FRAŢII GRIMM

Bălăicaşi Bobocel

Carte de activităţi practice pentru

confecţionarea păpuşilor şi imaginarea scenetelor

EDITURA KRITERION

Trăia odată o văduvă sărmană într-o căsuţă cu

o grădină în care creşteau doi trandafiri din care

unul înflorea alb, iar celălalt roşu. Şi avea văduva

două fete, care semănau cu aceşti trandafiri: una se

numea Bălăica, iar cealaltă Bobocel. Şi erau atât de

drăgălaşe şi bune, harnice şi vesele, cum nu mai

fuseseră alţi copii. Bălăica era mai liniştită şi mai

cuminte decât Bobocel. Bobocel alerga prin poiene

şi pe câmpii, culegea flori, prindea păsărele, iar

Bălăica rămânea cu mama, deretica prin casă sau îi

citea, când nu avea altceva de lucru. Cei doi copii

se iubeau atât de mult incât se ţineau de mână când

plecau împreună. Şi când Bălăica spunea: „Nu ne

vom despărţi niciodată” – atunci Bobocel

răspundea: „Nu ne vom despărţi cât vom trăi”. Şi

mama adăuga: „Şi să vă ajutaţi una pe cealaltă”.

Când alergau prin pădure şi culegeau boabe

mici roşii, jivinele nu le făceau nici un rău, ci se

apropiau prietenoase: iepuraşul rodea câte o frunză

din mâna lor, căprioara păştea lângă ele, cerbul

sărea vesel în preajma lor şi păsările din crâng

cântau care de care mai frumos.

Nu li se întâmpla nimic, nici dacă le surprindea

noaptea prin pădure. Se culcau pe iarba moale şi

înmiresmată a pădurii şi dormeau fără grijă până

dimineaţa. Mama lor ştia acest lucru şi nu le ducea

grija.

Bălăica şi Bobocel obişnuiau să deretice prin

casă, să facă ordine şi curăţenie, de-ţi era mai mare

dragul să le priveşti. Vara se îngrijea Bobocel de

gospodărie şi aşeza în fiecare dimineaţă un buchet

de flori la patul mamei, câte un trandafir din

fiecare boschet.

În timpul iernii Bălăica aprindea focul şi aşeza

cazanul de aramă, lustruit şi sclipind ca aurul, cu

apă pe foc. Seara când fulgii de zăpadă cădeau

liniştiţi, mama spunea: „Du-te, Bălăica, şi trage

zăvorul”, iar apoi se aşezau în jurul focului şi

mama îşi potrivea ochelarii şi se aşeza să citească

dintr-o carte mare, iar cele două fete ascultau şi

torceau. La picioarele lor se tolănea un mieluşel iar

în spate se afla o porumbiţă albă, cu căpşorul vârât

sub aripioară, gata să adoarmă.

Într-o seară, stând tihnite împreună, ca de obicei,

iată că deodată bătu cineva la uşă.

Atunci mama spuse:

– Iute, Bobocel, deschide uşa, o fi vreun drumeţ

care rătăcit drumul.

Bobocel dădu zăvorul la o parte, crezând că o fi un

sărman om dornic de adăpost, dar nu era un

drumeţ, ci un urs, care-şi băgă capul mare maroniu

pe uşă, încât Bobocel făcu un pas înapoi şi ţipă,

mielul behăi, porumbiţa zburătăci înfricoşată, iar

Bălăica se ascunse după tăblia patului. Ursul însă

începu să vorbească.

– Fiţi fără teamă, nu fac rău nimănui, vreau doar

să mă încălzesc puţin, am îngheţat de-a binelea.

– Sărmane urs, spuse mama, aşează-te lângă foc,

dar cu grujă, să nu-ţi pârleşti blana. Apoi strigă:

Bălăica, Bobocel, veniţi încoace, ursul nu vă face

nici un rău, e un urs cinstit.

– Fetele se apropiară şi, încetul cu încetul, se dădu

mai aproape şi mieluşelul, iar apoi şi porumbiţa şi

nu le era teamă. Ursul spuse:

– Copii, curăţaţi-mi blana de zăpadă – şi ele

aduseră mătura şi-i scuturară blana ursului, iar el

se lungi lângă foc şi mormăi mulţumit.

