Numărul mediu de zile cu disconfort termic, prin încalzire, depășește 15 zile în sudul Câmpiei Române și în sud-est, în Bărăgan. Disconfortul este și mai accentuat, în condiții de microclimat urban, mai ales în capitala țării, București, și se datorează supraîncălzirii, ca urmare a acumulării căldurii în clădiri și suprafețe asfaltate. Pe litoralul Mării Negre, numărul de zile cu disconfort termic prin încălzire este mai mic de 10. La altitudini de 500-600 m, acest indicator ajunge la 5, iar la peste 900 m altitudine, nu se înregistrează zile cu disconfort termic prin încălzire.

Numărul mediu de zile cu disconfort termic prin răcire ajunge la cinci zile până la 500 m altitudine; 10 zile între 500-1000 m altitudine, 15 zile între 1000 și 1800 m. La peste 1800 m altitudine, întreaga lună iulie se caracterizează prin disconfort termic prin răcire.

Vântul se implică în modificarea indicelui de confort termic. Astfel, s-a constatat că la viteze mai mari de 3,5 m / s, organismul uman resimte disconfort, chiar dacă T.E.E. se situează între limitele de confort. Ca urmare a acestui efect, s-a estimat numărul de zile cu confort și disconfort, prin răcire sau încalzire în condiții de adăpost de vand. Astfel, numărul de zile cu confort scade la jumătate în Câmpia Română și valea Dumării, deoarece vara, manifestarea acestuia se reduce la minimum. Pe plajă, în condiții de adăpost de vânt, numărul de zile cu confort termic crește, ajungând la 14 zile la Sulina față de 7 zile, cât se înregistrează în condiții de oscilație atmosferice.

Zilele cu confort termic apar începând din aprilie, în regiunea de câmpie, în luna mai, în regiunea litoralului și a dealurilor joase, în luna iunie-septembrie, până la 1500 m altitudine. Maximul de zile cu confort este în lunile iulie și august. Toamna, confortul termic încetează în octombrie în câmpie, iar în regiunea litorală, în noiembrie.

Stresul bioclimatic este format din două componente: stresul cutanat și stresul pulmonar. Cei doi indici de stres sunt legați tot de cele trei elemente climatice, temperatura umiditate vânt, în cadrul carora și între anumite limite, organismul prezintă o stare de echilibru biologic. Dincolo de aceste valori, factorii meteorologici devin stimulenți sau chiar stresanți, inpunând intrarea în acțiune a mecanismelor biologice de termoreglare și autoaparare.

- Stresul cutanat se referă la senzația de căldură sau frig pe care le resimte organismul în procesul termoreglării la nivelul pielii. Vara, se declanșează termoliza, prin care organismul reduce posibilitățile de încălzire. Reacția este eliminarea de apă prin transpirație. Stresul este hipotonic. Iarna, stresul apare prin solicitatea termogenezei pentru evitarea pierderii de căldură, manifestat prin frisoane, iar stresul climatic este hipertonic. Din punct de vedere biologic, frigul și mișcarea aerului au efect excitant și solicită termogeneza. Ca urmare, în aceste condiții, funcțiile organismului sunt stimulate, impunând vitalizarea acestuia, iar efectul este de stres hipertonic. Spre deosebire de situația prezentată vara, în condiții de căldura și calm atmosferic, zilele sunt sedative sau deprimate, conducând la stres hipotonic.

