AURELIAN DRĂGANLector universitar doctor

OPTIMIZAREA LECŢIEIDE ANTRENAMENT LADISCIPLINA FOTBAL

GALAŢI1

2009Referenţi: Prof. univ. dr. VIOREL COJOCARU Prof. univ. dr. GIONI STĂNCULESCU

2

Descrierea CIP a Bibliotecii Naţionale a RomânieiDRĂGAN AURELIANOptimizarea lecţiei de antrenament la disciplina fotbal Aurelian Drăgan, Galati University Press, 2009 p.250; cm 14 x 20 Bibliogr. I.S.B.N.

CUVÂNT ÎNAINTE

3

PREFAŢĂ

Prin această încerc să centralizez un bagaj de cunoştinţe acumulate după 30 de ani de antrenorat, dintre care peste 20 de ani la echipele de copii şi juniori şi 18 ani în învăţământul universitar în paralel cu antrenoratul. Optimizarea lecţiei de antrenament este o realitate a procesului de pregătire actual, conferită de cercetările din domeniul fotbalului, cât şi de contribuţia unor ştiinţe de graniţă care-i imprimă un caracter interdisciplinar. Încerc prin această carte publicată să vin cu o contribuţie la completarea nivelului de cunoştinţe al studenţilor, profesorilor de educaţie fizică şi antrenorilor de fotbal, abordând o perioadă de vârstă 6-10 ani, mai puţin detaliată în literatura de specialitate. Dedic această carte prietenului meu, prof. Iulian Apostol, actualmente fotbalist profesionist la „Unirea Urziceni”, un om de mare caracter care a fost lângă mine la conceperea şi redactarea lucrării. „Dumnezeu să-l odihnească” pe „nea” Traian Apostol, tatăl lui Iulian care a făcut tot ce este posibil pentru viitorul copilului lui, care dacă ar învia tot cu faţa spre fotbal s-ar întoarce ! În acelaşi timp, doresc să mulţumesc unor oameni de excepţie care iubesc fotbalul şi au fost aproape de mine în editarea acestei cărţi, patroni sau reprezentanţi ai firmelor pe care-i voi enumera în continuare: DANIEL BANDRABUR, GHIOCEL CONSTANTINESCU – lider sindical ARCELOR MITTAL, preşedinte F.S.S. METAROM România –Filiala Galaţi, MIHAI HUMA şi SPIRU MANTU – ARCADA COMPANY, IVAN - GINAVIDOR, VIOREL DAVID – D.S.U. România, MARIN ATANASIU – TOYOTA Constanţa, NICOLA – REYNOLDS TRAIDING, CĂTĂLIN IRIMIA - IRICAD, FLORIN ATANASIU – INSTAL TERM, SORIN RADU – TANGO, PAUL BATOG – PTB IMPEX, DAN LEPĂDATU – CORSO, TONY COMAN – ARCELOR MITTAL Galaţi, MARIAN MORUN – MAGENTA, MARCEL BEJENARU – CAMPUS şi EUROPA, CRISTI SOCEANU – TRATORIA, IURI STAN – Centrul medical IRINA, ŞTEFĂNUŢ RADU – HATMAN, FLORENTIN RADU – RIVER TRANS, MARIAN BĂDUCĂ – DORANAMAR, DUMITRU -DUMONY.

AUTORUL

4

CUPRINS

1. Orientări şi tendinţe în procesul de pregătire al copiilor de 6-10 ani în jocul de fotbal …………………7

2. Concepţia de selecţie şi pregătire a antrenorului de copii, factor determinant în optimizarea procesului instructiv-educativ…………………………………….. 9

3. Norme metodice de bază în pregătirea copiilor de 6-10 ani………………………………………………10 3.1. Greşeli metodice în pregătirea copiilor de 6-10 ani……………………………………………..15

4. Particularităţi ale procesului de selecţie primară în fotbal…………………………………………………….16 4.1. Criterii de selecţie a copiilor de 6-10 ani…………27 4.2. Particularităţi morfo-funcţionale la 6-10 ani…….28 4.3. Particularităţi psihomotrice la vârsta de 6-10 ani.30 4.4. Particularităţi psihice ale copiilor de 6-10 ani….. 32 4.4.1. Dezvoltarea psihomotricităţii la 6-10 ani….. 38 4.4.2. Metode de cunoştere şi evaluare a calităţilor psihice la vârsta de 6-10 ani…………………39 4.4.3. Teste psihomotrice la 6-10 ani………………47

5. Dezvoltarea calităţilor motrice cu ajutorul jocurilor de mişcare la vârsta de 6-10 ani………………………58 5.1. Dezvoltarea motricităţii copiilor de 6-10 ani….. 58 5.2. Exerciţii şi jocuri pentru dezvoltarea calităţilor coordinative şi tehnica jocului………………….. 68 5.3. Materiale sportive şi instalaţii ajutătoare cu rol în pregătirea sportivă………………..…. 148

5

6. Optimizarea procesului de pregătire la 6-8 ani……..150 6.1. Aprecieri metodice generale……………………. 150 6.2. Priorităţi şi obiective în procesul de dezvoltare al calităţilor motrice la 6-8 ani…………………..150 6.3. Modelul jucătorului de fotbal la vârsta de 6-8 ani……………………………………………..152 6.4. Modelul de pregătire a copiilor de 6-8 ani…….. 153 6.5. Modelul de joc la 6-8 ani……………………….. 159 6.6. Evaluarea pregătirii copiilor de 6-8 ani……….. 161

7. Optimizarea procesului de pregătire la 9-10 ani……163 7.1. Aprecieri metodice generale……………………. 163 7.2. Priorităţi şi obiective în procesul de dezvoltare al calităţilor motrice la 9-10 ani…………………164 7.3. Modelul jucătorului de fotbal la vârsta de 9-10 ani……………………………………………165 7.4. Modelul de pregătire a copiilor de 9-10 ani…….168 7.5. Modelul de joc la 9-10 ani………………………. 178 7.6. Evaluarea pregătirii copiilor de 9-10 ani……….179

8. Optimizarea procesului de pregătire prin jocurile cu număr redus de jucători la 6-10 ani…………………180

9. Refacerea biologică a copiilor de 6-10 ani, după efort în jocul de fotbal………………………………………216

10. Planificarea şi evidenţa pregătirii a copiilor cu vârsta de 6-10 ani……………………………………………224

11. Rolul antrenorului în prevenirea şi acordarea primului ajutor la copii, în procesul de pregătire…235

Bibliografie………………………………………………249

6

1. ORIENTĂRI ŞI TENDINŢE ÎN PROCESUL DE PREGĂTIRE AL COPIILOR DE 6-10 ANI

ÎN JOCUL DE FOTBAL

Progresul fotbalului mondial, noutăţile apărute în selecţia şi pregătirea sportivilor, obligă profesorii, antrenorii să studieze aceste orientări pe care le pot aplica în procesul instructiv-educativ. 1. Vârsta primei selecţii a scăzut în jurul vârstei de 6 ani la fotbal. Scop: - pentru a-l îndepărta pe copil de acest hobby „calculatorul” care răpeşte total timpul copilului; - pentru a câştiga concurenţa cu alte sporturi (arte marţiale, minibaschet, înot, gimnastică, patinaj); - la vârstele mici se pot crea acele deprinderi, care bine stabilizate vor crea mai târziu conexiuni stabile la nivelul SNC.

2. Formarea mai întâi a unui bagaj motric pentru o pregătire multilaterală, asigurată de: - practicarea în cadrul unui microciclu a unor sporturi complementare pe lângă antrenamentele specifice.

Exemple: a) gimnastică: - coordonare; - orientare în spaţiu; - mobilitate; - curaj. b) patinaj (pe gheaţă sau role): - echilibru; - întărirea articulaţiilor; - coordonare; - curaj. c) elemente de autoapărare pentru: - curaj; - mobilitate; - viteză de reacţie. d) înot pentru:- dezvoltarea armonioasă; - curaj; - mobilitate coloană.

7

3. Adoptarea întregului proces de pregătire la particularităţile morfo-funcţionale şi psihice ale vârstei copiilor + nivel de pregătire individualizat.

4. Tot procesul de pregătire bazat pe crearea plăcerii de a juca, de a se antrena, pe încurajare.

5. Pregătirea specializată a profesorilor şi antrenorilor pe grupe de vârstă (exemplu: 6-10 ani), presupunând:

a) capacitate de: - proiectare; - organizare; - conducere; - evaluare.

b) acumulare la un nivel deosebit a competenţelor: - teoretice; - metodologice; - practice.

6. Crearea acelor modele de pregătire şi joc pe grupe de vârstă, în concordanţă cu cerinţele fotbalului de peste 15 ani !

7. Crearea unor competiţii naţionale şi internaţionale care să-i stimuleze, dar nu rezultatul să fie primordial.

8. Crearea unor sportivi polivalenţi cu calităţi complexe, inteligenţi şi creativi.

9. Valorificarea la maxim a calităţilor de excepţie ale unor copii de valoare, care pot face diferenţa în viitor.

10. Perfecţionarea procesului de pregătire prin folosirea celor mai actualizate metode şi mijloace capabile să asigure transferul pentru dezvoltarea calităţilor fotbalistice aplicate în joc.

8

2. CONCEPŢIA DE SELECŢIE ŞI PREGĂTIRE A ANTRENORULUI DE COPII, FACTOR

DETERMINANT ÎN OPTIMIZAREA PROCESULUI INSTRUCTIV-EDUCATIV

2.1. Filozofia antrenorului de copii

1. Să cunoască bine particularităţile morfo-funcţionale şi psihice ale copiilor. 2. Să iubească fotbalul, copiii şi să înţeleagă comportamentul lor. 3. Să aibă „bunul simţ al lucrurilor” în relaţia cu sportivii. 4. Să fie un exemplu pozitiv de urmat de către copii, ştiind că la această vârstă ei sunt intuitivi. 5. Să aibă personalitate, energie psiho-fizică şi tenacitate pe care să le transmită în timp copiilor. 6. Să aibă o bună pregătire profesională şi actualizată pentru a contribui la formarea copiilor pentru marea performanţă, într-o perspectivă de peste 15 ani. 7. Aptitudini psiho-pedagogice superioare. 8. Capacitate de creativitate şi talent metodic în mijloacele folosite, care să dea transfer la joc. 9. Să facă cu pasiune şi profesionalism această muncă de căutare, depistare şi formare a talentelor. 10. Să considere că indicii de progres individual primează înaintea rezultatelor de echipă. 11. Să aibă capacitatea de a selecţiona copii cu un potenţial genetic de nota 10. 12. Să nu uite că talente sunt multe în fotbal, dar aceste aptitudini, dacă nu sunt dublate de calităţi motrice deosebite, pe un fond de muncă până la sacrificiu şi un CARACTER BUN, nu apar în marea performanţă. 13. Să aibă dorinţă de afirmare, de autodepăşire, pe care să o transmită şi copiilor. 14. Să fie echilibrat, să aibă o viziune clară privind perspectiva copiilor. 15. Să aibă abilitate în relaţia cu părinţii, copiii, conducerea, putere de decizie. 16. Să nu confunde copiii cu adulţii, atât în procesul de pregătire, cât şi în afara lui.

9

3. NORME METODICE DE BAZĂ ÎN PREGĂTIREA COPIILOR DE 6-10 ANI

Schema de lucru cu copiii

Aceste norme se referă la transpunerea în practică a concepţiei ce stă la baza pregătirii echipelor de copii prin concretizarea principiilor şi metodelor de pregătire.

NORME METODICE

1. Instruirea copiilor urmăreşte formarea fondului de CUNOŞTINŢE ŞI DEPRINDERI TEHNICO-TACTICE necesare practicării organizate a fotbalului şi a alcătuirii de echipe, care au ca scop victoria în competiţii.

Între pregătire şi joc ponderea să fie de 50 % cu 50 %; Să nu se facă un scop din competiţii; Să se asigure însuşirea unor corecte execuţii tehnico-tactice

pentru a forma jucătorul de mâine în ton cu cerinţele; Să se formeze o tehnică individuală deosebită.

2. Să se evite SPECIALIZAREA EXCESIVĂ pe posturi, cu excepţia PORTARULUI la vârste mici. ● Prima explicaţie este legată de posibilele transformări ale pubertăţii (morfo-funcţionale); ● Alt aspect este legat de necesitatea polivalenţei în fotbalul actual (fără a neglija modelul final cu jucători specializaţi pe un post, dar care fac faţă cerinţelor dinamicii jocului în atac şi în apărare.

3. ÎNSUŞIREA CORECTĂ A PRINCIPALELOR PROCEDEE TEHNICE legate de aplicarea lor în condiţia jocului pentru a nu antrena GREŞELI ÎN TIMP. ● Această normă metodică e legată de capacitatea copiilor de a-şi însuşi STRUCTURI DE MIŞCĂRI COMPLEXE (individualizat); ● Însuşirea procedeelor tehnice să nu se facă izolat, plecând pe linia metodică de la simplu la complex, de la uşor la greu, în legatură cu tactica de joc şi cu cerinţele jocului; ● Însuşirea corectă a mecanismului de bază al diferitelor procedee poate asigura stăpânirea acestora în condiţii de joc; ● Înlăturarea acelor execuţii tehnice considerate depăşite stadiului evoluţiei fotbalului (ex. stopul-element tehnic înlocuit de „luarea cu sine a

10

mingii”- prelucrarea şi persistenţa pe pasele cu exteriorul, directe, devieri) care sunt apanajul fotbalului modern; ● Execuţiile vor fi legate de aspectul dinamic al jocului prin transmiteri rapide şi deplasare după pasă.

4. Exersarea PROCEDEELOR TEHNICE legate de: a) dezvoltarea echilibrului; b) stăpânirea multilaterală a aparatului locomotor; c) dezvoltarea vederii periferice; d) dezvoltarea orientării în spaţiu.

a) Dezvoltarea echilibrului: ● Fotbalul se desfăşoară într-un permanent dezechilibru; ● Jucătorul trebuie să fie capabil să facă faţă situaţiilor create de momente neprevăzute de joc (contact, căderi, evitări, opriri, schimbări de direcţie); b) Stăpânirea multilaterală a aparatului locomotor – situaţii de adversitate: direcţii şi planuri; c) Dezvoltarea vederii periferice: ● Mărirea câmpului vizual permite jucătorului în posesie să decidă rapid cea mai bună soluţie de joc; ● Folosirea pe linie metodică a unor mijloace menite să mărească acest câmp, legate de câteva aspecte: * Poziţia jucătorului în teren; * Unghiul de joc; * Distanţa faţă de adversar; * Selecţionarea celor mai eficiente mijloace şi corectarea la timp a deficienţelor semnalate. d) Dezvoltarea orientării în spaţiu: ● La această vârstă se elimină grămezile din jurul posesorului temporal al mingii; ● Orientarea în spaţiu în funcţie de: * Posesia mingii; Jocul fără minge: - susţinere, sprijin;

- spaţiu liber; - supliniri.

5. DEZVOLTAREA CALITĂŢILOR MOTRICE se realizează prin: a) exerciţii specifice – de egalitate, coordonare, forţă cu propria greutate.

11

b) exerciţii similare jocului sau prin jocul propriu-zis. Folosirea neadecvată a particularităţilor de vârstă a unor exerciţii de rezistenţă, forţă sau viteză pe distanţe lungi sau scurte dau efecte negative asupra celorlalte două calităţi, îndemânarea şi viteza de reacţie, care se pot dezvolta la aceasta vârstă. Legate de condiţia jocului, aceste calităţi se pot dezvolta la această vârstă prin: lovirea mingii; pase; marcaj; executate din mişcare; demarcaj. Alternativ pot fi folosite alergări aerobe pe distanţe între 400–2000 m în tempo-uri uniforme sau variabile, ca şi următoarele mijloace:

Genuflexiuni; Alergări şi sărituri pe scările stadionului; Sărituri la coardă; Abdomen (pentru forţa abdominală, prelucrarea

diafragmei), dar şi pentru spate.

6. DEZVOLTAREA ARMONIOASĂ A INDICILOR MORFOLOGICI AI ORGANISMULUI Este impusă la copii de doi factori: a) creşterea rapidă în lungime a corpului; b) evitarea lucrului unilateral pentru musculatură specifică fotbalului.

a) Creşterea rapidă în lungime a corpului: Efecte negative:

* Copilul pierde din viteză, pe care şi-o recapătă la 18 ani; * Execuţia diferitelor procedee suferă datorită modificării C.G.G. (centrului general de greutate), munca antrenorului vizând două laturi: - reactualizarea ABC;

- corectarea greşelilor la timp.* Capacitatea de efort scăzută;* Forţa generală şi de contact;

* Aspecte psihice (neîncredere în forţele proprii după aspectul fuziform); * Potenţa scăzută în ambele faze cu efecte dăunătoare asupra coordonării în mod special. b) Evitarea lucrului unilateral: ● Primul aspect ar fi legat de lucrul compensatoriu pentru dezvoltarea armonioasă; ● Alt aspect e legat de lucrul în toate planurile.

12

Dezvoltarea armonioasă implică acţionarea sistematică a tuturor grupelor musculare, aşa că vom prezenta o schemă cu direcţiile de acţionare ale specialiştilor. - MEMBRE SUPERIOARE: ● Flexori şi extensori * Flotări; * Aruncări şi prinderi de mingi medicinale; * Tracţiuni (fără a exagera); ● Aductori şi abductori: * Mişcări cu/fără îngreuiere, în lateral, cu: - gantere;

- mingi şi cordoane elastice. ● Rotatorii interni şi externi: * Sărituri la coardă; * Rotarea braţelor înainte/înapoi (cu/fără greutăţi). - MEMBRE INFERIOARE: ● Flexori şi extensori:

* Genuflexiuni; * Sărituri fără elan; * Mersul piticului; * Sărituri – pe un picior cu/fără deplasare

- pe ambele picioare; * Pendulari înainte – înapoi.

● Aductori şi abductori: * Balans lateral de sprijin pe un picior; * Sărituri din depărtat în ghemuit; * Forfecarea picioarelor din atârnat; ● Rotatorii interni şi externi: * Mers şi alergare cu ducerea genunchilor sus şi lateral; * Sărituri peste gărduleţe – cu un picior;

- cu celălalt; * Mers şi alergare cu vârfurile în interior/exterior; ● Mobilitatea şi stabilitatea articulaţiei genunchiului / gleznei: * Mers şi alergare pe partea internă/externă a labei piciorului; * Îndoirea la 450 a membrului interior/exterior (încrucişat); * Fandări: - înainte-înapoi – cu amplitudine, cu fixare;

- lateral; * Rotări ale gleznei.

13

- PENTRU TRUNCHI: ● Flexori şi extensori:

* Arcuiri; * Îndoiri din: stând; culcat (cu îngreuiere; fără îngreuiere; atârnat; extensii;

* Exerciţii: individuale; cu partener; ● Rotatorii: * Rotări de trunchi; * Răsuciri – cu/fără : obiecte; partener; ● Pentru mişcări de lateralitate: * Îndoiri laterale: - cu/fără îngreuiere;

- din atârnat la bară/scară fixă cu balans lateral; ● Muşchii: expiratori; inspiratori; ● Intercalarea exemplelor de mai sus cu inspiraţii şi expiraţii forţate, apnee voluntară; ● expiraţia se face în flexie; ● inspiraţia se face în extensie; ● ca mijloc folosit pentru aruncările de la margine.

- MUSCULATURA ABDOMINALĂ: Exerciţiile sunt menite să crească tonusul muşchilor abdominali, în special flexorii şi extensorii trunchiului, cu accent pe localizarea mişcării: din culcat; atârnat; cu vârfurile fixate; simultan braţe–picioare; compensatoriu pentru musculatura posterioară. Dezvoltarea masei şi supleţei musculare, ca şi mobilitatea şi stabilitatea articulaţiilor, se poate lucra analitic dar şi pentru mai multe grupe musculare sau musculatură + articulaţie. Continuitatea acestor mijloace cât şi lucrul alternativ sunt reguli care trebuie respectate de către specialişti.

7. EFECTUAREA EXERCIŢIILOR PRIN INTER-MEDIUL JOCURILOR: - Pentru realizarea obiectivelor instructiv-educative jocul reprezintă „Hapul psihologic” al acestei vârste; - Întrecerea oferită: cadrul emoţional; cadrul de întrecere.

- Disciplină şi organizare în desfăşurarea jocurilor; - Toate jocurile cu temă !

- Jocurile să vizeze pe lângă obiectivele tehnico-tactice şi pe cele psihologice (de exemplu: atenţia, capacitatea de concentrare, rapiditatea, gândirea, vederea periferică, etc.).

14

3.1. GREŞELI METODICE ÎN PREGĂTIREA COPIILOR DE 6-10 ANI

Pentru a optimiza procesul de pregătire trebuie „să nu antrenăm greşeli”. 1. Corectarea greşelilor la timp pentru a preveni crearea acelor legături la nivelul SNC provocând deprinderi greşite. 2. Nu se lucrează pe subgrupe, ceea ce influenţează: numărul de repetări; corectarea greşelilor; supravegherea colectivului. 3. Nu se lucrează pe calităţile dominante în jocul de fotbal, care se pot dezvolta în această perioadă: a) viteza de: reacţie; execuţie; decizie. b) coordonarea. 4. Nu se respectă linia metodică în învăţare. Efecte: - nu se stabilizează corect deprinderea; - se folosesc structuri mai complexe decât posibilităţile copilului. 5. Să nu se folosească acele mijloace care dau transfer negativ. 6. Atenţie la exerciţiile de forţă, coloana cât şi musculatura nu sunt bine consolidate. 7. Să nu se lucreze mai mult de câteva secunde în poziţii statice, deoarece capacitatea lor de concentrare e scăzută. 8. Suprafaţa de teren neadecvată vârstei: - duritate cu efecte negative asupra ligamentelor şi coloanei; - dimensiuni (prea mari) incompatibile cu posibilităţile organismului. 9. Neconcordanţa dintre posibilităţile copilului şi cerinţele profesorului. 10. Nu se respectă particularităţile de vârstă în concordanţă cu nivelul de pregătire. 11. Folosirea unor exerciţii monotone care nu stimulează creativitatea şi imaginaţia copilului şi care nu sunt atractive. 12. Nu se respectă raportul între durata efortului, intensitate şi durata pauzelor. 13. Numărul de exerciţii să nu fie prea mare şi cu un grad prea mare de complexitate. 14. Nerespectarea cerinţelor principiilor de bază ale antrenamen-tului sportiv. 15. Folosirea exerciţiilor de viteză şi coordonare să se facă în prima parte a antrenamentului.

15

4. PARTICULARITĂŢI ALE PROCESULUI DE SELECŢIE PRIMARĂ ÎN FOTBAL

Selecţia la copiii cu vârsta de 6-10 ani reprezintă preocuparea sistematică a antrenorilor desfăşurată în vederea depistării jucătorilor cu aptitudini corespunzătoare pentru practicarea fotbalului. M. Epuran propune un model complex de selecţie şi control (model sistematic al aptitudinilor comportamentale sportive care evidenţiază larga implicare a factorilor psihici şi a tuturor parametrilor performanţei sportive), astfel: - aptitudinile generale psiho - comportamentale sportive (inteligenţa sportivă, capacitatea mobilizării resurselor energetice, capacitatea refacerii după succes, insucces, efort, etc.); - aptitudinile motrice (viteza, forţa, rezistenţa, îndemânarea, elasticitatea sau supleţea); - aptitudinile psiho – motrice (kinestezia, ideo-motricitatea, coordonările senzoriale – motrice, viteza de anticipare, schema corporală, echilibrul, etc.); - aptitudinile reglatorii adaptive de tip cognitiv (atenţie, capacităţile senzoriale şi perceptive, capacitatea de gândire în interpretarea situaţiilor, imaginaţia şi creativitatea); de tip afectiv (echilibrul afectiv, capacitatea de refacere psihică, capacitatea de stăpânire, rezistenţa la factorii stresanţi, ataşamentul faţă de club, patriotismul, responsabilitatea, dragostea de muncă); - aptitudinile atitudinale şi temperamentale (colaborarea, subordonarea intereselor individuale celor colective, spiritul de echipă, capacitatea de adaptare uşoară, etc.); Fiecare antrenor este obligat să le adopte, având libertatea de a folosi în plus şi alte criterii de selecţie, perfecţionare sau promovare care îi aparţin. Din raţiuni didactice şi pentru a uşura înţelegerea şi reţinerea structurii şi a interconecţiunilor aptitudinilor psiho–comportamentale, acestea sunt redate în schiţa următoare, în concepţia lui M. Epuran:

Sistemul aptitudinilor psiho-comportamentale sportive

1. Aptitudini generale: inteligenţa motrică; capacitatea de învăţare şi execuţie; capacitatea de mobilizare a energiei; capacitatea de refacere fizică şi psihică.

16

2. Aptitudini motrice şi psihomotrice:

2.1. Aptitudini motrice: viteza; forţa; rezistenţa.

2.2. Aptitudini psihomotrice: coordonarea (îndemâ-narea); echilibrul; kinestezia; percepţiile spaţio - temporale; lateralitatea.

3. Aptitudini reglatorii adaptive:

3.1. Cognitive: atenţia; percepţiile specializate; memoria; imaginaţia; creativitatea.

3.2. Afective: echilibru afectiv; stăpânire afectivă; refacere după succes, eşec, accident; rezistenţă la stress.

3.3. Volitive: energia; dârzenia; perseverenţa; rezistenţa la oboseală şi durere.

3.4. Atitudinale şi temperamentale: motivaţia de victorie; interes pentru fotbal; răspundere; disciplină; spirit critic şi autocritic; temperament vioi – puternic - echilibrat; caracter deschis.

3.5. Sociale: colaborare; capacitate de comunicare; capacitate de autoapreciere.

În cadrul selecţiei în fotbal, practic se aplică două concepte şi metode bine diferenţiate: abordarea indirectă şi cea directă. Prima înseamnă că, tânărul ajunge la acest sport care îl interesează printr-o fază suplimentară, în timp ce prin abordarea directă trebuie să se înţeleagă iniţierea imediată în fotbal. De asemenea, selecţia în fotbal are un caracter permanent. Forma cea mai eficientă de selecţie iniţială (screening) este un sistem de competiţii care să includă toate nivelurile, de la competiţii locale, la întâlnirile naţionale (Campionatele şcolare), înmagazinând în mod adecvat toate datele (R. Manno, 1996). Potrivit cunoştinţelor actuale, ştiinţa fotbalului consideră ca importante o serie de calităţi care pot fi considerate drept componente ce conduc la succes. Acestea sunt: viteza de alergare 30 m, 60 m; rezistenţa (timp sau distanţă); coordonare motrică; capacitate de joc; multilateralitate; date antropometrice. Astfel, fişa individuală a viitorului performer în fotbal, trebuie să conţină următoarele:

17

Fişa individuală a viitorului performer în fotbal

Compoziţia în fibre a muşchiuluiTimp de avansare reflexForţa musculară maximăCapacitate maximă de rezistenţă aerobăDetentaAlergare de rezistenţă Consum maxim de oxigenCapaciate de rezistenţă aerobă Capacitate de rezistenţă anaerobă Circumferinţa antebraţului (contractat) Mobilitatea articulaţiei scapulo-humerală StaturaConsum maxim de oxigenGreutate corporală Înălţimea din aşezatTimp de reacţieAlergare 60 mMobilitatea coloanei vertebraleCapacitate maxomă anaerobă Alergare 30 mLăţimea umerilor Viteza învăţării motrice

Un rol activ deosebit în îndrumarea copiilor spre practicarea fotbalului, îl joacă părinţii, profesorii şi antrenorii. De asemenea, F.R.F., precum şi cluburile sportive concep şi organizează procesul de identificare a talentelor, definind calităţile/capacităţile sportive specifice care trebuie testate şi de a stabili standardele /normele pentru fiecare test. În tabelul următor putem observa un ghid orientativ pentru stabilirea sectoarelor care trebuie testate în fotbal. Importanţa sectoarelor recomandate în vederea testării are un caracter diferit în funcţie de categoria de vârstă. Următoarele observaţii sunt de factură foarte generală, dar totuşi importante: Măsurătorile antropometrice: Statura şi greutatea nu reprezintă un factor cheie în perioadele prepubertară; vă propun un model pentru testarea deprinderilor fundamentale în fotbal.

18

Tabelul nr. 4.1. Model propus spre utilizare în testarea deprinderilor fundamentale în fotbal

Nr.Crt.

Calităţi testate Grupe de vârstă / performanţă 6-8 8–10 10-13 14-15 16-18 19-22

1. Date antropometrice - greutate - înălţime

2. Calităţi motrice - viteză- putere- flexibilitate- rezistenţă- coordonare

3. Deprinderi:- tehnice- tactice

4. Pasiunea pt joc5. Calităţi psihologice

- concentrare- motivaţie- combativitate- autodepăşire- altele

6. Evaluare medic 7. Altele

Păstrarea datelor înregistrate la măsurarea înălţimii şi greutăţii sportivilor, chiar de la o vârstă mică, va arăta procentajul/rata de creştere, în special în timpul puseurilor de creştere. Capacităţi fizice: În faza timpurie a testării, vârsta 6-10 ani, calităţi/capacităţi sportive, ca viteza, mobilitatea sunt mai importante decât deprinderile tehnico-tactice. O bună coordonare poate reprezenta o calitate esenţială pentru dobândirea deprinderii: cu cât copilul posedă o coordonare mai bună, cu atât mai mare este probabilitatea de a dobândi deprinderi fine, chiar perfecte. Mobilitatea/flexibilitatea se antrenează cel mai bine în primii ani de pregătire şi se întreţine începând din perioada postpubertară. În schimb, o dezvoltare mult mai bună a forţei şi a rezistenţei se realizează în perioada postpubertară, culminând în ultima parte a adolescenţei. Deprinderile trebuie testate permanent, ilustrând însă şi progresele tehnice şi tactice. Forma şi acurateţea deprinderilor trebuie testate întotdeauna cu consecvenţă. Pasiunea pentru joc: plăcerea de joc, entuziasmul, satisfacţia de a practica sportul respectiv, reprezintă calităţi evidente ale celui implicat

19

într-un sport. Cu toate acestea, cum pasiunea pentru joc nu poate fi testată obiectiv, nefiind un element măsurabil concret, persoana cea mai potrivită să facă o evaluare în această privinţă, este chiar antrenorul. Se va acorda un punctaj de la 1 la 5 fiecărui sportiv, 1 fiind valoarea cea mai bună. Testele psihologice, cum sunt concentrarea la antrenamente şi meciuri, sunt deosebit de importante. Cei care nu se pot concentra pe o perioadă mai lungă de timp, nu îşi pot ameliora deprinderile decât mai lent sau, uneori, nu mai participă la meci („ies” din meci), au devin participanţi inactivi. Combativitatea, denumită adesea putere de luptă, reprezintă o calitate superioară atât pentru jucătorii ofensivi, cât şi pentru cei defensivi, fiind apreciată de-a lungul întregii cariere sportive a unui jucător. Acelaşi lucru este valabil şi pentru capacitatea de a face faţă stresului la antrenamente, înaintea şi în timpul meciurilor. Dacă aceste calităţi sunt dublate de viteză, forţă şi rezistenţă, antrenorul „a pus mâna” pe un jucător ideal. Controlul medical şi evaluarea stării de sănătate a sportivului trebuie să fie făcute de medic, pentru a avea siguranţa că toţi jucătorii sunt indivizi sănătoşi. Orice probleme anatomice şi fiziologice trebuie depistate de timpuriu, medicul fiind cel care trebuie să decidă asupra modalităţii de remediere a acestora. Fotbalul este un joc de echipă deosebit de complex, calităţile şi talentul fiind esenţiale pentru succesul unui jucător. În acest sens, tabelul următor ilustrează diferitele calităţi necesare în fotbal. Încă o dată, pentru a-i ajuta pe cei care se ocupă de identificarea talentelor, se recomandă folosirea grilelor de evaluare, cu punctaje care se acordă pentru fiecare calitate şi care evidenţiază importanţa lor pentru jucătorul de succes. Astfel, cele 11 calităţi enumerate în acest tabel pot fi puse oricând în discuţie şi fiecare antrenor poate să vină cu propriile lui contra-exemple. Dacă se observă fiecare din calităţile enumerate, există tentaţia de a acorda un singur punct pentru fiecare. Pentru realizarea punctajului corespunzător fiecărei calităţi, trebuie să se stabilească cât de determinant este rolul acesteia în performanţa finală existentă în fotbal. De exemplu, statura este departe de a constitui un factor determinant în fotbal, dar ea este de netăgăduit în baschet sau volei. Să fie oare ideal ca toţi jucătorii de fotbal să fie înalţi, puternici, rapizi, cu o bună coordonare şi o bună rezistenţă aerobă şi anaerobă ? Cu siguranţă ! Dar dacă ne uităm la cei mai buni jucători din lume sau din propria ţară, putem observa că mulţi jucători excelenţi au numai 1,70 m, uneori fiind chiar mai scunzi.

20

Tabelul nr. 4.2. Calităţile necesare în practicarea fotbalului (după Bompa-1999)

Nr. crt.

CALITĂŢI

1. Înălţime 2. Greutate 3. Agilitate / rapiditate 4. Viteză / timp de reacţie 5. Putere: picior; braţ 6. Putere anaerobă 7. Anduranţă aerobă 8. Coordonare 9. Concentrare / durata atenţiei 10. Autocontrol / disciplină 11. Combativitate

Greutatea jucătorului este esenţială pentru poziţia postului de fundaş lateral în fotbal. De asemenea, timpul de reacţie, viteza/rapiditatea şi forţa sunt determinante pentru orice jucător. O importanţă foarte mare o prezintă şi rezistenţa anaerobă, iar în ceea ce priveşte rezistenţa aerobă, aceasta trebuie să fie antrenată corespunzător, deoarece importanţa ei nu se înregistrează numai în timpul meciului, ci şi în procesul de refacere între unităţile de antrenament şi după meciuri. Cu cât rezistenţa aerobă este mai mare, cu atât mai rapidă va fi refacerea în urma oboselii generate de antrenament şi meciuri. Referitor la celelalte calităţi/capacităţi enumerate, coordonarea trebuie considerată o cerinţă prealabilă pentru învăţarea şi perfecţionarea deprinderilor. Un fotbalist cu un nivel înalt al coordonării va fi întotdeauna un jucător de înaltă măiestrie sportivă. O singură observaţie însă, referitoare la combativitate. Acesta trebuie să fie privită ca însemnând putere de voinţă, agresivitate în meci, putere de luptă, în special în condiţii de mare oboseală. Jucătorul cu un punctaj de 1 la combativitate, nu va renunţa niciodată să lupte pentru victorie, punând permanent în dificultate adversarul, atât în atac, cât şi în apărare. Este jucătorul cel mai activ şi mai energic. Este o adevărată binecuvântare pentru un antrenor să aibă o echipă alcătuită din astfel de jucători. Şi totuşi, combativitatea este, în mare măsură o calitate moştenită. Poate fi ea oare ameliorată? Cu siguranţă ! Prin dezvoltarea puterii anaerobe şi, mai ales, a celei aerobe. Cu cât capacitatea de rezistenţă este mai mare, cu

21

atât mai uşor este pus în dificultate adversarul pe teren. Atenţie la antrenamentul aerob specific ! În concluzie, identificarea talentelor se referă la procesul de depistare a celor mai înzestraţi tineri sportivi care, pentru obţinerea celor mai bune rezultate viitoare, trebuie să fie supuşi unui antrenament pe termen lung, progresiv şi bine organizat. Un mod diferit de acţiune înseamnă a face loc hazardului în abordarea antrenamentului, adesea cu consecinţe, preferabil, de evitat.

Selecţia copiilor

Definiţie:

Selecţia copiilor reprezintă preocuparea sistematică a antrenorilor desfăşurată în vederea depistării sportivilor cu aptitudini corespunzătoare pentru practicarea fotbalului sau în vederea celor mai indicaţi sportivi pentru a participa la competiţiile prevăzute în calendarul competiţional. Cluburile, asociaţiile, federaţiile (în general cei care finanţează sportul de performanţă) nu sunt dispuse să cheltuiască fonduri şi timp pentru sportivii a căror şansă să devină performeri, este minimă. Care antrenor ar fi dispus să-şi consume timpul şi energia cu sportivii netalentaţi, al căror progres este anticipat ca necorespunzător ? Evident, nici investitorul şi nici antrenorul nu sunt dispuşi la o acţiune fără sorţi de izbândă. Pentru a evita o muncă şi o investiţie care nu vor aduce rezultate, se impune un proces de selecţie foarte riguros desfăşurat. Pentru ca procesul de selecţie să beneficieze de şanse de reuşită este necesar ca, pe de o parte, antrenorii să cunoască în amănunt calităţile specifice practicării fotbalului de performanţă, iar pe de altă parte, cei supuşi selecţiei să posede acele calităţi la un nivel cât mai ridicat, cunoscut fiind faptul că unele dintre aceste calităţi sunt perfectibile prin antrenament, iar altele mai puţin. În acest sens, ori de câte ori este vorba despre calităţile ce ţin de caractere native (dimensiunile longitudinale ale corpului, viteza, îndemânarea), exigenţa selecţionerului trebuie să fie maximă. De asemenea, o atenţie deosebită trebuie acordată şi calităţilor psihice ale celui observat. Conform opiniilor profesorului Viorel Cojocaru, selecţia urmăreşte stabilirea cât mai obiectivă a următoarelor date: - potenţialul biofiziologic şi biometric al fiecărui copil; - nivelul deprinderilor motrice, varietatea şi complexitatea acestora;

22

- nivelul deprinderilor tehnico-tactice; - capacitatea intelectuală, receptivitatea şi constituţia psihică. Aceste date exprimate prin cifre, alături de observaţiile pedagogice şi sociologice îndreptate spre cunoaşterea mediului socio-familial în care se dezvoltă copilul, dorinţele şi tendinţele manifestate de fiecare, constituie tabloul de cunoaştere complexă, condiţia obligatorie conceperii şi dirijării unei munci de pregătire cât mai aproape de realităţile practice concrete (posibilităţile materialului uman). Calităţile psihice pe care trebuie să le deţină copiii ce vor fi selecţionaţi, care pot pune în valoare calităţile motrice, tehnico-tactice şi morfo - funcţionale, sunt: - voinţa manifestată prin perseverenţa şi dârzenia cu care se pregăteşte să ia parte la jocuri; - capacitatea de analiză rapidă a situaţiilor ivite în joc, urmată de răspunsul cel mai potrivit din punct de vedere tehnico-tactic; - încrederea în forţele proprii şi în cele ale coechipierilor; - echilibrul afectiv.

Selecţia primară Aceasta este dominată de:

a) starea de sănătate;b) gradul de dezvoltare fizică.

a) Starea de sănătate: * răspuns precis – aptitudinea sau inaptitudinea – pentru marea performanţă; * trebuie reţinuţi copiii perfect sănătoşi, fără sechele, antecedente patologice. Anamneza este foarte importantă oferindu-ne:

date de antecedente ereditare: starea de sănătate a părinţilor; talia, greutatea; au practicat sport de performanţă?

b) Dezvoltarea fizică: * nu vor fi selecţionaţi copii cu deficienţe fizice pronunţate (scolioze, lordoze, picior plat, probleme de vedere sau auz); * nu e bine să facem supoziţii privind dezvoltarea fizică decât după pubertate, deoarece nu putem anticipa modificările acestei perioade.

23

Dezvoltarea psihomotrică a copilului de la naşterea până la data selecţiei:

gradul de inteligenţă; motivaţia pentru fotbal; situaţia la învăţătură; motricitatea factorii de mediu social.

Fazele selecţiei în etapa primară cuprind: 1. DEPISTARE, prin:

lecţii de educaţie fizică, campionat inter-clase, campionatul şcolilor generale, miuţa din cartiere;

cupe organizate în vacanţe;discuţii cu profesorii de educaţie fizică.

2. VERIFICARE, efectuată la Cluburile Sportive Şcolare, licee sportive, centre de fotbal, cluburi privatizate, prin:

convocare;organizarea controlului medical;gruparea pe echipe;probe de control.

3. ÎNCADRAREA COPIILOR ÎN ACTIVITATEA SECŢIILOR, prin:

selecţionarea sportivilor în echipe;urmărirea altor copii sau a celor care nu au fost

reţinuţi;elaborarea planului de pregătire (6 luni – 1 an); înlocuirea celor care nu corespund.

În această etapă nu trebuie să uitam de CRITERIILE MEDICO-BIOLOGICE de mare eficienţă în selecţia la copii. 1. Sportivul nu poate depăşi cadrul stabilit prin ereditate; 2. Trebuie căutaţi copii cu potenţial genetic de nota 10, care poate fi perturbat doar de factorii de mediu. 3. Exigenţa mai mare la fotbal, unde selecţia e limitată de factorii ereditari stabili (viteza + îndemânarea) şi chiar talie. 4. Actul deciziei e determinat în selecţie, deoarece implică cheltuieli în timp şi antrenăm GREŞELI. 5. Studierea vârstei biologice pe trei criterii: osos; endocrin; vârsta somatică. Selecţia sportivilor este impusă atât de motive BIOLOGICE, cât şi de factori ce ţin de sportivi, deoarece: - posibilităţile organismului sunt limitate datorită inter-relaţiilor dintre factorii ereditari şi ai mediului.

24

În decursul anilor părerile au fost diverse: - omul e supus predispoziţiilor ereditare; - omul se transformă numai datorită factorilor de mediu. În realitate, aceşti doi factori se reprezintă astfel: EREDITATEA: - aduce o anumită formă de reacţii la condiţiile mediului;

- stabileşte limita în care corpul omului (exemplu înălţimea = 160–180 cm). MEDIUL: - influenţează organismul, determinând ca el să-şi exprime parţial sau total potenţialul genetic. Primordiali sunt factorii ereditari, dar în corelaţie cu ceilalţi. Posibilităţile de influenţare a factorilor ereditari prin factorii de mediu e diferită. Astfel, factorii ereditari pot fi: stabili sau labili. Factorii ereditari stabili: * se modifică puţin sub influenţa mediului; * omul îi poate modifica puţin (exemplu: înălţimea). Factorii ereditari labili: * se modifică mult sub influenţa factorilor de mediu; * omul îi poate modifica după dorinţă. Criteriile medico-sportive necesare selecţiei se pot modifica puţin. Factori labili: dimensiunile circulare ale corpului şi dizarminiile şi nepotrivirile cu modelul dintre lungime, grosime sau dimensiunile segmentelor; caracteristicile fizice de forţă şi rezistenţă generală. Sportivul nu poate depăşi cadrul stabilit de ereditate.

* Trebuie căutaţi subiecţi cu un potenţial genetic de nota 10; * Exigenţa de selecţie să fie diferită în funcţie de cerinţele fiecărui sport (exemplu fotbalul).

Spre exemplu, la sportivii la care performanţa este limitată de factorii ereditari stabili trebuie ca exigenţa să fie mai mare, exigenţa poate fi mai mică în cazul în care performanţa e generată de factorii ereditari labili (forţa, rezistenţa).

Responsabilitatea actului de selecţie

Selecţia este un verdict (dau sau nu) dat sportivului şi care implică cheltuieli. Ea se face în perioada de creştere, când se prezice (este o mare decizie). Selecţia este făcută în etape, fiind un proces complex. Selecţia necesită două aspecte:

1. cunoaşterea cerinţelor performanţei în fotbal;2. evoluţia substratului morfo-funcţional care condiţionează

aceşti factori în organismul uman.

25

Se urmăreşte stadiul obţinut în fiecare an de vârstă, pe înălţime, greutate, frecvenţă cardiacă, capacitatea vitală. Aceste valori medii sunt numite NORMALE. În mod normal copilul diferă de cifrele normale, ceea ce explică greşelile care se fac la selecţie. Diferenţele între vârsta cronologică şi stadiul la care a ajuns să se dezvolte individul reprezintă VÂRSTA BIOLOGICĂ, care trebuie studiată în funcţie de: criteriul osos (vârsta osoasă); criteriul endocrin; vârsta somatică. La stabilirea acestor criterii este utilizată aceeaşi metodologie. Pentru stabilirea vârstei biologice sunt necesare: - data de referinţă cuprinzând media dintr-un număr mare de cazuri a aspectelor osoase, endocrine, somatice, pentru fiecare an de vârstă cronologică; - examinarea subiecţilor şi stabilirea stadiului osos, endocrin şi somatic atinse; - căutarea în tabelele de referinţă biologică la care se găseşte stadiul subiectului, care reprezintă VÂRSTA BIOLOGICĂ a subiectului. VÂRSTA BIOLOGICĂ reprezintă vârsta cronologică la care se întâlneşte în mod normal stadiul biologic, constatat la individul examinat. 1. CRITERIUL ENDOCRIN:

se foloseşte de stadiul endocrin atins de subiect; se caută în tabele de către doctor; e un criteriu imprecis, presupunând în plus colaborarea cu

un medic de specialitate. 2. CRITERIUL OSOS:

se bazează pe faptul că punctele de osificare apar la vârste diferite în oasele scheletului;

există şi aici tabele pentru fiecare categorie; în practică se foloseşte radiografia mâinii stângi (în

articulaţia pumnului există un mare număr de oase care se osifică la vârste diferite). Acest criteriu prezintă unele dezavantaje, întrucât necesită instalaţii şi cadre de specialitate. Avantajele lui se referă la precizia mare şi la posibilitatea de apreciere ulterioară a procesului de creştere (se poate aprecia starea cartilajelor de creştere – când sunt dispărute). 3. CRITERIUL SOMATIC Pe baza măsurătorilor asupra corpului se stabileşte vârsta biologică. Principalul criteriu e îndemânarea, care face parte din dimensiunea pregătirii, fiind puţin modificabilă.

26

Criteriul somatic este accesibil (fiind răspândit). Ca dezavantaje enumerăm: este mai puţin precis decât criteriul osos şi nu dă relaţii despre procesul creşterii.

Vârsta primei selecţii Criterii: - cunoaşterea factorilor limitatori în sportul respectiv; - vârsta când se poate prevedea stadiul final al acestor factori; - nu există o singură vârstă a primei selecţii valabilă pentru toate sporturile.

Factorii limitatori care impun grupe de selecţie

1. Factori somatici: dimensiunile longitudinale (factorii imitatori) sunt

condiţionate de factorii ereditari stabili; înălţimea corpului are implicaţii în obţinerea performanţelor în numeroase discipline. Vârsta la care putem face selecţia este influenţată de factorii somatici. 2. Calităţile fizice: „Îndemânarea este calitatea de a da rapid răspuns motric adecvat în orice situaţie şi orice mediu, cu consum minim de energie fizică şi nervoasă”. Substratul biologic al îndemânării este în cortex, care elaborează modelul mişcării şi care, prin aria motrică din scoarţă, trimite comenzile de efectuare a mişcării. „Supleţea este o calitate a îndemânării în care există o bună coordonare a contracţiilor şi o mobilitate mare în toate articulaţiile.” În FOOTBALL ASSOCIATION, sportivul este apreciat în selecţie astfel: să fie interesat; să aibă entuziasm şi dorinţa de a fi neînvins. Elementele marii performanţe sunt: tehnica corectă; sănătatea; concentrarea mentală; decizia şi judecata; acţiunea.

4.1. CRITERII DE SELECŢIE

1. Starea de sănătate şi tipul constituţional: se stabilesc posibilităţile:

morfologice de adaptare la efort;funcţionale de adaptare la efort;

se va ţine cont de raportul înălţime-greutate;

27

suplimentar se vor reţine şi copiii cu o talie mai mare (cativa), chiar dacă nu au o îndemânare deosebită.

2. Motricitate generală şi specifică: numai în baza unei îndemânări generale bune şi foarte

bune putem dezvolta mai târziu deprinderi specifice; experienţa motrică, varietatea acesteia, la o vârstă cât mai

fragedă, stau la baza selecţiei timpurii; scoaterea în evidenţă a motricităţii se poate realiza prin:

desfăşurarea unor jocuri dinamice;prin jocul de fotbal: uşurinţa în manevrarea mingii;deplasarea în teren.

3. Capacitatea de însuşire a deprinderilor: receptivitatea capătă o importanţă deosebită; urmărim rapiditatea de învăţare şi consolidare a unui element,

procedeu, înlănţuire de procedee.

4. Tipul psihologic: Reliefează caracterul de concurs al viitorilor fotbalişti

concluzionat prin: iniţiativă; perseverenţă în antrenament şi jocuri; dârzenie şi curaj La selecţie este important de urmărit: simţul de răspundere; aprecierea justă a unor situaţii de joc; personalitate în rezolvarea situaţiilor de joc.

4.2. PARTICULARITĂŢI MORFO-FUNCŢIONALE LA 6-10 ANI

4.2.1. Particularităţi morfologice la 6-10 ani

- la vârsta de 6-10 ani, sistemul muscular al copiilor este într-o continuă dezvoltare; acesta ajunge spre 28 % din greutatea corporală;

- masa musculară se dezvoltă relativ lent, muşchii flexori sunt mai bine reprezentaţi decât extensorii, fapt ce trebuie avut în vedere de către antrenor care, prin exerciţii de fortificare a muşchilor antigravitaţionali, va preîntâmpina instalarea deficienţelor de ţinută sau căderea umerilor; - tonusul muscular este mai scăzut şi permite efectuarea mai amplă a mişcărilor, dar este defavorabil mişcărilor fine şi precise;

- forţa musculară este relativ redusă, iar menţinerea echilibrului necesita un efort suplimentar;

28

- structura musculaturii este similară adultului, diferă însă proporţia fibrelor musculare şi anume: la copiii de 6 ani, fibrele lente (roşii) ST sunt în proporţie de 55,6 la fete şi de 62,1 la băieţi, iar capacitatea glicolitică a fibrelor musculare rapide este semnificativ superioară la băieţi în raport cu fetele. - capacitatea glicolitică anaerobă este redusă la copii şi aceasta este compensată de capacitatea mărită de a utilize sistemul energetic aerob; - la vârsta de 6-10 ani, musculatură dispune de enzimele oxidative necesare, care permit utilizarea acizilor graşi liberi, chiar mai rapid decât adultul, economisind astfel rezervele de glucoză; - copiii trebuie să deţină o bună dezvoltare fizică; - organele interne se dezvoltă apropiindu-se de pragul de maturi-tate; - procesul de creştere în înălţime prezintă un grad de încetinire, iar acesta se face prioritar pe baza membrelor inferioare; talia creşte cu aproximativ 5cm anual; - se intensifică procesul de osificare, dar există încă mult ţesut cartilaginos şi risc crescut de deformări; - sistemul articular se întăreşte, dar prezintă totuşi aspecte de instabilitate; - greutatea creşte cu aproximativ 2,3-3,5 kg anual; - creierul copiilor de 8 ani atinge dimensiunea adultului.

4.2.2. Particularităţi funcţionale la 6-10 ani

- frecvenţa cardiacă (PULSUL) este mai mare în stadiul iniţial; - tensiunea arterială este şi ea cu valori mici; - muşchii intercostali nu sunt dezvoltaţi suficient; - toracele prezintă o formă îngustă; - căile respiratorii prezintă diametre mici; - respiraţia reflectă o amplitudine cu valori mici; - capacitate de adaptare la efort este din ce în ce mai bună; - biochimismul intern se activează; - apar primele modificări în sistemul endocrin;

- din punct de vedere funcţional, fenomenul esenţial este predo-minanţa excitaţiei şi slaba dezvoltare a inhibiţiei de diferenţiere, fapt ce determină instabilitatea relativă a concentrării şi dificultatea menţinerii atenţiei timp mai îndelungat.

29

- predominanţa excitaţiei corticale face ca stimulii externi să producă reacţii motrice exagerate, insuficient coordonate, explicabile şi printr-o slabă inhibiţie de diferenţiere.

- receptivitate în formarea deprinderilor motrice; - capacitatea de efort cardio-vascular este mai crescută la bǎieţi faţă de fete.

- activităţile cognitive favorizează o dezvoltare intelectuală evidentă, influenţată şi de o plasticitate deosebită a sistemului nervos, avantaj funcţional ce conferă copilului o mare receptivitate în comparaţie cu adulţii; - plasticitatea deosebită a sistemului nervos favorizează recepţionarea unui număr crescut de noţiuni, mişcări, cuvinte, iar slaba dezvoltare a inhibiţiei de diferenţiere îngreunează fixarea noţiunilor noi. Această neconcordanţă se rezolvă printr-un număr mai mare de repetări a noţiunilor sau a actelor motrice; astfel, copilul antepubertar fiind capabil să-şi însuşească, într-un ritm crescut, un volum mai mare de cunoştinţe noi decât adultul.

4.3. PARTICULARITĂŢI PSIHOMOTRICE LA VÂRSTA DE 6-10 ANI

Nevoia de oxigen

Energia necesară pentru contracţia musculară este furnizată de compuşii organici (fosfagenul) din muşchi. Aceştia se refac prin degradarea glucidelor în urma oxigenării. Reacţiile chimice succesive produc acid, iar fără oxigen acidul se transformă în acid lactic. Oxigenul este transportat până la muşchi de către globulele roşii (fiind importantă o bună circulaţie şi vascularizarea musculară), datorită impulsului cardiac.

Nevoia de oxigen – Vascularizarea – Ritmul Cardiac

Marile tipuri de efort în alergare

Efort de viteză pură

Alergare cu viteză maximă pe o distanţă redusă: muşchiul posedă rezerve energetice suficiente timp de 6-7 secunde. Situaţii energetice: - anaerobie alactacidă;

- oxigen suficient; nu se produce acid lactic

30

Situaţii privind inima: - nu există efort cardiac

Efort de rezistenţă Alergare cu viteză maximă pe o distanţă maximă: aportul de oxigen este insuficient. O parte se transformă în acid lactic Situaţii energetice: anarobie lactică: oxigen insuficient, acid lactic Situaţii privind inima: puls cardiac intens, 160 – 180 bătăi pe minut şi mai mult. Adaptarea cardiacă solicitată tonicitatea fibrelor musculare

Efort de rezistenţă prelungită Alergare cu viteză adaptată la o durată maximă; aportul de oxigen este suficient. Se stabileşte un echilibru între cererea muşchiului şi aportul datorat aparatului cardiovascular şi pulmonar. Teoretic efortul poate fi de durată. Situaţii energetice aerobic: echilibru de oxigen, nu se produce acid lactic sau dacă se produce este foarte puţin Situaţii privind inima: puls cardiac moderat 130 – 150 bătăi pe minut. Adaptarea cardiacă solicitată energia contracţiilor cardiace

Pentru copiii de la 6 la 10 ani, se recomandă să acţionăm asupra:

- Anaerobiei alactice – prin jocuri de viteză pură pe distanţe scurte: 6-7 secunde, 30-40 metri, viteză de reacţie la stimuli auditivi, să fie ca un arc: încordat, atent, întinderi în sus, în jos, împingeri: pe un picior, pe ambele picioare, alternativ, educaţie fizică generală. - Aerobiei – prin jocuri de rezistenţă fundamentală: să înveţe să-şi stăpânească pulsul, să înveţe să-şi controleze respiraţia, să înveţe sî-şi asculte corpul, să fie sociabil pentru un efort concomitent.Ştiind că anarobiei lactice copilul care se implică profund îşi dezvoltă spontan această capacitate: în partide, jocuri şi competiţii. - Orientare spre lucrul aerobic; - Pulsul maxim trebuie să atingă 220 pe minut. Pulsul său maxim= 220 ca bază minus vârsta (la un copil de 8 ani)=220-8=212; - Maxima aerobică=70% din 212; - Aerobic – rezistenţă fundamentală: 60-65% din 212; - La 15 secunde 30<P<35.

31

4.4. PARTICULARITĂŢI PSIHICE ALE COPIILOR DE 6-10 ANI

• Perioada dintre intrarea copilului în şcoală şi terminarea ciclului elementar este adesea descrisă, fie ca un fel de sfârşit al copilăriei, fie cu particularităţi de vârstă asemănătoare cu cele preşcolare, fie ca etapa de debut primar al adolescenţei, fie ca etapa distinctă a copilăriei. • În copilăria timpurie şi în perioada preşcolară are loc cea mai importantă achiziţie de experienţă adaptivă. • Învăţarea devine tipul fundamental de activitate, mai ales datorită modificărilor radicale de condiţionare a dezvoltării psihice în ansamblu sau pe care le provoacă şi ca urmare a dificultăţilor pe care copilul le poate întâmpina şi depăşi în mod independent. Învăţarea şi alfabetizarea constituie condiţiile majore implicate în viaţa de zi cu zi a copilului după 6 ani. Această condiţie nouă de existenţă acţionează profund asupra personalităţii lui. • Şcoala impune modelele ei de viaţă, dar şi metodele sociale de a gândi şi acţiona. Ea creează sentimente sociale şi lărgeşte viaţa interioară, cât şi condiţia de exprimare a acesteia (mai ales exprimarea verbală şi comportamentală). Prin pregătirea pentru activităţi complexe şi variate, şcoala formează capacitatea de activitate, respectul faţă de muncă, disciplină şi responsabilitate ca trăsături psihice active. • Procesul creşterii se temperează uşor între 6-8 ani, pentru a se intensifica ulterior. La 6 ani, dentiţia provizorie începe să fie înlocuită cu dentiţia permanentă. Dupa 7 ani este intensă osificarea la nivelul bazinului la fetiţe, precum şi procesele de calcifiere la nivelul osăturii mâinii. Articulaţiile se întăresc şi ele. Creşte şi volumul muşchilor, se dezvoltă musculatura fină a mâinii. • La 7 ani, creierul cântăreşte aproximativ 1200 g, lobii frontali ajungând la 27% din totalul substanţei nervoase a creierului. Dupa 6 ani se organizează legături funcţionale implicate în lectură şi scriere. • Totuşi, copilul nu este robust, nici solid ca la 5 ani. Dimpotrivă, la 6 ani este sensibil, dificil, instabil, oboseşte uşor. • În ceea ce priveşte îndemânarea, creşte forţa musculară şi se accentuează caracterul ambidextru, dar şi extremele de stângaci şi dreptaci se pun în evidenţă, creând probleme în procesul scrierii. În această perioadă transformările psihice se fac lent, nespectacular. • Prima schimbare care iese în evidenţă este latura de orientare generală. Pe acest plan se face o părăsire a intereselor evidente în perioada preşcolară, ca desenul, modelajul. Există o mai mare atenţie acordată jocului cu reguli în colectiv. Copiii trec şi printr-o excesivă sensibilizare faţă de noi reguli.

32

• Uneori, conduita lor este centrată pe suspiciunea de încălcare a regulilor impuse, de către cei din jur (colegii săi). • La 6 ani, copilul este total absorbit de problemele adaptării în viaţa socială. Dupa 7 ani, se manifestă treptat o mai mare detaşare psihologică, o creştere a expansiunii, o mai mare extroversiune şi trăiri numeroase euforice şi de exaltare, semn că adaptarea şcolară a depăşit o fază tensională. În vorbirea copilului începe să fie frecvent folosit superlativul în descrierea de situaţii, întâmplări şi obiecte. La 7 ani începe să crească evident curiozitatea faţă de mediul extraşcolar şi faţă de mediul stradal. • Tot la această vârstă are loc şi o creştere uşoară a rapidităţii reacţiilor; copilul pare mereu grăbit. • Vârsta de 8 ani este foarte sensibilă pentru educaţia socială, dat fiind faptul că adaptarea a depăşit încă o etapă tensională şi copilul a început să treacă într-o fază de mai mult echilibru şi mai mare stăpânire a condiţiilor de activitate şcolară pe care le traversează. Începe să devină ceva mai reflexiv şi preocupat de numeroase probleme, dintre care şi aceea a provenienţei copiilor, dar şi de probleme privind apartenenţa socială, identitatea de neam. • Băieţii au mai mari dificultăţi decât fetiţele în învăţarea citit-scrisului. În urma unei largi anchete a reieşit faptul că la învăţătorii care considerau că nu există diferenţe acestea nu existau, pe când la cei ce spuneau invers, existau diferenţele respective. • Există diferenţe relativ importante în ceea ce priveşte gradul de dezvoltare al limbajului copiilor la intrarea în şcoală. Acestea privesc nivelul exprimării, latura fonetică a vorbirii orale, structura lexicului, nivelul exprimării gramaticale în litere. • La acestea se adaugă neînţelegeri parţiale sau totale ale sensului cuvintelor, nesesizarea sensului figurat al cuvintelor, necunoaşterea termenilor tehnici şi ştiinţifici, confundarea paronimelor, confuzii privind sinonimele şi omonimele, tendinţa de a crea cuvinte noi pentru noţiuni ale căror denumiri nu se cunosc ori nu au fost reţinute. • Un alt fenomen legat de particularităţile limbajului oral la copii în primele clase constă în dificultatea de a realiza exprimări explicite. Utilizarea delimitativă şi restrictivă a limbajului la situaţii mai mult de comunicare ori dialog simplu în viaţa de familie, creează o sărăcie a exprimării specifice, un fel de tendinţă spre exprimări eliptice, economicoase, dar neglijente adesea, fără nuanţări şi fără caracteristici ale vorbirii.

