responsabilităţi

de durată) cultivate la nivel sexual sau cel mult intelectual, latura afectivă ignorându-se voit. De aici şi

până la lipsa de responsabilitate la care conduce o relaţie impersonală pe Internet este doar un pas,

viaţa ca persoană şi comuniune, denaturată în concepţiile globaliste în viaţă ca individ şi grup social sau

profesional, se virtualizează depersonalizant, omul global devenind o existenţă neutră, docilă şi supusă

sistemului de control, o simplă unealtă în timpul programului de lucru, iar în restul timpului un cod

[72] Eduard Behr , op. cit ., p.328



numeric în comunicare cu alte coduri numerice. Legată de responsabilitate, şi datoria îşi pierde sensul

autentic. Neînţelegerea datoriei de a întoarce Dăruitorului darurile şi în primul rând viaţa, provine din

neacceptarea sensului teonom al existenţei. Însă de aici şi până la respingerea oricărei datorii morale

este un drum lung, dar făcut repede în lumea globală. Formalismul moral al acesteia a denaturat şi

sensul datoriei morale faţă de familie (părinţi, bunici, soţie, copii,etc.) sau faţă de om în general,

înlocuindu-l cu sensul datoriei formale faţă de societate, faţă de întregul sistem, datoria devenind

obligaţie şi fiind îndeplinită ca atare, juridic şi de cele mai multe ori neutru, fără implicaţii la nivelul

simţirii, al sentimentului. Omul global va fi o sumă de drepturi şi obligaţii pe care le va exercita şi

îndeplini echidistant, neutru, sau cel mult trăind sub imperiul obsesiei permanente de a nu fi tras la

răspundere pentru nimic, de a nu i se putea imputa nimic, de a nu fi responsabil pentru nimic. Acest om

va vrea să beneficieze de toate drepturile sale, fără să dea prea mult în schimb, începând cu planul

material al existenţei şi până la cel afectiv şi religios -moral, devenind practic o individualitate la limitaumanului.

III.6.3.Între virtute şi păcat

Societatea postmodernă deschisă lumii globale, rezultat al „frământărilor” a două milenii de

creştinism apusean , a ajuns să dilueze, chiar să anuleze linia de demarcaţie între virtute şi păcat,

inversând valorile, inventând mereu axiologii justificative pentru orice comportament uman. Virtuţile

creştine, teologice sunt astăzi sau ridiculizate, sau teoretizate spre un sens necreştin. Credinţa este

intelectualizată, raţionalizată, ecumenismul ce se vrea precursor al globalizării religioase vine să

armonizeze diferitele sisteme teologice, practicând toleranţa faţă de orice erezie, în numele unirii

religioase. Biserica lui Hristos este pusă subtil „la colţ” şi invitată să -şi reanalizeze poziţia doctrinară,

adică împinsă de la spate să renunţe la adevărul doctrinar al sinoadelor ecumenice, să îl lase în umbră în

favoarea misiunii sociale, după modelul catolic şi mai ales protestant. Tot mai des se aud voci care cer ca

„Biserica să-şi vadă de orfani şi de văduve şi să nu se mai amestece în viaţa omului.” Credinţa este astfel împinsă spre formalismul ritului exterior, atunci când acesta mai există. Chiar şi în Biserica Ortodoxă,

mişcările pietiste de tipul Oastea Domnului care are o structură şi o ideologie de factură protestantă

încearcă să denatureze sensul autentic al credinţei prin psihologizarea şi sociologizarea acesteia. De la

contrafacerea virtuţii credinţei sub forma pietismului sectarist şi a formalismului apusean şi până la

păcatul lepădării de credinţă, drumul e foarte scurt, mai ales dacă trece prin „ograda” sincretismului



religios, ca suport al globalizării. Iar atunci când credinţa în Dumnezeu lipseşte, locul ei este luat de

încrederea în sistemul de asigurări, în cel poliţienesc, juridic, medical, etc., cu alte cuvinte omul se lasă în

grija instituţiilor oficiale, uitând că viaţa aparţine lui Dumnezeu. În perspectiva globalizării, credinţa se

mută de la Dumnezeul cel Viu şi omniprezent, Hristos, la un Dumnezeu exterior şi îndepărtat sau la unul

impersonal, şi în final la omul devenit propriul său dumnezeu.

Nădejdea se va transforma şi ea într-o speranţă de viaţă materială mai bună. Dacă nu mai există

un Dumnezeu în care să creadă, urmarea logică e că nădejdea ca virtute va dispărea.Viaţa mai comodă,

mai confortabilă, mai uşoară, va fi un deziderat pe care omul va spera să -l atingă prin propriile forţe şi

prin orice mijloace, incluzând emigrarea, schimbarea frecventă a locului de muncă, renunţarea la

familie, şi până la pervertirea caracterului, la acceptarea şi practicarea păcatelor ca: hoţia, zgârcenia,

lăcomia, şantajul, înşelăciunea, etc., considerate ca normalităţi sub deviza iezuită „scopul scuză

mijloacele”. Şi atunci când mai există un surogat de credinţă sub forma pietismului de toate felurile,

nădejdea se va pune într-un Dumnezeu care ar trebui să asigure la modul contractual o viaţă fără griji

materiale. Nădejdea Învierii, manifestată printr-o viaţă teandrică, este în mod subtil transformată într-o

speranţă şi căutare a unei vieţi confortabile, mai îmbelşugată şi uşoară, pe care omul o aşteaptă de la

Dumnezeu ca răsplată a unor gesturi şi atitudini exterioare, echivalate la nivelul gândirii cu adevărata

credinţă. Iar atunci când Dumnezeu nu „se conformează” aşteptărilor umane, de multe ori se ajunge la

apostazie.

A treia virtute teologică, iubirea, este cea care suferă cea mai profundă denaturare. Manifestată

în mod contrafăcut în mistica catolică a unor sfinte ca Tereza de Avilla sau fericita Angela, ale căror

extaze seamănă mai curând cu orgasmul sexual decât cu unirea mistică cu Hristos *73+ . Adoptată în

sincretismul New Age ca mistică indiană Tantra-yoga, iubirea creştină văzută ca eros divin nu este decât

surplusul de dragoste simţit de omul ne-curăţit de patimi atunci când încearcă să se apropie de ideea de

Dumnezeu, şi datorat exclusiv lucrării propriului libidou. *74+ Globalizarea vine să confirme, prin teoriile

paranormale şi ideologiile New Age, această contrafacere a dragostei,ca perfect valabilă. În acelaşi timp

se militează pentru manifestarea iubirii umane doar ca erotism, sau, mai nou, ca sexualitate debordantă.

Încurajaţi de foarte tineri, prin orele de educaţie sexuală din şcoli, în afirmarea şi practicarea sexualităţii

[73] Ierodiacon Savatie Baştovoi, Între Freud şi Hristos, Editura Marineasa, Timişoara 2002,p.76-78

[74] Ibidem



ca necesitate primară, adolescenţii şi tinerii sunt îndrumaţi prin exemple de viaţă teoretizate şi

justificate (în filme, emisiuni, reviste, conferinţe,etc.), spre practicarea „protejată” a sexualităţii juvenile,

ca garanţie a dezvoltării psiho-somatice normale. Ruşinea instinctivă resimţită de aceştia în faţa afirmării

sexuale este combătută prin reclame, prin programe educaţionale de „descoperire şi întărire a

personalităţii”, prin „stingerea luminii în discoteci” *75+ , pentru că desfrânarea e un păcat al

întunericului, material şi spiritual. Anulând graniţa între iubire şi erotism, societatea actuală anulează

viaţa morală, transformând-o într-o viaţă superficială, biologică şi psiho-fiziologică. În general, puterea

de a discerne între virtute şi păcat este intenţionat slăbită, tocmai pentru ca omul să nu -şi mai pună

întrebări privitoare la acestea, iar pentru cei „insistenţi”, teoriile psihologico-medicale de inspiraţie

freudiană, ca şi cele paraştiinţifice inspirate de tantrismul misticilor orientale, vin să suplinească nevoia

de moralitate, aducând argumente bine întocmite pentru toate tipurile de caractere, temperamente şi

inteligenţe.

Toate aceste implicaţii profunde la nivelul vieţii religios-morale sunt consecinţe ale procesului

îndelungat al ruperii omului de Dumnezeu, proces început în grădina Edenului şi ajuns azi în faza

globalizării existenţei umane. Influenţele demonice au făcut întotdeauna din omul instinctual un

instrument docil. Faptul că s-a ajuns azi în pragul realizării unei „împărăţii” mondiale fără Dumnezeu,

asemenea „raiului Iehovist”, pune de la sine întrebarea (retorică) dacă cei ce stabilesc, conduc şi impun

mersul lucrurilor în ceea ce priveşte globalizarea lumii, nu sunt cumva în slujba necondiţionată a

„stăpânitorului” ascuns al acesteia. Răspunsul este evident afirmativ, din nou, în perspectivă ortodoxă, însă nu alar-mant, pentru că indiferent de evoluţia lumii, Biserica lui Hristos este invincibilă, în veci.