- Stresul pulmonar este dependent de schimbul respiratoriu, prin absorție de O2 și eliminare de CO2. Atunci când cantitatea de vapori de apă din atmosferă depășește o anumită se ajunge la stres pulmonar, datorită vaporilor de apă ce influențează mucoasele căilor respiratorii. Legat de prezența vaporilor de apă în atmosferă, când aerul este sărac în vapori de apă, mai puțin de 7,4 mlb., se manifestă inconfort deshidratant, mai ales iarna. Când aerul este saturat cu vapori de apă, având presiune peste 11,7 mlb., se manifestă un inconfort hidratant (vara). Variația acestui stres este mai redusă cu altitudine comparativ cu stresul cutanat. Cele mai mici valori sunt întalnite tot în zona de deal și munți joși până la 1300 – 1400 m. În privința indicelui de stres cutanat, acesta are valori sub 30 până la altitudinea amintită, depășind valoarea de 40 la peste 2000 m. Zona litorală este de asemena foarte stresantă sub aspectul schimburilor respiratorii, indicele de stres pulmonar depășind 40, în condițiile de umiditate absolută de 12,5 mlb și umiditate relativă de 80%.

Stresul bioclimatic este rezultatul însumării celor doua componente, cutanat și pulmonar, și cuantifică influența globală a climatului asupra organismului, asaltat simultan la nivelul pielii și plămânilor.

Cel mai mic indice de stres bioclimatic, sub 40, se înregistrează între 300 și 1000 m altitudine. Litoralul Mării Negre este destul de stresant, cu valori ale indicelui cuprins între 55-75, iar în zona montană, la Vf. Omu ajunge la 80.

Din punct de vedere al stresului bioclimatic, regiunea cea mai relaxantă, ca și în cazul confortului termic este cea a Subcarpaților sudici, cu indice de stres bioclimatic în jur de 30.

-Indicele climato-turistic este alt indicator bioclimatic calculate pentru România de Fărcaș I. și colab. (1968, 1970) utilizând formula propusă de R. Klausse și A. Gerault I = ( S + T - 5D) / 5 , în care I= indicele climato- turistic; S= durata de strălucire a soarelui în ore; T= temperature medie; D= durata precipitațiilor în timpul zilei în ore ( dacă se ia în considerare că o oră de ploaie poate fi echivalentă cu 5 ore cu soare). Utilizând datele a câtorva zeci de stații meteorologice, amplasate în toată țara, de la altitudinile joase până la stația Omu din Bucegi a fost calculate acest indice, a cărui valori oscilează, potrivit autorilor, între 0-90, oferind posibilitatea de estimare a duratei și intervalelor optime, sub aspect climatic, de desfașurare a activităților turistice. Graficul de corelație al indicelui climato-turistic oferă o curbă descrescătoare, de la valori maxime înregistrate în regiunea de câmpie din partea de sud si vest a țarii, caracteristice lunilor ianuarie, respectiv februarie. Conform acestui indicator, intervalul de timp favorabil turismului pentru regiunea de câmpie și zona litorală este cuprins între sfârșitul lui aprilie, până în octombrie, acesta reducându-se cu altitudinea până la 3, maximum 4 luni, între iulie- septembrie, în regiunea montană. Sezonul rece este compensate ca și posibiltate de practicare a unor forme specific, de prezența stratului de zăpadă, având anumită grosime, stabilitate și durată. În regiunea montană, oscilația indicelui climato-turistic este mult mai nuanțată, acesta putând ajunge chiar la valori negative, iarna la peste 2000 m. În cadrul regiunii montane au putut fi sesizate diferențieri între partea de nord și nord-vest , partea de sud, dar și

partea de est și sud-est. Durata intervalului cu valori positive ale indicelui climato-turistic în zona montană oscilează între 180-200 zile până la 1000 m altitudine, scade sub 120 zile între 1000 si 2000 m.