33

• Competenţa lingvistică este în genere mai dezvoltată decât performanţa verbală. Prima este întreţinută de limbajul pasiv al copilului. Vocabularul total cuprinde 1500-2500 cuvinte la intrarea copilului în şcoală (600 cuvinte în vocabularul activ), 4000-4500 cuvinte spre sfârşitul perioadei şcolare mici (1500-1600 în vocabularul activ). • În activitatea cotidiană, implicarea atenţiei este apreciată întotdeauna ca un factor al reuşitei sau succesului, iar slăbiciunea sau absenţa ei – ca factor generator de erori sau eşecuri. Ea este prima realitate psihică ce se scoate în faţă, cu titlu pozitiv sau negativ, ori de câte ori trebuie să dăm seama de rezultatele unei acţiuni concrete sau a alteia. • Prin imperativul « fii atent » se înţelege modul de a ne mobiliza şi canaliza, în modul cel mai adecvat, toate potenţele şi capacităţile în direcţia ieşirii cu bine dintr-o situaţie dificilă sau a realizării obiectivului propus. • Atenţia poate fi definită ca proces psihofiziologic de orientare, concentrare şi potenţare selectivă a funcţiilor şi activităţilor psihice şi psiho-comportamentale modale specifice în raport cu obiectul şi finalitatea lor proprii, asigurându-le atingerea unui nivel optim de eficienţă adaptivă. • În mod normal, pe la 6-8 ani copilul este capabil de o atenţie suficient de stabilă pentru a se putea integra în activitatea şcolară. Totuşi, în primul an de şcoală, insuficienţa atenţiei elevilor este pregnantă. • Din cauza noutăţii situaţiilor cărora trebuie să li se adapteze, copiii de 6-8 ani se caracterizează printr-un volum deosebit de redus al atenţiei şi prin dificultatea distribuirii ei asupra mai multor activităţi sau obiecte. • Datorită acestui volum redus şi a incapacităţii de distribuire a atenţiei, copiii fac adeseori impresia că nu sunt atenţi. În acelaşi timp, datorită faptului că întreaga ambianţă este nouă şi neobişnuită, atenţia copiilor se distrage uşor de la sarcina principală. O altă caracteristică a atenţiei copilului este predominarea atenţiei involuntare asupra celei voluntare. Din aceasta cauză, dacă lecţia nu trezeşte suficient interes, copii devin neatenţi. • În fiecare clipă a existenţei sale, omul receptionează un număr mare de informaţii venite, fie pe exterior, fie din interiorul organismului. Astfel, elevul care se află într-o clasă primeşte informaţii asupra luminozităţii şi temperaturii sălii, recepţionează prezenţa celorlalţi elevi. Interesul psihologilor faţă de problema atenţiei a înregistrat mari fluctuaţii

34

de la considerarea acesteia ca «nerv al întregului sistem psihologic» până la punerea sub semnul îndoielii a validităţii termenului însuşit de atenţie. • Atenţia este un proces psihic specific real şi unitar. Evoluţia sa de la reacţia de orientare neselectivă până la atitudinea pregătitoare sau atenţia efectivă, este determinată de semnificaţia obiectivului supus atenţiei petru subiectul dat. • Întrucât atenţia nu are o existenţă de sine stătătoare, ci se află în slujba unei activităţi de cunoaştere, elaborarea şi perfecţionarea ei are loc ca proces implicit, pe măsura antrenării exercitării activităţii date. Acest caracter cognitiv-creativ al atenţiei ne permite să înţelegem atât efectele sale facilizatoare asupra proceselor de cunoaştere, cât şi menţinerea sa concentrată pe obiectul sau lucrarea efectuată. • Fenomenul de atenţie se caracterizează printr-o îngustare a câmpului perceptiv, prin orientarea acestui câmp înspre un anumit obiectiv, care este selectat dintre multiplele surse de informaţii sau acţionează simultan asupra percepţiei. • Atenţia este o condiţie necesară pentru asimilarea cunoştinţelor. În mod obişnuit, starea de atenţie se manifestă vizibil prin reacţii receptoare, prin reacţii postulare şi prin mimica specifică: încordarea muşchilor feţei, privirea concentrată. Toate aceste reacţii constituie orientarea activă a organismului către selecţia informaţiilor. Dimpotrivă, distragerea atenţiei se exprimă prin agitaţie continuă, ori printr-o altă atitudine care arată absenţa mobilizării pentru activitate. • Manifestările exterioare nu ne ajută întotdeauna să stabilim dacă elevul este sau nu atent. • În activitatea şcolară sunt antrenate diferite forme de atenţie. Astfel, atenţia involuntară este condiţionată de unele particularităţi ale obiectelor şi excitaţiilor: mărimea, intensitatea, noutatea, variabilitatea. Atenţia involuntară nu cere eforturi speciale de concentrare, deoarece obiectul sau fenomenul în sine îi captează şi le mobilizează procesele perceptive. Atenţia involuntară nu asigură întotdeauna fixarea conştientă şi temeinică a cunoştinţelor, priceperilor şi deprinderilor. Este necesar ca atenţia să se bazeze pe voinţa proprie, fie când se percepe un material intuitiv, fie când se transmit cunoştinţe abstracte sau se consolidează o deprindere. • Atenţia voluntară se caracterizează prin orientarea intenţionată, inversă şi susţinută a activităţii psihice pentru înţelegerea problemelor şi sarcinilor dificile, inclusiv pentru însuşirea unui material care în sine nu pare interesant. • La vârsta de 6-8 ani, atenţia prezintă încă multe laturi ce trebuie avute în vedere. Volumul şi intensitatea atenţiei sunt relativ reduse la

35

şcolar. El urmăreşte excesiv persoana învăţătoarei, dar nu e la fel de atent la ceea ce face sau ce spune aceasta. Distribuirea atenţiei este dificilă, încât micul şcolar nu poate să cuprindă şi să rezolve în acelaşi timp mai multe activităţi. Urmărirea vizuală a unui material intuitiv şi înţelegerea descrierii verbale simultane constitue de fapt două operaţii, din care elevul efectuează adesea numai una singură. Având ca sarcină de lucru să scrie nişte litere din abecedar, elevul se concentrează numai asupra executării formei grafice, nerespectând indicaţiile cu privire la ţinerea instrumentului de scris în mână, poziţia caietului, a corpului la scris. • Flexibilitatea atenţiei, ca proprietate de a trece rapid de la o activitate la alta este slabă. Atenţia involuntară are o pondere mai mare faţă de atenţia voluntară. • Elevii se antrenează cu plăcere în activităţile în care folosesc povestirea sau cele desfăşurate pe bază de materiale intuitive, dar urmăresc destul de greu exerciţiile de analiză şi sinteză verbală sau de predare teoretică a operaţiilor aritmetice. • Atenţia consumă multă energie şi de aceea fenomenul de oboseală se instalează cu precădere la nivelul acestui proces. Şcolarul mic, după o concentrare de câteva minute la scris, abandonează scrisul şi se îndeletniceşte cu altceva. Pe parcursul săptămânii, se observă o oscilaţie a capacităţii copilului de a fi atent. • Distragerea atenţiei se constată la elevii din clasa I la prima şi la ultima oră. La şcolarii clasei a II-a, deşi scad valorile la unele feluri de atenţie, cresc la altele. • La vârsta de 6-8 ani, o pondere deosebită, chiar absolută se acorda repetiţiei şi exerciţiului ca factori determinanţi ai învăţării. Adaptarea senzorială ca şi obişnuinţele nu pot fi excluse din sfera învăţării. Învăţarea nu se confundă nici cu actele înnăscute, nici cu maturizarea, nici cu oboseala, motivaţia, totuşi în condiţii naturale aceasta nu poate fi separată de factorii respectivi. Învăţarea se aşează sub semnul unor acţiuni sociale speciale, cum sunt cele de instruire şi educare. Este vorba de strategiile de instruire şi educare care se aplică sau pe care şi le aplică cel care învaţă şi de a căror calitate depinde modul de orientare, extensiunea şi eficienţa formativă a acţiunilor lui de învăţare, trecerea conduitei lui sub controlul dominant al învăţării şi ridicare la rang de lege a dezvoltării psihice prin învăţare. • Învăţarea şcolară reprezintă forma tipică în care se efectuează învăţarea la om, forma ei completă, deoarece la nivelul ei învăţarea nu

36

decurge pur şi simplu de la sine, ci este concepută, anticipată şi proiectată să decurgă într-un fel anume ca activitate dominantă. • Între cortex şi centrii subcorticali există o inechilibru relativ; • Sistemul Nervos prezintă un nivel ridicat al excitabilităţii;

• Gândirea reflectă o formă intuitivă la cote ridicate;• Diferenţierea nu exprimă o formă evoluată;• Memoria relevă un caracter concret;• Imaginaţia nu prezintă un grad ridicat de organizare;• Capacitatea de observare prezintă un trend dezvoltat;• Viaţa afectivă prezintă un grad mai mare al stabilităţii.

• După 8 ani, copiii de sex diferit încep să se separe în mod spontan în jocuri. Copilul devine ceva mai meditativ, se atenuează caracterul pregnant al expansivităţii în conduite. • Şi în planul integrarii în colectiv intervin unele schimbări; copilul devine mai sensibil la informaţii sociale, la opinia de clasă. • Între 8 şi 10 ani are loc o creştere evidentă a spiritului de evaluare a copilului, spiritul critic se dezvoltă la fel. Primul aspect al modificărilor mai semnificative pe acest plan se exprimă în schimbări ale caracterului investigativ şi comprehensiv al percepţiei şi observaţiei ca instrumente ale cogniţiei. • Antrenate şi exercitate, capacităţile senzoriale, perceptive şi interpretative (sau comprehensive) ale percepţiei devin mai acute şi eficiente. Sensibilitatea discriminativă şi pragurile perceptive absolute se dezvoltă. • În procesul scrierii există un permanent control prin limbajul interior, chiar şi la nivelul clasei a IV-a, există o permanentă dialogare a copilului în timp ce scrie. Evaluarea mărimii este încă deficitară (copiii de 8-10 ani subestimează mărimile şi distanţele). • Spaţiul personal se structurează spre 10 ani şi este impregnat de expansiunea personalităţii. Se semnalează creşterea volumului simbolurilor şi apoi a conceptelor în perioada şcolară mică (dispune de peste 300 concepte relativ valide). Cerinţa de relaţionare a însuşirilor conceptelor la contextul şi obiectivele date se ajustează abia spre 10 ani, devenind activă. • La nivelul clasei a III-a se manifestă o scădere evidentă a neatenţiei, scade în principal distragerea, dar creşte opozabilitatea faţă de caracterul repetitiv, neatractiv al cunoştinţelor. Rezistenţa psihologică a copiilor devine mai mare, iar scăderea generală a neatenţiei este evidentă. Doar lecţiile neinteresante şi cele cu un caracter repetitiv accentuat generează neatenţia mascată şi oboseala. • Începe să se manifeste imaginaţia creatoare.

37

• Afectivitatea se maturizează. • Control asupra emoţiilor. • Se manifestă curajos, răbdător • Voinţa este în continuă dezvoltare • Apare elementul conştient, intenţionat • Interesele se corelează cu capacităţile şi aptitudinile.

4.4.1. Dezvoltarea psihomotricităţii la 6-10 ani

Dezvoltarea maximă a aptitudinilor motrice şi a deprinderilor psihice. Cum se caută ? Se educă. Deprinderi psihice:

a. Conştientizarea corporală; b. Controlul atenţiei – concentrării; c. Antrenamentul mental; d. Controlul emoţiilor;e. Controlul anxietăţii;f. Controlul energiei psihice;g. Dezvoltarea gândirii pozitive;h. Dezvoltarea încrederii în sine;i. Dezvoltarea combativităţii; j. Controlul agresivităţii; k. Controlul stresului.

Structura aptitudinilor generale motrice:

- Capacitatea de învăţare a acţiunilor motrice; - Rezistenţa la factorii perturbatori; - Capacitatea de mobilizare a energiei fizice şi psihice; - Capacitatea de refacere.

La sportivi:

- Calităţile biomotrice; - Factorii afectivi; - Cum se pregătesc; - Integrare socială; - Selecţie cu: creativitate; buna pregătire fizică; coordonare;

38

- Antrenamentul personalităţii (fără presiune în antrenament, deoarece se reflectă în joc). - Dezvoltarea ambidextriei; - Antrenamentul din plăcere; - Antrenamentul variat – joc al distanţelor, al vitezelor; - Variatie în tehnică (un element cu alta continuitate) - Încurajarea copiilor; - Selecţia talentului (ce face în timpul liber, capacitatea motrică); - Cum selecţionăm (vizual dar şi prin testări); - Alegerea selectionaţilor (cum se va forma şi are plăcerea de mişcare).

Aspecte psihice: dorinţa de afirmare, încredere în forţele proprii, aspiraţie şi imagine matură, accese de încăpăţânare şi obrăznicie, memoria logică, creşte capacitatea de asimilare, dezvoltarea capacităţii spaţio - temporală. - Structura personalităţii; - Funcţiile de recepţie şi prelucrare a informaţiei sunt bine dezvoltate; - Buna capacitate de mobilizare a atenţiei; - Gândirea este critică, înclinată spre problematizare.

4.3.2. Metode de cunoştere şi evaluare a calităţilor psihice la vârsta de 6-10 ani

În jocul de fotbal, factorul psihic este prezent permanent (în pregătire, în timpul jocului şi al refacerii după efort). Influenţele factorului psihic sunt dependente de vârstă şi de transformările morfo-funcţionale care apar în procesele de creştere şi de dezvoltare. Pregătirea psihologică constituie un proces complex la care participă familia, şcoala, clubul sportiv şi nu în ultimul rând calităţile individuale ale copilului, care trebuie cunoscute şi evaluate permanent. Prezentăm în continuare un „model” privind aptitudinile generale şi speciale pentru jocul de fotbal:

1. Sfera psiho-senzorială: - percepţii spaţio-temporale: aprecierea corectă a distanţelor

şi a vitezei mingii în mişcare, precum şi cele ale jucătorilor; - sensibilitatea kinestezică: aprecierea corectă a forţelor la nivel de efector (picior, cap, mână).

39

2. Sfera psiho-motricităţii: - coordonarea psihomotrică generală;

- activitate practică generală: precizia şi rapiditatea reflexelor optico-motoare şi auditiv-motoare;3. Sfera psiho-intelectulă:

- atenţia (concentrare, distributivitate, stabilitate, volum); - plasticitatea proceselor de gândire (rapiditate, supleţe,

independenţă, caracter critic şi autocritic) 4. Dinamica şi structura personalităţii: - echilibru temperamental; - posibilităţile de reechilibrare după tensiuni emoţionale (primirea şi înscrierea golului, pierderea posesiei mingii, ratări din situaţii favorabile şi lovituri libere).

Clasificarea metodelor de cunoaştere şi evaluare a calităţilor psihice

Empirice: convorbirea, observarea. Ştiinţifice: teste simple şi mixte.

1. Observarea Repere: mimică, intonaţie, gesturi. Mimica stabileşte că ceea ce se spune, corespunde cu ceea ce simte. Intonaţia ne ajută să reducem unele realităţi care au reieşit când se vorbeşte. Modulaţia vorbirii indică expresivitatea momentelor de trăire interioară şi de convingeri personale. Mimica şi fonica ne ajută la cunoaşterea importanţei unei afirmaţii făcute. Expresia feţei şi modul de articular a unor cuvinte permit cunoaşterea stării de spirit.

2. Convorbirea Necesită adunarea de date şi informaţii privind familia, şcoala, observări, evaluări (teste), precum şi un plan. Conţine motivaţia dorinţei de a juca fotbal, cum se simte la echipă, familia (structură, condiţii de hrană şi de odihnă), o scurtă anamneză a părinţilor (vârstă, ocupaţie, dacă a practicat sportul, dacă a suferit boli). 3. Testele – necesită să fie folosite în aceleaşi condiţii pentru toţi copiii (vârstă, înainte de efort). Se vor repeta după 3-6 luni, iar aprecierile să nu fie definitive.

A. Cunoaşterea şi educarea calităţilor psihice

40

a) Atenţia (concentrarea, distribuţia, stabilitatea, volumul). Metode: exersarea cu modificări de execuţie, număr mare de repetări, individualizare. Mijloace: alergări cu schimbări de direcţie şi tempou combinate cu acte motrice, executate la comenzi de fluier; acte motrice executate la comenzi inverse, jocuri dinamice cu şi fără minge, jocuri la patru porţi mici, deprinderi tehnico-tactice cu modificări de execuţie (parametrii, combinaţii, repere).

Jocuri

Pasă în ordinea de pe tricou: 4:4 – 7:7, 2x10’, repaus 5-7’. Jocul începe de la nr. 1 şi se continuă până la nr. 5. Punctaje: 1 pct. când pasele se realizează pe circuitul 1-5, intercepţie a mingii, având ca variantă numărul de atingeri ale mingii înainte de pasă.

Joc la căpitanul echipei: 4:4 – 6:6, 2x10’, repaus 5-7’. Punctaje: 1 pct.

41

2 4

● ● ●

1 ● 3 ● 5

○ ● ○ ●

● ○ ● ○

când se realizează pasa, când mingea iese din teren, când se atinge mingea în joc. Se acordă 3 pct. când sea realizează tot circuitul.

Necesitate:

Pentru a realiza cerinţele fazei de joc, este necesară obişnuirea copiilor cu ridicarea „capului din pământ” (execuţii, transmiteri), dar şi pentru formarea şi dezvoltarea „vederii periferice”. De asemenea, formarea simţului mingii (kinestezia) pentru o apreciere cât mai reală a distanţelor, vitezelor de deplasare (jucători, minge), traiectorii, în special în perioada învăţării şi consoludării deprinderilor tehnico-tactice.

b) Emotivitatea

La nivelul copiilor (vârstă, grad de experienţă scăzut sau lipsă) apare frecvent sub diferite forme: timiditate, încordare, sensibilitate, nervozitate, transpiraţie abundentă înainte de joc, complexare. Principalii factori care produc emoţiile sunt de ordin fizic (frig, ploaie, căldură), oboseală, adversar, arbitrii, spectatori, coechipieri, succesul şi insuccesul, accidente. Mijloace de combatere: discuţii, încurajări, exerciţii, ştafete, concurs, jocuri în inferioritate şi superioritate numerică şi valorică, încălzire corespunzătoare înainte de efort.

c) Memoria (volumul, organizarea, mobilitatea, rapiditatea). Prezintă importanţă prin ponderea învăţării. O problemă deosebită este păstrarea informaţiilor, care este influenţată „de fenomenul de uitare”, care are o valoare mare imediat după învăţare, scade treptat, apoi stagnează. Trebuie să remarcăm rezultatele studiilor recente care fac referiri la capacitatea de reţinere a creierului uman, ale datelor şi informaţiilor din fiecare zi. Cele mai puţin importante se uită rapid. Valorile de reţinere sunt 10 % din ce citim; 20 % din ce auzim; 30 % din ce vedem ; 50 % din ceea ce vedem şi auzim; 70 % din ce spunem şi 90 % din ce facem. În joc, datorită influenţelor cerinţelor şi a condiţiilor fazelor, memoria suferă procese de restructurare. Necesitate: folosirea de metode şi de mijloace din pedagogie.La planificarea lecţiei, în prima parte, se prevede o repetare a cunoştinţelor predate la lecţia precedentă, iar unele exerciţii se repetă de mai multe ori. d) Gândirea tactică (rapiditate, independenţă, adaptare, decizie)

42

Este dependentă de valoarea inteligenţei. Mijloace: analize şi comparaţii ale antrenamentelor şi ale jocurilor; exerciţii în condiţii variate şi deosebite (spaţii mici, spaţii aglomerate, dezechilibrări); întreceri cu adversari de valori diferite; exerciţii şi jocuri în condiţii atmosferice nefavorabile (orientarea jocului pe suprafeţe bune de jucat, evitarea paselor pe jos, simplificarea acţiunilor prin lovirea mingii din aer, folosind pase directe şi devieri).

e) Inteligenţa Inteligenţa practică la copii se poate evalua de la începutul pregătirii şi formării prin observări care privesc uşurinţa de înţelegere şi de învăţare a noţiunilor teoretice şi de execuţie a deprinderilor şi a actelor motrice; iniţiativă, cooperare; găsirea rapidă de soluţii şi de decizii necesitate de fazele de joc.

f) Voinţa (atingerea scopului, fermitate, curaj, dârzenie, stăpânire de sine). Dezvoltarea se face pe seama învingerii obstacolelor şi a greutăţilor care apar în joc. Metode: exerciţii, ştafete, jocuri având caracter de întrecere, execuţii cu handicap (efective, scor); exerciţii cu limitarea de execuţii (atingeri minge, obligatorii); exerciţii în condiţii de oboseală. Cerinţe: precizie în execuţii, jocuri de pregătire, formarea simţului de analiză. Exemple: în lupta pentru deposedare este necesară iniţiativă, curaj, fermitate. Mijloace: exerciţii de tracţiuni şi împingeri, dezechilibrări, sărituri, 1:1, sărituri la piept. Execuţii de lovituri de la 11 m pentru stăpânirea de sine. În cazul creşterii treptate a complexităţii efortului, folosim: execuţii de acţiuni tehnico-tactice în viteză maximă şi cu precizie. Exemplu; conducerea mingii 10-15 m, călcare, preluare pe o altă direcţie cu tras la poartă. Creşterea valorii efortului: alergări de rezistenţă 1200-2200 m, efectuate la sfârşitul lecţiei, jocuri cu handicap, 3:4, 2:3. În cazul folosirii acţiunilor de joc în condiţii de oboseală, nu se va pune accentul pe precizia execuţiei: când se prelungeşte durata de antrenament, nu se va modifica intensitatea. Modelarea pregătirii în condiţii asemănătoare jocului necesită adversari, arbitraje nefavorabile.

g) Personalitatea

43

1. Temperamentul Temperamentul, ca latură dinamică şi energetică a personalităţii, se poate exprima prin mişcări, limbaj, reacţii emoţionale, mod de adaptare la situaţii nou create, etc. Tipurile clasice de temperament: sanguin, coleric, flegmatic şi melancolic cu următoarele calităţi principale: forţă, echilibru şi mobilitate. Se cunoaşte că nu există tipuri pure de temperament, ele apar combinate, cu trăsături prodominante pentru un anumit tip. Cunoaşterea trăsăturilor temperamentale ne pot ajuta şi orienta în stabilirea aşezării în teren a jucătorilor şi în mod special a repartizării sarcinilor care le revin în cadrul compartimentului şi al echipei. Cunoaşterea se face prin folosirea fişelor de observare. Recomandări în cazul jucătorilor cu temperament predominant sanguin: adaptarea la antrenamente şi jocuri se obţine mai uşor; jucătorul prezintă vioiciune, iniţiativă, spirit de cooperare, dorinţă de succes care se manifestă puternic. Nu are conflicte în antrenamente cu coechipierii, se încadrează uşor în disciplina echipei, nu protestează la deciziile arbitrilor, nu manifestă agresiune faţă de adversar, dar în unele cazuri poate fi superficial. Uneori, dacă nu este controlat, nu execută cu conştiinciozitate exerciţiile monotone, cele care se repetă de mai multe ori, cele care necesită eforturi deosebite. Este necesar să fie ferit de anturaje neportrivite, cu influenţe negative spre o viaţă sportivă necorespunzătoare. Jucătorul trebuie controlat şi să ştie acest lucru. Jucătorul cu temperament predominant coleric suportă mai greu monotonia în antrenamente, situaţiile stresante îl pot conduce la manifestări şi izbucniri violente (conflicte cu adversari, coechipieri şi antrenor). Prezintă reacţii revendicative şi contrare regulamentului. Insuccesele repetate pot mobiliza jucătorul, dar îl pot conduce şi la manifestări vilente. Antrenorul va trebui să acţioneze cu mult tact şi răbdare. La jucătorul cu temperament predominant melancolic apar manifestări şi situaţii de autoexigenţă, sensibilitate mare şi înclinaţii spre sentimentalism. În unele situaţii, jucătorul nu este realist, iar la insucces devine visător. La unele antrenamente poate obţine rezultate mai bune decât în jocuri. La jocurile cu miză mare se pot pierde şi pot fi dominaţi de adversarii direcţi. La antrenamente îşi respectă riguros programul. Este necesară prezenţa şi intervenţia antrenorului, atât la antrenamente cât şi la jocuri. În cazul jucătorului cu temperament predominat flegmatic, se poate conta pe temperamentul lui, care are în general reacţii normale. Manifestă perseverenţă în antrenamente şi jocuri, munceşte conştiincios,

44

nu-şi pierde stăpânirea de sine în momente dificile, dar poate fi depăşit datorită ritmului lent de acţionare. Este necesar ca antrenorul să aibă răbdare, deoarece rezultatele bune se obţin mai târziu. Jucătorul va fi folosit în situaţiile deosebite ale jocului. Unele manifestări negative ale trăsăturilor temperamentale se pot reduce şi chiar anihila prin compensare, care se poate obţine prin dezvoltarea unor trăsături pozitive de caracter şi a unor atitudini corespunzătoare. Jucătorii trebuie să fie îndrumaţi şi orientaţi pentru a obţine un proces de autoformare care să conducă şi la autoeducaţie.

2. Trăsăturile de caracter

Definesc comportarea şi relaţiile jucătorului în procesul de instruire şi în jocuri. Ele se manifestă prin emoţii, sentimente, forme diferite de exprimare a voinţei. Sunt influenţate de nivelul conştiinţei şi de capacitatea de autoconducere. În dezvoltarea acestora sunt folosite convorbirile, munca perseverentă la antrenamente, consecvenţa, exigenţa, fermitatea, educaţia. Pentru dezvoltarea personalităţii este necesară dezvoltarea şi educarea unor trăsături pozitive. Astfel, interesele se educă prin obţinerea unor rezultate cât mai bune pe plan profesional, şcolar şi sportiv. Pe plan sportiv prin preătirea teoretico-metodică, iar în antrenamente să se depună eforturi continue. Este necesar ca aptitudinile personale să fie dezvoltate şi perfecţionate printr-o pregătire de calitate, deoarece aceasta se dezvoltă inegal şi variat, necesitând folosirea unor elemente şi structuri din alte discipline şi jocuri sportive. În procesul de autoeducare accentul se va pune pe creşterea capacităţilor de autocunoaştere şi autoobservare, pregătirea teoretico-metodică, şedinţe de analize şi de pregătire a jocului, autoeducarea voinţei prin respectarea programului de pregătire şi viaţă sportivă, învingerea stărilor emoţionale folosind încălzirea şi pregătirea psihologică de concurs. Pentru antrenor, o preocupare de bază o reprezintă formarea şi dezvoltarea gradului de asociabilitate, modelarea comportamentului în funcţie de cerinţele şi condiţiile de joc, analize, control şi îndrumare permanentă a activităţii.

Alte mijloace care pot determina trăsăturile de caracter

În ultima perioadă de timp, se vorbeşte tot mai des despre capacitatea de cunoaştere a individului, folosind şi alte mijloace, diferite

45

de cele ale psihologiei, precum fiziognomia şi fizionomia. Acestea permit determinarea tipurilor de caractere în funcţie de conformaţia trupului şi a membrelor sub aspect fizionomic, la care se adaugă mimica, gesturile şi mersul. Fizionomia stabileşte trăsăturile de caracter şi tipurile de indivizi după trăsăturile capului, în special ale feţei, cu unele adausuri la gesturile capului, privire, râs, voce. Trăsăturile de caracter sunt stabilite prin analiza celor cu caracter pozitiv, cu cele având un caracter negativ, efectuând o compensare, în care cele pozitive sunt dezvoltate, iar cele negative sunt compensate printr-o înlocuire cu altele. În practică sunt cunoscute peste 170 de tipuri de trăsături. 1. Adaptabilitatea (gândire suplă, maleabilă) faţă eliptică (ovală, lungă), lăţimea frunţii şi a maxilarului inferior aproape egale, cap pătrat, nas cu nări mobile, păr cafeniu închis. 2. Agitat, impetuos (schimbă mereu atitudinea şi gestul), sprâncene dezordonate, scurte, stufoase. 3. Ambiţie (dorinţă de laude şi renume), faţă şi fruntea eliptică (lungă, ovală), bărbie scurtă şi ascuţită, bărbie pătrată şi ieşită înainte, păr ondulat, scurt şi aspru. 4. Analitic (meticulos) omoplaţi strânşi spre spinare, mers cu paşi mărunţi, partea bărbiei ieşită spre în afară şi curbată în jos, păr negru nebuclat, piele cafenie, buze uşor interdeschise, sprâncene care se ridică cu marginile superioare în sus. 5. Aroganţa (dispreţ, sfidare, îngânfare, orgolios) dă mâna de sus, întinde vârfurile degetelor, cap lat, sprâncene îmbinate, ureche aşezată prea sus sau prea jos, gât aplecat înapoi, privire de sus în jos şi peste umăr, privire dreaptă şi pătrunzătoare în ochi. 6. Autoritate (individualitate, personalitate, fermitate), linii perpendiculare între orbite, nasul cu muşchi la rădăcină, ureche mare şi pronunţată, păr cafeniu. 7. Bun simţ, faţă trapezoidală, bărbie pătrată, piele moale. 8. Calm (liniştit, flegmatic, nepăsare, sânge rece, stăpânire de sine, tăcut), picioare „O”, atitudine şi gesturi simple, măsurate, strângere de mână moale, frunte înaltă. 9. Capricios (inconsecvent, om dificil, schimbător, cu toane, temperament greu de mulţumit) statura sub 1,5 m, umeri înguşti şi ridicaţi, faţă ovală cu aspect triunghiular, frunte triunghiulară înclinată mult înapoi, nas mare curbat şi cu vârful gros, buza de jos ieşită în afară şi ridicată în sus, dinţii de sus ieşiţi înainte, ochi mici şi cu unghi dinpre nas, lăsaţi în jos.

46

10. Curaj (bărbăţie, cutezanţă, dârzenie) braţe lungi, picioare groase şi nervoase, vârful craniului ridicat în sus, faţa rotundă şi scurtă, sprâncene drepte şi foarte arcuite. 11. Devotat (consecvent, credincios la principii şi idei), toceşte talpa pe toată suprafaţa încălţămintei, faţă eliptică, buze drepte, ochi căprui mai întunecaţi şi ochii negrii. 12. Dezordonat: mers spontan şi agitat, sprâncene dezordonate, dese, neegale, dinţii de sus ieşiţi înainte. 13. Disciplinat (ascultător, spirit de disciplină, supus) cap îngust, lung, faţă ovală cu aspect triunghiular având frunte lată, gât lung, slab, drept şi palid, privire dreaptă şi pătrunzătoare. 14. Egoism (nerecunoscător, agodentrism) vârful craniului mai ieşit în sus şi mai ascuţit, faţa ovală cu aspect triunghiular îngust, obraji cărnoşi, frunte concavă, bărbie lungă mare şi foarte proeminentă. 15. Energic (forţă mare, puternic, robust, tărie, vitalitate). 16. Hărnicie (activ, muncitor, sârguincios). 17. Îndemânare (dibaci, pricepere practică, talent). 18. Mediocritate (ignorant, calităţi reflexive slabe, lipsă de pricepe-re, precauţie exagerată, vitalitate psihică redusă). 19. Nesiguranţă (incert, şovăitor, fire îndoielnică). 20. Perseverent (combativ, constant, consum de energie pentru alţii, statornic, tenace, stăruinţă). 21. Sociabilitate (spirit social, expansivitate). La determinare se va face o analiză cu cele pozitive şi negative care pot fi compensate.

4.3.3. Teste psihomotrice la 6-10 ani

Multe teste psihomotrice solicită execuţii cu piciorul preferat. De aceea, înaintea aplicării lor se impune o prestare a caracteristicilor lateralităţii podale, prin probe simple, uşor de executat în scurt timp. În investigaţiile psihometrice, caracteristicile lateralită-ţii vor fi evidenţiate prin predominarea funcţională a părţii drepte sau stângi la nivelul membrelor inferioare (lateralitate podală). În cazul examinării altor aspecte, cum ar fi coordonarea segmentară, se recomandă prestarea lateralităţii, cu teste simple, chiar dacă rezultatele obţinute prin ele sunt mai puţin riguroase.

TEST DE LATERALITATE PODALĂ(săritura şi bătaie pe un picior)

47

Material: creta Procedeul de examinare: Se desenează un dreptunghi pe sol şi, la distanţă de aproximativ 5 m de acesta, o linie paralelă cu una din laturi. Subiectul se aşează cu picioarele in interiorul dreptunghiului, orientat cu faţa spre segmentul din dreapta, pentru poziţia de plecare. După ce comandă începerea probei, examinatorul trebuie să observe piciorul cu care s-a realizat bătaia.Instrucţiunile date subiectului: Din poziţia în care vă aflaţi, alergaţi până aproape de această linie şi apoi executaţi o bătaie pe un singur picior. Notă pentru înregistrare: în foaia de examinare se consemnează predominarea laterală podală dreapta, sau podala stânga, în funcţie de piciorul de bătaie.

TEST DE COORDONARE SEGMENTARĂ(Test Bruininks - Obseretsky)

Testul este format din 8 itemi şi măsoară capacitatea de coordonare a mişcărilor realizate simultan cu segmentele din ambele părţi ale corpului: Itemul 1 – mişcări concomitente : realizează simultan mişcarea circulară a degetelor arătătoare şi loviri alternative cu picioarele în podea. Itemul 2 - bate, sincronizat, cu piciorul şi degetul arătător în aceeaşi parte. Itemul 3 – bate, sincronizat, cu piciorul şi degetul arătător opus . Itemul 4 – săritura pe loc cu mişcări sincronizate ale braţului şi piciorului. Itemul 5 - săritura pe loc, cu mişcări sincronizate ale braţului şi piciorului opus. Itemul 6 – execută o săritură în înălţime de pe loc, cu bătaie din palme. Itemul 7 - săritura pe verticală, cu atingerea călcâielor cu mâinile. Itemul 8 - desenează simultan cruci şi linii.

TESTE PENTRU EVALUAREA COORDONĂRII

- Pe sol, un segment AB lung de 5-7 metri; - Se solicită sportivului parcurgerea distanţei legat la ochi; - Când a ajuns la B, sportivul se opreşte;

48

- Se măsoară deviaţia fără punctul B; se notează un minus dacă nu a ajuns la B şi cu un plus dacă a depăşit linia (se notează cu zero dacă nu e deviaţie) ; - Se calculează două valori - numărul care exprimă tendinţa de supraapreciere sau de aubareicere = coordonare kinestezică sau aprecierea corectă (numărul care exprimă derivaţie spre dreapta sau spre stânga = coordonare vestibular motorie).

TESTUL DE AGILITATE HEXAGON

Procedura: Acesta e un test al abilităţii de mişcare în timp ce se păstrează echilibrul. Marcaţi un hexagon pe podea cu scotch alb. Lungimea fiecărei laturi trebuie să fie de 60,5 cm şi fiecare unghi de 120 grade. Persoana ce urmează a fi testată începe cu ambele picioare în interiorul hexagonului şi orientat către latura din faţă. La comanda ‘Porneşte’ sare peste linia din faţă şi apoi sare înapoi cu spatele în interiorul hexagonului. Apoi, continuând să stea cu faţa spre aceeaşi linie peste care a sărit, sare peste următoarea latură şi iar înapoi în hexagon. Se continuă în acelaşi fel până la 3 ture complete de sărituri peste laturile hexagonului. Faceţi testul atât în sensul acelor de ceasornic, cât şi invers. Punctajul: Punctajul este dat de timpul consumat pentru cele 3 ture de sărituri. Se înregistrează cel mai bun timp din 2 încercări. Compararea timpilor obţinuti la săriturile în sensul acelor de ceasornic şi a celor obţinute la săritura în sens invers al acelor de ceasornic va arăta dacă există vreun dezechilibru între abilităţile de mişcare pe stânga sau pe dreapta.Echipamentul necesar: Metru, creta sau banda scotch pentru marcare, cronometru.Avantaje: Acesta test este simplu de făcut, fiind nevoie de puţin echipament şi spaţiu.Dezavantaje: Doar o persoană poate face testul o dată.

TESTUL DE AGILITATE ZIG-ZAG

Procedura: Asemănator cu Testul Sprint (alergare rapidă) acest test cere individului să alerge un tur în cel mai scurt timp posibil. Un traseu zig-zag are 4 jaloane în colţurile unui dreptunghi 5/8 m, cu încă un jalon trasat în centru. Dacă numerotăm conurile de la 1 la 4 în jurul dreptunghiului de-a lungul celei mai lungi laturi mai întâi, şi centrul e C, testul începe în punctul 1, apoi C, 2, 3, C, 4 şi înapoi la 1.

49

Modificări: Procedura poate fi modificată schimbând distanţa dintre jaloane şi numărul de ture alergate.Echipament necesar: Jaloane marcate, cronometru şi suprafaţa nealunecoasă.Comentarii: Distanţa totală alergată nu trebuie să fie prea mare pentru a nu interveni oboseala.

TESTUL DE AGILITATE “ALERGARE RAPIDĂ”(NAVETA)

Scop: Acesta este un test de agilitate şi viteză, important în multe sporturi.Echipament necesar: Acest test cere ca o persoană să alerge înainte şi înapoi cât mai repede posibil între 2 linii paralele. Aşezati 2 rânduri de conuri la 12 metri distanţă unul de altul sau folosiţi marcatori de linii şi să amplasaţi 2 blocuri de lemn sau un obiect asemănător în spatele uneia dintre linii. Începând de la linia opusă blocurilor, la semnalul ‘Pe locuri! Pleacă!’, participantul aleargă la cealaltă linie, ia un bloc şi se întoarce şi-l pasează în spatele liniei de start, apoi se întoarce şi ia al doilea bloc şi aleargă cu el peste linia de start.Punctajul: Testul se poate încerca de două sau mai multe ori şi cel mai rapid timp se înregistrează. Rezultatele se înregistrează la zecimea de secundă mai apropiată. Variante: Procedeul de desfăşurare poate varia prin schimbarea numărului de ture (navete), a distanţei dintre linii sau prin eliminatea celor două blocuri.

50

▲ 8 m ▲ 4 m

▲ 5 m

▲ start/finish ▲

Avantaje: Acest test poate fi aplicat destul de rapid la grupuri mari, cu minim de echipament.Comentarii: Blocurile ar trebui aşezate la linie, nu aruncate dincolo de ea. De asemenea, asiguraţi-vă că participanţii trec linia de sosire pentru a obţine scorul maxim.

TESTUL AGILITAŢII 505

Diagrama:

Procedura: Doi stâlpi de marcare sunt amplasaţi la 5 şi 15 metri de o linie marcată pe sol. Individul aleargă de la marcajul de 15 m către linie (alergare de distanţă pentru a prinde viteza) şi prin marcajul de 5 m, întoarce pe linie, aleargă înapoi prin marcajul de 5 m. Se cronometrează timpul de când subiectul trece de marcajul de 5 m, pentru prima oara şi până se întoarce prin acelaşi marcaj (adică timpul necesar alergării distanţei dintre 5 m înainte şi înapoi - 10 m în total). Se înregistrează cea mai bună din două încercări. Ar trebui testate şi abilitatea de întoarcere pe fiecare picior. Subiectul ar trebui încurajat să nu depăşească linia cu prea mult, întrucât asta le măreşte timpul de parcurgere a traseului.Echipament necesar: Cronometru, suprafaţă nealune-coasă, jaloane.Comentarii: Acesta este un test pentru abilitatea de a întoarce cu 180 grade. Această abilitate nu este necesară în unele sporturi.

TESTUL DE AGILITATE 20 YARZI

Procedura: Aşezaţi 3 jaloane în linie dreaptă la exact 5 yarzi distanţă jaloanelor B, A (centru) şi C. La fiecare jalon faceţi o linie transversală cu banda de marcat. Cronometrul e plasat la nivelul conului central A cu faţa spre individ. Individul stă cu picioarele depărtate de o parte şi de alta a

51

conului central A, la distanţă egală de o parte şi de alta a liniei şi paralel cu linia. Când e gata, subiectul aleargă la conul B (atingând linia cu unul dintre picioare) se întoarce şi accelerează la conul C (atingând linia) şi termină accelerând la finish la conul A. Cronometrul se porneşte la prima mişcare a individului şi se opreşte când trupul lui traversează linia din centru.Scopul: Testul acesta e o simplă măsurare a capacităţii sportivului de a accelera, decelera, schimba direcţia şi accelera din nou.Echipament necesar: Cronometru, metru, suprafaţă nealunecoasă, jaloane.Comentarii: Încurajaţi participanţii să accelereze pe final pentru a obţine scorul maxim.Punctajul: Înregistraţi cel mai bun timp din două încercări.

TEST CU CINCI PUNCTE

Acest test este doar un tip de antrenament pentru rapiditatea picioarului. Practic, sunt sute de exerciţii care se folosesc, dar noi vom prezenta aici doar câteva exemple:

Desenarea punctelor: Desenaţi cinci puncte pe teren ca în desenul următor:

Dacă antrenaţi un grup de jucători, desenaţi destule puncte alăturate, astfel încât să fie câte 2 jucători pentru fiecare set de puncte. Distanţa dintre cele două puncte de la bază, trebuie să fie suficient de mare pentru a încadra picioarele jucătorului, poate chiar un pic mai mare. Distanţa până la punctul singur din centru este doar de o săritură, aşa cum este şi distanţa de la punctul singur din centru până la cele două puncte de sus.

52

● ● ●● ●

Procedura: Individul se aşează cu picioarele depărtate pe cele două puncte de la bază. Se execută o săritura cu ambele picioare pe punctul din centru şi apoi încă unul, la care picioarele se depărtează şi se aşează piciorul din dreapta pe punctul din dreapta sus şi piciorul din stânga pe punctul din stânga sus. Apoi jucătorul face o săritură de 180 grade şi se întoarce la poziţia iniţială, după cum reiese din desen. Jucătorul încheie 5

ture înainte ca următorul jucător să înceapă.

53

● ●L-3 R-3

●

L-2 R-2

● ●L-1 R-1

● ●R-4 L-4

R-5 ●L-5

● ●R-6 L-6

Variante: Săritura pe ambele picioare şi chiar pe un picior sunt foarte solicitate. Modelul simplu prezentat anterior este pentru rapiditatea picioarelor faţă de celelalte exerciţii descrise.

SĂRITURI PE AMBELE PICIOARE

Procedura: Individul se aşează cu ambele picioare pe punctul din stânga jos. Apoi efectuează o săritură pe punctul din mijloc, pe ambele picioare. El executa încă o săritură pe ambele picioare pe punctul din dreapta sus. El mai efectuează încă trei sărituri, una laterală, pe ambele picioare pe punctul din stânga sus, una în diagonală, din nou pe punctul din mijloc şi tot în diagonală, pe punctul din dreapta jos, terminând exerciţiul. Aceleaşi mişcări şi sărituri pot fi executate şi pe un singur picior, ca în desenul de mai jos.

54

● ●L-4 R-4 L-3 R-3

●L-5 R-5

L-2 R-2

● ●L-4 R-1 L-6 R-6

Alte teste care solicită din

partea organismului reacţii prompte de restabilire a echilibrului:1. Mers pe vârfuri, pe o linie trasată pe sol în zig-zag;2. Mers pe vârfuri, ghemuit, cu faţa sau cu spatele pe banca de gimnastică pe partea lată sau îngustă dispusă la diferite înălţimi de sol;3. Mers, la semnal ghemuire, întoarcere 180o 3/4 alergare;4. Alergare câte doi, pe o bancă, la semnal, schimbă locurile între ei;5. Sărituri pe loc cu deplasarea picioarelor concomitent cu lovirea palmelor înainte şi la spate;6. Pe perechi, unul în poziţie de capră, partenerul cu o minge. Exerciţiul începe prin aruncarea mingii in sus peste partener, săritura la « capra vie » şi prinderea mingii înainte ca acesta să atinga solul, în timp ce partenerul aleargă în faţa lui aşezându-se din nou capră;7. Sărituri la coarda cu deplasare înainte, înapoi, lateral, cu viteză maximă 10c-15cc;8. Sărituri la coardă cu menţinerea picioarelor încrucişate, apoi cu schimbări alternative, încrucişaţii şi schimbarea de mânuire a corzii;9. Sărituri pe verticală, cu extensia amplă a corpului;10. Sărituri cu genunchii la piept. Cât mai sus şi cu ghemuire maximă. Dezvoltarea calităţii motrice la elevii din ciclul primar se realizează simultan cu consolidarea deprinderilor şi priceperilor motrice, cu efectuarea exerciţiilor de dezvoltare fizică, precum şi printr-un sistem de acţionare special elaborat. Calităţile motrice se dezvoltă în condiţiile alternării unor eforturi cu intervale de odihnă corespunzătoare vârstei, prin exerciţii cu pondere asupra unora sau alteia dintre ele.

55

● ●L-4 L-3

●L-5

L-2

● ●L-4 L-6

În funcţie de modul în care este efectuat, în acelaşi act motric, se pot exercita influenţe asupra fiecăreia dintre calităţi. De exemplu: genoflexiunile pot servi la dezvoltarea rezistenţei, în cazul în care se repetă de un număr crescut de ori; a forţei, când se exersează cu încărcătura suplimentară de 3-4 kg. În spate, a vitezei (de execuţie) când se fac cu frecvenţă cât mai mare într-un timp cât mai scurt (10-15 sec). Pentru educarea fizică şcolară, dezvoltarea calităţilor motrice reprezintă o finalitate de primă importanţă, care se realizează în cadrul procesului instructiv de educaţie fizică şi prin activitatea independentă a elevilor şi nu necesită o bază materială deosebită. Poate mulţi copii, captaţi mai degrabă de televizor, computer, Spidermen, au uitat de aceste jocuri tradiţionale care reuşesc să aducă atâta veselie, bună dispoziţie, să descreţească frunţile. Odată pornit jocul, celor mici le va fi greu să-l întrerupă, căci el pune în mişcare nu doar trupul, ci şi sufletul.

TESTUL DE AGILITATE ILLINOIS

Scopul: Agilitatea este o importantă componentă pentru echipele sportive. Materiale: jaloane; cronometru; metru; suprafaţă ne-alunecoasă. Descrierea: Lungimea ce trebuie parcursă de la start la finish este de 10 m. Pe orizontală, distanţa între punctul START şi punctul FINISH este de 5 m. Patru conuri sunt utilizate pentru a marca punctele de început şi de final, precum şi punctele de întoarcere. Pe verticală, distanţa între conurile din colţurile traseului este de 10 m. Alte 4 conuri sunt aşezate în centru, la distanţe egale. Fiecare con este plasat la 3,3 m unul faţă de celălalt. Procedura: Subiecţii trebuie să se analizeze în faţă, la linia de start cu mâinile pe umeri. La comanda « PLEACĂ » cronometrul porneşte şi subiectul porneşte în viteză şi aleargă pe traseul stabilit, în direcţii indicate, fără să atingă conurile, până la linia de sosire, când cronometrul este oprit. Rezultate: Tabelul prezentat în continuare ne oferă rezultatele

testului:

REZULTATELE TESTULUI (secunde)

SCORUL BĂIEŢI FETE EXCELENT < 15.2 < 17.0 BUN 16.1 – 15.2 17.9 – 17.0

MEDIOCRU 18.1 – 16.2 21.7 – 18.0

56

SLAB 18.3 – 18.2 23.0 – 21.8

FOARTE SLAB > 18.3 > 23.0

Avantaje: Acesta este un test simplu, ce necesită un număr redus de echipamente ce testează agilitatea indivizilor de a-şi schimba direcţiile de alergare la diferite unghiuri. Dezavantaje: Alegerea greşită a încălţămintei şi a suprafeţei de testare poate afecta rezultatele testului. Rezultatele testului pot fi subiective , de aceea se recomandă utilizarea unor echipamente numite « timing gates » (porţi care înregistrează timpul de plecare şi sosire pe baza unor senzori de mişcare). Variaţii: Direcţia de plecare şi de întoarcere poate fi schimbată.

TESTUL ‘T’

Scopul: testul este de agilitate şi include alergări înainte, lateral şi înapoi. Echipamentul: metru, 4 jaloane, cronometru Diagrama: 5 yards = 4,5 m; 10 yards = 9 m Descrierea/Procedura: Se pun patru jaloane. Individul începe de la jalonul A. Când se porneşte cronometrul, individul sprintează spre jalonul B şi atinge baza jalonului cu mâna dreaptă. Apoi se întoarce spre stânga şi porneşte în alergare laterală spre jalonul C, atingându-i baza cu mâna stangă, apoi porneşte în alergare laterală spre jalonul D, atingându-i baza cu mâna dreaptă. Individul revine la jalonul B atingându-i din nou baza cu mâna stângă şi revine în alergare cu spatele la jalonul A. Atunci, cronometrul se va opri. Rezultatul: Rezultatul nu va fi valabil dacă individul aleargă cu pas încrucişat, dacă nu atinge baca unuia dintre jaloane sau nu stă cu faţa pe tot parcusul testului. Se alege cea mai bună încercare dintre cele trei succesive pe care individul le are.Comentarii: Asiguraţi-vă că indivizii stau cu faţa când fac alergare laterală şi nu-şi încrucişează picioarele şi, pentru sigurantă, observatorul ar trebui să fie poziţionat câţiva metri în spatele jalonului A pentru a prinde individual în caz de cădere în momentul trecerii liniei de sosire.Avantaje: acesta este un test de agilitate uşor de făcut care cere echipament şi spaţiu reduse. Dezavantaje: numai o singură persoană poate face testul odată.

Alte teste psihomotrice: - săritura de pe loc şi mişcări ale braţului şi piciorului opus ; - stând pe un picior, celălalt flexat;

57

- joc 2 la 2 maxim 3 la 3; - coordonarea dinamică a mâinilor (atingerea vârfului nasului cu mâinile, dar cu ochii închişi); - alergare înainte şi înapoi între 2 linii paralele cât mai repede posibil ; - stat pe vârfuri în îndoirea picioarelor; - ridicatul sprâncenelor; - sărituri pe loc cu mişcări sincronizate ale braţelor; - sărituri înainte şi înapoi peste laturile unui hexagon, cu revenirea in mijlocul hexagonului; - alergare în zig-zag printre 5 jaloane într-un timp cât mai scurt; - simultaneitatea mişcărilor; - viteza mişcărilor (aşezarea a 20 de piese într-o cutie); - sărituri la înălţime la bătaia din palme; - stând pe vârful picioarelor cu ochii închişi; - decuparea unui cerc din alte cercuri; - întoarcerea una câte una a paginilor unei cărţi – viteza; - sărituri fără elan pe ambele picioare la bătaie din palme.

5. DEZVOLTAREA CALITĂŢILOR MOTRICE CU AJUTORUL JOCURILOR DE MIŞCARE LA 6-10 ANI

5.1. DEZVOLTAREA MOTRICITĂŢII COPIILOR DE 6-10 ANI

Rezistenţa

Ex. 1: Să se alerge în jurul terenului, fără oprire, timp de 3 minute. Observaţii: - majoritatea copiilor se opresc înainte de 3 minute (efort intens); - alternează mersul cu alergarea (efort intens); - alternează ritmul lent cu cel rapid (lipsă regularitate); - termină sufocaţi (lipsă oxigen). Observaţii privind eşecul: Cum se poate atinge obiectivul?Se vor stabili 3 mari principii:

1. Alerg pentru mine şi nu în funcţie de ceilalţi. Nu este o întrecere

2. Alerg întotdeauna cu aceeaşi viteză (regularitate) La sosire nu sunt sufocaţi. În timp ce aleargă, copiii pot vorbi.

Ex. 2: Să se alerge timp de 3 minute respectând aceste principii

58

Observaţie: S-au respectat cele trei principii? În cazul unui succes global, la viitoarea şedinţă se va mări timpul de alergare la 5 minute, în caz contrar, se menţine timpul de lucru la 3 minute. Materiale: conuri, cronometru. Obiective: - cunoaşterea capacităţii proprii;

- învăţarea alergării în ritm propriu. Evoluţia: cu un număr minim de 5 şedinţe şi pornind de la cele 3 principii în 3 minute, să se ajungă la o alergare de 10 minute.

Ex. 3:

Se marchează un traseu aşezând conuri la fiecare 50 de metri. Se formează grupe în funcţie de nivel (pe baza celor 3 „principii"). Fiecare grupă face un tur în ritmul său, în vreme ce M controlează cu cronometru timpul necesar unei grupe ca să parcurgă 50 de metri.

Exemplu: grupa ● - 30 de secunde pe 50 de metri; grupa O, 35 de secunde pe 50 de metri.

Timpul acesta va fi ritmul în care vom lucra pentru rezistenţă. Pentru grupa ● vom da un semnal cu fluierul (reper sonor) în momentul startului şi apoi la fiecare 30 de secunde. Grupa va avea două repere, pentru a-şi regla ritmul: sonor – vizual, fluier, conuri. Se va învăţa luarea pulsului: se prinde carotida timp de 15 secunde. Fiecare copil va reţine rezultatul, înainte de efort 15<P<20, iar după efort 30<P<35.

Se trece apoi la grupa 0. Materiale: ruletă, conuri, cronometru, fluier. Obiective: - se va învăţa regularitatea în ritm propriu;

- se va învăţa luarea pulsului la nivelul carotidei şi importanţa sa ca mijloc de control.

Evoluţia: Se vor schimba reperele:

- sonore: la fiecare 60 de secunde (de 2 ori 10 de secunde);- vizuale: conuri la fiecare 100 de metri.

59

Explicaţii: S-au dobândit până acum:

- noţiunea de ritm;- noţiunea de regularitate;- noţiunea de luare a pulsului;- controlarea pulsului după efort.

Regula de aur a rezistenţei: Puls timp de 15 secunde 30 < P < 35 Posibilităţi de lucru timp de 5 săptămâni: - prima săptămână: antrenament: 3 min + 3 min + 4 min =10 min - a doua săptămână: antrenament: 2 min + 4 min + 4 min = 20 min

- cea de-a treia săptămână: antrenament: 4 min + 6 min =10 min - cea de-a patra săptămână: antrenament: 3 min + 7 min =10 min - cea de-a cincea săptămână test: 10 minute.

Ex. 4 TESTUL DE REZISTENŢĂ

Se stabileşte în prealabil un traseu. Fiecare copil va purta un număr şi îşi va striga numărul de fiecare dată când trece prin faţa profesorului (M), în felul acesta vom cunoaşte distanţa parcursă de fiecare. Se va lua pulsul.

A M C ▲ ▲ ▲

▲ ▲ B D Materiale: ca mai înainte. Obiective: îmbunătăţirea capacităţii de rezistenţă. Evoluţia: Se stabileşte un nou program de 5 săptămâni, modificând unul din

următoarele aspecte:

60

● ○ ● ○ ● ○ ● ○ ● ○ ▲

- ritmul: reducerea timpului necesar pentru parcurgerea - celor 50 de metri dintre un con şi altul (28 de secunde în loc de

30 de secunde); - distanţa: va fi mărită; - timpul: nu va fi niciodată mai mare de 10-12 minute globale; cu

condiţia ca la controlul cardiac să fie: 30 < P < 35 timp de 15 secunde.

Ex. 5: 1.Observaţii În privinţa stilului de alergare: vom centra efortul pe obiective care

urmăresc îmbunătăţirea atitudinii şi a comportamentului copilului în timpul alergării. (La început se va aborda la o şedinţă numai o temă). - piciorul, şi genunchiul din faţă: amplitudinea pasului; - piciorul din spate: poziţie corectă, cu „bustul relaxat"; - capul şi respiraţia: se va ridica privirea, se va privi înainte şi departe; - exerciţii dinamice şi de echilibrare; - aşezarea în pluton:în afară sau în interior.

2. Luarea pulsului a) Calm înainte de efort: 15 < P < 20 timp de 15 de secunde b) imediat după efort: 30 < P < 35 timp de 15 secunde.

Copilul apasă (degetul mare - degetul arătător) pe mărul lui Adam, ţinând capul drept deasupra umerilor, în momentul în care simte pulsul, ridică cealaltă mână pentru a ne indica că este pregătit să numere, închide ochii ca să simtă mai bine, ascultă şi numără. La primul semnal de începere a cronometrului, numără pentru el. La al doilea semnal, memorizează rezultatul. Acest tablou ne va permite:

- în funcţie de ritmul adoptat, să stabilim distanţa de alergat în timpul solicitat. De exemplu: cu un ritm de 44 de secunde pe 100 de metri, va trebui să se parcurgă 1.088 de metri în 8 minute;

- în funcţie de distanţa parcursă într-un anumit timp: se deduce ritmul alergării. De exemplu: la un parcurs de 1600 de metri în 10 minute, ritmul va fi de 36-38 de secunde pe 100 de metri.

Viteza Ex. 1: ÎNTOARCERI RAPIDE: jucătorii din echipa „X” se aşează în

şir între A şi B şi vor fi la aruncare. Jucătorii din echipa „O" sunt împrăştiaţi pe tot terenul. Primul jucător din echipa „X” aruncă mingea cu mâna cât mai departe posibil şi apoi caută să realizeze un număr cât mai mare de întoarceri între conurile A şi B. Jucătorul care recuperează

61

mingea se aşează în spatele conului B, cu picioarele desfăcute. Colegii lui de echipă se aşează în spatele lui, cu picioarele desfăcute.

Jucătorii din echipa „O" trec mingea printre picioare şi din mână în mână până ajung la ultimul din rând. Acesta strigă „stop !" când primeşte mingea, Arbitrul numără atunci câte întoarceri între conurile A şi B a realizat jucătorul 1 de la echipa „X”.

Jocul se reia cu jucătorul 2, apoi cu jucătorul 3 de la echipa „X”. ▲ ▲ ▲

▲ 1 ● ▲ 2 ● 3 ● 4 ● 5 ● B ▲

Ex. 2 - Schimbarea rolurilor:

Echipa care realizează cel mai mare număr de întoarceri este declarată învingătoare.

Materiale: o minge, conuri. Obiective: alergare rapidă: dispunerea echipei adverse pe

teren; ocuparea unei suprafeţe. Evoluţia: se execută aruncarea cu piciorul. Jucătorul din echipa

„O", care se întoarce cu mingea va conduce balonul cu piciorul.

Explicaţie: A▲ ▲ ▲BEx.3 - CĂMILE ŞI CERBI: cele două echipe se aşează de o parte şi de alta a liniei centrale, stând unii cu spatele la ceilalţi. Jucătorii

62

○ ○ ○ ○ ○ A ▲ ▲

● ● ● ● ●▲ ▲ ● ▲○ ○ ○○ ○ ○▲ ▲ ▲CAMPO CAMPO

din echipa ,,X" sunt „cămile", iar cei din echipa „O", „cerbi". Când „M” (profesorul) rosteşte numele unei echipe, aceasta trebuie să treacă linia aflată în faţa sa (AB sau CD), cât mai repede posibil şi fără să se lasă atinsă de adversarul

direct (se acordă un punct pentru reuşită). Se va păstra un echilibru între starturi. Materiale: conuri. Obiective: îmbunătăţirea vitezei. Măreşte atenţia. Se vor afla

într-o poziţie „predinamică". Se îmbunătăţeşte viteza de reacţie. Evoluţia: se modifică poziţia de plecare: aşezaţi, aplecaţi şi întinşi. Ex. 4: DUBLU STEAG: fiecare echipă are câte un steag (negru,

pentru echipa „X” şi alb, pentru echipa „O”, pe care va căuta să-l aducă pe terenul ei (linia AB) înaintea echipei adverse. La început, echipa „X” alege un jucător care să meargă să aducă steagul. Jucătorii din echipa „X” pornesc când doresc şi se permit simulări de plecare. De îndată ce jucătorul din echipa „X” a trecut linia terenului său, echipa „O” porneşte în urmărire.

Două situaţii: 1. Jucătorul este ajuns mai înainte ca să fi luat steagul. Rămâne la

locul unde a fost atins. 2. Jucătorul a luat steagul: îl va păstra pe tot timpul jocului, iar dacă

este atins va rămâne în acel loc.

Ex. 5 - Schimbarea rolurilor: Echipa „O” joacă şi jucătorii din echipa „X” se aşează în zona de

aşteptare. Echipa „X” porneşte în urmărirea jucătorului desemnat de echipa „O”, pornit de la linia sa de start, conform procedeului mai sus descris.

Jocul se desfăşoară succesiv: plecare, urmărire, eliberarea purtătorului de steag şi eliberarea colegilor de echipă prinşi. Numai jucătorul desemnat îşi poate elibera colegii. Un jucător eliberat îl poate elibera pe purtătorul de steag sau poate intra pe terenul său fără să se lasă atins.

Este declarată învingătoare echipa care reuşeşte să aducă steagul pe terenul ei.

Materiale: conuri, port drapele, numere pe spate. Obiective: îmbunătăţirea vitezei de alergare, a vitezei de reacţie şi

a fentărilor cu corpul.

63

Ex. 6: Se marchează terenul, conform desenului, se formează perechile.

Un jucător va fi observator în apropiere de benzile de 2 metri, iar celălalt se pregăteşte de plecare. Profesorul (M) dă semnalul de plecare, iar după 6 secunde, semnalul de stop. Observatorul se duce să se aşeze pe locul în care colegul său de echipă se afla la semnalul de stop. Alergătorul marchează punctele căsuţei la care a ajuns la semnalul de stop.

Se schimbă rolurile. Materiale: conuri, numere pe spate, cronometru. Obiective: să se alerge cât mai mult timp de 6 secunde. Evoluţia:

1. Sunt contabilizate punctele pe echipe, adunând 2, 3, 4, etc. 2. Se va modifica lăţimea benzilor în funcţie de nivelul grupei, păstrând întotdeauna criteriul celor 6 secunde de alergare.

Se vor repartiza jucătorii în grupe având acelaşi nivel pentru 6 secunde, după care se joacă modificând distanţa.

64

Ex. 7:

JOCUL DE ŞTAFETE: Jucătorii cu numărul 1 de la cele două echipe, la start. Jucătorii cu numărul 2, la 10 metri faţă de primii: jucătorii cu numărul 3, la 10 metri faţă de cei anteriori. Un con la 10 metri faţă de jucătorii cu numărul 3.

La semnal, jucătorul 1 din echipa „X” atinge mâna jucătorului 2

din echipa sa, care la rândul său atinge mâna jucătorului cu numărul 3. Acesta din urmă merge până la conul de la ultima linie şi se întoarce încearcă să treacă linia de start. Un punct pentru câştigător. Jucătorul 3 din echipa „X” se află la start, jucătorul 1 din aceeaşi echipă, la linia 1, iar jucătorul 2, la linia 2. Jocul se poate relua.

Materiale: conuri, numere pe spate, cronometru.Obiective: - să se alerge repede: pe o distanţă scurtă, pe o distantă

mai lungă.Atitudinea la start: predinamică. Se va verifica ca alergarea ultimului jucător să nu depăşească cele 6 sau 7 secunde.

Evoluţia: La fel ca şi la jocul anterior: să se adapteze unui timp de alergare

care să nu depăşească cele 6 sau 7 secunde pentru ultimul jucător.

65

Ex. 8: HOŢII ŞI VARDIŞTII: se fac grupe de câte trei: 1 hoţ (din echipa

„O") şi 2 poliţişti (din echipa „X”). Poliţiştii îl înconjoară pe hoţ („O") pe linia de centru. La semnal, hoţul încearcă să treacă linia de 10 metri, pe care o alege înaintea poliţiştilor. Aceştia, atenţi la plecarea hoţului, încearcă să treacă ei primii linia.

Pentru primul: 3 puncte; pentru cel de-al doilea: 2 puncte, iar pentru al treilea: un punct.

Se schimbă rolurile. Materiale: numere pe spate, conuri. Obiective: - se învaţă fentările cu corpul.

- se aleargă foarte repede pe o distanţă scurtă, - se urmăreşte un adversar şi se merge mai repede

decât acesta Evoluţia: - Se fac 3 echipe: se ţine evidenţa punctelor obţinute de

flecare echipă; - Se modifică distanţa (cel mult 40 de metri). 10 m▲ M▲ ▲10 m

66

● ○ ● ● ○ ● ● ○ ●

▲ ▲ ▲

Echilibru Ex. 1:

1. Se aleargă o distanţă de 10 metri, oprirea fiind echilibrată (ambele picioare pe aceeaşi linie; piciorul stâng-piciorul drept; piciorul drept-piciorul stâng). Se insistă asupra flexiunii picioarelor pentru a se face o oprire echilibrată. 2. Se aleargă pe o distanţă de 10 metri, se ia avânt de la o linie aflată la 10 metri faţă de punctul de plecare, se sare şi se opreşte în echilibru în cadrul uni cerc aflat la 2 metri. Se schimbă distanţa dintre linie sau pragul de elan şi cerc. 3. Se aleargă pe o distanţă de 10 metri cu viteze diferite (de la lentă la rapidă) şi se trece prin fiecare cerc oprindu-se în echilibru în cel de-al patrulea cerc. Se modifică distanţa dintre cercuri. 4. Se aleargă o distanţă de 10 metri, se opreşte echilibrat şi la un semnal, vizual sau sonor, se execută o schimbare de direcţie.

Materiale: cercuri, conuri, cutii. Obiective: se învaţă oprirea echilibrată după o deplasare.

67

Evoluţia: se poate face sub formă de întrecere, cu perechi sau sub formă de ştafete.

Ex. 2:1. Deplasare într-un picior, pe o distanţă scurtă (alternând

stângul, dreptul).2. La fel cu obstacole mici sau cu linii trasate pe teren.3. Deplasare cu picioarele lipite, înainte şi înapoi, într-o

parte într-alta a liniei.4. Sărituri succesive: se va urmări lungimea pasului,

servindu-se de piciorul de sprijin şi de ridicarea piciorului liber. Materiale: cutii, conuri, cercuri, pneuri. Obiective: - descoperirea modului de sprijinire şi a noţiunii de elan - îmbunătăţirea ritmului şi coordonarea deplasărilor (segmentele inferioare).

Evoluţia: Se poate face sub formă de întrecere. Pentru exerciţiul 3: joc Se ia o linie drept axă. La dreapta, sunt „în barcă", iar la stânga

„sunt pe mal". Trecere de la dreapta la stânga urmând instrucţiunile profesorului (M), în afara cazului în care profesorul ar dori să mă păcălească

68

spunându-mi „în mal" sau „pe barcă", într-un asemenea caz, dacă îi dau ascultare, voi fi eliminat.