Problematică va deveni, în lumea globală, rămânerea în Biserică la modul deplin, şi asta datorită anulării

multor libertăţi. Din acest motiv,este necesar a se discuta despre:

III.7. Dimensiunea ocultă a globalizării

[75] Idem, De ce se sting luminile în discoteci, în op.cit . p.7-16, eseu în care autorulradiografiază admirabil tendinţa insistentă a “lumii” de a perverti şi anula totalmente sentimentulruşinii adolescentine, prin toate mijloacele posibile folosite atât în locurile de distracţie aletinerilor, dar şi în toată mass-media



III.7.1.Despre teoria conspiraţiei

Termenul de ocultism are o vechime de doar o sută cincizeci de ani, şi prin el se înţelege un

amalgam de credinţe şi practici ca divinaţia, clarviziunea, astrologia, alchimia, numerologia, magia,

spiritismul, şi mai nou invazia de tehnici psi, radiestezie, bioenergie, articulate pe misticile şi

disciplinele esoterice extrem orientale.Dar el a existat practic în toate timpurile istoriei, nefiind

apanajul unor biserici, ci a unor societăţi secrete sau semisecrete, al căror scop a fost întotdeauna

obţinerea unei anumite puteri. Despre teoria conspiraţiei s-a scris suficient, toţi fiind de acord cu

existenţa ei, dar foarte puţini arătând cu claritate caracterul evident antihristic al acesteia. Până la

Hristos, existenţa societăţilor secrete s-a „revelat” în existenţa religiilor de mistere, apanajul unor

elite de iniţiaţi, care de fiecare dată s-au aflat în preajma conducătorilor, dirijând din umbră toate

acţiunile acestora. Aşa s-a întâmplat în Egipt, Grecia, China, India, etc. De la începuturi, potrivnicul a

căutat şi a găsit „discipoli” dornici de putere, care să fie în stare să renunţe la orice urmă de

moralitate şi la orice sentiment uman, pentru a primi în schimb stăpânirea mulţimilor. De-a lungul

istoriei, acapararea centrelor de putere terestră a fost scopul imperiilor ce s-au derulat pe scena

acesteia, terminând cu superimperiul tehnoeconomic ce se prefigurează ca lume globală. Faptul că

această putere terestră este domeniul demonului a fost indicat ca evidenţă de necontestat de

Mântuitorul în Evanghelie prin sintagma „stăpânitorul lumii acesteia”(Ioan 14,30) cu referire la

diavolul, precum şi prin faptul că Hristos a fost ispitit de acesta în pustiul Carantaniei cu stăpânirea

întregii lumi (Matei 4,8-9). Actualizând, putem concluziona fără a greşi, cred, că între puterea

politică, economică, militară şi religioasă ce se prefigurează la nivel global şi persoana diavolului,

există semnul de echivalenţă. Acest semn a existat întotdeauna, şi la vremea hotărâtă de Dumnezeu,

va fi făcut vizibil pentru fiecare, aşa cum cartea Apocalipsei şi profeţiile atâtor sfinţi nevoitori o

arată.



După lucrarea răscumpărătoare săvârşită pe Sfânta Cruce, lupta împotriva omului rezidit în

Hristos a început mai acerb, zecile de mii de martiri ai primelor trei secole de creştinism dovedind

aceasta. Puterea ocultă ce a ordonat aceste execuţii, văzând însă că pe măsura înmulţirii crimelor se

înmulţea şi credinţa, a schimbat tactica. A acceptat credinţa creştină, dar şi-a plănuit sistematic, pe

etape istorice, deturnarea ei până la distrugere, prin subjugarea omului de către propriul trup, de

problemele materiale ale lui şi ale lumii, de tot ceea ce înseamnă terestru pur. În primul rând poporul

evreu, înţelegând complet greşit calitatea de popor ales al lui Dumnezeu, a mutat ideea mesianităţii în

sfera politicului. Răstignindu-l pe Mesia păcii şi al iubirii, aşteaptă şi azi un mesia ce le va da stăpânirea

lumii văzute, după cum au înţeles promisiunea divină. Aşa cum nu au reuşit să iasă de sub stăpânirea

romană prin răscoalele iudaice, nu au reuşit nici prin mişcările secrete să fie stăpânii văzuţi ai lumii, însă

au reuşit ca după aproape două mii de ani de la Înviere, să fie stăpânii finanţelor mondiale, a economiei

la nivel planetar, ceea ce echivalează cu „a avea lumea la degetul mic”. Sintetizare a doctrinelor ocultetalmudice cu aplicare în politică la nivel global, „Protocoalele Înţelepţilor Sionului” dezvăluie tocmai

această conspiraţie financiară mondială. Prima realizare de proporţii a fost Ordinul Cavalerilor Templieri.

Ordin aristocratic de cavaleri cruciaţi, instalat confortabil pe locul (încărcat de mistică iudaică) Templului

lui Solomon, care va deveni model pentru breasla constructorilor de catedrale şi a francmasoneriei

datorită provenienţei sacre a arhitecturii sale, templierii vor sfârşi prin a domina economic, deci şi

politic, Europa şi Orientul Apropiat. Organizat ierarhic pe caste şi origini de nobleţe, cu influenţe

pitagoreice şi rituri de iniţiere orientale (asemănătoare cu ritur ile yogine de trezire a energiilor vitale

Kundalini) ordinul avea un pronunţat caracter păgân, prin gesturile rituale de scuipare a crucii şi de

idolatrizare a unui craniu sub numele de Baphomet. *76+ Aceste ritualuri denotă sincretismul ascuns al

doctrinelor templiere, care a denaturat credinţa creştină a cavalerilor simpli în amestecurile de misticism

arab, extrem oriental şi talmudic, pliat pe o rămăşiţă de monoteism creştin, şi în acelaşi timp şi faptul că

mişcarea a fost acaparată de de o alta, secretă, de sorginte iudaică, care a mutat centrul de preocupare

către stăpânirea financiară. Astfel, templierii ajung să aibă profituri enorme din practicarea cămătăriei,

împrumutând bani statelor europene catolice, dar şi celor arabe. Sistemul financiar preluat din

antichitatea romană a fost perfecţionat de ordinul templier, acesta ajungând datorită speculaţiilor

financiare şi cu bunuri mobile şi imobile să obţină profituri anuale de o mie de ori mai mari decât cele

ale statelor europene. Sistemul bancar fără precedent conceput de templieri, crearea poliţei, speculaţia

asupra diferenţelor de curs din diferitele ţări aflate aflate pe „teritoriul economic” al acestora, obligaţiile

[76] Gerard & Sophie de Sede, Ocultismul în politică, Editura Nemira, Bucureşti 1996, p. 67-69



statelor care împrumutau sume uriaşe de la aceştia pentru răscumpărări sau campanii militare, şi nu în

ultimul rând şiretenia cu care creeau în mod artificial crize financiare în anumite locuri pentru ca,

rezolvându-le aparent, să beneficieze de profituri considerabile, au făcut ca metodele acestora să fie

astăzi folosite la scară planetară de organismele financiare internaţionale ca Banca Mondială sau Fondul

Monetar Internaţional (a se vedea situaţia Argentinei, care a fost nevoită să-şi vândă toate capacităţile

de producţie în urma colapsului financiar provocat de „ajutorul” FMI). Aceleaşi procedee indică, se pare,

acelaşi mod de gândire, şi cred că se poate avansa ideea că în spatele acestora se află aceeaşi sursă de

inteligenţă ca şi în spatele ordinului templier. Ca şi aceste organisme astăzi, templierii ajunseseră să

controleze economia diverselor state, deci indirect politica lor, la nici o sută cincizeci de ani de la

înfiinţare ai acţionau ca şi cum ar fi vrut să-şi subordoneze întreaga Europă *77+ , adică întreaga lume

civilizată cunoscută atunci. Faptul că nu au reuşit acest lucru se poate interpreta şi prin prisma

dezvoltării precare a sistemelor de transport şi comunicare. E posibil, astfel, ca templierii să-şi fi înscenatpropriul proces, sacrificând pe Jaques de Molay împreună cu ceilalţi conducători cunoscuţi, dar salvând

anumite secrete esoterice pentru a le repune în aplicare câteva secole mai târziu. Această teorie poate fi

argumentată de afirmaţiile Marelui Maestru: „eu nu sunt decât un biet cavaler neştiutor de carte”, sau a

preceptorului suprem: „nu ştiu scrie sau citi, deci nu pot apăra ordinul”, ceea ce conduce la concluzia

logică a existenţei unei ierarhii paralele, secrete, ce profesa o învăţătură iniţiatică, esoterică, privind

acapararea puterii *78+ , părere pe care o au mai mulţi istorici ai ordinului. Iar faptul că acest misticism

ocult era de factură necreştină, e demonstrat de acele ritualuri de închinare la un idol, Baphomet, de

scuipare a crucii şi de practicare a esoterismelor bioener-getice orientale, adică se întâlneau în cadrul

ordinului templier păgânismele occidentale barbare, lupta antihristică a evreimii, şi panteismul oriental.

Aşa cum am afirmat, nereuşita organizării unei noi ordini sinarhice, nereuşita materializării visului

templier al unui „domnitor al întregului pământ”, nu este neapărat o consecinţă a procesului

templierilor, ci mai curând o retragere vremelnică din lume a acţiunilor văzute ale ordinului, organizată

de tehnocraţii ocultişti din umbra acestuia. Se prea poate ca aceştia să fi înţeles (sau, de ce nu, să li se fi

comunicat direct de către Satana) că era prea devreme ca lumea să fie condusă de un domnitor unic,

„arbitru suprem al şefilor politici” ales de un „consiliu al înţelepţilor” *79+ (să fie vorba de aceiaşi

[77] Ibidem, p.155

[78] Ibidem, p. 68

[79] Ibidem, p.70



înţelepţi ai Sionului?), şi să fi trecut în aşteptare, pregătind din umbră cultural, ideologic şi infrastructural

acest moment, aşteptând ca viitorul să aducă progresul tehnologic necesar pentru a putea pune în

aplicare planul. Oricum, în mod cert, societăţile secrete ale Evului Mediu şi ale epocii moderne s-au

organizat şi acţionat în moduri asemănătoare ordinului templier, ceea ce înseamnă că acesta nu a

reprezentat decât o etapă în planul de mondializare al puterii oculte. Thomas Munzer, Jan de Leyda, mai

târziu Campanella şi misterioşii Saint-Germain şi Cagliostro, personaje harismatice ale istoriei Europei, ca

şi artizanii revoluţiei franceze, ai momentului 1848, ai războaielor mondiale (inclusiv a celui „rece”), a

revoluţiilor de eliberare (inclusiv a „spectacolului” revoluţiei române anticomuniste, regizat de eşalonul

doi al puterii de atunci şi cel dintîi al puterii de astăzi, şi pus în practică cu ajutorul unor personaje oculte

ca Gelu Voican, ce se autodefineşte ca fiind „jumătate mag, jumătate gangster” *80+ ), nu au făcut decât

să reia în forme diferite, doctrinele oculte ale istoriei lumii regăsite şi în cadrul ordinului templier.