1.2.2. Aeroionizarea ca factor fizioterapeutic. Aceasta execită o polarizare a efectelor concentrate asupra diferitelor țesături, organe sisteme funcționale și asupra întregului organism ca entitate. Felul acestor efecte este în funcție de predominanța ionilor pozitivi și negativi. Cunoașterea aeroionizării în stațiunilor balneoturistice și în celelalte localitați poate contribui la definirea condițiilor optime de viață din cadrul acestora. Urmărirea ionizării și a regimului său poate constitui o metodă indirectă de studiere a zonelor poluate. Ca urmare a acestui fapt, se pot delimita perimetre de protecție sanitară pentru regiunile și zonele de importanță balneclimaterică. De asemenea, cunoașterea caracteristicilor aeroionizării poate contribui la dezvoltarea și amenajarea stațiunilor. Dintre compușii gazoși ai atmosferei, oxigenul are cea mai pronuțată tendință de a forma ioni, în condițiile acțiunii unui agent ionizant asupra atomilor și moleculelor. Ca urmare a acestui fapt, sunt îndepărtați unul sau mai mulți electroni, care vor conduce la nașterea unor ioni monoatomici sau monomoleculari, negativi sau pozitivi. Ionii iau nașterea astfel prin atașarea unui electron cu încărcătură negative de o particular neutral electric ( Elena Teodoreanu, 1984). În continuare, fiecare ion își asociază molecule neuter. Se ajunge la ,,producerea” de ioni neutri, ioni ușori, ioni mici.

Printre agenții ionizanți sunt și emanațiile radioactive ale elementelor radioactive din sol. Acestea acționează în atmosferă inferioară și pot determina o ionizare cu intensități diferite. Cel mai important agent ionizant radioactiv este radonul.

Un alt agent ionizant este și radiația cosmica, care acționează in special deasupra mărilor și oceanelor. La peste 40 km în atmosferă, tot ca factori ionizanți acționează alte componente ale radiației cosmice, și anume radiațiile ultraviolete și radiațiile X ale soarelui.

La nivelul solului sunt prezenți alți factori ionizanți cu un caracter secundar. Astfel, prin efectul Lenard sau baraelectric apar sarcini electrice la ruperea picăturilor de apă din ploaie. Tot aproape de sol se mainifestă și fenomenul Blanchard, ca urmare a spargerii bulelor peliculare de aer, în contact cu suprafața apei. În același domeniu, este prezent și fenomenul de evaporație ionică a apei.

La generarea ionilor mai contribuie și alte fenomene naturale, precum erupțiile vulcanice, furtuni de praf, viscole, descarcări electrice, reacții chimice ale unor produse industriale. Preponderența ionilor pozitivi, rezultată din acțiunea acestora, a fost gasită ca principal factor răspunzător pentru numeroase reacții nefavorabile ale organismului uman. Astfel, vânturile caracterizate prin ionizarea pozitivă a atmosferei, precum Pheonul în Elveția și Tirol sau Șharavul din Orientul Apropiat provoacă o senzația de oboseală, depresie psihică, anxietate, greutate în respirație, toate datorate faptului că transportă mari mase de aer conținând ioni pozitivi. În contrast cu acesta se manifestă senzații plăcute, o imbunătățire a tonusului muscular

și alte efecte benefice în cadrul stațiunilor balneoclimaterice care au în apropiere cascade sau în perioadele imediat următoare după ploaie si furtuni cu descărcări electrice, când domina ionizarea negativă.

Prezența ionilor negativi în stațiunile montane influențează pozitiv asupra evoluției unor afecțiuni precum astmul bronșic, reumatism, hipertensiune, nevroze, surmenaj. În România nivelul ionizării aerului variază între 650 – 2200 ioni pozitivi – negativi / cm3. Cele mai multe stațiuni, peste 80% , au valori medii a concentrării ionilor, în jur de 1400 ioni/cm3.

Se constată că în stațiunile din regiunea de munte și zona deluroasă limitrofă există o ionizare mult mai ridicată decat în cazul celor din regiunea de câmpie și litoral marin. Cea mai mare concentrare de ioni din atmosferă a fost constatată la Baile Herculane, deși aceasta se gasește la 160 m altitudine. Este un caz particular și determinat de prezența elementelor radioactive din roci și a apelor termale. În zona litorală a Mării Negre, cu o fâșie îngustă de 20- 30 km, concentrarea de ioni pozitivi-negativi este mai scăzută, datorită în special solului dezvoltat pe roci sedimentare și a apei mării.