Ex. 3:1. Alergare cu elan (3-4 paşi), sprijinirea şi elan cu ridicare; se

atinge cu capul o minge şi o batistă şi se execută o aterizare cu echilibru, pe un culoar aproape vertical faţă de obiectivul de atins.

2. Acelaşi procedeu ca la punctul 1, dar adăugând un obstacol înalt (o cutie pusă pe con), chiar înainte de culoar.

3. Alergare cu elan (8-10 paşi rapizi). Se va sări cât mai departe posibil în groapa cu nisip.

4. Acelaşi procedeu ca la punctul 3, dar trecând succesiv peste diferite obstacole lungi. Se va lucra asupra ritmului schimbând distanţele dintre obstacole.Materiale: minge, batiste sau numere pe spate, scaun, cutii,

conuri. Obiective: - coordonarea alergării cu elan, blocarea, elanul şi săritura.- se va insista asupra flexionării picioarelor în momentul

luării elanului.Imaginaţia: picioarele mele sunt ca nişte arcuri. Evoluţia: se poate realiza sub formă de întrecere.

69

5.2. EXERCIŢII ŞI JOCURI PENTRU DEZVOLTAREA CALITĂŢILOR COORDINATIVE

ŞI TEHNICA JOCULUI

Voi prezenta în continuare o serie de jocuri care contribuie la dezvoltarea coordonării:

JOCURI SIMPLE

Pământ şi foc. Joc în cerc. Din mijlocul acestuia, instructorul aruncă, pe rând, o minge spre fiecare jucător şi strigă. Dacă strigă « pământ », jucătorul care primeşte mingea trebuie ca, înante de a o prinde, să numească un animal care trăieşte pe pământ, dar dacă strigă « foc », primitorul nu trebuie să atingă mingea. Cel care greşeşte este eliminat. Pentru nivelele A şi B se pot adăuga alte elemente: la strigatul « aer », jucătorul care prinde mingea trebuie să numească o pasăre, iar dacă instructorul striga « apă », o fiinţă care trăieşte în apă, etc. Prinde bastonul. Joc în cerc. Instructorul din mijlocul cercului ţine, cu o singură mână, un baston vertical pe sol. El strigă un jucător şi dă drumul bastonului. Cel numit trebuie să acţioneze cât mai rapid posibil şi să prindă bastonul înainte ca acesta să cadă la pământ. Minge înşelătoare. Joc în cerc. Toţi jucătorii au mâinile la spate. Instructorul aflat în centrul cercului aruncă sau imită aruncarea mingii către coechipieri. Dacă coechipierul nu prinde mingea sau reacţionează la fentă, jucătorul este eliminat. Închideţi uşa. Joc în cerc. Jucătorii stau cu picioarele depărtate. Instructorul, din mijlocul cercului, încearcă să arunce mingea printre picioarele coechipierilor. Jucătorii se pot apăra, apropiind picioarele, dar dacă cel din centru face doar o fenta, nu au voie să apropie picioarele. Când jucătorul lasă mingea să-i treacă printre picioare sau nu reacţionează la fentă, este eliminat. Variantă: mingea la picior. Coechipierii trebuie să oprească mingea cu talpa piciorului (joc de control). O minge dintr-o mie. Joc în cerc, cu jucătorii unul lângă altul. Un jucător, cu mingea în cerc, strigă numele unui jucător din cerc şi în acelaşi timp lasă mingea să cadă. Jucătorul care îşi aude numele se aruncă la minge, o prinde, strigă « STOP ». Toţi ceilalţi jucători, care între timp trebuie să fugă, se opresc. Jucătorul care are acum mingea trebuie să

70

încerce să atingă un jucător, aruncând mingea din locul în care se află. Dacă reuşeşte, jucătorul atins este eliminat. Variantă: fiecare jucător fuge cu mingea la picior. Doar jucătorul care îşi aude numele se aruncă la mijloc, opreşte mingea şi strigă “STOP”. El încearcă să atingă mingea unui jucător “fugar”. Privirea. Joc în cerc. Antrenorul aruncă mingea spre un jucător. Coechipierii din stânga şi din dreapta acestuia trebuie să se aşeze pe vine cât mai repede. Ultimul este eliminat. Jucătorul care lasă mingea să cadă este eliminat. Variantă: jucătorul din mijloc dă mingea unui coechipier. Urechea acoperită. Joc în cerc. Jucătorii din stânga şi din dreapta jucătorului care primeşte mingea trebuie să-şi acopere urechea apropiată de acesta, respectiv urechea dreaptă sau stângă. Cel care greşeşte sau cel care este ultimul este eliminat. Apă şi pământ. Joc în cerc. Jucătorii aleargă pe linia unui cerc. Dacă antrenorul strigă « pământ », ei sar în interiorul cercului. Dacă strigă « apă », în afara lui. Cel care greşeşte este eliminat. Variantă: toţi jucătorii au mingea la picior. Dacă antrenorul strigă “pământ”, ei conduc mingea în interiorul cercului, dacă strigă “apă”, o conduc în afara cercului. Imită antrenorul. La semnalul antrenorului, jucătorii trebuie să imite cât mai repede posibil mişcarea acestuia: statul într-un picior, ridicatul unui genunchi, picioarele lipite etc. Variantă: antrenorul arată o mişcare anume sau un exerciţiu cu mingea, iar jucătorii trebuie să-l imite pe antrenor.

JOCURI DE REACŢIE LA SEMNALE AUDITIVE

Cine aude mai bine?a. Antrenorul anunţă adoptarea anumitor poziţii, iar jucătorii le

realizează cât mai repede: aşezat, săritură, rotaţie, grupare câte 3 sau 5. Cine va fi ultimul?

b. Antrenorul anunţă anumite poziţii, iar jucătorii trebuie să realizeze, cât mai repede, contrariul poziţiei. Exemplu: aşezat - în picioare; culcat pe burtă - culcat pe spate etc.

c. Când antrenorul strigă o anumită poziţie, jucătorii trebuie să stea nemişcaţi.

d. Aceleaşi jocuri, dar jucătorii au mingea la picior. Cap şi pajură. Jucătorii se găsesc faţă în faţă, în două grupuri. Un grup este desenat drept « cap », iar celălalt « pajura » (sau nume de club, de jucător, de culoare etc.). În momentul în care antrenorul strigă

71

« cap », cei din grupul respectiv încearcă să-i atingă pe cei din grupul « pajura », înainte ca aceştia să-şi atingă casa (o parte din cele două parţi ale terenului). Numărul de « pajure » atinse va fi numărul de puncte.a. Puteţi formula cuvintele de acţiune dintr-o poveste, astfel încat

grupul va trebui să asculte şi să facă ce i se spune.b. Idem, cu întuneric şi lumină. Grupurile sunt numite « întuneric » şi

« lumină ». Un zar (culorile întunecoase sau deschise) determină ce grup vânează şi care grup fuge.

c. Cap şi pajură, cu mingea la picior. Cel de al doilea jucător încearca să-şi atingă adversarul sau să-l atingă cu mingea (aruncaţi încet).

d. Palma. Doi jucători, faţă în faţă. Unul din cei doi ţine mâna cu palma întoarsă în sus. Celălalt nu poate pleca decât în momentul în care a atins mâna adversarului său. Apoi adversarul poate să încerce să-l atingă.

Vânatorul ABC. Jucătorii sunt repartizaţi în trei şiruri indiene, A, B şi C, unul lângă altul. Când antrenorul strigă A, fiecare jucător din acest şir trebuie să atingă jucătorul care se află lânga el din şirurile B şi C. Care jucător A este cel mai rapid ? Care este cel mai lent ?a. Antrenorul anunţă două rânduri sau două culori, care ating jucătorul

din şirul celălalt. Exemplu: animatorul strigă A şi B. Jucătorii din aceste şiruri trebuie să atingă jucătorii din şirul C. Cine va atinge primul?

b. Când antrenorul strigă « şirul A », rândul A trebuie să-i atingă pe jucătorii din B şi C. Antrenorul poate să strige culoarea şirului.

Cursa de numere cu mingea. Grupul este împărţit în două. Fiecare jucător primeşte un număr. Antrenorul strigă un număr, iar jucătorii strigaţi intră în acţiune. De preferinţă, maximum 4 jucători (mai puţin timp de aşteptare). La semnalul auditiv (strigă, fluieră, bate din palme etc.) sau vizual (lasă să cadă o minge, face semn cu braţul), jucătorii se bat în duel pentru a putea avea mingea. Jucătorii încearcă să marcheze într-o poartă oarecare. Trage la poartă.a. Jucătorii marchează fiecare în poarta adversarului.b. Jucătorii trebuie să conducă mingea în afara dreptunghiului.c. Jucătorii trebuie să conducă mingea prin întoarcere spre partea lor. Jocul cu numere. Antrenorul strigă mai multe numere. Forma de meci 1-1 la 4-4 cu portari titulari. Mingea în teren, pentru început. Antrenorul poate, de asemenea, să arunce mingea oriunde în teren. Bomba. Jucătorul 1 ţine un balon lateral la înălţimea umărului. Jucătorul 2 stă în faţa jucătorului 1, la distanţă foarte mică. Jucatorul 1 dă

72

drumul balonului, jucătorul 2 reacţionează cât mai repede posibil. Bomba (balonul) nu are voie să atingă pământul. Boneta. Cursa cu numere. Două echipe. O bonetă la distanţă egală de cele două echipe. Fiecare jucător primeşte un număr şi stă în spatele liniei. Antrenorul strigă un număr. Jucătorii strigaţi se duc cât mai repede spre bonetă. Jucătorul care reuşeşte să aducă boneta în partea sa, fără să fie atins de celălalt, obţine un punct pentru echipa sa. Dacă este atins, punctual va merge la cealaltă echipă.

a. Strigaţi două numere (o bonetă)b. Strigaţi două numere (două bonete la mijloc).

Hoţul şi poliţistul. Toţi jucătorii conduc balonul în romb. Deodată antrenorul strigă numele unuia dintre jucători, care devine poliţist. El trebuie să încerce să atingă cât mai mulţi jucători posibil. Hoţii trebuie să fugă spre pădure sau spre casă. Toţi hoţii conduc balonul cu piciorul. Poliţistul nu are balon. Cel care este atins trebuie să meargă la închisoare. Dacă toţi hoţii au fugit, poliţistul dispare şi jocul se repetă. Două bastoane. La semnal, daţi drumul bastonului şi conduceţi rapid mingea spre celălalt baston. Dacă bastonul nu cade = 1 punct (învăţaţi să colaboraţi prin coordonare în doi). Între doi. Un balon între cei doi jucători. Jucătorul încearcă să lovească mingea cu piciorul şi să se întoarcă la bastonul lui. Bastonul lui nu trebuie să cadă la pământ. Un baston pentru doi. Un balon pentru doi jucători. Jucătorul 1 dă drumul bastonului lui şi conduce balonul cât mai departe posibil, opreşte mingea şi se întoarce la bastonul lui. Bastonul nu trebuie să cadă. Dacă bastonul cade, se schimbă jucătorul. Cine va duce mingea mai departe? Patru puncte cardinale. Jucătorii conduc mingea pe o suprafaţă delimitată. Antrenorul desemnează cele patru puncte cardinale: nord, est, sud şi vest. Când antrenorul anunţă unul dintre puncte, jucătorii conduc mingea, cât mai repede posibil, spre acel punct. Cine este primul ? Trecerea balonului din cerc în cerc. Toţi jucătorii dintr-un cerc au câte un număr. Cel de-al doilea jucător nu poate pleca dacă primul se află în cerc. Care grupă va termina prima ? Antrenorul strigă un număr. Jucătorii trebuie să reacţioneze cât mai rapid posibil la primul semnal. Trebuie atenţie în timpul efortului pentru al doilea semnal.

Variantă: acelaşi exerciţiu, dar cu mingea la picior. Care echipă va câştiga? Jucătorul 1 aleargă în jurul conului său şi coteşte la dreapta, spre conul celălaltei echipe. Se întoarce alergând la echipa sa şi transmite ştafeta jucătorului 2, care o transmite jucătorului 3. Care echipă va câştiga?

73

Cursa căsuţelor. Suprafaţa de joc este împărţită în 3 căsuţe. Jucătorii stau în căsuţa din mijloc. Antrenorul strigă o căsuţă, de exemplu:

Căsuţa 1, 2 sau 3; Arată cu ajutorul unei mingi (mare, mijlocie şi mică); Casa, grădina, şcoala (sub formă de poveste).

Jucătorii se grăbesc în căsuţa respectivă. Cine este primul ? Cine este ultimul ?

Variantă: cursa căsuţelor cu mingea la picior. Cine e mai iute? Jucătorul 1 porneşte brusc de la centru şi trece printr-un cerc. Continuă să alerge în jurul conului, se întoarce şi transmite ştafeta jucătorului 2 şi acesta, mai departe, jucătorului 3, etc. Care grupă va câştiga?

Variantă: jucătorul 1 aleargă cu mingea în mână (sau la spate sau la ceafă) în jurul conului, se întoarce alergând şi transmite ştafeta jucătorului 2, şi acesta, mai departe lui 3. Care grupă va câştiga ?

Hoţii eliberaţi. Jucătorii din închisoare pot fi eliberaţi de un hoţ, în momentul în care poliţistul este desemnat de antrenor. Odată eliberat, hoţul primeşte un nou balon. Jocul bastoanelor. Doi jucători ţin câte un baston (de 150 cm) la vertical, la o distanţă determinată de viteză şi de abilitatea lor. La semnalul unuia dintre jucători, cei doi dau drumul la bastoane. Fiecare încearcă să prindă bastonul celuilalt, înainte de a cădea. Dacă acţiunea reuşeşte, se poate mări distanţa dintre jucători cu un pas. Începeţi cu distanţa de 1 metru. Alergare variată

Jucătorul 1, cu mingea în mână, aleargă până la con (dus-venit) şi transmite ştafeta jucătorului 2, care o transmite mai departe jucătorului 3. Fiecare jucător aleargă diferit. De exemplu, jucătorul 1 cu mingea pe burtă, 2 cu mingea la spate, 3 cu mingea la ceafă, etc.

Jucătorul rostogoleşte mingea până la con, ia mingea în mâini, se întoarce spre grupa sa şi transmite ştafeta jucătorului următor.

Jucătorul driblează mingea până la con, ia mingea în mâini, aleargă în jurul conului, se întoarce spre grupa sa şi transmite.

Jucătorul blochează mingea între picioare şi sare până la con, ia mingea în mâini, aleargă în jurul conului, se întoarce spre grupa lui şi transmite ştafeta jucătorului următor.

Jucătorul 1 conduce mingea în jurul conului, se întoarce conducând mingea şi transmite ştafeta jucătorului 2, iar acesta mai departe jucătorului 3. Care grupă va câştiga?

74

Jucătorul 1 conduce mingea cu piciorul în jurul conului, dă o pasă jucătorului 2, iar acesta face acelaşi lucru cu jucătorul 3. Care grupă va câştiga?

Jucătorul 1 aleargă până la con, se întoarce şi împreună cu jucătorul 2, mai aleargă odată, revin, jucătorul 1 se opreşte, jucătorul 2 continuă alergarea cu jucătorul 3.

1 / 1+2 / 2+3 / 3. Jucătorul 1 aleargă până la con, se întoarce şi, împreună cu

jucătorul 2, mai face o tură, apoi şi cu jucătorul 3 continuă următoarea tură. Mai departe, jucătorul 1 se opreşte, 2 şi 3 continuă alergarea. În final, termină cursa numai jucătorul 3.

1 / 1+2 / 1+2+3 / 2+3 / 3. Jucătorii aleargă câte doi, ţinându-se de mână: 1+2 / 2+3 / 3+1 Un jucător aleargă înainte şi altul în urmă. Jucătorul 1 aleargă cu două mingi în mâini în jurul conului, se

întoarce alergând şi transmite ştafeta jucătorului 2, iar acesta o transmite lui 3. Care echipă va câştiga?

Jucatorul 1 driblează, conduce mingea dus şi întors şi transmite ştafeta următorului jucător.

Jucatorul 1 conduce mingea cu piciorul dus şi întors şi transmite ştafeta următorului jucător.

Jucătorul 1 conduce mingea în zig-zag, dus şi întors şi transmite ştafeta următorului jucător.

Jucătorul 1 conduce mingea cu piciorul, evitând un obstacol, dus şi întors şi transmite ştafeta următorului jucător.

Jucătorul 1 avansează la fiecare lovitură cu capul, prinde mingea în mâini, dus şi întors (maximum o atingere de pământ), şi transmite ştafeta următorului jucător.

Jucătorul 1 avansează şi la fiecare lovitură cu piciorul urmează prinderea mingii în mâini, dus şi întors (maximum, o atingere a mingii de sol), şi transmite ştafeta următorului jucător.

Jucătorul 1 conduce mingea până în cerc (cca. 1 m) şi o lasă, se întoarce alergând şi transmite ştafeta celui de-al doilea jucător, care merge să ia mingea. Al treilea jucător o lasă din nou. Care grupă va câştiga?

Jucătorul 1 conduce mingea până la primul cerc (cca. 5 m) şi o lasă, se întoarce alergând şi transmite ştafeta celui de-al doilea jucător, care merge să ia mingea din primul cerc şi o conduce până la al doilea cerc. Jucătorul 2 se întoarce alergând şi transmite ştafeta jucătorului 3, care conduce mingea din al doilea cerc până la grupă. Care grupă va câştiga ?

75

Ştafete cu accent pe exersarea câtorva tehnici de bază: Trecerea mingii de la un picior la altul. Progresarea laterală cu talpa piciorului preferat. Progresarea laterală cu talpa piciorului mai puţin puternic. Lansarea mingii cu talpa ambelor picioare. Retragerea cu talpa piciorului. Înaintarea în alternativă, cu interiorul sau exteriorul piciorului

preferat. Înaintarea în alternativă, cu interiorul sau exteriorul piciorului

mai puţin puternic. Conducerea mingii până la con, aducerea înapoi cu talpa,

cotitura piciorului. Tragerea mingii înaintea celui de-al doilea jucător, etc.

Conducerea mingii până la con, cotitură interioară cu piciorul şi pasă celui de-al doilea jucător, etc.

Conducerea mingii până la con, cotitură exterioară cu piciorul şi pasă celui de-al doilea jucător, etc.

Toţi jucătorii îşi dau mâna şi formează un lanţ. Primul jucător conduce mingea până la con şi înapoi, schimbă locul, până când toţi jucătorii conduc mingea. Care grupă va câştiga?

Jucătorii sunt aşezaţi în coloană. Mingea se transmite pe deasupra capului, ultimul jucător aleargă înainte.

Conducerea mingii înainte de a o face să treacă printre picioare, până la ultimul jucător. Cine va fi primul?

Sfaturi: Jucătorii trebuie repartizaţi în grupe de 3-4; Distanţa ştafetei este de maximum 10 m; În prealabil se va stabili numărul de ture ale fiecărui jucător,

cu scopul de a creşte gradul de dificultate; puteţi combina câteva tehnici de bază;

Folosiţi limbajul copiilor; În caz de grupe inegale în număr, faceţi în aşa fel încât să

aveţi un număr egal de ture, lăsând pe cineva să alerge de două ori;

În caz de îndeplinire incorectă a condiţiei nu se va admite o repetare, jucătorul cu pricina va aştepta următoarea tură;

Care grupă va câştiga? - Cea care se va aşeza prima. - Cea care se va alinia prima ţinându-se de mână. - Cea care se va alinia prima cu mâinile încrucişate.

76

- Cea care se va alinia prima în coloană cu mâinile pe umerii celuilalt.

JOCURI ÎN DOI (CU O MINGE)

Se aruncă mingea de la unul spre altul şi se recuperează fără a o lăsa să cadă;

Se aruncă mingea de la unul la altul şi se recuperează cu consemnare suplimentară (de atins genunchii, picioarele, pământul, de a se roti înainte de a recupera mingea cu precizie);

Se rostogoleşte mingea de la unul către altul ;Mingea se aruncă şi se recuperează deasupra capului (sărind);Jucătorii sunt unul în spatele celuilalt; cel care este în faţă aruncă mingea

vertical în faţa lui şi trece în spate, iar al doilea o recuperează, o aruncă la fel şi trece în spate şi se continuă;

Jucătorii sunt unul lângă altul, un jucător aruncă mingea în aer în faţa lui, doi jucători schimbă poziţia astfel încât al doilea jucător să poată recupera mingea;

Jucătorul rostogoleşte mingea între picioarele îndepartate ale coechipierului (faţă în faţa). În momentul în care mingea trece de picioarele jucătorului, al doilea jucător se întoarce şi reia cât mai rapid. După fiecare exerciţiu, rolurile se schimbă;

Un jucător aruncă mingea în aer şi arată o cifră pâna la 5. Alt jucător trebuie să strige cifra şi să recupereze mingea;

Doi jucători îşi aruncă mingea unul altuia, cu plecarea mâinilor voleu, eventual lăsând mingea să salte înainte de a o pasa coechipierului.

Doi jucători îşi aruncă mingea unul altuia, cu plecarea mâinilor cu un consemn suplimentar (atingerea genunchilor, a picioarelor sau a solului ori prin întoarcere);

Doi jucători, unul în spatele celuilalt; primul aruncă mingea în aer şi fuge de sub minge; al doilea o recuperează;

Doi jucători, unul lângă altul; unul aruncă mingea în aer, cei doi îşi schimbă locurile astfel ca cel de-al doilea să recupereze mingea;

Unul din jucători aruncă mingea printre picioarele îndepartate ale coechipierului (feţele în aceeaşi direcţie). În momentul în care al doilea jucător vede mingea rostogolindu-se, recuperează mingea cât mai repede posibil şi apoi schimbă rolurile;

Unul din jucători (faţă în faţă) aruncă mingea printre picioarele îndepartate ale coechipierului; în momentul în care al doilea jucător

77

vede mingea rostogolindu-se, se întoarce şi recuperează mingea cât mai repede posibil, apoi schimbă rolurile.

JOCURI ÎN DOI (CU DOUĂ MINGI)

Jucătorii faţă în faţă. Cei doi aruncă mingea cu faţa la pământ şi recuperează mingea celuilalt, după o săritură înapoi.

De rostogolit mingea cu ambele mâini sau cu mâna dreaptă ori stângă, cu precizie, unul spre altul, încât baloanele să se atingă.

Jucătorii faţă în faţă; de săltat mingea şi de schimbat mingea fără să se oprească.

Jucătorii faţă în faţă; de săltat mingea, de fugit în jurul mingii, a altui jucător şi de recuperat propria minge înainte ca ea să se oprească.

Jucătorii faţă în faţă; aruncaţi mingea în aer deasupra capului şi schimbaţi rapid mingea.

Jucătorii faţă în faţă; ei aruncă mingea vertical, deasupra capului şi schimbă locurile, deplasându-se lateral (fără săritură)

Jucătorii faţă în faţă; aruncă mingile vertical şi în faţă, şi recuperează mingea celuilalt după un avânt/salt.

Jucătorii faţă în faţă; jucătorul 1 aruncă mingea vertical, în timp ce jucătorul 2 face o pasă către primul jucător; jucătorul 1 pasează rapid către jucătorul 2 şi încearcă să recupereze mingea trimisă de jucătorul 2 înainte ca ea să atingă solul.

Jucătorii faţă în faţă; jucătorul 1 aruncă mingea vertical, în timp ce jucătorul 2 face o pasă precisă către primul jucător; jucătorul 1 ia mingea în mâini şi o rearuncă spre jucătorul 2, care recuperează mingea şi o întoarce cu interiorul piciorului spre jucătorul 1.

JOCURI ÎN 3, 4 SAU 5

Aruncă mingea şi recupereaz-o la semiînălţime; urmăreşte/urmează mingea.

Aruncă mingea şi recupereaz-o deasupra capului; urmăreşte/urmează mingea.

Aruncă mingea la semiînălţime şi recupereaz-o deasupra capului, sărind; urmăreşte/urmează mingea.

Doi jucători faţă în faţă cu câte o minge în mână; jucătorul 1 aruncă mingea spre jucatorul 2 cu un picior în faţă; jucătorul 2 rostogoleşte, în acelaşi timp, o minge spre jucătorul 1.

Variante:

78

Jucătorul 2 aruncă mingea către jucătorul 1 cu un pas sărit; ritmul trebuie să se accelereze progresiv; două grupe de minimum 2 jucători.

Treci spre altul cu o săritura şi urmăreşte/urmează mingea.Saltă mingea până la jucător şi pasează mingea.Saltă mingea până la mijloc, încetează şi apoi aruncă mingea spre

următorul şi urmăreşte mingea.Doi jucători pleacă în acelasi timp, aruncând mingea (cu două mâini, sau

mâna dreaptă, ori stângă) spre altă grupă; se opresc la jumătatea de drum unul lângă altul şi aruncă mingea spre jucătorul următor; apoi cei doi pornesc; faceţi astfel ca cei doi jucători, care trebuie să se privească, să pornească în acelaşi timp; jucătorii se alătură propiei grupe.

Variantă: jucătorii rostogolesc mingea unul spre celălalt.

ALTE EXERCIŢII

Patru jucători cu două baloane sunt aranjaţi încrucişat; doi jucători aruncă mingile între ei, într-un timp determinat; ceilalţi jucători încearcă să jeneze jucătorii, aruncând propriile lor mingi; care va fi cel mai mare număr de aruncători?

Patru jucători, aranjare încrucişată, două mingi; doi jucători rostogolesc mingea într-un timp determinat; alţi jucători încearcă să-i jeneze lăsând mingile lor; care va fi cel mai mare număr de rostogoliri?

COORDONAREA OCHI-PICIOR

O mare parte a materialului parcurs poate fi încadrată în exerciţiile care ameliorează coordonarea ochi-picior. Este totuşi, important a se insista asupra acestei relaţii, dar şi asupra coordonării dintre ochi şi mână şi aceasta pentru că ea învaţă jucătorii să estimeze traiectoria mingii în spaţiu şi în timp şi verifică aptitudinile şi progresele lor.Aruncaţi mingea în aer, lăsaţi-o să sară o dată, rearuncaţi-o în aer cu

piciorul şi recuperaţi-o în mâini (2, 3, 4, 5 sărituri).Aruncaţi mingea în aer şi recuperaţi-o cu ambele mâini (fără ca ea să

salte).Aruncaţi mingea în aer, cu mâna stângă şi dreaptă, alternativ, fără ca ea

să salte.Aruncaţi mingea în aer cu piciorul stâng şi drept, alternativ, şi

recuperaţi-o cu ambele mâini.Aruncaţi mingea în aer cu piciorul drept şi recuperaţi-o cu mâna stângă.Aruncaţi mingea în aer cu piciorul stâng şi recuperaţi-o cu mâna dreapta.

79

Aruncaţi mingea în aer, atingeţi genunchiul, picioarele sau pământul/solul şi recuperaţi-o.

Aruncaţi mingea în aer, loviţi cu mâinile sub minge, lăsaţi-o să salte şi loviţi mâinile deasupra mingii şi recuperaţi-o; loviţi de două ori din mâini, de trei ori pentru cel care soseşte.

Aruncaţi mingea în aer, recuperaţi-o cu braţele întinse deasupra capului.Aruncaţi mingea în spate, pe deasupra capului, faceţi jumătate de cerc şi

recuperaţi-o.Aruncaţi mingea în aer, faceţi un tur (cerc complet) şi apoi recuperaţi-o

cu mâna stângă.Aruncaţi mingea în aer, luaţi rapid poziţia aşezat, cu picioarele

îndepartate şi întinse, lăsaţi mingea să salte între picioare, ridicaţi-vă şi recuperaţi mingea.

Aruncaţi mingea în aer, lăsaţi-vă rapid culcat pe spate, lăsaţi mingea să salte între picioare, ridicaţi-vă şi recuperaţi mingea.

Aruncaţi mingea în aer, lăsaţi-o să-şi ia avânt (să salte) şi treceţi pe sub ea şi recuperaţi-o.

Aruncaţi mingea în aer şi recuperaţi-o în poziţie şezândă.Conduceţi mingea şi, la semnalul antrenorului, atingeţi mingea cu

diferitele părţi ale corpului (călcâi, interiorul sau exteriorul piciorului, talpă, genunchi, cap, piept, spate).

Aruncaţi mingea unul altuia, cu plecarea mâinilor, în voleu, eventual lăsând mingea să salte înainte de a o pasa coechipierului.

Aruncaţi mingea unul altuia, cu plecarea mâinilor la un consemn suplimentar (de exemplu, atinge genunchii, picioarele sau solul).

Aruncaţi mingea în aer şi recuperaţi-o deasupra capului.Jucătorii sunt unul în spatele celuilalt. Primul aruncă mingea în aer şi

fuge de sub minge. Al doilea o recuperează.Jucătorii sunt unul lângă altul. Un jucător aruncă mingea în aer. Cei doi

îşi schimbă locurile astfel ca al doilea să recupereze mingea.Jucătorii faţă în faţă, cu o minge pentru fiecare jucător. Doi aruncă

mingea simultan în aer şi o recuperează încrucişat, după un avânt/salt.

Jucătorii aruncă mingea între picioarele îndepărtate ale coechipierului (fetele în aceeaşi direcţie). În momentul în care al doilea jucător vede mingea rostogolindu-se, o recuperează cât mai repede posibil. Apoi schimbă rolurile.

Doi jucători faţă în faţă, având câte o minge. Jucătorul 1 aruncă mingea vertical. În acelaşi timp, jucătorul 2 face o pasă primului jucător. Jucătorul 1 pasează rapid înapoi către jucătorul 2. Jucătorul 1

80

încearcă să recupereze mingea aruncată înainte ca aceasta să atingă solul.

Jucătorul aruncă mingea între picioarele îndepărtate ale coechipierului (faţă în faţă). În momentul în care vede mingea rostogolindu-se, cel de-al doilea jucător se întoarce şi o recuperează cât mai repede posibil. Apoi se schimbă consemnele (acţiunile).

Jucătorii îşi pasează mingea cu interiorul piciorului şi urmăresc mingea (minimum 3 jucători).

Doi jucători faţă în faţă. Jucătorul 1 aruncă mingea. În acelaşi timp, jucătorul 2 dă o pasă precisă jucătorului 1. Jucătorul 1 ia mingea în mâini şi o rearuncă spre jucătorul 2, care o recuperează şi o întoarce cu interiorul piciorului spre jucătorul 1.

Aruncă mingea unul spre altul, cu plecare din mâini. Mingea este urmată şi coechipierul care recuperează mingea repetă exerciţiul (minimum 3 jucători).

Jucătorul 1 aruncă o minge uşoară către jucătorul al doilea, care trimite mingea cu capul.

Săritură uşoară: jucătorul 1 aruncă mingea deasupra jucătorului 2 care este culcat pe burtă. Jucătorul 1 sare deasupra jucătorului 2 şi recuperează mingea înaintea săriturii. De câte ori a săltat mingea?

Doi jucători conduc mingea simultan spre altă grupă şi o pasează. Apoi, următorii doi pleacă. Faceţi astfel ca cei doi jucători să plece în acelaşi timp (ei trebuie să se privească). Jucătorii se alătură iaraşi echipei.

ARUNCARE PENTRU PATRU JUCĂTORI ŞI DOUĂ MINGI

Doi jucători îşi pasează mingile cât mai des posibil, cu interiorul piciorului, într-un timp determinat; alţi doi jucători încearcă să atingă mingea părţii adverse, făcând să se rostogolească mingile lor.

Variantă: În loc de rostogolirea mingii, pasare cu interiorul piciorului. Care va fi cel mai mare număr de pase?

Doi jucători, X1 şi X2, trimit o minge cât mai des, unul spre altul, cu plecare din mâini, contorizaţi într-un timp determinat; alţi jucători, Y, încearcă să jeneze acţiunile acestora cu propria lor minge; care va fi cel mai mare număr de pase ?

EXERCIŢII DE COORDONRE OCHI-MÂNĂ-PICIOR

Jonglaţi cu diferite părţi ale corpului (c): capul, umerii, gamba superioară, călcâiul, interiorul şi exteriorul piciorului.

81

Un jucător încearcă să jongleze cu acelaşi picior, două mingi.Un jucător încearcă să jongleze cu piciorul cât mai multe mingi posibil.Un jucător conduce mingea între conuri şi jonglează simultan cu mingea

de cauciuc.Câte doi jucători îşi pasează între ei, una din mingi; între timp, după

fiecare pasă, aruncă în aer o minge, cu mâinile; balonul din aer nu trebuie să atingă pământul.

Doi jucători joacă mingea împotriva peretelui şi între timp, au grijă de o altă minge din aer.

Doi jucători joacă alternativ mingea de la sol şi pe cea din aer; mingea poate să salte odată sau de două ori, dar nu poate atinge pământul.

EXERCIŢII DE COORDONARE OCHI-MÂNĂ-PICIOR CU MINGILE DE TENIS

Jucătorul aruncă mingea de tenis în aer şi o recuperează.Jucătorul aruncă mingea de tenis în aer, loveşte palmele şi o recuperează.Jucătorul lansează mingea de tenis şi o recuperează.Jucătorul A arunca mingea de tenis spre jucătorul B, care o recuperează

într-un con.Jucătorul aruncă mingea de tenis în aer şi o recuperează într-un con

întors.Jucătorul conduce mingea de tenis cu piciorul.Jucătorul conduce mingea de tenis cu interiorul sau exeriorul piciorului.

ORGANIZAREA TERENULUI ŞI A JUCĂTORILOR

Jucătorii trasează pe loc liniile terenului, pe lânga un con sau o piesă metalică.

Fiecare jucător are un balon sau o minge.

Jocul porţilor. Jucătorii conduc mingea cu piciorul = merg cu maşina. Ei încearcă să treacă pe lângă cât mai multe porţi, dar nu de două ori pe lângă aceeaşi poartă. Când antrenorul ridică mâna (poliţia), jucătorul trebuie să treacă mingea prin poarta cea mai apropiată. Cine a trecut cât mai multe porţi?

Jocul curbelor şi a liniilor frânte. Jucătorii conduc mingea cât mai variat în zig-zag, şerpuit sau în slalom printre jaloane, în cercuri largi, putând dribla spre lateral sau înainte ori înapoi.

Jocul podurilor. Jucătorii conduc liber mingea în jumătatea stângă a terenului (mingea = maşina). În momentul în care antrenorul deschide un pod (între două jaloane), jucătorii trebuie să-l treacă cât mai repede, în

82

cealaltă jumătate de teren. Cine va fi primul în cealaltă zonă ? Antrenorul poate deschide şi două poduri.

Jocul triunghiurilor. Fiecare jucător conduce mingea lui în triunghi, într-un sens şi în celălalt, păstrând distanţa între ei.

Joc în pătrat. Fiecare jucător conduce mingea lui în pătrat, într-un sens şi în

celălalt, păstrând distanţa între el şi ceilalţi. Fiecare are o minge. Jucătorii se deplasează de la o linie la alta sau de

la un con la altul. Jocul liniilor

Într-o sală cu multe linii, jucătorii conduc mingea de pe o linie. La semnalul antrenorului, jucătorii transmit mingea liniilor apropiate.

Rambo – un jucător fără balon vânează cât mai multe mingi posibile ale coechipierilor, fără limite.

ŞUTURI SPRE CONURI ŞI ÎN PERETE

Jucătorul încearcă să atingă conul (1 punct) sau să-l răstoarne (2 puncte) de la 4-5 paşi.

Şutarea mingii la perete cât mai des posibil (efectuarea tuturor exerciţiilor se face cu ambele picioare) Şutarea mingii printre picioare. Coechipierul are picioarele

depărtate, iar jucătorul încearcă să introducă mingea printre picioarele lui. Răsturnarea conului în doi

- Jucătorii încearcă să răstoarne conul de la 4-5 paşi. Trimiterea balonului cu capul spre o poartă, după lansarea de la

coechipier. Joc în trei.

Trei jucători aşezaţi în triunghi joacă mingea în sensul acelor de ceasornic şi apoi în sens invers. Distanţă de 5-6 paşi. Jucătorul joacă mingea şi ajunge la celălalt con (a pasa – a urmări) sub formă de joc; într-un timp precizat se pasează mingea cât mai des posibil în triunghi. Cine va câştiga?

În aceeaşi formaţie, dar mingea este jucată într-un spaţiu. Jucătorul anticipeaza mingea, plecând de la con. Urmăreşte mingea. Distanţa triunghiului: 5 paşi, până la con 3-4 paşi.

Joc în triunghi. Aşezare în triunghi. Jucătorul din mijloc primeşte mingea, schimbă

unghiul de joc, duce mingea şi o pasează celuilalt jucător, care o retrimite, etc. Distanţa 5-6 paşi. Schimbare dupa 10 pase.

83

Joc în romb. Aşezare în romb. Distanţa 6-7 m. Se joacă mingea şi se urmăreşte, în timp precizat, în cât mai multe tururi complete. Joc variat. Aşezare în romb. Mingea este jucată alternativ în faţă şi oblic.

Jucătorii rămân pe loc. Jucătorii urmăresc mingea (minimum 5 jucători).

Aşezare în romb. O minge se joacă între porţi şi se urmăreşte. Se execută în ambele sensuri. Variante: - Se folosesc mai multe mingi. - Se foloseşte o singură minge; în mijloc un jucător poate bloca porţile. Jucătorii trebuie să privească în ce direcţie va juca mingea. Joc în pătrat. Aşezare în pătrat/romb; o minge pentru o grupă.

Distanţa pătratului, în care se joacă mingea, 5-6 m. Jucătorul anticipează şi se duce la întâmpinarea mingii, care se urmăreşte.

Variante: - se folosesc mai multe mingi. - se exersează cu două mingi în acelaşi pătrat. - se folosesc mai multe mingi.

Vânătoarea. Jucătorii conduc mingea cu piciorul într-un spaţiu delimitat. Unul sau mai mulţi vânători cu mingea la picior, încearcă să atingă mingea părţii adverse. Se schimbă locurile dacă unul dintre vânători atinge o minge.

Variantă: în loc să atingă mingea părţii adverse, se poate cere să se atingă jucătorul advers sub genunchi. Învăţaţi-l pe vânător să şuteze uşor şi precis. Nu lăsaţi ca jocul să degenereze în cazul în care jucătorii ar şuta foarte puternic.

Jocul cu bile. Un jucător şutează sau aruncă o minge colorată, minge de tenis sau de baschet, de la 15 m (bila=poarta). Fiecare pe rând, jucătorii încearcă să şuteze mingea cât mai aproape de poartă. Cel care a şutat cel mai aproape primeşte trei puncte, al doilea două puncte şi al treilea un punct. Variante: Jocul poate fi jucat şi cu două echipe şi se elimină mingea

adversarului (a se vedea regulamentul jocului cu bile); Jucătorul încearcă să joace mingea în cercuri, folosind cât mai puţine

lovituri. Mingea trebuie să rămână în cerc. Fotbal – bowling. Pe o distanţă de 5-7 m, sunt aşezate nouă conuri.

Jucatorii pot şuta de trei ori. Cine va răsturna mai multe conuri? Variantă: câte încercări îi trebuie jucătorului pentru a răsturna

toate conurile? Omul pe stradă. Două echipe, X şi Y, se aşează pe două rânduri,

faţă în faţă, cu o minge la fiecare pereche. Echipa Y conduce mingea cu

84

piciorul pe stradă (printre cele două rânduri). Jucătorii echipei X trebuie să încerce să atingă jucătorii echipei Y, folosind partea interioară a piciorului (dar să nu lovească deasupra genunchiului). Câţi jucători au fost atinşi dupa cinci treceri pe stradă ? După cinci treceri se schimbă rolurile.

Păstorul. Jucătorul X încearcă să transfere două mingi pe o anumită distanţă, cu ajutorul propriei sale mingi. De câte ori trebuie să şuteze jucătorul X ca să treacă cele două mingi dincolo de linia laterală ? Jucătorul X poate de fiecare dată să pună mâna pe minge ca să o poată aşeza înainte de a şuta. Variantă: jucătorul nu poate aşeza mingea cu mâna înainte de a şuta.

Fotbal – biliard. Într-un spaţiu delimitat, se încearcă atingerea celorlalte două mingi, cu propria minge (învaţă să tragi uşor şi precis).

Campioni la pase şi conducere. Două echipe. Echipa X pasează, iar echipa Y conduce mingea. Câte pase poate da echipa X înainte ca echipa Y să înconjoare de doua ori echipa X ? Mingea – sticla. O sticlă de plastic umplută cu apă pentru fiecare jucător. Jucătorul X încearca să şuteze în sticla jucătorului Y pentru a o răsturna. Dacă sticla cade, jucătorul Y trebuie mai întâi să recupereze mingea, să o aşeze lângă con şi să ridice cât mai repede sticla. Câştigător este cel care are cât mai multă apă în sticla lui, după un timp.

Fotbal - pătrat. Echipa X este aşezată în pătrat. Echipa Y se află pe cele patru laturi. O minge la doi jucători, jucată cu interiorul piciorului de la o extremitate la cealaltă a pătratului. Jucătorii de pe laturi încearcă să atingă jucătorii din interiorul pătratului sub şolduri.

Variantă: jucătorii X sunt cu mingea la picior. Jucătorii Y încearcă să atingă mingea, lovind uşor.

Fotbal cu conuri. Jucătorul X încearcă, şutând, să răstoarne conul jucătorului Y. Distanţa este adaptată în funcţie de nivelul jucătorilor. Con atins = 1 punct; con răsturnat = 2 puncte.

Variantă: la boboci, mingea poate fi, de asemenea, rostogolită (aptitudine generală la minge).

TRECEREA PROGRESIVĂ DE LA JOCURILE INDIVIDUALE SIMPLE LA FORME COMPLEXE

O minge pentru doi. Percepţia corpului. Mingea se opreşte cu laba piciorului, fie pe interior, fie pe exterior, cu gamba, prin amortizare cu pieptul, cu coapsa, capul sau cu şezutul.

85

Joc de două echipe. Jucătorul X aruncă, Y controlează mingea şi o aruncă spre Z, ş.a.m.d. Distanţa de cinci paşi. - Variantă: jucătorul din mijloc aruncă mingea în aer, jucătorul lateral anticipează şi apoi controlează mingea şi o pasează jucătorului următor. Schimbă poziţia. Joc la poartă. X şi Y conduc mingea spre poartă, trag (se opreşte mingea la semnal), recuperează mingea, o conduc şi se alătură grupului următor. Joc interactiv. Se arunca mingea in aer spre un coechipier. Control static- dinamic. Se ia mingea si se arunca din nou, jucatorii fiind langa jalon (con).

- Variante: Se aruncă şi se urmăreşte mingea; jucătorul următor ia mingea şi

o aruncă spre jucătorul următor, distanţa fiind de cinci paşi. Se aruncă şi se urmăreşte mingea. Jucătorul 2 controlează

orientat şi conduce mingea spre jucătorul următor în formaţie de romb.

Joc în lanţ. Jucătorul din mijloc aruncă mingea spre jucatorul exterior +control şi repasează jucătorului din mijloc.

- Variante: Jucătorul care marchează devine portar; Jucătorul poate să-l dribleze pe portar (joc de dribling); Joc la poartă, X <>Y

Joc la poartă. Un balon pentru fiecare; doi portari (se schimbă în mod regulat). X şi Y lovesc mingea în faţa lor; sprintează după minge; trag la poartă; recuperează mingea şi se duc în cealaltă parte. Cine va marca primul ? Cine va marca mai multe goluri ? Roşu sau albastru ? Exerciţiu de adresă. Pasă la nivelul solului, control orientat, cu interiorul piciorului, etc., pe distanţa de 7-8 m. Se poate arunca mingea sau se trage din voleu. Control orientat, cu schimbare de poziţii. Exerciţiu de precizie. Formaţie în triunghi. Jucătorul central X1 lansează sau trage în minge din voleu, spre X2, în poziţie de extremă, care controlează şi pasează în spaţiu spre al treilea jucător X3. Acesta primeşte mingea şi trage la plasă. După finalizare, se recuperează mingea şi se alătură jucătorului central X1. Exerciţiu în cerc. Jucătorul central X1 conduce mingea, pasează lui X2, acesta efectuează un control orientat, conduce mingea şi pasează lui X3, care conducea mingea şi o pasează lui X4. De fiecare dată se alătură jalonului următor. Exerciţiu în romb. Jucătorul X1 conduce în slalom, pasează spre vârful de atac, care controlează orientat. X2, pasează spre jucătorul care

86

urcă, X3 şi acesta conduce spre poartă, încercând să marcheze. Recuperează mingea şi se alatură jucătorului X1. Sistem de rotaţie. Cine va marca mai multe goluri?

JOCURI DE CONTROL

Stop de picior. Doua echipe. Reguli de joc normale. Când un jucător opreşte mingea cu laba piciorului, nici un adversar nu-i poate lua mingea. Jucătorul care se află în posesia mingii are timp să privească spre cel căruia îi va pasa. Odată ce jucătorul care posedă mingea, o opreşte şi trebuie să dea o pasă unui coechipier. Echipa adversă nu poate să se aşeze în faţa mingii (distanţă trei paşi). Scop: controlul balonului, învăţarea demarcării, dezobişnuinţa de fotbal « la gramadă », percepţia spaţială. Fotbal - volei. Forme de joc 1<>1 sau 2<>2, pe un teren delimitat. Jucătorul aruncă mingea deasupra fileului. Partea adversă trebuie să poată opri mingea în limitele terenului. Dacă mingea iese după control, punctul merge la echipa care a aruncat-o. Dacă mingea este prost aruncată, în fileu sau în afara limitelor, punctul merge la echipa adversă. Fiecare echipă poate să arunce mingea de cinci ori peste fileu. Pe urmă, serviciul trece la cealaltă echipă. Creşterea gradului de dificultate prin: creşterea înălţimii fileului; reducerea dimensiunii terenului; trecerea mingii peste fileu, cu piciorul, din vole.

Variantă: mingea este trecută pe sub fileu. Oprirea balonului. Dispunere în cerc. În mijloc, un jucător aruncă mingea şi strigă numele unui jucător. Acesta sprintează spre centru şi opreşte mingea, în timp ce ceilalţi o iau la fugă. Jucătorul care a oprit mingea poate încerca să atingă un adversar, cu o pasă cu interiorul piciorului. Dacă reuşeşte, are un punct şi jucătorul atins trece la mijloc. Dacă nu, trebuie să arunce mingea în aer şi să strige din nou, fără să câştige nici un punct. Jucătorii din cerc o iau la fugă în momentul în care aud numele, etc.

ALTE JOCURI PENTRU COPIII DE 6-10 ANI

A căzut iepuraşul(joc pentru dezvoltarea atenţiei)

A fugit iepuraşul, a căzut, să-şi rupă nasu, buff!

Un grup nelimitat de fete şi băieţi se prind de mâini, în formă de cerc, ca la horă. Pe versurile de mai sus, intonate de tot grupul, cercul se mişcă fie la dreapta, fie la stânga.

87

În momentul când se ajunge la “buff” întreg cercul se lasă pe vine. Copilul, care din neatenţie a rămas în picioare, sau a întârziat trece în mijlocul cercului şi drept pedeapsă stă într-un picior până ce alt copil a greşit şi îi ia locul. Dacă unul dintre ei ajunge de trei ori în mijlocul cercului, atunci el este dat afară din joc.

Cloşca cu pui

Un număr nelimitat de fete şi băieţi se aşează unul în spatele altuia în aşa fel încât, fiecare se prinde cu mâinile împreunate de mijlocul celui din faţa lui. Toţi aceştia se numesc “pui”, iar cel din fruntea lor “cloşca”. Ea trebuie să fie mai voinică şi mai ageră pentru ca să poată apăra cu îndârjire puii ”să nu-i fie luaţi de harau”. La rândul său “uliul” trebuie să fie un copil bine dezvoltat şi ager pentru a lupta cu cloşca. În lupta lui cu cloşca, uliul caută tot felul de trucuri pentru prinderea puilor. Atunci când toţi puii au fost prinşi, jocul se sfârşeşte. Pentru ca jocul să dureze cât mai mult şi puii să nu fie prinşi, adică scoşi din joc, ei ajută cloşca în lupta cu uliul. Lupta cloştii şi apărarea puilor se face cu mâinile, prin împingere sau apărare.

Lupta cocoşilor

Participă un grup de 8-10 copii (perechi). Se prind fiecare cu mâna de glezna piciorului drept ridicat şi se împing unul pe celălalt, fără însă a lăsa piciorul jos. Cel ce rezistă mai mult este învingător şi rămâne în continuare în joc, ca la rândul lui să înceapă lupta cu altul, învingător la cealaltă pereche. Ultimul este adevăratul învingător.

Lupul şi mielul

Copiii sunt aşezaţi în cerc, ca la horă, dar bine prinşi de mâini şi distantaţi unul de altul. În mijlocul cercului trece de obicei o fată, căreia i se spune: mielul. În afara cercului stă un băiat numit lupul. Copiii stau pe loc şi strigă “un’te duci tu mielule?” În acest răstimp lupul încearcă să rupă “lanţul”, să treacă în cerc şi să prindă

88

mielul. Dacă reuşeşte, mielul iese din cerc rămânând acum lupul în mijloc, încercând iarăşi să treacă în afară pentru a-l prinde. Pe tot parcursul jocului mielul este ajutat şi protejat să nu fie prins. Pentru perfecţionarea şi eficienţa acesteia în jocul de fotbal, antrenorul Tr. Iordache recomandă să se ia startul din diferite poziţii: din picioare, de pe genunchi, din şezând, din culcat pe faţă sau culcat pe spate etc, alergându-se cu faţa, spatele sau în lateral, toate declanşate la comandă. La ştafetele de 5 plus 5 metri, 10 plus 10 metri, 15 plus 15 metri, se urmăreşte plecarea şi întoarcerea, de fapt o nouă plecare fiind încă mai dificilă.Exerciţiul 1. Distanţa totală parcursă va fi de aproximativ 30 de metri. Obstacolul A este o capră pentru gimnastică sau oricare aparat fix, solid, la o înălţime de circa 30 metri. Jucătorii trebuie să atingă cel puţin cu un picior capra când sare peste ea. Obstacolul B este alcătuit din patru garduri la mică distanţă între ele, obligându-le pe sportive să le sară. Obstacolul C îl constituie jaloanele mai apropiate, pe care jucătorii sunt obligaţi să le ocolească, în zig-zag, fără să le atingă. Parcursul se încheie cu o alergare în linie dreaptă, după alte patru întoarceri în interiorul unui cerc cu diametrul de 4 metri.Exerciţiul 2. Jucătorii trec pe sub gardurile scunde şi sar peste cele înalte, amplasate la mici distanţe între ele.Exerciţiul 3. Cel puţin două echipe a cinci, şase jucători stau aliniate (unul în spatele altuia). La distanţe de 10-15 metri sunt înfipte steguleţe în faţa fiecărei echipe. Jucătorii vor ocoli steguleţele dus-întors cu mingea la picior şi o vor conduce până la următorul coechipier.Exerciţiul 4. Lotul se împarte în două echipe ce se aşează faţă în faţă la distanţă de 60 de metri între ele. La semnalul antrenorului echipele pornesc în viteză, schimbându-şi locurile. Câştigă echipa care a ajuns mai repede în locul celeilalte.Exerciţiul 5. Transportul mingilor. Jocul se poate desfăşura pe orice teren sau în sală cu un efectiv nelimitat de participanţi. Lotul se împarte în două echipe, folosindu-se ca material “didactic” pentru fiecare dintre ele câte 3 mingi medicinale. Echipele se aşează în şir indian înapoia unei linii de plecare. La 10-15 metri se delimitează linia de întoarcere, iar în faţa fiecărei echipe se află la sol cele 3 mingi medicinale. La semnalul de începere, primii jucători iau în braţe mingile şi aleargă cu ele până la semnalul stabilit pe urmă ca un nou start, vin şi le predau următorilor în locul plecării iniţiale aşezându-se pe sol. Următorii pleacă în cursă numai după ce mingile se ţin bine în braţe.

89

JOCURI PENTRU ALERGARE

Drum lung; cursa în cerc; ultima pereche fuge; şoarecele şi pisica; ştafeta în zig-zag; batista; cursa în spate; alungă-l pe al III–lea; ştafete simple; alergare în cerc; şarpele îţi prinde coada; cursa în trei picioare.

Şoarecele şi pisica

Condiţii: se joacă de obicei pe teren sau în sală cu un grup de 20-30 elevi.

Descriere: Jucătorii formează un cerc cu faţa spre interior şi se apucă de mâini. Cercul are 1-2 porţi (acolo lasă o trecere nefiind prinşi de mâini). În cerc se află un jucător care este “şoarecele” iar în afară altul “pisica”. Pisica încearcă să prindă şoarecele. Jucătorii din cerc uşurează fuga şoarecelui permiţându-i intrarea sau ieşirea din cerc prin ridicarea braţelor. Pisica poate intra sau ieşi din cerc numai folosind cele două porţi existente. Reguli: Dacă pisica a prins şoarecele, altă pereche începe jocul. Recomandări metodice: Dacă după un timp de 1-2 minute pisica nu reuşeşte să prindă şoarecele, conducătorul jocului poate schimba rolurile celor care se urmăresc sau numai altă pereche.

Drum lung

Condiţii: pe teren sau în sală 30-40 jucători, 3-4 popice sau ţăruşi pentru fiecare echipă.

Descriere: Jucătorii împărţiţi pe echipe în flanc câte unul se aşează în spatele unei linii de plecare. Intervalul dintre echipe este de 2-3 m. În faţa fiecărei echipe, pe distanţa de alergare se aşează popicele sau ţăruşii la distanţa de 1-2 m unul de altul. La semnal, primul elev de la fiecare grupă aleargă ocolind în zig-zag obstacolele şi se întoarce în acelaşi fel, atinge pe următorul şi trece la coada şirului. Câştigă echipa al cărei ultim jucător a trecut la întoarcere primul linia marcată în faţa echipei. Reguli: Elevii trebuie să ocolească ţărusii în zig-zag. Nu au voie să atingă sau să dărâme ţăruşii; dacă au facut-o, trebuie să-I aşeze la loc şi apoi să continuie jocul.

90

Recomandări metodice: Jocul poate fi jucat la toate clasele, mărind numărul ţăruşilor şi implicit distanţa de alergare.

Cursa în cerc

Condiţii: pe teren sau în sală mare; 20-30 elevi Descriere: Formaţie de cerc, distanţa de 1 m între elevi. La semnal elevii aleargă urmărind să-l depăşească pe cel din faţă, atingându-l cu mâna pe umăr. Reguli: - depăşirea se face prin afara cercului; - jucătorul depăşit iese din joc; - câştigă jucătorul care rămâne ultimul. Recomandări metodice: La semnalul profesorului se schimbă sensul alergării. Pentru păstrarea cercului se trasează pe sol cu creta un cerc pe lângă care se aleargă.

Leapşa pe ghemuite (echipă/colectiv, viteză, curaj)

Jocul se adresează copiilor mai mici, mai ales când colectivul este numeros. Cine vrea să se apere de urmăritor trebuie să stea ghemuit şi să atingă cu ambele mâini pământul. Cum se dezvoltă prin acest joc curajul? Prin folosirea cât mai rară a poziţiei ghemuit.

Broasca ţestoasă (echipă/colectiv)

Se joacă după regulile obişnuite; cine se află în pericol, îngenunchează pe podea, se sprijină cu cotul de pământ şi „bagă capul la cutie”, la fel cum broasca ţestoasă îşi ascunde capul sub carapace. În această poziţie este salvat.

Leapşa – leagăn (echipă/colectiv, viteză, forţă, curaj)

Cel ce se află în pericol de a fi atins de urmăritor se poate apăra prin culcare rapidă pe burtă, ridicând capul, braţele şi picioarele în extensie.

91

O menţinere oricât de scurtă în această poziţie este un bun exerciţiu de forţă.

Leapşa pe încălecate (colectiv)

Jucătorul urmărit poate scăpa de atingerea urmăritorului sărind în spatele unui coechipier. Astfel, ambii devin intangibili.

Cursa vrăbiuţelor (echipă/colectiv, viteză, forţă)

Urmăritorul şi cei pe care-i urmăreşte se deplasează prin sărituri pe ambele picioare.

Alergarea în trei picioare (colectiv, viteză, curaj)

Jucătorii se împart pe perechi şi stau umăr la umăr. Cei doi parteneri îşi leagă cu o batistă picioarele din interior. Perechile astfel unite se deplasează prin sărituri, după regulile obişnuite. Leapşa trebuie dată ambilor parteneri.

De-a caii (colectiv, viteză, forţă)

Jucătorii se împart pe perechi în funcţie de calităţile lor fizice. Un jucător îl încalecă pe celălalt. Leapşa se dă între călăreţ. În momentul în care se schimbă urmăritorul, jucătorii inversează rolurile.

Leapşa în trei (colectiv, viteză)

Colectivul se împarte în trei grupe. Jucătorii se prind de mâini şi aleargă. Leapşa se dă doar de către jucătorii de la margine, care au câte o mână liberă. Este suficient să fie atins un singur jucător din altă grupă.

Alergare într-un picior (colectiv, viteză, forţă)

Presupune existenţa a doi urmăritori care sar într-un picior, restul colectivului alergând normal. Se poate aprecia că indicarea celor doi urmăritori reprezintă o modalitate de pedepsire a acestora. Jucătorul atins trece în locul urmăritorului. Urmăritorul obosit are dreptul să se odihnească câteva clipe în stând pe ambele picioare.

92

De-a vulpea şchioapă (echipă, viteză, curaj)

Într-un colţ se trasează un cerc care reprezintă vizuina vulpii. La o distanţă de 20 de paşi de vizuină se va desena un dreptunghi-curtea. Se alege un jucător mai rapid, căruia i se încredinţează rolul vulpii. Ceilalţi reprezintă puii. Vulpea intră în vizuină, iar puii din curte încearcă să se apropie de ea. Pe drum îi strigă în batjocură : „Vulpea şchioapă, vulpea şchioapă, nu ne prinzi, nu ne prinzi”. În încercarea de a se apropia cât mai mult de vulpe, fiecare pui dă dovadă de curaj. Atunci când ajung foarte aproape vulpea iese din vizuină. Ea are dreptul să facă doar 3 paşi în afara vizuinii, restul distanţei parcurgându-l în sărituri într-un picior. Puii speriaţi fug spre curte, unde se vor afla în siguranţă. Cel atins de vulpe înainte de a ajunge în dreptunghi devine ajutorul ei. În momentul în care puii se află în siguranţă în curte, vulpea (şi eventualele ei ajutoare) se întoarce în vizuină şi jocul se reia. Ultimul jucător prins preia rolul vulpii.

De-a şarpele (echipă/colectiv, îndemânare)

Acest joc foarte vechi este destinat copiilor mici, dar prin schimbarea regulilor poate fi jucat şi de cei mai mari. Jucătorii dispuşi în şir se prind de mijloc. Primul jucător reprezintă capul şarpelui, ultimul – coada acestuia. „Capul” trebuie să prindă cât mai repede „coada”, care se fereşte, fiind ajutată şi de ceilalţi jucători. Atunci când „capul” reuşeşte să prindă „coada”, primul jucător trece la coada şirului şi jocul reîncepe.

Prinde şarpele de coadă (colectiv, viteză, îndemânare)

Jocul este de fapt o variantă a celui anterior, organizat pe 2 echipe. În faţa primului jucător din fiecare şir se plasează un urmăritor ales din rândul adversarilor. La semnalul arbitrului, ambii urmăritori încearcă să prindă cât mai repede şarpele de coadă, pentru a da leapşa ultimului jucător din echipa adversă. Ambele formaţii se deplasează în permanenţă pentru a-şi proteja ultimii jucători. „Şarpele” care reuşeşte să prindă mai repede „coada” adversarului câştigă un punct pentru echipa sa. Jocul reîncepe desemnându-se alţi doi jucători. Şirul care se destramă în timpul jocului pierde turul respectiv.

Lupta şerpilor (colectiv)

93

Jucătorii se împart în 2 sau mai multe echipe, fiecare fiind dispusă în formaţie de şir. Urmează lupta pentru echipe. Primul jucător din fiecare şir dă leapşa câte unui adversar, eliminând astfel, pe rând, întreaga echipă din joc. Câştigă echipa care o exclude pe cealaltă mai repede.

Şoarecele şi pisica (echipă/colectiv, viteză, îndemânare)

Acest joc simplu dar foarte distractiv pentru cei mici, este cunoscut în lumea întreagă. Toţi jucătorii în afară de 2 se prind de mâini formând un cerc. Cei doi reprezintă pisica şi şoarecele. Şoarecele aleargă în jurul cercului, pătrunde în interior pe sub mâinile celorlalţi, apoi iese din nou afară. Pisica îl urmăreşte, încercând să-i dea leapşa. În momentul în care reuşeşte, rolurile se inversează. În timpul jocului, copiii îi înlesnesc „şoarecelui” intrarea şi ieşirea din cerc, în schimb „pisicii” îi fac greutăţi. La un moment dat, după ce „şoarecele” şi „pisica” au alergat suficient, rolurile lor sunt preluate de alţi jucători.

Urmăritorul dă leapşa (colectiv, viteză)

Jucătorii se împart pe perechi şi se aşează în cerc cu faţa spre interior. Membrii fiecărei perechi stau lipiţi, unul în spatele celuilalt. Distanţa dintre perechi se stabileşte în funcţie de numărul copiilor, de regulă fiind echivalentă cu lungimea unui braţ. Ultimii 2 jucători neincluşi în cerc preiau rolul alergătorului şi respectiv al urmăritorului. În momentul în care urmăritorul îl atinge pe alergător se schimbă rolurile. Dacă alergătorul pătrunde în cerc şi se aşează în faţa unei perechi, jucătorul din spate îi preia rolul.

Leapşa (echipă, viteză)

Jucătorii sunt dispuşi în grup. Urmăritorul se aşează la un pas în faţa lor şi se adresează primului jucător din grup:

- Leapşa!- Ce vrei? Întreabă primul.- Pe cel din spate, spune urmăritorul.- Atunci prinde-l de aripă, dacă poţi!

Acesta aleargă pentru a-l prinde pe ultimul membru al grupului. El poate să alerge fie prin dreapta, fie prin stânga, fie simulând o alergare spre dreapta şi alergând, de fapt, prin stânga. Dacă ultimul ajunge în fruntea grupului se salvează, devenind jucător leapşa. Jocul continuă după

94

aceleaşi reguli, reprezentând un exerciţiu eficient de viteză şi îndemânare. Şi în prezent jocul se bucură de o mare popularitate. Orice încercare de a-l impune în formă tradiţională, copiilor mai mari ar fi probabil sortită eşecului.

De-a prizonierul (colectiv, viteză, îndemânare)

Pe teren se marchează un dreptunghi cu dimensiunea de 5x10 m, împărţit în două părţi printr-o linie. Jucătorii se împart în 2 echipe: A şi B. echipa A se aşează la un capăt al dreptunghiului (pe latura mai scurtă), iar echipa B în celălalt capăt. Un jucător din echipa A îşi pune o şapcă pe cap, intră în dreptunghi şi păşeşte peste linia de mijloc. Pătrunderea pe teritoriul adversarului este considerată drept o provocare la duel. Un jucător B îşi pune şapca pe cap şi primeşte provocarea. Cel care reuşeşte să-i scoată adversarului şapca îl ia prizonier. Acesta se aşază pe linia de margine, lângă terenul adversarului. Locul precis este stabilit de învingător. El îşi va păstra acest loc până la sfârşitul jocului, exceptând cazul în care va fi eliberat de vreunul din parteneri. În continuare, un alt jucător B îşi pune şapca pe cap şi pătrunde în teritoriul vecin pentru a înfrunta un adversar. El are posibilitatea de a-şi elibera partenerul captiv dacă-l atinge înainte de a înfrunta adversarul. Rolurile alternează, evitându-se astfel solicitarea permanentă a celui mai bun jucător. Pentru desfăşurarea corectă a jocului se recomandă numerotarea jucătorilor. Jocul se încheie în momentul în care una dintre echipe ia prizonieri toţi adversarii sau după scurgerea unui interval de timp, de exemplu, 25 minute, situaţie în care învinge echipa ce a capturat cei mai mulţi prizonieri. Jocul de-a prizonierii a fost preluat de la greci. El poate fi practicat atât pe terenul de sport, cât şi pe câmp. Este indicat îndeosebi în partea finală a lecţiei de educaţie fizică sau în zilele călduroase de vară, când mişcarea rapidă devine obositoare.