Dincolo de toate momentele de timp ale manifestării mai mult „ simţite” decât văzute a ocultismului şi aconspiraţiei mondiale în istoria văzută a lumii, rămân realizările acestora, pe toate planurile vieţii. Însă,

se poate afirma că planul de globalizare a lumii, început în timpuri străvechi, a fost accelerat semnificativ

odată cu organizarea SUA ca stat independent în 1776, fiind adus în numai două sute de ani în pragul

realizării.

III.7.2. Supremaţia tehno-financiară şi stăpânirea globală.

Francmasoneria, existentă în forma actuală din anul 1717 şi organizată pe 33 de grade ierarhice

oculte, nu este decât continuatoarea mai vechilor loji de zidari şi constructori de catedrale, existente de-

a lungul întregului Ev mediu european. Fiind o organizaţie ocultă internaţională, de tip piramidal, ea are

un conducător suprem, admitere pe bază de selecţii dure, şi iniţieri asemenea celor templiere,

pecetluite de jurăminte înfricoşătoare. *81+ O ierarhie paralelă, văzută, accesibilă publicului şi presei,

există pentru a promova imaginea socială şi umanistă prin acţiuni corespunzătoare. Folosită la început

[80] Ibidem, p.259

[81] ÎPS Nicolae,Mitropolit al Ardealului, Studiu asupra francmasoneriei,în “Scara”, anulIII(1999),nr.2,p.166



ca mijloc de pătrundere politică în palatele monarhiilor europene care inevitabil aveau nevoie de

constructori de catedrale şi biserici, masoneria a fost acaparată de evreii ce controlau în secret finanţele

lumii occidentale. Putem vorbi astfel de iudeo-masonerie, ca formă organizatorică bine structurată a

sionismului talmudic, întreaga francmasonerie fiind condusă la nivel mondial de ordinul mason pur

evreiesc Benai’Berith, lojile acestuia împrăştiate în întreaga lume fiind conduse de un comitet executiv

cu sediul la Chicago, în SUA. *82+ Conducerea iudaică este revendicată şi afirmată, rabinul doctor Isaac

M.Wise declarând că „francmasoneria e o organizaţie iudaică, a cărei istorie, misiune, semne şi

interpretări, sunt de la un capăt la altul iudaice, iar doctorul G.Karpales, un alt conducător evreu, declara

că: „Ideea francmasoneriei a izvorât cu necesitate din iudaism, iar întemeietor al ei e considerat

Solomon...Misiunea ei cea mai înaltă este să glorifice rasa iudaică ( atenţie, nu pe Dumnezeul Vechiului

Testament – n.a.) şi să o sprijine pe aceasta pentru a şterge graniţele naţionale.” *83+

În plan mistic, deşi e o organizaţie declarat raţionalistă, masoneria celebrează misterul lui Hiram,

arhitectul templului lui Solomon, după o legendă talmudică conform căreia acesta a fost omorât şi

înviat, mister asemănător cu cel al lui Osiris, Orfeu sau al asirobabiloneanului Tamuz, dovedind prin

aceasta nu numai continuitatea istorică şi mistică a unor păgânisme foarte vechi de natură semitică, dar

şi caracterul anticreştin al francmasoneriei, Învierea lui Hristos fiind marginalizată, chiar negată. De

aceea se afirmă necesitatea „construirii pe nesimţite a unei republici democrate universale, în care

regină să fie raţiunea (şi nu credinţa în Hristos cel Înviat – n.a.), iar consiliul suprem adunarea înţelepţilor

*...+ raţiunea şi nu un Dumnezeu inaccesibil va da viaţă moralei creştine.” *84+ Scopurile intermediareale francmasoneriei sunt de fiecare dată altele, dar unul este cel principal, şi anume întemeierea

republicii mondiale sub stăpânirea sa, temă ce a format obiectul Congresului Mondial al

Francmasoneriei, ţinut la Paris în anul 1900. *85+ Şi iată că numai după o sută de ani, acesta e aproape

realizat, aşa cum cele intermediare ca: separarea Bisericii creştine de statul naţional, şcoala laică,

căsătoria civilă, difuzarea principiilor anticreştine pe scară largă, etc., sunt şi ele realizate. Concluzia

raportului prezentat de Înalt Prea Sfinţitul Nicolae, Mitropolit al Ardealului în şedinţa Sfântului Sinod al

[82] Ibidem

[83] Ibidem

[84] Ibidem, p.167-168

[85] Ibidem



Bisericii Ortodoxe Române din 11 martie 1937 este fără echivoc: „Francmasoneria este o organizaţie

mondială, secretă, în care evreii au un rol principal, având rit qvasi-religios, luptând împotriva concepţiei

religios-morale a creştinismului, împotriva principiului monarhic şi naţional, pentru a realiza o republică

internaţională laică. Ea este un ferment de stricăciune morală, de dezordine socială, şi ca atare Biserica o

osândeşte...” *86+

În controversata carte „Protocoalele Înţelepţilor Sionului” aceste principii expuse de

Mitropolitul Nicolae sunt amănunţit tratate, şi chiar sunt indicate norme clare de aplicare, mai ales în ce

priveşte subjugarea financiară şi prin mass-media. La fondarea Alianţei Israelite Universale în 1860,

masonii Cremieux şi Montefiore au lansat pe faţă chemarea universală la luptă împotriva

creştinismului,afirmând totodată mesianitatea stăpânirii iudaice globale. *87+ Afirmaţiile protocoalelor

sunt confirmate azi de situaţia existentă în lume. Războaiele economice, propagarea ideologiilor

distructive moral a căror paternitate e reven-dicată de „protocoale”, ca: marxism, nietzcheism,

darwinism, liberalism, socialism, raţionalism, *88+ sunt în viziunea acestora mijloace de diluare a

conştiinţei religios-morale tradiţionale. Sclavia economică de astăzi a fost previzionată şi pregătită

temeinic, lucrurile fiind conduse spre o criză generalizată (creată artificial) a cărei rezolvare va veni din

mâinile „regelui-despot din sângele Sionului, pe care-l pregătim lumii” *89+ . Această sclavie e condusă

de masonerie, care uzează de monopoluri în comerţ şi industrie, câştigarea opiniei publice prin controlul

întregii mass-media, concentrarea întregului capital financiar şi gestionarea acestuia la nivel global, ca

mijloace de acaparare a puterii mondiale. [90] Adâncirea derivei religios-morale se face printr-o educaţieateistă, prin teorii false şi aparent raţionale, prin finanţarea din umbră a tuturor sectelor anticreştine sau

doar aparent creştine, cum e cazul Martorilor lui Iehova, cu scoaterea din şcoli a oricărei forme de

umanism şi înlocuirea lui cu tehno-culturalismul fără nici o tradiţie *91+ , promovându-se sistemul

[86] Ibidem

[87] Protocoalele Înţelepţilor Sionului, traducere de Ioan Moţa, Editura Alma, Oradea 1997, p.3

[88] Ibidem, p.10-23

[89] Ibidem, p.30

[90] Ibidem, p.37-48

[91] Ibidem, p. 104-107



„înăbuşirii gândirii” prin învăţământul în imagini (fie ele desenate, fotografiate, TV, generate digital, sau

via Internet). De asemenea, se discreditează sistematic clerul creştin, prin predici sectante, prin ridiculi-

zarea acestuia, sau mai nou, prin promovarea în învăţământul teologic (inflaţionist, formal şi controlat

de aceeaşi putere ca şi cel laic) a tinerilor fără nici o vocaţie sacerdotală autentic creştină, imorali şi

corupţi, cu acordul tacit şi vinovat al conducerii universităţilor şi cel resemnat al clerului superior. „Când

regele lui Israel îşi va pune pe cap coroana pe care i-o va oferi Europa, va deveni patriarhul lumii. [92]

Asupra autenticităţii cărţii „protocoalelor” s-au făcut multe aprecieri, atât pro cât şi contra (fiind

mediatizate mult doar cele contra, evident), dar dincolo de adevărul sau neadevărul acestora, se pot

vedea rezultatele concrete ale istoriei lumii, cu precădere cele ale veacului XX, cel ce a pregătit marea

lovitură mondială, globalizarea.

Statele Unite ale Americii se năşteau la 4 iulie 1776, din voinţa francmasoneriei de a crea o ţară

complet nouă, ruptă de toate tradiţiile celor o mie şapte sute de ani de creştinism, încă destul de vii în

Europa acelor vremuri. Continentul american oferea condiţii strategice ideale datorită izolării sale

geografice faţă de orice alt centru de putere terestră, precum şi terenul virgin al lipsei oricărei culturi

creştine sau umaniste. Încurajând emigraţia masivă, multietnică şi multireligioasă (ceea ce se întâmplă şi

astăzi în SUA, Canada şi Australia, însă doar la nivelul „elitelor” inginereşti şi economice), s -a creat aici

precedentul statului global, un amestec extrem de colorat de etnii, religii, culturi, rase, tradiţii, obiceiuri,

practici sexuale, temperamente, inteligenţe, amestec din care avea să se nască după numai o sută şi

ceva de ani, homo americanus, căruia i se cultivă de la naştere sentimentul fals al superiorităţii sale caindivid (superioritate rasială, culturală şi intelectuală) dar şi cel foarte adevărat (din păcate) al

supremaţiei sale economice şi militare, ca naţiune. Mirajul „visului american” al devenirii materiale

nelimitate a fost construit pe posibilităţile enorme date de concentrarea capitalului mondial, încetul cu

încetul, în mâinile oligarhiei financiare bine reprezentată de „casele” de Rotschild, Rockefeller, sau

Warburg. Timp de două secole, America a fabricat în retortele sale interne toate condiţiile culturale,

religioase, politice, economice şi mai ales tehno-digitale de azi, pentru ca lumea să ceară ea singură

globalizarea, ca soluţie ultimă a tuturor crizelor. Omul actual, un homo tehnoeconomicus, nu este decât

un individ eficient în ciclul producţie-consum, golit de orice spiritualitate, dar teoretizând savant asupra

ei, şi care e dispus să primească tot ceea ce societatea îi aduce ca alternativă de vieţuire, mai puţin doar

viaţa fundamentată religios-moral, ascezele căreia ţin de timpuri „imemoriale” cu călugări şi cavaleri,

