CARMEN TODICAConf. univ.dr.

.

DREPT CIVIL

TEORIA GENERALA. PERSOANELE

Curs ID

PENTRU EXAMENUL DIN SEMESTRUL I SE PREGATESTE MATERIA PANA LA CAP. NULITATEA ACTULUI JURIDIC, INCLUSIV.

PENTRU SEMESTRUL II MATERIA PENTRU EXAMEN INCEPE CU CAP. PROBA DREPTURILOR SUBIECTIVE,SI PERSOANELE

CARACTERIZARE GENERALĂ A DREPTULUI CIVIL ROMÂN

I : Noţiunea şi obiectul dreptului civi l

1. Dreptul civil ca ştiinţă juridică

Ştiinţa ca sistem de cunoştinţe se constituie în subsisteme de ştiinţe: ştiinţele naturii; ştiinţele sociale (despre societate); ştiinţele gândirii.

Subsistemul ştiinţelor sociale studiază legile generale ale existenţei şi dezvoltării societăţii, evoluţia tipurilor şi formelor istorice de organizare socială, realitatea socială în diferitele ei forme de manifestare. Ştiinţele juridice sunt o componentă a subsistemului ştiinţelor sociale ce studiază realitatea juridică ca parte a realităţii

sociale. Ştiinţele juridice, ca parte a subsistemului ştiinţelor, formează sistemul (subsistemul) ştiinţelor juridice in care sunt incluse: a) Teoria general a statului şi dreptului – ca ştiinţă ce studiază statul şi dreptul în general; b) Ştiinţele juridice istorice; c) Ştiinţele juridice de ramură; d) Ştiinţele auxiliare (ajutătoare).

Ştiinţa dreptului civil face parte din categoria ştiinţelor juridice de ramură şi are ca obiect de studiu, normele juridice aparţinând dreptului civil şi relaţiile sociale ce formează obiectul de reglementare al acestei ramuri de drept.

2. Dreptul civil ca ramură a sistemului de drept

Sistemul unitar de drept cuprinde dreptul public şi dreptul privat. Noţiune. Dreptului civil este acea ramură a dreptului privat care reglementează raporturi patrimoniale şi personale –

nepatrimoniale stabilite între persoanele fizice şi/sau între persoanele juridice, aflate pe poziţii de egalitate juridică, precum şi condiţia juridică a persoanelor fizice şi persoanelor juridice, în calitatea lor de subiecte ale raporturilor juridice civile.

Elemente esenţiale:- este o ramură a sistemului de drept- Dreptul civil se înfăţişează ca un ansamblu de norme juridice cuprinse în acte

normative care alcătuiesc izvoarele dreptului civil;- este principala ramură a dreptului privat, constituind dreptul comun pentru ramurile de drept învecinate. În cazul în

care o ramură de drept nu conţine norme proprii pentru a rezolva un caz concret, se apelează la dreptul civil care « împrumută » principiile sau normele sale;

- reglementează raporturi patrimoniale şi nepatrimoniale ce formează obiectul dreptului civil;- persoanele fizice şi juridice sunt subiectele raporturilor juridice de drept civil;- poziţia de egalitate juridică a subiectelor raportului de drept civil, adică în raportul juridic civil nici una dintre părţi nu

este subordonată celeilalte;- normele de drept civil, de principiu, sunt grupate pe instituţii de drept civil, adică formează grupe omogene de norme

sociale, alcătuind subdiviziuni ale obiectului dreptului civil.

Sunt instituţii de drept civil: raportul juridic civil; actul juridic civil; subiectele de drept civil (persoana fizică şi persoana juridică); prescripţia extinctivă; drepturile reale (dreptul de proprietate şi alte drepturi reale derivate din acesta – uzul, uzufructul, abitaţia, superficia, servitutea, administrarea); contractul civil; răspunderea civilă (contractuală şi delictuală); dreptul de proprietate intelectuală (dreptul de autor şi dreptul de inventator sau de proprietate industrială); dreptul de moştenire sau de succesiune (moştenire legală, moştenire testamentară) etc.

2

Obiectul de reglementare

Normele de drept civil reglementează relaţii sociale patrimoniale şi nepatrimoniale pe care le convertesc în raporturi patrimoniale şi raporturi nepatrimoniale.

Categorii de raporturi sociale reglementate:A. Raporturi patrimoniale care cuprind:

– raporturi reale, adică acelea care au în conţinutul lor drepturi reale, respectiv dreptul de proprietate şi celelalte drepturi reale principale;

– raporturi obligaţionale (raporturi de obligaţii), care conţin drepturi de creanţă izvorâte din acte juridice ori fapte juridice (licite sau ilicite).

B. Raporturi nepatrimoniale care cuprind:– raporturi care privesc existenţa şi integritatea fizică ori morală a persoanei, care au în conţinutul lor drepturi

personale nepatrimoniale, cum sunt: dreptul la viaţă, dreptul la sănătate, la integritate fizică, la secretul vieţi private etc.;– raporturi privind elementele de identificare a unei persoane, cum sunt: dreptul la nume, la pseudonim, la domiciliu

(pentru persoana fizică), la denumire, la sediu (pentru persoana juridică) etc;– raporturi izvorând din creaţia intelectuală, care se referă la dreptul de autor asupra unei opere ştiinţifice, literare,

artistice sau dreptul de inventator, inovator, etc.

3. Sensurile noţiunii „Drept civil“

Drept civil – drept obiectiv = totalitatea normelor juridice adoptate de organele statului în scopul reglementării relaţiilor dintre persoanele fizice şi juridice.

Drept civil – drept subiectiv = prerogativa (posibilitatea) unei persoane de a avea o anumită conduită, de a îndeplini anumite acte juridice, adică de a-şi exercita drepturile prevăzute şi ocrotite de dreptul obiectiv, precum şi de a pretinde persoanei obligate să aibă o comportare corespunzătoare dreptului său, ce poate fi impusă la nevoie prin forţa de constrângere a statului.

Drept civil – ştiinţa juridică de ramură, parte a ştiinţelor juridice, care are ca obiect studierea dreptului civil ca ramură a sistemului unitar de drept din România.

Drept civil – ramură de drept civil, ca ansamblu de norme juridice ce reglementează relaţii sociale ce formează obiectului dreptului civil.

I I . Norma juridică civi lă şi izvoarele dreptului civi l

1. Noţiunea şi trăsăturile specifice ale normei juridice civile

Regulă de conduită generală, impersonală, obligatorie, edictată de organele competente ale statului având ca scop asigurarea ordinii sociale, ce poate fi îndeplinită la nevoie prin forţa de constrângere a statului.

Normele juridice şi raporturile juridice formează ordinea juridică. Trăsăturile normei juridice

- este generală (este aplicabilă la un număr nelimitat de cazuri)- este impersonală (nu se adresează direct unei persoane)- este obligatorie (prevederile sale pot fi impuse prin forţa de constrângere a statului)

2. Structura normei juridice

structura logico-juridică:– ipoteza – descrie împrejurările, condiţiile în prezenţa cărora se aplică dispoziţia;– dispoziţia – prescrie conduita pe care trebuie să o aibă o persoană în condiţiile descrise de ipoteză;– sancţiunea – precizează consecinţele nerespectării dispoziţiei.

structura tehnico – legislativă.– alineate; articole; paragrafe; secţiuni; capitole; titluri; părţi (cărţi); acte normative.

3. Clasificarea normelor juridice – criterii

după obiectul de reglementare: norme juridice constituţionale, administrative, civile, penale. după forţa juridică a actului normativ normele juridice sunt exprimate în legi, decrete, hotărâri şi ordonanţe ale guvernului. după caracterul conduitei prescrise de dispoziţie;

– imperative: onerative (prevăd obligaţia pentru părţi de a săvârşi o anumită acţiune);

3

prohibitive (interzic expres o anumită conduită a părţilor).– dispozitive: permisive (nu impun o acţiune pozitivă sau negativă ci doar permit subiectelor raportului juridic civil să

dispună potrivit voinţei lor);supletive (stabilesc o anumită conduită, care este obligatorie pentru părţi numai în cazurile în care acestea,

prin voinţa lor, nu au stabilit o altă conduită). după sfera de aplicare;

- generale; - speciale; - de excepţie.

după criteriul sancţiunii aplicate:- punitive; - stimulatorii;

după tehnica de elaborare:– determinate: complete – cuprind cele trei elemente.

incomplete: de trimitere – fac trimitere la un alt act normativ sau la altă normă în „alb“ – urmează să fie întregite printr-o normă cuprinsă într-un act juridic

normativ ce va fi adoptat în viitor.

4. Noţiunea de izvor de drept

în sens material – condiţiile materiale de existenţă a societăţii care au rol determinant în procesul formării voinţei cuprinse în normele de drept;

în sens formal – formele de exprimare a normelor de drept.

Definirea izvorului de drept civilPrin izvor de drept civil se înţelege forma exterioară de exprimare a a normelor juridice civile, adică a formei interne a dreptului.

Categorii de izvoare de drept civila) Acte normative:

– Legea (Constituţia; legile constituţionale; legile organice; legile ordinare; codul civil)– Decrete – legi;– Decretele;– Ordonanţele şi Hotărârile Guvernului;– Ordinele, instrucţiunile şi regulamentele miniştrilor ori ale altor conducători ai organelor administrative publice centrale;– Actele normative emise de autorităţile administraţiei publice locale;– Reglementări internaţionale – acorduri, tratate, pacte.

b) Obiceiul (cutuma) ca izvor de drept = reprezintă o regulă de conduită statornicită în viaţa socială de-a lungul timpului şi respectată în virtutea unor deprinderi, ca o lege nescrisă (lex non scripta) socotită obligatorie. c) Doctrina juridică şi precedentul judiciar (jurisprudenţa), nu constituie în sistemul nostru izvoare de drept, dar se recunoaşte acestora un rol important în formarea normelor de drept, mai ales în domeniile în care normele juridice sunt echivoce sau lipsesc.

I I I . Interpretarea legii civi le

1. Noţiunea interpretării legii civile

Interpretarea este o etapă premergătoare aplicării normei, al cărei conţinut este dat de activitatea raţională de cunoaştere a voinţei legiuitorului exprimată în norme şi care are ca scop, încadrarea corectă a situaţiilor de fapt şi ca rezultat final justa aplicare a legii civile.

2. Importanţa practică a interpretării

– dată fiind varietatea şi complexitatea faptelor, norma civilă, oricât de perfectă ar fi formularea ei, nu poate cuprinde toate cazurile la care urmează să se aplice;

– legiuitorul se exprimă, nu rareori, în termeni generali;– instanţa de judecată nu poate refuza judecarea sub cuvânt că legea nu prevede sau că este întunecată ori neîndestulătoare; un

astfel de judecător este culpabil de denegare de dreptate;– interpretarea este necesară pentru a lămuri eventualele contradicţii aparente ce se pot ivi între diferite acte normative sau chiar

între dispoziţiile aceluiaşi act normativ;– termenii, cuvintele folosite de legiuitor în cuprinsul normei, au sensuri diferite, iar formulările sunt neclare, echivoce.

4

3. Clasificarea interpretării - criterii

a) în raport de forţa juridică:– interpretarea oficială: este făcută de organul de stat legislativ, executiv, judecătoresc;– interpretarea neoficială (doctrinară): este făcută de persoane care nu acţionează în calitate de organ de stat (jurişti,

teoreticieni, avocaţi).b) în raport de rezultatul interpretării:

– literală (în litera legii) – când există identitate între formulare şi conţinutul real;– extensivă (în spiritul legii) – prin conţinutul ei norma civilă acoperă mai multe cazuri decât lasă să se înţeleagă textul

ei;– restrictivă (în sprijinul legii) – formularea textului este prea largă în raport cu conţinutul său real.

4. Metodele de interpretare

Interpretarea gramaticală: se face sub două aspecte:– al înţelesului în care este exprimată norma;– alcătuirii şi succesiunii propoziţiilor şi frazelor (legătura dintre cuvinte, cazul, numărul, genul substantivelor)

Interpretarea sistematică: prin comparaţie cu alte norme din acelaşi ori alt act normativ. Interpretarea logică: prin aplicarea regulilor şi argumentelor de logică formală

a) Reguli de interpretare:- unde legea nu distinge, nici noi nu trebuie să distingem (ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus); prin

interpretare nu se poate restrânge aplicaţia unui text care a fost formulat general; generalitatea formulării duce la generalitatea aplicării.

- norma juridică trebuie interpretată în sensul aplicării, iar nu în sensul înlăturării aplicării ei (actus interpretandus est potius ut valeat quam ut pereat); „Când o clauză este primitoare de două înţelesuri, ea se interpretează în sensul ce poate avea un efect, iar nu acela ce n-ar putea produce nici un efect“. Ea a devenit de aplicabilitate generală în dreptul civil.

- excepţiile sunt de strictă interpretare (exceptio est strictissimae interpretationis); normele de excepţie trebuie să-şi găsească o aplicaţie numai la ipotezele la care se referă neputând fi extinse la alte cazuri. Pe baza acestei reguli se rezolvă raportul dintre legea generală şi legea specială deoarece legea specială reprezintă excepţia iar legea generală regula astfel încât legea specială derogă de la legea generală (specialia generalibus derogant)

b) Argumente de interpretare- Per a contrario: acesta se bazează pe legea terţului exclus (A nu poate fi A şi non A); Tertium non datur: principiul se

exprimă prin adagiul qui dicit de uno, negat de altero, aut qui de uno negat de altero dicit. Argumentul înseamnă că ori de câte ori un text de lege prevede un anumit lucru, se poate prezuma că el neagă contrariul.

- A fortiori rationae: argumentul justifică extinderea aplicării unei norme la un caz neprevăzut de ea, deoarece motivele avute in vedere la stabilirea acelei norme se regăsesc cu şi mai multă tărie în cazul dat.

- A majori ad minus (o particularizare a argumentului A fortiori) este expresia concentrată a raţionamentului „Cine poate mai mult poate şi mai puţin“ (qui potest plus potest minus).

- Argumentul reducerii la absurd (reductio ad absurdum), se bazează pe ideea că dintre înţelesurile posibile ale normei se evidenţiază soluţia logică, corespunzătoare scopului normei şi se înlătură soluţiile ilogice, absurde.

- Argumentul de analogie (a pari – de la egal) sintetizat în adagiul ubi eadem est ratio, eadem lex esse debet (unde este aceeaşi raţiune a legii, acolo trebuie aplicată aceeaşi dispoziţie a legii).Analogia operează în cazul în care nu există o normă juridică care să reglementeze cazul dat, se aplică o altă normă, care reglementează un caz asemănător.

Interpretarea istorică – stabilirea înţelesului normei prin analiza condiţiilor concrete care au determinat emiterea ei. Interpretarea teologică – urmăreşte aflarea scopului urmărit de legiuitor la adoptarea normei respective, folosindu-se lucrările

pregătitoare şi mijloacele mass – media.

IV. Realizarea şi aplicarea normelor juridice civile

1. Conceptul de realizare şi aplicare

Activitatea de înfăptuire a dispoziţiilor şi opreliştilor cuprinse în norma juridică apare ca un proces complex, desemnat prin noţiunea de realizare a normelor de drept.

Aplicarea normelor de drept constă în activitatea desfăşurată de organele de stat investite prin lege cu atribuţii şi competenţe speciale pentru transpunerea în practică a dispoziţiilor şi sancţiunilor normelor juridice.

2. Formele juridice de realizare:

5

– respectarea şi executarea prescripţiei normei juridice de către destinatarii ei;– aplicarea normei de către organele de stat competente.

3. Etapele de aplicare a normelor juridice:

stabilirea situaţiei de fapt – actul de aplicare bazat pe o corectă stabilire a situaţiei de fapt este un act temeinic; stabilirea elementelor de drept (calificarea juridică) – actul de aplicaţie bazat pe o corectă calificare juridică se numeşte act

legal. emiterea actului de aplicare cu respectarea condiţiilor de fond şi formă prevăzute de lege. Temeinicia şi legalitatea sunt condiiţiile actului de aplicare.Actul de aplicare a normei juridice nu trebuie confundat nici cu

actele normative nici cu actele juridice civile.

4. Aplicarea (acţiunea) legii în timp

În timp legile se succed, iar conflictul de legi în timp se soluţionează pe baza normelor juridice ce alcătuiesc dreptul intertemporal.

Aplicarea legii în timp presupune:– intrarea în vigoare a legii. Legea devine obligatorie din momentul intrării ei în vigoare: legea intră în vigoare în trei zile

de la data publicării ei în Monitorul Oficial.– prezumţia de cunoaştere a legii: de la data intrării în vigoare, nimeni nu poate invoca necunoaşterea legii “nemo censetur

ignorare legem”– ieşirea din vigoare a legii: punctul final al acţiunii unei legi este cel al abrogării; abrogarea este: expresă sau tacită

(implicită);totală sau parţială.– un ultim aspect se referă la legile temporare şi la desuetudine.

În primul caz nu este necesară abrogarea, fiind suficientă scurgerea perioadei de timp pentru care actele normative au fost adoptate.

Desuetitudinea intervine în acele situaţii în care datorită dispariţiei raţiunilor pentru care actul normativ a fost adoptat; acesta nu mai este aplicat, fără a fi abrogat.

5. Principii şi excepţii cu privire la acţiunea legii în timp (conflictul legilor în timp).

Legea se aplică într-un anumit interval de timp cuprins între momentul intrării şi momentul ieşirii din vigoare a legii respective. În practică însă, raporturile juridice îşi produc efectele, adică se nasc, se modifică sau se sting în perioade în care pot acţiona legi diferite. Se pune problema de a şti cum determinăm legea aplicabilă. Această problemă se rezolvă după următoarele principii:

– principiul neretroactivităţii legii cu excepţia sa: retroactivitatea legii noi;– principiul aplicării imediate a legii noi cu excepţia sa: supravieţuirea (ultraactivitatea) legii vechi.

Principiul neretroactivităţii legii civile

Principiul, de mare valoare pentru ocrotirea drepturilor subiective, pentru însăşi autoritatea legii, a fost consacrat în art.15 alin. 2 din Constituţie, care prevede că „Legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale şi acelei contravenţionale mai favorabile“.

– Legea nouă nu reglementează raporturile juridice născute, modificate sau stinse înainte de intrarea ei în vigoare.– Legea nouă se aplică, fără a fi retroactivă, următoarelor situaţii.

situaţiilor juridice care se vor naşte, modifica sau stinge, după intrarea în vigoare a legii; situaţiilor juridice în curs de formare, modificare sau stingere la data intrării în vigoare a legii; efectelor viitoare ale raporturilor juridice trecute;

– În ce priveşte efectele desfăşurate în timp ale unor situaţii juridice, regula este că se produc acele efecte care sunt prevăzute de legea în vigoare, în momentul în care se produce fiecare efect.

Excepţia de retroactivitate a legii

– Legea penală mai favorabilă retroactivează (art. 15 alin. 2 din Constituţie).– Legile interpretative – trebuie să admitem că legea interpretativă produce efecte numai pentru viitor, deşi până la intrarea în

vigoare a actualei Constituţii era acceptată teza conform căreia legea interpretativă avea caracter retroactiv.

Principiul aplicării imediate a legii civil

6

– Legea se va aplica tuturor raporturilor juridice care se vor naşte, modifica sau stinge, după momentul intrării în vigoare precum şi efectelor produse de raporturile juridice constituite în trecut.

Între neretroactivitatea legii şi principiul aplicării imediate există deosebiri esenţiale. Astfel, neretroactivitaea se referă la fapte şi raporturi juridice consumate în trecut, iar aplicarea imediată se referă la fapte juridice şi raporturi în curs de producere. Neretroactivitatea se opune retroactivităţii legii, iar aplicarea imediată a legii se opune supravieţuirii legii vechi.

Excepţia supravieţuirii legii vechi (ultraactivitatea).

Ca regulă, excepţiile de ultraactivitate în practică se referă la situaţiile subiective (individuale), stabilite prin voinţa părţilor într-un contract. Cât priveşte aceste situaţii subiective, se va aplica legea sub imperiul căreia a fost încheiat actul juridic, deci supravieţuieşte legea veche.