Cursa cu obstacole (echipă/colectiv, îndemânare, viteză)

În sala de sport se plasează diferite aparate – cai, capre, bănci, bârne, saltele, avându-se în vedere realizarea unui traseu cu obstacole. În funcţie de vârsta şi dezvoltarea fizică a copiilor, traseul poate să fie mai lung sau mai scurt, drept ori sinuos.

95

Înaintea startului li se explică copiilor în ce mod trebuie trecut fiecare obstacol; de exemplu, prima capră prin săritură cu picioarele depărtate, a doua prin căţărare, calul prin săritură, mers şi săritură, lada prin căţărare etc. Concurenţii iau startul la intervale scurte de timp, care se cronometrează. În caz de nereuşită la trecerea unui obstacol, încercarea se reia. Cursa cu obstacole în sala de sport reprezintă un examen al pregătirii fizice multilaterale şi, în acelaşi timp, unul din cele mai îndrăgite jocuri, îndeosebi de copiii mai mari.

Alergare – duel (echipă/colectiv, viteză)

Toţi jucătorii sunt dispuşi în formă de cerc (cu faţa spre interior, la distanţa de minimum un braţ). Ultimul jucător, care nu are loc în cerc provoacă un partener la duel; înconjură cercul prin spate şi în momentul în care găseşte adversarul potrivit îl loveşte cu palma pe spate. Acesta reprezintă semnalul de start pentru ambii jucători. Jucătorul care loveşte aleargă în sensul acelor de ceasornic, iar cel lovit invers. Amândoi trebuie să alerge în slalom printre ceilalţi jucători. Cel care ajunge primul şi ocupă locul liber câştigă lupta. Învinsul înconjură din nou cercul în căutarea unui adversar potrivit.

Alergare – duel pe numere (echipă/colectiv, viteză)

Jucătorii se împart în două sau mai multe echipe de forţe egale. Fiecare echipă se numerotează. Distanţa dintre coechipieri se stabileşte la alegere cu condiţia ca echipa să acopere toată suprafaţa terenului. În momentul în care arbitrul strigă un număr oarecare, jucătorul cu numărul respectiv porneşte în alergare spre stânga, înconjoară coechipierii, trece prin faţa celui dintâi, revine prin dreapta spre fundul sălii, trece prin spatele ultimului jucător, reîntorcându-se la locul de plecare. De îndată ce îşi reia locul iniţial ridică mâna. Arbitrul acordă un punct echipei al cărei jucător a terminat mai repede circuitul. În continuare el strigă un alt număr. Elevii trebuie strigaţi pe sărite, astfel încât să nu ştie când le vine rândul. Din când în când se pot striga două sau trei numere la scurt interval de timp, înainte ca jucătorii angrenaţi în cursă s-o fi încheiat. Câştigă echipa care după zece minute totalizează cel mai mare număr de puncte.Varianta 1 – cursa se poate desfăşura sub formă de săritură într-un picior

96

Varianta 2 – alergarea se poate efectua cu spatele

Ştafetele (colectiv, viteză, îndemânare, forţă)

Pentru a solicita concomitent cât mai mulţi jucători se împarte colectivul în şiruri de 7-8 membri. Fiecare echipă alcătuieşte un întreg în cadrul căruia jucătorii îndeplinesc sarcini precis stabilite. Înainte de începerea cursei, şirurile se plasează în faţa liniei de start, la o distanţă de 2-3 metri. La 10 metri, în faţa fiecărui şir se aşază o ţintă. La semnalul arbitrului primul jucător din fiecare şir ia startul, se îndreaptă spre ţintă, o atinge şi se întoarce înapoi. La linie jucătorii următori se pregătesc pentru a lua startul. În momentul în care primii jucători ating palmele întinse pornesc în alergare, ating ţinta şi revin pentru a preda ştafeta jucătorilor cu numărul 3. Cursa continuă în acelaşi mod până când toţi jucătorii ating ţinta, revenind la coada şirului. La terminarea cursei, ultimul jucător ridică braţul, semnalând încheierea unui tur. Arbitrul anunţă ordinea echipelor şi stabileşte sarcinile pentru turul următor. Fiecare cursă este împărţită în 5-10 tururi. Rezultatele fiecărui tur sunt notate cu puncte. Dacă participă patru echipe, prima primeşte patru puncte, a doua trei puncte, a treia două puncte şi a patra un punct. Grupul care nu termină turul (în caz de descalificare) nu primeşte nici un punct. Rezultatele tururilor individuale se adună. Câştigă grupa care totalizează cel mai mare număr de puncte. (Notă pentru conducător: este necesar ca toţi jucătorii să îndeplinească sarcina repartizată. La alergarea în patru labe ei trebuie să atingă pământul cu ambele mâini. Orice încercare de a juca necinstit se pedepseşte prin descalificarea grupei în turul respectiv. Se va urmări ca toţi jucătorii să atingă ţinta, ce trebuie marcată vizibil. Nimănui nu-i este permis să ia startul înainte de a fi atins de jucătorul precedent.)

Exemple de tururi:A. Alergare spre ţintă după cum urmează:

a) alergare obişnuită;b) săritură într-un picior, întoarcere pe celălalt;c) săritură pe ambele picioare;d) alergare cu spatele;e) galop cu piciorul drept înainte, întoarcere în galop cu celălalt

picior înainte;f) alergare în patru labe;g) săritură ca broasca;

97

B. Alergare simplă spre ţintă şi înapoi; pe parcurs (sau într-un loc stabilit) se execută:

a) rostogolire înainte pe saltea;b) rostogolire înapoi pe saltea;c) săritură peste capră;d) din culcat pe spate, atingerea frunţii cu vârful piciorului stâng;e) ridicarea corzii, executarea a trei sărituri şi lăsarea ei în acelaşi

loc;f) ridicarea unui cerc, săritură prin el şi lăsarea lui în acelaşi loc;

C. Poziţiile de start ale concurenţilor:a) stând pe genunchi;b) aşezat cu picioarele încrucişate;c) culcat pe spate;d) culcat înainte;e) sprijin pe braţe;f) sprijin culcat cu braţele înapoi;g) „lumânare”;

D. În cadrul fiecărei echipe doi jucători pot lua startul simultan:a) ţinându-se de mână;b) ţinându-se de ambele mâini;c) primul jucător îl poartă în spate pe celălalt până în momentul

atingerii ţintei, după care inversează rolurile;d) primul face „roaba”, al doilea o poartă la ţintă; la întoarcere se

schimbă rolurile

Mutarea popicelor (colectiv, viteză)

Colectivul se împarte în echipe de 4-7 membri. La unul din capetele sălii de sport se marchează câte două cercuri cu diametrul de ½ metru pentru fiecare echipă. În cercul din stânga se pun 4 popice, iar cel din dreapta rămâne gol. Primul tur: echipele în formaţie de şir se plasează la capătul opus al sălii. La semnalul de start, primii jucători din fiecare echipă pornesc în alergare spre cercurile proprii, mută cele 4 popice în cercul gol, aleargă înapoi şi în acest moment iau startul alergătorii următori. Dacă un popic cade sau iese în afara cercului, jucătorul trebuie să se întoarcă şi să-şi îndrepte greşeala. Ceilalţi jucători mută popicele din cercul drept în cercul stâng: Jucătorii cu numărul 3 le mută din cercul stâng în cel drept ş.a.m.d.

98

Echipei care termină prima i se acordă punctajul maxim, corespunzător numărului de echipe participante la joc, următoarei cu un punct mai puţin, iar ultimei un singur punct. Turul al doilea: alergătorii mută popicele doar cu mâna stângă. Turul al treilea: în cerc se află un singur popic. Alergătorii trebuie să-l mute în cercul vecin cu picioarele, fără a apela la mâini. Turul al patrulea: primul alergător ia din cerc toate popicele şi le predă celui de-al doilea jucător. Acesta transportă popicele de la linia de start în cerc şi aleargă înapoi cu braţele libere ş.a.m.d. În final se totalizează punctele câştigate. Câştigă echipa care obţine un punctaj maxim în cele patru tururi.

Întrecere colectivă (echipă/colectiv)

Colectivul se împarte în echipe egale de 4-10 jucători. Echipele se aşază în şir, înapoia liniei de start. La semnalul arbitrului jucătorii aleargă în pluton spre ţinta aflată la o distanţă de 10 metri, o ocolesc şi revin la locul de plecare. Dacă plutonul nu se menţine compact, echipa este descalificată: Cea care revine prima la locul de plecare în pluton compact câştigă.

a) Jucătorii fiecărei echipe stau în şir, ţinându-se de mijloc, deplasându-se până la ţintă şi înapoi.

b) Jucătorii cu număr impar execută un pas lateral dreapta, un pas lateral stânga, apoi se prind de mâini şi aleargă până la ţintă şi înapoi.

c) Jucătorii stau pe piciorul drept cu stângul îndoit înapoi. Al doilea din şir susţine cu braţul stâng piciorul ridicat al partenerului din faţă, cel de-al treilea piciorul celui de-al doilea ş.a.m.d. se execută deplasarea într-un picior, înainte şi înapoi.

d) Jucătorii stau aplecaţi cu braţul drept între picioare şi cu stângul întins pentru a prinde mâna dreaptă a partenerului din faţă. Din această poziţie echipa aleargă la ţintă şi înapoi.

JOCURI CU MINGEA

Joc cu mingea pentru preşcolari (echipă, îndemânare)

99

Colectivul este dispus în formaţie de cerc. Conducătorul plasat în centru azvârle mingea copiilor pe rând. Jucătorul care nu prinde corect pasa se aşază în cerc cu picioarele încrucişate. Dacă comite a doua greşeală stă în sprijin pe piciorul drept, iar la cea de-a treia schimbă piciorul. După cea de-a patra greşeală îngenunchează, după a cincea ocupă poziţia aşezat iar după a şasea este eliminat din joc. Dacă jocul se desfăşoară cu copii mai mici se poate introduce următoarea regulă: în cazul în care, după comiterea unei greşeli, jucătorul în culpă reuşeşte să prindă mingea, el are dreptul să ocupe poziţia anterioară.

Mica ştafetă (colectiv, viteză, îndemânare)

Aceste jocuri se pot desfăşura în spaţii restrânse, deci şi în săli mici de gimnastică. Echipele, egale numeric, sunt dispuse în formaţie de şir şi îndeplinesc următoarele sarcini: a) Pasă cu mingea deasupra capului. Primul jucător din fiecare şir primeşte mingea, o ridică deasupra capului şi, la semnal, o pasează din aceiaşi poziţie coechipierului din spate, care, la rândul său, o pasează următorului ş.a.m.d. până când mingea ajunge în coada şirului. Ultimul aleargă cu mingea până în faţa şirului şi o repune în joc. Cursa continuă până în momentul în care în faţa şirului ajunge din nou primul jucător cu mingea în mână. Acesta anunţă arbitrului încheierea jocului (GATA) Câştigă echipa cea mai rapidă. b) Pasă cu mingea deasupra capului concomitent cu înaintarea jucătorilor printre picioarele coechipierilor. Jocul se desfăşoară în condiţii similare celui anterior cu deosebirea că jucătorii stau cu picioarele mult depărtate. Ultimul jucător se deplasează cu mingea în mână printre picioarele coechipierilor până când ajunge în faţa şirului, apoi o pasează următorului pe deasupra capului c) Rostogolirea mingii. Jucătorii stau cu picioarele mult depărtate. Primul rostogoleşte mingea printre picioarele coechipierilor către ultimul, care o ridică, aleargă până în faţa şirului şi o trimite prin rostogolire ultimului jucător ş.a.m.d. În continuare jocul se desfăşoară după regulile menţionate la punctul a.

Ştafeta cu mingea (colectiv, viteză, îndemânare)

Jocul se desfăşoară după aceleaşi reguli ca ştafeta. Jucătorii aleargă cu mingea până la ţintă şi înapoi în următoarele moduri:

100

a) Duc o minge sau o minge medicinală într-o singură mână;b) Cu braţele înapoi duc două mingi, câte una în fiecare mânăc) Rostogolesc mingea medicinală cu mâna;d) Conduc mingea cu piciorul până la ţintă şi înapoi;e) Pasează cu capul mingea de baschet;f) Dirijează cu un baston o minge mică;g) Se deplasează cu mingea între genunchi.

Ţinta (colectiv, îndemânare)

Jucătorii se împart în două grupe, dispuse în linie, faţă în faţă, la distanţă de 5 metri de linia de centru. Conducătorul stă pe linia de centru, la unul din pereţii sălii şi rostogoleşte mingea, în lungul liniei, spre celălalt perete. Toţi jucătorii încearcă să ţintească cu mingile mici mingea medicinală. Cei care reuşesc s-o lovească obţin câte un punct. În continuare jucătorii recuperează mingile mici. După ce intră în posesia mingii din imediata apropiere îşi reiau locurile iniţiale. Între timp, conducătorul trece în partea opusă a sălii, de unde rostogoleşte mingea medicinală pe linia de centru înapoi.

Pe parcursul jocului conducătorul rostogoleşte mingea mai rapid sau mai lent, simulează chiar aruncarea pentru a spori atractivitatea jocului.

Câştigă echipa care totalizează un punctaj mai mare după 20 de tururi.

Variantă: fiecare jucător trebuie să-şi păstreze locul până la fluierul conducătorului, când se deplasează pentru a recupera mingile. Cei mai rapizi au dreptul să ia mai multe mingi, eliminându-i astfel din joc pe cei mai lenţi. Jucătorii care au intrat în posesia mai multor mingi au posibilitatea să realizeze un punctaj superior în turul următor.

Cel mai puternic câştigă (echipă/colectiv, forţă)

Se organizează un concurs pentru desemnarea celui mai voinic membru al colectivului. Se desfăşoară câteva tururi. Pentru măsurarea forţei se foloseşte o minge medicinală. Câştigătorul fiecărui tur i se acordă un punctaj echivalent cu numărul participanţilor la întrecere. În funcţie de clasament, jucătorilor li se va acorda câte un punct în minus, astfel că ultimul va obţine un singur punct.

Primul tur: aruncare cu mâna dreaptă.

101

Al doilea tur: aruncare cu mâna stângă. Al treilea tur: aruncare cu ambele mâini de la piept. Al patrulea tur: aruncare cu ambele mâini înapoi, pe deasupra

capului. Al cincilea tur: aruncare cu ambele mâini înainte (mingea

medicinală se aruncă din poziţia stând cu braţele ridicate). Performanţele se încercuiesc cu creta, consemnându-se iniţialele jucătorului.

Jucătorul care după încheierea tururilor întruneşte punctajul maxim este declarat cel mai puternic. I se va oferi titlul de campion şi o mică diplomă pregătită în prealabil. Acest final cvasifestiv va conferi întrecerii un plus de atractivitate. Ideea trebuie reţinută şi în cazul celorlalte jocuri, deoarece prezintă interes nu numai modul de desfăşurare a jocului, ci şi încheierea acestuia.

Dacă la fiecare aruncare jucătorii vor avea dreptul la trei încercări, concursul va capta într-o măsură mai mare interesul participanţilor.

După terminarea întrecerii se anunţă cele mai bune rezultate obţinute în tururile individuale.

Alergare cu două mingi (colectiv, viteză, îndemânare)

Jucătorii se împrăştie pe suprafaţa întregii săli de gimnastică. Conducătorul fluieră, apoi azvârle în joc două mingi. Cel care intră în posesia mingii poate s-o arunce în direcţia altui jucător. În cazul în care îl atinge, acesta este exclus din joc. Jucătorii eliminaţi se retrag pe o bancă, în fundul sălii de gimnastică. Dacă mingea atinge pământul, poate fi ridicată de oricare alt jucător. Cursa continuă până când în joc rămâne un singur concurent: învingătorul.

Cursa cu mingea mare (echipă/colectiv, îndemânare)

Mingea mare se aşează pe linia de centru. Se recomandă o minge mare din material plastic folosită pentru jocurile în apă, la mare sau la ştrand. La o distanţă de 5 metri de minge, de o parte şi de cealaltă se trasează cu creta câte o linie paralelă cu linia de centru. Jucătorii împărţiţi în două grupe se aşează în linie. Ambele grupe primesc un număr egal de mingi mici (de tenis sau din cauciuc). La semnalul arbitrului, jucătorii ţintesc mingea cea mare cu mingile mici, încercând s-o deplaseze dincolo de linia adversarilor.

Dacă mingea mare trece linia unei echipe, adversarii câştigă un punct. După fiecare punct mingea este reaşezată pe linia de centru,

102

mingile mici se împart în mod egal între cele două echipe şi, la semnalul arbitrului, jocul se reia.

Jucătorii nu au voie să atingă cu mâna mingea mare, exceptând fazele de întrerupere a jocului, când mingea trebuie reaşezată pe linia de centru. Este interzisă, de asemenea, încălcarea spaţiului dintre cele două linii. Mingile care ajung în această zonă sunt recuperate abia la întreruperea jocului. Jucătorii au dreptul să folosească mingile expediate de adversari în terenul propriu.

De-a cerbul (echipă/colectiv, îndemânare, viteză)

Jucătorii stau pe circumferinţa unui cerc mai mare şi încearcă să atingă cu mingea „cerbul” – jucătorul aflat în centru, care se fereşte printr-o săritură, pentru a nu fi lovit.

Jocul presupune o colaborare strânsă, pase precise către partenerii care ocupă o poziţie avantajoasă. În momentul în care este atins, „cerbul” schimbă locul cu cel care l-a nimerit.

Variantă: jucătorii pot expedia mingea la centru cu piciorul. Şuturile trebuie să fie uşoare, dar prompte şi precise.

Jocul cu mingea în pătrat (echipă, îndemânare, viteză)

Se desenează cu creta un pătrat cu dimensiunea de circa 7x7 metri. Se alege un jucător care-i va ţintui cu mingea pe ceilalţi aflaţi în interiorul pătratului. Jucătorul cu mingea are libertatea de a se deplasa pe toată suprafaţa sălii, de a pătrunde în pătrat pentru a reintra în posesia mingii, dar nu poate ţinti decât în afara pătratului. Jucătorul lovit devine ajutorul celui cu mingea. Cel care reuşeşte să rămână un timp mai îndelungat în interiorul pătratului câştigă, iar jocul următor preia rolul ţintaşului.

Mingea în cerc (colectiv, îndemânare, viteză)

Jucătorii se împart în două grupe. Prima formează un cerc. Cei din interior se feresc de mingea cu care jucătorii de pe cerc încearcă să-i lovească. Jucătorii atinşi trec în cercul format de adversari. Numărul ţintaşilor creşte invers proporţional cu cel al jucătorilor din cercul interior. Câştigă jucătorul care rămâne ultimul în cercul interior.

La al doilea tur, rolurile celor două grupe se inversează.

103

Lupta cu mingea (colectiv, îndemânare)

Jucătorii se împart în două grupe; fiecare ocupă câte o jumătate a terenului de sport şi primeşte trei mingi. La semnal, jucătorii încearcă să lovească adversarii cu mingile. Cei care sunt loviţi înainte ca mingea să fi atins pământul părăsesc jocul şi se aşază pe o bancă. Jocul se încheie atunci când în teren rămâne un singur jucător – câştigătorul. Ţintaşii acoperă întreaga suprafaţă de joc. Mingea expediată de adversari poate fi prinsă şi trimisă înapoi imediat sau păstrată pentru a fi aruncată împreună cu celelalte într-o salvă de mingi.

Ţinteşte cu mingea! (echipă/colectiv, viteză, îndemânare, rezistenţă)

Jucătorii se împart în două echipe. Fiecare îşi alege un căpitan, plasându-se într-o jumătate a terenului de sport. Câte un jucător din fiecare echipă se aşază în teritoriul adversarului. Jocul se deschide ca la baschet. Ambii căpitani stau unul în faţa celuilalt, în centrul terenului. Arbitrul aruncă mingea în sus, între cei doi căpitani, care încearcă să intre în posesia ei. Echipa care obţine mingea deschide jocul. Ambele echipe încearcă să ţintească cât mai rapid adversarii. Este considerat ţintit jucătorul lovit de mingea aruncată de adversar înainte ca acesta să atingă pământul. Dacă mingea atinge un jucător, iar acesta sau un alt partener o prinde, jucătorul respectiv nu va fi eliminat. Cel care prinde mingea după ce a atins pământul nu are voie să lovească adversarii. Numai cel care prinde mingea din zbor (fie plasată de coechipier, fie aruncată de adversar) are dreptul să ţintească cu ea. Jucătorul lovit trece în jumătatea de teren adversă, are dreptul să lovească, dar nu mai poate fi ţintit. Dacă în timpul jocului este atins primul jucător, cel care a fost trimis în teritoriul advers revine printre coechipierii săi şi continuă jocul până când este şi el, la rândul lui, ţintit. Jucătorii care depăşesc graniţele propriului teren de joc sunt consideraţi ţintiţi. În cazul în care un jucător ţintit pătrunde în terenul advers, echipa din care face parte pierde mingea în favoarea celeilalte. Jocul se încheie în momentul în care este ţintit ultimul membru al uneia dintre echipe. Pierde echipa ai cărei jucători au fost ţintiţi până la ultimul.

104

Popice cu mingea (echipă/colectiv, îndemânare)

Jucătorii se împart în două echipe. Fiecare ocupă o jumătate de teren şi împrăştie uniform pe toată suprafaţa acestuia maxim 10 popice. Urmează jocul cu mingea la ţintă după regulile prezentate mai sus, de data aceasta ţintind popicele în locul jucătorilor. Dacă popicul este lovit de un jucător sau o minge, fără ca aceasta să atingă pământul, jucătorul respectiv va fi eliminat. Dacă popicul este lovit de o minge care a atins pământul va fi pus la loc de jucătorul cel mai apropiat. Jocul se încheie în momentul în care una din echipe pierde toate popicele aflate în joc.

Cursa celor două mingi (colectiv, îndemânare)

Jucătorii împărţiţi în două grupe egale numeric, A şi B, sunt dispuşi în formaţie de cerc. Distanţele dintre jucători sunt de 1,5 – 2 metri. Aceştia sunt plasaţi alternativ, unul din echipa A, celalalt din B. La începutul jocului, un jucător A primeşte o minge, iar un jucător din B, aflat în partea opusă – altă minge. La semnalul arbitrului, jucătorii încep să-şi paseze mingea. Pasele se dau de la stânga spre dreapta, întotdeauna între membrii aceleiaşi echipe – jucătorul A pasează celui mai apropiat coechipier aflat în dreapta sa, jucătorul B celui mai apropiat coechipier din dreapta sa. Ambele echipe încearcă să paseze mingea mai repede decât adversarul. Dacă unul dintre jucători este omis în timpul pasei, echipa din care face parte este descalificată. În cazul în care unul dintre jucători pierde mingea, trebuie s-o ridice, să-şi reia locul şi să paseze în continuare. Câştigă echipa mai rapidă. Jocul se reia de câteva ori. Treptat, pasele devin mai precise şi mai rapide.

Prinde mingea ! (colectiv, îndemânare)

Jucătorii se aşează în cerc, la interval de un braţ. În interiorul cercului, un jucător încearcă să prindă mingea pe care ceilalţi şi-o pasează între ei. În momentul în care reuşeşte schimbă rolul cu cel care a atins mingea.Variante: A. mingea se pasează cu piciorul B. se interzic pasele directe, folosindu-se doar cele cu pământul (cel care vrea să paseze trebuie să lovească mingea de pământ puternic, astfel încât să sară în mâinile coechipierului);

105

C. se folosesc două mingi şi doi jucători plasaţi în centrul cercului. Jucătorul care trece în centru este penalizat cu un punct.

Pase cu mingea (colectiv, îndemânare, viteză)

Jocul fiind antrenant nu-i plictiseşte pe copii chiar dacă se reia. Prin repetarea lui copiii capătă experienţă şi un plus de îndemânare. Numărul optim de jucători variază între 18-20. Jocul se desfăşoară pe întreaga suprafaţă a sălii. În cazul în care participă copii mai mari, spaţiul de joc se poate reduce la jumătatea suprafeţei unui teren de baschet. Participă două echipe egale ca număr, jucătorii având tricouri de culori diferite. Arbitrul azvârle mingea între doi jucători, reprezentanţi ai echipelor adverse. Aceştia încearcă să paseze mingea din săritură unui coechipier. Să presupunem că echipa A a intrat în posesia mingii. Jucătorii îşi pasează mingea rapid între ei, străduindu-se s-o păstreze. Arbitrul numără cu glas tare fiecare pasă: 1-2-3. În clipa în care mingea este interceptată de jucătorii din echipa B, numărătoarea se întrerupe şi arbitru numără în continuare pasele echipei B. La fiecare întrerupere, numărătoarea se reia de la unu. Jocul durează 5 minute. Câştigă echipa care în acest răstimp a realizat, fără întrerupere, cel mai mare număr de pase. Jocul se poate desfăşura în mai multe variante. În cazul în care copiii nu cunosc regulile de desfăşurare a baschetului, jocul se simplifică. Astfel, deplasarea în teren este permisă fără nici un fel de interdicţie, iar victoria nu mai depinde de durata păstrării mingii de una din echipe, ci de numărul paselor. Numărătoarea se întrerupe când o echipă obţine mingea printr-o pasă imprecisă, dacă mingea cade în afara terenului de joc sau dacă un jucător iese din teren cu mingea. Mai târziu, când jucătorii îşi însuşesc driblingul, acesta devine obligatoriu. În cazul încălcării regulilor se întrerup jocul şi numerotarea paselor, mingea fiind acordată adversarului. Treptat se adaugă şi alte reguli, astfel că, în final, jocul se transformă într-unul de baschet. În felul acesta se exersează precizia şi rapiditatea paselor, ca şi conducerea sigură a mingii. Jocul se recomandă şi în antrenamentul baschetbaliştilor.

JOCURI DE LUPTĂ

Calcă adversarul pe bombeu ! (viteză, îndemânare)

106

Jocul solicită din partea ambilor jucători o mare angajare fizică. El durează 1-2 minute sau până la realizarea unui anumit număr de puncte. Doi jucători stau faţă în faţă, desculţi sau cu pantofi de tenis. La semnal încearcă să se calce reciproc pe vârfuri. Cel care reuşeşte obţine un punct. Nu este permisă folosirea mâinilor sau a corpului în timpul luptei. Atacul şi apărarea solicită foarte mult membrele inferioare. Se execută atacuri şi sărituri rapide. Arbitrul are o sarcină extrem de dificilă. Este important ca jucătorii înşişi să anunţe şi să recunoască realizarea punctului de către adversar. Se iau în considerare numai acţiunile clare. Variantă: se înregistrează ca reuşită fie călcarea piciorului drept, fie a celui stâng. Variantă: se înregistrează numai atingerea cu talpa dreaptă sau cu cea stângă.

Loveşte adversarul peste genunchi ! (viteză, îndemânare)

Doi jucători se aşază faţă în faţă la o distanţă de 1,5 metri. Jocul începe la semnal. Sarcina jucătorilor este să-şi lovească adversarul peste genunchi. Fiecare atingere este apreciată cu un punct. Pentru realizarea lui sunt necesare atacuri prin surprindere, salturi, deplasări rapide. Nu este permisă apucarea adversarului de mână sau acroşarea. Lupta durează 1-2 minute (în funcţie de vârstă). Variantă: se iau în considerare numai atingerile cu mâna dreaptă sau numai cele cu mâna stângă. Variantă: se iau în considerare numai atingerile genunchiului drept sau numai ale celui stâng.

Lupta malaieză (îndemânare, viteză)

Doi jucători desculţi se plasează faţă în faţă, de mâna dreaptă apucat. La semnal ei încearcă să lovească cu vârful piciorului stâng şoldul drept al adversarului. Cel care reuşeşte primul câştigă. Lupta se reia cu celălalt picior (jucătorii se ţin de mâna stângă).

Exerciţiu de echilibru (forţă, îndemânare, echilibru)

Doi jucători stau faţă în faţă cu tălpile apropiate. Braţele sunt flectate, cu palmele orientate înainte. Fiecare împinge cu palmele în

107

palmele adversarului, încercând să-l dezechilibreze. Jucătorul care ridică sau mişcă piciorul pierde întrecerea. Variantă: întrecerea se poate desfăşura pe bancă sau bârnă. Cel care sare de pe bancă sau bârnă.

Scoate adversarul din joc (forţă, îndemânare, echilibru)

Doi jucători stau faţă în faţă, cu picioarele depărtate (piciorul drept înainte), tălpile paralele şi apropiate. Jucătorii se prind de mâna dreaptă şi prin împingere sau tragere încearcă să se dezechilibreze. Jucătorul care ridică sau mişcă piciorul pierde întrecerea.

„Duelul urşilor” (forţă, echilibru)

Doi jucători stau depărtat (adversarii îşi ating vârfurile picioarelor), faţă în faţă, cu mâinile la spate. La semnal încearcă prin apăsare cu pieptul sau printr-o împingere uşoară a corpului să-şi dezechilibreze adversarului. Jucătorul care ridică sau mişcă piciorul pierde întrecerea.

Duel într-un picior (forţă, îndemânare, echilibru)

Doi jucători, faţă în faţă, cu genunchiul stâng îndoit, prind vârful acestuia cu mâna stângă în dreptul fesei. Se apucă de mâna dreaptă şi la semnal încearcă să se dezechilibreze. Cel care coboară piciorul stâng pierde întrecerea.

Lupta cocoşilor (forţă, echilibru)

Doi jucători sar într-un picior (dreptul sau stângul), pe celălalt ţinându-l uşor îndoit. Braţele se încrucişează sau se duc la spate (numai băieţii). Prin lovituri uşoare cu pieptul, umerii sau şoldurile, jucătorii încearcă să se dezechilibreze reciproc. Cel care coboară piciorul îndoit pierde întrecerea. În timpul jocului este interzisă schimbarea piciorului.

Duelul broaştelor (forţă, echilibru)

Variantă a luptei cocoşilor: adversarii execută sărituri din poziţia ghemuit şi, împingându-se în palme, încearcă să se dezechilibreze

108

reciproc. Atingerea pământului cu o altă porţiune a corpului echivalează cu o înfrângere.

Duelul crabilor (îndemânare, echilibru)

Câte doi, faţă în faţă, şezând pe podea cu mâinile în sprijin înapoi. La semnal, jucătorii desprind şezuta şi încearcă să înainteze în sprijin pe braţe şi pe picioare. Se învârtesc unul în jurul celuilalt, căutând să-şi imobilizeze adversarul la podea. Cel care atinge solul cu altă porţiune a corpului în afara braţelor şi picioarelor pierde întrecerea.

Duelul elefanţilor (îndemânare, forţă, echilibru)

Doi jucători îşi apucă gleznele cu mâinile. Din această poziţie se împing şi se lovesc reciproc. Pierde jucătorul care este dezechilibrat sau îşi desprinde mâna de pe gleznă.

Duelul cangurilor (îndemânare, echilibru, viteză)

Se desenează pe sol un cerc cu diametrul de 250 cm. În centru se aşază doi jucători desculţi, care stau într-un picior şi se lovesc reciproc cu piciorul ridicat. Disputa lor este asemănătoare cu lupta dintre canguri, cu deosebirea că se foloseşte în atac doar un picior. Se interzice lovirea adversarului cu altă porţiune a corpului. Jucătorul care-şi pierde echilibrul sau atinge pământul cu ambele picioare este declarat învins. De asemenea, pierde jucătorul care este scos de adversar în afara cercului. Ca şi în cazul celorlalte jocuri de luptă sunt interzise loviturile dureroase sau periculoase.

Lupta la linie (îndemânare, forţă)

Se trasează pe podea o linie de 2 metri. Doi jucători se aşază în lungul liniei, faţă în faţă, cu un picior înainte, celălalt înapoi, la o distanţă de jumătate de braţ. La semnalul arbitrului, ambii jucători încearcă să-şi dezechilibreze adversarul. Pierde jucătorul care-şi desprinde piciorul de pe linie. Lupta se desfăşoară numai cu palmele, fiind vizat doar trenul superior.

Lupta cocoşilor în cerc (echilibru, forţă, îndemânare)

109

Se desenează pe podea un cerc cu diametrul de aproximativ 3 metri. Jucătorii sunt plasaţi în interiorul cercului în poziţia stând într-un picior (celălalt, îndoit, este dus înapoi şi apucat cu mâna de gleznă). La semnal, jucătorii încearcă să elimine adversarul din interiorul cercului sau să-l determine să se sprijine pe ambele picioare. Cei care sunt scoşi din cerc sau se sprijină pe ambele picioare sunt eliminaţi. Lupta continuă până în momentul în care în cerc rămâne un singur jucător – învingătorul.

Duelul săritorilor (îndemânare, echilibru, forţă)

Jucătorii se împart în două grupe ce se aşază pe liniile de fund ale sălii de gimnastică. La semnal ridică piciorul stâng, îşi încrucişează braţele la piept şi,. Prin săritură, se deplasează spre celălalt capăt al sălii. Cel care coboară piciorul stâng sau desprinde braţele de la piept este exclus din joc. În momentul în care adversarii se întâlnesc încearcă să se dezechilibreze prin împingere, ca la „lupta cocoşilor”. Cine reuşeşte să străbată sala de gimnastică fără piedici obţine un punct pentru echipa sa. Câştigă echipa cu cel mai mare punctaj şi cel mai mic număr de jucători excluşi.

Împinge adversarul (forţă)

Pe podea se trasează trei linii paralele la distanţă de 3 metri una de alta. Doi jucători se plasează faţă în faţă pe linia de centru, cu mâinile sprijinite pe şolduri şi încearcă să se împingă reciproc cu spatele în afara liniei.

Împinge cu corpul (forţă)

Jucătorii se plasează faţă în faţă, la distanţă mică, cu braţele uşor flexate înapoi. Se împing unul pe celălalt, presându-şi piepturile. Variantă: împingerea cu umerii – jucătorii se plasează faţă în faţă, şoldul drept al unuia atingându-l pe cel stâng al adversarului şi se împing cu umerii.

Scoate adversarul din cerc ! (forţă)

Pe podea se desenează un cerc cu diametru de 3 metri. În centrul cercului se plasează doi jucători, spate în spate. La semnal ei încearcă să

110

se scoată reciproc din cerc, împingându-se. Pierde jucătorul care depăşeşte circumferinţa cercului.

Varianta 1: acelaşi joc din poziţia ghemuit spate în spate.Varianta 2: doi jucători stau spate în spate, de braţe apucat. La

semnal se împing reciproc încercând să-şi scoată adversarul din cerc.

Lupta în cerc (echipă/colectiv, îndemânare, forţă)

Pe podea se trasează un cerc cu diametrul de aproximativ 5 metri, în interiorul căruia este plasat întregul efectiv. La semnal jucătorii încearcă să-şi scoată adversarii din interiorul cercului. Cel care iese cu ambele picioare din cerc este exclus. Jucătorii sunt eliminaţi rând pe rând până când în joc rămâne doar unul – câştigătorul. Dacă lupta se prelungeşte pre mult sau numărul participanţilor este foarte mare se limitează durata, de exemplu 2-3 minute. În timpul jocului este permisă împingerea sau tragerea adversarului în afara cercului, interzicându-se însă durităţile. Variantă: jocul se desfăşoară după aceleaşi reguli cu deosebirea că întreg efectivul este împărţit în două grupe adverse. Jucătorii din cadrul unei echipe participă la acţiuni comune de atac şi apărare.

Împingerea adversarului în afara liniei (forţă)

Doi jucători aşezaţi spate în spate, în intervalul dintre două linii marcate la o distanţă de 3 metri una de cealaltă, încearcă să se împingă reciproc cu spatele. Au voie să se sprijine pe sol cu braţele sau picioarele, dar fără a-şi modifica poziţia.

Lupta pentru titlu (forţa, îndemânare)

Pe sol se desenează un dreptunghi cu suprafaţa de 2/10 metri, se împarte în patru benzi egale, care se numerotează de la I la IV. Toţi jucătorii se plasează pe prima bandă şi la semnal încep să se împingă. Jucătorii stau în permanenţă cu braţele încrucişate pe piept. Cel care iese cu ambele picioare din spaţiul primei benzi trece în banda următoare (chiar dacă a fost împins din prima bandă în altă direcţie). Lupta pe banda I continuă până în momentul în care rămâne în joc un singur participant – învingătorul absolut. Ceilalţi continuă disputa după aceleaşi reguli pe banda nr. II. Jucătorii eliminaţi trec în banda nr. III şi apoi în IV. Cel care nu se menţine nici în ultima bandă est exclus definitiv din joc. Disputa se

111

încheie în momentul în care în fiecare bandă rămâne un câştigător. În final se anunţă rezultatul într-un cadru festiv, învingătorilor decernându-li-se titluri (luptători de clasa I, a II-a, a III-a şi a IV-a).

Împingere în braţe (forţă)

Se desenează pe sol patru linii paralele la distanţă de 3 metri una de cealaltă. Pe linia centrală se plasează doi jucători care se prind de mâini. La semnalul arbitrului încearcă să se împingă dincolo de linie.

Tracţiune într-un braţ (forţă)

Jucătorii în stând depărtat, cu faţa în direcţii opuse, se aşază de o parte şi de alta a unei linii. Ei se sprijină reciproc în călcâiul drept, îşi dau mâna dreaptă şi la semnalul arbitrului încep să se tragă. Câştigă cel care reuşeşte să-l tragă pe adversar cu ambele picioare în terenul propriu. În continuare jocul se reia cu schimbarea poziţiei jucătorilor.

Cercul periculos (îndemânare, forţă)

Jucătorii, ţinându-se de mână, formează un cerc. Conducătorul de joc desenează în interiorul acestuia un cerc mai mic. La comandă, jucătorii încep să rotească cercul într-o anumită direcţie, fiecare căutând să împingă în cercul mai mic unul din jucătorii aflaţi în stânga sau în dreapta sa. Cel care păşeşte în interiorul cercului este exclus din joc.

De-a căpitanul (echipă/colectiv, viteză, spirit de observaţie)

Jucătorul care îndeplineşte rolul căpitanului se deplasează în pas de voie prin sala de gimnastică. Ceilalţi – subordonaţii – îl urmează la mică distanţă. De fiecare dată când căpitanul se întoarce brusc, subordonaţii iau poziţia ce le-a fost indicată în prealabil. Se ghemuiesc şi ating podeaua cu palmele. Jucătorul care rămâne ultimul este penalizat cu un punct. După ce ajunge la capătul sălii de gimnastică, căpitanul îşi reia mersul în sens opus. De data aceasta, la întoarcerea lui bruscă, „subordonaţii” trebuie să ia cât mai repede poziţia şezând cu picioarele încrucişate. Cel mai lent jucător este penalizat cu un punct. La al treilea tur se poate indica poziţia înainte culcat. La al patrulea, fandare cu sprijin înainte ş.a. Câştigă jucătorul care a întrunit cel mai mic număr de penalizări.

112

În cazul în care efectivul jucătorilor este restrâns se adoptă sistemul eliminatoriu.

JOCURI PENTRU SĂRITURI

- podul; sare băţul; cursa într-un picior; lupta cocoşilor; găseşte pantoful; ştafeta din cerc în cerc; undiţa; trenul săltăreţ; ştafeta cu coarda; fereşte picioarele.

Podul

Condiţii: sală, teren; număr nelimitat de jucători. Descriere: Jucătorii împărţiţi pe echipe stau perechi aşezaţi în coloană câte doi, ţinându-se de mână la distanţa de doi paşi între ei. Distanţa dintre perechi este de 4-5 paşi. La semnal, jucătorii se aşează în ghemuit fără ultima pereche care sare peste braţele colegilor, până ajunge în faţă unde se aşează ghemuit, după care porneşte perechea următoare, şi tot aşa până se termină tot şirul. Câştigă echipa care a revenit prima în formaţie. Reguli: - perechea care sare nu-şi va da drumul la mâini. Recomandari metodice: Profesorul va stabili felul în care se va face săritura (cu bătaie pe un picior, pe două picioare etc). Înălţimea la care se ţin braţele va fi în funcţie de posibilităţile medii ale colectivului.

Cursa într-un picior

Condiţii: sală, teren; număr nelimitat de jucători. Descriere: Parcurgerea unei distanţe dinainte stabilite prin sărituri pe un picior pâna la un punct fix (sau o linie trasată pe sol), întoarcerea prin săritură pe celălalt picior sau prin alergare. Reguli: - piciorul ridicat să nu se pună jos. Recomandări metodice: Distanţa şi variantele de deplasare se stabilesc în funcţie de colectiv. Se acordă o atenţie deosebită modului de a executa săriturile.

JOCURI PENTRU ARUNCARE

113

- cursa de ochire; ţinta vie; cine aruncă mai departe; vânătorii şi raţele; atacul cetăţii; cei mai buni aruncători; mingea la ţintă; ţinta mişcătoare; ţinta indirectă; coşul mobil; apare şi dispare; mingea peste graniţe; cei mai buni ţintaşi.

Mingea la ţintă

Condiţii: 1-2 bănci de gimnastică; 4 mingi medicinale; număr nelimitat de jucători; mingi corespunzătoare numărului de jucători Descriere: Pe o bancă de gimnastică se aşează la intervale egale mai multe mingi medicinale. Jucătorii celor două echipe se dispun faţă în faţă, înapoia unei linii trasate pe sol la 5-6 metri depărtare de banca de mingi. La semnal, ambele echipe încep să arunce cu mingi de baschet, urmărind să doboare mingile medicinale de pe bancă. Echipa care doboară mai multe mingi de pe bancă, în terenul advers, câştigă întrecerea. Recomandări metodice: - echipele să aibă valoare apropiată; - mingile dărâmate se aşează pe bancă de un ajutor, jocul reluându-se la semnal. Distanţa de aruncare se poate mări în funcţie de posibilităţile colectivului.

- jocul se poate desfăşura contra timp.

Apare şi dispare

Condiţii: teren sau sală mare; număr nelimitat de jucători; mingi de oină; 1-2 lăzi de gimnastică; 2-4 ţinte de carton sau placaj. Descriere: Participanţii la joc sunt împărţiţi în 2-3 grupe aşezate în şir, câte unul cu faţa spre o ladă de gimnastică aflată la distanţă variabilă (5-10 m). Primii trei elevi din fiecare grupă au câte o minge de oină, pe care o aruncă pe rând la ţinta care apare prin ridicare şi dispare prin coborare, acestea fiind mânuite de elevii care sunt în poziţie ghemuit după ladă. Elevii care nimeresc mingea pe gura ţintei vor primi un punctaj mai mare. Câştigă echipa care acumulează un număr mai mare de puncte. Recomăndari metodice: Timpul de expunere al ţintelor variază în funcţie de vârstă şi nivelul de pregătire al elevilor. Pentru ca jocul să fie mai atrăgător, pot fi desenate cu figuri hazlii şi locul gurii găurit pentru a putea trece mingea.

114

Cei mai buni ţintaşi

Condiţii: echipe de 7-8 jucători; o minge suspendată; sală de sport; mingi de oină corespunzătoare numărului de jucători din echipe. Descriere: Elevii sunt împărţiţi în echipe. La înălţimea de 2-3 m de sol se suspendă o minge, iar de o parte şi de cealalta a acesteia se trasează o linie la distanţa de 8-10 m. Înapoia fiecărei linii se presează câte o echipă, fiecare din ele având mai multe mingi de oină. La semnalul profesorului, jucătorii încep să arunce cu mingile de oină în mingea suspendată. Elevii recuperează aceste mingi şi le înapoiază la linia lor, de unde continuă aruncările la ţintă. Câştigă echipa care are un număr cât mai mare de lovituri reuşite. - Recomăndari metodice: Pentru fiecare echipă se fixează câte un arbitru care cuantifică de câte ori mingea suspendată a fost lovită. Distanţa de aruncare se poate mări în funcţie de posibilităţile colectivului.

Coşul mobil

Condiţii: 20-30 jucători; coş de plastic sau de nuiele; mingi colorate; teren sau sală. Descriere: Jucătorii se împart în două echipe egale, având la dispoziţie mai multe mingi. Un alt jucător desemnat de profesor poartă un coş deasupra capului şi se deplasează foarte repede şi variat printre jucătorii ambelor echipe. Acestea încearcă prin aruncare să introducă cât mai multe mingi în coş. Câştigă echipa care reuşeşte să realizeze un punctaj superior.

- Recomandări metodice: Jocul se va repeta pentru a da satisfacţie ambelor echipe. Elevul care alergă cu coşul se înlocuieşte după ce o echipă câştigă.

EXERCIŢII, JOCURI ŞI ŞTAFETE CARE DEZVOLTĂ ŞI ANTRENEAZĂ ALERGAREA

Exerciţii, jocuri şi ştafete având la bază săriturile

115

Exerciţii, jocuri şi ştafete fără minge

Nr. 1 Lovirea adversarilor din minge ricoşată

Jocul se desfăşoară pe un teren cu dimensiunile de 9x10 m, delimitat prin jaloane. La joc participă două echipe a 6 jucători. O echipă, despărţindu-se în două grupe, se plasează în afara terenului; a doua echipă se aşează liber în interiorul terenului. Se aruncă o minge dintr-o parte în alta, astfel că, din ricoşare, cel puţin o dată să atingă adversarul, scoţându-l din joc. (Lovirea fără ricoşare nu se ia în considerare.) Jocul se desfăşoară într-un timp stabilit (de exemplu 3 minute), după care echipele îşi schimbă locurile şi rolurile. Câştigă echipa care îşi scoate din joc mai mulţi adversari. Este un exerciţiu pentru dezvoltarea atenţiei şi a vitezei de reacţie în mod deosebit.

Nr. 2 Ştafeta cu deplasarea jucătorilor spate în spate

Jucătorii pe perechi, spate în spate, înapoia unei linii trasate pe sol. Unul din elevi va fi cu faţa pe direcţia de deplasare, altul cu spatele. La distanţa de 15-20 m se trasează linia de sosire. La semnalul profesorului perechile aleargă (se ţin de braţ la nivelul coatelor îndoite) până la linia de sosire şi de acolo înapoi schimbând rolurile. Perechea care ajunge prima câştigă. Jocul urmareşte realizarea unei coordonări corecte în condiţii de alergare mai dificile.

Nr. 3 Exerciţiu pentru antrenarea săriturilor

Pe terenul de joc se marchează mai multe porţiuni cu lăţimi diferite, din ce în ce mai mari. Distanţele pot fi scăzute până la 20 cm în cazul în care copiii întâmpină dificultăţi. Se dezvoltă viteza de alergare, detenta, aterizarea corectă, voinţa.

Nr. 4 Alergare prin exteriorul cercului

Jucătorii, grupaţi în perechi, sunt dispuşi în formaţie de cerc, unul în spatele celuilalt. Între perechi se lasă un interval de 1-2 paşi.

116

La semnalul de începere, jucătorii din exteriorul cercului aleargă în jurul acestuia, încercând să revină cât mai repede pe locul de plecare. Câştigă primul sosit. Jocul se repetă cu schimbarea jucătorilor în cadrul perechilor. Se antrenează în acest mod viteza de reacţie şi deplasare, atenţia, perseverenţa.

Nr. 5 Ruperea lanţului de braţe

Un jucător (pot fi 2, 3, 4, etc.) încearcă să “forţeze” ruperea unui lanţ de braţe alcătuit în cerc de 8-10 sportivi. Fiecare jucător are dreptul la trei încercări pentru a reuşi măcar o dată; dacă nu reuşeşte, el este eliminat din concurs. Dacă participă echipe egale ca număr, după efectuarea încercărilor se schimbă rolurile, cronometrându-se fie timpul, fie numărul reuşitelor. Cumulându-se la final rezultatul, se declară echipa învingătoare. Exerciţiul sau concursul de rupere a lanţului de braţe –în funcţie de caracterul dictat de antrenor - dezvoltă şi antrenează forţa explozivă a membrelor inferioare, dar şi forţa corporală, dârzenia, voinţa, spiritul de colaborare (pentru cei care alcătuiesc lanţul de braţe).

Nr. 6 Prindere pe perechi

Copiii sunt aşezaţi pe perechi, unul înapoia celuilalt, la distanţa de 2 m unul de celălalt. La un semnal, cei din spate încearcă să-i ajungă pe cei din faţă pe o distanţă de 15 - 20 m, dinainte stabilită. Care reuşeşte să-şi ajungă partenerul, primeşte un punct pentru echipa sa. Poziţiile de plecare pot fi diferite: stând, şezând, ghemuit, culcat, etc.

Nr. 7 « Crabii » şi « creveţii »

Acest joc extrem de dinamic l-am practicat şi noi când eram copii; el se joacă şi acum, având o mare priză la copii. Două echipe alcătuite din 10-12 jucători stau aliniate pe două rânduri, spate în spate, în centrul terenului. Distanţa dintre rânduri este de cel mult 1 m, iar intervalul dintre jucătorii aceleiaşi echipe, de 1-2 paşi. În faţa fiecărei echipe, la 10-12 m, se trasează o linie care este “casa”. Una din echipe reprezintă “crabii”, iar cealaltă “creveţii”. Antrenorul strigă numele unei echipe. Componenţii acesteia aleargă spre propria “casă”, urmăriţi fiind de adversari. Fiecare jucător atins

117

înainte de a fi păşit linia casei, aduce un punct echipei adverse. Jocul dezvoltă viteza de reacţie, concentrarea şi capacitatea de mobilizare.

Nr. 8 « Capra »

Doua echipe A şi B formate din câte 8-10 jucători, aşezaţi în şir la o distanţă de 25 m de o linie trasată (poate fi marcata prin doi pioni). La semnalul antrenorului, primul se aşează “capră”, peste care sare al doilea, care la rândul lui se aşează “capră” la 2-3 m de primul. Al treilea sare peste primul, peste al doilea şi se aşează şi el “capră” la o distanţă de 2-3 m de al doilea. Jocul continuă până când ultimii jucători au trecut linia sau pionii situaţi la 25 m, în dreptul antrenorului. Se dezvoltă viteza de deplasare, detenta, modul în care se aterizează în urma efectuării unei sărituri (la corner, spre exemplu).

Nr. 9 Sărituri pe un picior sau pe ambele picioare

Două grupuri de 8-10 jucători, poziţionaţi în şir unul în spatele celuilalt, parcurg distanţa într-un picior până la un punct stabilit dinainte. Întoarcerea se poate face fie pe acelaşi picior, fie pe celălalt, după cum stabileşte antrenorul. Este interzis ca în timpul alergării să se pună piciorul jos. Cei care o fac sunt depunctaţi la nivelul echipei. Variantă: concursul se poate desfăşura şi sărind pe ambele picioare.

Nr. 10 Ştafeta de sărituri într-un picior

Colectivul de sportivi este alcătuit din echipe formate din 5 până la 8 jucători. Echipele se aşează în şir, înapoia liniei de start. Jucătorii stau pe piciorul drept cu stângul îndoit înapoi. Al doilea şir susţine cu braţul stâng piciorul ridicat al partenerului din faţă, cel de-al treilea piciorul celui de-al doilea, ş.a.m.d. Se execută deplasarea într-un picior înainte, numai la semnalul antrenorului (fluier sau voce). Se parcurge o distanţă de 25 m, până se trece linia de sosire marcată prin două jaloane de către una din echipe cu întregul efectiv. Se dezvoltă şi se antrenează detenta şi coordonarea mişcărilor.

Nr. 11 Ştafeta cu sărituri peste două bănci de gimnastică puse cap la cap

118

Două echipe A şi B alcătuite din 6-8 copii, vor pleca de la linia de start la comandă. Fiecare jucător va sări alternativ peste două bănci de gimnastică puse cap la cap (putem utiliza o sfoară legată de două jaloane la distanţa de 20 m unul de altul, înălţimea alegând-o antrenorul în funcţie de calităţile motrice ale grupului), fiind urmat imediat de ceilalţi concurenţi. În momentul trecerii ultimilor jucători se declară echipa câştigătoare. Ca variantă, la 10 m de capetele finale ale băncilor, putem fixa doi pioni sau două jaloane, pe care jucătorii trebuie să le treacă în mare viteză după ce au efectuat săriturile de o parte şi de alta a acesteia. Se dezvoltă atenţia, concentrarea, capacitatea de a sări şi de a ateriza corect. După cum ştim, săriturile şi aterizările sub diferite forme sunt specifice jocului de fotbal.

Nr. 12 Ruperea sprijinului pe braţe

Este un joc de luptă, cu 4 până la 20-30 de participanţi, el putând fi realizat pe orice tip de teren, inclusiv în sală. Jucătorii se dispun în formă de cruce, partenerii aflându-se faţă în faţă. Poziţia de plecare este aceea de sprijin pe braţe înainte culcat, braţele întinse, picioarele întinse şi sprijinite pe vârfuri. Nu se admite sprijinul pe genunchi. Fiecare jucător, având poziţia descrisă mai sus, va fi încadrat atât la stânga, cât şi la dreapta, de jucători adverşi. La fluierul sau vocea antrenorului (START) începe lupta. Sprijinindu-se doar pe o mână, jucătorii cu mâna liberă apucă mâna de sprijin a adversarului, încercând prin tragere sau împingere să provoace dezechilibrarea şi căderea acestuia. Partenerii aflaţi faţă în faţă, pot coopera pentru dezechilibrarea şi căderea adversarului. Menţionez că picioarele nu se deplasează, ele trebuind să rămână fixe. În grupuri mari de 20-30 de jucători, se formează un cerc, poziţia de sprijin fiind aceeaşi. Doi coechipieri pot coopera între ei pentru a-l dezechilibra şi “dărâma” pe colegul aflat între ei. Jocul este atractiv, dezvoltând în primul rând forţa unui braţ sau a ambelor braţe, forţa membrelor inferioare, rapiditatea în execuţie, inteligenţa.

Nr. 13 Prinde-l pe al doilea jucător !

119

Jucătorii se aşează în cerc, pe perechi, unul în faţa celuilalt – ambii au faţa la centru (cerc dublu). Doi jucători nu intră în formaţie, unul prinde pe celălalt care se poate salva aşezându-se în faţa unei perechi. Ultimul (din exteriorul cercului), devenit al treilea, fuge în acelaşi sens. Dacă un jucător este prins sau atins, rolurile se schimbă, inclusiv direcţia de alergare. Dacă al treilea copil nu fuge la timp, el va deveni automat prinzător. Cercul va fi păstrat prin deplasarea cu un pas în spate, a perechii de unde a fugit “al treilea”. Este un exerciţiu de captare a atenţiei şi antrenare a formelor de viteză.

Nr. 14 Ştafeta în zig-zag

Jucătorii împărţiţi în echipe, în flanc câte unul, se aşează în spatele unei linii de plecare. Intervalul dintre echipe este de 3-4 paşi. În faţa fiecărei echipe, pe direcţia de alergare, se aşează jaloane, la distanţa de 1-2 m unul de altul. La semnalul antrenorului, primul elev de la fiecare grupă aleargă, ocolind în zig-zag şi se întoarce în acelaşi fel, atinge pe următorul şi trece la coada şirului. Câştigă echipa a cărui ultim jucător a trecut la întoarcere primul linia marcată în faţa echipelor. Jucătorii trebuie să ocolească jaloanele în zig-zag. Nu au voie să dărâme jaloanele, dar dacă au făcut-o trebuie să le aşeze la loc şi apoi să continue jocul. Jocul poate fi jucat mărind numărul jaloanelor şi implicit distanţa de alergare. Se antrenează viteza de reacţie şi deplasare, capacitatea de schimbare a direcţiei de alergare.

Nr. 15 « Capul » prinde « coada » (varianta 1)

« Capul » caută să prindă « coada », care se va feri schimbând direcţia de deplasare. Dacă « coada » este prinsă, jucătorii de la « cap » şi de la « coadă » se schimbă. Jucătorii nu au voie să desfacă mâinile, ţinând partenerul din faţă de jur împrejurul taliei.

Nr. 16 « Capul » prinde « coada » (varianta a doua)

120

Echipele, egale ca număr se aliniază prin flanc, câte unul pe două din laturile opuse ale spaţiului delimitat. Primii jucători ai fiecărei echipe trebuie să fie şi cei mai buni alergători. Mărimea spaţiului de joc depinde de numărul participanţilor. Ca formă se va prefera dreptunghiul sau pătratul, deşi se poate trasa şi un contur mai complicat, întortocheat, marcat eventual cu pioni, care trebuie ocoliţi ca la slalom. La semnalul de începere, echipele pornesc în goană în acelaşi sens. Jucătorii din fruntea şirului caută să prindă « coada » echipei adverse, adică pe ultimul ei component. « Coada » atinsă de adversar părăseşte imediat terenul. Până la urmă, câştigă echipa care a reuşit să elimine din joc pe toţi adversarii. Dacă dorim să complicăm jocul, putem introduce conducerea mingii de către fiecare jucător, fie prin afara pionilor, fie în slalom printre ei. Evident concursul se îngreunează, câştigând echipa cu o viteză şi tehnică mai bună. Se dezvoltă şi se antrenează conducerea mingii în regim de viteză şi rezistenţă.

Nr. 17 Sprint peste parteneri culcaţi

Jocul este dinamic, captând atenţia în mod special. Se poate realiza cu o grupă (8-10 sportivi), dar şi sub formă de concurs, cu două echipe având număr egal de concurenţi. Echipa se află în şir la o linie de plecare. În momentul startului, primul jucător pleacă în mare viteză şi după 2-3 m se culcă de-a latul. Urmează al doilea concurent, al treilea, ş.a.m.d. Se parcurge o lungime de teren sau chiar două, jucătorii având datoria să fie atenţi când pornesc în viteză şi trebuie să evite contactul cu cei care se află culcaţi. Este o combinare între alergarea în viteză şi pasul sărit. Cu două echipe concurente, situate în plan paralel, jocul devine captivant, dezvoltând viteza de reacţie, echilibrul în momentul trecerii peste colegii culcaţi, atenţia şi concentrarea.

Nr. 18 Cursa în cinci picioare

Întrecerea se poate face sub formă de ştafetă între două echipe, egale ca număr. Fiecare echipă îşi va forma grupe de câte trei jucători. Fiecare grupă se va pregăti în felul următor pentru cursă: doi jucători « marginaşi » îşi prind mâinile dinspre interior, jucătorul « mijlocaş »

121

trece un picior peste lanţul de braţe al coechipierilor, se sprijină pe el sub genunchi, şi braţele le pune pe umerii celor doi « mărginaşi ». La semnalul de plecare sau schimbarea ştafetei, grupul celor trei de deplasează prin alergarea « marginaşilor » şi sărituri pe un picior ale « mijlocaşilor ». Cei trei jucători pot păstra rolurile lor tot timpul cursei sau se pot schimba între ei, după ce au depăşit linia de întoarcere. Câştigă echipa care termină prima parcursul stabilit de antrenor. Distanţa poate fi de 15-20-25 m şi ea va fi marcată de doi pioni sau două jaloane care trebuiesc ocolite de către concurenţi. Dacă numărul jucătorilor este mic (6-9), fiecare grupă de trei va concura direct cu o grupă adversă, atribuindu-se câte un punct echipei care a trecut prima linia de sosire. Concursul direct dintre două grupe se va repeta de trei sau de cinci ori, câştigând echipa care totalizează cele mai multe puncte. Ca o regulă, menţionez că jucătorii « marginaşi » trebuie să menţină lanţul de braţe tot timpul cursei; dacă acesta s-a rupt, grupa se va opri pentru a reface lanţul şi numai după aceasta va continua deplasarea. Se va avea în vedere ca fiecare jucător să treacă cel puţin o dată în postura de « mijlocaş » şi de « marginaş ». Concursul are caracter dinamic, fiind atractiv şi apreciat de copii, dar şi de către juniori. El dezvoltă dârzenia, voinţa, viteza în regim de îngreunare, forţa membrelor inferioare.

Nr. 19 Sărituri în spatele unui « lanţ » de parteneri

Este un exerciţiu-joc pentru dezvoltarea îndemânării, forţei, curajului. La acest joc participă două echipe formate din 7-8 jucători. Prin tragere la sorţi se stabileşte echipa care va forma un « cal » mare. Jucătorii se aşează în şir: primul se apleacă până la orizontală cu mâinile sprijinite pe genunchi. Al doilea se apleacă şi se prinde cu mâinile de mijlocul celui din faţă, ş.a.m.d. Privite din lateral, spinările tuturor jucătorilor formează o mică linie orizontală. Jucătorii stau în poziţia depărtat pentru a-şi păstra mai bine echilibrul. Echipa B se pregăteşte pentru a efectua sărituri la o distanţă de aproximativ 10 m de ultimul membru al echipei A. La semnalul arbitrului, jucătorul B1 ia startul şi sare călare pe spatele adversarilor. El încearcă să sară cât mai departe şi se prinde bine cu mâinile şi picioarele de adversar. Ceilalţi componenţi ai echipei B procedează identic. Fiecare este obligat să rămână acolo unde a aterizat, neavând voie să se deplaseze nici înainte, nici înapoi.

122

Iată de ce se recomandă ca primii să sară cei mai buni jucători. Ultimul jucător, care a sărit pe « cal », numară cu glas tare până la 10. Dacă în timpul săriturilor şi al numărătorii finale, jucătorii B nu reuşesc să se menţină în spatele adversarilor şi ating pământul cu mâna sau piciorul, echipa A câştigă două puncte. Dacă echipa A nu rezistă la săriturile adversarilor, frângându-şi şirul sub greutatea lor (îngenunchează unul dintre ei), echipa B câştigă un punct. Jocul se reia, echipele schimbându-şi rolurile. Câştigă echipa care realizează prima 20 de puncte. Jocul, foarte vechi şi răspândit, este descris în “Istoria” lui Thomas Hyde, editată în Anglia în 1694. Numele lui grecesc s-a păstrat până în zilele noastre –Ippaz.

Nr. 20 Transportul partenerului pe umeri

Pot participa două, trei echipe alcătuite din 9 până la 15-18 jucători. Concursul sub formă de ştafetă, se poate organiza atât în sală (când condiţiile de afară sunt potrivnice – ploaie, zăpadă, etc), cât şi în aer liber, pe un teren de zgură sau gazonat. Echipele sunt dispuse paralel, cu jucătorii unul în spatele celuilalt. Intervalul dintre echipe va fi de cel puţin 4 paşi. În faţa echipei se trasează pe pământ o linie de plecare, iar la 15-20 m depărtare încă o linie, de întoarcere, paralelă cu prima. Echipele se formează şi se aşează ca la jocul precedent. Se va ţine seama ca numărul participanţilor, dacă se poate, să fie divizibil cu trei. Dupa aliniere, jucătorii se numerotează câte trei. Jocul se desfăşoară sub formă de ştafetă, pe grupe de câte trei. La semnalul de începere, jucătorul nr. 2 din prima grupă aşează mâinile pe umerii jucătorului nr. 1 şi picioarele pe umărul jucătorului nr. 3. Braţele celui transportat vor fi uşor îndoite. În această poziţie se execută transportul – la semnalul sonor al antrenorului, prin fluier sau voce – până la un punct marcat de pioni la 15 m distanţă de fiecare echipă. Concurenţii fiecărei echipe sunt obligaţi să ocolească pionul, pentru a reveni la punctul de plecare, unde îşi schimbă rapid locurile, urmând a fi transportat jucătorul cu nr. 1, iar mai apoi cel cu nr. 3. Fiecare grupă va executa transportul de două sau de trei ori, în funcţie de ceea ce va stabili antrenorul la începutul concursului. Este o ştafetă cu caracter dinamic, în care se dezvoltă forţa în regim de viteză şi rezistenţa, alergarea de viteză în condiţii de îngreunare, voinţa. Este recomandat ca ştafeta să fie executată de grupele mijlocii şi mari, începand cu vârsta de 12 ani.