Pe ansamblu se constată o ușoară predominanță a ionilor pozitivi, totuși există în câteva cazuri și situația dominanței ionilor negativi, constatată în areale la Băile Govora, Bușteni, Sinaia. Se constată și situația de unipolaritate – egalitate ca pondere între cele doua categorii de ioni din Băile Tușnad, Călimănești- Căciulata, Moneasa. Ca urmare a studiilor de specialitate realizate, s-a constatat o corelație invers proporțională între umezeala aerului și intensitatea ionizării, precum și un raport direct proporțional cu creșterea vitezei vântului.

1.2.3. Câteva aspecte legate de climatoterapie. Clima și componentele acesteia pot deveni mijloace terapeutice prin care se urmărește și se poate realiza ameliorarea stării de sănătate a organismului uman. Această formă de terapie se poate aplica în două condiții și anume în condițiile mediului de viață din localitatea de reședință și în alte condiții climatice, mai mult sau mai puțin diferite de cele în care trăiesc și activează cei ce practică climatoterapia.

În primul caz, terapia poartă numele de meteoroterapie. Este mai puțin solicitantă pentru organismul uman și se recomandă pentru copii, vârstnici și alte categorii de persoane ce suportă și se adaptează mai greu la condițiile climatice difericte de cele care suntem obișnuiți.

În al doilea caz, se realizează climatoterapia propriu-zisă, care se aplică în alte condiții naturale și este recomandată pentru a stimula sau diminua activitățile sistemului neuro-endocrin-vegetativ.

Complexul de factori climatici caracteristici anumitor stațiuni sau areale cu valențe bioclimatice favorabile, acționează asupra sistemelor și funcțiilor organice și concură în general la menținerea nemodificată a proceselor vitale la nivelul celulelor. Locul climatoterapiei, între celelalte mijloace de tratament, este redat de două categorii ce se implică, și anume mediul intern (organismul uman) și adaptarea acestuia la mediul climatic (mediul extern). Legat de mediul

intern este cunoscut faptul că organismul umar are proprietatea de a-și menține constantă temperatura internă și concentrația de Oxigen în sânge, chiar în condiții de variație a temperaturii, umezelii, intensității radiației solare, presiuni atmosferice. Constanta mediului intern poartă denumirea de homeostazie internă și este rezulatul unui proces îndelungat în care reacțiile de răspuns ale organismului s-au modelat și modelat continuu. Climatoterapia urmărește tocmai readaptarea la mediul climatic care s-a pierdut din motive constituționale, de vârstă ( la copii sau vârstnici) sau datorită unor îmbolnăviri ce au determinat organismul să reacționeze slab sau, dimpotrivă, exagerat, la reacțiile climatice. Pierderea capacității de răspuns adecvată la variațiile climatice s-a putut datora și unor măsuri de protecție exagerată prin condiții artificiale, imaginate și create de om, pentru a-și păstra confortul din jurul său. Această tendință poartă numele de sindrom de domesticație. În categoriile umane afectate de acest sindrom sunt incluse persoane adulte sau bătrâni care se feresc de aer, ploaie, curenți de aer și nu realizează de ce răcesc sau au frecvent stări gripale. Tot aici pot fi cuprinși și copii care suferă intr-o anumită perioadă de amigdalite, faringite, bronșite , care nu se ameliorează prin antibiotice. Aceste categorii umane și-au pierdut capacitatea de adaptare – aclimatizare la variații obișnuite climatice și au rămas fără capacitate de apărare la injecții. Lor le sunt diminuate posibilitățile de apărare, mai ales în cazul cedării căldurii proprii a organismului. Climatoterapia nu poate rezolva toate aceste disfuncții, dar corect aplicată, oferă șanse de adaptare a omului la mediul său natural, climatic și îl poate ajuta să lupte împotriva agenților patogeni. Acesta este, de fapt, substratul fiziologic al climatoterapiei.