[92] Ibidem, p.102-103



fiind „desuetă” pentru era digitală. Bancnota încărcată de ideologie a SUA (care, fie că ne place sau nu, a

ajuns un deziderat pentru fiecare român) nu vine decât să confirme încrederea într -un dumnezeu (cu

totul altul decât cel al creştinismului) sub forma strălucitorului soare masonic (luciferic), ce se va aşeza

triumfător în „Novus Ordo Seclorum” ( Noua ordine mondială a statului planetar) asupra lumii întregi,

organizate ierarhic ca o piramidă, sub ochiul îngăduitor al lui Annuit Coeptis (el şi-a dat acordul, el, adică

ochiul luciferic). [93]

Statul mondial în pragul căruia ne aflăm a fost pregătit pe două fronturi, şi anume pe cele două planuri

de manifestare umană, cel personal şi cel comunitar, sau în terminologie laică, individual şi social. În

plan personal, sincretismul şi pretenţia de universalitate a mişcării New Age a avut şi are rolul de a

pregăti conştiinţele pentru acceptarea „planului”, de a transforma morala creştină într-un surogat de

existenţă individualistă în care totul e permis şi justificat, atât de propria conştiinţă cât şi de cea

comunitară, colectivă. Apariţia guvernului mondial are nevoie de o religie intermediară, care să

asimileze totul, oferind „stabilitate” sufletească tuturor. În acest sens New Age cultivă şi spiritismul,hipnoza, religiile transcedentale extrem orientale, dar acceptă condescendent şi Consiliul Mondial al

Bisericilor, şi câteva aspecte creştine, „tolerând” evidenţa raţională că Hristos e un „reprezentant major

al omenirii”. New Age vine în întâmpinarea vieţii trăite la nivel raţional, propunând mâncăruri naturale,

medicamente gustoase, psihoterapii individuale şi de grup, acţiuni pentru conservarea mediului

înconjurător, viaţă profesională cu şedinţe de dinamică de echipă, seminarii destinate dezvoltării

„potenţialului uman”, „dezvoltarea holistică a persoanei”, etc., toate având un substrat clar, şi anume

ideea că omul este singurul dumnezeu. Aceasta a fost, de fapt, şi ispitirea primordială: „Veţi fi ca

Dumnezeu” (Geneză 3,5). Şi aşa cum este evident cine a lansat aceasta, la fel de evident este cine se află

şi în spatele propunerii New Age. Reflectat în toate domeniile vieţii, Planul (The Plan) New Age se pliază

perfect peste cel de-al doilea front al luptei antihristice, cel al organizării sociale, politice, economice aplanetei, ca Nouă Ordine Mondială. Acesta este susţinut de o întreagă pleiadă de organizaţii

mondialiste. Pe primul loc este Organizaţia Naţiunilor Unite, care va impune modelul unităţii SUA şi UE,

la nivel global. În 1954 ia fiinţă Grupul Bilderberg, al cărui principiu de bază va fi unificarea Europei şi a

SUA. Urmează Comisia Trilaterală, care are în vedere unificarea SUA, Europei şi Japoniei. Din toate

aceste organizaţii (care nu sunt decât o mică parte din totalitatea acestora) fac parte marii finanţişti ai

lumii, personalităţi politice, dar şi altele, necunoscute publicului şi presei, dar al căror rol este hotărâtor.

Într-o întâlnire a acestora la San Francisco (sub numele de Forumul Mondial şi desfăşurată cu uşile

închise) în anul 1995, s-a pus pentru prima dată în discuţie „naşterea primei civilizaţii globale”, a unei

„conştiinţe globale”, precum şi organizarea unui comitet de „gânditori globali” care să determine

mijloacele de realizare a acestui scop. *94+ Tot în 1995, la prima conferinţă O.N.U. despre sărăcie, s-a

vorbit mult despre teme diverse şi aparent fără legătură între ele, ca: mediu, şomaj, drepturile

[93] Marc Dem, Anticristul, Editura Domino 1997, p.108-112

[94] Ibidem, p. 113-115



muncitorilor, populaţie, pace, comerţ, social, dar concluzia a fost una surprinzătoare, şi anume

necesitatea formării „unei forţe puternice şi unite care să constituie lancea unei mişcări mondiale de

societate civilă.” Un observator canadian, fost diplomat ONU, concluziona că Organizaţia Naţiunilor

Unite e folosită de anumite grupuri ca o primă armătură a unui guvern mondial unic. Scopul urmărit e

descreştinarea ţărilor creştine şi dezislamizarea ţărilor islamice, instalarea unor noi forme de religie şi

toleranţă în toate domeniile. *95+ Organismele financiare operative ale artizanilor mondializării, caBanca Mondială şi Fondul Monetar Internaţional, duc la îndeplinire aceste obiective, prin acţiunile

concertate de şantaj economico-financiar cu acute implicaţii sociale şi implicit politice, sub masca

binevoitoare a „mâinii întinse sărăciei şi urmelor lăsate de comunism”. Printre acestea, o bancă ciudată

este Banca Mondială de Conservare (BCM) a cărei activitate a fost iniţial de observare satelitară, a

tuturor resurselor neexploatate ale Terrei. Datoria externă (către Banca Mondială şi FMI) a ţărilor aflate

în imposibilitate de plată (cum e şi România) va putea fi preluată de această Bancă de Conservare, şi

plătită către BM şi FMI (plătită formal, fiindcă practic fac parte din acelaşi concern), în schimbul cedării

de către aceste ţări a unor teritorii aşa-zis neexploatate. Cu timpul, BCM va deţine majoritatea

terenurilor necultivate, sau nefolosite în vreun anume fel, şi printr-o inginerie financiară (după modelul

provocării crizelor artificiale în Europa Evului Mediu de către Ordinul Templier), va putea să supună

ţările lumii, aflate în criză financiară generalizată şi obligate să-şi cedeze suveranitatea. *96+ Şi la noi în

ţară această politică ascunsă a fost pusă pe tapet, prin acordarea unor împrumuturi (mai mult decât

simbolice) nerambursabile, pentru conservarea unor zone ca Parcul Naţional Retezat sau Piatra Craiului,

Rezervaţia Biosferei Delta Dunării, etc., şi acordarea în paralel a unor împrumuturi substanţiale

rambursabile. Nu se ştie ce urmări ar putea să aibă o eventuală imposibilitate de plată a acestora, dar

interesul pentru aceste zone nu prea sună foarte încurajator pentru România, în perspectiva existenţei

Băncii Mondiale de Conservare şi a modurilor de acţiune ale acesteia. Cu toate acestea, inconştienţa

generată de o gândire cosmopolită, limitată, caracterizată de slugărnicie orientală în faţa finanţelor

occidentale şi justificată autosuficient şi savant drept atitudine deschisă noilor valori euroatlantice, a dus

la acceptarea şi „inaugurarea” pe plan local a unor sărbători de tip panteist, ca Ziua mondială a

pământului, Ziua mondială a apelor dulci, Ziua mondială a zonelor umede (ce enormitate), a păsărilor, a

peştilor, a vegetaţiei, a stratului de ozon, a muntelui, etc., toate fiind zile mondiale sărbătorite ca atare

de întregul mapamond, printre acestea punctând şi noi în stil neo-românesc (de „maimuţăreală” a tot

ceea ce vine din occident) Ziua Parcului Retezat, Ziua Deltei Dunării, etc., toate acestea nefiind altceva

decât sărbători premergătoare ale sărbătorii mondiale a „şarpelui planetar”, antihristul. În această

perspectivă mondială a tehnoculturii finanţelor, calea către împărăţia omului e realizată, iar când

globalizarea se va produce la modul concret, pentru artizanii ei va fi extrem de comod să impună

închinarea antihristică. Conştiinţa umană va fi atât de diluată şi mintea atât de preocupată de

problemele materiale, biologice sau ecologice, încât nici nu va sesiza deosebirea. Toleranţa faţă de oriceşi faţă de oricine promovată de New Age dar şi de ecumenismul influenţat de aceasta, va face ca orice

„închinare”, cu tot ce presupune ea, să fie acceptată necondiţionat. Iar pe cei mai „conservatori” în

[95] Ibidem, p. 124-125

[96] Ibidem, p. 148-150



gândire şi trăire, obligativitatea folosirii mijloacelor tehnico-financiare digitale (generată de necesităţile

de hrană, îmbrăcă-minte, etc.) îi va face perfect controlabili şi supuşi. Pentru a servi acestei finalităţi, se

dezvoltă astăzi în ritm ameţitor lumea digitală. Uriaşele fonduri care se alocă cercetării şi dezvoltării

telecomunicaţiilor globale, a Internet-ului, a tot ceea ce înseamnă tehnologia informaţiei şi comunicării

(IT & C), se alocă în scopul ascuns al transformării acestora într-o reţea absolut globală, şi obligatorie

pentru fiecare individ. *97+ Omul, ca existenţă deperso-nalizată şi digitalizată, va fi, cu ajutorul lumiidigitale, transparent şi perfect controlabil în totalitate şi în orice moment. Este deja demascat, deşi

nerecunoscut oficial, sistemul global de supraveghere şi interceptare numit ECHELON, cu ajutorul căruia

se pot intercepta zilnic trei miliarde de comunicaţii, incluzând telefonia, poşta electronică, paginile de

internet şi toate transmisiunile satelitare. De asemenea există în lume şi sunt folosite din ce în ce mai

mult de toate firmele mari, şase tipuri de spionare a angajaţilor, de la banala ascultare şi până la

supravegherea video sau chiar prin Internet, de la mare distanţă, a calculatorului personal sau a

telefonului mobil. *98+ Reţeaua unică, moneda electronică şi cartelele inteligente personale, vor face ca

fiecare individ să fie echivalat unui cod numeric, operând toate modificările privitoare la viaţa sa în

termeni de cod numeric,neputând să cumpere, să vîndă, să fie consultat de medic sau să se angajeze în

vreo firmă, dacă nu este identificat de sistem ca existenţă digitală sub forma unui cod numeric.