123

Nr. 21 Lupta în lanţ

Lupta se poate desfăşura atât în sală, cât şi pe teren (zgură, iarbă). Fiecare echipă va fi formată din 10-12 jucători. Pe teren se trasează două linii paralele, la 2 m una de alta, marcate cu o sfoară sau o panglică. Spaţiul delimitat de aceste doua linii este considerat « zona libera ». Se formează cele doua echipe aliniate înapoia uneia dintre cele două linii, jucătorii aflându-se faţă în faţă. Jucătorii, iniţial unu contra unu, caută să-şi apuce adversarul de mâini şi să-l tragă pe terenul propriu. Când angajarea în luptă s-a făcut între unele perechi, alţi coechipieri vin în ajutorul celor angajaţi, apucându-l de mijloc pe cel ameninţat să fie tras, formându-se astfel un adevărat lanţ. Intervenţia se poate face de către mai mulţi jucători şi la ambele echipe. Orice jucător, care a fost tras şi a călcat linia ocupată de adversar, este luat prizonier. După fiecare luptă decisă, jocul se reia tot cu angajare unu la unu. Antrenorul trebuie să specifice concurenţilor câteva reguli, care în mod obligatoriu vor fi respectate de către aceştia pe parcursul întrecerii. Spre exemplu:

1. Intrarea în zona liberă este îngăduită jucătorilor din ambele echipe.

2. În angajarea unu la unu, jucătorii pot începe lupta cu oricare dintre adversari.

3. În situaţia în care jucătorii sunt prinşi în lanţ, iar jucătorul din capul şirului a fost tras pe linie, sunt consideraţi prizonieri toţi jucătorii care în momentul trecerii liniei se găseau înlănţuiţi.

Concursul ajută la dezvoltarea forţei braţelor şi a picioarelor, a voinţei, a spiritului de luptă în condiţii egale şi inegale, a tenacităţii.

Nr. 22 Ocuparea « colţului » în pătrat

Într-un pătrat cu laturile de 10 m / 10 m sunt postaţi 4 jucători, câte unul la fiecare unghi drept. Un al 5-lea jucător (executantul), situat în centrul pătratului, încearcă să ocupe unghiul lăsat « descoperit » de către unul dintre cei patru, care încearcă să acopere unghiul lăsat « descoperit » de către unul din cei patru, care încearcă să schimbe locurile între ei la semnalul sonor al antrenorului. După 10 încercări se socotesc reuşitele (2, 4, 5, etc.). Fiecare jucător va trece prin postura celui aflat în centrul pătratului. Este un exerciţiu pentru antrenarea şi dezvoltarea vitezei de reacţie, atenţiei şi concentrării.

124

Exerciţii, jocuri şi ştafete cu minge

Nr. 1 Degajarea mingilor din cercul de la centrul terenului

În vederea desfăşurării jocului, copiii sunt împărţiţi în două echipe de câte şase jucători. Jucătorii unei echipe, numerotaţi în ordine, se culcă cu faţa la pământ, acoperindu-şi ochii cu mâinile, formând un cerc cu spatele la centru (în cercul de la centrul terenului). Jucătorii celei de-a doua echipe, fiecare cu o minge în mână, se instalează în jurul cercului de la centrul terenului. La semnalul antrenorului, cei şase jucători degajează cât mai departe mingea, fie cu piciorul, fie cu mâna. La un al doilea semnal, jucătorii culcaţi în cerc se ridică în cea mai mare viteza şi aleargă după una dintre mingi. Cine ajunge ultimul în cerc va fi declarat învins şi împreună cu perechea sa va efectua o pedeapsă stabilită de antrenor. Se dezvoltă şi se antrenează viteza de reacţie şi de deplasare, atenţia.

Nr. 2 Sărituri pe un picior, bătând mingea din deplasare

Sărind pe un singur picior şi în acelaşi timp bătând mingea cu mâna de pământ, jucătorul se va îndrepta spre un punct stabilit în faţă, în spate sau lateral. Exerciţiul, care poate fi realizat de un singur sportiv sau în echipe (pentru a realiza competiţia) este util şi pentru coordonarea oculo-manuală (în special pentru portari), pentru elasticitate şi pentru echilibru.

Nr. 3 Mingea rostogolită pentru lovirea adversarilor din cerc

Două echipe formate din 10-12 jucători se vor afla în cercul de la centrul terenului. Una din echipe (A) îşi va plasa jucătorii - desfăşuraţi - având vârfurile picioarelor situate pe circumferinţa cercului. Cealaltă echipă (B) va intra în interiorul cercului, împrăştiindu-se pe toată suprafaţa lui. Echipa A, având la dispoziţie o minge de fotbal, va începe să o paseze între jucătorii ei, prin rostogolire, căutând să atingă jucătorii din interiorul cercului.

125

Aceştia se feresc sărind peste minge; cei atinşi ies pe rând din joc, până când rămân numai trei. În acest moment, antrenorul întrerupe jocul, oprind cronometrul şi consemnând timpul scurs de la începerea acestuia. Apoi echipa A şi B inverseaza rolurile. Este important să respectam câteva reguli: 1. Nu se consideră valabile loviturile cu mingea dacă aceasta nu a fost rostogolită de pământ; 2. Jucătorii care pasează mingea nu au voie să arunce decât din afara circumferinţei cercului; dacă mingea, atingând un jucător, rămâne în interiorul cercului, ea poate fi culeasă de oricare din jucătorii din afară, dar acesta nu o poate pasa decât dupa ce a revenit pe linia cercului. 3. Jucătorii din mijlocul cercului nu au voie să se apere de minge decât evitând-o prin săritură sau alergare. Jocul este foarte dinamic, captând atenţia tuturor participanţilor. El dezvoltă viteza de reacţie, precizia transmiterii mingii, forţa picioarelor deoarece jucătorii din interiorul cercului sunt obligaţi să facă un anumit număr de sărituri pentru a evita să fie atinşi de mingea rostogolită. Ca o a doua variantă: putem utiliza şi pasele cu piciorul, condiţionând ca transmiterea ei între coechipieri să se facă numai la nivelul solului.

Nr. 4 Ştafeta cu menţinerea mingii între capetele a doi jucători

Se aleg două echipe, fiecare echipă cu număr egal de jucători, pentru a se putea forma perechi. Echipele, aflate la interval de 4-5 paşi între ele, se aliniază în coloane de doi (perechi), în spatele unei linii de plecare. În faţa lor, la o distantă de 15-20 m, se trasează o altă linie, de întoarcere. Prima pereche din fiecare echipă primeşte câte o minge. Cei doi jucători plasează mingea între capetele lor, o presează cu tâmplele şi se prind de braţ. La semnal, perechile pornesc în alergare spre linia de întoarcere, o depăşesc şi apoi revin la echipă. Tot timpul alergării, mingea trebuie să rămână între capetele lor. Ajunşi înapoia liniei de plecare, ei predau mingea perechii următoare. Când ultima pereche din fiecare echipă trece linia de plecare, după ce şi-a parcurs traseul, cursa se încheie şi câştigă echipa care a terminat prima. Dacă în timpul alergării mingea este scăpată de o pereche, cei doi jucători sunt obligaţi s-o culeagă şi, presând-o din nou între capete, să continue cursa de pe locul unde s-a scăpat mingea. În timpul alergării,

126

jucătorii nu au voie să se ajute de mâini pentru a menţine mingea între capete. Predarea mingii între perechi se va face numai înapoia liniei de plecare. Perechile vor fi formate din jucători de aceeaşi înălţime. Jocul dezvoltă capacitatea de coordonare şi echilibru, deplasarea în viteză şi în condiţii îngreunate.

Nr. 5 Mutarea mingilor dintr-un cerc în altul

Acest exerciţiu poate fi realizat şi sub formă de concurs între 2-3 echipe alcătuite din 5-8 jucători. În faţa fiecărei echipe se aşează 3 pioni (putem face cercuri) din 5 în 5 m. La nivelul pionilor din partea stânga se va afla o minge, deci în total 3 mingi. La semnalul de start, primul jucător va alerga spre pionul A şi va muta mingea cât mai rapid lângă pionul A1, va sprinta spre pionul B, mutând mingea la B1, repetând traseul de la C la C1. Va reveni la linia de start, fiind cronometrat de antrenor. Acelaşi lucru îl vor face coechipierii, care vor fi la rândul lor cronometraţi în parte, în final fiind declarat un câştigător. În cazul în care avem cel puţin 2 echipe aliniate la start, jucătorul care a mutat cele 3 mingi în partea opusă, va reveni în cea mai mare viteză la linia de start, unde va transmite ştafeta următorului coechipier prin atingere cu palma. Se procedează astfel, până când întreaga echipă a parcurs traseul, declarându-se câştigătoare echipa care a lucrat mai repede şi a respectat regulile de joc. Această ştafetă dezvoltă la copii viteza de execuţie, îndemânarea, precizia şi spiritul de observaţie.

Nr. 6 Schimb de locuri, jucătorii conducând mingea

Pe un teren delimitat (60 m x 30 m sau 40 m x 20m), două echipe formate din 2-4 jucători îşi schimbă locurile în cea mai mare viteză. Startul se va da la fluierul antrenorului, iar jucătorii vor conduce mingea la picior. Va câştiga echipa a cărui ultim jucător (nu primul) a trecut linia opusă, acolo de unde au plecat adversarii la întrecere. Linia poate fi delimitată printr-o sfoară, 2 jaloane sau 2 pioni. Jocul dezvoltă viteza de reacţie şi de deplasare, conducerea mingii în regim de viteză prin controlul ei permanent, atenţia. Ca variantă putem introduce regula dus-întors pentru acelaşi număr de jucători pe echipă.

127

Nr. 7 Joc de handbal cu temă (3 variante)

Echipele sunt alcătuite din 4, 5 jucători, terenul având 40 m x 20 m, iar porţile dimensiunea celor de handbal (putem utiliza 2 jaloane în lipsa acestora). Putem folosi portari la ambele variante. Varianta 1 obligă jucătorii ambelor echipe să transmită mingea numai cu două mâini, golurile marcate făcându-se în aceleaşi condiţii. Se joacă 2 x 5 minute sau 2 x 7 minute. Câştigă echipa care a marcat cele mai multe goluri. În caz de egalitate se prelungeşte jocul până una din echipe înscrie. Varianta 2 permite jucătorilor să transmită mingea cu o singură mână, golul fiind valabil doar dacă a fost înscris cu capul. Se respectă timpii de joc şi departajarea finală de la varianta 1. Varianta 3 permite jucarea mingii cu mâna şi aruncarea ei peste sfoară, cu tras la poartăa. Avem nevoie de 6 jaloane înalte, legate de la un cap la altul cu o sfoară, două câte două. Spaţiul de joc va fi delimitat de către antrenor în funcţie de numărul de jucători: 3:3, 4:4, 5:5. Mingea va fi jucată în terenul propriu prin trei atingeri obligatorii, ultima însemnând şi trasul spre poarta adversarului. Se însumează numărul golurilor marcate în doua reprize a 5 min (sau 7 min), declarându-se echipa învingătoare. Jocul de handbal, în variantele descrise, prin dinamismul său, dezvoltă viteza de reacţie şi deplasare, detenta, precizia lovirii mingii cu capul, spiritul de competiţie, completând rezistenţa generală.

Nr. 8 Doi contra unu

Se joacă pe un teren având dimensiunile: lungimea 20 m, lăţimea 15 m, spaţiul de prindere 5m/15m. Jucătorul aflat cu mingea pe linia de fund, va trebui să o trimită cât mai înalt în « zona de prindere », unde se află doi jucători consideraţi adversari. Obligatoriu, unul dintre ei va prinde mingea şi o va transmite cât mai rapid celuilalt coechipier, care va încerca să-l lovească cu mingea pe « trimiţător »  . Acesta va trebui ca după trimiterea mingii înalte în « zona de prindere » să sprinteze 10 m, să ocolească un jalon şi să revină la punctul de plecare. Dacă nu este atins de mingea jucată cât mai rapid de cei doi, va obţine un punct. Se joacă până la obţinerea a trei sau cinci puncte, fie de către cei doi jucători, fie de către adversar.

128

Jocul dezvoltă viteza de reacţie şi de deplasare, transmiterea mingii cu piciorul într-o zona delimitată, atenţia şi concentrarea, prinderea mingilor înalte (de către portari în special).

Nr. 9 Ştafeta cu rostogolirea mingii cu mâna şi conducerea ei cu piciorul

Două echipe A şi B alcătuite din 5-8 jucători, aşezaţi în şir, unul înapoia altuia, se află în spatele unei linii de plecare. Primul jucător din fiecare echipă - la fluierul antrenorului - porneşte în viteză, rostogolind mingea cu mâna până la punctul de întoarcere, marcat prin fanion. De acolo, la revenire, mingea este condusă cu piciorul, fiind pasată următorului jucător care repetă traseul, ş.a.m.d. Echipa care termină prima traseul este declarată câştigătoare. În rostogolirea mingii, jucătorii folosesc palma la fiecare 2-3 paşi, pentru a o dirija în acest fel cât mai precis. Spaţiul de alergare este de 25 m, din care cei 5 m marcaţi cu 2 pioni, reprezintă suprafaţa în care jucătorul care revine după ce a ocolit jalonul, va transmite mingea următorului jucător din echipa sa. Ştafeta antrenează atenţia, capacitatea de mobilizare a jucătorilor, echilibrul, viteza de deplasare, conducerea mingii.

Nr. 10 “ Stai pe minge !”

Într-un spaţiu delimitat (15 x 15 m) un număr de 9 jucători (putem avea până la 15) conduc mingea individual, schimbând direcţia permanent pentru a evita coechipierii, care la rândul lor conduc mingea la picior. La fluierul antrenorului, care se aude pe neaşteptate –dupa 10”, 25”, 40”, etc – jucătorii se aşează cât mai rapid pe minge. Ultimul jucător care se aşează pe minge este eliminat din joc; jocul continuă la fel, până când va rămâne un singur jucător, care va fi declarat câştigător. Ca variante putem introduce menţinerea mingii pe un picior sau altul şi la fluier aşezarea jucătorilor în şezând pe minge (care mai şi sare uneori spre deliciul copiilor); fie menţinerea mingii prin lovituri succesive cu capul şi, la fluierul antrenorului, aşezarea rapidă a jucătorilor în şezând pe minge. Jocul dezvoltă în primul rând atenţia şi concentrarea, viteza de reacţie şi de execuţie, conducerea mingii care trebuie ţinută aproape de picior, lovirea mingii cu capul.

129

Nr. 11 Pase în triunghi

Pe un teren aşezăm la distanţa de 5 m unul de altul, un număr de 3 pioni (vârfurile acestora vor marca un triunghi cu laturile egale). În dreptul fiecărui pion se aşează câte un jucător, ceilalţi fiind aşezaţi unul în spatele celuilalt, în şir. Primul jucător din şir care are şi mingea o va pasa jucătorului din faţa sa (A), luându-i locul. Jucătorul A va pasa mingea lui, luând locul acestuia, care la rândul său va pasa jucătorului C, înlocuindu-l lângă pion. Jucătorul C va pasa mingea următorului din şir, aşezându-se apoi în spatele acestuia (şirului). În acest fel, fiecare jucător trece de la un pion la celălalt, efectuând pasele în triunghiuri, urmate de deplasare. După ce a fost însuşită deplasarea şi sensul ei, iar pasele încep să aibă precizie, se schimbă sensul paselor şi al deplasării. Exerciţiul dezvoltă şi perfecţionează plasarea mingii cu precizie, preluarea ei, viteza de deplasare, atenţia, coordonarea.

Nr. 12 Fotbal în sprijin pe braţe şi picioare

Pe un teren delimitat, (20 x 20 m) cu două porţi, două echipe alcătuite din 4 până la 6 jucători, încearcă să înscrie una în poarta celeilalte, având următoarele obligaţii: jucătorii n-au voie să se deplaseze în teren decât în sprijin pe braţe şi picioare, cu faţa în sus, iar transmiterea mingii către coechipier şi înscrierea unui gol se va face numai cu piciorul. Timpul de joc va fi de 2 x 5 min (2 x 7 min, 2 x 10 min, etc.) în funcţie de dispoziţia jucătorilor şi atractivitatea întrecerii. Menţionez că porţile pot fi cele de handbal, întoarse invers, spaţiul de gol fiind evident mai mic, dar mult mai mare faţă de o portiţă de minifotbal. Jocul este plăcut, « prinde » la copii, juniori, dar şi seniori. El poate umple spaţiul unui program greu, cum ar fi de pildă cantonamentul de iarnă sau de vară, de la munte în mod special. La finalul unei zile, în care spre exemplu dimineaţa s-au făcut alergări, iar seara circuite la aparate, putem încheia cu acest joc, 15-20 minute, pentru a crea o buna dispoziţie şi relaxare în echipă.

Nr. 13 Exerciţii şi jocuri la zid (pentru învăţarea şi perfecţionarea tehnicii)

Deşi în ultimii ani formula exersării unor procedee şi elemente tehnice la zid pare depăşită, (poate şi datorită lipsei acestora, a zidurilor de beton şi cărămidă) reconsiderarea ei este necesară. Zidul de tras oferă

130

posibilitatea de a lovi individual mingea (cu şiretul, cu latul, cu capul de pe loc sau din săritura), permite efectuarea preluărilor cu pieptul, cu latul, cu şiretul, cu genunchiul pentru a retransmite apoi mingea în zid, conform schemelor de mai jos: lovitura la zid, preluare şi lovitura la zid. Putem acţiona şi în grupuri de doi jucători: lovirea mingii de către un jucător către zid, urmată de o preluare cu latul şi orientarea acesteia spre un partener, care la rândul lui o preia şi o transmite in zid. Se învaţă şi se perfecţionează preluarea, lovirea mingii cu latul, şiretul plin, interior sau exterior. Putem organiza şi jocuri între echipe formate din doi jucători, într-un spaţiu delimitat. Jocul începe prin repunerea mingii (ca la tenis cu piciorul) trimisă puternic în zid de către unul din jucători. Al doilea jucător trebuie s-o trimită în zid, la fel de puternic, pentru ca aceasta să părăsească suprafaţa delimitată fără ca partenerul în trecere să reuşească să o mai atingă şi eventual să o trimită la rândul lui in zid. Se poate juca cu o singură atingere, sau din două atingeri, în funcţie de gradul de tehnicitate al jucătorilor. Este un joc plăcut, dinamic, care solicită atenţia ambilor jucători, posibilităţile de a lovi mingea fiind variate. De asemenea, mingea este trimisă spre zid, uneori din poziţii dificile: lovire pe spate, lovire laterală, lovire cu călcâiul, etc. Pentru portari, pentru a le dezvolta simţul mingii, folosim exerciţiul următor: acesta aflându-se în poziţia culcat pe spate cu picioarele la zid va voleibala mingea în zid, cu o mână, apoi cu cealaltă, un număr de lovituri stabilit înainte de antrenor (20, 30, 50, 100). Exerciţiul poate fi realizat şi prin voleibalarea alternativă a mingii, cu mâna stângă şi apoi cu mâna dreaptă. De asemenea, putem solicita portarilor ca după voleibalarea mingii în zid, să o oprească prin amortizare şi abia apoi să o retransmită. Pe perechi, putem organiza jocuri asemănătoare celui de lovire a mingii cu piciorul şi trimitere-retrimitere a acesteia spre zid. Diferenţa este că aici utilizăm mâna, iar portarii pot învăţa şi perfecţiona transmiterea mingii cu mâna, priza la minge, detenta, chiar plonjonul (portarul care urmăreşte mingea trimisă de partener spre zid este obligat să o prindă, apoi o va retransmite la rândul lui, cât mai puternic spre zid). Individual, portarul va transmite puternic mingea în zid, o va lăsa după ricoşare să treacă de el, răsucindu-se apoi 180 grade, va plonja şi va încerca să o prindă prin plonjon. Exerciţiul dezvoltă şi antrenează viteza de reacţie, forţa explozivă a membrelor inferioare, aprecierea distanţei şi a traiectoriei mingii, plonjonul.

131

Sub formă de concurs, putem organiza următoarea ştafetă: Nr. 14 Jucătorii celor două echipe se organizează pe şiruri, prin flanc câte unul, în faţa unui perete înalt. La un semnal, primii jucători din echipe şutează mingea în perete şi aleargă în spatele echipei lor. Jucătorii următori resping cu piciorul (şiretul, latul) mingea în perete şi cedează locul celor ce urmează. Astfel, toţi jucătorii lovesc mingea pe rând, până când revine la primul jucător. Acesta ridică mingea în sus, semnalând terminarea jocului. Antrenorul trebuie să fie atent ca mingea să nu fie transmisă puternic în zid, iar jucătorul care aleargă spre coada şirului să o facă pe o anumită parte: fie stânga, fie dreapta. Este un joc specific de captare a atenţiei, de dezvoltare a vitezei de execuţie şi de transmitere precisă a mingii spre o zonă determinată.

Nr. 15 Ştafeta pentru lovirea mingii cu capul din poziţia ghemuit

Distanţa dintre antrenor şi jucătorul aflat în faţa coloanei este de 5 m. Antrenorul va arunca mingea cu mâna spre primul jucător din şir, care o va retrimite acestuia lovind-o cu capul, ghemuindu-se imediat la pământ. Antrenorul va prinde mingea, după care, printr-o aruncare boltită, va trimite mingea celui de-al doilea jucător din şir, procedându-se la fel ca şi cu primul jucător. Exerciţiul va continua până când toţi jucătorii sunt ghemuiţi la pământ, dupa ce în prealabil au lovit fiecare mingea cu capul. Putem organiza 2 sau 3 ştafete, alcătuite din 5-8 jucători, cu una sau două treceri la lovirea mingii cu capul. În locul antrenorului putem desemna ca aruncător al mingii câte un jucător din fiecare echipă. Se antrenează atenţia, lovirea mingii cu capul şi transmiterea ei cât mai precisă, viteza de reacţie şi de execuţie. Dacă condiţionăm ca lovirea mingii cu capul să se facă din săritură, atunci antrenăm si detenta.

Nr. 16 Lovirea mingii cu capul din săritură

Este un concurs extrem de atractiv, atât pentru copii, cât şi pentru juniori. Două jaloane aflate la 8 m unul de celălalt, legate cu o sfoară la înălţimea de 1,5m pentru copii şi 2 m pentru juniori, vor reprezenta « ştacheta » peste care trebuie trimisă mingea cu capul. Echipele A şi B, care sunt alcătuite din 5 până la 8 jucători (poate exista şi o a treia echipă C, cu condiţia să mărim distanţa între jaloane la 12 m), îşi vor desemna câte un căpitan care se va afla în partea cealaltă de demarcaţie, reprezentată prin sfoara întinsă între cele două jaloane.

132

Cei doi căpitani, la semnalul antrenorului - fluier, «  start » - aruncă mingea înalt peste sfoară, primul jucător din ştafetă fiind obligat să o retrimita NUMAI cu capul, de pe loc sau din săritură, căpitanului echipei sale. Urmează apoi al doilea jucător, al treilea şi în continuare până la ultimul jucător din echipa. Va câştiga echipa care va finaliza prima toate loviturile. Regula: se va ţine cont de mingile trimise pe sub sfoară cu depunctarea echipei respective printr-un punct, respectiv un jucător mai puţin la totalul final. Exemplu: o echipă câştigă prima concursul, având un jucător care a trimis mingea pe sub sfoară. Daca echipa A are în componenţă 8 jucători, va avea în final 7 execuţii corecte. Echipa B deşi a terminat mai târziu execuţiile decât echipa A, având toţi cei 8 jucatori care au transmis corect mingea peste sfoară, va fi declarată învingătoare. Se dezvoltă atenţia şi lovirea cât mai precisă a mingii cu capul de pe loc sau din săritură, detenta.

Nr. 17 Urmărire într-un pătrat

Într-un pătrat cu laturi de 10m/10m, în colţuri diametral opuse se vor afla 2 jucători: unul cu mingea la picior, celălalt fără minge. La semnalul antrenorului va începe cursa de urmărire, jucătorul cu mingea fiind obligat să pargurgă cât mai multe ture. Când va fi ajuns de jucătorul fără minge, se vor socoti turele făcute, urmând ca apoi rolurile să se schimbe pentru a desemna un câştigător. Putem stabili ca regulă timpul de alergare: 30”, 45” sau 1 minut. Este posibil ca în acest interval de timp jucătorul cu mingea să nu fie ajuns. Acelaşi joc putem să-l realizăm cu două echipe formate din doi jucători care se urmăresc într-un pătrat cu laturile de 10m/10m. Se va cronometra timpul în care o echipă va reuşi să-i « prindă » pe jucătorii celeilate echipe care conduc mingea la picior. Ambele jocuri dezvoltă şi antrenează viteza de reacţie şi de deplasare, atenţia, coordonarea mişcărilor, conducerea mingii în viteză.

Nr. 18 Tenis cu piciorul

În funcţie de numărul jucătorilor vor fi determinate şi dimensiunile terenului de joc. De obicei, tenisul cu piciorul se dispută fie pe suprafaţa mica a terenului de tenis de câmp, fie pe suprafaţa parchetată a terenului de volei, în sală.

133

În ultimii ani, prin amploarea pe care a luat-o tenisul cu piciorul, inclusiv la noi în ţară, jocurile se dispută în locuri special amenajate, pe suprafeţe sintetice, respectându-se indicaţiile Federatiei Internaţionale (există un Campionat Mondial al acestei discipline sportive, România având un cuvânt greu de spus, prin clasificările la individual şi pe echipe). Terenul îl constituie un dreptunghi cu laturile de 10m/5m, despărţit în două jumătăţi prin plasa întinsă (înălţimea variază între 0,75 m la copii, mergând până la 1 m pentru juniori şi seniori). Se poate juca fie 1:1, fie 2:2 sau 3:3). Se trage la sorţi, unul din jucători alegându-şi terenul, celălalt obţinând mingea. Jucătorul care are mingea o pune în joc (serveşte) din teren sau lăsând-o să cadă pe pământ şi apoi lovind-o cu piciorul în aşa fel încât să treacă peste plasă şi să cadă în terenul advers. Celălalt jucător o va trimite înapoi peste plasă, fie prin lovitură directă cu piciorul, fie după ce mingea a atins terenul cel mult o singură dată. Când mingea lovită de un jucător nu trece peste plasă sau iese în afara terenului de joc, jocul se opreşte şi adversarul obţine un punct. Jocul se reia prin « serviciul » celui care a câştigat punctul. Se joacă mai multe reprize, fiecare dintre acestea terminându-se atunci când un jucător a realizat 11 puncte - set « scurt ». Diferenţa trebuie să fie de minim 2 puncte, respectiv 11-19, dar se poate intra şi la time-break de la 10-10. Setul se poate termina şi cu 13-11, 14-12, 15-13, etc., în favoarea unuia dintre jucători. După fiecare repriză se schimbă terenurile şi serviciul de începere. Setul scurt se aplică jocului individual 1:1; se vor juca 2 seturi din 3, scorul putând fi 2-0 sau 2-1, în favoarea unuia dintre jucători. Jocul pe echipe, 2:2 sau 3:3, se termină când una din acestea a realizat 21 de puncte - set « lung », diferenţa trebuind să fie de asemenea de 2 puncte, respectiv 21-19. Se poate intra şi aici în time-break, jocul continuând până la 26-24 sau 27-25, de exemplu. Se joacă 3 seturi din 5, scorul putând fi de 3-0 sau 3-2 pentru una din echipe. Pentru realizarea unui joc fluent, spectaculos, trebuie să respectăm câteva reguli simple:

Mingea nu poate cădea într-un teren mai mult de o singură dată, indiferent dacă acest lucru a avut loc înainte sau după preluarea ei de către jucătorul din acel teren.

Mingea nu poate fi atinsă cu mâna. Un jucător poate atinge mingea prin oricâte lovituri cu orice altă

parte a corpului decât cu mâna, cu condiţia respectării regulii de

134

cădere a mingii în teren o singură dată. Se înţelege că trimiterea mingii către plasă, se poate face şi cu lovituri de cap.

Când mingea iese în afara terenului de joc, vina este atribuită jucătorului care a atins-o ultima dată. În cazul când mingea a căzut în limitele unei jumătăţi de teren şi apoi a ieşit afară, greşeala este atribuită jucătorului din această jumătate de teren.

Dacă mingea a atins plasa, dar a trecut peste ea, jocul continuă. Dacă însă, după atingerea plasei ea revine în terenul celui care a trimis-o, jocul poate continua numai în cazul în care este reluată din aer sau când jucătorul respectiv se bucură de dreptul de a o lăsa să cadă pe pământ, drept care reiese din prima regulă a jocului.

Mingea nu trebuie să atingă plasa din serviciu: jucătorul care a greşit are dreptul la o singură repetare a acestui serviciu.

Toate greşelile duc la pierderea unui punct de către cel care le-a săvârşit şi la trecerea serviciului la adversar.

Dacă jocul se desfăşoară pe echipe de 2, 3 sau 4 jucători, dimensiunile terenului se vor mări, ajungând până la cele ale unui teren de volei. Regulile rămân aceleaşi, cu excepţia căderii mingii în teren. Mingea va putea atinge terenul cel mult de atâtea ori câţi jucători are echipa. Aceste căderi nu trebuie să fie însă consecutive; între ele va exista contactul cu mingea a cel puţin unui jucător. În sfârşit, acelaşi jucător nu poate atinge din nou mingea, după ce aceasta a căzut pe pământ trimisă tot de el.

În ceea ce priveşte serviciul, el va fi executat tot din mijlocul terenului, însă pe rând după fiecare punct, prin rotarea jucătorilor pe teren. Tenisul cu piciorul este un mijloc de antrenament extrem de dinamic şi mai ales plăcut, atât la copii şi juniori, cât şi la seniori. La nivelul copiilor şi juniorilor, el permite învăţarea şi perfecţionarea unor elemente tehnice, cum ar fi: lovirea mingii cu capul de pe loc şi din săritură, lovirea mingii cu latul, cu şiretul interior sau exterior, etc. Viteza de reacţie şi de execuţie, gândirea creatoare « în criză de timp şi spaţiu », transmiterea precisă a mingii spre un coechipier sau spre terenul advers, sunt elemente prezente în jocul de tenis cu piciorul.

I. Exerciţii de mobilitate pentru cap şi gât

Ex. 1 Rotarea capului de la stânga la dreapta şi invers. Ex. 2 Îndoiri ale capului înainte-înapoi, răsuciri ale acestuia la stânga şi la dreapta.

135

Ex. 3 Braţe întinse lateral, îndoiri succesive (3-4-5) ale capului pe partea stângă; după revenire, exerciţiul se efectuează pe partea dreaptă, reluându-se apoi ciclul încă o dată. Ex. 4 Îndoirea capului înainte-înapoi cu opunerea rezis-tenţei braţelor partenerului. Rezistenţa trebuie să fie realizată prin cedare progresivă.

II. Exerciţii de mobilitate pentru braţe

Ex. 1 Rotări simultane ale braţelor înainte-înapoi. Poziţia de plecare a braţelor întinse în faţă, întinse deasupra capului, cu palmele orientate înainte. Se executa întâi rotările înainte, după care se execută rotările înapoi. Ex. 2 Rotări alternative ale braţelor înainte-înapoi. Se execută pentru început rotările alternative ale braţelor înainte, urmate imediat de rotările alternative înapoi. Ex. 3 Extensia braţelor pe spate, repetând mişcarea de 3-4 ori succesiv. Privirea înainte: braţele vor reveni în poziţia lângă corp, după care putem relua ciclul. Ex. 4 Rotări ample, laterale, braţele pornind de jos, de lângă corp. După o primă rotaţie, braţele se încrucişează prin faţa abdomenului, urmând un alt ciclu. Ex. 5 Braţele se duc în spate, prinzându-se între ele prin intermediul degetelor. Se execută trageri şi extensii de către o mână pentru cealaltă, dupa care se inverseaza rolurile. Ex. 6 Câte doi jucători faţă în faţă, bratele îndoite, palmele orientate înainte, în dreptul pieptului. Musculatura trebuie să fie relaxată, respiraţia liberă. Se execută în ritm rapid (vioi) « bătaia palmelor », în faţă sau încrucişat. Ex. 7 Culcat pe spate, braţele lateral: aducerea lor în poziţia întinse înainte, revenire. Ex. 8 Flotări: braţele îndoite lângă corp, privirea înainte, picioarele uşor depărtate, cu sprijin pe vârfuri. Ex. 9 Flotări pe un braţ: poziţia de plecare cu braţul întins în faţă pe sol, privirea înainte; puţin înainte de începerea execuţiei, braţul care nu va fi utilizat va fi dus la spate. Celălalt braţ va fi sprijinit de sol într-o poziţie convenabilă: în faţa privirii executantului sau în dreptul umărului. Picioarele vor rămâne fie alăturate, fie unul dus puţin în sus şi în lateral. Ex. 10 Flotări cu bătaia palmelor. Executantul va sta în sprijin culcat cu mâinile pe sol. După întinderea bruscă a braţelor şi desprinderea

136

mâinilor, va urma bătaia palmelor, cât mai rapid. Se va reveni în poziţia de plecare, exerciţiul reluându-se.

III. Exerciţii de mobilitate pentru spate

Ex. 1 Executantul este culcat pe abdomen; braţele se întind şi se apucă gleznele. Prin arcuirea spatelui se încearcă menţinerea acestei pozitii cât mai mult: 10-15 secunde. Printr-un mic balans faţă-spate, se va executa « barca ». Ex. 2 Ridicarea uşoară a trunchiului prin extensia spatelui; mâinile sunt duse în faţa ochilor. Ex. 3 Culcat înainte, se execută extensia trunchiului prin încordarea muşchilor spatelui. Braţele se duc lateral, pieptul şi picioarele ridicându-se în acelaşi timp de pe sol. Se menţine această poziţie cât mai mult timp. Ex. 4 Culcat pe spate, ridicarea trunchiului şi aplecarea acestuia spre vârful picioarelor. Prin arcuirea spatelui de câteva ori, se tonifică şi se pregătesc muşchii spatelui. Ex. 5 Doi jucători, spate în spate, execută împingeri, cu rezistenţă uşoară din partea fiecăruia. Poziţia picioarelor este semiflectată. Ex. 6 Doi executanţi şezând spate în spate, aplecare înainte cu tracţiunea partenerului pe spate, prin apucare de mâini. Omoplaţii celui ce se apleacă în faţă trebuie să fie sub omoplaţii celui ce urmează să fie ridicat. Ex. 7 Doi jucători spate în spate. Unul dintre ei flectează uşor genunchii, şi prin prinderea degetelor sau încheieturilor mâinilor partenerului, îl « întinde » pe spate. Mişcarea trebuie repetată de mai multe ori, partenerul « întins » să fie relaxat, iar vârfurile picioarelor acestuia să atingă solul. Muşchii spatelui sunt întinşi prin acest exerciţiu. Ex. 8 Doi jucători, unul în poziţia şezând pe sol cu braţele în sus, celălalt se află în picioare în spatele lui. Sprijinit cu genunchii în spatele primului şi ţinându-l de mâini, îi îndreaptă spatele prin mişcări succesive. Ex. 9 Doi parteneri, spate în spate, prinşi de vârfurile degetelor. Braţele se află în sus, în prelungirea corpului. La un semnal, ambii fac un pas înainte în acelaşi timp, arcuindu-şi spatele cât mai mult, prin încordarea muşchilor acestuia. Ex. 10 Rulare pe spate, prin mişcări înainte-înapoi. Exerciţiul se poate executa şi din poziţia stând, urmată de « căderea » trunchiului şi rularea acestuia pe spate. Ex. 11 Pe un plan înalt (lada de gimnastică) sau cu picioarele fixate la nivelul gleznelor de către un partener, extensia trunchiului pe spate. Poziţia de plecare este culcat cu faţa în jos.

137

IV. Exerciţii de mobilitate a trunchiului

Ex. 1 Poziţia de plecare: braţele sus, jucătorul în stând cu picioarele depărtate. La 1-2 trunchiul se îndoaie şi se arcuieşte spre stânga. La 3-4 trunchiul se îndoaie şi se arcuieşte spre dreapta. Spatele trebuie să fie drept, capul încadrat între braţe. Ex. 2 Se repetă exerciţiul nr.1 cu menţiunea că degetele sunt prinse între ele, iar picioarele apropiate. Se fac 3-4 îndoiri ale trunchiului pe o parte, după care se trece pe partea opusă. Ex. 3 Cu braţele pe şolduri şi picioarele depărtate, se execută răsucirea energică a trunchiului spre dreapta şi spre stânga. Se poate insista ca o răsucire să fie realizată de 3-4 ori pe aceeaşi parte. Ex. 4 Aplecări ale trunchiului la vârfurile picioarelor. Mişcarea poate fi realizată o singură dată prin atingerea vârfurilor picioarelor sau a solului, după care se revine în poziţia de plecare, care este stând. Când vârfurile degetelor ating solul, putem repeta de 3-4 ori mişcarea de atingere. Ex. 5 Stând mult depărtat, braţele ţinute relaxat: rotarea amplă a trunchiului descriind cercuri mari de la dreapta la stânga. În continuare, exerciţiul se execută cu îndoirea alternativă a genunchilor în momentul trecerii trunchiului deasupra piciorului respectiv. Ex. 6 Şezând cu braţele sprijinite în spatele trunchiului, pe sol. Extensia puternică a trunchiului. Se repetă de 4-5 ori. Ex. 7 Poziţia de plecare: sprijin pe un genunchi, celălalt flexat. Se execută extensia trunchiului înapoi cu braţele lateral, prin mişcări repetate de 5-6 ori. Ex. 8 Gleznele sunt fixate de către un partener, genunchii flexaţi. Din culcat pe spate, executantul se ridică şi execută mişcări de răsucire ale trunchiului spre stânga şi spre dreapta. Ex. 9 Culcat cu faţa în jos, răsucirea trunchiului spre stânga şi spre dreapta, cu întinderea braţului de pe partea răsucirii, capul urmărind braţul întins. Ex. 10 Braţele pe şolduri, rotări ale trunchiului - cât mai ample – de la stânga spre dreapta, corpul aplecându-se cât mai mult în faţă şi în spate. Ex. 11 Stând, picioarele depărtate. Aplecarea trunchiului înainte, cu ducerea braţelor întinse printre picioare, privirea urmărind mâinile. Ex. 12 Aplecarea trunchiului şi răsucirea acestuia pe orizontală, spre stânga şi spre dreapta. Mâinile sunt fixate pe ceafă, picioarele întinse. Ex. 13 În şezând cu picioarele depărtate, aplecarea trunchiului înainte şi menţinerea lui 5-6 secunde pe piciorul stâng, revenire, apoi piciorul drept.

138

Ex. 14 În şezând, picioarele depărtate, braţele lateral. Trunchiul se apleacă înainte şi se execută o mişcare de forfecare stânga-dreapta, la vârful picioarelor. Se repetă de mai multe ori. Ex. 15 Din poziţia în sprijin culcat (înainte), îndoirea şi îndreptarea trunchiului prin apropierea mâinilor de picioare şi invers, prin apropierea picioarelor de mâini. Apropierea se face deplasând mâinile sau picioarele pe sol, întinse din coate şi respectiv din genunchi. Ex. 16 Varianta exerciţiului nr. 14, executantul aflându-se în picioare. Braţul se duce la piciorul opus.

V. Exerciţii pentru mobilitatea bazinului

Ex. 1 Din poziţia stând, cu picioarele depărtate, rotări ale bazinului de la stânga spre dreapta şi invers. Mişcările trebuie să aibă amplitudine mare. Execuţia lor sa fie lentă. Ex. 2 Din poziţia stând, picioarele apropiate, se execută mişcări de împingere a bazinului spre înainte şi spre înapoi. Mişcările bazinului pot fi executate şi lateral stânga sau lateral dreapta.

VI.Exerciţii pentru mobilitatea membrelor inferioare

Ex. 1 Din stând, ducerea piciorului drept la piept, prin trageri succesive ale acestuia cu ambele mâini. Acelaşi exerciţiu se repetă cu piciorul stâng. Piciorul va fi prins cu ambele mâini, sub genunchi, acesta fiind îndoit. Ex. 2 Mers înainte, cu fandare pe piciorul stâng. După câteva împingeri ale bazinului înainte, se reia mersul, fandarea făcându-se pe celălalt picior. Ex. 3 Balansarea piciorului drept înainte-înapoi, urmând ciclul de 3-4 ori. Se reia exerciţiul cu balansarea piciorului stâng. Ex. 4 Din poziţia ghemuit cu mâinile sprijinite pe sol, săritura cât mai înaltă, cu aterizare în poziţia de plecare. Ex. 5 Greutatea corpului este schimbată alternativ de pe un picior pe celălalt (fandare laterală). Ex. 6 Îndoirea unuia dintre genunchi cu plecare din poziţia de « flotare ». Printr-o mişcare scurtă şi energică, se schimbă alternativ picioarele între ele. Ex. 7 Fiecare picior este îndoit şi întins alternativ. Ex. 8 Din culcat pe spate, picioarele sunt duse şi menţinute la 45 sau 90 grade. Poziţia de plecare este culcat pe spate cu picioarele întinse.

139

Ex. 9 Culcat pe spate, cu picioarele întinse, lipite unele de altele, spre dreapta şi spre stânga, lateral. Picioarele sunt cât mai întinse în momentul execuţiei. Ex. 10 Culcat pe spate, picioarele întinse, braţele lateral. Printr-o mişcare de îndoire a picioarelor, genunchii sunt duşi până la nivelul pieptului. Exerciţiul se repetă de mai multe ori. Ex. 11 Ridicarea membrelor inferioare în extensie, prin balans înapoi. Este un bun exerciţiu şi pentru tonifierea muşchilor spatelui şi abdomenului. Ex. 12 Din ghemuit, cu sprijin pe braţe, săritura cu picioarele întinse înapoi, revenire. Se execută de 6-8 ori. Ex. 13 Culcat pe spate, sprijin pe omoplaţi, bazinul ţinut între mâini. Picioarele se află întinse în sus. Se execută pendularea lor înainte-înapoi (imitând mersul pe bicicletă). Ex. 14 Ca la exerciţiul nr. 13, pendularea picioarelor se va face la 45 grade. Se va trece de la mişcarea lentă, la mişcare din ce în ce mai rapidă. Ex. 15 Culcat pe spate, braţele întinse lateral. Picioarele, lipite între ele, sunt duse la 45 grade, de unde începe rotarea lor de la dreapta la stânga (apoi invers). Rotaţia este cât mai amplă şi se realizează din mişcările bazinului. Ex. 16 Stând în echer la 45 grade picioarele întinse. Depărtarea şi apropierea picioarelor prin încrucişarea în plan lateral a acestora. Ex. 17 Şezând cu picioarele îndoite, tălpile lipite: arcuiri apăsând cu mâinile genunchii în jos şi în afară în vederea creşterii mobilităţii articulaţiei coxofemurale. Gama exerciţiilor prezentate, pentru dezvoltarea mobilităţii corporale, reprezintă exerciţii pentru un anumit segment al corpului. În legătură cu părţile corpului solicitate în mai mare măsură, putem avea:a. mobilitate a raportului spate-membre inferioare;b. mobilitate a raportului bazin-membre inferioare;c. mobilitate a bustului (gât, trunchi, regiunea sacro-lombară). Astfel de exerciţii, în funcţie de circumstanţe şi de mijloacele avute la dispoziţie, pot fi executate:a. fără aparate, individual;b. pe perechi, în forma activă şi pasivă;c. cu ajutorul anumitor dotări (bare, spaliere). Privind respiraţia, trebuie reţinut că se inspiră atunci când segmentele solicitate se departează unul de celălalt, expirându-se atunci când segmentele se apropie sau revin la poziţia de plecare. Mă voi opri la un termen introdus de Nicola Comucci numit TIMP DE INSISTENŢĂ

140

sau ACCENTUARE PRIN REPETIŢIE. El se produce atunci când, după ce s-a ajuns la poziţia dorită, segmentul solicitat efectuează o mică parte a traiectului de revenire pentru a lua un nou impuls şi a împinge elastic mişcarea până la limita maximă. Executarea unui exerciţiu pentru mobilitatea bazinului şi a membrelor inferioare: în momentul în care piciorul aflat în aer este sprijinit pe o palieră, gard sau umărul unui partener, putem realiza împingeri ale bazinului spre înainte prin mişcări uşoare, repetate. Se obţine astfel o bună elasticitate şi supleţe a muşchilor interiori ai bazinului, a muşchilor care realizează mişcarea de împingere a piciorului de sprijin. Realizând o bună elasticitate şi suplete, evităm în primul rând accidentările nedorite. În funcţie de vârsta elevilor, de exigenţele ambientale şi de predispoziţiile individuale, aceste exerciţii pot lua diferite forme. Unii preferă forma analitică (examinarea mişcării în cele mai mici detalii din care să se obţină maximum de efort fiziologic specific), alţii preferă forma imitativă (executarea unei mişcări care să imite un gest semnificativ, cum ar fi şutul, aruncarea, etc). E greu de stabilit, pentru cele două o scară de evaluare. Tot elevii sunt aceia care, în funcţie de aptitudinile şi capacităţile personale, preferă una sau cealaltă dintre forme. Utilitatea acestor forme de antrenament a fost universal recunoscută (cu rare excepţii) chiar dacă, în ce priveşte antrenamentul de fotbal, nu se pretinde ca ele să atingă o formă exasperantă. Allan Wade afirmă că există jucători care antrenează mult elasticitatea şi supleţea (pentru a deveni mai flexibili), alţii care efectiv nu fac nimic în această privinţă. Se pune întrebarea dacă cei dintâi procedează astfel pentru că sunt deja flexibili de la natură şi dacă ceilalţi neglijează aceste exerciţii pentru că sunt anchilozaţi. Obiectivele principale ale exerciţiilor pentru dezvoltarea musculară sunt acelea de a mări capacitatea de încordare a muşchilor solicitaţi. Acest lucru se poate realiza prin: - învingerea greutăţii propriului corp sau a unei părţi a acestuia; - învingerea greutăţii propriului corp prin acţiunea opozantă a unui partener. În ciuda anumitor divergenţe care privesc formele de aplicare, aproape toate şcolile de fotbal sunt azi orientate pe practicarea exerciţiilor pentru dezvoltarea musculaturii. La aceasta au contribuit în mare măsură îmbunătăţirile notabile obţinute în disciplinele sportive (acelea în care evaluarea se face cu metrul şi cronometrul) care au inclus aceste exerciţii în metodele lor de pregătire.

141

Creşterea forţei şi a puterii musculare se poate obţine cel mai uşor la vârsta tânăra (16-18 ani), în perioada în care individul, după încheierea dezvoltării osoase, îşi perfecţionează dezvoltarea musculară. Va trebui însă să alegem exerciţii adecvate, în funcţie de particularităţile individuale ale jucătorului. În cursul pregătirii fotbalistice, e preferabil a se căuta perfecţionarea rezistenţei musculare înaintea începerii perioadei de competiţie. Această rezistenţă poate fi menţinută prin antrenamente intermitente, dar metodice, în cursul antrenamentului fotbalistic.

VII. Exerciţii pentru învingerea greutăţiipropriului corp

Ex. 1 Genoflexiuni pe un picior (individual, stângul-dreptul). Toată « încărcătura » corpului cade pe piciorul de sprijin. Ex. 2 Din şezând, picioarele depărtate, răsucirea trunchiului spre stânga şi spre dreapta cu fixarea palmelor pe sol. Picioarele rămân pe sol, iar privirea urmăreşte braţele. Coloana vertebrală este torsionată, accentul căzând pe regiunea lombară. Ex. 3 Flotări, urmate de bătaia palmelor; desprinderea acestora şi a picioarelor de la sol, revenire. Greutatea corpului va cădea pe ambele braţe, care prin « amortizare » vor prelua surplusul efectuând şi flotarea. Ex. 4 Căţărare pe spaliere, utilizând picioarele şi mâinile. Pentru îngreuiere folosim « urcarea » numai cu ajutorul braţelor, din spalier în spalier, picioarele rămânand întinse. Ex. 5 Căţărare pe o frânghie, înălţimea 3-5m. Exerciţiul poate fi realizat doar în sală. Pentru îngreuiere, putem utiliza la « urcare » numai braţele, greutatea întregului corp fiind susţinută doar de acestea. Ex. 6 Flotări executate cu grade diferite de uşurare a mişcării sau de îngreuiere a mişcării. Ex. 7 Tracţiuni în braţe cu grade diferite de uşurare sau de îngreuiere a mişcării. Ex. 8 Exerciţii pentru abdomen: îndoiri de trunchi de pe un plan înclinat (banca de gimnastică fixată la spaliere), poziţia culcat cu faţa în sus. Balans şi îndoiri de picioare, cu fixare la spaliere, revenire. Ex. 9 Exerciţii pentru spate: extensii de trunchi executate pe sol, pe 2-3 lăzi de gimnastică, picioarele fiind fixate la nivelul spalierelor, braţele fixate la nivelul ultimei spaliere. Poziţia: culcat cu faţa în jos. Exerciţiile cu încărcătură proprie sunt indicate pentru gradul de individualizare pe care îl oferă, sunt un bun mijloc pentru dezvoltarea forţei pe segmente şi grupe musculare.

142

VIII. Exerciţii pentru învingerea greutăţii propriului corp prin acţiunea opozantă a unui partener

Exerciţiile se execută pe perechi de talie şi greutate apropiate; cele de purtare a partenerului se fac cu mare atenţie şi moderaţie la grupele de copii. Ex. 1 Jucătorii se află faţă în faţă, sprijiniţi reciproc în palme. Ei se vor împinge în braţe alternativ, la nivelul umerilor, opunându-se rezistenţă prin cedare. Variantă: îndoirea şi întinderea braţelor se poate realiza în acelaşi timp. Ex. 2 Câte doi faţă în faţă, de mâini apucat. Ambii executanţi menţin braţele şi umerii relaxaţi, lăsând corpul uşor pe spate şi îndoind puţin genunchii. Din această poziţie se execută piruete din ce în ce mai rapide (6-8 pe stânga, 6-8 pe dreapta). Ex. 3 Stând unul în spatele celuilalt, braţele în jos: primul ridică braţele lateral, al doilea caută să reţină braţele opunând rezistenţă alternativă şi în acelaşi timp cu ambele braţe. Pe poziţia A braţele coboară, pe poziţia B ele urcă. Ex. 4 Faţă în faţă, cu mâna dreaptă pe umărul drept al partenerului; pendularea înainte şi înapoi a piciorului drept. Aceeaşi mişcare cu piciorul şi mâna stângă. Ex. 5 Stând unul în spatele celuilalt: primul cade înapoi ţinând corpul drept; al doilea susţinându-l cu mâinile de ceafă, îndoaie şi întinde braţele. Prinderea partenerului se poate realiza şi prin susţinerea şi fixarea axilelor. Ex. 6 Primul pe spate culcat, braţele înainte; al doilea în sprijin culcat, sprijinindu-se în mâinile primului: îndoirea şi întinderea braţelor. Îndoirea braţelor se poate face de către unul sau de ambii parteneri în acelaşi timp. Ex. 7 Doi jucători, din care unul stă culcat pe spate, cu picioarele îndoite, celălalt sprijinindu-se cu mâinile pe picioarele primului. Din această poziţie, cel de jos împinge în sus, iar cel de deasupra opune rezistenţă. Ex. 8 Flotări în braţe, unul din parteneri având picioarele în sprijin pe umerii celuilalt. Flotările sunt executate de ambii parteneri în acelaşi timp. Ex. 9 Îndoirea trunchiului în lateral şi tracţiunea braţelor. Ex. 10 Executanţii se află faţă în faţă, cu picioarele depărtate. Ei se prind şi îşi fixează braţele pe umerii partenerului. Din această poziţie, ei execută răsuciri ale trunchiului spre stânga şi spre dreapta, insistând cu câte 3-4 repetări pe aceeaşi parte.

143

Ex. 11 Jucătorii se află spate în spate, braţele întinse lateral şi prelinse între ele prin intermediul degetelor. Ei vor face câte un pas înainte, arcuindu-şi braţele în plan orizontal. Ex. 12 (variantă a exerciţiului 11). Jucătorii vor face un pas înainte, arcuindu-şi braţele în plan vertical, la nivelul şoldurilor. Ex.13 Executantul, aflat în picioare, va încerca să meargă sau să alerge, fiindu-i opusă o rezistenţă din partea unui partener. Acesta se află în spatele său, ţinându-l de mâini sau de mijloc, într-o poziţie de semiflexie a picioarelor. Ex. 14 Genoflexiuni pe un picior cu ajutorul unui partener. După 5-6 repetări rolurile se schimbă. Ex. 15 Executantul se află în ghemuit, partenerul său în picioare, cu braţele pe umerii acestuia. Executantul va încerca să se ridice din ghemuit în picioare, celălalt opunându-i o rezistenţă prin cedare progresivă. După 8-10 execuţii, rolurile se vor schimba. Ex. 16 Partenerii se afla faţă în faţă, unul cu braţele pe umerii celuilalt. Executantul va încerca să alerge, celălalt îi va opune rezistenţă prin cedare. După 25 – 30 m parcurşi, rolurile se schimbă. Ex. 17 Doi sportivi, spate în spate, apucat de coate, aplecare cu ridicarea partenerului pe omoplaţi, revenire. Ex. 18 Jucătorii se afla faţă în faţă, şezând, cu tălpile sprijinite unele de altele. Picioarele vor fi întinse. Se execută trageri de braţe când spre unul când spre celălalt. Ex. 19 Spate în spate, poziţia de plecare în picioare; braţele sunt prinse între ele. Se execută genoflexiuni simultane, partenerii fiind obligaţi de asemenea, să se ridice în acelaşi timp. Ex. 20 Spate în spate, braţele prinse între ele în plan orizontal. Se execută îndoiri laterale ale trunchiului pe o parte, cu îndoirea picioarelor pe partea opusă. Ex. 21 Doi jucători, dintre care unul îl susţine pe celălalt de sub coapse; acesta se lasă pe spate până atinge cu palmele solul şi apoi revine la poziţia iniţială. La reluare, rolurile se schimbă. Ex. 22 Doi jucători: unul îl ţine pe celălalt de glezne pentru a efectua flotări pe braţe. La terminarea exerciţiului, partenerii schimbă rolurile. Ex. 23 Genoflexiuni cu un partener în spate. Executantul se prinde cu ambele mâini de spaliere, gard sau bara porţii. După 8-10 execuţii, rolurile se schimbă.

144

TESTAREA CAPACITĂŢII DE COORDONARE

Testul de coordonare psiho-motorie

Acesta se realizează cu o probă de control de apreciere a distantei. Subiectul se găseşte legat la ochi, cu o bandă netransparentă, la capătul unei linii drepte cu lungimea de 7 m, trasată pe sol. Proba constă in parcurgerea lungimii liniei legat la ochi şi se opreşte când apreciază că a ajuns la capătul liniei. Se înregistrează cu semnul X între tălpi locul unde subiectul s-a oprit. Evaluarea acestei probe se face în felul următor: dacă subiectul a depaşit lungimea liniei sau dacă nu a ajuns la capătul acesteia se inregistrează numărul de centrimetri, diferenţa plus sau minus, se apreciază astfel:

- 0-10 cm foarte bine (FB) -11-30 cm bine ( B) - 31-50 cm satisfăcător (S) - peste 50 cm nesatisfacător (N)

Când se efectuează calculele cifrele cu plus +, cele care depăşesc capătul liniei şi cele cu minus – cele care nu ajung la capătul liniei se vor lua valoarea lor absolută.

Testul Matorin

Reprezintă un test psiho-motor in care se evaluează coordonarea generala şi constă in efectuarea unei sărituri cu desprindere pe verticală, de pe loc urmată instantaneu de o rotaţie cat mai amplă in jurul axului longitudinal al corpului. Se trasează pe sol o linie de 30-40 cm, pe care se aşează subiectul cu tălpile lipite de o parte si de alta aliniei. Măsurătoarea se efectuează cu o riglă şi o busolă raportor cu ajutorul cărora se înregistrează valorile în grade realizate în ambele sensuri, după efectuarea săriturilor cu rotaţie spre stânga şi spre dreapta.

Scara de apreciere şi evaluare calitativă va fi:

- 180º-270º calificativ suficient (S) - 270º-360º calificativ bine (B) - peste 360º calificativ foarte bine (FB)

145

Testul Romberg

Este un test psihomotor pentru evaluarea echilibrului. Subiectul este în poziţia stând pe un picior, celălalt cu călcâiul pe genunchiul piciorului de pe sol, braţele întinse înainte, cu degetele desfăcute şi întinse, ochii închişi (legat la ochi). Se cronometreză numărul de secunde cât subiectul stă în echilibru (nu pune piciorul jos).

Determinarea simţului de ritmicitate

Tapping-test - varianta I

Materiale: cronometru, creion, o foaie de hârtie. Pe hârtie se desenează un pătrat cu dimensiunile 20x20 cm, care, cu două linii, este împărţit în patru părţi egale. Elevul se aşează la masă şi după comanda “atenţie, start!”, timp de 10 secunde, în tempo maximal, pune puncte în primul pătrat. După 10 secunde se repetă comanda şi elevul, fără să întrerupă lucrul trece la al doilea pătrat ş.a.m.d. Pentru ca punctele să nu se suprapună se recomandă deplasarea mâinii în formă de cerc. Durata totală a testului este de 40 secunde.

Pentru determinarea rezultatului se numără punctele din fiecare pătrat. Aceasta se face mai uşor prin unirea punctelor între ele. Micşorarea numărului de puncte de la pătrat la pătrat dovedeşte o stabilitate insuficientă.

146

Micşorarea mobilităţii (labilităţii) proceselor nervoase se manifestă în mărirea în trepte a frecvenţei mişcărilor în al doilea şi al treilea pătrat şi vorbeşte despre încetinirea procesului de includere în lucru. Pentru interpretarea statistică a datelor obţinute, se adună punctele din cele patru pătrate şi se face media. Tapping-test - varianta a II-a

Materiale: cronometru, creion, o foaie de hârtie. Pe hârtie se desenează trei pătrate cu dimensiunile 5x5 cm. elevul se aşează la masă, cu un creion în mână şi după comanda “start” execută timp de 15 secunde cât mai multe puncteîn cele trei pătrate. Fiecare numără în gând şi face puncte înfiecare pătrat timp de 5 secunde. Se numără toate punctele, se face media şi se calculează câte au fost în fiecare pătrat peste sau sub medie.

Testul “în pătrat”

Materiale: metru, cronometru, cretă. Se trasează pe sol un pătrat cu latura de 90 cm care se împarte în pătrăţele de 30 cm (9 pătrăţele), după care se mai trasează două de aceeaşi dimensiune, pe laturi opuse. Se cere sportivului ca din pătratul “0” să execute, conform numerotării, sărituri pe ambele picioare, cât mai rapid, în pătrăţelele respective, fără să omită un pătrăţel sau să calce liniile despărţitoare. Se cronometreză timpul de parcurgere şi se înregistreză numărul de erori.

147

4 2 5

1 9 6

7 3 8

Conducerea mingii de baschet (cu mâna îndemânatică),

în alergare cu schimbarea direcţiei mişcării

Materiale: cronometru, mingi de baschet, pistă cu lungimea de 10 m, 3 suporturi. Distanţa între suporturi, de la linia de start până la primul şi de la ultimul până la finish este de 2,5 m. La comanda “la start”sportivul pregăteşte poziţia de start avand o mana pe mingea care se afla in spatele liniei de start. La comanda “start” elevul execută conucerea mingii pe sol,cu o mana, din alergare de viteză, ocolind fiecare din cele trei suporturi şi străduindu-se să finalizeze într-un

148

10

0

timp cât mai scurt. Rezultatul se fixează după timpul arătat la linia de sosire. Sportivul va executa două încercări de control. Se va lua în consideraţie timpul cel mai bun. Dacă la conducere elevul pierde controlul asupra mingii, care se abate la o distanţă mai mare de 1 m faţă de suport, acestuia i se permite să repete ocolirea suportului.

Determinarea capacităţii de coordonare a mişcărilor

Drumul figurat

Materiale: cronometru, creion. Pe o foaie de hârtie sunt desenate două linii paralele (5 mm distanţă între ele), sub forma unei piste ondulate, lungă de 150 cm. Forma pistei este aleasă liber. Sportivul trebuie să parcurgă traseul cu creionul, fără să-l ridice, şi fără să atingă marginile. În timpul executării, sportivul stă în poziţia şezând, mâna va atârna. Pentru îndeplinirea exerciţiului sportivului i se dau 45 de secunde. Informaţia despre scurgerea timpului se aduce pe parcursul exerciţiului. Rezultatul se determină după numărul de greşeli comise. Este considerată greşeală orice atingere de către sportiv a uneia din cele doua linii.

Săritura la marcare

Materiale: ladă de gimnastică (h = 70 cm), o saltea, metru. Elevul stă pe lada de gimnastică. La distanţa de 1 m, pe saltea, este marcată o linie (grosimea = 5 cm). Elevul, executând o săritură, trebuie să aterizeze cât mai precis după această linie (atingând-o cu călcâiele). După explicare şi demonstrare i se dau două încercări de control. Rezultatul (în cm) se determină după media devierii (din două încercări).

149

5.3. MATERIALE SPORTIVE ŞI INSTALAŢII AJUTĂTOARE

CU ROL ÎN PREGĂTIREA SPORTIVĂ

Aceste materiale şi instalaţii ajută antrenorul în aplicarea acelor structuri de exerciţii care asigură eficientizarea procesului de pregătire.

1. Porţi mobile 5×2 m, 3×2 m, 1×1 m dotate cu plase, uşor de transportat;

2. Conuri pentru delimitǎri ale suprafeţelor;3. Jaloane de plastic ;4. Gǎrduleţe cu ştachete care se pot lǎsa sau ridica;5. Covoraşe pentru lucrul la sol;6. Maieuri (culori diferite) cu numere;7. Mingi numerele 3, 4 (uşoare);8. Suport pentru mingi suspendate;9. Corzi pentru sǎrit ; 10. Bastoane;11. Zid de tras.

1. Porţile mobile pentru jocuri la o poartǎ, douǎ sau mai multe şi chiar poartǎ mare sau micǎ (porţi 5 x 2 m, 3 x 2 m, 2 x 1 m). 2. Conuri pentru marcaje, delimitǎri, trasee diferite pentru exerciţii de vitezǎ, coordonare. 3. Jaloane aşezate în linie, zig-zag, cerc, distanţe diferite pentru conduceri cu diferite procedee sau exerciţii de agilitate. 4. Gǎrduleţe pentru diferite game de sǎrituri (un picior, ambele picioare), din faţǎ sau lateral, conducerea mingii cu trecere pe sub gǎrduleţe. 5. Covoraşe pentru exerciţii de mobilitate la sol, pentru exerciţii de forţǎ, abdomen, spate, braţe-flotǎri. 6. Maieuri (mai multe culori pentru a alcǎtui mai multe echipe şi obligatoriu cu numere şi chiar personalizate cu numele unor jucǎtori celebri.