În România, cercetările științifice asupra climatoterapiei au început relativ târziu, iar inițiatorul acestora a fost Al. Saabner- Tuduri, care a realizat primele observații climato-terapeutice în zona litorală. Mai târziu observațiile au fost extinse și în zona montană, în cadrul acțiunilor Vatra Dornei, Sinaia, Bușteni, Cheia sau in așa numitele localități de vilegiatură, cum erau considerate în perioada interbelică Soveja, Azuga, Vălenii de Munte, Piatra Neamț, Câmpulung Moldovenesc.

Ca urmare a acestor investigații, la care s-au adăugat ulterior contribuția altor specialiști, se înfințează primul serviciu medical al stațiunilor balneare cu sediul la Constanța în 1898. Acest fapt a condus la înfințarea unor stabilimente de cură, precum cel de la Techirgioal și care a constituit nucleul viitoare stațiuni. Ca urmare a importanței acordate climatoterapiei marine, au fost realizate și alte sanatorii în zona litoral la Eforie, mai apoi la Agigea și ulterior la Mangalia, în cadrul cărora s-au reușit tratamente eficace ale unor afecțiuni, precum tuberculoza (aceasta înainte de descoperirea și utilizarea antibioticelor) sau a rahitismului. Cercetările efectuate au condus la descoperirea mecanismelor de acțiune prin cură marină și a indicațiilor și contraindicațiilor băilor de soare. Aceste cunoștințte sunt valabile și aplicate și astăzi.

Climatoterapia , în general (marină, colinară sau montană), este astăzi considerată ca un amestec foarte bun de factori de mediu obișnuiți, normali, favorizați de lipsa frecventă a unor stări nefavorabile de vreme. Pe parcursul unui secol, condițiile climatice favorabile și-au adus o contribuție importantă la infințarea și dezvoltarea stațiunilor balneoclimaterice, acolo unde

influența factorului antropic este redusă la maximum (lipsa de poluare a apei, aerului și solului, lipsă de activități industriale în apropiere, evitarea transportului greu și a poluării sonore, evitarea de deversări de produse rezultate din activități industriale, agricole sau menajere.

1.2.4. Efectul biologic al climei, în areale cu amenajări turistice cu caracter balneoclimateric, poate fi estimat prin analiza grupului de factori climatici care se implică, influențând sistemele și funcțiile organice.

a) Complexul de factori climatici cu acțiune termică. În cadrul acestora, acționează asupra organismului uman, temperatura, umezeala, intensitatea circulației aerului, radiația termică, toate gasindu-se într-o intercondiționare reciprocă. Starea termică a aerului, influențează receptorii termici cutanați. În funcție de temperatura aerului, organismul uman va primi un surplus de căldură, când temperatura aerului depășește 28-30 de grade, iar T.E.E. este mai mare de 20, 6 grade. Dimpotrivă, organismul se va răci la temperaturi de – 20 grade C, care ar corespunde cu 16,8 T.E.E. Drept urmare, în intervalul de 20 – 28 grade C, temperatura aerului sau 16,8 – 20,6 T.E.E., organismul uman nu pierde nici nu acumulează căldură, găsindu-se într-o stare de echilibru termic - confort termic.

b) Complexul de factori climatici cu acțiune biologică, fotochimică și imunologică. În cadrul acestora, sunt cuprinse radiația luminoasă și ultravioletă. În primul caz, radiația luminoasă este percepută la nivelul celulelor retinei iar impulsul luminos se transmite pe căi nervoase la centrii optici din hipotalamus. Ca urmare, va fi stimulată funcțional hipofiza, tiroida, precum și activitatea glandelor genitale. Cu cât activitatea radiațiilor luminoase va fi mai intensă, vor fi stimulate glandele cu secreție internă, cu efect proporțional biologic, purtând numele de efectele Benoit, Missonett, Melun, după medicii care au studiat efectul radiației luminoase.