– Situaţiile subiective, stabilite prin voinţa părţilor, rămân guvernate de legea sub imperiul căreia au luat naştere (tempus regit actum).

– Legea nouă prevede expres printr-o dispoziţie tranzitorie că anumite situaţii juridice rămân în continuare guvernate de legea veche.

– Legea penală temporală.

6. Aplicarea legii civile în spaţiu

Este guvernată de principiul teritorialităţii legii, cu excepţiile de restrângere sau extindere pe plan intern, şi internaţional. Conflictul de legi în spaţiu se soluţionează pe baza normelor conflictuale ce alcătuiesc dreptul internaţional privat.

7. Aplicarea legii civile asupra persoanelor

Destinatarii legii sunt persoanele fizice şi juridice; În faţa legii, persoanele sunt egale- principiul egalitarismului. În funcţie de aplicabilitate, legi civile sunt:

– cu vocaţie generală;– cu vocaţie specială;– legi civile aplicabile persoanelor fizice;– legi civile aplicabile persoanelor juridice.

V. Noţiunea de raport juridic civi l

1. Noţiunea de raport juridic civil.

Raportul juridic civil este o relaţie socială patrimonială sau nepatrimonială reglementată de normele de drept civil.

2. Premise.

Pentru naşterea, modificarea, transmiterea sau stingerea raporturilor juridice civile concrete sunt necesare următoarele premise:- o relaţie socială;- o normă de drept care să reglementeze relaţia socială (abstract iar apoi concret);- un fapt sau un act juridic de care normele de drept condiţionează naşterea, modificarea, transmiterea sau stingerea de

drepturi şi obligaţii concrete între subiectele determinate.

3. Caractere:

- are caracter social, ca toate raporturile juridice deoarece ele se stabilesc intre oameni, fie priviţi ca persoane fizice, fie ca persoane juridice (individual, respectiv în colectiv).

- are caracter voliţional, acest caracter se analizează sub două aspecte: primul aspect rezultă din faptul că raportul juridic estre reglementat de o normă juridică care în esenţă

exprimă voinţa legiuitorului; al doilea aspect, specific tuturor raporturilor juridice civile izvorâte din acte juridice pune in lumină

caracterul dublu voliţional, reglementat prin norma juridică şi exprimat prin voinţa părţilor; exprimându-şi voinţa, persoanele se implică liber in viaţa juridică civilă.

7

- egalitatea juridică a părţilor; caracter specific numai raporturilor civile care exprimă ideea că părţile sunt egale în drepturi si obligaţii; condiţia juridică a subiectelor este egalitatea juridică; părţile prin voinţa lor stabilesc conţinutul şi obiectul raportului juridic.

4. Izvoarele raportului juridic concret.

Actele şi faptele juridice sunt cunoscute în doctrină sub denumirea sub denumirea de „ izvoare ale raportului juridic concret”. Izvoarele raportului juridic se clasifică:

- în raport de voinţa oamenilor în evenimente şi acţiuni omeneşti;- în raport de sfera de cuprindere, în fapte juridice în sens larg şi fapte juridice în sens restrâns;

A. Evenimentele sunt împrejurări situaţii care se produc independent de voinţa oamenilor şi de care norma juridică leagă producerea unor efecte juridice (naşterea, moartea, cutremurul, inundaţia).

Acţiuni omeneşti sunt fapte săvârşite cu sau fără intenţia de a produce efecte juridice, care se produc totuşi în virtutea legii. Acţiunile omeneşti se clasifică în:

a) acţiuni săvârşite cu intenţia de a produce efecte juridice, care se numesc acte juridice civile.b) acţiuni săvârşite fără intenţia de a produce efecte, dar care se produce în virtutea legii, care se numesc fapte

juridice.

Faptele juridice sunt: Licite (quasi contracte), săvârşite cu respectarea dispoziţiilor legale (gestiunea de afaceri, plata nedatorată, îmbogăţirea

fără justă cauză). Ilicite, săvârşite cu încălcarea dispoziţiilor legale (delictul şi quasidelictul).

B. Fapte juridice în sens larg (lato sensu) cuprind evenimentele şi acţiunile omeneşti săvârşite cu intenţia de a produce efecte juridice (acte juridice).

Faptele juridice în sens restrâns (stricto sensu) cuprind : evenimentele şi acţiunile omeneşti săvârşte fără intenţia de a produce efecte juridice.

8

VI . Structura raportului juridic civi l .

1. Elementele constitutive:

- subiectele sau părţile între care se leagă raportul juridic civil;- conţinutul raportului, alcătuit din drepturile si obligaţiile subiectelor (părţilor);- obiectul raportului format din acţiunile şi inacţiunile la care sunt îndreptăţite părţile ori la care sunt obligate; obiectul

exprimă conduita pe care trebuie să o urmeze părţile.

2. Subiectele raportului juridic civil.

Noţiune, caracterizare generală.- Subiectele raportului juridic sunt oamenii care participă la raportul juridic, fie in mod individual ca persoane fizice, fie în

cadrul unor organisme ca persoane juridice.Subiectele raportului juridic civil ocupă două poziţii distincte:

- subiectul activ, acela care dobândeşte drepturi (titular de drepturi);- subiectul pasiv, acela care se obligă (titular de obligaţii).

- În cadrul raporturilor obligaţionale, subiectul activ este denumit creditor, iar subiectul pasiv este denumit debitor, denumiri ce se particularizează în funcţie de denumirile raportului juridic la care participă (într-un contract de vânzare-cumpărare, părţile se numesc vânzător şi cumpărător; într-un contract de donaţie se numesc donator şi donatar; într-un contract de depozit se numesc deponent şi depozitar; într-un contract de furnizare de produse, furnizor şi beneficiar etc.)

- În cadrul raporturilor de obligaţii, părţile apar cu dublă calitate: de subiect activ şi de subiect pasiv.

Pluralitatea de subiecte.- Raportul juridic civil se stabileşte de regulă între două persoane (raport juridic simplu).- Raportul juridic civil se poate lega între mai multe persoane, fie ca subiecte active, fie ca subiecte pasive, fie sub ambele

aspecte. Astfel, în raportul real (de proprietate) subiectul activ poate fi o singură persoană sau, în cazul proprietăţilor comune, pot fi mai multe persoane, fiind deci o pluralitate activă; la aceste raporturi, subiectul pasiv este întotdeauna plural – pluralitate pasivă. În raportul obligaţional, ce conţine drepturi de creanţă, pot fi: mai mulţi creditori,existând o pluralitate activă; mai mulţi debitori fiind o pluralitate pasivă; ori mai mulţi creditori şi debitori existând o pluralitate mixtă.

Individualitatea subiectelor.- În raporturile juridice de obligaţii care conţin drepturi relative, subiectele (activ şi pasiv) sunt individualizate,

determinate de la formarea raportului juridic.- În raporturile civile reale ce conţin drepturi absolute, (raportul juridic de proprietate) numai subiectul activ este

determinat, individualizat, de la naşterea raportului juridic, subiectul pasiv fiind nedeterminat, deoarece obligaţia de a nu aduce atingerea dreptului subiectului activ, revine tuturor ca o obligaţie generală.

Capacitatea civilă a subiectelor (părţilor).- Calitatea de subiect de drept civil presupune şi capacitatea civilă, cu cele două elemente fundamentale: capacitatea de

folosinţă, (aptitudinea de a avea drepturi şi obligaţii) şi capacitatea de exerciţiu, (aptitudinea de a-şi exercita drepturile şi a-şi asuma obligaţii, săvârşind acte juridice în nume propriu).

3. Conţinutul raportului juridic.

Noţiunea de conţinut– Conţinutul raportului juridic este alcătuit din:

- drepturile subiectului activ;- obligaţiile subiectului pasiv.

– Drepturile şi obligaţiile sunt interdependente, adică drepturilor subiectului activ le corespund obligaţiile subiectului pasiv, iar obligaţiilor subiectului pasiv le corespund drepturile subiectului activ.

– Interdependenţa drepturilor şi obligaţiilor, este diferită în funcţie de natura raportului civil.Într-un raport juridic real, corelaţia este întotdeauna simplă: subiectul activ, determinat, are numai drepturi, iar

subiectul pasiv, nedeterminat, are obligaţia negativă de a nu tulbura exerciţiul acestor drepturi.

În raporturile obligaţionale, obligaţia poate fi simplă (contract de împrumut, unde împrumutatul are obligaţia de restituire) sau complexă, deoarece subiectele au dubla calitate de subiecte active şi subiecte pasive, adică au drepturi şi obligaţii interdependente (contractul de vânzare-cumpărare, contractul de antrepriză etc.).

Noţiunea de drept subiectiv civil.Drept subiectiv este posibilitatea recunoscută subiectului activ de normele de drept civil de a avea, în limitele

stabilite de aceste norme o anumită conduită şi de a pretinde subiectului pasiv o conduită corespunzătoare ce constă în a da, a face sau a nu face ceva, iar în caz de nevoie să apeleze la forţa de constrângere a statului;

- dreptul subiectiv este o posibilitate, o prerogativă de a desfăşura o anumită conduită (dreptul de proprietate conferă titularilor dreptul de a poseda, folosi şi dispune de bunuri);

- posibilitatea, prerogativa, trebuie să fie recunoscută de normele de drept, care consacră nu numai posibilitatea de a avea o conduită, dar prevăd şi măsura conduitei;

- subiectul, titular de drepturi, poate pretinde celorlalte subiecte o anumită comportare, care să garanteze posibilitatea conferită de lege (a da, a face, a nu face ceva);

- posibilitatea titularului de a avea o anumită conduită şi de a impune altora o anumită comportare sunt asigurate, la nevoie, prin apelarea la forţa de constrângere a statului.

Noţiunea de obligaţie civilă – triplă accepţiune.- prin “obligaţie” sau obligaţii civile se înţelege o categorie de raporturi juridice ce conţin drepturi de creanţă (lato

sensu);- prin “obligaţie” se înţelege îndatorirea ce revine subiectului pasiv într-un raport juridic civil, de a da, a face ceva,

a nu face ceva (stricto sensu);- prin ”obligaţie” se înţelege înscrisul care încorporează şi constată existenţa unei creanţe (titlu de credit, obligaţii

CEC).Ca noţiune corelativă a dreptului subiectiv, prin obligaţie civilă înţelegem îndatorirea subiectului pasiv de a avea

o anumită conduită, corespunzătoare cerinţei subiectului activ, constând în: a da, a face ceva sau a nu face ceva, conduită care poate fi impusă la nevoie prin forţa de constrângere a statului.

Clasificarea drepturilor subiective civile – criterii.- în funcţie de sfera persoanelor obligate sau în funcţie de gradul de opozabilitate, drepturile subiective se clasifică în:

- drepturi absolute şi- drepturi relative;

- în funcţie de conţinutul lor, drepturile subiective se divid în:- drepturi patrimoniale şi- drepturi personale nepatrimoniale.

Drepturile patrimoniale se divid în drepturi reale şi drepturi de creanţă.

- în funcţie de siguranţa oferită titularilor, drepturile se împart în- drepturi pure şi simple şi - drepturi afectate de modalităţi (termen şi condiţie);

- în funcţie de corelaţia dintre ele drepturile subiective civile se clasifică în- drepturi principale şi - drepturi accesorii.

Clasificarea obligaţiilor civile – criterii.- în raport de obiectul lor distingem:

- obligaţii de a da, a face, a nu face;- obligaţii pozitive şi negative;- obligaţii de rezultat şi de diligenţă.

- în raport de gradul de opozabilitate, obligaţiile civile se împart în:- obligaţii obişnuite, opozabile părţilor;- obligaţiile opozabile şi terţilor;- obligaţii reale.

- în raport de sancţiune, obligaţiile sunt:- obligaţii perfecte;- obligaţii imperfecte.

- în raport de structura lor, obligaţiile civile se subclasifică în:- obligaţii pure şi simple, care au un creditor, un debitor, un singur obiect şi nu sunt afectate de modalităţi;- obligaţiile complexe, adică cu pluralitate de subiecte (activă, pasivă, mixtă) ori cu pluritate de obiecte;- obligaţii afectate de modalităţi, adică de termen sau condiţie.

10

4. Obiectul raportului juridic civil.

– Obiectul raportului juridic civil constă în: acţiunea sau abstenţiunea la care este îndreptăţit subiectul activ şi este obligat subiectul pasiv.

– Dacă conţinutul raportului cuprinde posibilităţi şi îndatoriri juridice, obiectul cuprinde realizarea acestora. Prestaţia concretă poate să fie transmiterea unui drept real (a da), sau să fie un fapt al debitorului (pozitiv – a face, sau negativ – a nu face).

– Lucrurile la care se referă conduita părţilor constituie obiect indirect, derivat al raportului juridic civil.

VI I . BUNURILE.

1. Noţiunea de “bun” sau “lucru”.

În sensul restrâns (stricto sensu) bunurile sunt lucruri utile, cu valoare economică care pot fi apropriate sub forma drepturilor patrimoniale.

În sens larg (lato sensu) prin bunuri se înţeleg atât lucrurile, ca obiecte ale drepturilor şi obligaţiilor patrimoniale, cât şi drepturile asupra bunurilor.

2. Noţiunea de patrimoniu.

În sens economic, patrimoniul reprezintă totalitatea bunurilor unei persoane. În sens juridic, patrimoniul poate fi definit ca fiind totalitatea drepturilor şi obligaţiilor patrimoniale (cu valoare

economică) şi a bunurilor la care se referă, aparţinând unei persoane. Totalitatea dreăturilor alcătuiesc activul patrimonial, iar totalitatea obligaţiilor, pasivul patrimonial.

3. Corelaţia dintre bunuri şi patrimoniu, importanţa şi funcţiile patrimoniului.

Între “bun” şi patrimoniu există o relaţie de la parte la întreg. Bunul poate fi privit individual – ut singuli – sau ca parte din activul patrimonial.

Caractere:- patrimoniul este o universalitate juridică fiindcă este format dintr-o masă de bunuri, de drepturi şi obligaţii cu un

anumit regim juridic, distincte de universalitate; patrimoniul ca universalitate nu se confundă cu conţinutul său, adică cu bunurile şi drepturile ori obligaţiile asupra lor.

- patrimoniul este legat de persoană (fizică sau juridică);- orice persoană are un parimoniu;- o persoană nu poate avea decât un singur patrimoniu; unicitatea de subiect şi unicitatea de patrimoniu;

Patrimoniul îndeplineşte importante funcţii practice:- patrimoniul explică şi asigură dreptul de gaj general al creditorilor chirografari.- patrimoniul explică principiile transmisiunii universale, cu titlu universal şi cu titlu particular.

4. Clasificarea bunurilor:

după regimul circulaţiei juridice sunt:- bunuri care se află în circuitul civil, care pot face obiectul oricărui act juridic.- bunuri scoase din circuitul civil, care nu pot face obiectul unor acte juridice civile (bunuri aparţinând

domeniului public).

după natura şi calificarea făcută de Codul Civil, bunurile sunt mobile şi imobile:Codul civil în art.461 prevede expres: “Toate bunurile sunt mobile sau imobile”.a) Bunurile mobile (mişcătoare) se clasifică astfel:

- mobile prin natura lor – se transportă de la un loc la altul, fie că se mişcă de la sine, fie cu ajutorul unei puteri străine;

- mobile prin determinarea legii – drepturi mobile şi drepturi de creanţă ce au ca obiect un bun mobil, acţiunile în justiţie privind un drept mobiliar);

- mobile prin anticipaţie – bunuri mobile prin natura lor dar pe care părţile unui act juridic le consideră anticipat mobile, având în vedere că ele vor deveni în viitor mobile.

11

b). Bunurile imobile (nemişcătoare) se clasifică în:- imobile prin natura lor (art. 462 C. civ.);- imobile prin obiectul la care se aplică – drepturi reale şi drepturi de creanţă care au ca obiect un imobil,

acţiuni privind valorificarea drepturilor mobiliare;- imobile prin destinaţie – bunuri mobile prin natura lor, dar care sunt considerate imobile fiind destinate ca

accesorii pentru serviciul şi exploatarea imobilului respectiv .

după modul de determinare sunt: - bunuri individual determinate (res certa) sunt individualizate prin elemente specifice- bunuri generic determinate (res genera) se individualizează prin însuşiri specifice speciei din care fac

parte;

după cum pot fi înlocuite în executarea unei obligaţii civile, deosebim:- bunuri fungibile – acelea care se pot înlocui unele cu altele în executarea unor obligaţii;- bunuri nefungibile – acelea care nu se pot înlocui unele cu altele, debitorul neputând fi liberat prin predarea

altui bun;

după cum sunt sau nu producătoare de fructe, bunurile se divid în:- bunuri frugifere – bunuri care produc periodic, fără consumarea substanţei lor, alte bunuri, denumite fructe;- bunuri nefrugifere – bunuri care nu produc fructe.

după cum folosirea bunurilor implică sau nu consumarea lor, deosebim:- bunuri consumptibile – îşi consumă substanţa ori sunt înstrăinate la prima lor întrebuinţare;- bunuri neconsumabile – pot fi folosite repetat, fără a fi necesară consumarea substanţei ori înstrăinarea lor.

după cum sunt percepute, bunurile pot fi:- bunuri corporale – au existenţă materială;- bunuri incororale – au existenţă abstractă, ideală.

după corelaţia existentă între bunuri, acestea sunt:- bunuri principale – pot fi folosite independent, neservind la utilitatea altui bun;- bunuri accesorii – servesc la întrebuinţarea unor bunuri principale.

după cum pot fi sau nu urmărite şi supuse executării silite bunurile sunt: - bunuri sesizabile – sunt susceptibile de a forma obiect al executării silite;- bunuri insesizabile – nu pot fi urmărite silit.

după cum pot fi, ori nu divizate, fără a-şi schimba destinaţia economică:- bunuri divizibile – pot fi împărţite fără să-şi schimbe destinaţia economică;- bunuri indivizibile – nu pot fi împărţite fără să nu-şi schimbe destinaţia economică.

Conform Codul civil, fructele sunt de trei feluri :a) fructe naturale - sunt fructele care se produc fără intervenţia omului, adică cele pe care pământul le produce de

la sine (fructe de pădure, păşune nelucrată), precum şi sporul animalelor.b) fructe industriale – sunt fructe care implică intervenţia omului (recolte, plantaţii).c) fructe civile – sunt venituri în bani ca urmare a folosirii bunului (chirii, dobânzi).Fructele naturale şi industriale se dobândesc prin culegere, iar cele civile se dobândesc « zi de zi », prin simpla

scurgere a timpului.Fructele nu se confundă cu productele; primele se produc periodic şi fără consumarea substanţei lucrului, pe când

cele din urmă sunt foloase trase dintr-un lucru care îşi consumă substanţa (marmura, piatra dintr-o carieră). Productele se dobândesc prin separare.

VI I I . Noţiunea, definirea şi clasif icarea actelor juridice civi le.

12

1. Noţiune; înţelesurile expresiei “act juridic civil”.

Sensuri. Actul juridic are două sensuri:- acţiune voliţională (negotium juris – operaţie juridică)- înscrisul, suportul material ce fixează operaţia juridică (instrumentum probationis).

Noţiune. Poate fi definit ca fiind manifestarea de voinţă, expresă sau tacită, făcută cu intenţia de a produce efecte juridice, concretizată în crearea, modificarea, transmiterea ori stingerea unui raport civil concret.

2. Clasificare – criterii.

După numărul părţilor (după cum voinţa este unică sau comună) actele juridice civile sunt: unilaterale şi bilaterale (multilaterale).

- actul unilateral este rezultatul unei singure voinţe, al unei singure părţi (testamentul, renunţarea la un drept). Actul unilateral nu trebuie confundat cu contractul unilateral (împrumutul, depozitul, mandatul, donaţia fără sarcină, fidejusiunea etc.)- actul bilateral exprimă un acord de voinţă între două părţi; exemplul tipic de act bilateral este contractul (vânzare-cumpărare; donaţie, schimb, locaţie etc.).- actul multilateral exprimă voinţa a trei sau a mai multor parţi (contractul de societate .).