150

7. Mingile dacǎ nu sunt numǎrul 3 sau 4 reprezintă greşeli metodice. La lovirea cu capul, copilul prinde fricǎ dacǎ e mingea grea şi loveşte incorect, iar în final nu mai loveşte deloc, la trasul la poartǎ nu întinde susţinut glezna sau poate provoca accidentǎri (entorse, luxaţii articulare).

8. Suport reglabil pentru mingi suspendate în vederea lovirii mingii cu capul la înǎlţimi diferite.

9. Corzi de sǎrit pentru coordonare pe un picior, pe ambele, alternative cât şi forţǎ în membrele inferioare.

10. Bastoane pentru diferite jocuri, exerciţii de mobilitate, exerciţii de coordonare.

11. Zid de tras având marcat prin pătrate anumite zone unde copilul trebuie să trimită mingea.

Consider că materialele sportive şi instalaţiile ajutătoare pot reprezenta o formă sigură prin care antrenorul şi sportivii lucrează eficient atât pentru factorul fizic, cât şi cel tehnic. Exemplu: La zidul de tras, numărul de repetări prin venirea rapidă a mingii înapoi poate asigura o fixare mai rapidă a tehnicii preluării şi lovirii. Tot numărul de repetări ne poate asigura şi o pregătire fizică superioară.

151

6. OPTIMIZAREA PROCESULUI DE PREGĂTIRE LA 6-8 ANI

6.1. APRECIERI GENERALE METODICE LA 6-8 ANI

1. În ceea ce priveşte numărul copiilor cu care se lucrează în lecţia de antrenament, acesta trebuie să fie de 12-15 copii pentru: - a supraveghea uşor colectivul; - a reduce numărul greşelilor prin efectuarea corectărilor la timp; - asigurarea unui număr de repetări necesar în faza de învăţare; - a se adapta condiţiilor de spaţiu (se poate lucra pe ¼ teren de fotbal); - a se adapta condiţiilor materiale: a) aparate ajutătoare: - jaloane; - gărduleţe; - porţi de dimensiuni diferite. b) materiale sportive: minge; maieuri; conuri; corzi elastice; covoraşe (pentru exerciţii la sol). 2. În metodica pregătirii este bine să se aloce timpul egal între pregătirea multilaterală, în care şcoala alergării şi a săriturii sunt aspecte de maximă importanţă, şi 50 % deprinderilor de ordin tehnic; - atenţie la metoda de lucru pe grupe, individual; - se recomandă 120 lecţii/an; 3 antrenamente/săpt. 3. Jocurile dinamice au un rol important în dezvoltarea motricităţii, dar şi a calităţilor motrice combinate (accent pe jocurile de V + Î). 4. Jocurile pe teren redus, de 1x1 la 4x4 – 5x5 maxim; - spaţiu de lucru adaptat vârstei şi nivelului de acumulări, cu porţi de 1m/1m, 2 x 2 m, 2 x 1m, 3 x 2 m; - toate jocurile cu TEMĂ; 5. Educarea interesului de grup (ţinută, încadrare). 6. Să nu se lucreze din poziţii statice. 7. Explicaţiile clare dublate de demonstraţie.

152

6.2. PRIORITĂŢI ŞI OBIECTIVE ÎN PROCESUL DE DEZVOLTARE AL CALITĂŢILOR MOTRICE LA 6-8 ANI

Ţinând cont că viteza şi îndemânarea sunt calităţi ereditar stabile, determinate genetic şi că se pot dezvolta la această vârstă, au prioritate: 1. Viteza: - exerciţii şi jocuri pentru viteza de: reacţie; repetiţie; decizie; deplasare pe distanţe scurte; - viteza lucrată şi cu îndemânarea mai ales în jocuri dinamice, ştafete, parcursuri utilitar aplicative; - datorită slabei dezvoltări a masei musculare, viteza de repetiţie şi deplasare pe distanţe mai mari au acumulări mai mici.

2. Îndemânarea generală: Ţinând cont de faptul că îndemânarea în fotbal, sau abilitatea, este o componentă a îndemânării generale şi ţinând cont de particularităţile copiilor la această vârstă, pot spune: - se pot lucra acţiuni motrice care pot fi efectuate atât individual, pe perechi sau grupe de jucători; - ţinând cont de dorinţa copiilor de a descoperi ceva, este bine ca mijloacele folosite să dea posibilitatea copiilor de a avea creativitate, orientare în criză de timp la solicitări; - jocurile de mişcare, cât şi traseele aplicative sunt recomandate. - folosirea obstacolelor (jaloanele, bastoanele, gărduleţele măresc gradul de complexitate)

3. Rezistenţa – particularităţi: - această calitate motrică se realizează prin alergări în ritm moderat cu creşterea progresivă a distanţelor, în funcţie de elementul de progres, pe un fond de bună dispoziţie. - rezistenţa se poate dezvolta şi prin ştafete, jocuri de mişcare, cât şi în jocurile cu număr redus de jucători în inter-relaţie efort-odihnă; - ca o apreciere din punct de vedere al fiziologiei efortului la 6-8 ani, putem semnala că greutatea corporală este mică, dar volumul inimii mare, ceea ce permite efectuarea unor eforturi de rezistenţă deosebite (progresiv de la 3’ la 10’ şi în serii). - de asemenea, rezistenţa se poate dezvolta şi prin sporturi complementare absolut necesare pentru dezvoltarea armonioasă a organismului, cum ar fi: înotul, gimnastica aerobică, patinajul sau lucrul cu rolele, elemente din sporturi de autoapărare.

153

- având în vedere că selecţia se face la vârste mici, profesorul, antrenorul, trebuie să prevadă trăsături de ordin biologic faţă de capacitatea organismului de rezistenţă la efort atât în condiţii de antrenament cât şi în joc. - rezistenţa cât şi dezvoltarea armoniosă se realizează şi prin complexe de exerciţii stabile de dezvoltare fizică în sală sau afară. 4. Forţa: - prima remarcă ar fi că forţa flexorilor este mai mare decât a extensorilor, de aceea eforturile suprasolicitate sunt contraindicate; - având în vedere că musculatura nu este suficient de bine dezvoltată, se recomandă exerciţii cu propria greutate sau jocuri cu partener; - ca o indicaţie metodică este lucrul dinamic pentru forţă; - ca mijloace (genuflexiuni, flotări, extensii, spate, sărituri pe un picior sau pe ambele).

6.3. MODELUL JUCĂTORULUI DE FOTBAL LA VÂRSTA DE 6-8 ANI

După părerea colectivului de autori din „Ghidul antrenorului de copii”, un model al jucătorului după criteriile bilogice la 6-8 ani, ar fi:

Criterii antropometrice

INDICI 6 ani 7 ani 8 aniTalia (înălţimea) 125 cm 130 cm 135 cm

Greutatea 22 kg 25 kg 30 kg

Criterii fiziologice

INDICI 6 ani 7 ani 8 aniRepaus 55 cm 60 cm 63 cmInspiraţie 59 cm 64 cm 67 cmExpiraţie 54 cm 59 cm 62 cmDiametru bitrohanterian 19 cm 20 cm 21 cmCapacitate vitală 1000 ml 1200 ml 1400 ml

Criterii motrice

INDICI 6 ani 7 ani 8 aniViteză pe 25 m. 4,7 sec. 4,6 sec. 4,5 sec.

154

Lungime de pe loc 125 cm. 135 cm 145 cm.Naveta 5 x 5 m 8,6 sec. 8,5 sec. 8,4 sec.Rezistenţa 600 m

fără timp 800 m fără timp

1000 m fără timp

Aruncarea mingii De tenis la distanţă

23 m. 25 m. 27 m.

Criterii tehnice INDICI 6 ani 7 ani 8 aniConducerea mingiiprintre 5 jaloane

13,00 sec.

12,5 sec.

11,5 sec.

- jaloanele la 2 m unul de celălat, în linie dreaptă.

A. Modelul jucătorului 6-8 ani

1. Perfect sănătos, fără deficienţe; 2. Somatic – armonios dezvoltat; 3. Coordonarea diferitelor segmente ale corpului şi formarea deprinderilor motrice; 4. Capacitate de execuţie corectă a mecanismelor elementelor tehnice de bază; 5. Elemente de tactică incipientă (evitarea aglomerărilor, simţul spaţiului, dă şi du-te) prin jocuri; 6. În cadrul jocurilor să domine dorinţa de victorie, combativitate, entuziasm; 7. Pentru elementele foarte dotate, depăşirea normelor de evaluare; 8. Elemente de igienă personală, reguli ale jocului pe teren redus.

B. Modelul portarului de 6-8 ani

- portarul trebuie să plonjeze fără teamă, atât la stânga, cât şi la dreapta sa; - la această vârstă, portarul trebuie să reuşească să prindă mingea la nivelul corpului; - portarul trebuie să fie capabil să transmită mingea unui coechipier.

6.4. MODELUL DE PREGĂTIRE LA 6-8 ANI

155

6.4.1. Pregătirea fizicǎ

- dezvoltarea armonioasă a segmentelor;- dezvoltarea vitezei sub diferite forme, dar şi în special (reacţie,

execuţie, repetiţie);- dezvoltarea rezistenţei aerobe în etape, cu efort moderat;- dezvoltarea forţei dinamice, dar cu propriul corp;

- mare importanţă „şcoala alergării”: a) să înveţe să alerge corect pe partea anterioară a labei piciorului; b) diferite forme de alergare (cu faţa, cu spatele, lateral, cu paşi adăugaţi, încrucişaţi, cu opriri, cu întoarceri); c) alergare cu genunchii sus, pendularea gambei înapoi, pas săltat, pas sărit; Aceste mijloace pot fi introduse în diferite ştafete, concursuri, jocuri de mişcare. - „şcoala săriturii”: - toată gama de sărituri, fără sau peste obstacole mici (pe un picior, pe ambele, alternativ); - foarte importante atât pentru coordonare, forţă, membre inferioare, săriturile la coardă (de pe loc şi din mişcare).

6.4.2. Pregătirea tehnică

- formarea mecanismelor de bază: - intrarea în posesie; - lovirea mingii cu piciorul; - simţul şi controlul mingii.

Exerciţii pentru tragerea mingii cu talpa, din lateral,stângul, dreptul

- cu mingea între picioare, lovirea cu partea interioară a labei piciorului drept şi stâng; - tragerea mingii cu talpa (se lucrează pentru ambidextrie, atât cu piciorul drept, cât şi stâng); - din mers, rularea mingii cu talpa înainte; - cu latul piciorului drept se rulează mingea cu talpa spre piciorul stâng, după care se opreşte şi se reia invers; - aceste exerciţii pot fi lucrate în spaţii delimitate (ex. 5x5 m); în acest fel putem ordona mai bine colectivul şi-l supraveghem cu uşurinţă;

156

- astfel, pe o lungime a terenului de 50 m intră 10 careuri numai pe latura de lângă linia de margine şi 20 de copii raţionalizând bine spaţiul de lucru.

Exerciţii de menţinere a mingii

- stând cu mingea în mână, se dă drumul mingii spre sol şi când ricoşează încearcă să menţină mingea cu piciorul îndemânatic şi apoi alternativ; - mingea într-o sacoşă cu găuri ţinută în mână, după care încercăm menţinerea; - ridicarea mingii cu piciorul şi încercarea de menţinere; - menţinerea mingii din mers alternativ, dreptul, stângul; - menţinerea mingii din mers pe un traseu de 5 m lungime, cu ocolirea unui jalon; - trecerea mingii de pe laba piciorului pe coapsă şi invers.

Exerciţii de conducere a mingii cu partea interioară sauexterioară a labei piciorului

- conducerea mingii cu dreptul interior, exterior; acelaşi lucru cu stângul – în linie dreaptă; - acelaşi exerciţiu pe un spaţiu limitat (5-10 m) cu întoarceri prin călcarea mingii; - acelaşi exerciţiu cu întoarcere pe dreapta sau stânga cu exteriorul piciorului; - conducerea mingii printre cinci jaloane aşezate la 1 m unul de celălalt: în linie dreaptă; în zig-zag; în cerc; - diferite: - cu interiorul la dreptul şi stângul; - cu exteriorul la dreptul şi stângul; - alternativ interior dreptul sau stângul; - alternativ exterior dreptul sau stângul. - conducerea mingii cu procedeu la alegere, oprire şi apoi reluarea conducerii; - combinarea conducerii cu trasul la poartă (ca indicaţie metodică să se tragă de aproape 3-4 m pentru a stimula golul); - conducere cu procedee diferite în suveică faţă în faţă.

Exerciţii de intrare în posesie

- învăţate în primul rând la această vârstă, preluările pe joc; - se lucrează la început de pe loc, apoi cu blocarea mingii;

157

- preluarea efectuată cu interiorul, exteriorul, talpa; - exerciţii de preluare combinate cu transmiteri sub forma lucrului: cu partener; suveică faţă în faţă; pătrat; - este foarte important de alternat atât preluarea cu piciorul de unde vine mingea, pe poziţia viitoare unde va fi transmisă; exemplu: când se lucrează în pătrat mingea vine din stânga preluare cu stângul, pas dreptul în dreapta; - acelaşi exerciţiu: - preluare cu stângul, pas stângul; - preluare cu dreptul, pas dreptul; iar procedeele (lat sau interior); - se poate schimba sensul; - copilul care pasează poate trece la coada şirului propriu, unde pasează sau de unde primeşte pasa.

Exerciţii de lovire a mingii cu latul, interiorul sau şiretul

- metodic: - de pe loc; - din mişcare sub forma suveicilor; - atenţie la tehnica lovirii pentru a nu instala o deprindere greşită; - atenţie la distanţa de lucru între copiii care nu trebuie să-i forţeze execuţia. - să insistăm pe lovire corectă, număr de repetări, pe diversificarea exerciţiilor şi nu pe pregătire fizică fără minge.

Exerciţii de lovire a mingii cu capul

- la 6-8 ani, musculatura copilului (gât, trunchi) nu este pregătită ca forţă; - obligatoriu mingea nr. 3 la 6-7 ani şi nr. 4 la 8 ani; - dacă copilul prinde frică deoarece mingea este grea, atunci nu va lovi corect sau va evita să lovească cu capul; - de învăţat corect tehnica de lovire, motiv pentru care profesorul, antrenorul va folosi exerciţiul pe o linie metodică corespunzătoare; - să nu uităm că la 6-8 ani copiii sunt intuitivi, aşa că demonstraţia este importantă; - exerciţii: * de pe loc, din minge aruncată din faţă de coechipier; * din mers acelaşi exerciţiu din alergare uşoară; * lucrul cu finalizare cu capul din minge aruncată de portar, este atractiv, stimulativ; * acelaşi exerciţiu cu plonjare este util, atractiv şi eficient, deoarce trebuie să controleze căderea.

158

Exerciţii de tras la poartă din înlănţuire simplă,conducere, tras la poartă

- fără tras la poartă şi fără gol, fotbalul nu ar fi fotbal, adică sportul rege; - important este ca distanţa faţă de poartă să-i permită copilului să marcheze şi să înţeleagă de mic, că 90 % din goluri se marchează ori de sus, ori de jos la nivelul gazonului; - să se schimbe unghiul de unde trag la poartă; - exerciţiu de tras la poartă: conducere din diferite feluri şi procedee; din 1-2 cu antrenorul; - important este ca viteza să crească numai dacă elementul de progres ne permite; - va trebui să încurajăm în permanenţă reuşitele copiilor pentru a-i supermotiva;

Fentele sau mişcările înşelătoare

- în jocul de fotbal, dezechilibrarea adversarului nu se poate întotdeauna prin pase sau automatisme de joc, aşa că relaţia 1 x 1 devine decisivă; - prin aceste fente se încearcă dezechilibrarea adversarului, creând superioritate numerică; - aceste fente pot fi din privire, cu mâna atrăgând atenţia adversarului în altă parte, cu trunchiul simularea plecării într-o parte şi deplasare în alta, cu membrele inferioare; - exerciţii: trecerea mingii peste minge spre interior sau exterior, odată sau de mai multe ori (se poate executa la început fără minge de pe loc, din mişcare uşoară, cu adversar pasiv sau semiactiv).

Ca indicaţii metodice pentru exerciţii: - având în vedere că se formează mecanismul de bază la diferite elemente ale jocului, corectările trebuie făcute la timp pentru a nu forma deprinderi greşite; - să avem capacitatea de a sesiza momentele de monotonie pentru a schimba exerciţiile; - să depistăm dacă exerciţiile depăşesc capacitatea lor de învăţare şi să folosim o linie metodică adaptată particularităţilor de vârstă şi nivel de pregătire; - eşalonarea pregătirii pe perioade scurte încheiate cu testări; - gradarea instruirii prin dificultăţi crescânde;

159

- verificarea indicilor de execuţie raportaţi la modelul de pregătire.

6.4.3. Pregătirea tactică - gândirea tactică se formează progresiv dacă mijloacele sunt folosite pe o linie metodică care să permită elementul de progres şi creativitate; - este bine ca jocurile să plece de la 1 x 1 spre 5 x 5 pe grupe valorice, deoarece copiii n-au cunoştinţe despre combinaţiile în 2-3 jucători, dar pot găsi SOLUŢII; - aprecierea spaţiilor în teren, a zonelor libere (înainte, înapoi, lateral) reprezintă preocuparea profesorilor, antrenorilor pentru ca micii sportivi să le evite; - folosirea suveicilor cu preluare-transmitere, deci un fel de „DĂ ŞI DU-TE” ne conduce la primele elemente de tactică; - să-l lăsăm pe copil să dribleze pentru că are timp până se lasă de fotbal, să joace cu 1-2 atingeri; - pasa pe poziţie viitoare în cuplu, precedată de intrare în posesie.

6.4.4. Pregătirea teoretico- metodică

- noţiuni simple despre regulile jocului pe teren redus şi descrierea jocului de fotbal; - reguli de igienă personală (duş după antrenament, săpun şi prosop propriu, papuci, o cană pentru a bea apă plată sau ceai, tricou de schimb, ciorapi, încălţăminte); - acasă: să se spele pe dinţi dimineaţa şi seara, alimentaţia corespunzătoare acestei perioade de creştere trebuie să fie bogată în carbohidraţi, cât şi în proteine vegetale, adecvată efortului fizic şi psihic depus; - să folosească posturile de televiziune ca un câmp de informaţii eficient, dar în mod special intuitiv dacă mă refer la meciurile de fotbal vizionate. Ştim că la vârstele mici, ei pot folosi aceste vizionări care reprezintă exemple în viitorul fotbalistic pe care ei şi-l construiesc; - să le creem acea bucurie a copilului care vine să se joace; - să folosim CD-uri metodice cu elementele jocului.

6.4.5. Pregătirea psihologică

160

- să cunoaştem bine particularităţile psihice la această vârstă pentru a-i putea înţelege şi lucra cu copiii; - copiii vin să se joace, iar profesorul, antrenorul va trebui să-şi realizeze obiectivele de pregătire foarte discret, folosind acele jocuri şi structuri de exerciţii care să dea transfer pozitiv pentru fondul unui echilibru emoţionale pozitiv; - deci, mijloacele trebuie să fie dinamice, atractive şi schimbate în funcţie de răspunsul copiilor pentru a nu-i plictisi. 6.4.6. Pregătirea biologică

La această vârstă copilul trebuie să ştie: - să se odihnească la prânz dacă îi permite programul; - să înţeleagă că somnul între 22 şi 24 este cel mai odihnitor; - să respecte o dietă adecvată efortului fizic şi psihic pe care-l depune, dar şi o ritmicitate a orelor de masă; - să aibă o consecvenţă dusă până la automatism privind igiena personală. 6.5. MODELUL DE JOC LA 6-8 ANI

1. Să fie încurajat să dribleze; 2. Să perceapă spaţiile libere din teren; 3. Să creeze primul lanţ tehnico – tactic, un-doi-ul; 4. Să controleze intrările în posesie, conducerea şi pasarea mingii; 5. Să aibă entuziasm în joc, iar golul să fie o bucurie imensă; 6. Să respecte coechipierii, dar şi adversarii.

Regulamentul jocului de fotbal la 6-8 anijoc (4 + 1)

1. Obiectivul jocului O echipă trebuie să reuşească să înscrie cât mai multe goluri şi, în acelaşi timp, să împiedice, prin mijloace regulamentare, echipa adversă să intre în posesia mingii şi să înscrie. Copiii trebuie să înţeleagă că scopul acestui joc este de a înscrie cât mai multe goluri şi să practice un fotbal ofensiv.

2. Numărul de jucători

161

Fiecare echipă are cinci jucători: un portar şi alţi patru jucători. Se vor putea folosi mai multe rezerve care nu vor putea să intre pe teren decât la întreruperea jocului. Plasarea celor patru jucători pe teren este la latitudinea fiecărui antrenor.

3. Durata jocului Partida are două reprize de 15 minute fiecare, cu pauză între ele de 5 sau 10 minute.

4. Oficiali Un arbitru conduce jocul. El este singurul stăpân pe teren. Arbitrajul dirijează jocul din exteriorul terenului, asigurând şi supravegherea unei tuşe. Un antrenor supraveghează şi cealaltă tuşă.

5.Terenul a) dimensiuni: dimensiunile convenabile sunt 20x30 m. Maximum

30x50 m;b) marcarea: se va efectua cu var;c) porţile: lungime 3 m, înălţime 2 m.

6. Echipamentul Adidaşi sau tenişi. Cu toate acestea, pentru întâlnirile în aer liber, pantofi de fotbal, cu crampoane de cauciuc sunt admişi.

7. Mingea Mingea este mai mică şi mai uşoară decât una regulamentară. Este o minge numărul 3.

8. Reguli Regulile sunt cele ale fotbalului în 11: cu toate acestea, am adus câteva modificări, pentru a da acestui joc valoarea educativă pentru „ ucenicii fotbalişti”.

Repunerea in joc

Dacă mingea trece linia de tuşă, repunerea în joc, cu piciorul (lovitură liberă directă), în locul unde mingea este ieşită. Copiii vor evita să trimită balonul către poarta adversă (soluţie utilizată adesea pentru a împiedica un atac advers, dar lipsită de eleganţă şi putând fi considerată ca un gest anti-joc).

162

Copilul trebuie să „joace jocul” şi să nu caute să-l „distrugă”. Aceste dispoziţii sunt valabile având ca scop favorizarea jocului ofensiv. În zona de 6 m, repunerea în joc cu mâna este dictată prin decizia arbitrului, noţiune indispensabilă fotbalului în 11.

Cornerul Cornerul va fi, de asemenea, sancţionat printr-o repunere de la margine, cu piciorul, din colţul de „corner”. Aici, însă, se caută soluţia cea mai avantajoasă pentru terenul advers. Este evident că, un corner nu va putea să fie direct transformat în gol; va trebui ca înainte de a intra în poartă, balonul să fie atins de un jucător.

Zona de tuşă

Zona de pedeapsă (6 m) va fi singura zonă în care portarul va avea dreptul de a se servi de mâinile sale. Această zonă corespunde, pentru portar, careului de 16 m pentru terenul mare.

Lovitura liberă directă şi lovitura de pedeapsă (cu piciorul)

Toate greşelile de joc vor fi sancţionate printr-o lovitură liberă directă care se va executa din locul unde s-a produs greşeala. Totuşi, arbitrul va sancţiona printr-o lovitură de pedeapsă, cu piciorul, greşelile grave, voluntare, comise în timpul jocului. Lovitura de pedeapsă va fi executată de la 7 m. Nici un jucător nu va avea voie să fie în zona haşurată şi adversarii vor fi la o distanţă de 6 m (aceeaşi distanţă impusă pentru alte lovituri directe şi repuneri de la margine cu piciorul sau cu mâna). Această folosire a loviturii de pedeapsă este foarte importantă. Este necesar ca jucătorul copil să înveţe să joace în cel mai bun spirit posibil. Ştiind că toate greşelile intenţionate vor fi sancţionate printr-o lovitură de pedeapsă, copilul va înţelege că nu are interesul să joace cu „omul”, ci cu „mingea”. Minge scoasă Toate mingiile scoase în afara liniei porţii sunt repuse în joc cu piciorul, de către portar, în zona de 6 m.

Pas de joc în afară, fără offsaide

Acesta simplifică jocul şi evită erorile de judecată şi arbitraj care atrag incidente ce nu trebuie sa existe în întâlnirile de copii.

163

Câştigarea meciului

Echipa care a marcat mai multe goluri câştigă. Într-un turneu (sau într-o Cupă), echipele pot fi departajate prin 5 lovituri de la 7 m, executate de către cinci jucători din fiecare echipă. În loc de a obosi copiii prin prelungiri, această execuţie (lovitura de la 7 m) îi va departaja. Concluzii: Aceste reguli sunt simple. Un singur principiu director: „A FACE SĂ SE JOACE CU LOIALITATE ÎNAINTE DE TOATE”

6.6. EVALUAREA PREGĂTIRII LA 6-8 ANI Evaluarea la 6-8 ani vizează două aspecte: - capacitate fizică; - abilităţile tehnice. După testările prof. I. Ionescu prezentate în „Succesul în fotbal”, am selecţionat o parte pe care le consider edificatoare: - viteză 25 m; - naveta 5 x 5m; - sărituri legate, în lungime de pe loc; - alergare de rezistenţă fără timp. Astfel: - la proba de viteză se cronometrează la mişcarea piciorului din spate: 4,7” – 4,5” (6-8 ani); - lungimea de pe loc – două sărituri, se notează cea mai lungă săritură: 1,25 m – 1,45 m (6-8 ani); - aruncarea mingii de tenis la distanţă: 23 m – 27 m (6-8 ani); - naveta 5 x 5 m: 8,6” – 8,4” (6-8 ani); - rezistenţa fără timp: 600 m – 1000 m (6-8 ani); - conducerea mingii printre 5 jaloane aşezate din cinci în cinci metri, în zigzag (30 m total). De la 6 ani la 13”, la 8 ani 11,5”; - testele psihometrice adecvate vârstei de 6-8 ani.

164

7. OPTIMIZAREA PROCESULUI DE PREGĂTIRE LA 9-10 ANI

7.1. APRECIERI GENERALE METODICE LA 9-10 ANI

- În ceea ce priveşte numărul jucatorilor cu care se poate lucra este 14-16. De ce? Pentru că este bine ca în partea a doua a antrenamentului jocul cu temă poate ajunge până la 8×8, teren 60×40 m. - Numărul antrenamentelor pe săptămână la fotbal poate fi de 3 antrenamente, o zi numai de jocuri şi o zi pe săptămână sporturi complementare care pregătescdin punct de vedere multilateral un copil, asigurând o dezvoltare fizică armonioasă.

Când fac aceste aprecieri o spun din experienţă, deoarece cu generaţiile cu care am lucrat nu făceam 3 antrenamente, ci 6 şi cred că au avut acumlări deosebite ajungând să joace majoritatea in Liga I sau a II-a.

- este recomandat ca la aceste grupe, mai ales dacă sunt mai mulţicopii, să lucreze 2 antrenori pentru a avea calitate, corectări la timp, supraapreciere atentă, eficientă. - ca pondere se alocă 45% pentru şcoala alergării şi a săriturii, 45% pentru deprinderile tehnice şi tehnico-tactice, 10% pentru pregătirea teoretică.

- în această perioadă se dezvoltă troficitatea şi tonicitatea musculaturii.

- dacă la 6-8 ani se recomandă 50-60 minute, la 9-10 ani creşte odată cu vârsta şi durata antrenamentului la 70-80 minute; durata este dictată şi de duritatea antrenamentului, de intensitatea lui.

- accent deosebit pe dezvoltarea sistematică a calităţilor motrice de bază.

165

- este o perioadă în care formarea tehnicii de bază devine primordială ţinând cont şi de disponibilităţile copiilor la această vârstă printre care şi capacitatea de concentrare crescută.

- corectarea greşelilor reprezintă o altă preocupare a profesorilor-antrenori pentru a nu antrena greşeli

- apariţia sistemului competiţional presupune şi o nouă etapă în evoluţia copiilor Astfel copilul se confruntă cu :- adversari care-i solicită adoptare superioară la diferite momente ale

jocului;- se verifică nivelul de acumulări din punct de vedere fizic, tehnico-

tactic, dar şi psihologic (dârzenia, respectul faţa de colegi de echipă, dar şi şi faţă de adversari)

- copilul învaţă să câştige, dar şi să piardă.

7.2. PRIORITĂŢI ŞI OBIECTIVE ÎN PROCESUL DE DEZVOLTARE AL CALITĂŢILOR MOTRICE LA 9-10 ANI

Priorităţi şi obiective ale lecţiei de antrenament:

1. Folosirea exerciţiilor analitice pentru prelucrarea selectivă (membre superioare şi inferioare, abdomen, spate);

2. Folosirea exerciţiilor globale pentru lanţurile şi grupele musculare3. Folosirea unor ştafete, jocuri de mişcare, jocuri pregătitoare care

contribuie la: dezvoltarea calităţilor motrice, dezvoltarea combativităţii prin întrecere, respectarea regulilor pe care le au jocurile;

4. Lecţia de antrenament pentru dezvoltarea coordonării sau mai bine spus al calităţilor coordinative nu va lipsi din pregătirea fiecărui antrenament;

5. Antrenamentul pentru dezvoltarea vitezei va pune accentual pe:- viteza maxima pe distanţe scurte - cu minge; - fară minge;

- dezvoltarea agilităţii (schimbarea direcţiei de deplasare)- viteza de execuţie a unor procedee tehnice cât şi a activităţilor

tehnico-tactice6. Antrenamentul pentru dezvoltarea rezistenţei la 9-10 ani are ca scop:

- dezvoltarea volumului inimii şi rezistenţei generale în care pe lângă eforturile continue apar şi intervalele dar într-un ritm moderat

- rezistenţa se va dezvolta atât prin mijloace tehnico-tactice (număr de repetări şi pauza de revenire fiind factori de decizie) cât şi prin

166

metode şi mijloace clasice adaptative la particularităţile de vârstă şi nivel de pregătire.7. Dezvoltarea forţei la 9-10 ani:

- raportul dintre greutate şi masă musculară care are o pondere mai mare, ne permite lucrul pentru forţă

- pe lângă o dezvoltare generală armonioasă, se va acorda o mare atenţie dezvoltarii masei musculare a membrelor inferioare

- după cum am mai menţionat exerciţiile trebuie să fie dinamice, cu greutatea propriului corp

- exerciţiile cu partener sub forma jocurilor motrice pot dezvolta forţa creând şi o bună dispoziţie generală 8. În ceea ce priveşte mobilitatea şi supleţea trebuiesc folosite exerciţii dinamice cuamplitudine în toate articulaţiile mari cu schimbarea planului de lucru.10. Conţinutul pregătirii pentru dezvoltarea motricităţii vizează jocurile complementare, ştafetele, elemente din gimnastica acrobatică.

7.3. MODELUL JUCĂTORULUI DE 9-10 ANI

Criterii antropometrice

INDICI 9 ani 10 aniTalia (înălţimea) 138 cm 148 cm

Greutatea 33 kg 35 kg Criterii fiziologice

Vârsta 9 ani 10 aniRepaus 67 70Inspiraţie 71 75Expiraţie 65 66Capacitate vitală 1500-1700 ml 1800-2000 mlDiametru bitrohanterian

23 cm 25 cm

Criterii motrice

Vârsta 9 ani 10 aniViteză 25 m 4.7" 4.5"

167

Săritura de pe loc 155 cm 165 cmRezistenţă 600 m şi 800 mAruncarea mingei de tenis

30 m 35 m

Menţinut atârnat 52" 56"Abdomene 30" 22 24Mobilitatea Coxo-femurala

56 cm 58 cm

Probe fizice la 9-10 ani

1. Viteză 25 m, start din picioare pe primul pas: 4,6”-4,5” 2. Naveta 5 x 5 m: 9,5”-9,4”; 3. Lungime de pe loc 4. Alergare rezistenţă: - 9 ani: 800 m – 3’30”; - 10 ani: 1000 m – 4’15”. 5. Aruncare minge tenis: - 9 ani: 34 m; - 10 ani: 36 m.

Probe tehnice la 9-10 ani 1. Menţinerea mingii în aer cu piciorul: - loc: cu piciorul drept sau stâng: - 9 ani: 50 jonglări -10 ani: 60 jonglări - alternativ loc: - 9 ani: 100 jonglări -10 ani: 120 jonglări 2. Menţinerea mingii pe cap: - 9 ani: 30 lovituri -10 ani: 40 lovituri 3. Conducerea mingii printre 5 jaloane aşezate la 2 m distanţă între ele. Se poate executa: - alternativ cu partea interioară a piciorului, la piciorul drept şi stâng; - alternativ cu partea exterioară a piciorului drept şi stâng; - alternativ cu piciorul drept (interior, exterior); - alternativ cu piciorul stâng (interior, exterior). 4. Tras la poartă (trei încercări) din conducerea uşoară cu şiretul plin (corectitudinea execuţiei). 5. Joc 1 x 1, 2 x 2 – aprecierea driblingului, protejării, combinaţiile, capacitatea de deposedare.

168

Teste psihomotrice 9-10 ani Fizic:- stare de sănătate perfectă şi o dezvoltare armonioasă a segmentelor,

iar musculatura coapsei reliefată- bun nivel de dezvoltare al capacităţilor coordinative (viteză de

reacţie, orientare spaţio-temporală, echilibru, coordonare segmentară) care-l vor ajuta în stabilizarea corectă a deprinderilor tehnico-tactice

- o capacitate de efort aerobă dezvoltată progresiv pentru volumul inimii, fundamental rezistenţei generale

- un jucător fără viteză nu poate fi conceput în modelul de peste 10-15 ani sub formele ei (reacţie, deplasare pe distanţe scurte 5-10 m în regim de coordonare tehnico-tactică, execuţie, repetiţie, decizie)

- la această vârstă copii care au forţă prin dotarea lor le dă încredere în contactul cu adversarul, dar în primul rând de învingere a propriei greutăţi

- toate calităţile motrice nu se pot dezvolta la un sportiv rigid; rezultă că mobilitatea articulară cât şi elesticitatea musculară vor asigura atât amplitudinea cât şi suplţea necesară pentru viitorul fotbalist.

Tehnic: - copilul la aceasta vârstă trebuie să execute corect principalele

elemente tehnice ale jocului : intrarea în posesie, lovirea mingei cu piciorul şi cu capul, conducerea mingei, mişcările înşelătoare, cât şi driblingul.

- înlănţuiri de elementeale jocului (preluare – transmitere, preluare – conducere – tras la poartă, conducere – tras la poarta)

Elemente de tactică: - sarcinile de bază ale postului; - dă şi dute, combinaţii de 2 jucători (1 - 2); - depăşirea individuală; - plasament în faza de apărare.

Calităţi psihice: - capacitate de învăţare; - echilibrul emoţional în rezolvarea relaţiilor de joc 1×1; - inteligenţă motrică; - combativitate, dar şi fair-play având în vedere că apare competiţia în activitatea lor.

169

Cunoştinţe teoretice: - să cunoască regulile jocului de la 6×6, la 8×8 specific vârstei competiţiilor;

7.4. MODELUL DE PREGĂTIRE LA 9-10 ANI

7.4.1. Pregătirea fizică

Viteza:

- reprezintă o prioritate în pregătirea fizică, adică 8 minute; - atenţie! – exerciţiile de viteză nu trebuie să depăşească 10 secunde ca efort maxim pentru a nu solicita forţa inimii; - dacă dorim dezvoltarea vitezei, trebuie avut în vedere că pauza este de 20 de ori mai mare decât timpul de lucru; - în cadrul jocurilor motrice, viteza se dezvoltă sub forma unor calităţi combinate deoarece refacerea est incompletă, - combinarea vitezei cu întoarceri, cu opriri, cu sărituri atât cu minge sau fară minge, - alternarea vitezei: înainte, înapoi, la stânga, la dreapta, cu faţa, cu spatele, lateral, - să considerăm viteza prioritară şi pentru a antrena fibrele albe care trebuie să fie în număr mai mare decât fibrele roşii, conform tipului de efort din joc.

Coordonare:

- intensificarea exerciţiilor de coordonare este o prioritate, având în vedere că această calitate îşi induce activitatea nervoasă privind acumulările în jurul vârstei de 14 ani şi totodată reprezintă o calitate genetic determinată. - coordonarea generală trebuie îmbinată cu cea specifică şi chiar cu exerciţii de coordonare tehnică fără minge; - faptul că apelăm la elemente din gimnastica acrobatică (gama de rostogoliri fără şi peste obstacole, sărituri fără şi cu obstacole, exerciţii de ritmicitate, echilibru, coordonarea membrelor superioare şi a celor inferioare);

170

- tot coordonarea poate fi dezvoltată prin alte sporturi complementare (înotul, patinajul, cicloturismul); - exerciţiile de coordonare, sărituri peste gărduleţe mici cu ocoliri printre jaloane, cu o combinaţie şi finalizare cu piciorul sau capul care ridică gradul de complexitate, solicitând disponibilităţile copiilor.

Rezistenţa:

- trebuie avut în vedere că fără o temelie care o reprezintă, capacităţii de efort nu i se pot instala alte calităţi în perspectivă; - dezvoltarea rezistenţei aerobe va reprezenta şi baza pentru rezistenţa anaerobă, motiv pentru care metodica dezvoltării ei trebuie testată periodic; - având în vedere că este o calitate perfectibilă, dezvoltarea se face în timp, ea dezvoltând şi calităţi psihice (voinţa de a depăşi nişte dificultăţi dictate de efort); - concluzionând, rezistenţa se poate dezvolta astfel: - alergări de anduranţă în tempo uniform; - complexe de dezvoltare fizică generală, - circuite fizice sau fizic-tehnice, - repetarea unor procedee tehnice pentru stabilizarea mecanismului de bază; - folosirea jocurilor 1×1, 8×8 cu temă pe spaţii diferite; - individualizarea pe grupe de copii a dezvoltării rezistenţei pentru a crea acumulări programate

Forţa:

- dezvoltarea armonioasă a musculaturii întregului corp cu accent pe membrele inferioare pentru a face faţă procesului de pregătire, cât şi sistemului competiţional. - dezvoltarea musculaturii posturale, - lucrul în circuit, cu partener, cât şi individual sunt formele de lucru prin care se dezvoltă această calitate.Ex: pentu lovirea mingei cu capul (întărirea musculaturii gâtului şi spatelui). Ca mijloace se folosesc: flotări, genuflexiuni, sărituri; - împreună cu alte calităţi, forţa se dezvoltă şi prin jocuri de mişcare, jocuri complementare; - jocul de fotbal pe un teren greu sau cu zăpadă, dezvoltă o calitate care este perfectibilă şi devine importantă într-un joc în care apare contactul.

171

Mobilitate şi supleţe:

- dezvoltarea musculaturii solicitate de joc, cât şi compensatoriu presupune şi dezvoltarea unei mobilităţii în articulaţia capului (necesară în lovirea mingei cu capul), a coloanei în plan antero-posterior şi sagital, coxo-femurale în diferitele de lovire a mingei; - supleţea musculaturii permite execuţii rapide, execuţii cu uşurinţă şi este o calitate care se obţine greu şi se pierde uşor; - sunt indicate exerciţiile individuale în care fiecare copil controlează întinderile, cele pe perechi care sunt stimulative sau în grup coordonate care urmăresc şi ritmicitatea.

7.4.2. Pregătirea tehnică

Dacă pregătirea începe la 6 ani, atunci la 9 ani avem deja 3 ani de pregătire, de acumulări aşa că pretenţiile sunt justificate. O notă aparte o reprezintă exigenţa privind abilităţile tehnice. - de la 6 la 9 ani centrul general de greutate al corpului aflat în bazin îşi mută poziţia, iar creşterea în înălţime presupune lovirea mingei în alte condiţii; dacă creşterea nu e dublată de o masă musculară corespunzătoare, atunci apar probleme delicate în procesul de pregătire; problema se duce atât la profesorul-antrenor care trebuie să corecteze, cât şi la jucător care trebuie să repete şi să aibă răbdare să o facă permanent. - astfel intrarea în posesia mingei trebuie lucrată din toate poziţiile, dar şi înălţimile (joasă, semi-înălţime, înălţime); la început din poziţii statice, apoi din poziţii dinamice, fără fentă şi cu fentă. - lucrarea preluării cu transmitere se lucrează prin "dă şi du-te" în spaţii diferite şi chiar intercalat cu o combinaţie (exemplu unu doi). - în general în metodică, numai la învăţare sau la corectare se lucreză pe un singur element al jocului. - stabilizarea loviturilor duce la o etapă superioară în care gradul de complexitate este dat de legarea elementelor de joc, preluare transmitere cu diferite procedee pe jos, semi-înalte sau sus; - conducere - combinaţie – transmitere; - conducere, ocolire obstacole, transmitere; - conducere – tras la poartă (metodic distanţa faţă de poartă, cât şi un lucru care trebuie exersat este tacticizarea loviturii).

Treptat de la condiţiile izolate de joc pe linie metodică apare adversarul pasiv, semiactiv în aceste elemente ale jocului.

Adversarul activ apare în jocurile cu număr redus de jucători pe spaţii diferite şi cu teme diferite.

172

7.4.3. Pregătirea tactică

Cea mai bună pregătire tactică se realizează prin jocuri de la 1×1 la 8×8 şi îmbracă de fapt un conţinut specific vârstei, tehnico-tactic.

Lucrul în careuri ne ajută pe lângă o eficientă folosire a spaţiului de lucru, cât şi la un bun control al colectivului care să realizeze această pregătire tehnico-tactică pe spaţii adoptate particularităţilor colectivului.

Orice pasă, dribling, şut la poartă, în momentul când i se dă un scop îmbracă nuanţă tactică.

Tot în careuri se învaţă mai bine totdeauna marcajul, driblingul în spaţiu, combinaţiile.

7.4.4. Pregătirea teoretico-metodică

- Regulile jocului 7 x 7 sau 8 x 8 faţă de 4+1, 5+1; - Dezvoltarea gândirii tactice presupune şi un sistem informaţional cu complexitate în creştere ; - Folosirea casetelor metodice le permite copiilor comparaţia cu alţi copii de la cele mai mari şcoli de fotbal din lume, creând feed-backul: vizualizare – antrenament propriu - joc exerciţii fizice, tehnico-tactice. Am folosit în cadrul lecţiilor de antrenament această metodă şi a dat rezultate excelente, copiii având senzaţia că sunt mai buni decât cei de la Ajax – Olanda, Marseille – Franţa, Germania. - expunerea teoretică a unor sarcini tactice privind jocul pe linie metodică pentru a putea fi uşor fixate.

7.4.5. Pregătirea psihologică

- Acestui factor al antrenamentului trebuie să i se acorde din ce în ce mai multă atenţie, deoarece în momente decizionale este determinant; - Pregătirea psihologică trebuie să antreneze copilul prin mijloace nespecifice şi specifice care să ne ofere un profil care ar trebui să ne arate: - inteligenţa motrică; - capacitatea de învăţare şi de execuţie; - capacitatea de mobilizare a energiei; - capacitatea de refacere psihică şi fizică; - nivelul de dezvoltare al capacităţilor coordinative; - capacităţile spaţio-temporale;

173

- capacitatea de concentrare a atenţiei, dar şi atenţia distributivă; - disponibilităţi privind percepţiile specializate; - creativitatea; - imaginaţia; - memoria; - echilibrul afectiv; - capacitatea de refacere după eşec, dar şi succes; - rezistenţa la stress; - rezistenţa la oboseală şi durere; - combativitatea; - perseverenţa; - motivaţia. Dacă din acest tablou vom antrena pozitiv aceste calităţi psihice, putem conduce un sportiv bine pregătit spre marea performanţă. În continuare voi prezenta educarea acestor calităţi psihice prin următoarele mijloace:

A. Inteligenţa:

- Formulare de întrebări pe situaţii de joc; - Solicitare de explicaţii de ce a realizat o anumită acţiune de joc; - Solicitarea altor situaţii de joc; - Solicitarea de a explica anumite situaţii de joc; - Expunerea funcţiilor specifice ale unui post în cadrul echipei; - Evidenţierea lecturii corecte a jocului; - Evidenţierea capacităţii de a lua decizii importante; - Stimularea discuţiei între jucători cu scopul de a fi „prompţi” pentru a înţelege jocul în scopul luării deciziilor inteligente.

B. Atenţie – concentrare:

- Informarea şi conştientizarea jucătorului privind erorile de atenţie; - Indicarea punctelor de referinţă ale fiecărui post; - Identificarea elementelor din jur pe care se focali-zează atenţia; - Învăţarea de focaliza atenţia pentru a pricepe detaliile jocului; - Corelarea atenţiei cu acţiunea; - Amplificarea şi reducerea punctelor de focalizare a atenţiei; - Blocarea distragerilor externe; - Blocarea distragerilor interne (gândurile); - Evidenţierea dezvoltării corecte a atenţiei; - Corectarea erorilor de atenţie;

174

- Utilizarea activităţii practice imaginative. C. Adaptarea la tensiune:

- Informarea şi aducerea la cunoştinţa jucătorului despre excesiva sau insuficienta lui tensiune; - Ridicarea nivelului de activare sau mărire a tensiunii; - Utilizarea respiraţiei abdominale pentru controlarea anxietăţii; - Utilizarea exerciţiului de relaxare Breve (metoda Jacobson) pen-tru controlarea anxietăţii (neliniştii); - Evidenţierea nivelului de tensiune apt, potrivit; - Evidenţierea faptului de a fi implicat în propria acţiune de joc, izolat de tot, înţelegându-şi propriul corp; - Utilizarea activităţii practice imaginative.

D. Motivaţia pentru întrecere:

- Specificarea în mod clar a funcţiilor fiecărui jucător, concre-tizând lecţiile de dezvoltare în teren; - Specificarea clară a fiecărui compartiment, concreti-zând lecţiile de dezvoltare în teren; - Precizarea clară a funcţiilor echipei, concretizând lecţiile de dezvoltare în teren; - Indicarea obiectivelor ce implică corecţii în conduită (com-portament); - Specificarea altor funcţii (direcţia în teren, sprijinul colegilor, funcţiile conducătorului); - Prezentarea obiectivelor către jucător în funcţie de ordinea lor de obţinere; - Evidenţierea intenţiilor şi apropierea de funcţia care a fost dorită; - Evidenţierea funcţiei sau a lecţiilor bine realizate; - Evidenţierea atitudinii la competiţie, la luptă; - Informarea jucătorului despre venitul său, conştien-tizând ceea ce face bine pentru a-l apropria de ceea ce i s-a cerut şi pentru a i se arăta ceea ce trebuie încă îmbunătăţit; - Aprecierea şi recunoaşterea atitudinii de concentrare pentru ur-mătoarea partidă; - Solicitarea, cererea, grăbirea, stimularea jucătorului pentru a se gândi să se pregătească intens pentru competiţie; - Evidenţierea valorilor şi potenţialului său pentru a putea învinge adversarul; - Evidenţierea forţei, precum şi a potenţialului maxim şi constant la efort;

175

- Evidenţierea forţei şi capacităţii de luptă cu mingea - Evidenţierea forţei şi dispoziţiei de a se ciocni şi a avea contact fizic cu adversarul.

E. Încrederea în el însuşi:

- Specificarea şi elogierea jucătorului sau a echipei pentru propria lor calificare; - Susţinerea şi încurajarea după eroare; - Analizarea şi elogierea muncii bine desfăşurate; - Analizarea motivelor ce au determinat ultimul succes; - Traducerea posibilelor dificultăţi în soluţii de aplicare; - Evidenţierea atitudinii de recunoaştere completă a propriului potenţial, cu intenţia de stimulare şi de a continua îmbunătăţirea; - Evidenţierea atitudinii de a acţiona cu decizie, cu determinarea unui jucător care este în stare să reuşească, sau va reuşi într-un mod care nu prezintă dubii; - Evaluarea adversarului considerat „a priori” inferior şi calcularea riscului pentru evitarea supra-aprecierii; - Utilizarea activităţii practice imaginative.

F. Asumarea iniţiativei şi luarea deciziilor:

- Solicitarea jucătorului să ia iniţiativă şi decizii pe parcursul jocului; - Evidenţierea curajului sau iniţiativei de a lua decizii; - Evidenţierea deciziei luate corect; - Analizarea deciziei luate şi sugerarea de a lua altă decizie.

G. Tăria de a înfrunta dificultăţile

- Comentarea şi explicarea valorii de păstrare a bunei dispoziţii şi continuarea de a căuta soluţii când apar dificultăţi; - Evidenţierea unei valori; - Evidenţierea acelor jucători ale căror acţiuni sunt caracterizate de tenacitate, de forţă, de vigoare, de perseverenţă, de constanţă, precum şi de control emoţional înaintea înfruntării dificultăţilor; - Crearea la jucători a calităţii de a învinge dificultăţile şi deci a încrederii lor în găsirea soluţiilor.

176

H. Controlul emoţional

- Discutarea necesităţii de controlare a propriilor emoţii; - Evidenţierea şi controlul emoţiilor în situaţii de mare dificultate; - Mustrarea pierderii controlului (agresiunile şi plângerile la arbitri); - Desemnarea unui jucător de a ajuta un alt coleg să-şi controleze emoţiile; - Identificarea situaţiilor în care este mai frecventă pierderea controlului propriilor emoţii; -* Jucătorul trebuie să identifice primele semnale (senzaţiile fizice şi gândurile) de avertizare a pierderii propriului control; -* Învăţarea controlării anxietăţii cu ajutorul tehnicilor de relaxare; -* Învăţarea de a genera gânduri pozitive ce sprijină autocontrolul; - Învăţarea de a opri şi devia gândurile negative, deci de la cele care duc la pierderea controlului emoţional; - Utilizarea practicii imaginative. * Activităţile menţionate cu asterisc sunt făcute de psiholog, printr-o muncă individuală cu un singur jucător, pe propria răspundere sau la sugerarea antrenorului. Alte acţiuni pot fi realizate direct de antrenor şi de preparatorul fizic, asistat şi sfătuit de un psiholog sportiv.

I. Toleranţa la oboseală şi durere:

- Informarea efectului oboselii în vederea îmbunătăţirii condiţiei fizice; - Evidenţierea faptului de a se ridica repede fără să piardă timp cu plângerile, după o intrare dură; - Încurajarea şi continuarea efectuării efortului; - Evidenţierea efortului maxim; - Evidenţierea jocului de contact; - Ignorarea plângerilor pentru dureri uşoare.

J. Receptivitatea şi asimilarea:

- Evidenţierea atitudinii de a asculta şi a pune între-bări; - Formularea întrebărilor după o explicaţie pentru a vedea ce jucători au înţeles; - Evidenţierea rezultatelor pozitive privind ceea ce a fost explicat şi cerut; - Evidenţierea acceptării criticilor; - Evidenţierea acceptării greşelilor.

177

K. Identificarea şi integrarea în grup:

- Culegerea de informaţii ce ajută la cunoaşterea mai bună a jucătorului; - Solicitarea punctului de vedere al jucătorului; - Darea de informaţii pentru a înţelege rolul fiecărui jucător în cadrul echipei; - Stabilirea regulilor de bază ce conduc la convieţuirea în grup; - Stabilirea obiectivelor echipei; - Simularea unui conflict între jucător şi echipă, cu propunerea de a-l convinge şi a-l compromite în încercare de a găsi soluţii; - Distribuirea rolurilor informale între membrii echipei; - Analizarea dinamicii interne a echipei; - Organizarea meselor în sala de prânz; - Organizarea camerelor; - Propunerea de a organiza împreună câteva activităţi extra - fotbalistice; - Organizarea unor reuniuni periodice cu propunerea de a analiza cum stau lucrurile la echipă; - Evidenţierea respectării normelor interne; - Evidenţierea sacrificiului individual în beneficiul echipei.

7.4.6. Pregătirea biologică

- Păstrarea echilibrului organismului dintre consumul de energie într-o perioadă lungă de timp şi cantitatea de energie produsă de organism; - Organismul are nevoi calitative asupra consumului de energie; - Alimentaţia trebuie să cuprindă elemente nutritive esenţiale, necesarul nutriţional să fie satisfăcător; - Pregătirea biologică devine un factor educativ care intervine pentru organismul copilului şi care va conduce la o refacere corespunzătoare; Refacerea parametrilor sferei vegetative (exemplu respiraţia şi circulaţia) care se refac în timpul efortului specific în secunde şi minute astfel: - parametrii vegetativi în câteva minute; - parametrii metabolici în câteva ore; - parametrii neuroendocrini (2-3 zile). Formele refacerii :

178

- prin repaos (nu efectuează activitate); - prin odihnă (se referă la perioada de după efort); - prin somn (deconectarea de mediul extern, refacere fizică şi psihică); - colectivă (forme organizate); - alimentaţia (raport consum energetic – consum caloric). - refacere prin vitamine – susţinătoare de efort (energetice şi protectoare); - refacere prin mijloace balneo-hidroterapeutice; - regimul de viaţă al copilului (raportul dintre efort sportiv, efort psihic şcolar, alte preocupări cum ar fi calculatorul, deplasările; igiena personală).

Modelul portarului de 9-10 ani

1. Copilul trebuie să ştie să aprecieze traictoria mingii şi să ştie să intervină în consecinţă;

2. Când intervine, să ştie să poziţioneze mâinile astfel încât să întrerupă traiectoria mingii (cu traiectorie înaltă, joasă şi de înălţime medie);

3. Să ştie să acopere mingea cu corpul ;4. Să se arunce fără frică (spre dreapta şi spre stânga sa);5. Să perceapă pe cât posibil coechipierii demarcaţi, având o

bună vedere periferică. 6. Să posede capacitatea de decizie.7. Să fie curajos în contactul direct cu adversarul la ieşirile din

poartă sau la centrări, incluzând aici şi blocajele la picioarele adversarilor adverşi.

8. Să închidă cât mai corect unghiurile de şut ale adversarilor printr-o poziţie în spaţiul din poartă sau în afara porţii.

9. Să se plaseze corect la loviturile libere directe şi indirecte, să-şi facă corect zidul dintr-un număr corespunzător de jucători.

10. La loviturile de colţ să ştie să-şi plaseze apărarea, inclusiv jucătorii la cele două bare.

11. Să ştie să anticipeze momentul ieşirii din poartă.12. Să ştie să iasă pe centrările înalte prin aprecierea distanţelor

(fără a intra sub centrări).13. Să ştie să centreze mingea cu un pumn sau cu ambii.14. Să dea indicaţii precise, oportune şi rapide, coechipierilor. 15. Să joace rolul liberoului dacă faza i-o cere.

179

16. Să ştie să analizeze o situaţie de joc, chiar o întreagă partidă, incluzând aici şi jocul adversarului cu părţile bune şi cele vulnerabile.

7.5. MODELUL DE JOC LA 9-10 ANI

1. Ca să poată face faţă cerinţelor jocului, copilul trebuie să fie dezvoltat armonios, cu masa musculară a coapselor mai proeminentă. 2. Să aibă o capacitate aerobă care să-i permită să rezolve jocul în ambele faze. 3. Să reuşeasă îmbinarea unor elemente ale jocului cum ar fi: - preluare – transmitere; - preluare – conducere – transmitere; - preluare – dribling - transmitere; - preluare – conducere -1 –2 – transmitere; - preluare – 1 – 2 – tras la poartă; - conducere – dribling – tras la poartă. 4. Să aibă o bună orientare în spaţiu, anticipând mişcările adversarilor şi ale coechipierilor. 5. Să fie capabil să dribleze şi în joc încurajat să-şi depăşească adversarul. 6. Să înceapă să gândească jocul, atât creativitate, cât şi imaginaţie. 7. Să aibă încredere în posibilităţile proprii şi ale coechipierilor, creând spiritul de echipă. 8. Să joace 7+1 evidenţiindu-se prin calităţi specifice vârstei: dribling, calitate în preluare, transmitere, dăruire în joc.

Regulamentului jocului de fotbal la 9-10 ani joc (7+1)

Obiectivul jocului O echipă trebuie să reuşească să înscrie cât mai multe goluri şi, în acelaşi timp, să împiedice, prin mijloace regulamentare, echipa adversă să intre în posesia mingii şi să înscrie. Copiii trebuie să înţeleagă că scopul acestui joc este de a înscrie cât mai multe goluri şi să practice un fotbal ofensiv.

180

Numărul de jucători Fiecare echipă este alcătuită din opt jucători, din care unul este portar. De asemenea, fiecare echipă poate să prezinte mai multe rezerve. Rezervele pot sa intre în joc în orice moment al patidei, cu condiţia să aştepte întreruperea jocului şi să se prezinte la arbitru.

Durata partidei - pentru copiii între 8 şi 9 ani - două reprize de 15 min, fără prelungiri; - pentru copiii între 9 şi 10 ani - două reprize de 20 min, fără prelungiri. Pauza dintre reprize va fi de max. 10 min.

Oficiali Identic fotbalul în 11.

Terenul de joc Lungime: de la 50 m până la 70 m; Lăţime: de la 40 m până la 55 m; Poarta: lungime 5 m şi înălţime 2 m; Cercul central: raza de 6 m.

Recomandări: să utilizaţi pe cât posibil o jumătate de teren regulamentar, să vedeţi cele două jumătăţi simultan, prevăzând o zonă neutră între cele două suprafeţe de joc.

Echipamentul de joc Identic fotbalului în 11.

Mingea Folosirea unei mingi nr.4 este recomandată pentru categoriile de copii mici.

Reguli - Lovitura de incepere Identic fotbalului în 11.

- Mingea in joc Identic fotbalului în 11, dar nu se aplică regula offsaidului.

181

- Gol marcat Identic fotbalului în 11.

- Greşeli şi incorectitudini Identic fotbalului in 11.

De menţionat: Dacă un jucător comite intenţionat una din cele nouă greşeli de referinţă, în afara propriei suprafeţe de pedeapsă, de ex.: - dacă se face vinovat de brutalităţi; - dacă opreşte un atac în terenul advers atingând mingea cu mâna sau pune piedică adversarului când este depăşit, arbitrul apreciind gravitatea greşelii, va putea să acorde echipei adverse fie o lovitură liberă directă, fie o lovitură de pedeapsa.

- Lovituri libere Toate loviturile libere sunt directe. Identic fotbalului în 11, cu excepţia distanţelor: 6 m în loc de 9,15 m.

- Lovitura de pedeapsă de la 9 m Identic fotbalului în 11. O lovitură de pedeapsă va putea să fie dictată de arbitru.

- Recuperarea de la margine Identic fotbalului in 11.

- Lovitura de la poarta Identic fotbalului in 11.

- Lovitura de la colţ Identic fotbalului în 11, cu excepţia distanţei: 6 m în loc de 9,15 m.

7.6. EVALUAREA PREGĂTIRII LA 9-10 ANI

Am prezentat la modelul jucătorului prin nişte date care pot reprezenta aptitudinile, modelul biomotric al copilului. Aceste forme susţinute periodic ne oferă date concrete privind stadiul, acumulările, progresele copiilor. În testele de evaluare ne interesează:

182

1. Elementul de progres al copilului; 2. Capacitatea de a efectua corect testele, eliminând cât mai multe greşeli. 3. Dorinţa de autodepăşire. 4. Reacţia neuromotorie independentă de voinţa copilului. 5. Capacitatea de învăţare, inteligenţa motrică.

8. OPTIMIZAREA PROCESULUI DE PREGĂTIRE PRIN JOCURILE CU NUMĂR REDUS DE JUCĂTORI

Jocurile de la 1 x 1 la 11 x 11 reprezintă o metodă de pregătire pe spaţii diferite care dau cu temă transfer la jocul normal şi permit copiilor să înveţe elemente tehnice şi tactice ale jocului pe un fond fizic deosebit. Temele şi spaţiile de lucru, timpul de lucru sunt adaptate de specialişti la particularităţile colectivului şi nivelul de pregătire. Jocul 1 x 1 reprezintă un joc pregătitor care reuşeşte să realizeze prima verigă, dar de maximă importanţa a jocului de fotbal, solicitând: concentrare şi lupta de autodepăşire +depăşirea adversarului. Se joacă în mai multe variante: exemplu – 1 x 1 pe un teren delimitat (10 x 10 m. metoda antrenamentului în careuri).

Avantaje şi indicaţii metodice:

- se controlează colectivul cu uşurinţă; - realizarea individualizării problemelor jocului; - înregistrarea perfectă a timpului sau numărului de repetări; - folosirea raţională a spaţiului de antrenament; - rotaţia grupelor de jucători se face cu uşurinţă.

Descriere:

- jucătorii situaţi la marginile opuse ale careului; - jucătorul cu mingea se deplasează spre celălalt, încercând să se ducă pe linia de margine adversă; - se poate lucra în funcţie de valoarea colectivului cu un număr repetat de acţiuni 5 – 10, pentru fiecare; - în caz de recuperare a mingii de către jucătorul în apărare, se reia acţiunea sau apărătorul devine atacant.

Ce urmărim ?

183

Pentru jucătorul în atac:

- driblingul, fente, mişcările înşelătoare cu sau fără minge; - inteligenţa de a depăşi adversarul; - concentrare şi putere de luptă; - protejarea mingii (lateral sau cu spatele la adversar). Pentru jucătorul în apărare:

- tatonare (poziţia fundamentală) + acroşaj; - viteza de reacţie; - cum deposedează când adversarul este lateral, cum face marcajul când adversarul este cu spatele la joc (strict, nu-i permite să se întoarcă); - urmărirea mingii, nu a fentei; - intenţie de a deposeda, cu rămânere în posesie. În fotbal jucătorii pot primi pas din lateral şi urmează 1 x 1 din lateral cu rezolvarea sarcinilor sau primirea pasei cu spatele la joc şi rezolvare, deci nu numai cu faţa la joc.

Exersarea celor trei modalităţi de primire:

- 1 x 1 cu faţa; - 1 x 1 din lateral; - 1 x 1 cu spatele la joc; sunt trei soluţii practice care lucrate metodic de la careul 10 x 10 în condiţii pasive, semi-active, active, obişnuieşte jucătorul de la A la Z cu situaţiile concrete ale jocului.

Alte precizări metodice:

a) La 1 x 1 cu faţa la joc Jucătorul în posesia mingii trebuie să caute spaţiu în care să dribleze. ATENŢIE ! Una dintre greşelile care trebuie corectate este forţarea driblingului direct în adversar, ea având două dezavantaje: - posibilitate de blocare a acţiunii; - îngustarea unghiurilor de joc care vor duce la alegerea unor soluţii reduse pe spaţii mici; - încetinirea ritmului acţiunii.

184

b) Când jucătorul primeşte 1 x 1 (careu 10 x 10 m.) din lateral: - preluarea pe spaţiu liber; - folosirea corpului la protejare (blocare cu braţele, piciorul de lângă adversar, corpul); - câştigarea spaţiului cu corpul, după care urmează preluarea; - atenţie la contact pentru a obţine fault dacă nu sunt şanse reale de a continua acţiunea.

c) Când jucătorul primeşte 1 x 1 cu spatele la joc: - desprinderea de adversar (fentă corelată cu ieşirea în întâmpinarea mingii sau simulare de ieşire şi demarcare pe spaţiul liber); - simţul distanţei de contact cu adversarul; - folosirea tuturor armelor de protejare (braţe, lăsarea greutăţii corpului pe adversar); - primirea mingii cu piciorul depărtat de adversar; - folosirea armelor strategice (inteligenţă de joc corelată cu tehnică x adversitate); x – fault la contact; x – câştigarea mingii prin out folosind distanţa faţă de adversar; 1 x 1 – în careu 10 x 10 m. poate fi exemplificat şi prin jocul de tenis cu piciorul

- lovire din drop, volé (ambidextrie); - lovire cu capul; - lovirea mingii cu toate părţile labei piciorului, coapsei, capul, în condiţii de joc, deci spiritul de competiţie. - Temă: se poate juca direct sau cu o preluare. Jocul obişnuieşte jucătorii cu lovirea în condiţii de joc (cu piciorul sau cu capul) din diferite poziţii. Pe lângă perfecţionarea tehnicii de lovire, un aspect important este tactica pe care o abordează în timpul jocului, cât şi echilibrul emoţional.