Radiația solară ultravioletă (U.V.) are efecte locale concretizate în pigmentarea directă a pielii, fără producere inițială a eritremului, atunci când acționează U.V.A cu lungime de undă cuprinsă între 3200 – 4000 A grade. La latitudinea României, radiația U.V.A. este cea mai intensă între 9 și 9:30 dimineața. Radiația U.V.B., cu lungime de undă cuprinsă între 2970 și 3200 A grade produc eritrem numit actinic sau solar, la suprafața pielii expuse la soare. Acesta apare dupa 2 – 24 ore de latență, în funcție de durata și intensitatea expunerii. Închiderea cromatică – culoarea brună a pielii se realizează după expuneri zilnice, succesive, între 40 – 60 de minute. Eritremul și pigmentarea sunt modificări biologice care au un mecanism neuro-endocrin complex. Razele ultraviolete, în general, contribuie la formarea provitaminei D2 transformată în vitamina D2. Aceasta se formează în stratul superficial al pielii, e transportată de piele și are ca rol asimilarea calciului. Din această cauză, radiația U.V.B. mai este numită și radiație U.V. cu acțiune antirahitogenă. Efectul biologic, generat de expunerea la razele solare, este multiplu: creșterea concentrației de anticorpi în sânge, scăderea valorii tensiunii arteriale, vasodilatația cutanată, creșterea cantității de suc gastric. Aceste efecte se obțin prin expunerea la soare, sun 60 min., zilnic și maximum 10 – 15 zile consecutiv. Supraexpunerea are efect contrar, conducând la scăderea cantității de vitamină D2 și a anticorpilor din sânge.

c) Complexul de factori hipobarici . Presiunea atmosferică, ce scade cu creșterea altitudinii, contribuie și la reducerea presiunii parțiale a oxigenului din aer. Scăderea respectivă determină modificări de ordin mecanic, prin variația presiunii și a distensiei gazelor în cavitățile osoase din jurul timpanului, conducând la vertij, vâjâieli în urechi, manifestate prin hipoacuzie.

Scăderea presiunii parțiale a oxigenului conduce, de asemenea, la o reducere a gradientului său de o parte și de alta a membranei alveolare pulmonare. Ca urmare, hematiile din sânge primesc mai mult oxigen. Din cauza scăderii presiunii apar o serie de reacții prin care organismul caută să mențină cantitatea necesară de oxigen, ca și condiție vitală a menținerii funcțiilor celulelor. În aceste condiții, cu scădere proporțională a presiunii oxigenului cu creșterea altitudinii, climatoterapia se apilca doar până la 2000 m înălțime, corespunzând unei presiuni atmosferice de 674 mm și la o presiune parțială a oxigenului din aer de 184 mm. Până la aceste valori, organismul reușește să facă eforturi corespunzătoare de natură pulmonară și cardiovasculară pentru ca volumul de oxigen necesar celulelor să nu scadă. Acest efort conduce la congestia mucoaselor alveolare, creșterea vitezei de circulație a sângelui, creșterea corespunzătoare a frecvenței de contracție a cordului, deci a numărului de baătăi pe minut a inimii. Ca efect climatoterapeutic este stimularea activității celulare, creșterea numărului de hematii din sânge. Din această cauză cura de munte se recomandă la anemici, dar este dăunătoare celor cu afecțiuni cardiovasculare și respiratorii avansate.

d) Complexul meteorologic al electricității aerului și a aerosolilor. Acești factori, în acțiunea lor, sunt percepuți de căile respiratorii și au efecte stimulative asupra funcțiilor organice. Astfel, aerosolii natirali sunt întalniți cam la toate treptele de altitudine: la nivelul mării predomină aerosolii iodurați și sărați; deasupra unor lacuri sărate, de mare extindere ( de ex. limanele maritime Techirghiol, Mangalia) se remarcă prezența aerosolilor clorurosodici. Între 1000 și 1500 m, în cazul