Contribuţiile la sistemul de pensii de stat, la sistemul de sănătate (extrem de defectuos şi de ineficient în

ultima vreme), la ajutorul de şomaj, precum şi înregistrările în bazele de date ale evidenţei Forţelor de

Muncă, se fac în mod obligatoriu după codul numeric personal şi în format electronic (digital), începând

cu anul 2002, chiar şi în România. În ciuda tuturor zâmbetelor condescendente şi ironice ale inginerilor

(în primul rând de calculatoare, software şi comunicaţii), economiştilor, ecologiştilor, oamenilor politici

mondiali sau locali, etc., raţionalişti fals intelectuali saturaţi de contemplarea trufaşă a propriilor

inteligenţe puse în slujba antihristului în mod conştient sau inconştient, zâmbete arborate în tot ceea ce

implică educaţie postmodernă aservită utilitarismului, confortului, şi autosuficienţei, toate aceste lucruri

nu sunt altceva decât asumarea voită a „semnului fiarei”, pierderea totală a libertăţii în perspectiva lumii

globale, cu tot ce înseamnă aceasta. Cuviosul Nil Athonitul a profeţit încă din secolul al XIV-lea, cu

exactitate, despre apariţia şi sensul lumii tehnologico-financiare şi digitale, ca şi despre pervertirea

tuturor relaţiilor interumane. „După anul 1900, către mijlocul secolului XX, oamenii acelor vremuri vor

deveni de nerecunoscut ... bărbaţii şi femeile vor fi imposibil de deosebit din cauza neruşinării în

îmbrăcăminte şi în purtarea părului ... în societate vor conduce pofta trupească desfrânarea, sodomia,

faptele ascunse şi crima ... Antihrist va da înţelepciune stricată unui nefericit om ca acesta să descopere

un mod prin care un om poate purta o discuţie cu un altul de la un capăt la celălalt al pământului...” *99+

, lucruri deja realizate la nivel global.

[97] *** e-Europe în devenire, în “ Planeta Internet”, anul III (1999), nr. 33, p.10

[98] *** Echelon, cel mai controversat sistem global de interceptare, în “ Connect”, nr.13,decembrie 2002, p.33

[99] Cuviosul Nil Athonitul , Profeţie despre Antihrist şi sfărşitul lumii, la adresa“http:/oclife.org/aprophecy”



IV.Globalizare şi Ortodoxie

IV.1. Modul teandric şi universalitatea chemării ortodoxe

Am arătat în capitolul I că sensul şi finalitatea existenţei umane sunt hristocentrice,

adică viaţa trebuie trăită în perspectiva învierii. De la Învierea Domnului şi Cincizecime,

Împărăţia lui Dumnezeu este potenţialitate, la îndemâna fiecărui om, actualizarea ei făcându-se

pe coordonata teandrismului, aşa cum îl înţelege ortodoxia. Modul divino-uman de existenţă,

făcut posibil prin Întruparea lui Hristos, care suprimă toate distanţele între dumnezeiesc şiomenesc, este viaţa trăită ca dar al lui Dumnezeu, în care toate acţiunile, faptele, trăirile,

sentimentele, se raportează la singurul criteriu real, adevărat: persoana divino -umană a

Mântuitorului. „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine”

(Ioan 14,6).Pe acest adevăr se fundamentează întreaga viaţă a Bisericii, trăită de fiecare

credincios în parte, mădular al acesteia, ca viaţă în Hristos,în care lumea se lucrează, se gândeşte,

se iubeşte aşa precum Dumnezeu o gîndeşte, o lucrează şi o iubeşte. În modul teandric de

existenţă, viaţa cu toate amănuntele ei este integrată metabolismului divino-uman al Persoanei şi

lucrării lui Hristos. Omul participă la rezidirea lumii şi a sa, în toate aspectele vieţii sale religios-

morale fiind prezente două realităţi, două voinţe şi două naturi, cea dumnezeiască şi cea

omenească,ce se asociază şi conlucrează, edificând omul.Dumnezeu rezideşte astfel omul şi

lumea nu doar din afara, ci mai ales din interiorul lor. [1] Viaţa în Hristos este Viaţa prin

excelenţă. În cadrul ei planurile de existenţă nu se separă ci se întrepătrund. Cunoaşterea morală,

la care omul poate ajunge printr-o experienţă eclesială personală, prin integrarea sa liturgică, este

cea care va da măsura acestei vieţi autentice, în care toate aspectele se subordonează ţelului

hristocentric al realizării Împărăţiei lăuntrice. Astfel, nu mai vorbim de viaţă biologică, viaţăpsiho-somatică, viaţă de familie, viaţă sexuală, viaţă profesională, viaţă culturală, viaţă socială,

etc., ci vorbim de aspectele mai sus amintite doar ca laturi normale şi valorizate corespunzător

[1] Pr.Lect.drd.Vasile Vlad, Teologia Morală Ortodoxă, curs manuscris, an III, partea I, Arad2001, p. 16



ale vieţii integrale trăite pe coordonata teandrismului. În acest context, viaţa religios -morală nu

va fi asimilată „mersului la Biserică” duminica şi în sărbători şi milosteniei practicate la poarta

acesteia, cum, din nefericire, se întâmplă tot mai des în degenerările comportamentale formalist -

pietiste ale înţelegerii actuale a credinţei, ci trăirea religios-morală se va manifesta şi sub forma

de mai sus, dar ca rezultat firesc al transformării interioare hristocentrice. Modul existenţial

teandric este singurul în măsură să ridice omul din căderea din starea de „har peste har” în care l -

a aşezat Hristos. Căderea în păcat după primirea Sfântului Botez este la fel de profund

ontologică, ca şi căderea lui Adam, iar ridicarea din păcat nu se poate face decât tot cu harul lui

Dumnezeu, primit în chip liturgic-sacramental prin Sfintele Taine. Iar primirea harului Sfintelor

Taine e condiţionată doar de prezenţa activă, cu toată fiinţa, la momentul şi locul săvârşirii

acestora, adică de faptul de a supune voinţa noastră Voinţei lui Dumnezeu şi de a -L accepta ca

Părinte Atotputernic şi Bun, căruia să-i încredinţăm în totalitate viaţa noastră. Doar în spaţiulliturgic al Sfintelor Taine, fundamentată pe darurile acestora, viaţa morală este restauratoare,

salvându-ne din tragismul morţii. În perspectivă ortodoxă, viaţa morală la nivelul comunităţii

înseamnă morala Bisericii, comunitatea însemnând în Biserică adunare euharistică. Formându-se

în jurul Sfântului Potir, Biserica devine comunitatea divino-umană a celor care primind Sfânta

Împărtăşanie fac experienţa sensibilă a mântuirii, trăind la modul prezent în Împărăţie. Dinamica

pocăinţă-euharistie, în care pocăinţa face experienţa smereniei prin recunoaşterea stării căzute,

iar euharistia transfigurează existenţa omului reaşezându-l în starea de preot şi împărat al lumii,care o liturghiseşte pe aceasta aducându-o lui Dumnezeu împreună cu toată viaţa sa, face ca omul

să trăiască o desăvârşire morală accelerată, cu atât mai mult cu cât dinamica euharistică este mai

accelerată. Astfel, desăvârşirea morală devine rod al Euharistiei, morala comunitară eclesială

fiind o morală euharistică. Trăind în această morală, omul îşi va percepe toate aspectele

particulare ale existenţei ca profesiune, familie, tehnologie, cultură, necesităţi materiale şi

biologice, ca fiind situate în relaţia sa euharistică cu Dumnezeu. Astfel, în Euharistia eclesială,

omul, lumea şi istoria îşi găsesc adevărata lor identitate, descoperindu-se a fi în natura lor intimă,

„logos” al lui Dumnezeu, dar şi loc al Împărăţiei Binecuvântate a Sfintei Treimi. În acest mod

oamenii pot percepe şi întrebuinţa euharistic lumea, creând prin dimensiunea cosmologică a

moralei (euharistice) eclesiale , un mod de coexistenţă socială, un mod de „întrebuinţare -



raportare” la valorile materiale ale lumii, o civilizaţie ca atitudine universală de viaţă, în care pot

să-şi găsească expresie în mod egal un domeniu sau altul [2] , geopoli tic, tehnoeconomic, social,

etc. Numai în acest context globalizarea poate să refacă o unitate de expresie,şi numai în această

perspectivă poate avea valoare spre sensul final al existenţei umane. Chemarea ortodoxă de azi e

chemarea lui Hristos, şi prin aceasta e universală. Biserica veche nu cunoştea termeni ca

„intercomuniune” şi „ospitalitate euharistică”, vehiculaţi de ecumenismul actual, ea cunoştea

doar cuminecarea, euharistia, sau respingerea ei. În gândirea creştină primară, dacă un membru

al unei Biserici locale împărtăşea Euharistia unei alte Biserici locale, de pildă cu ocazia unei

călătorii, el atesta astfel că recunoaşte această Biserică, ca fiind identică cu a sa, şi deci şi cu

Biserica universală. [3] De aceea, chemarea ortodoxă de azi, aceeaşi ca întotdeauna, este

universală, vizând unitatea euharistică primară. Rugăciunea lui Hristos „ca toţi să fie una după

cum Tu, Părinte, întru mine şi eu întru tine”(Ioan 17,21) este interpretată de Sfântul Chiril alAlexandriei tocmai ca această unitate euharistică. După cum Hristos nu poate fi Împărţit la

modul real („Cel ce se împarte şi nu se desparte”), împărtăşirea cu El ne aduce în unitatea

Trupului Eclesial. [4] Soluţia adevăratei unităţi, a adevăratei „globalizări” a existenţei umane

este unirea persoanelor în Trupul Bisericii, dar cu păstrarea specificului fiecărei existenţe, fie el

de neam, familie sau personal. Nici separaţie individualistă, nici dictatură tehno -economică sau

de altă natură, chemarea ortodoxă afirmă posibilitatea unităţii doar în iubirea lui Hristos, după

modelul intratrinitar. Şi cum iubirea exclude orice condiţionare, atunci când iubeşti nu cauţidefecte, nu impui comportamente şi atitudini, ci îl iubeşti pe celălalt aşa cum este el, cu toate

particularităţile lui, tot aşa, unirea în iubirea lui Hristos, printr-o morală euharistică şi o viaţă în

Acesta pe coordonata teandrică, nu se poate realiza decât primindu-ne unii pe alţii ca neamuri,

cu particularităţile etnice, spirituale şi culturale ale fiecăruia. „Primiţi-vă unii pe alţii, după cum

şi Hristos v-a primit pe voi, spre slava lui Dumnezeu”(Romani 15,7). Acceptarea celuilalt ca

neam, limbă şi cultură, este astfel poruncă dumnezeiască. Anularea graniţelor şi diferenţelor de

orice natură, nu a fost Voia lui Dumnezeu niciodată, şi nici nu va fi vreodată, existenţa omenirii

[2] Idem, Morala specială, curs manuscris, Arad 2000, p. 7-9

[3] Pr. Placide Desseille, Nostalgia Ortodoxiei, Editura Anastasia, Bucureşti 1995, p.256-258

[4] Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia după Ioan, Editura Institului Biblicşi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti 2000, p. 1057-1060



ipostaziată în neamuri fiind plăcută de Dumnezeu şi voită până la sfârşit. Cartea Apocalipsei

mărturiseşte despre existenţa în veci a neamurilor, în Noul Ierusalim, cetatea sfântă în care

acestea vor umbla î n lumina dumnezeiască şi vor aduce în ea slava şi cinstea lor (Apocalipsa 21,

24-26), împărtăşindu-se din frunzele pomului vieţii, spre „tămăduirea lor”(Apocalipsa 22,2).