1 x 1 – careu 10 x 10 m. cu încercarea depăşirii liniei de fund

- se joacă pe număr de acţiuni; - se pot schimba perechile pentru dozare după 2 – 4 exerciţii;

185

- în faza de apărare, dacă interceptează jucătorul primeşte un punct sau poate declanşa atac; - acelaşi exerciţiu, dar jucătorul în atac este obligat să aşeze mingea într-unul din colţuri; astfel, jucătorul în atac este obligat să protejeze, să dribleze şi să se adapteze mişcărilor apărătorului obligat la rândul său: - să nu se elimine; - să se apere cu paşi mici; - să anticipeze; - să acroşeze sau să deposedeze; - să încerce să rămână în posesie.

1 x 1 careu 10 x 10 m.

- se pleacă dintr-un colţ şi fiecare jucător apără două laturi ale pătratului; - unul trimite mingea în toate situaţiile create de limita careului, celălalt o retransmite direct; - exerciţiul perfecţionează driblingul, protejarea, viteza de execuţie şi de decizie, puterea de luptă; - se poate juca pe număr de atacuri; - dacă adversarul interceptează, devine atacant; - se pot schimba perechile la 5 atacuri; - se poate juca contra-cronometru: cine câştigă mai multe atacuri 1 minut; - condiţionare specială: retransmite cu alunecare cu atac lateral (atenţie la ambidextrie); - acelaşi exerciţiu pentru jocul cu capul. 1. Pentru tehnica deposedării: - de pe loc; - din deplasare 2. Pentru lovire plonjon sau plonjon + lovire săritură: - pase în doi cu diferite procedee de lovire: 1. Joc de gleznă, poziţia corpului. 2. Ieşire în întâmpinare, lovire, retragere poziţia iniţială. - un jucător aruncă mingea, celălalt loveşte din aer cu piciorul (latul, lat interior). Deci, am încercat să exemplificăm o parte dintre exerciţiile care se pot lucra într-un careu de 10 x 10 m., în condiţiile în care colectivul fiind numeros şi spaţiul redus se poate organiza mai bine un antrenament eficient. De asemenea, am trecut de trecut de la lucrul pe perechi la exerciţii în condiţii de adversitate.

186

Nu voi mai insista în continuate pe amănuntele pe care le puteţi observa la acest mijloc în careu 10 x 10, cu aplicabilitate pe zone diferite de teren. CAREU 20 X 10 m. 1 x 1

Caracteristici: lăţimea aceeaşi, dar careu dublu. 1. Dribling cu depăşirea adversarului şi oprirea mingii pe colţul careului mic, dreapta sau cel de 20 m. stânga (se pot inversa colţurile). Aspecte speciale: * Jucătorul în atac: - poate acţiona pe diagonală pentru depăşirea adversarului, având două soluţii în spaţii diferite. * Jucătorul în apărare: - trebuie să apere cu inteligenţă ambele spaţii, luând decizii rapide în regim tehnic. - apare în viteză maximă de la margine. 2. Joc la două portiţe de 1 m.: - suplimentar apare finalizarea; - finalizarea combinată cu precizie în execuţie chiar de la distanţă; - înlănţuirea (fentă, dribling, protejare, finalizare) în condiţii de adversitate ne oferă complexitatea exerciţiului. 3. Pase în 2 în careu 20 x 10 m.- peste limita careului de 10 m. în care se află jucătorul; - sau pe jos. - cu preluare pas - preluare dreptul, pas dreptul; - preluare stângul, pas dreptul; - preluare dreptul, pas stângul. - cu pas direct; - cu procedee diferite (rist interior, exterior). Indicaţii metodice la preluare pas: - preluare direct pe pas precedată de ieşire în întâmpinare; - precizia pasei la limita careurilor; - jucătorul transmite pasa cu capul sus după preluare pentru a sesiza deplasarea coechipierului; - numărul de repetări în funcţie de nivelul de pregătire şi particularităţile colectivului; - 1 x 1 cu portarul: conducere, dribling, finalizare.

187

1 x 1 careu 20 x 20 m. cu portari

- Zonă apropiată cu cea din teren normal; - Driblingul în spaţiu, protejare, responsabilitate; - Efortul specific apropiat de jocul oficial; - Apare finalizarea foarte repede, dacă se poate din prima situaţie; - Valorificat culoarul, fracţiunea de secundă pentru a trage la poartă din poziţii diferite şi a marca. - Presupune jocul atac –apărare; - Atenţie la numărul de repetări, fiind solicitant; - Pot fi folosite două perechi de jucători pentru a asigura dozarea corespunzătoare. 1 x 1 cu minge aruncată de antrenor pe ½ teren la o poartă de la centru

- Zone diferite de acţionare şi unghiuri de primire în condiţii de adversitate; - Perechi (F-M , F-A , M-A) pentru intrarea în posesie; variante: dacă jucătorul în apărare intră în posesia mingii devine atacant; - Stimularea acţiunii: cine marchează 5 puncte, cine reuşeşte să tragă la poartă 2 puncte, cine ajunge la 16 m. 1 punct sau alte stimulări ori pedepse; - Altă variantă la exerciţiu: un jucător pleacă de la centru, apărătorul de la 16 m., se joacă în continuare în condiţii apropiate de joc (indicaţii metodice: se observă exact ca la careuri diferenţa de intrare în posesie care se poate face şi cu minge din lateral); - Număr de încercări dictat de particularităţile colectivului.

1 x 1 careu 40 x 40 m. (4 pătrate 10 x 10m.)

- 4 sportivi vor fi în roşu şi ceilalţi 4 vor fi în albastru; - Jucătorul încearcă să paseze mingea unui coechipier din celelalte trei pătrate aflaţi în luptă 1 x 1; - Se poate juca semi-activ, dar şi activ; - Un lucru important este corelarea momentului pasei cu cel al desprinderii de adversar; - Se joacă liber sau cu număr limitat de atingeri. Efectele practice ale jocului 1 x 1:

188

1. Pentru tactica echipei şi pregătirea individuală.2. Fizic – ne oferă date despre disponibilităţile de a juca ambele faze

cu aceeaşi dârzenie.3. Tehnic – are mijloacele tehnice de a-şi depăşi adversarul?4. Tactic – are inteligenţa de joc pentru a-şi cântari bine şansele în

ambele faze ale jocului? 1 x 1 apare frecvent în jocul de fotbal fiind veriga de bază, ea fiind folosită şi în alte situaţii de antrenament – dar în acest feed-back cu efecte teoretico-practice şi invers. Ex. – 1 x 1 din centrare – scurt (fără ieşire din cadrul porţii;

- lung – adversar pasiv;- adversar semi-activ;- adversar active.- pas înapoi.- 1 x 1cu ieşire la intercepţie sau pe preluare din minge transmisă

din unghiuri diferite, spaţiu limitat sau zone diferite.

Indicaţii metodice

- Aprecierea corectă a momentului lovirii.- Jocul în contact cu adversarul în special la mingile înalte venite

din faţă. Numărul mijloacelor este infinit mai mare pentru 1 x 1, însă consider că acest început lasă liberă creativitatea celor care vor studia acest material.

1 x 1 (spaţiu 20 x 20 m.)

- A trebuie să-i marcheze lui B în trei porţile cât mai multe goluri într-un minut, (1,5 m.); - Rolurile se inversează după 1 minut.

2 x 1 şi 1 x 2

- Jocul 2 x 1 reprezintă celula de bază a fiecărei echipe; - Fiecare jucător în drumul spre poarta adversă încearcă combinaţia cu un coechipier. - Perfecţionarea în - cuplu; - tandem reprezintă una dintre combinaţiile de valoare în eliminarea adversarilor.

189

- În toate variantele în care se joacă trebuie să avem ca bază 1 x 1, să valorificăm la maxim unghiurile de joc, distanţa faţă de adversar, apariţia coechipierului ca superioritate, din lateral, din poziţia avansată. - Calitatea execuţiei este condiţionată de bagajul tehnic, inteligenţa tactică şi viteza de joc.

2 x 1 (careu 10 x 10 m.)

Scop – eliminarea adversarului cu dribling, pas, 1-2 învăluiri şi încrucişări, şi ajungerea la linia de fund adversă sau într-unul din colţuri. - Adversarul – tatonare între cei doi atacanţi; - modalităţi de: închidere a unghiului de pas; intercepţie; deposedare; atac de preluare. Variante:

2 x 1 (menţinerea posesiei mingii)

- Liber; - Număr limitat de atingeri. Sarcini: - demarcaj; - joc direct, deviere, combinaţie; - obişnuirea cu adversarul, deci relaţia de adversitate; - susţinerea posesorului temporar al mingii. Indicaţii metodice

- Poziţia celui de-al doilea jucător este foarte importantă dacă apare din spatele adversarului, lateral sau superioritate pe spaţiul liber pe un 1 x 1 cu fixare. - Importantă este şi intrarea în posesie a unuia din jucători (dacă i se transmite pasul pe spaţiul liber 1 x 1, după care este susţinut cu pas din lateral, în tandem. - Acelaşi exerciţiu pe spaţii mai mari 20 x 10 m., favorizând jocul în adâncime: atingerea liniei de fund; menţinerea posesiei; finalizarea la o poartă mică (1 m.). Lucrul practic şi de subtilitate ar fi eficienţa 1-2-ului, cât şi unghiul + viteza în care se execută, distanţa între coechipieri, eliminarea adversarului prin pas, acţionarea lor simultană.

190

- Actualmente reprezintă jocul din devieri subtile având ca argumente eficienţa prin surprinderea adversarului, aceşti adversari care în fotbalul mondial şi-au îmbunătăţit considerabil mijloacele tehnice de apărare, să nu mai vorbim de dublaje, triplaje, constrângeri, etc. - Surpriză în combinaţii sunt şi: învăluirile; blocările; demarcările false. - Dar revenind la 1-2, voi exemplifica câteva tipuri: 1- 2 cu unghi (jucător care iese la primire); 1- 2 clasic – jucător fix în adâncime; 1- 2 din mişcare liniară. - Să nu neglijăm faptul că este un mijloc cu relaţie de superioritate, în comparaţie cu 1 x 1 – egalitate numerică, acest plus care trebuie valorificat.2 x 1 pe zone de teren specifice combinaţiilor din teren M+A x F

- Variantele sunt cele menţionate mai sus privind unghiurile şi poziţia jucătorului fără minge; - Şansa de reuşită e legată de fenta cu capul, cu braţul, cu piciorul, cu mingea, cu privirea care poate fixa şi duce în eroare adversarul, cât şi de calitatea execuţiei coechipierului, precum şi de modul cum şi când se demarcă pentru a primi pasa. 2 x 1 careu 10 x 10 sau 20 x 10 (control menţinere)

- Joc pentru simţul mingii; - Ca o indicaţie metodică: schimbarea zonelor, ca şi prezenţa adversarului pasiv, semi-activ, activ, e determinată de linia metodică şi particularităţile colectivului; - 2 x 1 este principala relaţie de superioritate pe care jucătorii urmăresc să o realizeze în cele două momente fundamentale ale jocului (atac şi apărare) şi solicită pe lângă efort, o tehnică corespunzătoare, o inteligenţă tactică deosebită, cât şi o atenţie concentrată şi distributivă adaptată cerinţelor fazei de joc respective.

1 x 2 - Este unul din mijloacele de mare actualitate mai dificil de realizat, dar prezent în situaţiile de joc actuale, când jucătorii sunt nevoiţi să rezolve în criză de spaţiu şi timp situaţiile de joc ivite în inferioritate numerică PE FAZĂ; - În acest joc, arma de bază o reprezintă driblingul şi lupta pentru a realiza depăşirea adversarilor;

191

- Este un joc bun şi pentru apărătorii care rezolvă marcajul, dublajul, pressing-ul (constrângerea posesorului de minge); Faptul că jucătorul pleacă cu mingea la picior sau intră în posesie sub marcaj este o diferenţă importantă, antrenorul perfecţionând ambele situaţii în jocul pe fază. 1 x 2 din centrare (dreapta, stânga), 1 x 2 din minge recuperată în teren advers şi centrare cu finalizare:

- Apărătorul dacă recuperează, trebuie să degajeze mingea cât mai departe de zona proprie de teren; - Variante: 1 x 2 spaţiu 15 x 15 m. la două porţi mici.

1 x 3 careu 15 x 15 m.

- Un jucător în posesie are o latură şi încearcă să depăşească pe unul din cei trei adversari care-şi apără liniile lor; - Exerciţiu util pentru dribling, schimb în direcţie inteligenţa în joc; - În faza de apărare, puterea de a apăra zona şi de a scoate mingea de la adversar. - Se poate juca cu trei atacuri pentru jucătorul în posesie sau 1’ lucru, apoi rolurile se schimbă; 1 x 3 pe ½ teren la o poartă cu portar

- Se pleacă de la centru şi se încearcă prin dribling forţarea depăşirii adversarilor şi finalizarea.

2 x 2

- Foarte important în jocurile cu număr egal de jucători, apare combinaţia tactică; - Relaţia de cuplu în atac sau apărare este esenţială, fiecare jucător căutând acest lucru în ambele faze ale jocului; - Succesiunea în cadrul acestui joc pleacă de la 1 x 2, trece prin 1 x 1, poate ajunge la superioritate. Exemplu: 2 x 2 careu 10 x 10 m. - menţinerea posesiei mingii; - combinaţii în 2 jucători – 1-2; - învăluire; - blocare;

192

- dribling, protejare; - unghiuri favorabile; - demarcări; - preluare cu adversarul din poziţii diferite. - psihologic: anticipare, inteligenţă, viteza de decizie, vedere periferică, atenţie distributivă, spirit de echipă, dorinţa de a învinge; - fiziologic: adaptarea la efortul solicitant pe spaţiu mic în condiţii de adversitate; - apărare - marcaj; - dublaj; - pressing; - deposedare cu alunecare; - spirit de echipă. - se poate lucra pentru o dozare corespunzătoare cu altă grupă 2 x 2, raportând la particularităţile colectivului.

2 x 2 spaţiu 20 x 20 m. la 2 portiţe mici aşezate la 5 m. în interior de laturile pătratului

- Se poate marca la porţi atât din interior, cât şi din exterior; - Jocul permite acumulări privind: - combinaţiile pe cuplu; - pasa decisivă, execuţia la finalizare; - puterea de decizie; - demarcajul, dar şi marcajul.

2 x 2 – 20 x 10 m.

- Se acordă un punct pentru echipa care depăşeşte prima linia la 10 m. şi 2 puncte la a doua. - Exerciţiul are sens pe jocul în adâncime pe spaţii mai mari.. Altă variantă - menţinerea posesiei; - cu două portiţe de 1 m; - tenis cu piciorul peste plasă, bară. Sarcinile de la exerciţiul în careu 10 x 10 m.: - lovire din drop cu piciorul; - lovire cu capul; - dezvoltarea tehnicii x joc; combinaţii în cuplu.

2 x 2 – 30 x 20 m. cu portari la două porţi

193

- Jocul are sens; - Apariţia rapidă a finalizării cu sau fără combinaţie; - Exerciţiul ce poate valorifica combinaţiile rapide în 2 jucători, urmate de tras la poartă; - 2 x 2 – pe zonele în care joacă fotbaliştii în timpul jocului oficial. Ex.: M- A x M - F, etc. Teme: - cine marchează dintr-o atingere din prima situaţie de joc; - gol dublu din 1-2, încrucişare, învăluire; - gol dublu din finalizare cu capul; - 3 goluri dacă marchează din volé, foarfecă; - se poate juca la început cu finalizare; echipa în atac prin număr stabilit de atacuri (5), apoi continuând cu jocul atac-apărare.

2 x 2 la o singură poartă ½ teren

Sarcini: 1. Combinaţiile la finalizare. 2. Dacă apărătorii interceptează, pot ieşi pe contra-atac cu 10 pase sau aducerea mingii la centru (2 x 5 atacuri). 3. Variante de apărare (unul tatonează, celălalt dublează, marcaj om/om) cu scopul în prima fază de a-l întârzia pe adversar la construcţie, iar în al II-lea, de a bloca adversarul pentru a-l aduce pe al III-lea la superioritate. - Altă variantă: 2 x 2 la o poartă din minge aruncată de antrenor (cine câştigă mingea, e în atac) – spaţiu ½ teren.

3 x 2

1. Pe spaţiu limitat 10 x 10, 20 x 20. Temele metodice – liber număr de atingeri, 3, 2, 1 atingere; 3 atingeri al II-lea pas direct sau al III-lea. Sarcini: - Jocul liber - cu apărători desemnaţi (reprize fixe); - cu schimbarea apărătorilor pe recuperare. - dribling în spaţiul liber; - formarea combinaţiilor în triunghi; - combinaţii 2 –3 jucători – 1-2; - 1-2 pentru al III- lea; - învăluiri;

194

- blocări; - devieri; - protejare. Totul în criză de spaţiu şi timp. Jucătorii fără minge - pressing la recuperări pe unghiuri închise - deposedări, dublaje. - Limitarea numărului de atingeri este o sarcină metodică pentru sportivii noi avansaţi, alternarea lor cu pasul direct duce la apropierea de realitatea jocului pe fază în anumite momente ale lui. - Acest joc pe lângă faptul că este atractiv, rezolvă prin exactitatea temelor posibilitatea de a fi uşor controlabil în ceea ce priveşte îndeplinirea sarcinilor de mai sus. - În acelaşi timp, el dezvoltă calităţi psihice ale sportivului (alegerea rapidă a celei mai bune soluţii sub presiune, concentrare a atenţiei, atenţie distributivă, etc.) - Am lăsat la urmă, dar nu în cele din urmă, efectele acestui exerciţiu asupra pregătirii fizice sportive în condiţii de joc. * Acelaşi exerciţiu se poate desfăşura pe spaţiu nelimitat cu aceleaşi teme, dar cu o singură precizare: jucătorii fără minge sunt obligaţi să susţină purtătorul balonului în funcţie de poziţia mingii, păstrând distanţele zonei (15 – 20 m.), dozarea e raportată la particularităţile colectivului. * Dacă dorim să-i dăm sens, acest exerciţiu se poate executa cu finalizare - la o poartă; - la două porţi - ½ teren; - ¼ teren. - Executat la o poartă pe ½ teren poate fi realizat în mai multe variante: - Zone diferite de acţionare (dreapta, centru, stânga); - Limitare număr de atingeri: - tot exerciţiul; - pe zona centrală în apropierea careului de 16 m. - Exerciţiu executat 2 x 2+1 care apare nemarcat cu mingea, superioritate sau fără minge. - Se joacă cu sau fără ofsaid. - Temă suplimentară (orice pas înapoi, urmat de şut la poartă din prima situaţie). - Altă condiţionare (gol dublu din 1 x 2, centrare colţ lung, scurt, 3 goluri din 1 x 2 pentru al III-lea, etc.).

195

- Aceeaşi precizare ca la 2 x 2, exerciţiul poate deveni complex dacă apărătorii interceptează (devine 2 x 3) cu posibilitate de finalizare, 5 pase sau să ajungă cu mingea la centru. Această variantă rezolvă o problemă importantă a jocului (recuperarea rapidă a mingii în zona în care a fost pierdută sau întârzierea atacului advers). * 3 x 2 executat din conducere pe zona laterală cu centrul pe 2 x 2 şi centrare (scurt, lung sau înapoi). Acest exerciţiu 3 x 2 lucrat pentru contra-atac poate fi condiţionat de timpul în care se trage la poartă, număr de pese, forţând jocul direct pe poartă. * 3 x 2 se poate exersa şi la executarea repunerilor de la margine cu schemă tactică - blocare; - încrucişare; - scurt-lung; - lung-deviere pe interior. * 3 x 2 (Joc 2 x 2 la două portiţe mici, teren 20 x 20 m., cu al III-lea jucător la echipa care are mingea): - joc care stimulează jocul în atac în superioritate numerică, dar şi obişnuirea apărătorilor cu inferioritatea numerică. - stimulativă este trecerea jucătorului alternativ la echipa care are mingea, ceea ce creează surpriză; - reprizele scurte 3–5’, cu teme variate creează acumulări, atractivitate, transfer la joc.

2 x 3

- Este posibil oricând, dacă adversarul reuşeşte să realizeze un principiu al jocului (crearea superiorităţii numerice pe fază). - Ţinând cont că este din ce în ce mai actual, trebuie găsite şi soluţiile de rezolvare deoarece aceste situaţii tactice pot apare atât în atac, cât şi în apărare. - Armele de bază sunt : - driblingul; - viteza combinaţiei; - puterea de luptă. - Executat pe contra-atac presupune spaţii mari de joc: - mai uşor pentru atacanţi; - mai uşor pentru apărători. - Pe lângă viteza de acţionare, respectarea principiului de valorificare a unghiurilor de joc poate anihila această superioritate, mai ales că el trece prin fazele 1 x 1, 1 x 2, lăsând perechea în 1 x 1.

196

- Acest exerciţiu are ca variantă 2 x 2 cu +1 venit din spate, recuperare pe purtătorul de balon, realizând un pressing, o încercare de recuperare cu forţarea adversarului de a lua decizii pripite. - Mingea este aruncată de la centru de antrenor , iar pe intercepţia uneia din echipe apare un jucător, ceea ce creează superioritate în faza de apărare. 3 x 1 spaţiu 5 x 5, 10 x 10 m.

- Pentru începători este o relaţie de superioritate evidentă. - Numărul de atingeri nelimitate realizează jocul cu minge sau fără minge. - Într-un stadiu mai avansat 3 x 1 cu o atingere, pe lângă atractivitate rezolvă viteza de execuţie x viteză de găsire a celei mai bune soluţii. - Pentru jucătorul din mijloc, anticiparea, recuperarea cu mijloacele de apărător, lucru intensiv.

3 x 1

- Dacă jucătorul este în apărare, sub pressing va încerca degajare lungă spre poarta opusă. - Dacă este în terenul advers: 1. Încearcă să caute spaţiu de luptă 1 x 1 pentru a putea mai departe să continue acţiunea. 2. Dacă este un jucător cu viteză şi dribling va încerca să spargă zidul de trei: - trece de adversari în dribling, viteză; - scoate fault; - dă în adversar şi scoate out, corner; - trage la poartă la primul spaţiu găsit. Este o noutate recuperarea colectivă a mingii în out, în trei jucători, aşa că jucătorul în posesie trebuie să fie antrenat şi pentru asemenea situaţii.

3 x 3

- Exerciţiu cu egalitate numerică. - Reprezintă esenţa modernă a jocului, atât în atac, cât şi în apărare. - Jocul presupune în esenţă trecerea eşalonată de la 1 x 1 la 2x 1, 2 x 2, 3 x 2, 3 x 3.

197

- Dacă jocul 1 x 1 rezolvă soluţii unitare, dacă 2 x 2 rezolvă 1 x 1 + cuplu, jocul 3 x 3 rezolvă relaţia suplimentară de acţiune în doi, plus posibilitatea pentru al III-lea.

Spaţii de lucru:

1. 10 x 10, 20 x 20 m. - fără portari (4 careuri 10 x 10 ) - teme legate de: a) Număr de atingeri (liber, 2 atingeri, două al treilea pas): - 1-2; - învăluire; - 1-2 pentru al III-lea. - încrucişare. b) Joc cu mingea - spaţiu liber; c) Joc fără minge - anticipare (inteligenţă); - demarcare faza I şi faza a II-a. Aceste teme pot oferi realizarea sarcinilor antrenamentului şi organizarea superioară a colectivului în cele două variante: - dotare materială: - teren (spaţiu bine raţionalizat); - mingi (cu un număr redus de mingi realizarea temelor). - profesionalism legat de tactica de grup. Temele diferite de la liber, la teme speciale, reprezintă adaptarea colectivului în funcţie de particularităţi şi progresul realizat. 2. 30 x 30 m. – 3 x 3 Sarcini suplimentare: - Se joacă la două porţi cu portari; - Construcţia legată de finalizare rapidă şi mai ales combinaţii surpriză între cei trei jucători. Având în vedere că ½ terenului reprezintă 15 m., este simplu de gândit că se poate marca din prima situaţie sau orice combinaţie, dar legată de marea creativitate sau decepţie, boala nr. 1 a fotbalului – FINALIZAREA. Făcând o paranteză la acest mijloc vreau să amintesc că ultimul Campionat European Portugalia 2004 a dovedit concret că toate echipele participante s-au dovedit: - bine pregătite fizic - capacitate de realizare a sarcinilor de joc;

198

- constituţie. - bine pregătite ca angrenaj tehnico-tactic. a) Faza de apărare în variante: - marcaj, dublaj, recuperare zone diferite + declanşare, organizare spontană în funcţie de sisteme diferite de acţionare ale adversarului cu decizii în extremis. - mobilitate mare în compartiment pentru creare de superioritate în ambele faze, cu personalitate şi decizie, ajungând de la recuperare la finalizare. b) Faza de construcţie - finalizare. - varietate în funcţie de particularităţile fiecărei echipe, dar legate şi de cele ale adversarilor; - legat de 3 x 3, atât la construcţie, cât şi la finalizare a rămas combinaţie sigură cu posibilităţi deosebite, legate atât de inteligenţă, execuţie + viteză de joc pe fază. Revenind la ideea iniţială 3 x 3 cu portari, se poate lucra pe spaţiu limitat: - 20 x 20 - zona centrală sau ½ teren - zona laterală. - creativ fără temă specială; - în funcţie de zona de teren: a) apărare - rezolvarea de posesie - tehnică + mijloace de rezolvare; - teama de adversar legată de zona de teren; - căutarea spaţiului liber pentru demarcare în adâncime. - rezolvare defensivă: * marcaj; * deposedare; * recuperare; * recuperare + declanşare atac. b) atac - temele prezentate anterior; - automatismul în triunghi; - apariţia rapidă a finalizării; - rezolvare x adversitate a jocului: * cu minge; * fără minge.

Joc 3 x 3 pe spaţiul de 3 m. de la volei

- Se joacă : - numai cu capul; - cu capul şi piciorul; - numai cu piciorul.

3 x 3 tenis cu piciorul, spaţiu delimitat 10 x 10 m. , 15 x 15 m.

199

- în funcţie de particularităţi.

4 x 1 careu 3 x 3 m. - Se joacă cu o singură atingere numai din deviere; - Dacă jucătorul din mijloc atinge mingea, se schimbă cu cel care a greşit; - Se poate juca pe 5 x 5 m. sau 10 x 10 m. în funcţie de nivel de pregătire libere sau cu număr limitat de atingeri; - Exerciţiu liber: pentru un colectiv cu un bagaj de cunoştinţe limitat într-o relaţie clară de superioritate; - 20 x 20 m. acelaşi ex. : jucătorul în posesie iniţiază acţiuni de joc (1-2, 1-2 pentru al III-lea, încrucişări, învăluiri, etc.); - 4 x 1 se poate efectua şi 4 x portar, care încearcă într-un spaţiu 20 x 20 m. să intercepteze mingea cu orice mijloace. Jucătorii în posesie au ca scop marcarea loviturii, iar portarii, reflexul, anticiparea, ieşirea la blocaj, plonjonul;

4 x 1 menţinerea mingii într-un spaţiu 10 x 10 m., 15 x 15 m.

- liber, 2, 1 atingeri. - Exerciţiul dezvoltă simţul mingii, dar poate fi şi exerciţiu de relaxare pentru sportivii avansaţi, creând bună dispoziţie.

4 x 2 - „Mâţa din copilărie” a fost evaluată şi analizată de specialişti, dându-i valenţe deosebite acestei relaţii de superioritate. 4 x 2 pe spaţiu limitat 5 x 5 m., 10 x 10 m., 20 x 20 m.

- Număr de atingeri: în funcţie de scopul urmărit şi valoarea colectivului, liber, 2 x 1, atingere. Numărul de atingeri dictează şi efectele tactice: - LIBER: învăluire, 1-2, 1-2 pentru al III-lea, blocare, devieri, dribling, pase redublate, încrucişare, jocul diagonal. - Fără minge în atac: demarcări pe spaţii libere + susţinere, sprijin, anticiparea fazei următoare. - La apărare: recuperare cu mijloace specifice pe unghiuri închise în doi, deposedare, intercepţie.

4 x 2 pe perechi de 2 jucători

200

- Exemplu: (2 galbeni, 2 roşii, 2 albaştri); - 2 în mijloc şi 2 + 2 pe margini; la orice greşeală intră în mijloc ambii jucători; - Se poate juca cu atingerea mingii sau intrarea în posesie de către jucătorii din mijloc.

4 x 2 din mişcare cu păstrarea distanţelor dintre jucători 4 x 2 în careu 20 x 20 m.

- Pentru control, menţinere în relaţie de adversitate (liber, condiţionat: * cu capul; * cu piciorul – număr de atingeri).

4 x 2 pe ½ teren la o poartă

Variante: 2 x 2 cu un 1 jucător care apare în superioritate, celălalt rămânând la susţinere: - favorizează crearea superiorităţii numerice prin apariţia unui jucător din spate; - se poate juca cu mingi pe unul din cei doi jucători avansaţi, cu continuările specifice: * finalizează dacă are spaţiu; * combină cu celălalt jucător avansat; * redublează pentru jucătorul la susţinere şi este evoluat jucătorul apărut, superioritate pe spaţiul liber; * direct cu jucător superioritate. Acest exerciţiu favorizează exersarea jocului la margine, cu finalizare în condiţii apropiate de joc: - scurt (câştigarea prim-planului adversarului fără ieşire din cadrul porţii); - lung - cu soluţii de aşezare sau de finalizare. - înapoi cu finalizare pentru jucător venit din spate, lansat şi nemarcat.

4 x 2 - ½ teren la o poartă:

- grupa formată din 2 atacanţi + 2 mijlocaşi; - soluţie (finalizează atacanţii sau mijlocaşii); - numărul de atacuri este stabilit de antrenor;

201

- favorizează jocul la margine cu variantele care pot urma şi este raportat la numărul de repetări pe care-l doreşte sau particularităţile colectivului.

- pentru apărători: * rezolvarea 2 x 4; * luptă în careu în condiţii - semi-active; - active. - se poate da libertate fundaşilor dacă interceptează să joace 2 x 4 cu: * 5 pase; * ieşire cu mingea la centru, obişnuindu-i cu apariţii surpriză din linia a III-a şi crearea de superioritate numerică cu faţa la joc. Această variantă trebuie să obişnuiască jucătorii în atac cu: - încercare de recuperare pentru jucătorii cei mai avansaţi, apropiaţi de minge, în frunte cu cel care a pierdut mingea; - blocarea celuilalt jucător care pleacă pe spaţii libere.

4 x 2 cu varianta 2 x 2 + 2 extremităţi:

- Spaţiu 40 - 50 x 20 m. (se poate juca în zone diferite); - Număr de atingeri: liber, 3, 2, 1 alternând cu 2 atingeri, al II-lea pas: direct; 1- 2; lung. - Jucătorii din extremităţi: * o atingere; * joacă cu cei în posesie. - Se joacă: * liber; * marcaj om/om.

Jucătorii în atac fără minge (căutarea spaţiului liber în ambele sensuri). - ieşirea la primit cu adversar: * unghiuri joc;

* protejare. - orientarea în spaţiu; - demarcări simultane. Jucătorii în atac cu minge - devieri; - 1-2, 1-2 pentru al III-lea; - pase redublate, scurt, lung; - trecerea de la dribling la jocul direct;

202

- schimbarea direcţiei de joc; - susţinere - sprijin. Apare tactica colectivă în atac în relaţia doi-trei-patru jucători, cu spaţiul îngustat în lăţime, obligând alternarea jocului scurt – combinaţia cu jocul lung.

2 x 4

- Una din variante am amintit-o la jocul 4 x 2. - Rezolvarea soluţiilor: * dribling; * dribling + viteza combinaţiei; * căutarea pasei valorificând unghiurile de joc. - Situaţii frecvente în anumite momente de joc şi nu numai pe contra-atac.

4 x 3

- Trecerea la relaţia de 4 jucători; - Careu 20 x 20 m. - liber - 30 x 30 m.; - Liber numărul de atingeri; - Este încurajat: * driblingul; * combinaţia de 2, 3, 4 jucători; * alternarea. - Jocul este aşa cum se întâmplă în condiţiile unei zone cu superioritate; - Se poate juca 3 x 3 + 1 la echipa în atac cu sarcini speciale (ex. o atingere); - Se joacă cu marcaj om la om, prezenţa jucătorului în plus favorizând crearea superiorităţii numerice pe fază.

4 x 3 – ½ teren la o poartă similar cu 3 x 2

- Se poate juca cu zonă la cei 3 din apărare; - Om la om şi apărare + 1 cu număr limitat de atingeri sau apariţie surpriză pe pas înapoi, pe spaţiu liber în adâncime; - Este o combinaţie puternică în atac, cu soluţii creative din partea celor care o utilizează; - Se lucrează pe zone diferite aşa cum apare şi în jocul oficial: - soluţii diferite: * centru; * zone laterale.

203

- viteza acţiunilor determinată de modul de realizare a jocului cu minge, fără minge. Cu minge: - inteligenţa calitatea combinaţiilor; - execuţia la finalizare. Fără minge: - anticipare; - demarcări simultane. - Fundaşilor pe intercepţie li se permit 10 pase sau să ajungă cu mingea la centru pentru a câştiga; - Acest tip complex de exerciţii atac-apărare pot pregăti jocul pe contra-atac, ca şi modalitatea demarcării jucătorilor din linia a III-a apăruţi pe spaţii libere, surpriză, cu faţa la joc; - Atenţie la blocarea jucătorilor fără minge, mai periculoşi decât cel cu mingea la picior care trebuie întârziat cu jucător paravan.

4 x 3 la două porţi cu doi portari

- Spaţiul pe axul longitudinal al terenului de la centru la poartă; - Atacul + apărarea în superioritate sau inferioritate numerică; - Se poate introduce regula jocului la ofsaid pentru a acţiona compact şi a pregăti echipa pentru a dejuca această situaţie de joc.

4 x 4 - relaţia de egalitate

- Spaţiu: ¼ teren; - Tema: conservarea posesiei mingii; - Număr de atingeri: liber, 3, 2, 1 sau alternând numărul de atingeri cu: jocul direct; pasa lungă; combinaţiile: * 1-2, 1-2 pentru al treilea; * scurt-lung. - Sarcini: - Fără minge: - demarcări în ambele sensuri căutând spaţiu liber; - demarcări simultane: * pentru intrarea în posesie; * false. - susţinere-sprijin; - unghiuri de demarcare. - Se joacă cu: - marcaj om/om; - recuperare pe condiţionarea numărului de atingeri; - numărarea paselor unei echipe.

4 x 4 – ¼ teren sau ½ teren + portari.

- În primul caz terenul mai îngust dictează:

204

* jocul în adâncime; * apariţia rapidă a finalizării; * combinaţiile x adversitate la finalizare.

De la 1 x 1 raportat la viteza de joc plecând spre 4 x 4 - Responsabilitatea în ambele faze; - 4 x 4 + portar pe ½ teren la o poartă; Întrebarea nr.1: Cum creăm superioritate ? - acţiune 1 x 1 (dribling); - cu apariţia unui jucător + 1 în zonă; - prin pase rapide dezechilibrarea adversarului; Întrebarea nr. 2: De unde pleacă acţiunea ? - centru; - dreapta; - stânga. Întrebarea nr. 3: Cum se apără cei 4 ? - om la om; - zonă; - zonă, om la om. Întrebarea nr. 4: Cum rezolvă apărătorii problema tactică ? - individual; - colectiv. - Apărătorii au voie pe recuperare un număr limitat de pase (5-10) sau să iasă cu mingea la centru, rezolvând şi: - ieşirea organizată în apărare; - contra-atacul. - În acelaşi timp, apare solicitarea echipei care a pierdut mingea: - recuperare sau întârziere; - blocarea jucătorilor fără minge demarcaţi în adâncime sau pe spaţii libere

4 x 4 la o poartă mare şi două mici pe ¼ teren - Ce rezolvăm: * schimbarea direcţiei de joc; * apărarea zonei; * rezolvarea 1 x 1, 1-2, 2 x 1. * crearea superiorităţii de fază. * echilibrul numeric în diferite zone. - Exerciţiul poate deveni foarte complex în condiţiile: * marcajului om/om;

205

* limitarea numărului de atingeri. - Dozare raportată la particularităţile colectivului şi scopului urmărit.

4 x 4 pe ½ teren la 2 porţi - reprize 3-5’ cu temă în care nu lipseşte marcajul om/om, numărul de atingeri. - combinaţiile pe spaţii mari în 2,3,4 jucători.

Două echipe 4 x 4 la două porţi aşezate pe linia de fund şi la marginea careului de 16 m.

Tema: 1. pasa cu mâna, gol cu capul; 2. pasa din drop, gol cu capul; 3. se joacă numai cu capul şi se marchează cu capul sau cu piciorul;

Două echipe 4 x 4 pe axul central la două porţi aşezate pe linia de fund şi la marginea careului de 16 m. şi două perechi, una în dreapta marginii careului, cealaltă în stânga

- Portarul aruncă mingea cu mâna la margine, de unde se centrează cu finalizare sau se respinge cu pas la margine şi atac la cealaltă poartă; 4 x 4 pe acelaşi spaţiu + 4 în spatele porţilor, câte unul lângă fiecare bară

- Jucătorii pot combina între ei şi finaliza sau pot folosi jucătorii din spatele porţii (se joacă cu două atingeri, accelerare după pas, marcajul om/om sau zonă agresivă); - Se joacă cu portari.

4 x 4 + un portar pe acelaşi spaţiu + câte un pasator pentru fiecare echipă, ce stă în afara careului (Jolly-Jocker)

- Cei din careu pasează cu „Jolly” şi încearcă să finalizeze; - A doua variantă: „Jolly” intră în combinaţie cu cei 4 dintr-o echipă, în locul lui coborând alt jucător.

206

- În toate variantele, finalizarea apare în criză de spaţiu şi timp din 1-2-3 pase, din poziţii neprevăzute, aşa cum se întâmplă şi în timpul jocului; - Efortul mare în ambele faze, concentrarea permanentă, viteza de decizie şi execuţie sunt câteva dintre caracteristicile acestor mijloace.

Joc 4 x 4 din şezând – 20 x 20 m. + portari

- Se înscrie cu piciorul şi cu capul; - Joc bun pentru atractivitate, la care se adaugă arta braţelor, plus cea a membrelor inferioare. 5 x 5 - Joc cu număr redus de jucători, egalitate numerică. 1. ¼ teren pentru conservarea posesiei mingii: - Numărul de atingeri:

- pentru cei în posesie: - Liber (nelimitat): - dribling pentru crearea de superioritate; - combinaţiile de 2-3-4 jucători; - găsirea celor mai bune şi rapide soluţii cu scopul ca mingea să rămână în posesia echipei proprii; - demarcări simultane în toate sensurile, căutând spaţiul liber sau susţinere-sprijin; ele îmbracă cele două forme: - pentru intrare în posesie; - pentru crearea de spaţii libere; (demarcări false).

- pentru jucătorii în apărare: - marcaj om/om; - recuperare pe unghiuri închise sau între careuri 70 x 30. Deci, se joacă 50 x 30 m. mai îngust, favorizând jocul pe spaţii mai mici, dar predominant în adâncime cu schimbarea direcţiei de joc. * Acelaşi joc, dar cu număr limitat de atingeri (3-2-1) sau alternativ 3 atingeri al II-lea, al III-lea pas 1-2, lung, etc. - Numărul de atingeri cere mărirea vitezei de joc pentru jucătorul în posesie, cât şi pentru cei fără minge;

207

- Complexitatea exerciţiului e dată de prezenţa adversarului activ, creând o fracţiune de joc pe zonă laterală, în cadrul concepţiei de joc. * Un joc important pentru finalizare este realizat într-un spaţiu limitat la două porţi, în criză de spaţiu şi timp. Exerciţiile de la 1 x 1 la 5 x 5 în într-un spaţiu cum ar fi 20 x 20 m., 20 x 30 m., 30 x 30 m., etc. Jocul poate începe de la 5 x 5 şi când se marchează iese pe margine câte o pereche, până când se ajunge la 1 x 1 şi reîncepe jocul. Temele vor fi adaptate posibilităţilor jucătorilor ca şi durata reprizelor de lucru. Variante: - liber numărul de atingeri; - liber numărul de atingeri, dar marcaj om/om; - trei, două atingeri şi accelerare după pas: * fără marcaj; * cu marcaj om/om; * cu recuperare colectivă. - o singură atingere sau acţionare în viteză cu mingea la picior; - o singură atingere; - golul valabil dacă se marchează după efectuarea a maxim două pase; - în funcţie de solicitările antrenorului: gol dublu din pas înapoi, execuţie cu capul, gol direct din minge degajată de portar. Efectul asupra factorilor antrenamentului: - dezvoltă viteza sub toate formele ei (reacţie, execuţie, decizie, V x F, F x V (detenta la pornire); - dezvoltă Rs x V x F x I; - dezvoltă forţa în condiţii de contact; - dezvoltă calităţi psihice cum ar fi: atenţia (concentrată şi distributivă), puterea de decizie în criză de spaţiu şi timp, orientarea rapidă în funcţie de situaţii neprevăzute, puterea de luptă, dorinţa de a câştiga. Acelaşi exerciţiu de la 1 x 1 la 5 x 5 se poate efectua suplimentând câte un jucător aproape de fiecare bară, cu care jucătorii din teren pot pasa, însă în acel moment sunt obligaţi să tragă la poartă (model de aşezare).

5 x 5 pe ½ teren tot pentru conservare, dar ½ teren cu spaţii mai mari

- Cu unghiuri asemănătoare jocului (în condiţiile marcajului om/om, dozarea în reprize scurte 3-5 raportat la posibilităţile colectivului).

208

- Calitatea pasei pe distanţe mai mari (precizie, tărie) este de mare importanţă şi diferită faţă de spaţiile mici, la fel ca şi procedeul tehnic de transmitere.

5 x 5 la o poartă pe ½ teren

- Posturi apropiate din compartimentele diferite A, M, F; - Jocul are sens; - Temele pentru jucătorii în atac condiţionate de zona de teren: ex. zona centrală (orice minge venită din lateral se joacă direct); - Pe zone laterale nu se admite decât accelerări cu mingea, viteza maximă (dribling, combinaţii, centrări); - Se pune accent şi pe jocul fără minge privind mobilitatea jucătorilor atât în sens lateral, cât şi longitudinal; - Se poate condiţiona ca orice pas înapoi să fie urmat de şut la o poartă sau centrare; - Se pot realiza unele automatisme: * zona centrală; * zona laterală. Exemplu: Cu doi atacanţi: - unul iese la primit, celălalt pleacă la sprijin în adâncime; - încrucişare; - combinaţie între ei; - manevre false cu demarcări în viteză pe spaţii moarte în condiţiile marcajului om/om, pentru a permite intrarea în dispozitiv a unor jucători cu faţa la joc, dar fiind gata pentru reactivare; Ceea ce aminteam mai înainte, pot marca numai atacanţii, deci tot jocul canalizat pe ei în faza finală. Cu atacanţii am dat un exemplu, însă temele pot fi diferite cu scopul final de a introduce creativitatea, dar condiţionată de cerinţele fazei şi ale zonei: - cu faţa la joc; - cu spatele: * în careu; * în afara careului; - cu primire din lateral; - cu primire în adâncime. Jocul ne arată la finalizare în condiţii de adversitate, chiar 1 x 2 pe fază: - disponibilităţile de informare în criză de spaţiu, timp; - dribling, forţă de angajament, decizii rapide; - finalizare sau combinaţie de apărare.

209

Jucătorii în faza de apărare: - marcaj: * zonă om/om; * om/om cu sarcini speciale: - cu doi atacanţi; - 1 A + 1 M coordonare; - ieşirea din apărare:* 10 pase; * ajunge cu mingea la centru. Jucătorul care interpretează, accelerează pe spaţii libere pentru a câştiga spaţiu, timp, după care urmează valorificarea conservării sau ajungerii la centru cu mingea. Jucătorii care au fost în atac încearcă recuperare sau întârziere, fiind atenţi la jucătorii plecaţi pe spaţii libere în adâncime, valorificând şi unghiurile de joc. Pentru o dozare corespunzătoare se poate juca: a) cu număr de acţiuni numai pentru echipa în atac; b) cu atac – apărare; c) cu trei echipe 5 x 5 pe tot terenul, 5 x 5 la o poartă echipa în apărare devenind în acţiunea următoare echipă în atac cu o a III-a echipă pe ½ cealaltă de teren. Se realizează o mai judicioasă repartizare a efortului.

5 x 5 la patru porţi (două mari şi două mici), suprafaţa de joc 50 x 30 m. (un sfert de teren)

- Se poate juca şi la trei porţi mici; - Tema: numărul de atingeri: liber, 3,2,1 sau două atingeri, sau în viteză cu mingea la picior; - Se poate juca cu marcaj om la om sau în zonă, pentru că au de apărat o poartă mare, dar se poate marca şi la celelalte două porţi mici laterale; - Foarte importante două aspecte de orientare în joc: - în atac: (crearea superiorităţii numerice prin accelerare şi eliminare a unui adversar, prin combinaţii sau prin schimbarea direcţiei de joc pentru valorificarea la maxim a unghiurilor de joc);

- în apărare: - echilibru defensiv, acoperirea şi anticiparea jocului adversarului; - faptul că se joacă în toate sensurile, obligă jucătorii să se informeze permanent;

210

- efortul solicitant presupune dozarea corespunzătoare a reprizelor de lucru.

4 x 5

- Deci apare în apărare pe ½ de teren la o poartă, sarcinile le-am prezentat la 5 x 4. - Se poate juca 4 x 5 cu cei patru în atac. Scop-dezechilibrarea echipei adverse pentru a-i anihila superioritatea: a) acţiuni individuale; b) combinaţii în viteză; c) schimbarea rapidă a direcţiei de joc; d) apariţia surpriză la limita ultimului apărător a unui jucător în viteză cu faţa la joc. e) valorificarea la maximum a finalizării mergând pe 1 x 1, în care prin valoare jucătorul în atac este superior celui în apărare (joc de cap, de exemplu viteză 1 x 1). - Se poate lucra şi pentru conservare pe ¼ teren sau pe 30 x 30 m., spaţiul limitat de scopul urmărit. 6 x 3

- Se poate juca în cercul de la centrul terenului, mijloc de încălzire, siguranţa posesiei, fiind un bun exerciţiu de conservare cu superioritate evidentă +3; - Numărul de atingeri limitat în funcţie de nivelul colectivului (liber, 2, 1) sau 3 atingeri al II-lea, al III-lea pas: * direct; * pas lung; * 1-2; * învăluire. - Echipei în atac i se consolidează simţul posesiei; - Echipei în apărare recuperare în 3 jucători; - Se poate juca pe spaţii diferite 30 x 20 m., 40 x 20 m., 30 x 30 m., care împreună cu numărul de atingeri ne poate realiza tema antrenamentului; - De asemenea, se poate juca pe echipe de trei jucători, ceea ce măreşte responsabilitatea jucătorilor în cele două faze, creând acel spirit de echipă;

211

- 6 jucători plasaţi pe marginea careului pasează între ei, încercând să lovească cu mingea pe cei trei din mijloc; mingea circulă numai pe jos; - Pentru jucătorii fără minge dezvoltă viteza de reacţie, atenţia distributivă, anticiparea; - Pentru cei cu mingea dezvoltă precizia în lovire, ca şi viteza de decizie.

6 x 6, 7 x 7, 8 x 8

1. Exerciţiu pentru conservare, tipic: - ½ teren; - între careurile de 16 m.; - între careurile de 16 m., dar pe zona laterală. Ex.: 6 x 6, 7 x 7 (70 – 30 ). Temele: - Număr de atingeri: * nelimitat; * 3, 2, 1 atingeri; * 3, 2, 1 al II-lea, al III-lea pas: - 1-2, 1-2 pentru al III-lea; - direct; - lung. - Condiţionat de numărul de atingeri, apar sarcinile jucătorilor în atac şi apărare; - Joc liber pentru ambele echipe între careuri; - Deci condiţii de conservare apropiate de joc cu adversar activ; (Concurs cine face mai multe pase). - Joc liber cu număr de atingeri, dar: * marcaj om/om; * încercare recuperare 2 - 3 jucători; * valorificând unghiul de joc. - În atac cu mingea apar combinaţiile tactice în atac şi pasele (în adversitatea lor). - Acest exerciţiu dă încredere jucătorilor în forţele proprii fără a intra în panică, indiferent de zona de teren, prin prezenţa adversarilor activi; - Libertatea de a se demarca prin schimbarea zonei şi căutarea spaţiului liber sau susţinere – sprijin. - Temă suplimentară (pas după ce dublează un jucător). - Pentru a ajunge la jocul liber, jucătorii trebuie pregătiţi cu teme legate de numărul de atingeri, creând pe reprize fracţiuni de joc. Exemple: 7 x 7, 8 x 8 între careuri. - cu două atingeri.

212

- Dacă ne uităm la modelele create de marile echipe ale lumii vom observa că în mare, timpul de contact al jucătorului cu mingea a scăzut în favoarea calităţii procedeelor (preluare-pas, preluare-tras la poartă, preluare-centrare, dribling-pas la poartă), în mare parte condiţionate de criza actuală de spaţiu şi timp. - Dacă facem o analiză a fiecărei dintre aceste acţiuni luată metodic, de la condiţiile izolate până la cele apropiate de joc, vom reuşi să aducem jucătorii în posibilitatea de a realiza mai uşor jocul. - Deci, două atingeri presupun: 1. Informare: * când eşti în posesia mingii; * când nu eşti. 2. Execuţia (precizie, alegerea rapidă a procedeului de transmitere); 3. Creativitatea: * inteligenţă de joc; * decizia cea mai bună foarte repede în condiţii de presiune a adversarilor. - Antrenorul poate solicita: * dă şi du-te (cu accelerare după pas); * al treilea pas să fie lung în special pe schimbarea direcţiei de joc (pregătit jocul scurt-lung). - Exemple: al treilea pas 1-2 sau 1-2 pentru al treilea; - Jocul cu temă deosebită pentru cei fără minge cu sarcini de: a) a bloca adversarii; b) a crea superioritate; c) demarcări simultane pentru a primi mingea; d) crearea de spaţii libere (demarcări false): * pentru coechipier; * pentru aceeaşi jucători. - În acest sens, un exemplu sugestiv îl reprezenta în ansamblul echipei naţionale cel referitor la jocul lui Hagi, care a fost lăsat de obicei 1 x 1 pe diferite zone de teren, de unde rezolva crearea superiorităţii numerice; - Încercarea adversarilor de a-l bloca cu 2-3 jucători a eliberat alţi coechipieri, acţiunea continuând cu superioritate. Alte exemple EURO 2004: Figo, Cristian Ronaldo, Rozinski.

7 x 7, 8 x 8 pe ½ de teren

- Golul este valabil dacă toată echipa trece de jumătatea terenului; acest exerciţiu este folosit pentru a obişnui echipa să acţioneze compact, în bloc funcţional;

213

- Prin realizarea unor distanţe mici între jucători este facilitată recuperarea colectivă, dar şi construcţia bine susţinută.

8 x 8

- Se poate juca cum am amintit cu alternarea numărului de atingeri. Exemple: 3 atingeri pentru al II-lea, al III-lea pas direct; - Pentru echipa în posesie, pregătirea pentru jocul direct corelat cu pressing (încercare rapidă de recuperare a mingii din partea adversarului), totul legat de unghiurile de joc; - Această alternare a libertăţii de gândire şi execuţie cu criza de spaţiu şi timp ne apropie mai mult de condiţiile jocului pe fază; - Deci, diversitatea reprizelor raportate la particularităţile colectivului presupun trecerea eşalonat printr-un principiu al antrenamentului sportiv de la uşor la greu, de la simplu la complex. - Această diversitate este pregătită pentru a obişnui colectivul cu condiţiile diverse ale jocului în diferite momente, jucătorul să fie pregătit pentru pressing, marcaj cu mijloace specifice de a-l dejuca (acţiune individuală, combinaţie, pas direct, devieri, pasă lungă, degajare, etc.) - Exemplu: pentru un joc pe teren propriu antrenorul pregăteşte construcţia jocului prin: - 1-2 ţinând cont de tehnicitatea echipei proprii şi 1-2 pentru al treilea, masivitatea adversarului mai lent, uşor de dirijat cu combinaţii în viteză; - Cu învăluiri + încrucişări nu numai pe zonele laterale, ci şi în cele centrale pentru a scăpa de marcaj şi a crea acel „+1”, temă pe care o introduce la conservare (joc acasă sau în deplasare); - Cu joc scurt-lung pentru joc în deplasare contra unui adversar care apare cu pressing, pentru a-l surprinde pe spaţiile libere, în special pe schimbări ale direcţiei de joc; - Pentru apărători pregătirea dublajului contra echipelor specializate pe combinaţii scurte 1-2, 1-2 pentru al treilea; - Marcajul (poziţia atacantului determină şi tactica individuală a jucătorului în apărare cu faţa la joc, cu spatele ½ întors, distanţa faţă de poartă + sarcinile speciale); - Să nu uităm efectele sub aspect fizic de pregătire specială; - Jocul cu o atingere 8 x 8 presupune pe aceeaşi suprafaţă de teren 16 x 16 m.: - demarcaj, susţinere rapidă a purtătorului temporar al mingii; - anticipare rapidă a fazei de joc cu mijloacele tehnico-tactice pe care le presupune faza respectivă;

214

- capacitatea colectivului de a realiza această sarcină complexă, mai ales dacă adversarul încearcă: a) recuperare colectivă; b) marcaj strict om/om. - apare obligatoriu dă şi du-te, chiar cu sprint după pas pentru a susţine şi a se elibera de marcaj.

8 x 8 cu sens tactic la o poartă apărând finalizarea pe ½ teren pe axul longitudinal la o poartă

- Numărul mare de jucători creează spaţii mici asigurând avantaje strategice de verificare a construcţiei şi finalizării pentru echipa în atac, a fazei de apărare pentru echipa în atac. - Tema: se poate juca cu 2 atingeri pentru echipa în atac. - Avantajul ar fi construcţia şi finalizarea rapidă cu o demarcare rapidă simultană, dar în condiţiile aglomerate o echipă nu reuşeşte să câştige spaţiu, să elimine adversari numai prin dezechilibrare sau combinaţii, aşa că apare importantă şi acţiunea individuală. - Completare la temă ar fi 2 atingeri sau acţiunea individuală în viteză maximă cu mingea la picior; pe fondul unui joc colectiv bine pus la punct (demarcări simultane), accesul lor chiar pe zona centrală poate fi eficient.

8 x 8 pe ½ teren pe care sunt aşezate 8 portiţe mici oblice 2 m. pe această suprafaţă

- Pasa nu se poate da decât prin portiţă la un coechipier, situaţie în care se acordă un punct; - Este important cum se ocupă spaţiul de joc, atât în faza de atac, câţ şi în cea de apărare; - Numărul de atingeri este condiţionat de nivelul de pregătire al colectivului, cât şi de sarcinile urmărite de antrenor; - Se realizează automatismul pe cupluri de jucători, cât şi crearea superiorităţii numerice prin schimbarea direcţiei de joc (pasa lungă); - Se poate juca şi cu două mingi.

8 x 8 pe ½ teren cu două porţi + doi portari (50-65 m.)

- La marginile laterale ale careului de 16 m. apar nişte delimitări în trei zone (axul central, spaţiul careului şi zonele laterale); - Temă: În zona centrală se poate juca:

215

- liber în ceea ce priveşte numărul de atingeri, sau condiţionat 2, 1 atingere; - două atingeri sau liber, dar conducând mingea în viteză; - o atingere de minge în axul central şi liber pe zone laterale, dar conducând mingea în viteză maximă; - De menţionat că în zonele laterale jucătorii nu pot fi atacaţi, dar nici nu pot sta pe loc; care intră sunt obligaţi să apară pe acel spaţiu liber şi să acţioneze în viteză pentru a centra sau combina cu jucătorii din axul central; - Pe zonele laterale poate apare şi învăluirea urmată de centrare; - În axul central: * se poate juca în zona agresivă; * se poate face marcaj om/om; * se poate juca cu ofsaid. - Solicitarea este deosebită, deoarece pe 50 m. jucătorii trebuie să atace careul advers şi imediat să-şi apere propria poartă; - Faptul că linia de centru este la 25 de m., permite o derulare rapidă a acţiunilor de finalizare, ca şi a frecvenţei atacurilor la ambele porţi.

8 x 8 la 4 porţi mari pe ½ teren

- Marcajul poate fi: * om/om; * zonă. - Se pune accent pe schimbarea direcţiei de joc; - Accelerări cu creare de superioritate numerică; - Acţionare cu şi fără minge în toate sensurile jocului; - Valorificarea unghiurilor de joc; - Se poate juca şi cu două mingi.

8 x 8 pe tot terenul la şase porţi + 2 portari

- Porţile sunt cele două normale de la joc şi încă patru porţi mobile aşezate la 25 m. pe părţile laterale în ambele jumătăţi de teren; aşadar, sunt poziţionate în ambele părţi faţă de cele două porţi normale; - Temele pot fi diferite: 1. Fiecare echipă apără poarta de pe lungimea terenului şi poate marca în celelalte porţi; 2. Fiecare echipă apără cele trei porţi din propria jumătate şi poate marca numai la celelalte trei porţi din terenul advers.

216

- Teme: * Liber numărul de atingeri şi marcaj în zonă; * Liber numărul de atingeri şi marcaj om/om; * Două atingeri şi accelerare după pas marcaj zonă; * Două atingeri şi accelerare după pas marcaj om/om; * Două atingeri sau conducere în viteză cu mingea la picior, iar pe apărare una din forme. - Exerciţiile contribuie la dezvoltarea capacităţii de orientare în spaţiu şi la alegerea celei mai bune soluţii pentru finalizare, valorificând prin schimbarea direcţiei crearea superiorităţii numerice şi dezechilibrarea adversarului; - Pe faza de apărare, acoperirea prin echilibru numeric tuturor zonelor apărând porţile unde adversarul poate marca.

217

9. REFACEREA BIOLOGICĂ A COPIILOR DE 6-10 ANI, DUPĂ EFORT ÎN JOCUL DE FOTBAL

REFACEREA ÎN SPORT Refacerea este o componentă importantă a antrenamentului sportiv deoarece este o etapă a procesului de adaptare a organismului la efort, iar la 6-10 ani, copilul trebuie educat pentru a avea nivelul de cunoştinţe care să-l ajute pentru pregătire şi joc.

PRINCIPIUL SUPRACOMPENSĂRII: - STIMUL;- OBOSEALĂ;- REFACERE (parametrii revin la valorile iniţiale aplicării

stimulului);- ADAPTARE – SUPRACOMPENSAŢIE (parametrii au valori

mai bune ca cele iniţiale).

ROLUL REFACERII:- Este esenţială în obţinerea performanţei sportive. Timpul alocat

refacerii este esenţial pentru realizarea supracompensării; - Rol important în prevenirea traumatismelor şi a supra-

antrenamentului. Oboseala produsă de o refacere incompletă este înalt corelată cu riscul de traumatisme şi cu supraantrenamentul.

CE SE ÎNTÂMPLĂ ÎN TIMPUL EFORTULUI: - Microleziuni: * musculo-ligamentare; * surselor energetice. - Acumulare de produşi de metabolism (acid lactic, radicali liberi, etc.); - Pierderi lichidiene; - Consum de vitamine şi minerale.

ÎN TIMPUL REFACERII SE REALIZEAZĂ ADAPTAREA LA STRESUL EFORTULUI:

- Refacerea rezervelor energetice consumate de efort şi chiar supracompensarea lor;

- Refacerea pierderilor lichidiene; - Repararea leziunilor tisulare şi chiar supracompensare prin

dezvoltarea fibrei musculare; - Înlăturarea produşilor de metabolism.

218

REFACEREA ASISTATĂ:- Îmbunătăţeşte şi accelerează refacerea naturală a organismului; - Foloseşte procedee specifice în diferite domenii (balneo-

terapeutice, dietetice, medicamentoase, etc.).

TIPURI DE REFACERE:- Refacerea pe termen scurt:

* refacerea imediată după un antrenament sau o competiţie: - Refacerea pe termen lung: * refacerea după o săptămână sau etapă de antrenament

OBIECTIVE ALE REFACERII PE TERMEN SCURT:- Spălarea metaboliţilor produşi de efort;- Refacerea surselor energetice consumate de efort;- Refacerea pierderilor lichidiene;- Optimizarea sintezei proteice pentru repararea leziunilor

musculare.

MIJLOACE DE REFACERE IMEDIATĂ:- Refacerea activă;- Rehidratare;- Duş cald;- Nutriţia post-efort;- Medicaţie de refacere;- Masaj;- Somn.

REFACEREA ACTIVĂ:- Constă în exerciţii de intensitate scăzută la sfârşitul şedinţei de

antrenament;- Determină înlăturarea mai rapidă a lactatului produs de efort; - Intensitatea exerciţiilor este la 30% din cea din antrenament pe o

perioadă de 10-15 min.

REHIDRATAREA – de ce este importantă ?- Pierderea unui procent de numai 2% din fluidele organismului

determină scăderea capacităţii aerobe de efort cu 10-15%;- Deschidratarea este înalt corelată cu apariţia oboselii; - Setea nu est eun indicator fidel al stării de hidratare a

organismului.

219

SOLUŢII DE REHIDRATARE:- Cantitatea de lichide administrată trebuie să fie egală cu 1,5 litri

pentru fiecare kilogram pierdut în antrenament (cel puţin 500 ml);

- Soluţia de rehidratare optimă conţine;- 6% glucoză (suc de fructe îndulcit cu miere).

DUŞUL POST-EFORT:- Rol: stimularea circulaţiei pentru spălarea produşilor de

metabolism, relaxarea musculară;- duş cald, 370 timp de 15 min (minim);- duşuri alternative cald-rece (2 min cald şi 30 sec. rece cu 1 min

de temperatură medie între, repetate de 4 ori).

NUTRIŢIA POST-EFORT:- Carbohidraţi: * pentru refacerea glicogenului;

- Proteine: * pentru repararea leziunilor tisulare; - Radicali alcalini: pentru a combate acidoza indusă de efort. Se administrează la o oră după efort (max. 2 ore). NUTRIŢIA POST-EFORT:

- Primele 15 minute post-efort: suc de fructe îndulcit cu miere (realizează rehidratarea, aportul de carbohidraţi şi radicali alcalini);

- După o oră (maxim două): „masa de refacere” (conţine carbohidraţi şi proteine în proporţie de 4:1).

MEDICAŢIA DE REFACERE:1. Minerale;2. Vitamine;3. Carbohidraţi;4. Proteine (aminoacizi);5. Diverse:

* nespecifice (Gerovital, Aslavital, Ginseng, Folcisteina – U, Vitamina B 12; * musculotrope (Antioxidante: Vit. A,C,E, Seleniu); * neurotrope (Piracetam – Nootropil, Piravitan); * hepatotrope (Aspartat de Arginina 1 g); * alcalinizante (Bicardonat de Sodiu 5-10 grame după antrenament).

220

MASAJUL: - produce relaxarea musculară;- stimulează circulaţia locală;- stimulează înlăturarea produşilor de metabolism prin creşterea

întoarcerii venoase;- efect anti-stress şi anti-algic prin eliberarea de endorfine;

Durata 15-60 min.