După scopul urmărit de părţi la încheierea lor, actele juridice civile sunt: cu titlu oneros si cu titlu gratuit (art. 945 şi urm. C. civ.).

- actele cu titlu oneros, se subclasifică în acte comutative, la încheierea cărora părţile cunosc existenţa şi întinderea obligaţiilor lor, şi acte aleatorii, la a căror încheiere părţile nu cunosc întinderea prestaţiilor.- actele cu titlu gratuit sunt: liberalităţi, care micşorează patrimoniul dispunătorului (donaţie, legat), şi acte dezinteresate, prin care se procură un avantaj fără micşorarea patrimoniului (mandat gratuit, depozit gratuit, împrumut (comodat) gratuit).

După modul de încheiere, actele civile sunt: consensuale, solemne (formale) şi reale.- actele consensuale se încheie prin simpla manifestare de voinţă.- actele solemne se încheie cu îndeplinirea unor formalităţi, solemnităţi cerute de lege ad validitatem;- actele reale se încheie valabil prin remiterea (predarea) bunului.

După efectul lor, actele civile sunt constitutive, translative şi declarative.- actele constitutive dau naştere la drepturi subiective noi care n-au existat anterior.- actele translative au ca efect strămutarea unui drept subiectiv dintr-un patrimoniu în alt patrimoniu.- actele declarative sunt acelea care constată, definitivează sau consolidează situaţii juridice preexistente.

După importanţa lor asupra patrimoniului, actele civile sunt:- acte de administrare - acte săvârşite asupra unui bun ori a patrimoniului pentru întreţinerea şi folosirea lui (încasarea

veniturilor, culegerea fructelor, închirierea, etc.).- acte de conservare - orice acţiune având ca scop ocrotirea şi păstrarea unui drept, evitându-se astfel pierderea lui

(înscrierea unei ipoteci, întreruperea unei prescripţii).- acte de dispoziţie - acte juridice prin care un bun este scos dintr-un patrimoniu, fie pentru a fi trecut în alt patrimoniu,

fie pentru a fi consumat ori distrus (contractul de vânzare – cumpărare, de schimb, donaţie, actele de constituire a unor drepturi reale, uzufruct, uz, abitaţie, servitute, etc.).

După conţinutul lor, actele civile sunt: patrimoniale şi nepatrimoniale.

După rolul voinţei parţilor la determinarea conţinutului, distingem între acte subiective şi acte condiţie, la care părţile aderă.

După legătura cu modalităţile (termen, condiţie) distingem: acte pure şi simple şi acte afectate de modalităţi (termen şi condiţie).

După modalitatea încheierii lor, se disting: acte strict personale şi acte ce se pot încheia prin reprezentare.

După momentul producerii efectelor, sunt: acte inter vivos (între vii) şi acte mortis causa, pentru cauză de moarte (testamentul).

După raportul dintre ele, sunt: acte principale şi acte accesorii, cu aplicarea regulii “ accesorium sequitur principalem”.

După modul de executare distingem: acte cu executare dintr-o dată (uno ictu) şi acte cu executare succesivă (locaţiunea, renta viageră).

După cum sunt ori nu sunt reglementate distingem între acte numite sau tipice şi acte nenumite.- act juridic numit – act juridic al cărui conţinut este reglementat expres prin norme de drept fie în codul civil, fie în

diferite alte acte normative.

13

- act juridic nenumit – act juridic al cărui conţinut nu este reglementat expres prin norma de drept ci este stabilit de părţi în considerarea principiilor care guvernează obligaţiile civile. El se interpretează şi se execută potrivit voinţei comune a părţilor şi a reglementărilor cu caracter general privitoare la contracte.

După raportul lor cu elementul cauză sunt: acte cauzale şi acte abstracte; la primele elementul cauză este esenţial, iar dacă lipseşte ori este imoral sau ilicit actul este nul, la a doua categorie nu se analizează cauza (titlurile de valoare).

IX. Condiţi i le actului juridic civi l

1. Noţiune, enumerare, terminologie, clasificare

Condiţiile esenţiale pentru validitatea unei convenţii sunt:– capacitatea de a contracta;– consimţământul valabil al părţii ce se obligă;– un obiect determinat;– o cauză licită.

Condiţiile enumerate sunt necesare şi valabile pentru orice act juridic. „forma exterioară“ a actelor - la actele formale sau solemne (donaţie, ipotecă, înstrăinare de imobile etc.) lipsa formei

cerute de lege duce la nulitatea actului juridic. Ca terminologie, noţiunea „condiţie“ mai este întâlnită în dreptul civil ca modalitate a actului juridic („obligaţia este

condiţională când perfectarea ei depinde de un eveniment viitor şi necert“ – art. 1004 C. civ.) sau cu înţelesul de clauză contractuală.

Condiţiile actului juridic civil pot fi:– de fond, care privesc conţinutul actului (capacitatea, consimţământul, cauza, obiectul);– de formă, care privesc forma juridică în care se exprimă voinţa (forma solemnă cerută de lege –ad validitatem sau

ad solemnitatem, forma ad probationem, forma pentru opozabilitate faţă de terţi );– generale, care privesc toate actele juridice (condiţiile de fond);– speciale, care au în vedere numai anumite categorii de acte (acte solemne, acte sub condiţie etc.);– esenţiale, a căror prezenţă este obligatorie pentru validitatea actului;– neesenţiale, formulate şi stabilite prin voinţa părţilor, a căror lipsă nu afectează validitatea actului juridic.

2. Capacitatea de a încheia actul juridic

Orice persoană deţine capacitatea de a încheia acte juridice civile, cu excepţia acelora declarate incapabile de către lege. Incapacitatea de a încheia acte juridice trebuie să fie expres prevăzută de lege, textele respective fiind de strictă

interpretare. Capacitatea ca stare de drept nu trebuie confundată cu discernămăntul, ca stare de fapt.

3. Consimţământul valabil exprimat

a) Rolul voinţei in formarea consimţământului.– Voinţa, în realitatea ei psihologică, reprezintă un fenomen complex cuprinzând: stări intelective (senzaţii,

percepţii, gândire, memorie); stări afective (emoţii şi sentimente) şi stări volitive (reglarea conduitei, propunerea de scopuri, deliberări, luare de decizie).

– Sub influenţa trebuinţelor materiale se formează motivele acţiunii omului. Motivele îl determină pe om să-şi propună şi să obţină anumite scopuri dinainte prevăzute, ca rezultat al acţiunii sale.

– Sub aspect juridic interesează motivul determinat (scopul concret – cauza) şi hotărârea de a încheia actul juridic.

b) Principiile care guvernează voinţa juridică.– .principiul libertăţii încheierii actului juridic, (principiul libertăţii contractuale) - constă în posibilitatea

recunoscută prin lege oricărei persoane de a încheia orice act numit sau nenumit de a modifica ori de a desface de comun acord actul încheiat fără a încălca dispoziţiile imperative, ordinea publică şi bunele moravuri.

– principiul voinţei interne (reale) - dacă voinţa declarată nu corespunde cu voinţa internă va avea prioritate voinţa internă. Astfel, valabilitatea actului depinde de voinţa reală a părţilor.

14

c) Noţiunea şi condiţiile consimţământului. Consimţământul înseamnă hotărârea de a te obliga juridiceşte şi manifestarea în exterior a acestei hotărâri. Voinţa internă,

neexteriorizată, nu produce efecte juridice, nefiind cunoscută.Consimţământul mai are şi sensul de „acord al părţilor“.

Condiţii: să emane de la o persoană având discernământ; să fie făcut cu intenţia de a produce efecte juridice, angajare juridică, adică să fie serios şi nu în glumă (jocandi

causa), sau cu rezervă mintală (reservatio mentalis) cunoscută de cealaltă parte, ori sub condiţie potestativă pură; să fie manifestat în exterior prin înscris, prin gesturi, prin orice fapt concludent, prin simbol.Tăcerea nu constituie

consimţământ cu excepţia următoarelor situaţii: - când legea prevede expres ; - în materie de succesiune - când părţile stabilesc expres acest lucru - când potrivit obiceiului, tăcerea valorează consimţământul.

să nu fie alterat de viciile de consimţământ. „Consimţământul nu este valabil când este dat prin eroare, smuls prin violenţă sau surprins prin dol“ .

4. Viciile de consimţământ

a) EROAREA Noţiune; clasificare;stuctură;efecte

Eroarea în general este o falsă imagine, o falsă cunoaştere şi reprezentare a realităţii concrete pe care şi-o face partea (părţile) cu privire la încheierea unui act juridic.

În raport de consecinţele pe care le produc, erorile sunt:– eroare-obstacol, care împiedică formarea acordului de voinţă, falsa reprezentare căzând, fie asupra

naturii juridice a actului (error in negotio), fie asupra identităţii obiectului (error in corpore);– eroarea-viciu de consimţământ, falsă reprezentare care alterează consimţământul, când cade, fie asupra

calităţilor substanţiale ale obiectului (error in substanţiam), fie asupra identităţiii ori calităţilor esenţiale ale persoanei contractantului (error in personam), eroare ce operează numai în contractele „intuitu personae“.

– eroare indiferentă, se poară asupra unor elemente mai puţin importante.În funcţie de natura realităţilor falsificate, eroarea este:

– eroare de fapt (cele mai sus dezvoltate) – eroare de drept, o reprezentare greşită despre existenţa ori conţinutul unui act normativ. În dreptul nostru

se admite că nimeni nu se poate prevala de necunoaşterea legii (nemo censetur ignorare legem), deci nimeni nu poate invoca eroarea asupra dispoziţiilor legii.

Eroarea are în stuctura sa un element psihologic, respectiv falsa reprezentare a realităţii. Se sancţionează cu nulitatea relativă , cu diminuarea contraprestaţiei (eroare indiferentă).

b) DOLUL – VICLENIA Noţiune; clasificare; structură; efecte.

Prin dol se înţelege acel viciu de consimţământ ce constă în inducerea în eroare a unei persoane prin mijloace viclene, pentru a o determina să încheie un act juridic. Voinţa este viciată printr-o eroare provocată.

În raport cu consecinţele asupra actului juridic, dolul este:- principal (dolul malus), când cade asupra elementelor importante ale încheierii actului juridic şi atrage

anularea actului - incident (dolus incidens) ori secundar când înşelăciunea cade asupra unor elemente nedeterminante

pentru încheierea actului juridic şi nu atrage nulitatea actului dar dă dreptul la o acţiune în despăgubire. Dolul este compus din două elemente: un element subiectiv, intenţional, care constă în inducerea în eroare a unei

persoane pentru a încheia un act juridic, şi un element obiectiv, material, care constă în folosirea de mijloace viclene, respectiv diferite maşinaţiuni, şiretenii ori diverse manopere viclene făcute cu scopul inducerii în eroare a persoanei.

Este sancţionat cu anularea actului, în cazul dolului principal şi dă dreptul la o acţiune în despăgubire, în cazul dolului incident.

c) VIOLENŢA Noţiune; clasificare; stuctură; efecte.

15

Violenţa este acel viciu de consimţământ ce constă în ameninţarea unei persoane cu un rău de asemenea gravitate, încât această ameninţare să îi insufle o temere care să o determine să încheie un act juridic pe care în lipsa acestei temeri nu l-ar fi încheiat.

În funcţie de natura răului, violenţa este:- violenţă fizică- violenţă morală

După caracterul ameninţării,se distinge:- ameninţare legitimă- ameninţare nligitimă

Violenţa sa analizează sub două elemente:un element subiectiv (stare psihologică) constând în insuflarea temerii de natură a constrânge victima la încheierea actului şi un element obiectiv, exterior, constând în constrângerea persoanei care poate fi de natură fizică (ameninţare cu torturi, mutilare), de natură patrimonială (distrugerea bunurilor) sau de natură morală (onoare, cinste etc.).

Este sancţionată cu anularea actului, şi dă dreptul la o acţiune în despăgubire. LEZIUNEA Noţiune; condiţii; efecte.

Prin leziune înţelegem o pagubă ce rezultă din disproporţia existentă între prestaţiile reciproce ale părţilor. Leziunea are o aplicaţie restrânsă, atât în privinţa persoanelor, cât şi a actelor juridice (minorii între 14 şi 18 ani şi

numai la actele de administrare încheiate de aceştia fără încuviinţarea ocrotitorului legal). Majorul poate, pentru leziune, să exercite acţiunea în resciziune (în anulare). Efectul leziunii este „o disproporţie a echivalenţei prestaţiilor“ ca urmare a intervenţiei unui viciu de consimţământ grefat pe capacitatea restrânsă a minorilor, care nu poate fi sancţionat decât cu nulitatea relativă. Cel ce invocă leziunea trebuie să facă dovada disproporţiei de valoare între cele două prestaţii – contraprestaţii.

X. Obiectul, cauza şi forma actului juridic civi l

1. Obiectul actului juridic

a) Noţiune Obiectul şi conţinutul actului juridic civil se află în aceeaşi corelaţie ca şi obiectul şi conţinutul raportului juridic civil

adică, în timp ce obiectul actului juridic civil (şi al raportului juridic) indică acţiunile sau inacţiunile la care sunt îndreptăţite sau obligate părţile, conţinutul actului juridic civil (şi al raportului juridic) se referă la drepturile civile subiective şi la obligaţiile cărora le dau naştere actul juridic şi raportul juridic.

Conduita părţilor poate să se refere la un lucru (un bun) şi atunci acesta este privit ca fiind obiectul derivat (exterior) al actului juridic civil.

b) Condiţiile obiectului– Obiectul trebuie să existe la încheierea actului juridic).

– Obiectul trebuie să fie in circuitul civil.– Obiectul trebuie să fie determinat sau determinabil. Obiectul este determinat când se precizează în actul juridic

elementele care îl individualizează şi este determinabil când în actul juridic se înscriu elementele necesare pentru individualizarea sa in viitor.

– Obiectul trebuie să fie posibil (ad impossibilium nulla este obligatio).– Obiectul trebuie să fie licit şi moral; este lovit de nulitate orice act juridic care afectează normele juridice care

interesează ordinea publică sau bunele moravuri.– Obiectul trebuie să fie un fapt personal al celui ce se obligă.– În actele constitutive sau translative de drepturi reale, cel care se obligă trebuie să fie titularul dreptului, sub

sancţiunea nulităţii actului.

2. Cauza actului juridic

a) Noţiune

16

Motivul este chiar cauza ce răspunde la întrebările „pentru ce?“, „de ce?“ s-a încheiat actul juridic. Exprimarea consimţământului este precedată de existenţa clară a cauzei, adică de scopul concret al actului juridic.

b) Elementele cauzei Scopul imediat (causa proxima) numit şi scopul obligaţiei este invariabil de la un act la altul:

- în contractele sinalagmatice – prefigurarea contraprestaţiei celeilalte părţi;- în actele cu titlu gratuit – intenţia liberală;- în actele juridice reale – prefigurarea predării bunului;- în contractele aleatorii – şansa de a câştiga şi riscul unei pierderi.

Scopul mediat (causa remota) numit şi scopul actului juridic, motivul principal ce a determinat încheierea actului juridic are în vedere însuşirile, calităţile prestaţiei sau persoane şi este variabil de la un act la altul .

c) Condiţiile cauzei (raportate la scopul mediat)– Ca urmare, pentru a fi valabilă, cauza actului juridic trebuie: să existe; să fie reală şi să fie licită sau morală.

d) Proba cauzei

cine invocă lipsa ori nevalabilitatea cauzei trebuie să dovedească acest lucru prin mijloacele de probă admise de lege.

3. Forma actului juridic. Principiul consensualismului

a) Noţiune

Orice act juridic are o formă. Forma actului juridic este modalitatea de exteriorizare a voinţei, făcută cu intenţia de a produce efecte juridice. Uneori forma este cerută de lege pentru validitatea actului juridic, alteori este cerută pentru probaţiunea actului juridic.

b)Principiul consensualismului Principiul care guvernează forma este cel al libertăţii formei sau al consensualismului (solus consensus obligat). Voinţa

juridică, independent de forma în care se manifestă în exterior, produce efecte juridice. În consecinţă, actele juridice sunt consensuale în sensul că ele nu reclamă necesitatea observării unor forme pentru

validitatea lor, producând efecte prin simpla manifestare de voinţă a celor de la care emană.

c)Excepţii de la principiul consensualismului Forma cerută pentru validitatea actului juridic

– Actele juridice pentru validitatea cărora trebuie respectate, sub sancţiunea nulităţii absolute, anumite condiţii de formă se numesc acte solemne sau formale, cum sunt: testamentul ; donaţia ; ipoteca convenţională,; subrogarea in drepturile creditorului, consimţită de debitor actele juridice între vii, având ca obiect terenuri; contractul de societate comercială; căsătoria; recunoaşterea unui copil

– Actele solemne nu trebuie confundate cu actele autentificate de notar, relaţia fiind de la întreg la parte, actele solemne cuprinzând printre altele şi actele notariale.

Forma cerută pentru probaţiunea actului juridic.– Pentru unele acte juridice legea cere forma scrisă, ca excepţie de la principiul consensualismului, cu scopul de a

putea fi dovedită operaţia juridică (negotium). Neîndeplinirea formei nu afectează existenţa actului (negotium), dar face imposibilă dovedirea lui. Aşadar, condiţia formei este cerută în acest caz ad probationem.

– Codul civil cuprinde o serie de reglementări referitoare la anumite categorii de acte juridice, precum: (contractul de locaţiune, ); (contractul de depozit, ; (tranzacţiile,) etc..

Forma cerută pentru opozabilitatea actului juridic– Pentru a putea opune terţilor anumite acte juridice, legea a instituit unele formalităţi de publicitate, ca măsură de

protejare a intereselor terţilor, în lipsa cărora actul nu le este opozabil.– Formalităţile se referă în principal la sistemul de publicitate al actelor juridice imobiliare. Publicitatea imobiliară

face actul juridic opozabil erga omnes.– În afară de publicitatea imobiliară, reglementată prin cărţile funciare în art. 21 din Legea nr.7/1996 a cadastrului şi

publicităţii imobiliare, mai amintim publicitatea constituirii gajului, înregistrarea în materia invenţiilor, desenelor si modelelor industriale (Legea nr. 64/1991 şi Legea nr. 129/1992), înregistrarea contractelor de arendare la Consiliul local (Legea nr.16/1994), înregistrarea contractelor de societate comercială (Legea nr.31/1990), înregistrarea în materia dreptului de autor şi a drepturilor conexe (Legea nr.8/1996).

17

XI . Efectele actului juridic

1. Noţiune

Prin efectele actului juridic înţelegem drepturile subiective şi obligaţiile civile născute, modificate sau stinse prin actul respectiv.

Între conţinutul raportului juridic civil şi efectele actului juridic civil există identitate, în sensul că efectele actului juridic se suprapun conţinutului raportului juridic civil.

- drepturile şi obligaţiile civile în scopul realizării cărora s-a încheiat actul juridic reprezintă conţinutul conceptului  de « efecte « ale actului juridic.

- actul juridic are drept scop să creeze, să modifice, să stingă raporturi juridice, adică în final de a creea, a modifica, a stinge drepturi subiective şi obligaţii corelative concrete.

Pentru a cunoaşte efectele actului juridic, trebuie să examinăm conţinutul raportului juridic, respectiv drepturile şi obligaţiile părţilor din acel raport, create, modificate, sau stinse prin manifestarea de voinţă a acestora.

Principii le efectelor actului juridic

1. Principiul forţei obligatorii a actului juridic (pacta sunt servanda)

Principiul este consacrat în art. 1270 C. civ., care prevede: „Contractul valabil făcute are putere de lege între părţile contractante“.

Principiul este cunoscut prin expresia « contractul este legea părţilor ». Esenţa acestui principiu constă în faptul că actul juridic este obligatoriu pentru părţi şi nu facultativ.