IV.2. Euharistie, Biserică şi misiune în lumea globală

„Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea Lui, şi toate acestea (celelalte lucruri) se

vor adăuga vouă”(Matei 6,33).Hristos a lăsat în această frază esenţa vieţuirii, paradigma existenţială care

poate aduce atât viaţa veşnică, cât şi plinătatea vieţii în trup.Căutarea Împărăţiei, cererea stăruitoare a

ei de la Tatăl („Vie împărăţia Ta”), trebuie să constituie pentru om centralitatea vieţii, tradusă prin

căutarea şi cererea venirii Sfântului Duh. Împărăţia, cerul nou şi noul pământ, sunt cerul şi pământul

înnoite întru Hristos, pătrunse de harul Duhului Sfânt, care este viaţă pură, eliberată de moarte. *5+ „Vie

Împărăţia Ta” înseamnă a pregăti, a anticipa întoarcerea lui Hristos. Însă această Venire a doua e

prezentă tainic în fiecare Euharistie, orice om putând să guste anticipat din plinătatea ei,în Sfânta

Împărtăşanie. În Împărăţia Sfântului Duh, poruncile lui Hristos, care se reduc de fapt la una singură,

iubirea faţă de Dumnezeu, faţă de semeni şi faţă de sine însuşi, apar drept căi ale responsabilităţii şi ale

[5] Olivier Clement, Viaţa din inima morţii, Editura Pandora, Târgovişte 2001, p. 193-194



comuniunii. Revoluţia Împărăţiei constă în aceea că nimic nu este superior persoanei şi comuniunii

persoanei. Dreptate, adevăr, frumuseţe, încetează de a mai fi legi, pentru a deveni energii vitale,

participare a noastră, prin umanitatea lui Hristos, la energiile divine corespunzătoare. *6+ Cărarea ce

duce la Împărăţie este viaţa teandrică, practicarea virtuţii iubirii cu intensitate crescândă. În societatea

omenească Hristos l-a bătut pe potrivnic prin iubirea de oameni, oricât îl lovea acesta cu ispita durerii,

de aceea rămânerea pe cărarea Împărăţiei înseamnă rămânerea în iubire. Biruinţa lui Iisus prin omul în

care se ţinea ascuns, a făcut restabilirea firii omeneşti, punând-o pe cărarea către Împărăţia lui

Dumnezeu, pe care a deschis-o, vestind învierea şi dăruind mântuirea. *7+ Cărarea Împărăţiei este

cărarea moralei eclesiale, euharistice, care îl păstrează pe om în postura de „rege, preot şi profet”.

Unificându-se pe sine şi lumea, omul primeşte în euharistie posibilitatea de a umple golul existenţial

dintre creat şi necreat, posibilitatea de a-şi exercita vocaţia de sacerdot al creaţiei, spiritualizând-o.

Preoţia universală este redată omului în Hristos, acesta având nu numai posibilitatea, dar şi datoria înţeleasă ca destin, chemare acceptată, vocaţie, de a liturghisi în acelaşi timp existenţa sa şi existenţa

lumii create. Omul are nevoie de lume pentru a trăi, a creşte şi a se dezvolta spiritual, dar şi lumea are

nevoie de om şi aşteaptă să fie oferită de acesta lui Dumnezeu. Spaţiul eclesial, Biserica lui Hristos,

devine locaşul duhovnicesc în care omul deprinde obişnuinţa vieţii euharistice ca mod existenţial,

devenind preot şi împărat prin Sfânta Liturghie, descoperind lumea transfigurată în Hristos şi

conlucrând, de acum înainte, la prefacerea ei definitivă. Doar în acest sens, libertatea existenţei sub

orice formă de organizare exterioară, devine reală. Fie că e vorba de enclavă autonomă, de stat naţional,

de federaţie multistatală, sau de lume în globalitatea ei iminentă, modul euharistic de percepere,

asumare şi trăire a lumii şi vieţii, concretizat în modul teandric fundamentat liturgic-eclesial, este

singurul care situează omul, ca persoană şi comuniune de persoane, în afara oricăror condiţionări

istorice, politice, economice, sociale, sau de orice altă natură. Privită în această perspectivă, globalizarea

nu este decât o altă etapă istorică, poate mai constrângătoare decât altele, însă dacă în cunoaşterea

lumii şi universului, în asumarea cu responsabilitate a transformării acestora, omul îşi „lucrează” partea

sa, el nu va avea de făcut altceva decât să trăiască plenar, deplin, marea Euharistie cosmică:

„ Ale Tale dintru ale Tale, Ţie îţi aducem de toate şi pentru toate.”

[6] Ibidem

[7] Ieromonah Arsenie Boca, Cărarea Împărăţiei, Episcopia Aradului 1995, p. 33



În înţelegerea şi asumarea acestui mod de a privi lucrurile, Biserica Ortodoxă, ca instituţie

divino-umană, are o misiune cu totul deosebită, atât faţă de Bisericile surori şi faţă de celelalte instituţii

religioase, dar în mod deosebit faţă de mijloacele sale proprii de acţiune concretă, pe care le-a folosit în

trecut. Chiar dacă scopul ei rămâne acelaşi, conducerea credincioşilor spre Mântuirea prin Domnul şi

Dumnezeul nostru Iisus Hristos, trebuie ca mijloacele şi metodele de activitate misionară să sufere

anumite schimbări. Pe de o parte, acestea trebuie să redobândească forţa misionară autentică şi

specifică ortodoxiei, forţă ce vine din duhul Tradiţiei sale, renunţându-se la o anume prezenţă şi

mărturie convenţională şi oficializată, la care a fost adusă forţat Biserica sub anii de „aur” ai secularizării

începute sub domnia lui Alexandru Ioan Cuza şi terminată de regimurile comuniste, prin statutul de

religie majoritară, „de stat”. Iar pe de altă parte, aceste mijloace şi metode misionare şi de dialog

trebuiesc adecvate realităţilor socio-umane ale mileniului III creştin. Există voci autorizate şi competente

din interiorul ortodoxiei, care afirmă că perspectiva eshatologică vie şi universală adusă lumii ca ofertăde către Biserica Ortodoxă nu va putea fi valorizată complet decât în măsura în care va fi promovată în

mod autocritic şi cu pocăinţă. *8+

Globalizarea reprezintă pentru Ortodoxie o nouă şi extrem de violentă provocare, iar ritmul alert

al evoluţiei acestui fenomen pune pe agenda de lucru a Bisericii Ortodoxe câteva tem e concrete ce

necesită realizări la modul imperativ, ca:

- trecerea de la o figură eclesială închisă, ierarhică, autoritară şi refractară la una

concentrică şi participativă, deschisă atât pe verticală cât şi pe orizontala societăţii.

- redimensionarea pastorală şi teritorială a episcopatului şi eliminarea structurilor

birocratice intermediare între episcopi şi mireni. *9+

- revitalizarea euharistică şi activarea comunitară a parohiilor.

- intrarea monahismului în ordine spirituală şi culturală prin introducerea unui program

formativ complex pentru novici (ascetic, teologic, ritual dar şi umanist)

[8] Georgios Mantzaridis, Globalizare şi universalitate, traducere de pr.prof.dr.V.Răducă,Editura Bizantină, Bucureşti, 2002, p.188

[9] arhid.conf.dr.Ioan I.Ică jr., G.Marani , Gândirea socială a Bisericii, Editura Deisis, Sibiu2002, p.564



- activarea laicilor în viaţa Bisericii prin structuri parteneriale, cu o atenţie specială acordată

intelectualilor şi problemelor lor. *10+

- formularea unei concepţii sociale şi demararea unor programe formative şi sociale viabile

- şi nu în ultimul rând, modernizarea şi restructurarea fundamentală a învăţământu -lui

superior teologic (care, la treisprezece ani de la aşa-zisa dispariţie a comunis-mului, este

dezvoltat inflaţionar, pseudo-academic, în evidentă criză morală dar şi intelectuală, fixat în

clişee sterile şi anacronice) pe baza unei concepţii clare şi dinamice despre relaţia dintre

tradiţie şi modernitate, mistică şi politică, despre ortodoxie şi creştinismul integral, cu

aplicare imediată la Biserică şi locul ei în societatea informaţională şi globală *11+ , care nu

mai este demult un concept, ci o realitate în devenire.