Nu trecu mult timp şi începură să se joace cu ursul

şi să glumească. Îl scărmănau, se urcau pe spatele

lui şi-l împingeau de colo-colo şi-l loveau cu o

nuia, iar când oaspetele cel greoi mormăia, ele

râdeau. Ursului însă îi plăcea. Când se înfierbântau

prea tare la joacă, striga:

„Nu mă omorâţi, copii!

Bălăica şi Bobocel,

Nu omorâţi peţitorul, uşurel!”

Într-un târziu, când se pregăteau de culcare, mama

spuse ursului:

– Stai liniştit la vatră, aici eşti ferit de frig şi

viforniţă.

Când se făcu ziuă, copiii îi descuiară uşa şi ursul o

luă la fugă spre pădure.

Şi de aici înainte, ursul venea în fiecare seară la o

anume oră şi se aşeză lângă vatră şi îngăduia

copiilor să se joace cu el. Şi se obişnuiră într-atât

cu el încât nu închideau uşa până nu sosea

oaspetele cafeniu.

Când se făcu primăvară şi începu să înverzească

totul, ursul spuse într-o bună dimineaţă Bălăicăi:

– Acum trebuie să plec şi n-am să mai vin toată

vara.

– Dar unde te duci, moş Martin? întrebă Bălăica.

– Trebuie să plec în pădure, să-mi apăr bogăţiile de

piticii cei răutăcioşi. Iarna, când pământul este

îngheţat ei rămân jos şi nu pot ieşi la suprafaţă.

Acum însă, când pământul s-a încălzit, ies afară şi

caută să fure ce găsesc. Tot ce încape pe mâinile

lor dispare apoi în vizuinile lor şi este pe veci

pierdut.

Bălăica se întristă la gândul despărţirii şi, când

deschise uşa, ursul se agăţă de zăvor şi-şi rupse o

bucăţică din blană. Bălăicăi i se păru că vede

strălucind aur. Dar nu era sigură de ce văzuse.

Ursul alergă iute spre pădure şi se pierdu în

adâncul ei.

După un timp mama îi trimise pe copii în

pădure să adune vreascuri. Şi iată că se împiedicară

de un copac mare doborât, pe care sălta ceva, dar

nu puteau desluşi ce anume. Când se apropiară şi

se uitară mai bine, zăriră un pitic, cu o faţă bătrână

şi o barbă lungă-lungă. Piticul îşi prinsese barba

într-o crăpătură a lemnului şi sărea încolo şi

încoace ca un căţeluş legat şi nu ştia cum să scape.

Privea cu ochi roşii, bulbucaţi şi striga:

– Ce vă holbaţi, neputincioaselor, nu puteţi să mă

ajutaţi?

– Ce-ai păţit, omuleţule? Întrebă Bobocel.

– Gâscă ce eşti, răspunse piticul. Am vrut să fac

surcele pentru bucătărie, căci cu buturugile mari se

arde numaidecât mâncarea de care are nevoie unul

ca mine, unul care nu înfulecă aşa de mult ca voi,

lacomelor. Înfipsesem pana şi totul ar fi mers bine,

dacă nu sărea să-mi prindă barba albă şi stufoasă,

ca să n-o mai pot scoate şi să nu mă pot mişca.

Mutre neghioabe! Şi mai şi râd de mine! Ptiu, ce

urât!

Fetiţele se căzneau să-i scoată barba, dar era cu

neputinţă.

– Mă duc să aduc ajutor, spuse Bobocel.

– Capre nebune, bombăni piticul, ce să mai

chemaţi şi pe alţii, că şi aşa sunteţi voi de prisos.

N-aveţi o soluţie mai bună?

– Nu fi nerăbdător, spuse Bălăica, voi găsi o cale,

şi scoase forfecuţa din buzunar şi tăie capătul

bărbii.

De cum se simţi liber, piticul apucă sacul cu aur

ascuns la rădăcina copacului, mormăind:

– Proaste şi necioplite mai sunteţi, să-mi tăiaţi

frumuseţe de barbă. Lua-v-ar gaia!

Plecă cu sacul pe spate, fără să mai arunce vreo

privire către copii.

După un timp Bălăica şi Bobocel porniră să

prindă peşti pentru cină. Mergând spre pârâu

văzură o vietate care sărea ca o lăcustă pe apă.

Apropiindu-se, îl recunoscură pe pitic.

– Unde te duci? Întrebă Bobocel. Doar nu vrei să

te îneci?