Totuşi trebuie reţinut că nu se confundă legea cu contractul. Legea este un act normativ, impersonal cu aplicaţie generală, contractul este şi rămâne opera părţilor în considerarea şi respectarea legii. De asemenea numai contractele legale, făcute cu respectarea regulilor de drept, au putere de lege dar nu şi cele care conţin clauze contrare prevederilor legale.

Excepţii de la principiul forţei obligatorii a actului juridic

De la principiul forţei obligatorii există două categorii de excepţii :- de restrângere- ipoteze în care actul juridic încetează să-şi producă efectele înainte de

termenul prevăzut de părţi, vezi de ex. : la mandat.; la locaţiune art.; la împrumutul de folosinţă a- de extindere- ipoteza în care actul civil este prorogat prin lege (prorogarea contractelor

de închiriere- art.1din L. 17/1994 şi art. 7din L.112/1995, O. G. nr.41/1999) ori efectele sunt amânate de o cauză de suspendare, inclusiv de forţa majoră.

2. Principiul irevocabilităţii actului juridic civil

Irevocabilitatea este consecinţa forţei obligatorii şi constă în imposibilitatea revocării unilaterale, adică una dintre părţile actului juridic nu poate, prin singura sa voinţă, să desfiinţeze, să desfacă acest act juridic.

Potrivit art.1270 alin.2 C. civ. convenţiile – şi, în general, actele juridice – pot fi revocate prin consimţământul mutual al părţilor sau datorită unor „cauze autorizate de lege“.

Excepţii de la principiul irevocabilităţii convenţiilor – exemple:

– contractul de donaţie intre soţi este revocabil;– contractul de locaţie fără termen ;– contractul de societate civilă;– contractul de depozit);– contractul de mandat ;– contractul de închiriere a unei suprafeţe locative ;– contractul de asigurare;– contractul de editare a unei opere viitoare ;

18

contractul de concesiune ;

Excepţii de la principiul irevocabilităţii actelor juridice unilaterale – exemple:

– testamentul este revocabil ;– retractarea renunţării la moştenire ;– oferta de a contracta poate fi revocată până în momentul ajungerii ei la destinatar, deoarece până la acest moment

nu poate fi cunoscută, etc.

3. Principiul relativităţii efectelor actului juridic civil

Actul juridic produce efecte juridice numai între părţile de la care emană, el nu produce efecte faţă de terţi (persoane străine de actul juridic). Prin urmare, efectele actului juridic sunt relative „Contractul produce efcte numai intre parti” dispune art. 1280 C. civ.

În afară de părţi (persoanele care încheie actul juridic) şi în afară de terţi (persoanele străine de actul juridic – penitus-extranei), în viaţa juridică apar persoane care, deşi nu participă la încheierea actului juridic, totuşi prin relaţiile pe care le au cu părţile, sunt asimilate cu acestea cât priveşte efectele actului juridic. Aceste persoane se numesc avânzi – cauză.

În dreptul civil există trei categorii de avânzi – cauză:a) succesorii universali şi cu titlu universal;b) succesorii particulari;c) creditorii chirografari.

Excepţii de la principiul relativităţii actelor juridice.

Sunt două categorii de excepţii: excepţii reale şi excepţii aparente.Excepţia reală – stipulaţia pentru altul- Stipulaţia pentru altul sau contractul în folosul unei terţe persoane este un contract prin care o parte (stipulantul)

convine cu cealaltă parte (promitentul) ca acesta din urmă să execute o prestaţie în favoarea unui terţ (beneficiar) care este străin de încheierea actului

Excepţii aparente– Promisiunea faptei altuia (convenţia de porte-fort).– Reprezentarea care este de trei feluri:

o reprezentarea convenţională, izvorâtă din convenţia părţilor;o reprezentarea legală, care îşi are izvorul în lege;o reprezentarea judiciară, care îşi are izvorul în împuternicirea dată de instanţa judecătorească (sechestrul

judiciar). Reprezentarea constituie o excepţie aparentă de la principiul relativităţii efectelor actului juridic, deoarece, în

cazul reprezentării convenţionale, reprezentantul este parte în contractul încheiat, în cazul reprezentării legale, puterile lui derivă din lege, iar in cazul reprezentării judiciare, împuternicirea este dată de instanţa de judecată.

– Simulaţia este operaţia juridică prin care, printr-un act aparent public, ostensibil, dar neadevărat, se creează o situaţie juridică diferită de cea adevărată, care este cuprinsă în actul secret (ascuns). Actul public este nereal, iar actul secret este cel adevărat, real. Simulaţia poate avea trei forme:

o actul juridic poate fi fictiv;o actul juridic poate fi deghizato interpunerea de persoane (prete-nom).

Simulaţia produce efecte diferite:– între părţi, actul secret (contraînscrisul) produce efecte juridice;– faţă de terţi sunt opozabile efectele ce rezultă din actul public (aparent), deşi acesta nu corespunde

realităţii. Simulaţia este o excepţie aparentă de la principiul relativităţii efectelor actului juridic, deoarece dreptul

terţilor de a se prevala de actul public (aparent), ori de a opta între actul public şi cel secret derivă de la lege, nu din convenţia părţilor actului simulat.

Avânzi – cauză.Producerea efectelor faţă de avânzi-cauză este tot o excepţie aparentă de la principiul relativităţii, deoarece succesorii universali ori cu titlu universal sunt continuatori fireşti ai părţilor; succesorii cu titlu particular devin părţi cu

19

acordul lor, iar creditorii chirografari au dreptul de a deschide acţiuni contra debitorului de la lege, iar nu din voinţa unor părţi.

Acţiunile directe in justiţie date de lege terţilor.

XI I . Nulitatea actului juridic civi l .

1. Noţiune

Nulitatea este sancţiunea care intervine ca urmare a nerespectării dispoziţiilor legale cu privire la condiţiile de validitate, lipsind actul juridic de efectele în vederea cărora a fost încheiat.

Cauzele nulităţii sunt anterioare sau concomitente încheierii actului juridic. Finalitatea nulităţii este ca, înlăturându-se nesocotirea legii, actul juridic să nu fie desfiinţat, ci salvat. Prin nulitate se suprimă efectele care ar contrazice dispoziţia legală încălcată, lăsând neatinse celelalte efecte în

concordanţă cu legea. Funcţia nulităţii este de a se opune unor efecte in contradicţie cu scopul dispoziţiilor legale. Considerând nulitatea o stare organică sau o calitate a actului juridic in concepţia clasică, de influenţă romană, nulitatea

era în principiu totală şi iremediabilă după regula “quod nullum est ab initio nullum producit effectum”. În concepţia dreptului nostru, nulităţii totale i se substituie nulitatea parţială, iar celei iremediabile, nulitatea remediabilă.

2. Funcţiile, clasificarea şi cauzele nulităţii.

Ca instituţie de drept civil nulitatea îndeplineşte atât o funcţie preventivă, cât şi una sancţionatorie. Clasificarea nulităţii – criterii.

- în raport de natura interesului ocrotit de lege şi de regimul juridic, nulitatea este de două feluri: nulitate absolută (în caz de nerespectare a unei norme juridice ce ocroteşte un interes general) şi nulitate relativă (în caz de nerespectare a unei norme juridice ce ocroteşte un interes particular).

- în raport de întinderea efectelor, nulitatea poate fi totală (desfiinţează actul în întregime) sau parţială (desfiinţează efectele actului ce nesocotesc legea).

- în raport de modul de reglementare, nulitatea este expresă (este prevăzută anume în dispoziţia legii) sau virtuală (rezultă din felul de exprimare a normei).

- în raport de condiţia de validitate nerespectată, nulitatea este de fond (în caz de nerespectare a unei condiţii de fond), şi de formă (în cazul nerespectării formei advaliditatem).

- în raport de modul de valorificare, nulitatea poate fi amiabilă (când părţile se înţeleg cu privire la considerarea actului ca fiind nul), juridică ( când instanţa este chemată să pronunţe nulitatea) şi nulitate de drept (intervine prin efectul legii):

Cauze de nulitate absolută.- când se încalcă dispoziţiile legale referitoare la capacitatea de folosinţă a părţilor prin nerespectarea

unor interdicţii ce ocrotesc interese generale;- când actul juridic este lipsit de o condiţie esenţială pentru validitatea lui (consimţământ, obiect, cauză);- lipsa totală a consimţământului (în cazul erorii obstacol)- când obiectul actului juridic este ilicit sau imoral;- când cauza actului juridic este ilicită sau imorală;- când forma cerută de lege în mod obligatoriu, ad validitatem, nu a fost respectată de părţi;- când au fost nesocotite dispoziţiile imperative ale legii, ordinea publică şi bunele moravuri;- când prin actul juridic încheiat s-a fraudat legea (frauda la lege) etc.- nerespectarea dreptului de prempţiune al statului la înstrăinarea unei suprafeţe de pădure proprietate

privată.

Cauze de nulitate relativă- când consimţământul exprimat în actul juridic a fost viciat prin eroare, dol, violenţă sau leziune;- când a lipsit discernământul uneia din părţi în momentul încheierii actului juridic;- când actul juridic a fost încheiat de persoane lipsite de capacitatea de exerciţiu sau de persoane cu

capacitatea de exerciţiu restrânsă, fără încuviinţările legale.- când actul juridic a fost încheiat cu nesocotirea unor incapacităţi de folosinţă prevăzute în scopul

ocrotirii unor interese particulare.- nerespectarea dreptului de prempţiune la înstrăinarea unui tren agricol situat în extravilan.

20

3. Regimul juridic aplicabil nulităţilor.

Regimul juridic al nulităţilor se referă la regulile care guvernează nulitatea absolută şi nulitatea relativă Regulile care cârmuiesc regimul juridic al nulităţii absolute sunt:

- nulitatea absolută poate fi invocată de orice persoană interesată (părţi, avânzii causă, procuror, instanţă din oficiu);

- acţiunea în nulitate absolută este imprescriptibilă;- nulitatea absolută nu poate fi acoperită prin confirmarea actului.

Confirmarea este un act juridic unilateral prin care partea îndreptăţită renunţă la a invoca nulitatea actului juridic.

–- acţiunea in nulitate absolută este o acţiune în constatarea nulităţii, care operează în puterea legii chiar din

momentul încheierii actului.

Regulile care cârmuiesc regimul juridic al nulităţii relative sunt:- nulitatea relativă poate fi invocată numai de persoana ocrotită de dispoziţia legală ce prevede nulitatea

(părţi, succesorii părţilor, creditorii chirografari, procuror, autoritate tutelară).- acţiunea în nulitate relativă (în anulabilitate) este supusă prescripţiei extinctive.- nulitatea relativă poate fi acoperită prin confirmare (executarea voluntară a unui act nul relativ,

neinvocarea nulităţii în termenul de prescripţie).- acţiunea în nulitate relativă este o acţiune în pronunţare, deci pe care instanţa o apreciază şi o pronunţă.

21

XI I I .Efectele nulităţi i actului juridic civi l

1. Noţiune

Efectul nulităţii constă în desfiinţarea actului juridic din momentul încheierii sale, ceea ce conduce la restabilirea ordinii de drept încălcate. Actul juridic nul nu poate produce efecte în viitor, iar efectele produse în trecut se desfiinţează retroactiv. Deci, nulitatea operează nu numai pentru viitor (ex nunc), ci si pentru trecut (ex tunc).

2. Principii şi excepţii ce guvernează efectele nulităţii

A. Principiul retroactivităţii efectelor nulităţii actului juridic

Aplicarea sancţiunii nulităţii actului juridic atrage după sine desfiinţarea retroactivă a efectelor actului respectiv, iar pentru viitor actul juridic nu va mai produce efecte.

De la principiul retroactivităţii efectelor nulităţii există unele excepţii ce vizează cazuri in care efectele actului juridic declarat nul sau anulat sunt menţinute pentru trecut (ex tunc), nulitatea operând numai pentru viitor (ex nunc). Acestea sunt:

- menţinerea efectelor produse în trecut de contractele cu executare succesivă;- menţinerea efectelor căsătoriei, chiar dacă a fost declarată nulă, în privinţa copiilor rezultaţi din

acea căsătorie. - dobânditorul de bună credinţă al unui bun frugifer nu restituie fructele culese.

B. Principiul restabilirii situaţiei anterioare nulităţii actului juridic (restitutio in integrum)

Desfiinţarea retroactivă a efectelor actului trebuie să ducă la restituirea reciprocă şi integrală a prestaţiilor executate de părţi de la încheierea actului şi până la declararea nulităţii sau anularea lui.

Excepţii de la principiul restitutio in integrum:- incapabilul (minorul şi interzisul) nu este ţinut să restituie, prestaţiile primite decât în măsura

îmbogăţirii sale.- una din părţile actului juridic lovit de nulitate nu va putea cere restituirea prestaţiei efectuate

dacă invocă propria sa turpitudine (imoralitate) “nemo auditur propriam turpitudinem alegans” (nimănui nu-i este îngăduit să se prevaleze de propria sa imoralitate pentru a obţine în justiţie ocrotirea unui drept).

- moştenitorul care, voluntar a executat un legat sau o donaţie nulă pentru vici de formă,nu mai poate pretinde restituirea prestaţiei.

C. Principiul anulării actelor juridice subsecvente, ca o consecinţă a nulităţii actului iniţial (resoluto jure dantis, resolvitur jus accipientis)

Efectele nulităţii se pot răsfrânge şi asupra terţilor, în măsura în care aceştia au dobândit drepturi de la partea vinovată de pronunţarea nulităţii.

Deoarece nimeni nu poate transmite mai multe drepturi decât are el însuşi, este firesc ca, odată cu suprimarea dreptului dobândit prin actul juridic de către una din părţi, să fie suprimat şi dreptul subdobânditorului. In acest caz însă nulitatea operează ca o rezoluţiune, în baza adagiului “resoluto jure dantis resolvitur jus accipientis”.

Excepţii de la principiul anulării actelor juridice subsecvente:- subdobânditorul de bună-credinţă păstrează bunul mobil sau imobil dobândit cu titlu oneros de

la transmiţătorul al cărui titlu de proprietate a fost declarat nul sau anulat;- terţul dobânditor de bună credinţă , care a dobândit bunul de la moştenitorii celui declarat mort,

în cazul anulării hotărârii delarative de moarte.

3. Menţinerea efectelor actului juridic nul în temeiul unor principii de drept care anihilează regula (quod nullum est nullum producit effectum).

Anumite principii de drept justifică menţinerea situaţiilor create de actul juridic nul ori menţinerea în parte sau în totalitate a efectelor sale.

- Principiul ocrotirii bunei-credinţe- Principiul validităţii aparenţei în drept (error communis facit ius). Principiul justifică menţinerea

validităţii actelor cu titlu oneros încheiate de terţii de bună-credinţă cu titularul aparent al unui drept, cu toate că aceste acte ar trebui declarate nule, cu condiţia ca aparenţa să fie cunoscută public.

- Principiul conversiunii actului juridic.Conversiunea înseamnă în esenţă înlocuirea actului nul cu un act juridic valid. Prin conversiune actul juridic nul poate produce efectele unui alt act juridic ale cărui condiţii de validitate le îndeplineşte.

- Principiul răspunderii civile delictuale. În cazul în care minorul vinovat de cauza de nulitate (se declară major) ar solicita anularea actului civil, deşi ca urmare a anulării, cealaltă parte ar suferi un prejudiciu pentru care minorul ar trebui să plătească despăgubiri, se consideră că cea mai bună reparare a prejudiciului este menţinerea actului juridic ca fiind valabil.

4. Definirea şi caracterizarea unor sancţiuni şi a unor cauze de ineficienţă a actelor juridice civile comparativ cu nulitatea

Nulitatea, aşa cum am văzut, este o sancţiune civilă care constă în lipsirea actului juridic încheiat cu încălcarea normelor referitoare la condiţiile sale de validitate, de efectele pentru care a fost încheiat; cauzele nulităţii sunt anterioare sau concomitente încheierii actului.

Rezoluţiunea este o sancţiune care constă în desfiinţarea retroactivă a unui contract sinalagmatic cu executarea dintr-o dată, instantanee, pentru neexecutarea din culpă a obligaţiilor de către una din părţi.

Rezilierea este o sancţiune care constă în desfacerea unui contract sinalgamatic cu executare succesivă pentru neexecutarea din culpă a obligaţiilor de către una din părţi.

Revocarea este o sancţiune care constă în înlăturarea efectelor actului juridic, fie datorită ingratitudinii gratificatului, fie neexecutării din culpă a sarcinii donaţiei sau legatului, fie pentru naşterea de copii în urma donaţiunii (art.829 C.civ.).

Caducitatea este o cauză de ineficacitate a actului juridic determinată de un eveniment ce intervine independent de voinţa părţilor şi după încheierea actului.

Inopozabilitatea este o cauză de ineficienţă a actului juridic fată de terţi care intervine datorită nerealizării formalităţilor de publicitate

23

XIV. Teoria generală a probelor

1. Noţiunea de probaţiune judiciară

Probaţiunea reprezintă activitatea de stabilire a actelor şi faptelor juridice din care au izvorât drepturile şi obligaţiile părţilor.

IN PRIVINTA PROBELOR SE MENTIN DISPOZITIILE DIN CODUL CIVIL ANTERIOR

2. Noţiunea de probă – sensuri:

acţiunea de prezentare a mijloacelor de convingere de către cel care are „sarcina probei“. mijloacele legale de convingere sau mijloacele legale de probă pentru stabilirea faptului pretins. Faptul dedus judecăţii

(faptul pretins) este un fapt principal (facta probanda) care trebuie dovedit, iar faptul probator (facta probantia) este faptul care contribuie la dovedirea faptului principal.

rezultatul acţiunii de prezentare a mijloacelor de probă (proba este completă“; „proba este făcută“).

3. Importanţa practică

probele sunt mijloace prin care se asigură constatarea şi realizarea drepturilor împotriva celor care le nesocotesc; probele constituie mijlocul de stabilire a adevărului obiectiv de către organele de justiţie; probele au rol în prevenirea litigiilor.

4. Obiectul probei

Obiectul probei îl constituie faptele şi actele juridice din care rezultă drepturile şi obligaţiile, adică „faptele generatoare de drepturi şi obligaţii“;

- proba faptelor negative se face prin proba faptelor pozitive contrare;- proba faptelor legalmente constatate nu trebuie făcută;- proba faptelor notorii nu trebuie făcută;- proba faptelor necontestate de nici una din părţi este lăsată la aprecierea instanţei de judecată.

5. Sarcina probei:

„Cel ce face o propunere înaintea judecăţii trebuie să o dovedească“ (art. 1169 C. civ.), adică sarcina probei revine – în primul rând – reclamantului; această regulă este sintetizată în adagiul formulat încă de romani (onus probandi incumbit actori).

Pârâtul ridică pretenţii asupra reclamantului pe calea acţiunii reconvenţionale, invocă şi dovedeşte fapte de natură să paralizeze acţiunea reclamantului, invocă excepţii (împlinirea prescripţiei, stingerea datoriei, nulitatea actului, lipsa calităţii procesuale etc), astfel încât sarcina probei incumbă şi pârâtului (in excipiendo reus fit actor).

Instanţa judecătorească are un rol activ în tot procesul, inclusiv în privinţa probaţiunii.

6. Condiţiile de admisibilitate a probelor

Pentru a fi admisibilă, orice probă trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:- să nu fie oprită de lege;- să fie verosimilă: este neverosimilă atunci când proba tinde la dovedirea unor fapte imposibile;- să fie utilă: este inutilă proba care tinde la dovedirea unor fapte incontestabile, pe care însăşi legea le

socoteşte stabilite;- să fie pertinentă: este pertinentă proba care are legătură cu obiectul procesului;- să fie concludentă: proba trebuie să fie aptă să contribuie la rezolvarea pricinii de către organul de

jurisdicţie. O probă concludentă este întotdeauna şi pertinentă, dar nu orice probă pertinentă este şi concludentă.