[10] Ibidem

[11] Ibidem



C O N C L U Z I I

Secolul XXI a debutat sub auspiciile „profetice” ale afirmaţiei lui Andre Malraux, cum căacesta „va fi religios sau nu va fi deloc”.Occidentul s-a grăbit să se replieze, oferind caalternativă o religiozitate formală, o conformare exterioară la diferitele coduri etice alemultitudinilor de religii actuale, vrând să arate, triumfător, superioritatea unei civilizaţii care aasimilat şi dezvoltat şi latura religioasă a umanului, însă doar în mod tolerant, ca pe o anexă, unapendice de care omul, în anumite situaţii se poate dispensa fără ca funcţiunile psiho-somaticesă-i fie afectate. În perspectivă ortodoxă, urmând Tradiţia şi manifestarea sa istorică, se poateafirma, cred, că „profeţia” preţioasă a lui Malraux este cel mult o puerilitate, o copilărie ridicatăla rang de adâncă reflecţie filosofică. Şi asta pentru că în ortodoxie fiecare secol, fiecare an,fiecare zi (aşa cum arată şi calendarul ortodox) este percepută ca un timp al sfinţeniei, menit sălase omului posibilitatea de a-şi „lucra” veşnicia. Astfel a fost religios şi primul mileniu, şi viaţasub jugul otoman, şi viaţa din timpul războaielor, şi cea de sub cizma bolşevică, şi cea de subsecera şi ciocanul „de catifea” de după 1989, şi tot aşa va fi şi în perspectiva integrării în UE şi NATO şi în finalitatea globalizării. Conştiinţa ortodoxă nu judecă lumea în termeni deapartenenţă economică, politică sau militară, nici în termeni de globalizare informaţională,comunicaţională sau profesională, nu înţelege religia şi viaţa religios-morală ca pe o sumă deacte împlinite corect şi formal, individuale sau colective, duminicale sau pascale. Conştiinţaortodoxă integrează totul vieţii teandrice, în care Euharistia are rolul central, şi din această perspectivă, orice timp de după Cincizecime a fost unul euharistic. Hristos este acelaşi în toatetimpurile şi locurile, şi aşa va fi în veci. Aşa că graba „politică” de a se conforma „vizionarului”Malraux în ce priveşte atitudinea faţă de aspectul religios al vieţii, a tuturor cercurilor şi centrelorde putere din lume, nu face decât să confirme autonomizarea conştiinţei globale în raport cuDumnezeu, mutarea definitivă în conştiinţele personale a centrului de atracţie şi raportare de laDumnezeu la om. Iar de aici la demon nu mai e decât un pas.

De la crearea omului, acesta a fost mereu ţinta atacurilor potrivnicului. Reuşind să-lscoată din grădina Edenului, l-a dus la desfrânarea colectivă pedepsită prin potop. Însăumanitatea a continuat să se „edifice” în mândria de sorginte luciferică la Turnul Babel, ce a avutca rezultat împrăştierea neamurilor şi amestecarea limbilor, practic împărţirea lumii în etnii cucaracteristici specifice, destinate să conlucreze, fiecare aducând specificitatea sa la realizareaunităţii. De atunci şi până la evenimentele Întrupării, Răstignirii, Morţii, Învierii şi ÎnălţăriiFiului lui Dumnezeu, completate de cel al Rusaliilor ca moment distinct al întemeierii Bisericii,deci şi al modului eclesial de existenţă (ca morală), omenirea a căutat refacerea unităţii antebabilonice, sub diferite forme, toate având însă caracteristica uitării adevăratului Dumnezeu.Imperiile antichităţii, apoi cele ale Evului Mediu de până la Schisma din 1054, au fost modelenereuşite de globalizare. După Marea Schismă, omenirea s-a scindat în două direcţii existenţiale,Răsăritul rămânând într -o percepţie teonomă a lumii şi vieţii, dar incapabil (datorităcondiţionărilor economico- politice exterioare) să-şi depă-şească problemele materiale şi socialeinterne, iar Apusul dezvoltând de-a lungul secolelor o cultură a omului, ajunsă dezumanizată însecolul XX, „trâmbiţând” victorios existenţa, la începutul mileniului III, a omului eficient caretrăieşte exclusiv pentru producţie şi consum. Modelele internaţionaliste sub forma capitalismului



şi imperiilor tehnico-financiare şi sub forma socialismului şi comunismului, au fostexperimentate ca posibilităţi de globalizare a lumii, timp de aproape două secole. Eşuareacomunismului era previzibilă, fiindcă presupu-nea anularea violentă a libertăţilor. Ca atare, puterea ocultă, materializată de-a lungul istoriei în diferitele societăţi secrete, începând cuTemplierii şi terminând cu masoneria zilelor noastre, cea care a regizat din umbră toată istoria

politică şi economică a lumii, este astăzi în pragul de a-şi realiza visul (pe care l-a deturnat de lasensul iniţial comunicat de Dumnezeu patriarhilor), acela de a stăpâni întreaga lume.

Globalizarea vine astfel ca o ultimă etapă istorică, pregătită timp de două milenii şi făcută posibilă de uriaşa evoluţie tehnologică şi informaţională, concretizată în existenţa lumii digitalede azi cu realizarea ei „supremă”- Internet-ul. Anularea libertăţilor tradiţionale, anularea oricăreimorale creştine şi practicarea păcatului justificat ca normalitate psiho-somatică, impunerea unor false libertăţi şi ideologii ca şi exercitarea unui control strict, obţinut prin şantaje economico-financiare, vor fi caracteristicile amorale (observabile cu ochiul „creştin”), văzute ale lumiiglobale. Cea nevăzută va fi antihristică, sub forma anulării prezenţei Dumnezeului celui Viu,Hristos din conştiinţa umană, şi înlocuirea lui cu antihristul.

Astfel, în perspectivă ortodoxă, globalizarea nu e decât o altă faţă a luptei milenare a potrivnicului, a războiului nevăzut de care vorbeşte întreaga literatură patristică. Răspunsulortodox este simplu: viaţa în Hristos, modul teandric, ca existenţă ce face posibilă actualiza-reaveşniciei Învierii în planul temporalităţii terestre, sub orice fel de condiţionări s-ar afla aceasta.Libertatea în Hristos, singura adevărată, este libertatea pe care o dă morala euharistică, trăită închip liturgic-eclesial. Astfel, fie că e vorba de un imperiu mondial al tehno-finanţei, sau deexistenţă digitalizată până în cele mai intime aspecte, nimic din toate acestea nu pot îngrădilibertatea în Hristos, câştigată prin viaţa înţeleasă şi trăită ca euharistie. Indiferent de apăsareamică sau mare a constrângerilor de toate felurile, această viaţă este eliberatoare, iar răsplata ei denegrăit. Garanţia acestor adevăruri ne-o dă Însuşi Mântuitorul: „În lume necazuri veţi avea din

pricina mea, dar îndrăzniţi, eu am biruit lumea.” (Ioan 16,33), iar confirmarea ne-o dă apostolulneamurilor: „Toate le pot întru Hristos, Cel care mă întăreşte.”(Filipeni 4,13)

În acest context, destinul, fie că e vorba de cel personal, familial, etnic sau naţional, vaînsemna pentru fiecare credincios înţelegerea hristocentrismului său, a tensiunii interne astructurii sale intime către Hristos, până la identificarea cu Acesta. Destinul omului creştinautentic, adică restaurat în Hristos, este parcurgerea drumului de la Chipul lui Dumnezeu carestrăluceşte luminat de lumina Sfântului Botez, la Asemănarea cu Acesta, dată de trăireaeuharistică a fiecărei clipe de viaţă. Acest drum nu se poate parcurge decât în modul teandric deexistenţă, aşa cum îl defineşte şi îl trăieşte ortodoxia, şi el reprezintă Cărarea Împărăţiei.



Bibliografie:

I.Izvoare

1. Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,

Bucureşti 1988.

2. Nicolae CABASILA, Despre viaţa în Hristos, traducere Pr.prof.Teodor Bodogae, Editura Institutului

Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti 1997.

3. Sfântul CHIRIL al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, traducere, introducere şi

note, Pr.prof . Dumitru Stăniloae, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române,

Bucureşti 2000.

4. Sfântul Ioan DAMASCHINUL, Dogmatica, traducere Pr.D.Fecioru, Editura Scripta, Bucureşti 1993.

5. Sfântul DIONISIE Areopagitul, Opere complete, traducere, introducere şi note Pr. prof.Dumitru

Stăniloae, Editura Paideia, Bucureşti 1996.

6. Sfântul ISAAC Sirul, Cuvinte despre nevoinţă, traducere Pr.Prof.dr.Dumitru Stăniloae, Editura

Bunavestire, Bacău 2001.

7. Sfântul MAXIM Mărturisitorul, Ambigua, în Părinţi şi Scriitori Bisericeşti volumul 80, traducere,

introducere şi note Pr.Prof . Dumitru Stăniloae, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii

Ortodoxe Române, Bucureşti 1983.

8. Idem, Răspunsuri către Talasie, în Filocalia volumul 3, traducere, introducere şi note Pr.Prof.

Dumitru Stăniloae, Editura Harisma, Bucureşti 1994.

9. Sfântul NICODIM Aghioritul, Războiul nevăzut , Editura Bunavestire, Bacău 1999.



II.Lucrări de specialitate

1. BAKONSKY , Teodor, Puterea schismei, un portret al creştinismului european, Editura

Anastasia, Bucureşti 2001.

2.BAŞTOVOI, ierodiacon Savatie, Între Freud şi Hristos, Editura Marineasa, Timişoara 2002.

3. Idem, În căutarea aproapelui pierdut , Editura Marineasa, Timişoara 2002.

4. BEHR, Edward, O Americă înfricoşătoare, traducere din franceză de Doina Jela- Despois,

Editura Humanitas, Bucureşti 1999.

5.BERDIAEV,Nicolae, Sensul istoriei , traducere de Radu Părpăuţă, Editura Polirom, Iaşi 1996.

6.BOCA, ieromonah Arsenie, Cărarea Împărăţiei , Editura Sfintei Episcopii Ortodoxe Române a

Aradului, Ienopolei şi Hălmagiului, Arad 1995.

7.BOHM, David, Plenitudinea lumii şi ordinea ei , traducere, introducere şi note de Horia Roman

Patapievici şi S. Părăoanu, Editura Humanitas, Bucureşti 1995.

8.CRAINIC, Nichifor Puncte cardinale în haos, Editura Timpul, Iaşi 1996.

9.CLEMENT, Olivier Viaţa din inima morţii, traducere de Claudiu Soare Editura Pandora,

Târgovişte 2001

10.CODRESCU, Răzvan, Spiritul dreptei , Editura Anastasia, Bucureşti 1997.

11.DEM, Marc, Anticrist , traducere de Nicolae Constantinescu, Editura Domino, Târgovişte 1997.