– Nu sunt chiar nebun, ţipă piticul, nu vedeţi că

peştele acesta nenorocit vrea să mă tragă în apă?

Piticul pescuia liniştit, când deodată se stârnise un

vânt care-i înnodase barba în undiţă, iar când se

prinse un peşte mare în undiţă, piticul nu avu

putere să-l scoată. Peştele reuşi să-l tragă în apă.

Piticul încercă să se agaţe de trestia dimprejur, dar

peştele, mai puternic, căuta să-l scufunde. Fetele

sosiră la timp să-l salveze şi să-i desprindă barba.

Dar era atât de încâlcită încât nu rămase altă cale

decât s-o taie cu foarfeca.

Când văzu piticul că i se scurtase barba, strigă:

– Nepriceputelor, mi-aţi pocit faţa, nu-i destul că

mi-aţi forfecat barba, vreţi s-o şi ciuntiţi?

Nu mai pot să apar în halul acesta în faţa alor mei.

Îmi vine să vă pun pe fugă să vă sfârâie călcâiele.

Cu aceste cuvinte luă sacul cu perle ascuns în

păpuriş şi dispăru după o stâncă.

Într-una din zile, mama le trimise pe fete la

oraş să cumpere aţă, ace şi panglici. Drumul trecea

printr-o câmpie presărată cu colţuri de stâncă. În

depărtare o pasăre mare înscria rotocoale pe cer;

apoi, coborând lin, se aşeză pe o stâncă. Totodată

se auzi un strigăt chinuit. Fetele alergară într-acolo

şi văzură înspăimântate cum vulturul apucase

vechea lor cunoştinţă – piticul – în ghiare şi-l

ridica în văzduh. Copiii, miloşi, apucară să tragă de

omuleţ până când vulturul dădu drumul pradei.

După ce piticul reveni începu să strige:

– Nu ştiţi să umblaţi mai frumos cu mine? Aţi tras

de hăinuţa mea de-aţi rupt-o, nepriceputelor ce

sunteţi!

Apoi îşi luă sacul cu pietre scumpe şi se furişă pe

sub stâncă în văgăuna sa.

Copilele, obişnuite de-acum cu felul său de a vorbi,

îşi văzură de drum şi făcură cumpărăturile

necesare. Luând drumul spre casă surprinseră

piticul, care, crezându-se neobservat la o oră atât

de târzie, golea un sac cu pietre preţioase. Soarele

în amurg lumina pietrele care scânteiau şi

străluceau atât de puternic încât copiii se opriră să

privească.

– Ce-aţi rămas cu gura cască!? Strigă piticul şi faţa

lui cenuşie se înroşi de supărare.

Continua să le certe, când se auzi un mormăit şi

apăru un urs din pădure. Piticul sări speriat în sus

dar nu mai avu timp să ajungă la ascunzişul său,

căci ursul îl prinse. Atunci piticul strigă:

– Dragă ursule, fie-ţi milă de mine, îţi dăruiesc

întreaga mea avere, priveşte aceste pietre preţioase

cât de frumoase sunt. Nu mă omorî, la ce-ţi

foloseşte un pipernicit ca mine? Nici n-ai ce

ronţăi! Fetele acestea rele sunt bucăţele mult mai

bune, ca prepeliţele, mănâncă-le sănătos.

Ursul nu se sinchisi de cuvintele lui şi-l lovi cu

laba pe răutăciosul pitic, încât acesta rămase

nemişcat.

Fetele fugiseră speriate, dar ursul le strigă:

– Bălăico, Bobocel, nu vă fie teamă, merg cu voi.

Copiii recunoscură vocea şi se opriră şi, când le

ajunse ursul din urmă, căzu pielea sa de urs şi în

faţa lor se înfăţişă un tânăr frumos şi înveşmântat

cu totul în aur.

– Sunt fecior de împărat, spuse el. Şi am fost vrăjit

de piticul cel rău, care mi-a furat bogăţiile şi m-a

transformat în urs până la moartea sa. Acum şi-a

primit răsplata cuvenită.

Bălăica se căsători cu feciorul de împărat, iar

Bobocel cu fratele său îşi împărţiră bogăţiile pe

care le strânsese piticul în scorbura sa. Mama

rămase cu copiii ei trăind încă mulţi ani liniştiţi şi

fericiţi în mijlocul lor.

Cei doi trandafiri plantaţi în faţa geamului ei

înfloreau - alb şi roşu – în fiecare an mai frumos.