7. Convenţiile părţilor asupra probelor

Părţile, prin acordul lor de voinţă, se pot abate de la normele privind probaţiunea într-un proces în curs sau a unui proces viitor. Asemenea convenţii, dacă îndeplinesc condiţiile legale ale oricăror convenţii (consimţământ, capacitate, obiect, cauză), nu sunt oprite de lege, cu următoarele precizări: să nu ducă la îngreunarea probei;să nu îngrădească rolul activ al instanţei; să nu încalce dispoziţiile imperative ale legii.

25

XV. Mij loacele de probă

Mijloacele de probă sunt enumerate în art. 1170 C. civ. şi art.201-217 Cod civil anterior

1. Înscrisurile. Noţiune şi clasificare

Prin înscris se înţelege orice declaraţie despre un act sau fapt juridic, făcută prin scriere cu mâna, prin dactilografiere ori imprimare, cu orice litere sau sistem de scriere, pe hârtie sau pe orice alt material: sticlă, lemn, metal, pânză, telex, telefax etc. Cu înscrisurile sunt asimilate declaraţiile verbale, înregistrate pe bandă electromagnetică, peliculă, disc etc.

În funcţie de existenţa sau inexistenţa intenţiei ca acestea să folosească ca mijloc de dovadă, înscrisurile sunt preconstituite (înscrisul autentic, înscrisul sub semnătură privată, răbojurile, diferite chitanţe, note, facturi etc., emise pentru a servi ca mijloc de probă) şi nepreconstituite (registrele comerciale, registrele şi hârtiile casnice, menţiunile scrise de creditor pe titlul constatator al creanţei sau pe chitanţă şi scrisorile obişnuite).

În funcţie de criteriul semnăturii, înscrisurile sunt semnate (înscrisul autentic, înscrisul sub semnătură privată) şi nesemnate, în care intră toate celelalte înscrisuri;

Înscrisurile se mai împart şi în : originale şi copii după înscrisurile originale.

A. Înscrisul autentic

Noiune. Potrivit art. 1171 C. civ.: “Actul autentic este acela care s-a făcut cu solemnităţile cerute de lege, de un funcţionare public, care are dreptul de a funcţiona în locul unde actul s-a făcut“;

Categorii de acte autentice:– înscrisuri autentice notariale (Legea nr.36/1995);– hotărârile organelor jurisdicţionale;– constituie, de asemenea, înscrisuri autentice, potrivit art. 1171 C. civ., actele de stare civilă, deciziile şi încuviinţările

autorităţilor tutelare, procesele verbale de îndeplinire a actelor de procedură etc. Operaţiunea tehnico-juridică de autentificare de către notarul public.

– notarul are îndatorirea de a desluşi adevăratele raporturi dintre părţi, de a le lamuri cu privire la consecinţele ce decurg din înscrisul pe care vor să-l întocmească şi de a le da îndrumările necesare pentru ca înscrisul lor să corespundă scopului urmărit de ele;

– notarul trebuie să verifice îndeplinirea condiţiilor cerute de lege pentru validitatea înscrisului realizând astfel controlul preventiv al legalităţii actelor ce urmează a se întocmi;

– la cererea părţilor, notarul trebuie să redacteze înscrisul pe care acestea vor să-l autentifice;– autentificarea îşi produce efectele din momentul în care notarul a luat consimţământul părţilor şi acestea au semnat

înscrisul. Puterea doveditoare.

– puterea doveditoare a înscrisului autentic rezidă din faptul că a fost autentificat, sau chiar întocmit şi autentificat de notarul public.

– menţiunile referitoare la constatările personale ale notarului se bucură de cea mai deplină putere doveditoare, ele neputând fi combătute decât prin procedura (specială şi complicată) a înscrierii în fals.

– menţiunile ce cuprind declaraţiile făcute de părţi fac dovada numai până la proba contrarie. Pentru a cunoaşte puterea doveditoare a înscrisului nul ca înscris autentic, trebuie făcută următoarea distincţie:

– în cazurile în care înscrisul autentic este cerut de lege ca o condiţie de formă – ad validitatem –, nulitatea înscrisului autentic atrage, în mod necesar, nulitatea actului juridic (negotium);

– în cazurile în care înscrisul autentic a fost întocmit numai pentru că părţile au dorit să-şi asigure o dovadă, – ad probationem –, nulitatea înscrisului autentic nu atrage nulitatea actului juridic (negotium) constatat prin acel înscris şi nu atrage nevalabilitatea înscrisului respectiv, ca înscris sub semnătură privată, dacă a fost semnat de părţi (art. 1172 C. civ.).

B. Înscrisul sub semnătură privată

Noţiune. Prin înscris sub semnătură privată se înţelege orice înscris semnat de partea sau părţile de la care emană; Condiţiile de validitate:

– condiţia generală a semnăturii, cerută pentru orice astfel de înscris: semnătura este condiţia necesară şi suficientă cerută pentru validitatea înscrisului sub semnătură privată; din ea rezultă însăşi denumirea înscrisului.

– condiţii speciale, cerute numai pentru anumite înscrisuri sub semnătură privată: condiţia pluralităţii de exemplare pentru înscrisurile care constată convenţii sinalagmatice (contracte

bilaterale).

26

condiţia scrierii în întregime sau a menţiunii „bun şi aprobat“ făcută de mâna debitorului, în cazul înscrisurilor ce constată obligaţii unilaterale având ca obiect o sumă de bani sau o cantitate de bunuri fungibile.

condiţia scrierii, semnării şi datării de mâna testatorului a testamentului olograf. Puterea doveditoare a înscrisului sub semnătură privată (art. 1182 C.civ)

art. 1176 prevede că: “actul sub semnătură privată, recunoscut de acela căruia se opune sau privit, după lege, ca recunoscut, are acelaşi efect ca actul autentic, între acei care l-au înscris şi între cei care reprezintă drepturile lor“.

în cazul în care partea, căreia i se opune un înscris sub semnătură privată, neagă semnătura sau înscrisul, precum şi în cazul în care moştenitorii sau urmaşii celui de la care se pretinde că emană înscrisul, declară că nu cunosc semnătura sau înscrisul autorului înscrisului, înscrisul sub semnătură privată nu are nici o putere doveditoare.

dacă înscrisul sub semnătură privată este recunoscut de partea căreia i se opune sau dacă instanţa a stabilit că provine de la partea căreia i-a fost opus înscrisul, înscrisul sub semnătură privată face dovada până la proba contrarie, atât între părţi cât şi între cei care reprezintă drepturile lor, precum şi faţă de terţi.

C. Alte înscrisuri:

scrisorile, menţiunile făcute de creditor pe titlul de creanţă, registrele şi hârtiile casnice, registrele comerciale, răbojurile.

2. Mărturia sau proba testimonială

Mărturia este o relatare făcută de o persoană, oral, în faţa instanţei de judecată cu privire la acte sau fapte litigioase săvârşite în trecut, despre care are cunoştinţă personală.

mărturia presupune cunoaşterea personală, de către martor, a faptelor pe care le relatează şi nu „din auzite“ sau după „ceea ce spune lumea“; este mărturie aşa-numita „mărturie indirectă“;

mărturia presupune relatarea orală în faţa instanţei de judecată. Administrarea probei testimoniale.

regula generală este că faptele juridice stricto-sensu pot fi dovedite în mod nelimitat, prin proba testimonială. regulile restrictive privind administrarea probei testimoniale se referă la actele juridice.

Art. 1191 C.civ. stabileşte următoarele reguli restrictive:„Dovada actelor juridice al căror obiect are o valoare ce depăşeşte suma de 250 lei […] nu se poate face decât prin

act autentic sau prin act sub semnătură privată.”„Nu se va primi niciodată o dovadă prin martori, în contra sau peste ceea ce cuprinde actul […] chiar cu privire la o

sumă sau valoare ce nu depăşeşte 250 lei”. Aceste reguli restrictive cunosc două excepţii, când proba cu martori poate fi admisă cu privire la un act de o

valoare mai mare de 250 lei sau împotriva sau peste conţinutul unui înscris:- când există un început de dovadă scrisă (art. 1197 C.civ.)- când partea s-a aflat în imposibilitate de a-şi preconstrui sau păstra un înscris (art. 1198 C.civ.)

Puterea doveditoare a probei cu martori este lăsată la aprecierea instanţei de judecată. Judecătorul are libertatea de a aprecia valoarea depoziţiei de martor.

3. Mărturisirea (recunoaşterea)

Noţiune. Mărturisirea este recunoaşterea de către o persoană a unui fapt pe care o altă persoană îşi întemeiază o pretenţie sau o apărare şi care este de natură să producă efecte juridice împotriva autorului ei.

Caractere– mărturisirea este o recunoaştere, iar nu o simplă explicaţie dată în legătură cu un act sau fapt juridic;– mărturisirea priveşte un fapt pe care o altă persoană îşi întemeiază, fie o pretenţie, fie o apărare;– mărturisirea este de natură să producă efecte împotriva autorului ei;– mărturisirea este o manifestare de voinţă, adică un act juridic civil, de unde cerinţa ca autorul mărturisirii să aibă o

voinţă conştientă şi liberă;– mărturisirea este o manifestare de voinţă unilaterală;– mărturisirea este irevocabilă;– mărturisirea constituie un mijloc de probă împotriva autorului ei şi în favoarea celui care îşi întemeiază pretenţiile

pe faptul recunoscut;– mărturisirea are caracter personal; nu poate fi făcută decât de către titularul dreptului litigios în persoană sau de un

mandatar cu procură specială (art. 1206 C. civ.).

27

Clasificarea) mărturisirea este judiciară atunci când îndeplineşte, cumulativ, următoarele condiţii:

– este făcută în cadrul unui proces înaintea sau în cursul judecăţii;– este făcută în însuşi procesul în care este folosită ca mijloc de probă;– este făcută înaintea judecătorului, personal sau prin procură specială;

b) mărturisirea este extrajudiciară atunci când cele trei condiţii de mai sus nu sunt întrunite în mod cumulativ. Formele mărturisirii sunt tot în număr de două: mărturisire expresă şi mărturisire tacită (prezumată).

a) este expresă când constă într-o declaraţie orală sau scrisă în sensul recunoaşterii unui fapt pe care cealaltă parte îşi întemeiază pretenţiile.

b) este tacită în cazurile în care legea prevede că judecătorul (instanţa) poate să o deducă dintr-o anumită conduită negativă (abţinere) a părţii.

Puterea doveditoare a mărturisirii este lăsată la libera apreciere a instanţei de judecată. Interogatoriul este mijlocul procedural – reglementat de art. 218-225 Cod de procedură civilă – de administrare a probei

mărturisirii. În afara de mărturisirea spontană, mărturisirea este, de cele mai multe ori, provocată, ceea ce se realizează prin intermediul interogatoriului.Interogatoriul este o problemă ce ţine de procedura civilă.

4. Prezumţiile

Noţiune. Potrivit art. 1199 C. civ. „Prezumţiile sunt consecinţele ce legea sau magistratul le trage dintr-un fapt cunoscut la un fapt necunoscut“.

ClasificareDin art 1199 C. civ. reiese că prezumţiile sunt de două feluri: simple (opera judecătorului) şi legale.

– Prezumţiile simple sunt prevăzute de art. 1203 C. civ. astfel: „Prezumţiile care nu sunt stabilite de lege sunt lăsate la luminile şi înţelepciunea magistratului; magistratul nu trebuie să se pronunţe decât întemeindu-se pe prezumţii care să aibă greutate şi putere de a naşte probabilitatea; prezumţiile nu sunt permise magistratului, decât numai în cazurile când este permisă şi dovada prin martori, afară numai dacă un act nu este atacat că s-a făcut prin fraudă, dol sau violenţă.

– Prezumţiile legale sunt definite de art. 1200 C. civ., astfel: „sunt prezumţii legale acelea care sunt determinate special prin lege precum:

– actele ce legea le declară nule pentru că le priveşte făcute în frauda dispoziţiilor sale;– în cazurile în care legea declară că dobândirea dreptului de proprietate sau liberaţiunea unui debitor rezultă

din oarecare împrejurări determinate;– puterea ce legea acordă autorităţii lucrului judecat.

Prezumţiile legale sunt limitative ca număr: nu există prezumţie legală fără un text care să o prevadă expres: nulla presumtio sine lege; textele legale care stabilesc prezumţii sunt de strictă interpretare.

Puterea doveditoare a prezumţiilor – prezumţii legale relative – juris tantum – sunt acelea care pot fi combătute prin proba contrarie; aceste prezumţii

formează marea majoritate a prezumţiilor legale;– prezumţii legale absolute (irefragabile, irefutabile) – juris et de jure – sunt acelea care nu pot fi combătute prin

proba contrarie;– prezumţiile legale intermediare (mixte) sunt acelea care pot fi combătute, fie prin anumite mijloace de probă, fie în

anumite condiţii, fie de anumite persoane.

5. Expertizele judiciare

Sunt mijloace de probă, constând într-un raport de expertiză ce cuprinde constatările unor specialişti privind anumite fapte sau acte juridice. Expertizele judiciare pot fi: contabile, medicale, tehnice (în toate domeniile de activitate).

28

XVI. Capacitatea de folosinţă a persoanei f izice Noţiunea de capacitate civi lă – capacitate juridică

Omul privit ca persoană fizică, dobândeşte calitatea de subiect al raportului juridic civil, de titular de drepturi şi obligaţii, pe baza capacităţii civile.

Capacitatea civilă cuprinde două elemente: capacitatea de folosinţă şi capacitatea de exerciţiu. Capacitatea civilă este o capacitate specifică ramurii de drept civil, aplicabilă drepturilor subiective civile, în alte ramuri de

drept operând capacitatea specifică ramurii respective. Capacitatea civilă este deci parte a capacităţii juridice.

6. Noţiunea de capacitate de folosinţă

„Capacitatea de folosinţă este capacitatea de a avea drepturi şi obligaţii“- art. 34 c.civ adică aptitudinea generală a persoanei fizice de a fi titulară de drepturi şi obligaţii civile, de fi subiect de drept civil.

7. Caractere juridice

Din reglementarea capacităţii de folosinţă desprindem următoarele caractere juridice: legalitatea, generalitatea, inalienabilitatea, intangibilitatea, egalitatea şi universalitatea.

8. Începutul capacităţii de folosinţă

Art.35 înscrie principiul potrivit căruia capacitatea de folosinţă începe de la naşterea persoanei. Aşadar, de la data naşterii, persoana fizică dobândeşte capacitatea de folosinţă, adică are aptitudinea generală şi abstractă de a dobândi drepturi şi obligaţii.

Art.36prevede şi o excepţie, statornicind că „Drepturile copilului sunt recunoscute de la concepţiune, însă numai dacă el se naşte viu“. Excepţia este cea potrivit căreia infans conceptus pro nato habetur, quoties de eius commodis agitur (copilul conceput se socoteşte născut ori de câte ori aceasta este în interesul său). Excepţia se aplică dacă copilul se naşte viu, nefiind necesar ca acesta să fie viabil, şi doar dacă dobândeşte numai drepturi.

9. Timpul legal al concepţiunii

Potrivit art. 412 C. civ”timpul cuprins între a 300-a şi a 180-a zi dinaintea naşterii copilului” se consideră a fi timpul legal de concepţiune.

Textul stabileşte o prezumţie legală relativă a perioadei de concepţie, în sensul că respectivul copil putea fi conceput în oricare zi din intervalul de 121 de zile.

10. Conţinutul capacităţii de folosinţă

Conţinutul capacităţii de folosinţă se exprimă prin aptitudinea persoanei de a avea toate drepturile şi obligaţiile civile. Excepţie face capacitatea de folosinţă anticipată, care are în conţinut numai drepturi.

Capacitatea de folosinţă este inalienabilă, astfel încât nu poate fi înstrăinată, nu se poate renunţa la ea, în schimb, capacitatea poate fi îngrădită în condiţiile legii.

11. Îngrădirile capacităţii de folosinţă

nici o persoană nu poate fi îngrădită în capacitatea de folosinţă, decât în cazurile şi condiţiile expres stabilite de lege. Îngrădirile capacităţii de folosinţa pot fi grupate în două categorii: îngrădiri (incapacităţi) cu caracter de sancţiune penală

(interzicerea drepturilor părinteşti, interzicerea dreptului de a fi curator, tutore) sau de sancţiune civilă (decăderea din drepturile părinteşti).

12. Încetarea capacităţii de folosinţă

Durata capacităţii de folosinţă este reglementată de art.35 C civ care stabileşte: „Capacitatea de folosinţă începe de la naşterea persoanei şi încetează o dată cu moartea acesteia“.

Constatarea morţii unei persoane fizice se realizează prin două moduri:

29

– moartea constatată fizic, direct, prin examinarea cadavrului. In această ipoteză se eliberează un certificat medical constatator al decesului.

– declararea judecătorească a morţii. In cazurile în care nu este posibilă constatarea morţii fizic direct, şi deci nu se poate întocmi certificatul de deces, se recurge la declararea judecătorească a morţii, ipoteză în care data morţii, care se înscrie în actul de deces, este data stabilită prin hotărârea judecătorească declarativă de moarte definitivă şi irevocabilă.

Reglementarea instituţiei declarării judecătoreşti a morţii cunoaşte două modalităţi juridice: – potrivit art.49 „daca o persoana este disparuta si exista indicii ca a incetat din viata,poate fi declarat moarta prin

hotarare judecatoreasca , la cererea oricarei persoane interesate daca au trecut cel putin 2 ani de la data primirii ultimelor informatii sau indicii din care rezulta ca ara in viata

Potrivit art 50 C civ.” Cel disparut in imprejurari deoasebite cum sunt inundatiile, cutremurul, catastrofa de cale ferata sau aeriana, in cursul unor fapte de razboi sau intr-o alta imprejurarea ce indreptateste a se presupune decesul,poate fi declarat mort, daca au trecut cel putin 6 luni de la data imprejurarii in care a avut locdisparitia.

Stabilirea datei morţii în hotărârea declarativă de moarte Data morţii dispărutului se stabileşte potrivit cu imprejurările, iar în lipsă de indici îndestulătoare, se va stabili ca dată a morţii ultima zi a termenului după care se poate cere declararea judecătoraescă a morţii (art.52).

Anularea hotărârii judecătoreşti de declarare a morţii.Conform art.54 „Dacă cel declarat mort este în viaţă, se poate cere, oricând, anularea hotărârii prin care s-a declarat moartea“. Efectul principal al anulării hotărârii declarative de moarte constă în faptul că încetarea capacităţii de folosinţă este înlăturată.

XVII . Capacitatea de exerciţ iu a persoanelor f izice

1. Noţiune

Pentru a încheia acte juridice, este necesar ca o persoană fizică să aibă, pe lângă capacitatea de folosinţă, o anumită maturitate psihică, să-şi poată da seama de consecinţele acţiunilor sale.

Această maturitate psihică se dobândeşte numai după ce minorul a ajuns la o anumită vârstă. Art.38 prevede că persoana fizică dobândeşte capacitatea deplină de exerciţiu la vârsta majoratului.

„Capacitatea de exerciţiu este capacitatea persoanei de a-şi exercita drepturile şi de a-şi asuma obligaţii, săvârşind acte juridice.“ (art.37)

2. Caractere juridice

Caracterele juridice ale capacităţii de exerciţiu a persoanelor fizice sunt: legalitatea, generalitatea, inalienabilitatea, intangibilitatea, egalitatea.