12.DESEILLE, pr.Placide Nostalgia Ortodoxiei , traducere de Dora Mezdrea, Editura Anastasia,

Bucureşti 1995.

13.ELIADE, Mircea, Istoria ideilor şi credinţelor religioase, Editura Ştiinţifică, Bucureşti 1992.



14.Idem, Sacrul şi profanul , Editura Humanitas, Bucureşti 1992.

15.EVDOKIMOV, Paul, Ortodoxia, traducere dr.Irineu Ioan Popa, Editura Institutului Biblic şi de

Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti 1996.

16.ICĂ, arhid.conf.dr.Ioan I. jr., Georgio Marani, Gândirea socială a Bisericii , Editura Deisis, Sibiu,

2002

17.JACQ, Christian, Francmasoneria, istorie şi iniţiere, traducere de Silvia Turza, Editura Venus-Schei,

Braşov 1994.

18.KOVALEVSKY, Jean, Taina originilor , traducere de Dora Mezdrea, Editura Anastasia, Bucureşti

1996.

19.LOSSKY, Vladimir, Teologia Mistică a Bisericii de Răsărit , traducere pr.prof.dr. Vasile Răducă,

Editura Anastasia, Bucureşti 1993.

20.MAKARIOS Simonopetritul, Triodul explicat, mistagogia timpului liturgic, traducere de diac.Ioan

I.Ică jr., Editura Deisis 2000.

21.MANTZARIDIS, Georgios , Globalizare şi Universalitate, Himeră şi Adevăr, traducere de

pr.prof.dr.Vasile Răducă, Editura Bizantină, Bucureşti, 2002

22.MOLDOVAN, pr.prof.dr.Ilie, Credinţa strămoşească în faţa ofensivei antihristice sectare, Editura

Pro-Vita, Valea Plopului Prahova 1998.

23.NELLAS, Panayotis, Omul,animal îndumnezeit , traducere diac.Ioan I.Ică jr., Editura Deisis, Sibiu

1994.

24.PAISIE, Cuviosul Aghiorâtul, Cu dragoste şi durere pentru omul contemporan, traducere de

ieroschimonah Ştefan Lacoschitiotul, Chilia „Bunei-vestiri”, Schitul Lacu, Sfântul Munte Athos 2000.

25.PASCAL, monah Zosima, Sfârşitul omului , Editura Credinţa strămoşească, Iaşi 1998.

26.PATAPIEVICI, Horia Roman, Politice, Editura Humanitas, Bucureşti 1996.



27.Idem, Omul recent , Editura Humanitas, Bucureşti 2001.

28.POPESCU, pr.prof.dr.Dumitru, Ortodoxie şi contemporaneitate, Editura Institutului Biblic şi de

Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti 1996.

29.POPESCU, pr.prof.dr.Dumitru, diac.Doru Costache, Introducere în dogmatica ortodoxă, Editura

Libra, Bucureşti 1997.

30.POPESCU pr.prof.dr.Dumitru coordonator, Ştiinţă şi teologie, Editura XXI: Eonul dogmatic,

Bucureşti 2001.

31.POPOVICI, arhimandritul Iustin, Omul şi Dumnezeul -om, introducere şi traducere Pr. Prof. dr. Ioan

Ică şi diac.Ioan I. Ică jr., Editura Deisis, Sibiu 1997.

32.Protocoalele Înţelepţilor Sionului , traducere de Ioan Moţa, editura Alma, Oradea 1997

33.ROSE, ieromonah Serafim, Cartea Facerii, crearea lumii şi omul începuturilor , traducere Constantin

Făgeţan, Editura Sophia, Bucureşti 2001.

34.Idem, Ortodoxia şi „religia” viitorului , Mănăstirea Slătioara, 1996.

35.RUYER, Raymond, Gnoza de la Princeton, traducere de Gina Argintescu-Amza, Editura Nemira,Bucureşti 1998.

36.SEDE, Gerard & Sophie de, Ocultismul în politică,traducere de Radu I.Petrescu, Editura Nemira,

Bucureşti 1996.

37.SGRECCIA, Elio, Victor Tambone, Manual de Bioetică, traducere de Gilda Levescu, Arhiepiscopia

Romano-Catolică de Bucureşti, 2001.

38.STĂNILOAE, pr.prof.dr.Dumitru, Iisus Hristos sau restaurarea omului , Editura Omniscop, Craiova

1993.

39.Idem, Teologia Dogmatică Ortodoxă, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe

Române, Bucureşti 1997.



40.Idem, Trăirea lui Dumnezeu în ortodoxie, Editura Dacia, Cluj-Napoca 2000.

41.TENACE, Michelina, Anticristul, traducere Christian Tămaş, Editura Ars Longa, Iaşi 1997.

42.Tinereţe, ideal,Biserică, editura Agaton, Făgăraş 2002

43.VASILESCU, pr.prof.dr.Emilian, Istoria religiilor , Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti 1998.

44.VLACHOS, mitropolitul Hierotheos, Cugetul Bisericii Ortodoxe, traducere de Constantin Făgeţan,

Editura Sophia, Bucureşti 2000.

45.Idem, Psihoterapia ortodoxă, Editura Învierea, Timişoara 1998.

46.VLAD, Mircea, Apocalipsa 13, sfârşitul libertăţii umane, Editura Axioma, Bucureşti 1999.

47.VLAD, pr.lect.drd.Vasile, Teologia Morală Ortodoxă, curs manuscris, Arad 2000-2002.

48.YANNARAS, Christos, Abecedar al credinţei , traducere pr.prof.dr.Constantin Coman, Editura

Bizantină, Bucureşti 1996.

49.Idem, Ortodoxie şi occident , Editura Bizantină, Bucureşti 1995.

III.Articole şi studii

1.BAŞTOVOI, monah Savatie, Adio Uniune Sovietică,bun întâlnişul Uniune Europeană, în

„Eklessia” anul III (2001) nr.14., p.12 -14

2.BĂDULESCU, pr.Dan, Despre New Age , o pseudo religie mondială, în „Scara”,treapta VI, 2002,

p.23-35



3.BEL, pr.conf.dr.Valer, Misiunea socială a Bisericii în contextul globalizării , în „Biserică şi

multiculturalitate în Europa sfârşitului de mileniu”, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj -Napoca

2001, p.17-25

4.CODRESCU, Răzvan, Naţiunile şi bunul Dumnezeu, în „Scara”,Treapta V,2000, p.25

5.CRISTIAN, Laura, Savant şi Sacerdot , în „Planeta Internet”, anul III(1999), nr.27,p.35

6.DĂIANU, Daniel, Globalizarea între elogii şi respingere, în „Dilema”, nr.462, 2002.

7.Declaraţia de presă a Sinodului Mitropolitan al Ardealului , mai 2002, la adresa de inter-net

http://www.arhiepiscopia-ort-cluj.org/revista/revrenasterea.php

8.DRĂGĂNESCU, acad.dr.ing.Mihai, Societatea informaţională şi a cunoaşterii.Vectorii societăţii

cunoaşterii, la adresa http://www.racai.ro/dragam

9.DUMITRESCU, Radu, Atacul antihriştilor , în „Sfarmă Piatră”, anul II (2001),Serie Nouă, nr.26,

p.5-9

10 e-Europe în devenire, comentariu la conferinţa Preşedintelui Comisiei Europene Romano Prodi la

lansarea iniţiativei Europei electronice, în „Planeta Internet” anul III(1999), nr.33, p.10-11

11.FRANCE, pr.Henry de, Puterea economică şi libertatea spirituală, articol preluat de „Ziua”, la

20 octombrie 2001.

12.HERESCU, Mihai, Mădălin Vlad, e-Business , evoluţie şi tendinţe, în „PCWorld”, anul IX (2001),

iunie 2001, p.73-78

13.HOFFMAN-Negulescu, Roland, Domnia politicului asupra sacrului , în „Scara” anul III (1999),

nr.4, p.35-38

14.Hotărârea de Guvern nr.1440 din 2002, în Monitorul Oficial 933 din 12.12.2002

15.ICĂ jr.,arhid.conf.dr.Ioan I.jr., Provocarea globalizării: mutaţia umanului , în „Biserică şi

multiculturalitate în Europa sfârşitului de mileniu”, Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj -Napoca

2001, p.8-20






16.KURAEV, pr.Andrei, Ortodoxia pentru postmodernişti , traducere de ierodiacon Savatie Baştovoi, în

„Eklesia”, anul III (2001) nr.14, p.24-29

17.Masoneria, în „Scara”, anul I (1997), nr.2, p.25-40

18.MUNTEANU, Bogdan, Adevărul creştinismului , în „Sfarmă Piatră”, anul III (2002) Serie Nouă, nr.6,

p.23-26

19.MUNTEANU, Emanuela, New Age , sau cine nu vede hainele cele noi ale împăratului , în „Scara”,

anul III (1999), nr.4, p. 61-67

20.NICOLESCU,Costion, Războaiele şi pacea religiilor , în „Scara”, anul III (1999), nr.4.

21.NISTEA, pr.Iulian, Internet şi cyber-relaţie, la adresa www.nistea.com .

22.PETRIŞOR, Marcel, Neamul şi Biserica. Pentru o comunitate de iubire, în „Scara”, anul III (1999),

nr.4, p.35-43

23.STUPARU, Florin, De neamul românesc şi alte neamuri , în „Scara”, anul IV (2000), nr.5, p.18-29

24.Idem, Revoluţie, naţionalism şi ruralitate.Momentul 1848 în Principatele Române, în „Scara”, anul

IV (2000), nr.5, p.39-57

25.Dr.TERHECI, dr.Mircea, Drepturile omului împotriva umanităţii , în „Sfarmă Piatră”, anul II (2001),

nr.25, p.3-5

26.VLAD, Mădălin, Călin Şişu, Cartelele inteligente ale viitorului , în „PCWorld”, anul IX (2001) iunie

2001, p.41-49

27.VULCU, Codrin, e-moneda – cheia succesului , în „Planeta Internet”,anul III (1999), nr.27, p.62-65





carte-crestinismsiglobalizare-120316164004-phpapp01 (1)

Documents

Transcript of carte-crestinismsiglobalizare-120316164004-phpapp01 (1)