SOMNUL: - Scade nivelul cortizonului (hormon de stres);- Creşte nivelul hormonului de creştere (rol în reparaţia tisulară);- Creşte sinteza de glicogen;- Refacere psihologică.

REFACEREA PE TERMEN LUNG:- La sfârşit de săptămână şi la sfârşit de etapă;- Este mai complexă;- Activităţi sportive complementare (ex: înot) – după o competiţie

importantă;- Cură la altitudine 600-800 m;- Psihoterapie;- Oxigenoterapie;- Sauna;

Refacerea organismului după efort poate fi definită drept acel complex de mijloace naturale şi artificiale, provenite din mediul intern sau extern, dirijat în scopul accelerării proceselor de re-echilibrare a funcţiilor organismului şi chiar a depăşirii vechiului plafon funcţional. Conform opiniilor lui Bota C: - Refacerea este o componentă a antrenamentului sportiv, cuprinzând două laturi: a) componenta de muncă (ergotropă): efortul propriu-zis; b) componenta de refacere (trofotropă), cu durata de câteva minute (refacerea în timpul efortului de 90 de minute al jocului sau al antrenamentului) ori care durează până la ore şi chiar zile; - Refacerea parametrilor sferei vegetative, cum sunt: respiraţia şi circulaţia, care se refac în timpul efortului specific fotbalului, în secunde şi minute, astfel: a) parametrii sferei vegetative: în câteva minute; b) parametrii metabolici: în câteva ore;

221

c) parametrii neuroendocrini: în 2-3 zile după efectuarea efor-tului. - Formele refacerii pentru activitatea fotbalistică sunt: a) refacere spontană – naturală, realizată prin odihnă pasivă, pe baza transformărilor biochimice şi psiho-fizice, individuale ale jucătorilor; b) refacere dirijată – cu mijloace externe adăugate, care creează cea mai importantă parte a refacerii „supra-compensaţia”; Capacitatea de refacere după efort depinde de o serie de factori: gradul de antrenament şi starea fotbalistului; nivelul vârstei: jucătorii tineri se refac uşor; vechimea în fotbal cu întregul său evantai de modificări funcţionale; complexul de factori extra - sportivi (alimentaţia, regimul de viaţă, excitanţi naturali ai mediului extern). De obicei, antrenorii îşi apreciază lucrul în funcţie de cât de bine îşi antrenează jucătorii, în timp ce multe dintre elementele antrenamentului sunt, deseori, bine făcute, cei mai mulţi antrenori neglijează să acorde atenţia cuvenită metodelor şi tehnicilor de refacere, deşi folosirea tehnicilor de refacere este la fel de importantă ca antrenamentul. Cu cât jucătorii se refac mai repede după antrenamente sau jocuri, cu atât se poate lucra mai mult, iar nivelurile crescute se antrenamente se traduc printr-un joc mai eficace. De aceea, toţi cei implicaţi în antrenamente ar trebui să-şi schimbe mentalitatea referitoare la importanţa odihnii şi a refacerii. Se pot folosi multe metode şi tehnici de refacere în urma oboselii antrenamentului şi a jocurilor. Cu cât se înţeleg şi se folosesc mai bine aceste tehnici, cu atât se controlează mai bine oboseala şi astfel, se previne efectul nedorit al antrenamentului excesiv. Multor jucători li se impune un program foarte încărcat de jocuri, de călătorii şi de antrenamente. De aceea, ar trebui să folosim metodele de a depăşi ceea ce micşorează eficienţa jucătorilor. Pentru a mări beneficiile antrenamentului şi eficienţa jucătorilor în timpul jocurilor, ar trebui să avem tot timpul în minte lanţul evenimentelor dinainte de joc şi după joc. Astfel, va trebui: să ne antrenăm cât de des posibil; să ne relaxăm înainte de fiecare joc pentru a elimina oboseala fizică şi mentală; să jucăm şi să folosim tehnicile de refacere pentru a îndepărta oboseala acumulată în timpul jocului. Folosirea tehnicilor adecvate de refacere accelerează viteza de refacere şi revenire, şi scade nivelul oboselii şi al frecvenţei accidentărilor. Trebuie să reţinem că, atunci când jucătorii sunt obosiţi, coordonarea lor slăbeşte şi nivelul de concentrare este mai mic şi de

222

scurtă durată, ajungându-se la mişcări necontrolate şi ineficiente, în consecinţă, şansele accidentărilor putând creşte.

9.1. Metode de refacere

Înaintea folosirii diferitelor tehnici de refacere, antrenorul ar trebui să lucreze în strânsă cooperare cu doctorii şi personalul medical aferent (fizioterapeuţi şi maseuri). Astfel, se poate ajunge la maximum de eficacitate a regenerării jucătorilor prin aplicarea unor anumite tehnici, dar şi prin evitarea unor concepţii greşite. Formele refacerii variază după posibilităţile echipei, după conţinutul şi metodele folosite. Dintre acestea desprindem următoarele: a) refacerea prin repaus se referă la un număr de ore în care jucătorul nu efectuează nici un fel de activitate fizică; b) refacerea prin odihnă se referă la perioada de după repaosul imediat efortului; c) refacerea prin somn pune organismul în repaus cvasitotal şi determină – pe lângă refacerea fizică şi refacerea sistemului nervos – deconectarea acestuia de mediul extern; d) refacerea dirijată se referă la formele organizate, colective; e) refacerea prin alimentaţie este un mijloc important de refacere. Între consumul de energie şi consumul caloric alimentar trebuie să existe un echilibru permanent; f) refacerea medicamentoasă se referă la substanţele de susţinere a efortului, a unor substanţe energetice sau protectoare; g) mijloace fixe de refacere sunt factorii balneo-hidroterapeutici sau naturali care stimulează sau uşurează procesele de refacere; h) regimul de viaţă al fotbalistului prezintă un deosebit interes în refacere.

9.2. Mijloace naturale de refacere

- Activitate aerobă – după microcicluri de antrenamente dure sau jocuri dificile şi/sau turnee, se pot face 1-2 şedinţe uşoare de efort aerob. Astfel, jucătorii vor fi ajutaţi să elimine mai repede substanţele nocive din organism. Aceste şedinţe vor reumple depozitul de energie mai repede decât o odihnă totală (pasivă); - Odihna totală – sau pasivă este mijlocul principal de restabilire a capacităţii de lucru a jucătorilor. Un jucător care are dorinţa de a avea succes într-un joc de fotbal trebuie să se odihnească 9-10 ore, mai ales noaptea. De asemenea, trebuie să nu adoarmă mai târziu de 10.30 p.m.

223

Se pot folosi mai multe metode pentru a avea un somn relaxant. Tehnicile de relaxare, un masaj sau o baie caldă înainte de culcare, toate ajută. Este necesar ca dormitorul să fie întunecat, fără zgomot şi cu aer oxigenat (aer proaspăt). Trebuie folosite apărătoarele de ochi când se doarme, pentru a împiedica pătrunderea luminii în ochi. Este bine ca jucătorul să se trezească la aceeaşi oră în fiecare dimineaţă. Somnul bun din timpul nopţii poate fi afectat de: - tulburări fizice – nelinişte, insomnie, artrită, o durere cronică, astm şi exerciţii efectuate cu 3 ore înainte de ora de culcare; - dificultăţi fiziologice – coşmaruri, depresie, stres, tulburări de anxietate, discuţii impresionante sau certuri înainte de culcare, stres permanent; - mediu necorespunzător somnului – zgomot, temperatura came-rei prea ridicată sau prea scăzută, pat prea tare sau prea moale, pături prea uşoare sau prea grele, sforăitul sau agitaţia în pat a colegului, etc. - obiceiuri inadecvate pentru somn – prea mult timp petrecut în pat citind sau privind la TV în timpul zilei (mai lung de 1 oră 4 p.m.), program neregulat, neeliminarea substanţelor nocive din organism înainte de culcare; - pe parcursul antrenamentelor, ca antrenor, trebuie să evitaţi să vă exprimaţi emoţiile sau sentimentele negative, cum ar fi frica de joc, nehotărârea şi lipsa de voinţă, deoarece acestea se adaugă la stresul jucătorilor. Acelaşi lucru este valabil şi pentru jucători, pentru că ei se pot afecta reciproc. Dacă un jucător are asemenea emoţii stresante, se va declanşa secreţia de hormoni care răspund la stres. Aceştia la rândul lor provoacă o varietate de probleme fiziologice care pot inhiba creşterea şi refacerea ţesutului, pot mări tensiunea musculară, pot micşora răspunsul la inflamaţii şi pot afecta coordonarea neuromusculară în timp. Luând în considerare toate acestea, antrenorul trebuie să se asigure că jucătorii nu se epuizează fizic sau psihic în timpul antrenamentelor şi jocurilor. Existenţa şi folosirea vitaminelor şi a mineralelor, precum şi a stimulenţilor principali pot avea impact asupra procesului de refacere.

9.3. Mijloace de refacere fizioterapeutice

Masaj – masarea sistematică a muşchilor având ca scop relaxarea şi îndepărtarea substanţelor toxice adunate în timpul antrenamentului. Se

224

pot folosi 15-20 de minute înainte de antrenament, 10 minute după duşul de antrenament şi puţin mai mult după o baie fierbinte sau saună. Fie că este făcut de un masor profesionist, fie că este auto-masaj (trebuie să se înveţe procedurile), masajul are un efect foarte pozitiv asupra jucătorilor prin reducerea oboselii, furiei, stării depresive şi de anxietate. Prin tehnicile specifice, masajul creşte circulaţia sanguină, aducând mai mult oxigen şi substanţe nutritive celulelor muşchilor, îndepărtând inflamaţiile excesive şi înlăturând oboseala musculară. Terapia la cald – modalităţile de folosire a căldurii apar sub forme diferite, cum ar fi: sauna, băile fierbinţi şi de aburi, precum şi împachetări umede la cald. Baia de aburi şi sauna au efect atât asupra corpului, cât şi a minţii. Duşurile fierbinţi (36-42 grade Celcius) timp de 8-10 minute relaxează musculatura şi îmbunătăţeşte circulaţia sanguină. Adâncimea de pătrundere a căldurii, în timpul saunei, este de aproximativ 4 cm. şi se stimulează transpiraţia care înlătură toxinele din organism şi îmbunătăţeşte somnul. Dacă toxinele nu ar fi eliminate, atunci se prelungeşte starea de oboseală, afectându-se stimularea sistemului nervos central. Terapia prin căldură nu trebuie să se aplice imediat după antrenament când sunt traume sau când un jucător are febră. Băi-reci calde – prin alternarea terapiei la rece cu cea la cald. Jucătorii beneficiază de acţiunea de „pompare” a muşchilor (vasodilataţie şi vasoconstricţie) care face ca sângele să circule prin corp mai repede, furnizând substanţe hrănitoare şi oxigen celulelor musculare. Băile reci-calde alternează duşul rece timp de 1 minut, cu cel fierbinte timp de 5 minute, începând şi sfârşind cu rece, pornind de la extremităţi şi apoi trupul. Sunt adecvate pentru rănirile superficiale, pentru relaxarea muşchilor şi îndepărtarea toxinelor din corp. La fel ca celelalte modalităţi, băile reci-calde pot fi folosite la 1-2 ore după antrenament sau după un joc, acasă sau la o cameră de hotel. Presopunctura – este un masaj energetic care se bazează pe mobilizarea energiei vitale ce există şi circulă în organismul uman. Laseroterapia – reprezintă una din cele mai moderne metode utilizate în medicina clasică şi în cea sportivă. Laserul produce o serie de efecte ca: anti-inflamator, antiedemos, vasodilataţie locală. Sauna, masajul cu jet rece, sauna uscată şi duşul tradiţional sunt accesibile multor jucători. Prin folosirea lor, jucătorii se vor reface mai repede, vor fi mai energici şi pregătiţi pentru o altă sesiune de antrenament sau alt joc.

225

10. PLANIFICAREA ŞI EVIDENŢA PROCESULUI DE PREGĂTIRE PENTRU JUCĂTORII DE FOTBAL

DE 6-10 ANI

Planificare şi evidenţă la copii

Documentele de planificare şi evidenţă sunt obligatorii pentru profesorii-antrenori în munca de formare a copiilor, pentru urmărirea evoluţiei lor, cât şi pentru autocontrolul antrenorului.

Cel mai important document este « Caietul antrenorului », în care sunt incluse:

1. Nominalizarea sportivilor; 2. Evidenţa lor (present, absent, învoit, bolnav): - număr de antrenamente - număr de jocuri: - şcoală;

- pregătire; - oficiale. 3. Fişe personale ale copiilor:

- date personale: - ziua, luna, anul naşterii;

- locul naşterii, şcoala, clasa; - număr certificat de naştere;

- număr carnet de legitimare; - dacă are fraţi, surori;

- locul de muncă al părinţilor; - condiţiile de acasă: (alimentaţie, medic de familie); - telefon de acasă şi individual al părinţilor;

- anamneza; - o caracterizare a copilului; - calităţi dominante şi deficiente;

- urmărirea în timp a evoluţiei indicilor de viteză pe o anumită distanţă, cât şi a rezistenţei în comparaţie cu modelele existente.

- care este perspectiva sportivului. 4. Ciclul săptămânal (microciclul); 5. Planuri de antrenament; 6. Observaţii periodice (lunare); 7. Rezultatele la probele şi normele de control; 8. Sportivii noi în evidenţǎ; 9. Evidenţa accidentării şi data reînceperii respectivilor copii.

226

Planurile anuale de antrenament şi metodologia elaborării acestora

În practica antrenamentului sportiv al copiilor ce au vârsta de 6-10 ani, se întocmesc următoarele tipuri de planuri: planul anual (cu unul sau mai multe macrocicluri); planul pe mezociclu (numit până nu demult „de etapă”); planul pe microciclu sau ciclu săptămânal de antrenament şi planul de lecţie. Propriu-zis aceste tipuri de planuri concretizează structura antrenamentului. Planurile anuale sunt primele forme ale planificării în care se concretizează programele. Elementele componente ale acestor planuri sunt: obiectivele de instruire şi de performanţă propuse a se realiza în macrociclurile planului; calendarul competiţional (datele, locurile de desfăşurare a jocurilor); mezociclurile de pregătire şi tipul acestora; microciclurile de antrenament şi caracterul lor; zile şi ani de pregătire şi refacere; locurile de pregătire; formele de pregătire şi cine o asigură; probele de control şi datele aplicării lor; datele controlului medical (investigaţii de teren, analiză complexă, etc.); curba formei sportive pe fiecare macrociclu; mijloacele şi indicatorii principali de volum şi intensitate. Numărul mare al factorilor ce intră în componenţa planului de pregătire anual, determină şi o anumită dificultate în procesul de elaborare, deoarece aceştia trebuie concepuţi corelativ, încât să conveargă spre realizarea celor două tipuri de obiective, amintite mai sus. Metodologia stabilirii obiectivelor anuale respectă demersul prezentat anterior la elaborarea obiectivelor pentru programe de pregătire. Reamintim necesitatea efectuării unei analize amănunţite a activităţii a activităţii desfăşurate în anul anterior, evidenţiind, pe componente ale antrenamentului, atât aspectele pozitive, cât şi lipsurile manifestate în pregătire. Deficienţele constatate devin automat în anul următor obiective de instruire (este de la sine înţeles că se pot enunţa ca obiective de instruire şi unele aspecte pozitive, în direcţia menţinerii lor la un nivel ridicat). De reţinut, că acestea condiţionează randamentul viitor concretizat în obiectivele de performanţă. Mezociclurile de pregătire sunt structuri concrete de pregătire rezultate din conceperea şi reunirea a 3-4 microcicluri sau cicluri săptămânale. Orientarea şi conţinutul fiecărui mezociclu sunt date de cerinţele metodice generale ale desfăşurării antrenamentului. Acesta se concretizează în obiectivele mezociclului (numite şi intermediare sau sarcini) şi conţinutului antrenamentului pe fiecare din săptămânile

227

respective. Obiectivele mezociclurilor cuprind în enunţul lor, de obicei, şi metodele şi mijloacele prin care se realizează. Microciclurile de antrenament reproduc cu exactitate conţinutul lecţiilor de antrenament, în funcţie de orientarea macrociclului pe care îl compun. În ce priveşte forma lor de alcătuire, nu există unitate. În jocurile sportive se practică sistemul enumerării mijloacelor de pregătire raţionalizate şi standardizate pe componente ale antrenamentului şi dozarea acestora în lecţiile programate nu numai pe săptămână, ci pe întreg mezociclul. Volumul de antrenament se concretizează în numărul de zile de antrenament, de efort, zile de concurs şi zile de refacere, toate acestea fiind repartizate pe structurile antrenamentului. Locurile şi formele de pregătire evidenţiază localităţile care pot asigura prin climat şi bază materială cele mai bune condiţii de pregătire. Aceasta după formă, poate fi concretizată sau descentralizată, variante preferate în funcţie de sarcinile antrenamentului. Curba sau graficul formei sportive reprezintă sub formă intuitivă evoluţia capacităţii de performanţă a sportivului, în concordanţă cu sarcinile pregătirii şi mai ales cu datele de desfăşurare ale jocurilor oficiale. Aşa cum aminteam în capitolele anterioare, cel mai înalt nivel al formei sportive se preconizează a fi atins cu prilejul celui mai important joc, obiectiv sau perioadă.

CAIETUL ANTRENORULUI

Este documentul de evidenţă al antrenorului şi în acelaşi timp de verificare a muncii de zi cu zi.

Nr.crt.

FIŞĂ INDIVIDUALĂ – MODEL

1. NUMELE ŞI PRENUMELE2. DATA ŞI LOCUL NAŞTERII3. ADRESA4. TELEFON5. ŞCOALA6. POSTUL ÎN ECHIPĂ7. TALIA8. GREUTATEA9. ANVERGURA10. DIAMETRUL BIACROMIAL11. DIAMETRUL BITROHANTERIAN12. CAPACITATEA VITALĂ13. CAPACITATEA AEROBĂ-ALACTACIDĂ14. VITEZA DE REACŢIE15. VITEZA DE EXECUŢIE

228

16. VITEZA DE DEPLASARE (30 m)17. LUNGIME DE PE LOC18. ARUNCAREA MINGII CU MÂNA19. DEGAJĂRI CU PICIORUL20. FLOTĂRI21. TRACŢIUNI ÎN BRAŢE22. GENUFLEXIUNI PE UN PICIOR STÂNG DREPT23. TESTUL COOPER

24

LOVIREA MINGII CU PICIORUL CU STĂNGUL CU DREPTULCU LATULCU ŞIRETUL PLINCU ŞIRETUL EXTERIORCU ŞIRETUL INTERIORDIN VOLEDIN DEMI-VOLECU CĂLCIULDIN DEVIEREPRELUAREA MINGII ROSTOGOLITE

25

CU STĂNGUL CU DREPTULCU LATULCU EXTERIORULCU INTERIORUL

226

PRELUAREA MINGII VENITĂ CU BOLTĂ PRIN AMORTIZARECU CAPULCU PIEPTULCU COAPSA ST DRCU ŞIRETUL PLIN ST DR

727

DEPOSEDAREA ADVERSARULUI DE MINGEDIN FAŢĂ ST DRDIN LATERAL ST DRDIN SPATE ST DR

28 CONDUCEREA MINGII CU STÂNGUL CU DREPTULCU ŞIRETUL PLINCU ŞIRETUL EXTERIORCU ŞIRETUL INTERIOR

29 PROTEJAREA MINGIIDE PE LOCDIN MIŞCARE

30 MIŞCAREA ÎNŞELĂTOARE PE PARTEA ST. PE PARTEA DR.SIMPLĂDUBLĂ

31 LOVIREA MINGII CU CAPULDE PE LOC CU PICIOARELE PE ACEEAŞI LINIEDE PE LOC CU UN PICIOR ÎN FAŢĂDIN SĂRITURĂ CU BĂTAIE PE UN PICIORDIN SĂRITURĂ PE AMBELE PICIOAREDIN ALERGARE

229

DIN PLONJON32 ARUNCAREA MINGII DE LA MARGINE

DE PE LOCCU ELANCU PICIOARELE PE ACEEAŞI LINIECU UN PICIOR ÎNAINTE

33 MARCAJULSTRICTLA INTERCEPŢIE

34 DEMARCAJUL

PROPUNERI FIŞĂ INDIVIDUALĂ LA FOTBAL

PENTRU COPIII DE 6-10 ANI

1. Sportivul:2. Vârsta: 3. Clubul:4. Ani de instruire:5. Adresa:6. Postul în echipǎ :

Scurtă caracterizare :

Nota/Calificativ

1.Protejarea şi preluarea mingii cu adversar în condiţii de joc

a. aflat cu spatele la adversar

b. aflat lateral în conducere

2. 1 x 1 (cum rezolvă) în

3.Trasul la poartă din unghiuri Diferite

a. careufără adversar

Cu adversar

b. în afara careului

fără adversarCu adversar

4.Calitatea şi varietatea

centrărilora. fără adversar

b. cu adversar

5.Lovirea mingii cu capul în

condiţii de adversitate

degajarelateralDin faţă

Finalizare

1. Scoaterea mingii de la adversar Faţă

LateralSpate

2. Siguranţa în păstrarea şi transmiterea mingii în condiţii de joc

3. Clarviziune în joc

230

4. Pasa decisivă5. Zonele de teren în care poate

acţiona

11. Calitatea

marcajului

demarcajului spaţii libere

adâncime

12.Calitatea pressing-ului şirecuperării colective

13.Participarea la ambele faze ale jocului

14. Talie, aspect somatic

15.Rezistenţă la efortul specific de joc

16. Viteză deplasare condiţii izolate5-10 m.

30-50 m.

cond. de joc(conducerea cu adversar)

5-10 m. 30-50 m.

17. Forţa detenta la pornire

pe verticalăde contactde lovire

18. Abilitatea pe spaţii mici19. Voinţa (autodepăşirea) la antrenament

la joc20. Stabilitatea emoţională în joc21. Curaj în condiţiile contactului

cu adversarul22. Calitatea concentrării atenţiei

pe parcursul unui joc23. Tenacitatea24. Personalitatea în joc25. Caracterul26. Temperamentul27. Comportamentul disciplinar Joc

în viaţa extra-sportivă

28. Relaţiile de grup29. Anticiparea fazei de joc30. Jocul fără minge31. Calităţi deosebite, perspectiva32. Rezultate, probe şi norme de

control (fizice, fizico-tehnice)33. Concluzii

231

PLAN DE ANTRENAMENT

Ziua, luna, anul Ora Condiţii materiale: Grupa: 8 ani; Nr. sportivi: 12 Durata: 60’ m f.th. Sarcini: - Dezvoltarea vitezei de reacţie şi deplasare pe distanţe scurte; - Învăţarea conducerii mingii.

- 15’ – Încălzire: două ture teren = 600 m alergare uşoară; - Mobilitate individuală dirijată de profesor-antrenor, din mişcare; - Şcoala alergării (exerciţii speciale şi alte exerciţii de coordonare braţe picioare). - 15’ – Dezvoltarea vitezei: sprinturi pe 5-10 m din diferite poziţii cu întoarceri, opriri, cu faţa, cu spatele, cu partener, la semnale auditive sau vizual. - 15’ – Învăţarea conducerii mingii: conducerea mingii în linie dreaptă, pas şi trecere la coada şirului opus (cu şiretul plin, exterior, interior – exterior, cu piciorul drept, stâng sau alternativ).

- 10’ – Joc 4 x 4 teren 20 x 20 m teren 20 x 20 m porţi mici 2 x1 m cu plase

- 5’ (3’ alergare uşoară) + 2’ observaţii, aprecieri.

Observaţii:

1. – încălzirea adecvată primei teme din partea fundamentală (viteză) 2. – paşi mici la întoarceri în cadrul ştafetelor, iar centrul general de greutate (C.G.G.) prin flectarea genunchilor. 3. – la preluare corectări (laba piciorului moale), ca şi la conduceri. 4. – loc încurajarea golului şi crearea unui entuziasm caracteristic vârstei. 5. – aprecierea permanentă a realizărilor pozitive ale copiilor.

232

PLAN DE ANTRENAMENT

Ziua, luna, anul Ora Condiţii materiale: Grupa: 8 ani (2 ani de pregătire); Nr. sportivi: 12 Durata: 60’ m f.th. Sarcini: 1. Dezvoltarea motricităţii; 2. Învăţare intrare în posesie – transmitere.

Încălzire - 15’ 10’ – Joc 6 x 6 teren 40 x 20 m (posesie cu mîna, gol cu piciorul); 5 – Mobilitate cu partener; - 15’ – Dezvoltarea motricităţii prin jocuri de mişcare, jocuri pentru viteză şi îndemânare. - 15’ – Învăţarea tehnicii de bază (preluare-transmitere) suveici în 3 jucători (variante); - preluare cu dreptul, pas cu latul cu dreptul; - preluare cu stângul, pas cu latul cu dreptul; - preluare cu stângul, pas cul latul cu stângul. Aceleaşi variante, dar lucrându-se în triunghi. Aceleaşi variante, dar în 4 jucători, în pătrat. - 10’ – Joc careu 20 x 20 m, 3 x 3 (două careuri) la porţile mici; - 3’ – Alergare în grup 2/4; - 2’ – Revizuirea organizării, aprecieri.

Observaţii:

- copiii au lucrat dinamic şi cu plăcere jocurile; - corectările efectuate la timp pentru a nu forma deprinderi greşite la tehnica de bază ; - se încearcă dezvoltarea unor relaţii incipiente de joc în care iniţiativa copiilor e pe primul plan.

233

PLAN DE ANTRENAMENT

Ziua, luna, anul Ora Condiţii materiale: Grupa: 10 ani; Nr. sportivi: 16 Durata: 80’ m f.th.tc Sarcini: Dezvoltarea coordonării; Învăţarea combinaţiilor cu tras la poartă

Încălzire - 15’ - 4 x2 careu 15 x 15 m – 3 careuri; - Tema 1: liber număr de atingeri; - Tema 2: liber, dar cu accelerare după pas; - Tema 3: două atingeri şi deplasare: - susţinere;

- spaţiu liber. - 5’ – Mobilitate cu mingea între mâini (aplecări şi extensii, ratări, răsuciri, trecerea mingii rostogolite cu mâna printre picioare, îndoiri laterale, sărituri peste minge). - 15’ – exerciţii de coordonare segmentară; - exerciţii cu frecvenţă maximă peste 8 conuri aşezate la 20 cm (cu faţa, cu spatele);

- sărituri cu genunchii blocaţi peste conuri (cu faţa, cu spatele, în V maxim); - sărituri cu depunerea picioarelor în dreptul conului şi apropierea lor în spaţiul dintre conuri şi cu întoarcere; - alergare cu frecvenţă maximă, paşi mici, ocolind conurile (cu faţa şi cu spatele); - alergare cu frecvenţă maximă peste conuri, copilul poziţionat lateral faţă de direcţia de alergare (odată pe dreapta, apoi pe stânga). - 15’ – săritură peste un gărduleţ, trecere mingii pe dedesubt, 1-2 şi tras la poartă; - ocolire printre trei jaloane, 1-2 cu tras la poartă. - 20’- joc 3 x3 + (temă: gol dublu din 1-2); - 6’ – alergare uşoară (revenire); - 4’ – aprecieri, observaţii.

234

PLAN DE ANTRENAMENT

Ziua, luna, anul Ora Teren:Condiţii materiale: Grupa: 10 ani; Nr. sportivi: 16 Durata: 75’ m f.th.tc Sarcini: Dezvoltarea agilităţii; Învăţarea lovirii mingii cu capul.

- 15’ – 300 m alergare normală combinată cu diferite forme de alergare g.s., p.g.î, p.sl., alergare laterală pe perechi; - 300 m alergare normală cu diferite forme de coordonare segmentară; - Mobilitate – supleţe, exerciţii individuale pe covoraşe la sol (mărirea amplitudinii în marile articulaţii, inclusiv cea a capului, coloanei). - 15’ – Dezvoltarea agilităţii: * alergare maximă în triunghi.

- dublă cu schimbarea sensului

* alergare maximă printre 5 jaloane aşezate la 2 m între ele

235

x

0 x

x

0 x

x

0 x

(o dată cu faţa, a doua oară alternativ un jalon cu faţa, unul cu

spatele)

15’ – Învăţarea lovirii mingii cu capul: 1. De pe loc din minge aruncată de profesorul-antrenor sau coechipier; 2. Din mers sau alergare uşoară, lovirea mingii şi trecerea la coada şirului propriu sau advers; 3. Din minge aruncată, lovirea mingii cu capul în poartă.

15’ –Joc 2 x 10 cu temă (gol dublu la acţiune din viteză sau cu capul). 7’ – Exerciţii forţă abdominală şi spate (ridicări ale trunchiului din culcat 20 cm de la sol alternativ cu extensia spatelui); - Exerciţii de rotări ale membrelor inferioare spre dreapta, stânga; - Exerciţii de ridicare simultană braţe – membre inferioare (se lucrează compensatoriu spate). 3’ – alergare uşoară + observaţii.

Observaţii:

236

X X X

X X

X X

X X X

- la exerciţiile pentru agilitate corectări privind frecvenţa paşilor şi poziţia trunchiului la schimbări de direcţie; - la exerciţii cu capul corectări (bărbia în piept, extensia trunchiului în lovituri, membrelor inferioare uşor flexate); - la joc vom corecta jocul fără minge, cât şi capacitatea de creaţie 1 x 1, 2 x 1

11. ROLUL ANTRENORULUI ÎN PREVENIREAŞI ACORDAREA PRIMULUI AJUTOR LA COPII,

ÎN PROCESUL DE PREGĂTIRE

Prezenţa activă a antrenorului în procesul de pregătire prin supravegherea atentă a sportivilor va duce la evitarea unor accidentări care să nu aibă repercursiuni. Rolul antrenorului este de a pregăti sportivii şi din punct de vedere teoretic, pentru a putea evita aceste traumatisme. Rolul antrenorului se regăseşte şi în conştientizarea copiilor cu privire la refacerea lor după efort, evitând: febra musculară, întinderile, şi rupturile musculare, în relaţia tip de efort, tip de alimentaţie.

11.1. Febra musculară

Febra musculară se prezintă ca o senzaţie de constricţie dureroasă localizată la anumite grupe musculare aparând de regulă a doua zi după executarea unui efort fizic neobişnuit pentru persoana în cauză, în ceea ce priveşte intensitatea şi durata lui sau punerea în acţiune a unor grupe musculare pe care le foloseşte de obicei în mică măsură. Aceasta se poate exacerba în următoarele două, trei zile, diminuând apoi progresiv. Această senzaţie dureroasă poate avea o intensitate şi durată variabilă în funcţie de caracteristicile efortului executat şi de particularităţile individuale de adaptare. Febra musculară poate să apară ca o jenă resimţită în timpul contracţiilor musculare, exacerbându-se atunci când exercităm o presiune asupra muşchiului. În alte cazuri mai severe durerea este intensă, spontană, mult exacerbată la presiunea sau contracţia muşchilor, determinând scăderea preciziei şi limitarea mişcării. Uneori, când interesează numeroase grupe musculare şi este foarte intensă, febra

237

musculară se poate însoţi de o creştere a temperaturii corpului la 38°-39°C. Febra musculară apare de cele mai multe ori după contracţii musculare mai intense şi repetate de multe ori, însă se poate să apară şi după eforturi moderate ale unor grupe musculare pe care persoana în cauză nu le execută în mod curent. Febra musculară este un simptom localizat şi tardiv al procesului fiziologic de oboseală. Factorii care condiţionează apariţia şi particularităţile în diferite împrejurări, sunt variaţi. Ei depind de natura efortului executat şi de particularităţile individuale de reacţie. În efortul de lungă durată, factorii fiziologici care contribuie la apariţia febrei musculare sunt: acumularea produşilor rezultaţi din procesele biochimice ale contracţiei musculare, scăderea rezervelor energetice şi dezechilibrul ionic din musculatura activă. În timpul efortului se elimină o cantitate crescută de săruri minerale. Mai ales scăderea clorului sanguin dă crampe musculare şi senzaţie de astenie. Toate aceste modificări influenţează desfăşurarea obişnuită a proceselor biochimice, repercutându-se asupra sensibilităţii muşchiului, provocând febră musculară. La persoanele antrenate există o economie deosebită a proceselor fiziologice de adaptare la efort şi o mare rezistenţă a proprioceptorilor aparatului locomotor faţă de procesele fizice şi biochimice ce au loc în timpul efortului, febra musculara instalându-se numai atunci când intensitatea şi durata efortului sunt deosebit de mari. La persoanele mai puţin obişnuite cu efortul fizic sau la persoanele care execută munci fizice unilaterale, ea apare frecvent atunci când se prezintă condiţiile de efort arătate până acum. Febra musculara determină un consum crescut de energie în timpul activităţii datorită tulburării stereotipului dinamic şi întăririi în acţiune în scop compensator a unor grupe musculare care nu sunt solicitate în aceeaşi măsură în mod obişnuit. Precizia executării actelor motrice scade, ceea ce duce la scăderea randamentului de lucru favorizând traumatismele.

Primul ajutor medical: Pentru prevenirea febrei musculare, primul şi cel mai important mijloc este antrenamentul fizic. Pentru aceasta, în cadrul antrenamentului trebuiesc respectate principiile fiziologice fundamentale (multilate-ralitatea, continuitatea, progresivitatea, etc.). De asemenea, este necesară respectarea regulilor de igiena a alimentaţiei, evitarea surmenajului. Este

238

utilă folosirea mijloacelor ajutătoare pentru restabilirea organismului, cum ar fi: băile călduţe (37°-38°C) şi masajul general. Pentru tratamentul febrei musculare ne stau la dispoziţie următoarele mijloace: - exerciţiile fizice de intensitate şi de durată moderată, aplicate sub forma lecţiilor de gimnastică igienică. Atunci când simptomele sunt severe, se recomandă chiar întreruperea antrenamentelor sportive. Exerciţiile fizice moderate prezintă un mijloc de odihnă activ, care favorizează procesele de restabilire ale organismului. - băile sau duşurile calduţe au efect favorabil prin stimularea circulaţiei şi prin acţiunea calmantă asupra extero şi proprioceptorilor. Ele au un efect analgetic şi relaxator înlaturând contractura musculară. 11.2. Leziunile musculare

După gravitatea lor, leziunile musculare pot fi clasificate astfel: întinderi musculare; rupturi fibrilare; rupturi fasciculare; rupturi totale.

11.2.1. Întinderile musculare

Reprezintă forma cea mai uşoară a leziunilor musculare şi sunt produse prin acţiunea acută a forţelor interne care întind excesiv ţesutul muscular. Leziunile sunt microscopice interesând formaţiuni intracelulare. Continuitatea ţesutului muscular nu este întreruptă. Diagnosticul de întindere musculară se pune pe baza datelor: * anamneza care indică modul de producere, semnele subiective, agentul cauzal; * semnele clinice generale şi locale.

Semnele clinice locale:1. Subiective:

- Durerea spontană. Sportivul declară că în timpul efectuării bruşte a unei mişcări, a simţit o durere localizată precis, într-o anumită zonă a muşchiului, sub formă de arsură. - Impotenţa funcţională este parţială sau totală.

2. Obiective: - Mişcările active ale segmentului lezat sunt posibile, dar au o amploare redusă şi produc dureri la nivelul leziunii. - Mişcările pasive nu sunt dureroase, decât în momentul în care amplitudinea mişcării este atât de mare, încât întinde muşchiul lezat.

Primul ajutor medical:

239

1. Punerea în repaus a muşchiului lezat, prin imobilizarea segmentului de membru, cu ajutorul unei atele.

2. diminuarea durerii plin aplicaţii locale reci (comprese reci, pungă cu gheaţă, kelen).

Contraindicaţii: Este contraindicat masajul regional, deoarece agravează leziunea şi măreşte hemoragia, prin vasodilataţie. Este contraindicată aplicarea de căldură locală, care deşi e analgetică şi relaxantă (pentru că nu există întinderi musculare pure – ele se asociază cu rupturi ale capilarelor) deoarece aceasta produce vasodilataţie, favorizând hemoragia. Evoluţia: Se vindecă în 5-10 zile fără complicaţii; pentru a grăbi vindecarea după 24 de ore de la accident se recomandă aplicarea unor mijloace ce activează circulaţia în zona lezată (aplicaţii calde, fizioterapie, masaj uşor). Reluarea antrenamentului: Este permisă după dispariţia completă a durerii, reluarea efortului în timpul antrenamentului se face gradat prin exerciţii adecvate pentru încălzirea muşchiului lezat.

11.2.2. Rupturile fasciculare

Constau în ruperea fibrelor unui fascicul muscular. Diagnosticul se pune pe baza datelor culese prin:

- anamneza care indică agentul cauzal, modul de producere, semnele subiective - examenul clinic local.

Semne clinice locale:

a) Subiective: - durerea spontană: violenţa ca o lovitură de bici primită asupra muşchiului;

- impotenţa funcţională totală pentru segmentul de membru lezat. b) Obiective:

- inspecţia:

240

* poziţia antalgică luată de membrul respectiv imediat după accident (flexia articulaţiilor învecinate muşchiului lezat). * depresiunea în plină masă musculară apare imediat după accident. La scurt timp după accident depresiunea dispare, fiind înlocuită cu lichid (sânge, limfă). * echimoza localizată local şi la distanţă (decliv) faţă de locul leziunii

- palparea: * durerea provocată este localizată la nivelul leziunii;

* depresiunea are o formă rotundă sau ovală la palpare cu marginile dure.

Primul ajutor medical: - imobilizarea segmentului lezat în poziţie antalgică cu ajutorul atelelor; - diminuarea durerilor prin administrare de antialgice pe cale orală (antinevralgice) sau local (pulverizaţii cu kelen, infiltraţii cu novocaină); - diminuarea hemoragiei prin: bandaj compresiv, aplicaţii reci; - transportul de urgenţă la spital.

11.2.3. Rupturile musculare totale

Sunt accidente care apar sub acţiunea forţelor externe şi în mod excepţional sub acţiunea forţelor interne.

Diagnosticul se pune pe baza datelor culese prin: - anamneza care indică agentul cauzal, modul de producere, semnele subiective

- examenul clinic local. Semnele clinice locale:

a) Subiective: - durerea spontană violentă, sincopală, localizată la nivelul muşchiului respectiv;

- impotenţa funcţională totală pentru membrul respectiv. b) Obiective: - inspecţia:

- poziţia antalgică a segmentului de membru lezat (poziţia de flexia a articulaţiilor învecinate muşchiului lezat); - depresiune profundă in masa musculară ce apare imediat după accident, iar la scurt timp dispare fiind înlocuită de sânge sau limfă;

241

- echimoza apare imediat după accident şi cuprinde toată suprafaţa membrului traumatizat.

- palparea: - durerea provocată este foarte vie pe segmentul de membru ce cuprinde muşchiul lezat;

- depresiunea în masa articulară este profundă, rotundă sau ovală, cu marginile dure.

Primul ajutor medical: - imobilizarea segmentului lezat în poziţie antalgică. - diminuarea durerilor prin: administrarea de antialgice. - diminuarea hemoragiei prin bandaj compresiv, apli-caţii reci. - transportul de urgenţă la spital.

11.3. Entorsele

Entorsele sunt traumatisme articulare acute produse prin exagerarea unei mişcări fiziologice peste limitele ei, sau prin executarea unei mişcări nefiziologice din articulaţia respectivă. Raporturile anatomice dintre suprafeţele articulare pot fi pentru moment modificate, dar ele revin spontan, imediat după traumatism la poziţia normal anatomică. Într-o entorsă sunt posibile următoarele leziuni: - leziuni ale elementelor articulare: ligamente, capsula articu-lară, membrana sinovială, suprafeţe articulare, etc. - leziuni ale ţesuturilor celular subcutanat, muşchi, nervi, vase de sânge şi limfatice, moi periarticulare: tegumente, ţesut.

Clasificarea entorselor: După gravitatea lor entorsele se clasifică în: - entorse de gradul I (uşoare). Leziunile ligamentare sunt minore, se văd numai la microscop fiind rupture fibrilare ligamentare. Articulaţia îşi păstrează stabilitatea şi apare normală la examenul radiologic. - entorsele de gradul II (medii). Leziunea caracteristică este ruperea parţială (incompletă) a ligamentelor. Articulaţia are o stabilitate micşorată şi examenul radiologic efectuat în poziţie forţată a articulaţiei, pune în evidenţă lărgirea spaţiului articular. - entorsele de gradul III (grave). Ligamentele sunt complet rupte sau smulse din punctele lor de inserţie de pe os, articulaţia devine instabilă şi examenul radiologic efectuat în poziţia în care se găsesc articulate, evidenţiază lărgirea spaţiului articular şi posibile fragmente osoase smulse

242

Examenul clinic se face prin comparaţie cu articulaţia omoloagă, descriindu-se semnele subiective şi obiective locale. Examenul radiologic se face obligatoriu în cazul entorselor pentru a depista fragmentele osoase posibil smulse, fisurile şi fracturile.

Semnele clinice locale: - durerea spontană este foarte vie, imediat dupa traumatism, şi este localizată la nivelul articulaţiei lezate, iradiind proximal şi distal de articulaţie; - durerea provocată de examinator în scop diagnostic prin palparea articulaţiei, permite localizarea leziunilor ligamentare, eventual depistarea unor fragmente osoase; - impotenţa funcţională reprezintă incapacitatea de a efectua mişcări voluntare în articulaţia lezată. Ea apare imediat dupa accident. În entorsele de gradul I dispare repede, rămânând doar o jenă funcţională, pentru că în entorsele de gradul III impotenţa funcţională să fie totală de la început, persistând vreme îndelungată. Mişcările pasive, efectuate de examinator în scop diagnostic sunt posibile, dar evidenţiază o laxitate articulară anormală (deplasarea capetelor osoase păstrează poziţia anatomică). - tumefierea articulaţiei este datorată tulburărilor circulatorii de la nivelul articulaţiei, manifestându-se prin:

a) edem – acumulare de lichid, în ţesut celular subcutanat, cu infiltraţia hidrică a pielii;

b) acumulare de lichid intra-articular, ce poate fi HIDRARTROZA (hipersecreţie de lichid sinovial) sau HEMARTROZA (acumulare de sânge provenit de la vasele rupte de la nivelul capsulei articulare). Când lichidul se acumulează rapid intra-articular, presupunem că este sânge, iar când lichidul se acumulează în timp intra-articular, presupunem că este lichid sinovial (deoarece lichidul sinovial se secretă treptat). În cazul edemului, pielea este lucioasă şi transparentă cu ştergerea cutelor obişnuite şi pierderea elasticităţii. Prin apăsarea ei pe un plan osos profund, apare o depresiune locală, numită GODEU. La 24 de ore după accident apar echimozele (vânătăile) localizate periarticular şi distal de circulaţie, reprezentând manifestarea clinică a vaselor de sânge rupte extracapsular. Apariţia echimozei este un semn obligatoriu pentru indicaţia de a efectua un examen radiologic al articulaţiei, pentru a exclude o fractură.

243

- temperatura locală a tegumentelor de la nivelul articulaţiei este crescută datorită vasodilataţiei produsă direct de agentul cauzal sau reflex datorită durerii.

Primul ajutor medical:

Constă în repaos articular, prin imobilizarea provizorie în poziţie antalgică a segmentului de membru respectiv (semiflexie luată spontan după accident); combaterea durerii cu antialgice şi infiltraţii de niovocaină; diminuarea hemoragiei prin aplicaţii locale reci, bandaj compresiv şi liniştirea (sedarea) accidentatului cu romargan, etc.

Evoluţie şi tratament: În entorsele de gradul I, tratamentul constă în imobilizare provizorie 3-4 zile cu vindecare în 7 zile. La 48 de ore după accident se aplică fizioterapie, masaj al musculaturii regionale şi exerciţii de tonificare a musculaturii. Exerciţiile vor fi făcute în aşa fel încât să nu pună sub tensiune ligamentele lezate. Se vor utiliza proceduri foarte simple de fizioterapie, ca de exemplu: aplicarea de căldură uscată pe articulaţia respectivă (punga de cauciuc cu apă caldă, săculeţ cu sare sau cu nisip încălzit). Entorsele de gradul II necesită imobilizarea în aparat gipstat 2-4 săptămâni, după care sunt indicate 2-3 săptămâni de fizioterapie, gimnastică medicală şi masaj. Entorsele de gradul III necesită imobilizarea în aparat gipsat 1-3 luni şi/sau intervenţia chirurgicală, dupa care urmează 1-2 luni de recuperare prin: fizioterapie, gimnastică medicala şi masaj. Reeducarea funcţională trebuie să înceapă încă din perioada imobilizării, prin contracţii statice alternate cu relaxări ale musculaturii regionale şi exerciţii de întreţinere generală pentru segmentele sănătoase ale corpului.

11.4. Leziunile ligamentelor laterale

Leziunile ligamentelor laterale sunt leziunile cele mai frecvente în entorsele genunchiului, şi anume, cel mai frecvent este lezat ligamentul lateral intern. Lezarea lui se produce în vag (abducţie) a genunchiului. - leziunile ligamentului lateral intern se manifestă prin durere pe faţa internă a genunchiului care se accentuează în flexia peste 45° şi tumefacţie a articulaţiei. Abducţia pasivă forţată a gambei provoacă

244

durere violentă. Punctele dureroase la palpare sunt pe faţa cutanată a condilului femoral intern şi pe faţa internă a extremităţii proximale a tibiei. Dacă ligamentul este rupt complet, abducţia pasivă a gambei cu genunchiul în extensie permite o mişcare anormală în acest sens. Genunchiul este instabil la sprijin. - leziunile ligamentului lateral extern se manifestă prin durere pe faţa externă a genunchiului, punctele dureroase la palpare fiind la nivelul inserţiei ligamentului; tumefacţia întregii articulaţii. Mişcările pasive forţate de abducţia gambei, provoacă dureri violente.

Primul ajutor medical: Constă în aplicarea unei comprese reci în primele 24-48 de ore şi miobilizarea provizorie cu o faşă trasă în forma cifrei 8 a genunchiului. În entorsele de gradul I se indică după 48 de ore de fizioterapie, iar după un repaus de 4-5 zile (timp în care se face masajul coapsei) se trece la mişcări de tonifiere a musculaturii coapsei care ajută funcţia ligamentelor genunchiului. Activitatea sportivă se reia după dispariţia tuturor simptomelor. Entorsele de gradul II necesită imobilizarea în aparat gipsat 2-3 săptămâni, iar entorsa de gradul III necesită imobilizare în aparat gipsat 2-3 luni. În entorsele de gradul III este preferabilă intervenţia chirurgicală care scurtează timpul imobilizării la 45 de zile. În aceste cazuri este foarte importantă reeducarea funcţională în timp şi după imobilizare.

11.5. Leziunile de menisc

Meniscurile sunt formaţiuni cartilaginoase semilunare care se găsesc între suprafeţele articulare ale femurului şi tibiei. a) meniscul intern se rupe când piciorul este fixat pe sol, încarcat cu greutatea corpului, cu genunchiul în flexie şi se imprimă coapsei o mişcare bruscă de rotaţie internă şi de extensie. Meniscul este strivit între cele două extremităţi (femur şi tibie). b) meniscul extern se rupe când în aceleaşi condiţii coapsa execută o mişcare de rotaţie externă, bruscă şi de extensie. Leziunile meniscului intern sunt cele mai frecvente. Leziunile de menisc se manifestă clinic prin: blocajul genunchiului în semiflexie, durere şi tumefacţia articulaţiei. Blocajul genunchiului poate ceda la o mişcare la scurt timp sau la câteva zile după accident. La o nouă mişcare identică cu cea care a produs accidentul, blocajul reapare. Profesorul de educaţie fizică, respectiv antrenorul, trebuie să cunoască împrejurările în care se pot produce leziunile meniscurilor, să

245

cunoască semnele clinice importante, pentru a trimite sportivul în timp util la medicul specialist.

Primul ajutor medical: Atunci când se instalează blocajul genunchiului se administrează antialgice, calmante şi decontracturante, încercand deblocarea genunchiului, prin mişcări de pendulare a gambei, însoţite de mişcări mici de rotaţie. După blocare se imobilizează articulaţia cu o atelă plasată posterior genunchiului, după care se transportă accidentatul la spital. Dacă nu s-a reuşit deblocarea, se imobilizează genunchiul în flexie şi se transportă accidentatul la un serviciu medical, unde se face deblocarea cu ajutorul anesteziei locale şi imobilizarea corespunzătoare. Tratamentul leziunilor de menisc presupune imobilizarea în aparat gipsat 4-6 săptămâni, şi după caz intervenţia chirurgicală.

11.6. Fractura femurului

Fracturile diafizei femurale: deplasarea fragmentelor este frecventă, ea făcându-se sub acţiunea grupelor musculare astfel încât fragmentul proximal se deplasează în abducţie şi uşoară flexie, iar fragmentul distal îl încalecă pe cel proximal şi se aşează în abducţie. Membrul inferior lezat se prezintă în rotaţie externă accentuată, coapsa deformată prezentând o convexitate externă, iar membrul inferior este scurtat cu 2-6 cm faţă de omologul său. Palparea pune în evidenţă anormală, durerea vie la nivelul liniei de fractură şi crepitaţiile osoase. Fracturile supracondiliene de femur şi condiliene se manifestă prin deformarea şi tumefierea genunchiului. La palpare se simte pe faţa anterioară a coapsei, în fracturile supracondiliene sau pe feţele laterale ale genunchiului, în fracturile condiliene, linia de fractură. Genunchiul se găseşte în semiflexie. Primul ajutor medical: imobilizarea provizorie se face cu o atelă în poziţia de semiflexie a genunchiului, atela întinzându-se de la călcâi până la bazin, fiind aşezată pe faţa posterioară a membrului inferior.

11.7. Fractura rotulei

Se produce prin traumatism direct sau prin smulgeri (în săriturile de la înălţime). Accidentatul prezintă dureri strict localizate la nivelul rotulei, fragmentul proximal al rotulei este deplasat în sus, fiind tras de contracţia cvadricepsului.

246

Primul ajutor medical: imobilizarea provizorie se face cu o atelă aşezată în plan posterior, pentru a fixa genunchiul în extensie.

11.8. Fractura gambei

Fracturile diafizei peroneului sunt rar singulare şi se produc prin mecanism direct. Fracturile diafizelor ambelor oase al gambei. Liniile de fractură ale celor două diafize se află la acelaşi nivel sau cea a peroneului este mai sus situată, fragmentele osoase sunt de obicei încălecate. Primul ajutor medical: imobilizarea provizorie se face cu 3 atele, una aşezată posterior, care se întinde de la călcâi până la jumătatea coapsei şi celelalte două atele se aşează lateral, imobilizându-se şi piciorul pentru a nu se face mişcări de lateralitate ce ar putea să complice fractura, calmarea durerilor, sedarea şi transportul de urgenţă la spital. Fracturile maleolelor: mecanismele de producere sunt prin abducţie sau abducţie forţată a piciorului. a) fracturile unimaleolare: sunt fără deplasare şi se manifestă prin durere, tumefacţie ce apare imediat după accident, impotenţa funcţională este mică, accidentatul putând să meargă fără ajutor. Palparea pune în evidenţă durerea vie de la nivelul bazei şi vârfului maleolei. b) Fracturile bimaleolare: se manifestă după modul de producere: - produse prin abducţie se manifestă prin durere vie, impotenţa funcţională şi tumefierea gleznei. La inspecţie se poate observa o deplasare în abducţie a piciorului. Palparea pune în evidenţă durerea la nivelul ambelor maleole. Dacă se prinde cu o mână partea inferioară a gambei şi cu cealaltă, laba piciorului de sub maleolă, imprimându-se mişcări fine de lateralitate, se observă o mobilitate anormală şi se simt crepitaţiile osoase. - produse prin abducţie prezintă la inspecţie o deplasare în afara piciorului, asociată cu o rotaţie externă a piciorului. 11.9. Răul de căldură

Răul de căldură este o stare patologică produsă de temperatura ridicată a mediului înconjurător, care determină creşterea temperaturii centrale a corpului peste limitele fiziologice. Răul de căldură se instalează când sistemul termoreglator nu mai poate face faţă cerinţelor impuse de expunerea prelungită a corpului la temperatura ridicată a mediului

247

înconjurător, datorată razelor solare sau unei alte surse de caldură artificiale. Corpul omenesc cedează direct căldura sa mediului prin: - iradiere-emiterea de raze calorice; - conducţie-transmiterea din aproape, în aproape; - convenţie-transmiterea prin intermediul curenţilor de aer. Singura posibilitate de răcire a tegumentelor o reprezintă evaporarea transpiraţiei. Umiditatea crescută a mediului înconjurător şi lipsa curenţilor de aer, stânjenesc puternic răcirea tegumentelor, ducând la instalarea răului de căldură. Răul de căldură în activitatea sportivă apare în urma unui efort prelungit, cu transpiraţie abundentă în condiţii în care pierderea de căldură (termoliza) este stânjenită. Se observă instalarea lui în zilele foarte calde, umede şi fără vânt.

Semne clinice: Sportivul simte o senzaţie de oboseală accentuată şi progresivă, cefalee, ameţeli, palpitaţii, crampe musculare. Transpiraţia este foarte abundentă şi neputându-se evapora, rămâne pe tegumente în cantitate mare, astfel încât sportivul pare a fi ca scos din apă. Pulsul este frecvent şi slab bătut, tensiunea arterială este uşor scăzută, iar temperatura centrală a corpului este mult crescută. Această creştere a temperaturii centrale a corpului, exprimă incapacitatea sistemului termoreglator de a menţine crescută şi în limite fiziologice, temperatura centrală a corpului. Starea generală a sportivului este alterată, acesta răspunzând greu la întrebări sau neadecvat. În cazurile grave devine înconştient, ajungând până la comă.

Primul ajutor medical: Sportivul va fi transportat de urgenţă într-o cameră răcoroasă unde va fi stropit tot cu apă rece sau înfăşat în cearşafuri ude sau i se vor face duşuri în cadă, cu apă rece. O metodă eficientă o constituie stropirea capului sau înfăşarea lui cu o pânză îmbibată în alcool (favorizează evaporarea). Se folosesc ventilatoare sau curenţi de aer produşi prin orice alt mijloc, şi oxigeno-terapie. Tratamentul accidentatului la spital este obligatoriu. Prevenirea răului de căldură se face prin: programarea activităţilor sportive într-un cadru în care temperatura mediului nu este excesiv de ridicată, cu o umiditate scăzută şi cu curenţi de aer. Se va utiliza un echipament sportiv adecvat, care să nu stânjenească evaporarea transpiraţiei. Fotbaliştii care trebuie să participe la meciuri ce se desfăşoară în condiţii de mediu nefavorabile, vor fi adaptaţi progresiv,

248

într-o perioadă anterioară competiţiei. Înainte şi în timpul efortului se va consuma apă sărată (2 gr. de sare la 1 l de apă) care diminueazǎ transpiraţia şi previne apariţia crampelor musculare.

11.10. Degerăturile

Degerăturile sunt tulburările şi leziunile locale produse de temperatura scăzută a mediului înconjurător, care a determinat coborârea temperaturii unor părţi ale corpului sub limitele fiziologice. În cazul degerăturilor, temperatura centrală a corpului are valori normale. Tulburările şi leziunile caracteristice sunt localizate numai la nivelul ţesuturilor şi organelor asupra cărora acţiunea frigului este foarte puternică, determinând modificări în funcţionarea celulelor.

Factorii favorizanţi: 1. Factorii care diminuează circulaţia locală de sânge: - distribuţia săracă a reţelei vasculare, de la nivelul extremităţilor membrelor, urechilor, nasului; - stânjenirea circulaţiei locale prin încălţăminte prea strânsă; - oboseala prin mecanisme neuro-endocrine tulbură atât producerea de căldură, cât şi reglarea circulaţiei locale. 2. Factorii care măresc conductibilitatea termică a aerului (umiditatea şi curenţii de aer): - în aer uscat şi imobil, temperaturi coborâte până la -40°C pot fi suportate. - în aer umed la 0°C apar degeraturi datorită faptului că apa este de 20 de ori mai bună conductoare de căldură decât aerul. - în aer uscat dar cu vânt de 140km/h, puterea de răcire este de 25 de ori mai mare decât în aerul cald uscat. - puterea de răcire este şi mai mare la aceeaşi temperatură, dacă se asociază umiditatea şi curenţii de aer, explicându-se apariţia degerăturilor la temperatura de 0° C.

Clasificarea degerăturilor după gravitatea lor: 1. Degerăturile uşoare sau de gr. I, se caracterizează prin: culoarea roşie a tegumentelor, sensibilitate crescută, mâncărimi, usturimi, arsuri şi dureri. Temperatura locala a regiunii degerate este apropiată de cea normală. 2. Degerăturile medii sau de gr. II se caracterizează prin: culoarea palidă a tegumentelor, scăderea sensibilităţii acestora (anestezie), scăderea temperaturii locale cu păstrarea supleţii ţesutului.

249

3. Degeraturile grave sau de gr. III.

Evoluţia: Degerăturile de gr. I dispar rapid şi nu lasă nici un fel de tulburare locală. Degerăturile de gr. II au o evoluţie mai lentă, de 24-36 de ore, după expunerea la frig. Regiunea prezintă edeme dureroase şi vezicule cu lichid seros sau sanguino-lent care se numesc flictene, nu se sparg, dar se retrag spontan în câteva zile şi nu lasă urme. În timp, pereţii vasculari din zona degerată se îngroaşă, se micşorează lumenul şi scade debitul de sânge local, dând culoarea palidă a tegumentului. Leziunile filetelor nervoase duc la scăderea sensibilităţii zonei degerate. Degerăturile de gr. III produc moartea celulelor, evoluând spre necroză şi amputarea spontană a zonei degerate. Necroza neinfectată, uscată, apărută în urma degeraturilor, se prezintă clinic prin tegumente cianotice, uscate, ca după câteva săptămâni sau luni de zile să se detaşeze singure de pe corp. Necroza infectată, umedă, apare ca o complicaţie infecţioasă a formei uscate ce agravează evoluţia.

Primul ajutor medical: - în cazul degerăturilor de gr. I zona degerată va fi uşor mascată de mână sau cu o ţesătură moale. Este permisă intrarea directă, de afară într-o cameră cu temperatura normală. - în cazul degeraturilor de gr. II, regiunea va fi încălzită progresiv, prin masarea cu o blană sau ţesatură de lână moale, până îşi recapată culoarea normală şi sensibilitatea. Se va evita intrarea directă într-o cameră cu temperatura normală, deoarece se produc tulburări circulatorii în zona degradată şi anume, vasodilataţia bruscă ce agravează leziunile. Semnul principal al corectei treceri în camera încălzită îl constituie culoarea tegumentelor regiunii degerate. Trecerea treptată a culorii de la alb-gălbui, la culoarea normală a tegumentelor, certifică corectitudinea încălzirii. Apariţia cianozei tegumentelor indică vaso-dilataţia locală bruscă cu stagnarea sângelui în zona prea repede încălzită. În acest caz, se va trece la răcirea prin aplicaţii locale reci a regiunii degerate, până la apariţia cianozei, după care se reia încălzirea treptată a tegumentelor.

250

BIBLIOGRAFIE

1. Alexe N. (coord.) - „Studii de sociologie, psihologie, biochimie şi metodica educaţiei fizice şi sportului” - Sport-Turism. - Bucureşti, 19712. Baştiurea E. –„Handbal – Concepte, principii şi căi de perfecţionare”, Ed. Academica, Galaţi, 2007. 3. Bompa T.O. –„Periodizarea – Dezvoltarea calităţilor biomotrice”, Ed. Ex Ponto, Constanţa, 2001. 4. Bompa T.O. –„Periodizarea – Teoria şi metodologia antrenamentului sportiv”, Ed. Ex Ponto, Constanţa, 2001. 5. Bota C. – „Fiziologie generală. Aplicaţii la efortul fizic” - „Medicală” - Bucureşti, 2002. 6. Cojocaru V. –„Fotbal de la 6 – 14 ani. Metodica pregătirii” – Ed. Axis Mundi, Bucureşti, 2002.7. Colibaba Evuleţ D. –„Praxiologie şi proiectare curriculară în educaţie fizică şi sport”, Ed. Universitaria, Bucureşti, 2007. 8. Demeter A. – „Fiziologia efortului sportiv” // „Medicina sportivă aplicată” - Editis. – Bucureşti, 1994. 9. Drăgan A. –„Fotbal pentru juniori”, Ed. Valinex, Chişinău, 2006.10. Drăgan A. –„Fotbal – concepţii, metode şi mijloace”, Ed. Mongabit, Galaţi, 2006. 11. Drăgan A. –„Abordări interdisciplinare în fotbal”, Ed. Academica, Galaţi, 2007.12. Drăgan I. - „Selecţia medico-biologică în sport” – Sport-Turism. - Bucureşti, 1990.

251

13. Drăgan I. - „Pregătirea biologică de concurs şi refacerea în sport” // „Medicina sportivă aplicată” - Editis. – Bucureşti, 1994.14. Dragu M. – „Jocuri pentru elevi şi studenţi” – Ed. Fundaţiei Universităţii „Dunărea de Jos”, Galaţi, 2006.15. Epuran M. – „Asistenţa psihologică în sport” // „Medicina sportivă aplicată” – Editis.- Bucureşti, 1994. 16. Gheorghiu G. – „Jocuri de mişcare în pregătirea hocheiştilor” – Ed. Valinex, Chişinău, 2006. 17. Hoştiuc N., Drăgan A. –„Fotbal – specializare”, Ed. Fundaţiei Universităţii „Dunărea de Jos”, Galaţi, 2002. 18. Ionescu V.I., Demian M. –„Succesul în football”, Ed. ARTPRESS, Timişoara, 2007.19. Manolache G. –„Fotbal – lucrări practice”, Ed. Mongabit, Galaţi, 2003. 20. Motroc I. –„Fotbal la copii şi juniori”, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1994. 21. Nadori L. – „Talentul şi selecţia lui” – „Scuola dello Sport”, 199322. Niculescu M. – „Psihologia sportului”- „Culegere de lecţii” - EX PONTO - Constanţa, 2000.23. Ploieşteanu C. –„Fotbal – Curs de bază”, Ed. Fundaţiei Universităţii „Dunărea de Jos”, Galaţi, 2003. 24. Popescu C. – „Antrenorul. Profilul, personalitatea şi munca sa” - Sport-Turism. – Bucureşti, 1979. 25. Rădulescu M., Cojocaru V., Drăgan A. –„Ghidul antrenorului de fotbal la copii şi juniori”, Ed. Axis-Mundi, Bucureşti, 2003.26. Rădulescu M.–„Fotbal, tehnică–factor prioritar”, Ed. Răzeşu, 2007 27. Stănculescu V. – „Aspecte moderne de antrenament şi joc”, Ed. Sport-Turism, 1977. 28. Şiclovan I. –„Fotbal la copii”, Ed. Stadion, 1971.29. Thomas R., Eclache J.P., Keller J. – „Aptitudinile motrice. Struc-tură şi evaluare”, C.C.P.S. - Bucureşti, 1995. 30. Verza Emilian (în colaborare) – „Repere psihogenetice şi psihodinamice în cunoaşterea şi evaluarea copilului”, Bucureşti, Ed. Pro Humanitate, 2000.31. Verza Emilian (în colaborare) – “Psihologia vârstelor”, Ed. Pro Humanitate, Bucureşti, 2000.32. Zapletal Milos – “Mică enciclopedie a jocurilor”, Ed. Sport Turism, Bucureşti, 1980.

252