3. Capacitatea de exerciţiu deplină

a) Regula şi excepţii. În dreptul civil român, capacitatea de exerciţiu deplină constituie regula, iar lipsa capacităţii de exerciţiu şi

capacitatea de exerciţiu restrânsă constituie excepţii de la regulă. Capacitatea deplină de exerciţiu constă în aptitudinea persoanei fizice de a-şi exercita drepturile subiective

civile şi de a-şi asuma obligaţii prin încheierea personal şi singură a tuturor actelor juridice îngăduite de lege.

b) Începutul capacităţii de exerciţiu deplină Art.38dispune: „Capacitatea deplină de exerciţiu începe de la data când persoana devine majoră.“ Persoana devine majoră la împlinirea vârstei de optsprezece ani. Minorul care se căsătoreşte la 16, cu dispensă,

dobândeşte, prin aceasta, capacitatea deplină de exerciţiu.c) Conţinutul capacităţii de exerciţiu deplină

Persoanele fizice pot încheia orice fel de acte juridice civile cu excepţia celor interzise de lege, care au drept efect îngrădirea capacităţii de folosinţă şi implicit a celei de exerciţiu.

d) Încetarea capacităţii de exerciţiu deplină Capacitatea de exerciţiu deplină încetează în următoarele cazuri:

– prin moartea sau declararea judecătorească a morţii persoanei fizice;– prin punerea sub interdicţie judecătorească (reversibilă);– prin declararea nulităţii sau anularea căsătoriei, înainte ca femeia să fi împlinit 18 ani, dacă aceasta a fost de

30

rea credinţă la încheierea căsătoriei (cunoscând cauza nulităţii sau anualabilităţii căsătoriei).

4. Lipsa capacităţii de exerciţiu

a) Categorii de persoane Nu au capacitate de exerciţiu:

– minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani;– persoana pusă sub interdicţie

Lipsirea minorului, care nu a împlinit 14 ani, de capacitate de exerciţiu constituie o măsură de protecţie, instituită de lege cu scopul de a-l ocroti pe acesta de propria sa nedibăcie, datorită frăgezimii vârstei.

Lipsirea persoanei puse sub interdicţie de capacitate de exerciţiu constituie tot o măsură de protecţie, a persoanei care nu are discernământ datorită alienaţiei sau debilităţii mintale.

b) Reprezentarea legală Art.43 dispune: „Pentru cei ce nu au capacitate de exerciţiu, actele juridice se fac de reprezentanţii lor legali.“ Reprezentarea, în raport de sursa ei, este de trei feluri: convenţională (care îşi are izvorul în convenţia părţilor, în

contractul de mandat), legală (care îşi are izvorul în lege) şi judiciară (care îşi are izvorul în împuternicirea dată de instanţa judecătorească); în materia de faţă, reprezentarea este legală.

Cei lipsiţi de capacitate de exerciţiu pot încheia în mod valabil acte de conservare a patrimoniului şi acte juridice mărunte (cumpărarea de rechizite şcolare, de bilete pentru transportul în comun).

c) Încetarea lipsei capacităţii de exerciţiu Situaţia juridică a lipsei capacităţii de exerciţiu ia sfârşit astfel:

– în cazul minorului, prin împlinirea vârstei de 14 ani, când dobândeşte capacitate de exerciţiu restrânsă sau prin decesul minorului;

– în cazul persoanei pusă sub interdicţie judecătorească, prin ridicarea interdicţiei (tot prin hotărâre judecătorească, irevocabilă) sau prin decesul acesteia.

5. Capacitatea de exerciţiu restrânsă

a) Regula „Actele juridice ale minorului cu capacitate restrânsă se încheie de către acesta, cu încuviinţarea prealabilă a

părinţilor sau a tutorelui“ (art.41)b) Conţinut

Capacitatea de exerciţiu restrânsă conferă minorului între 14 şi 18 ani posibilitatea de a participa la viaţa juridică în mod diferit, astfel:

– el încheie personal şi singur acte juridice civile : acte de conservare, acte mărunte, contractul de depozit la C.E.C., acte de administrare a patrimoniului;

– el încheie personal, dar cu încuviinţarea prealabilă a reprezentanţilor legali (părinţi, tutore) acte juridice civile acte de administare a unui bun individual determinat, acte de administrare aunui patrimoniu);

– el încheie personal dar cu dublă încuviinţare prealabilă (a reprezentanţilor legali şi a autorităţii tutelare) acte juridice civile : acte de dispoziţie, precum înstrăinarea bunurilor, renunţarea la un drept, etc.

c) Încetare minorul dobândeşte deplina capacitate de exerciţiu; minorul este pus sub interdicţie judecătorească; când minorul de 14-18 ani decedează.

6. Sancţionarea nerespectării regulilor privitoare la capacitatea de exerciţiu

Încheierea unor acte juridice, cu nesocotirea regulilor prevăzute pentru persoanele lipsite de capacitate de exerciţiu sau cu capacitate de exerciţiu restrânsă, are drept efect aplicarea nulităţii relative, cu alte cuvinte, anularea acestor acte.

Actul juridic anulat nu produce efecte în viitor, iar efectele produse în trecut se desfiinţează retroactiv. Prin urmare, nulitatea operează nu numai pentru viitor (ex nunc), ci şi pentru trecut (ex tunc), retroactivitatea fiind consecinţa firească a desfiinţării actului juridic.

În ipoteza anulării actului neregulat încheiat, incapabilul va fi obligat să restituie prestaţiile primite numai în măsura în care a profitat de ele.

31

XVII I . Identif icarea persoanei f izice

1. Atributele de identificare – caracterizare

Identificarea persoanei fizice se realizează cu ajutorul atributelor acesteia: numele, domiciliul, starea civilă şi codul numeric. Domiciliul cuprinde: domiciliul de drept comun, domiciliul legal şi domiciliul ales sau convenţional, iar în legătură strânsă cu domiciliul se află reşedinţa.

Starea civilă se înfăţişează ca un complex de raporturi juridice, cu caracter personal nepatrimonial, prin care se individualizează persoana fizică în societate şi în familie.

Atributele de identificare au următoarele caractere juridice:– sunt drepturi absolute, opozabile erga omnes, cărora le corespunde obligaţia generală negativă a tuturor

persoanelor de a se abţine să le aducă vreo atingere;– sunt drepturi inalienabile, neputând fi înstrăinate prin acte juridice şi nici transmise prin moştenire;– sunt drepturi imprescriptibile, atât extinctiv, cât şi achizitiv;– sunt drepturi neevaluabile în bani şi deci nu fac parte din patrimoniul persoanei fizice.

2. Numele persoanei fizice

Art.83 C civ: „Numele cuprinde numele de familie şi prenumele“. Art. 1 din O. G. nr. 41/2003 privind dobândirea şi schimbarea pe cale administrativă a numelor persoanelor fizice

dispune:”numele cuprinde numele de familie şi prenumele”. Numele este un atribut de identificare apersoanei fizice ce constă în dreptul omului de a fi individualizat în familie

şi în societate prin cuvinte stabilite, în condiţiile legii, cu aceată semnificaţie. Dreptul subiectiv la nume are, în conţinutul său, următoarele prerogative:

– dreptul de a folosi numele, adică de a-l purta;– dreptul de a cere organelor competente îndreptarea greşelilor de scriere a numelui;– dreptul de a se opune la folosirea numelui propriu de către alte persoane neîndreptăţite.

3. Numele de familie

Numele de familie este o componentă a numelui în sens larg, format din unul s-au mai multe cuvinte , care individualizează persoana fizică în societate.

a) Dobândirea numelui de familie Art.2 alin.1 din O.G. nr. 41/2003 cu privire la nume, cuprinde regula potrivit căreia: „Numele de familie se dobândeşte

prin efectul filiaţiei….“Prin urmare, modul de dobândire a numelui de familie este filiaţia, ceea ce înseamnă că numele de familie al părinţilor va fi dobândit şi de copil.

Pentru situaţia în care filiaţia unei persoane nu poate fi determinată (în cazul copiilor găsiţi, născuţi din părinţi necunoscuţi), numele de familie va fi stabilit pe cale administrativă.

Există trei situaţii, şi anume: copilul din căsătorie, copilul din afara căsătoriei şi copilul găsit, născut din părinţi necunoscuţi.

– stabilirea numelui de familie al copilului din căsătorie Copilul din căsătorie ia numele de familie comun al părinţilor. Dacă părinţii nu au un nume de familie comun, copilul va lua numele de familie al unuia dintre ei sau numele lor reunite”. Dacă păriinţii nu se învoiesc asupra numelui, autoritatea tutelară de la domiciliul copilului va hotărî, asultând pe părinţi, dacă copilul va lua numele de familie al unuia dintre ei sau numele lor reunite.

– stabilirea numelui de familie al copilului din afara căsătoriei. Acesta ia numele de familie al părintelui faţă de care filiaţia a fost mai întâi stabilită. Dacă filiaţia se stabileşte ulterior şi faţă de celălalt părinte, instanţa poate încuviinţa ca acel copil să poarte numele de familie al acestuia din urmă. În situaţia în care copilul a fost recunoscut de ambii părinţi, numele de familie se va stabili prin învoiala acestora, iar dacă nu se înţeleg, va hotărî autoritatea tutelară.

– stabilirea numelui de familie al copilului găsit, născut din părinţi necunoscuţi sau a copilului abandonat în spital, a cărui identitate nu a fost stabilită în 30 de zile de la constatarea abandonului, se face prin dispoziţia primarului locului în care copilul a fost găsit sau s-a constatat abandonul(art.2 alin. 3 din O.G. nr. 41/2003).

b) Modificarea numelui de familie

32

Numele de familie al persoanei fizice poate suferi unele modificări determinate de schimbările survenite în starea civilă a acesteia.

– modificarea numelui de familie determinată de schimbări ale filiaţiei. Astfel, dacă copilului găsit sau născut din părinţi necunoscuţi, i se stabileşte filiaţia faţă de unul dintre părinţi, el va lua numele de familie al părintelui respectiv, iar dacă filiaţia se stabileşte faţă de ambii părinţi, va lua numele de familie comun al acestora, numele unuia dintre ei sau numele lor reunite.

– modificarea numelui de familie determinată de adopţie. La adopţie copilul dobândeşte numele adoptatorului, iar la desfacerea adopţiei, el redobândeşte numele de familie purtatat anterior. În cazul nulităţii adopţiei, adoptatul redobândeşte numele de familie avut anterior încuviinţării adopţiei.

– modificarea numelui de familie determinată de căsătorie.La încheierea căsătoriei, soţii pot să-şi păstreze numelelor dinaintea căsătoriei, să ia numele unuia dintre ei sau numele lor reunite. După divorţ sau în caz de nulitate a căsătoriei, fiecare dintre foştii soţi va purta numele pe care îl avea înainte de căsătorie. La încetarea căsătoriei prin decesul unuia dintre soţi, soţul supravieţuitor are dreptul să poarte încontinuare numele de familie comun.

c) Schimbarea numelui de familie pe cale administrativă Legislaţia română permite schimbarea numelui de familie pe cale administrativă, pentru motive temeinice, în care scop a

reglementat condiţiile şi procedura de urmat prin dispoziţiile O.G. nr. 41/2003 pivind dobândirea şi schimbarea pe cale administrativă a numelor persoanelor fizice.

Pot cere schimbarea pe cale administrativă a numelui, cetăţenii români şi apatrizii cu domiciliul în România pentu motive justificate: numele este format din expresii indecente, persoana a folosit permanent în exercitarea profesiei numele pe care doreşte să-l obţină, când au fost efectuate menţiuni greşite în registrle de stare civilă, etc. Cererea se depune la serviciul public comunitar de evidenţă a persoanei din subordinea consiliului local şi se publică în Monitorul Oficial.

Cererea se trimite spre soluţionare serviciului public judeţean, care după analizarea temeiniciei cererii, propune motivat preşedintelui consiliului, respectiv primarului general al Capitalei, emiterea dispoziţiei de admitere sau respingere acererii de schimbare a numelui. Dispoziţia de admitere se comunică serviciului public comunitar, care îl va înştiinţa pe solicitant, iar decizia de respingere se comunică direct solicitantului de către serviciul public judeţean.

d) Retranscrierea numelui de familie În conformitate cu dispoziţiile art. 20 alin.1 din O.G. nr.41/2003 „Persoana al cărei nume de familie a fost înregistrat în

actele de stare civilă, tradus în altă limbă decât cea maternă ori cu ortografia altei limbi, poate cere înscrierea prin menţiune pe aceste acte, a numelui de familie, retradus sau cu ortografia limbii materne, atât la rubricile privind pe titular, cât şi la cele privind pe părinţii săi“.

Cererea se depune la serviciul public care are în păstrare registrul de stare civilă şi se aprobă de primar.

4. Prenumele persoanei fizice

Prenumele este acea componentă a numelui care individualizează persoana în familie. Potrivit dispoziţiilor art.2 din O.G. nr. 41/2003: „Prenumele se stabileşte la data înregistrării naşterii pe baza declaraţiei de naştere făcută de cel care declară naşterea“. Deci, stabilirea prenumelui este lăsată la libera alegere a părinţilor copilului, iar în caz de neînţelegere va decide autoritatea tutelară. Dispoziţiile privind schimbarea şi retranscrierea numelui se aplică prin analogie şi prenumelui.

5. Pseudonimul

Pseudonimul individualizează persoana fizică într-un anumit domeniu de activitate, de regulă, printr-un cuvânt sau un grup de cuvinte. El este lăsat la libera alegere a persoanei şi nu este supus vreunei reguli de înregisrare.

6. Domiciliul persoanei fizice

Domiciliul unei persoane fizice este acolo unde ea îşi are locuinţa statornică sau principală“ (art.87 c civ). În completare, Legea nr.105/1996 privind evidenţa populaţiei şi cartea de identitate prevede în art. 25 că domiciliul persoanelor fizice este la adresa din localitatea unde acestea îşi au locuinţa statornică.

Domiciliul este atributul de identificare a persoanei fizice, care o individualizează în spaţiu, prin indicarea locului

33

unde aceasta îşi are locuinţa statornică sau principală. În raport de modul de stabilire, domiciliul este de trei feluri:

– domiciliul de drept comun;– domiciliul legal;– domiciliul ales (convenţional).

În raport de teritoriul statului pe care se află:- domiciliu în ţară ;- domiciliu în străinătate.

Domiciliul de drept comun este domiciliul îpe care orice persoană fizică şi-l alege liber, prin propria voinţă, înorice localitate din ţară şi stăinătate. Practic, domiciliul legal pe care l-a avut prsoana fizică până la majorat se converteşte în domiciliu de drept comun. Persoana care îşi schimbă domiciliul este obligată ca în 15 zile de la mutarea la noua adresă, să se prezinte la formaţiunea de evidenţă a populaţiei pentru eliberarea unei noi cărţi de identitate. Dovada domiciliului de drept comun se face cu cartea de identitate iar pentru minor, cu certificatul de naştere al acestuia şi cu cartea de identitate a părinţilor.

Domiciliul legal este domiciliul stabilit de lege, în mod obligatoriu, pentru anumite categorii de persoane. Aceste persoane sunt: minorii (au domiciliul la părinţi), interzişii judecătoreşti (la tutorele), dispăruţii (la curator) şi moştenitorii (la custode). Dovada se face prin probarea domiciliului de drept comun al persoanei ce realizează ocrotirea.

Domiciliul ales este locuinţa pe care părţile o aleg în vederea executării actului în acel loc sau pentru soluţionarea litigiului şi comunicarea actelor de procedură.

7. Reşedinţa persoanei fizice

Ca şi domiciliul, reşedinţa este un atribut de identificare în spaţiu a persoanei fizice prin indicarea locuinţei temporare.. Reşedinţa reprezintă şi ea o locuinţă a persoanei fizice, care nu întruneşte caracterul de locuinţă statornică sau principală. Per a contrario, ea este o locuinţă temporară ori secundară.

Persoana care locuieşte mai mult de 45 de zile la altă adresă decât cea de domiciliu,este obligată să se prezinte la formaţiunea de evidenţă a populaţiei pentru înscrierea în cartea de identitate a menţiunii de stabilire a reşedinţei.

Persoana fizică nu poate avea în acelaşi timp decât o singură reşedinţă. Dovada se face cu menţiunea înscrisă în cartea de identitate.

XIX. Starea civi lă a persoanei f izice

1. Noţiune şi caractere juridice

Prin stare civilă sau statut civil se înţeleg toate elementele strict personale care contribuie la individualizarea persoanei fizice in societate şi familie.

Ca drept subiectiv starea civilă cuprinde posibilitatea omului de a se individualiza şi de a pretinde tuturor să fie individualizat prin starea civilă, precum şi posibilitatea de a apela, la nevoie, la constrângerea statală.

Calităţile strict personale, care configurează starea civilă a persoanei fizice, sunt următoarele elemente: născută din căsătorie, din afara căsătoriei, din părinţi necunoscuţi, adoptată, căsătorită, divorţată, văduvă, recăsătorită, rudă sau afin cu altă persoană etc.

Starea civilă, ca ansamblu de calităţi strict personale ale persoanei fizice, are următoarele caractere juridice: indivizibilitatea, inalienabilitatea, imprescriptibilitatea, personalitatea şi universalitatea.

2. Folosirea stării civile (posesia de stat)

Folosirea stării civile, numită şi posesia de stat, se defineşte prin întrunirea de fapte din care rezultă raportul de filiaţie şi de rudenie între o persoană şi familia din care pretinde că face parte. Posesia de stat constă în recunoaşterea publică a filiaţiei.

Posesia de stat produce două efecte:– prezumţia că ea corespunde realităţii. Aceasta este o prezumţie relativă (juris tantum), putând fi combătută sau

completată prin alte probe.

34

– al doilea efect al posesiei de stat (folosirea stării civile) constă în existenţa legală a stării civile folosite, dacă este întărită prin actul de stare civilă concordant. De data aceasta, suntem în prezenţa unei prezumţii absolute (juris et de jure), care nu permite dovada contrară.

3. Acţiunile de stare civilă (acţiunile de stat)

Acţiunile de stare civilă sau acţiunile de stat sunt acele acţiuni în justiţie care au ca obiect elemente privind starea civilă a persoanei fizice.

a) În raport cu obiectul lor, acţiunile de stare civilă se divid în trei categorii: acţiuni în reclamaţie de stat, acţiuni în contestaţie de stat şi acţiuni în modificare de stat.– acţiunea în reclamaţie de stat este acea acţiune prin care persoana fizică urmăreşte să obţină recunoaşterea unei

stări civile, alta decât cea aparentă (acţiunea în stabilirea maternităţii, a paternităţii);– acţiunea în contestaţie de stat este acea acţiune prin care se urmăreşte înlăturarea stării civile aparente pe motiv că

nu corespunde realităţii (acţiunea în anularea căsătoriei, acţiunea în tăgada paternităţii);– acţiunea în modificare de stat este acea acţiune prin care se urmăreşte modificarea pentru viitor a stării civile

(acţiunea de divorţ, acţiunea de desfacere a adopţiei).b) În raport de persoanele care pot să le exercite, acţiunile de stare civilă se împart în:

acţiuni care pot fi intentate de orice persoană interesată; acţiuni care pot fi pornite numai de persoane expres determinate de lege; acţiuni care pot fi introduse numai de titularul stării civile.

c) În raport de aplicabilitatea regulilor prescripţiei extinctive, acţiunile de stare civilă se împart în:– acţiuni imprescriptibile;– acţiuni prescriptibile (acţiunea în anularea căsătoriei, acţiunea în tăgada paternităţii, acţiunea în stabilirea paternităţii).

4. Actele de stare civilă

Sunt acte de stare civilă: actul de naştere, actul de căsătorie şi actul de deces.Titularilor de acte de stare civilă li se eliberează extracte de pe aceste acte: certificat de naştere, certificat de căsătorie, certificat de deces.

Actele de stare civilă sunt înscrisuri autentice, întocmite potrivit legii, în registrele de stare civilă, de către delegatul de stare civilă, care cuprind elementele stării civile a persoanei fizice.

Reconstituirea actului de stare civilă presupune un act cu existenţă anterioară, însă datorită unor împrejurări prevăzute de lege, este cu neputinţă să se facă dovada acestuia în prezent.

Înocmirea ulterioară priveşte situaţiile în care actul de stare civilă nu afost niciodată întocmit. Anularea actelor de stare civilă este sancţiunea nerespectării dispoziţiilor legale referitoare la condiţiile de valabilitate a acestora. Completarea presupune trecerea unor menţiuni care nu existau în act. Rectificarea reprezintă îndreptarea ori înlăturarea unor erori strecurate cu ocazia înregisrării. Modificarea este operaţiunea de înscriere a unor menţiuni privitoare la statutul civil al titularului.

5. Inregistrările de stare civilă

Înregistrările de stare civilă sunt operaţiuni de consemnare în registrele de stare civilă a actelor şi faptelor de stare civilă, precum şi a altor elemente prevăzute de lege, operaţii efectuate de către organele cu atribuţii de stare civilă.

Există două categorii de înregistrări: înregistrări sub forma întocmirii actelor de stare civilă (în caz de naştere, căsătorie, deces) şi înregistrări sub forma înscrierii de menţiuni marginale pe registrele de stare civilă (adopţie, divorţ, schimbarea sexului).

6. Proba stării civile

Regula o găsim în art. 13 din Legea nr.119/1996 care dispune că starea civilă se dovedeşte cu actele întocmite în registrele de stare civilă (numai pentru locul unde se găsesc aceste registre), precum şi cu certificatele de stare civilă eliberate pe baza acestora ( pentru locul unde se află persoana).

7. Codul numeric al persoanei fizice

35

Potrivit art.5 alin.2 din Legea nr.105/1996 privind evidenţa populaţiei codul numeric personal constituie un mijloc de individualizare a persoanei fizice alături de nume, domiciliu şi stare civilă ce se înscriu in cartea de identitate.

Codul numeric este singurul identificator pentru toate sistemele informatice, care prelucrează date nominale privind persoana fizică.

Fiecărei persoane fizice, cetăţean român, i se atribuie la naştere un CNP care se înscrie în certificatul de naştere şi în toate actele cu caracter oficial, precum şi în Registrul permanent de evidenţă a populaţiei. El nu mai poate fi schimbat decât în cazul în care se modifică data naşterii sau sexul persoanei fizice.

XX: Noţiune, elemente constitutive şi clasif icarea persoanelor juridice

1. Noţiune

După cum am arătat, calitatea de a fi titular de drepturi şi obligaţii civile o are persoana fizică şi persoana juridică.În doctrina juridică persoana juridică a fost definită în mod diferit.În ce ne priveşte, considerăm că persoana juridică este un subiect de drept care se înfiinţează, se organizează şi participă la raporturile juridice cu respectarea cerinţelor legale de fond şi de formă. Recunoaşterea calităţii de persoană juridică (subiect de drept distinct) şi conferirea „personalităţii juridice“ unor entităţi sociale este exclusiv opera legii. Raţiunea existenţei acestei instituţii juridice, precum şi criteriile de formare şi elementele de conţinut care îl călăuzesc pe legiuitor sunt fundamentate pe interese social-economice generale.

Enumerarea persoanelor juridice:- Statul., statul este “persoana juridică în raporturile în care participă nemijlocit, în nume propriu, ca subiect de

drepturi şi obligaţii”.- Organele puterii legislative. Camera Deputatilor şi Senatul, care împreună formează Parlamentul Romaniei,

sunt persoane juridice, deoarece întrunesc elementele constitutive cerute de lege în acest scop.- Organele puterii executive. Din aceasta categorie fac parte: Administraţia prezidenţială, Guvernul Romaniei,

ministerele şi alte instituţii de specialitate ale administraţiei publice centrale, prefecturile şi organele administraţiei de stat, misiunile diplomatice şi oficiile consulare.

- Organele puterii judecatoreşti. Acestea cuprind instanţele judecătoreşti şi Ministerul Public. Instanţele de judecată sunt: judecătoriile, tribunalele, Curtea de Apel, Înalta Curte de Justiţie şi Casaţie. Dintre acestea, judecătoriile nu au personalitate juridică, fiind privite ca subunităţi ale tribunalelor.

- Autoritaţile administrative autonome nesubordonate Guvernului. De exemplu: Banca Naţionala a României, Curtea de Conturi, Serviciul Român de Informaţii.

- Curtea Constituţională- Unităţile administrativ-teritoriale. Potrivit art.19 din Legea administraţiei publice locale nr. 215/2001,

“comunele, oraşele şi judeţele sunt persoane juridice de drept public. Acestea au patrimoniu şi capacitate juridică deplină”.

- Persoane juridice de stat. Acestea cuprind instituţii de stat (înfiinţate in domeniile: sanatate, invatamant, stiinta şi cultură ) şi agenţi economici de stat (regii autonome şi societăţi comerciale cu capital integral sau majoritar de stat ).

- Partide politice. Potrivit art. 1 teza a II a din Legea partidelor politice nr. 14/2003 partidele sunt “persoane juridice de drept public”.

- Societăţile comerciale cu capital privat. Sunt reglementate de Legea societăţilor comerciale nr. 31/1990 şi se constituie în una din formele: societate cu răspundere limitată, societate pe acţiuni, societate în nume colectiv, societate în comandită pe acţiuni, societate în comandită simplă.

- Societăţile agricole. Acestea s-au înfiinţat în temeiul Legii nr. 36/1991 ca persoane juridice de drept privat, dar fără caracter comercial.

- Organizaţii cooperatiste. Sunt persoane juridice de drept privat, ce se organizează şi funcţionează din iniţiativa membrilor lor, pentru realizarea unor scopuri economice sau în scopul întrajutorării membrilor. În prezent funţionează două categorii de organizaţii cooperatiste: organizaţiile cooperaţiei meşteşugăreşti, reglementate prin Decretul-Lege nr.66/1990 privind organizarea şi funcţionarea cooperaţiei meşteşugăreşti şi organizaţiile cooperaţiei de consum şi de credit, reglementate de Legea nr. 109/1996 privind organizarea şi funcţionarea cooperaţiei de consum şi de credit

- Asociaţiile şi fundaţiile. Conform art. 1 din O.G. nr. 26/2000 cu privire la asociaţii şi fundaţii modificată prin O.G. nr. 37/2003, persoanele fizice şi juridice ce urmăresc realizarea unor activităţi în interes general sau în interes personal nepatrimonial, pot constitui asociaţii sau fundaţii fără scop patrimonial.

36

- Grupurile de interes economic. Potrivi Legii nr. 161/2003 privind unele măsuri pentru asigurarea transparenţei în exercitarea demnităţilor publice, a funcţiilor publice şi în mediul de afaceri, prevenirea şi sancţionarea corupţiei, grupul de interes economic – G.I.E., reprezintă o asociere între două sau mai multe persoane juridice, în scopul înlesnirii sau dezvoltării activităţii economice a membrilor săi şi a îmbunătăţirii rezultatelor activităţii respective.

- Sindicatele. Se constituie în baza Legii nr. 54/2003 cu privire la sindicate, contribuind la apărarea drepturilor şi promovarea intereselor profesionale şi economice ale salariaţilor.

- Cultele religioase. Decretul nr. 117/1948 privind regimul general al cultelor religioase recunoaşte în art. 28 calitatea de persoană juridică atât a cultelor religioase cât şi a părţilor componente, aşezămintelor, congregaţiilor, etc.

- Casele de Ajutor Reciproc.

2. Elementele constitutive ale persoanei juridice

Având ca punct de plecare dispoziţiile legale cuprinse în art.26 lit. e din Decretul nr.31/1954, literatura de specialitate este unanimă în a considera că elementele constitutive general valabile pentru existenţa unei persoane juridice sunt:

- organizarea de sine stătătoare;- un patrimoniu propriu;- un scop propriu în acord cu interesul public (general).

Organizarea de sine stătătoare a persoanei juridice desemnează acel element constitutiv ce constă în alcătuirea ca un tot unitar sau structurarea pe activităţi, precum şi precizarea persoanelor care vor reprezenta persoana juridică în raport cu terţii. Cu alte cuvinte, organizarea proprie priveşte două aspecte: organizarea internă, structurarea pe compartimente (cercetare, producţie, comerţ) şi desemnarea organelor de conducere şi a persoanelor care reprezintă persoana juridică. Importanţa acestui element constitutiv este dedusă din faptul că persoana juridică participă la raporturile juridice civile ca un ansamblu unitar.

Patrimoniul propriu este acel element constitutiv al persoanei juridice care constă în totalitatea drepturilor şi obligaţiilor cu conţinut economic, având ca titular persoana juridică. Similar persoanei fizice, patrimoniul persoanei juridice cuprinde o latură activă, formată din drepturi patrimoniale (reale şi de creanţă) şi o latură pasivă alcătuită din obligaţii patrimoniale (contractuale şi extracontractuale). Patrimoniul trebuie să fie distinct de patrimoniul persoanelor fizice ce alcătuiesc persoana juridică, precum şi faţă de patrimoniul altor persoane fizice sau juridice, ceea ce îi permite să-şi asume o răspundere proprie, autonomă.

Importanţa juridică a patrimoniului priveşte următoarele aspecte:a) există entităţi care au organizare proprie şi scop propriu, dar nu au calitatea de persoană juridică lipsindu-le

patrimoniul propriu (spre exemplu sucursalele, nu însă şi filialele care întrunesc cele trei elemente constitutive);b) patrimoniul propriu stă la baza răspunderii;c) patrimoniul permite persoanei juridice să participe la viaţa publică în nume propriu (proprio nomine)d) patrimoniul propriu explică dispoziţia art. 37 din Decretul nr. 31/1954 conform căreia persoana juridică supraordonată

nu răspunde pentru obligaţiile persoanei juridice subordonate şi nici invers.

Scopul persoanei juridice are două sensuri:- în sens larg, se înţelege scopul formulat în acte normative care se exprimă generic, arătându-se domeniul şi

obiectul de activitate (spre exemplu, fundaţia este destinată realizării unui scop ideal);- în sens restrâns, se înţelege scopul concret urmărit de fiecare persoană juridică, scop înscris în actul de înfiinţare.

Scopul trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: să fie în acord cu interesul public, să fie determinat, să fie legal (în acord cu legea).Scopul stabileşte limitele capacităţii de folosinţă a persoanei juridice, capacitate ce e guvernată de principiul specialităţii.

3. Clasificarea persoanelor juridice

37

Se face după anumite criterii aplicabile fie tuturor categoriilor de persoane juridice, fie numai unora dintre ele, slujind la stabilirea unor trăsături caracteristice unor grupe ori subgrupe de persoane juridice.

Criteriile de clasificare care pot fi reţinute sunt următoarele:– domeniul dreptului de care aparţin;– forma dreptului de proprietate;– naţionalitatea;– natura scopului.

După domeniul dreptului de care aparţin se distingA. Persoane juridice de drept public

Statul; Unităţile administrativ teritoriale; Organele puterii legislative; Organele puterii executive; Organele puterii judecătoreşti; Ministerul public; Curtea de conturi; Instituţiile de stat; Partidele politice

B. Persoane juridice de drept privat Agenţii economici de stat; Societăţile comerciale; Sindicatele; Cultele religioase; Organizaţiile cooperatiste; Casele de Ajutor Reciproc; Asociaţiile şi fundaţiile.

După forma dreptului de proprietate pe care se întemeiază:– persoane juridice fundamentate pe proprietatea publică;– persoane juridice care au la bază, atât proprietatea publică, cât şi proprietatea privată;– persoane juridice care au la bază exclusiv proprietatea privată;– persoane juridice întemeiate pe proprietatea privată internă şi proprietatea străină.

După naţionalitate, persoanele juridice sunt: persoane juridice române – au sediul principal in România, fiind constituite în condiţiile legii române persoane juridice străine – au sediul principal în străinătate şi îşi desfăşoară activitatea în România,

potrivi cerinţelor legii româneşti.

După natura scopului urmărit: persoane juridice cu scop patrimonial (economic, lucrativ); persoane juridice fără scop patrimonial.

XXI: Înfi inţarea persoanelor juridice

1. Noţiune

Înfiinţarea persoanei juridice reprezintă operaţiunea de creare, în condiţiile legii, a unui subiect de drept. În unele cazuri înfiinţarea presupune un singur act juridic, însă, de cele mai multe ori, ea necesită o succesiune de acte

juridice, ceea ce reprezintă un adevărat proces de constituire asubiectului de drept deoarece, numai luate împreună, actele respective conduc la efectul creator de persoană juridică.

2. Modurile de înfiinţare a persoanelor juridice.

38

Modurile de înfiinţare a persoanelor juridice sunt prevăzute în art. 194 Potrivit acestei norme, cu caracter de normă generală în materie, „persoana juridică se înfiinţează:

prin actul de infiintare al organului competent al puterii sau administraţiei de stat; prin actul de înfiinţare al celor care o constituie, cu prealabilă autorizare a organului puterii sau administraţiei de

stat, competent a aprecia oportunitatea înfiinţarea ei: printr-un alt mod reglementat de lege.

Sigur că textul, prezentat „ad litteram“, este parţial depăşit de noile realităţi din ţara noastră şi se înfăţişează drept confuz. Dar textul este în vigoare şi cuprinde în esenţă modurile de înfiinţare care pot fi adaptate la schimbările din ţara noastră:

prin actul de dispoziţie al organului de stat competent; prin actul de înfiinţare al celor care o constituie, recunoscut de organul competent; prin actul de înfiinţare al celor care o constituie, autorizatde organul competent; printr-un alt mod reglementat de lege.

3. Înfiinţarea persoanelor juridice prin act de infiintare al organului competent.

Prin „actul de infiintare al organului competent“ înţelegem, după caz: legea, hotărârea sau ordonanţa Guvernului, hotărârea consiliilor judeţene sau locale.

Domeniul de aplicare al modului de înfiinţare prin „act de dispoziţie al organului competent“:

Organele puterii legislative- prin Decretul-lege nr.68/1990; Organele puterii executive:

- Preşedinţia României- prin Legea nr.92/1990- Serviciile publice din subordinea preşedinţiei –Legea nr.47/1994- Ministerele- Legea nr.90/2001

Organele puterii judecătoreşti – Legea nr.92/1992; Unităţile administrativ teritoriale – sunt înfiinţate prin Legea nr.2/1968, iar autorităţile administraţiei publice

locale prin Legea nr.215/2001; Regiile autonome şi societăţile comerciale cu capital de stat, rezultate din reorganizarea fostelor întreprinderi de

stat, prin Legea nr.15/1990.

4. Înfiinţarea persoanelor juridice prin act de înfiinţare autorizat.

Acest mod de înfiinţare presupune două faze: adoptarea actului de înfiinţare a persoanei juridice (contract, statut); autorizarea organului competent (organ adminisrativ sau instanţa de judecată).

Penru înfiinţarea completă, legea cere expres înregistrarea, respectiv înscrierea persoanei juridice, formalităţi ce condiţionează dobândirea personaliităţii juridice.

Modul de înfiinţare este complex, presupunând cumulativ mai multe etape:- actul de înfiinţare- autorizarea organului competent- inregistrarea şi înscrierea.

a)Noţiunea de autorizare– Legea distinge între autorizarea prealabilă a organului adminstraţiei din domeniul de activitate al persoanei juridice

supuse înfiinţării şi autorizarea organului puterii judecătoreşti.– Actul administrativ de autorizare nu trebuie confundat cu autorizarea judecătorească. Cele două acte de

autorizare nu sunt nici alternative, nici nu se exclud, ci ele se completează atunci când legea le cere (în cazul asociaţiilor şi fundaţiilor), fiecare având altă finalitate.

Autorizarea prealabilă este un act administrativ, prin care un organ de specialitate apreciază oportunitatea înfiinţării persoanei juridice, utilitatea acesteia în raport cu scopul, mărimea capitalului social în raport cu obiectul de activitate etc. Autorizarea prealabilă îmbracă forma unui aviz, care fără a avea efect constitutiv, reprezintă o condiţie prealabilă, necesară înfiinţării unor categorii de persoane juridice:

- pentru constituirea unei asociaţii sau fundaţii este necesară obţinerea în prealabil a avizului ministerului sau organului de specialitate al administraţiei publice centrale în a cărui sferă de competenţă îşi desfăşoară activitatea;

39

- pentru înfiinţarea unei societăţi de asigurări este necesară autorizaţia prealabilă emisă de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor.

- pentru înfiinţarea coooperativei de credit este necesară aprobarea de constiutire emisă de Casa Centrală la care cooperativa urmează să se afilieze.

Autorizarea organului puterii judecătoreşti constă în hotărârea sau în încheierea definitivă şi irevocabilă a instanţei judecătoreşti. Prin autorizarea judecătorească se dispune după caz fie înmatricularea în registrul comerţului (pentru societăţi comerciale, cooperative de consum şi de credit), fie înscrierea în registrul special al unor persoane juridice (sindicate, asociaţii şi fundaţii, societăţi agricole).

b) Noţiunea de înregistrareÎn raport de registrele în care sunt consemnate, înregistrarea persoanelor juridice are trei sensuri: înscriere în registrele special ţinute în acest scop de instanţa de judecată. Operaţiunea are loc după îndeplinirea

cerinţelor legale: acte de înfiinţare, actul de autorizare judecătorească (hotărâre sau încheiere), având de regulă efectul dobândirii personalităţii juridice. În registre speciale se înscriu asociaţiile şi fundaţiile, societaăţile agricole, partidele politice, sindicatele.

înregistrare în registrul comerţului. Aceasta are în vedere trei categorii de operaţiuni: - înmatriculări (pentru societăţi comerciale, regii autonome, cooperative de consum şi de credit, grupuri

de interes economic). Înmatriculările se efectuează înainte de începerea activităţii persoanei juridice şi au drept scop luarea în evidenţă şi acordarea unui număr de înregistrare.

- înscrierile de menţiuni constau în înscrierea oricăror modificări ce se aduc înregistrărilor sau menţiunilor anterioare, având efect de opozabilitate faţă de terţi.

- alte operaţiuni (radieri de înmatriculări). înregistrarea la organul fiscal pentru luarea în evidenţă a persoanei juridice, ca subiect de drept fiscal. Ea

reprezintă o condiţie specială pentru ca persoana juridică să funcţioneze în mod legal şi nu ţine de procesul de înfiinţare a acesteia. Au obligaţia să completeze şi să depună decalraţia de înregistrare fiscală, în vederea atribuirii codului fiscal, toţi plătitorii de impozite şi taxe. Pentru comercianţii societăţi comerciale, companii naţionale, regii autonome şi organizaţii cooperatiste codul fiscal a fost înlocuit cu codul unic de înregistrare – CUI.

Domeniul de aplicare: Asociaţiile şi fundaţiile sunt supuse unei duble autorizări: autorizarea prealabilă a ministerului sau a organului de

specialitate şi autorizarea judecătoriei în vederea înscrierii în registrul special. Ele dobândesc personalitate juridică prin înscrierea în registrul asociaţiilor şi fundaţiilor de la grefa judecătoriei unde îşi va avea sediul.

Partidele politice sunt autorizate de Tribunalul Municipiului Bucureşti şi dobândesc personalitate juridică de la data rămânerii definitive şi irevocabile a hotărârii instanţei privind admiterea cererii de înregistrare. Ele se înscriu în registrul partidelor politice pentru opozabilitate.

Sindicatele sunt supuse autorizării judecătoriei din locul unde îşi au sediul şi dobândesc personalitate juridică de la data înscrierii în registrul special ţinut de instanţă

Asociaţiile de proprietari sunt autorizate de judecătorul delegat la organul financiar local din raza teritorială a imobilului. Ele dobândesc personalitate juridică ân baza încheierii judecătorului delegat

.Societăţile comerciale se înfiinţează în mai multe etape presupunând: actul de înfiinţare, autorizarea judecătorului delegat de la oficiul registrului comerţului şi înmatricularea în registrul comerţului. Ele dobândesc personalitate de la data înmatriculării.

Camerele de comerţ şi industrie din România se înfiinţează în temeiul autorizării Guvernului.

5. Înfiinţarea persoanelor juridice prin alt mod reglementat de lege.

Art194 lit. d cuprinde o formulare generală care include toate cazurile atipice de înfiinţare a diferitelor categorii de persoane juridice. Se includ în acest „alt mod“ reglementat de lege, toate acele cazuri care nu se încadrează în cele reglementate mai sus:

- statul român este declarat prin lege persoană juridică;- asociaţiile de locatari s-au înfiinţat de drept prin Legea nr. 5/1973 şi prin statutul lor;- misiunile diplomatice şi consulare se înfiinţează prin decret al Preşedintelui României la propunerea

Guvernului.

6. Momentul dobândirii personalităţii juridice

40

Înfiinţarea persoanelor juridice presupune întocmirea şi adoptarea mai multor documente cu diferite finalităţi, alcătuind procedura de constituire a persoanei juridice.

Momentul în care se naşte un nou subiect de drept este momentul în care acesta dobândeşte personalitate juridică. Acest moment este stabilit de lege în mod diferit, în funcţie de modul de înfiinţare a persoanei juridice. Se disting astfel următoarele momente ale dobândirii personalităţii juridice, adică a capacităţii de a avea drepturi şi obligaţii:

data actului de dispoziţie sau data stabilită în actul de dispoziţie privind înfiinţarea; data înregistrării (înmatriculării) sau înscrierii în registrul prevăzut de lege; data recunoaşterii ori autorizării înfiinţării sau data îndeplinirii oricărei alte cerinţe, pentru persoanele

juridice care nu sunt supuse înregistrării.

XXII . Capacitatea civi lă a persoanelor juridice

1. Capacitatea juridică şi capacitatea civilă.

Existenţa persoanelor juridice se justifică prin scopul lor, iar scopul se realizează prin personalitatea juridică, adică prin aptitudinea de a avea drepturi şi obligaţii, de a participa la viaţa juridică în nume propriu. Persoanele juridice dispun în temeiul legii de “capacitatea de a avea drepturi şi obligaţii”, adică de capacitatea juridică. Sintagma “capacitate juridică” exprimă aptitudinea persoanei juridice de a participa la orice raporturi juridice, reglementate de normele oricărei ramuri de drept. În conţinutul capacităţii juridice se include capacitatea juridică de ramură, care coexistă şi se exprimă în funcţie de obiectul de activitate pentru care fiinţează persoana respectivă.

Capacitatea juridică include capacităţile de ramură, între care capacitatea civilă este componenta cea mai importantă. Capacitatea civilă a persoanei juridice este aptitudinea de a avea drepturi şi obligaţii civile, de a dobândi şi exercita

drepturi subiective civile şi de a-şi asuma şi îndeplini obligaţii civile.

2. Structura capacităţii civile

Capacitatea civilă cuprinde două elemente de structură- capacitatea de folosinţă- capacitatea exerciţiu

3. Capacitatea de folosinţă a persoanelor juridice- art. 205 -208c.civ

Noţiune. Capacitatea de folosinţă a persoanei juridice este acea parte a capacităţii civile care constă în aptitudinea generală şi abstractă a acestora de a avea drepturi şi obligaţii.

Caractere juridice- egalitatea - generalitatea - inalienabilitatea - intangibilitatea (nu poate fi limitată sau îngrădită decât în cazurile stabilite de lege)- specialitatea (nu poate avea decât drepturi ce corespund scopului)

Începutul capacităţiiÎnceputul capacităţii de folosinţă diferă după cum persoanele juridice sunt ori nu supuse înregistrării.

a) persoanele juridice supuse înregistrării (înmatriculării) dobândesc capacitatea de folosinţă la data înregistrării (înmatriculării) indiferent de modul lor de înfiinţare.

b) persoanele juridice nesupuse înregistrării dobândesc capacitatea de folosinţă, în funcţie de specificul modului de înfiinţare, care este, după caz:

- data actului de dispoziţie care le înfiinţează; - data recunoaşterii actului de înfiinţare;- data autorizării înfiinţării şi data îndeplinirii vreunei alte cerinţe a legii.

Momentul începerii capacităţii de folosinţă pentru diferite categorii depersoane juridice este: de la data înregistrării la organul competet: asociaţiile de proprietari, organizaţiile cooperaţiei

meşteşugăreşti. de la data înscrierii în registrele speciale ţinute de instanţele judecătoreşti: societăţile agricole,

asociaţiile şi fundaţile, sindicatele. de la data înregistrării în Registrul Comerţului: regiile autonome, societăţile comerciale,

cooperativa de consum, organizaţiile cooperatiste de credit, grupurile de interes economic.

41

de la data actului de dspoziţie care le înfiinţează: organele de stat, instituţiile de stat, unităţile administrativ teritoriale.

de la data autorizării înfiinţării: partide politice. de la data recunoaşterii înfiinţării de către Guvern: Camerele de Comerţ şi Industrie.

Capacitatea de folosinţă anticipată (restrânsă) – Art 205 alin. 3prevede o excepţie de la regulile de mai sus, precizând: „Cu toate acestea, chiar înainte de data înregistrării sau de data actului de recunoaştere, ori de data îndeplinirii celorlalte cerinţe ce ar fi prevăzute, persoana juridică are capacitate chiar de la data actului de înfiinţare cât priveşte drepturile constituite în favoarea ei, îndeplinirea obligaţiilor şi a oricăror măsuri preliminare ce ar fi necesare, dar numai întrucât acestea sunt cerute ca persoana juridică să ia fiinţă în mod valabil”

Conţinutul capacităţii de folosinţă Capacitatea de folosinţă cuprinde toate drepturile şi obligaţiile civile care corespund scopului stabilit de lege, act de

înfiinţare sau statut. Conţinutul capacităţii de folosinţă poate fi disociat în două laturi:

- latura activă, cuprinzând aptitudinea de a avea drepturi subiective, adică drepturi civile patrimoniale şi personal nepatrimoniale, izvorâte din contracte sau din fapte juridice extracontractuale;

- latura pasivă, cuprinzând aptitudinea de a avea obligaţii civile patrimoniale şi nepatrimoniale. Principiul specialităţii capacităţii de folosinţă

Conţinutul “capacităţii de folosinţă se reduce la acele drepturi şi obligaţii care sunt necesare realizării scopului acestor subiecte de drept”. Această regulă se exprimă în principiul specialităţii capacităţii de folosinţă a persoanei juridice şi este formulată în art.208 astfel: “Persoana juridică nu poate avea decât acele drepturi si obligatii care corespund scopului ei stabilit prin lege, act de înfiinţare sau statut”.

Sfârşitul capacităţii de folosinţă

Sfârşitul capacităţii de folosinţă a persoanei juridice trebuie privit sub două aspecte:- încetarea capacităţii de folosinţă anticipată sau restrânsă;- încetarea capacităţii de folosinţă deplină.

- Capacitatea restrânsă încetează odată cu dobândirea capacităţii de folosinţă (deplină) de către subiectul de drept respectiv, moment care coincide cu dobândirea personalităţii juridice.

- Capacitatea de folosinţă deplină a persoanei juridice ia sfârşit odată cu încetarea acestui subiect de drept.

Sancţiunea nerespectării regulilor privind capacitatea de folosinţă– Încheierea actelor juridice în lipsa capacităţii de folosinţă ori cu încălcarea principiului specialităţii, atrage nulitatea

absolută a actului.

4. Capacitatea de exerciţiu a persoanelor juridice – art.209-211

Noţiune. Capacitatea de exerciţiu constă în aptitudinea persoanei juridice de a dobândi şi exercita drepturi subiective civile şi de a-şi asuma şi îndeplini obligaţii civile, prin încheierea de acte juridice civile de către organele sale de conducere.

Reglementări legale privind capacitate de exerciţiu.a) Reglementarea generală – de drept comun – este cuprinsă în c.civ:

- persoana juridică îşi exercită drepturile şi îşi îndeplineşte obligaţiile prin organele sale;- actele juridice încheiate de organele persoanei juridice, în limitele puterilor ce le-au fost conferite, sunt

actele persoanei juridice însăşi;- faptele licite sau ilicite săvârşite de organele sale, obligă însăşi persoana juridică, dacă au fost îndeplinite

cu prilejul exercitării funcţiei lor;- faptele ilicite atrag şi răspunderea personală a celui ce le-a săvârşit, atât faţă de persoana juridică cât şi

faţă de cel de-al treilea;- raporturile dintre persoana juridică şi cei care alcătuiesc organele sale sunt supuse, prin asemănare,

regulilor mandatului, dacă nu s-a prevăzut altfel prin lege, act de înfiinţare ori statut.b) Reglementări speciale privind organele persoanelor juridice

- Ca regulă generală, organele de conducere prin care persoana juridica îşi exercită drepturile şi îşi asumă obligaţiile sunt fie unipersonale, cu diferite denumiri – ministru, preşedinte, director, rector, manager etc. – fie colective, de asemenea cu diferite denumiri – consilii, comitete, colegii, senat etc.

Începutul capacităţii de exerciţiu - Pe temeiul dispoziţiilor cuprinse în 209 putem susţine că momentul dobândirii capacităţii de exerciţiu este acelaşi

cu momentul dobândirii capacităţii de folosinţă şi se evidenţiază, practic, prin desemnarea organelor de conducere.

42

Conţinutul capacităţii de exerciţiu- Conţinutul capacităţii de exerciţiu a persoanei juridice se exprimă prin aptitudinea de a dobândi şi exercita drepturile

şi de a-şi asuma şi îndeplini obligaţiile civile prin încheierea de acte juridice de către organele de conducere.- Cele două laturi, activă şi pasivă, se întâlnesc şi la capacitatea de exerciţiu ca şi la cea de folosinţă.

Sfârşitul capacităţii de exerciţiu- Sfârşitul capacităţii de exerciţiu are loc la data încetării existenţei persoanei juridice.

Sancţiunea nerespectării normelor privind capacitatea de exerciţiu- Cazurile de nesocotire a regulilor privitoare la capacitatea de exerciţiu sunt:

încheierea actului juridic de un organ al persoanei juridice care nu avea competenţă; încheierea actului juridic de către o persoană din cadrul persoanei juridice care nu face parte dintr-un

organ de conducere şi nici nu are împuternicire; încheierea actului juridic de către o persoană împuternicită, dar cu depăşirea mandatului încredinţat.

– Potrivit principiilor aplicabile în materie, asemenea acte juridice sunt lovite de nulitate relativă.

XXII I . Identif icarea, reorganizarea şi încetarea persoanelor juridice

1. Identificarea persoanelor juridice

● Noţiune. Identificarea are două înţelesuri: prin identificarea persoanelor juridice înţelegem instituţia juridică care cuprinde totalitatea normelor ce reglementează mijloacele şi atributele de individualizare a persoanelor juridice, iar în al doilea sens, prin identificare se înţeleg atribute de identificare: denumirea, sediul, naţionalitatea, contul bancar, marca, emblema, codul fiscal, telefonul, telexul, faxul etc.

Identificarea persoanei juridice este o necesitate permanentă, din momentul înfiinţării şi până la încetarea ei. Importanţa identificării îşi evidenţiază valenţele în privinţa capacităţii juridice a persoanei (naţionalitate, sediu), în privinţa competenţei jurisdicţionale (sediu), a soluţionării operative a tuturor aspectelor legate de încheiere şi executare a actelor juridice.

2. Natura juridică şi caracterele atributelor de identificare

Ca natură juridică, atributele de identificare a persoanei juridice fac parte din categoria drepturilor personale nepatrimoniale.

Atributele de identificare au următoarele caractere juridice, specifice categoriei de drepturi de care aparţin:- opozabilitatea erga omnes, fiind drepturi absolute, sunt opozabile tuturor;- inalienabilitatea, nu pot fi cesionate prin acte juridice; titularul acestor drepturi nu poate renunţa la ele;- imprescriptibilitatea, sunt imprescriptibile, atât sub aspect extinctiv, cât şi sub aspect achizitiv;- personalitatea, sunt intim legate de persoana titularului lor;- universalitatea. Toate persoanele juridice au dreptul la atributele de identificare, cum sunt: denumirea, sediul,

firma, contul bancar, codul fiscal etc. Reglementarea legală

- Reglementarea generală de drept comun se găseşte în codul civil.- Reglementarea specială se află în diferite acte normative.

Protecţia juridică a atributelor de identificare.- Atributele de identificare fiind drepturi personale nepatrimoniale sunt protejate (apărate) prin mijloacele dreptului civil

şi prin mijloacele altor ramuri de drept (drept administrativ, drept comercial, drept penal etc.).- Mijloacele specific dreptului civil de apărare a drepturilor personale nepatrimoniale, ce constituie atribute de

identificare, este acţiunea civilă. Astfel, “persoana care a suferit o atingere în dreptul său … la denumire … sau în orice drept personal nepatrimonial va putea cere instanţei judecătoreşti încetarea săvârşirii faptei care aduce atingere drepturilor mai sus arătate” (art.54 din Decret)

3. Mijloace de identificare

Denumirea persoanei juridice- Prin “denumire” ca atribut de identificare, înţelegem cuvântul sau cuvintele care au primit, în condiţiile

prevăzute de lege, semnificaţia de a individualiza persoana juridică.

43

- Regula generală privind stabilirea denumirii se găseşte în art.226 care prevede: “Persoana juridică va purta denumirea stabilită prin actul care a înfiinţat-o sau prin statut. Odată cu înregistrarea sau înscrierea persoanei juridice se va trece în registru şi denumirea ei”.

- Dreptul la denumire are în conţinutul său următoarele prerogative:- dreptul de a folosi denumirea;- dreptul de a cere tuturor persoanelor fiice sau juridice să o indivdualizeze prin denumirea sa;- dreptul de a cere în justiţie respectarea dreptului la denumire încălcat.

- Firma este denumirea unui comerciant individual – persoană fizică sau persoană juridică.

Sediul persoanei juridice- Sediul este atributul de identificare prin arătarea unui loc stabil care individualizează persoana juridică în

spaţiu.Conform art.227, “Sediul persoanei juridice se stabileşte potrivit actului care a înfiinţat-o sau statutului”.- Sediul persoanei juridice poate fi clasificat după cum urmează:

în raport cu importanţa locului unde îşi desfăşoară activitatea organele de conducere ale persoanei juridice, se disting:

a) sediul principal – locul unde funcţionează organele de conducere ale persoanei juridiceb) sediul secundar – locul unde funcţionează organul de conducere al subunităţilor persoanei juridice

(uzină, fabrică, sucursală etc) în raport cu teritoriul ţării unde se află, sediul poate fi:

a) sediu în ţarăb) sediu în străinătate. Această împrejurare prezintă importanţă, mai ales în materia raporturilor juridice

de drept comercial internaţional şi de drept internaţional privat. în funcţie de caracterul său, sediul se clasifică în:

a) sediu de drept comun (legal)b) sediu convenţional (ales). Primul este obligatoriu şi se stabileşte conform art. 227, sediul convenţional

este facultativ şi se stabileşte cu acordul părţilor.

Codul unic de înregistrare– O.U.G. nr. 76/2001 privind simplificarea unor formalităţi administrative pentru înregistrarea şi autorizarea

comercianţilor a introdus codul unic de înregistrare (C.U.I.), ca atribut de identificare. – Acesta se atribuie de către Ministerul Finanţelor Publice în termen de 24 de ore de la depunerea cererii tip de

înregistrare de către comerciant. C.U.I. se utilizează de toate sistemele informatice care prelucrează date privind comercianţii, precum şi de comercianţi în relaţiile cu terţii.

– Acesta a înlocuit codul fiscal în cazul regiilor autonome, companiilor naţionale, societăţilor comercile.

Alte atribute de identificare: naţionalitatea; contul bancar al persoanei juridice; codul fiscal al persoanei juridice; marca; emblema; telefonul, telexul şi faxul persoanei juridice.

4. Reorganizarea persoanei juridice

Noţiunea şi efectele reorganizării- art.232- 243 reglementează cu titlu general formele, condiţiile şi efectele reorganizării.- Reorganizarea este un proces complex de unire sau divizare, la care participă cel puţin două persoane juridie

existente ori care iau astfel fiinţă.- Prin reorganizare se produc, după caz, următoarele efecte:

- înfiinţarea de noi persoane juridice;- modificarea organizării unor persoane juridice (a celor implicate);- încetarea unor persoane juridice.

Formele (modurile) reorganizării şi competenţa de a decide reorganizarea.– Conform art.233 formele juridice ale reorganizări sunt: fuziunea şi divizarea.– Conform art.234 fuziunea se realizează prin: absorbţie şi comasare, iar divizarea prin: divizare totală sau parţială.

a) Fuziunea Comasarea constă în unirea (contopirea) a două sau mai multe persoane juridice, care încetează să mai existe şi

în alcătuirea, pe această bază, a unei noi persoane juridice. Comasarea produce următoarele efecte:

- efectul creator, însemnând înfiinţarea unei persoane juridice;- efectul extinctiv, însemnâd încetarea persoanelor juridice fuzionate;- efectul transmisiunii universale, însemnând că drepturile şi obligaţiile persoanelor juridice

fuzionate trec asupra nii persoane astfel înfiinţate.

44

Absorbţia constă în încorporarea, înglobarea unei persoane juridice ce încetează să mai existe, într-o altă persoană juridică, care îşi păstrează fiinţa. “Comasarea se face prin absorbţia unei persoane juridice de către o altă persoană juridică…” (art.41 din Decret.).

Absorbţia produce următoarele efecte:- efectul extinctiv, încetarea persoanei juridice absorbite;- efectul transmisiunii universale, patrimoniul persoanei juridice absoarbite este preluat de persoana

juridică ce continuă să existe.

b) Divizarea Divizarea totală constă în împărţirea întregului patrimoniu al unei persoane juridice care încetează şi

transmiterea fracţiunilor patrimoniale astfel rezultate, către două sau mai multe persoane juridice existente sau care iau fiinţă în acest fel.

Divizarea parţială constă în desprinderea unei părţi din patrimoniul unei persoane juridice, care-şi menţine existenţa şi transmiterea acestei părţi către una sau mai multe persoane juridice existente ori care iau fiinţă în acest mod.

Divizarea produce următoarele efecte juridice:- efectul creator, care priveşte numai cazurile când fracţiunea de patrimoniu se transmite

persoanelor juridice care iau fiinţă ca urmare a operaţiunii juridice a divizării;- efectul extinctiv, ce priveşte numai divizarea totală, deoarece, întotdeauna, încetează persoana

juridică divizată;- efectul transmisiunii cu titlu universal, adică aunor fracţiuni de patrimoniu de la persoana

juridică divizată la mai multe persoane juridice.

Momentul producerii efectelor reorganizării.

– Se face distincţie între: persoanele juridice supuse înregistrării şi persoane juridice nesupuse înregistrării:- pentru persoanele juridice supuse înregistrării, efectele reorganizării se produc atât între părţi cât şi faţă

de terţi, de la data efectuării înregistrării;- pentru persoanele nesupuse înregistrării,efectele reorganizării se produc atât între părţi cât şi faţă de

terţi, de la data aprobării de către organele competente adocumentelor întocmite în acest scop (inventar, bilanţ contabil de predare –primire).

5. Încetarea persoanei juridice

Ca noţiune generală, încetarea persoanei juridice înseamnă dispariţia subiectului de drept, sfârşitul capacităţii juridice a acestuia în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege.

Dreptul obiectiv stabileşte atât reguli generale, cât şi regulile speciale privind încetarea persoanei juridice. După cum rezultă din art.224, persoana juridică încetează în următoarele moduri:

- prin comasare – în ce priveşte unităţile care au fuzionat şi cele absorbite;- prin divizare – în ce priveşte unităţile divizate total;- prin dizolvare.

Dizolvarea este o operaţiune juridică ce are ca efect, în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege, încetarea unei persoane juridice asociative sau aceleia asimilate cu aceasta.

- Cazurile în care intervine dizolvarea sunt prevăzute expres de lege. După cum rezultă din definiţie, domeniul de aplicare a dizolvării cuprinde persoanele juridice asociative, ceea ce nu se poate spune şi în privinţa reorganizării.

- Ceea ce este specific dizolvării constă in acea că, după hotărârea dizolvării, se trece, în mod obligatoriu, la lichidarea persoanei juridice.

Cauzele dizolvării persoanelor juridice. Cazuri reglementate de art245 c civ„Organizaţiile cooperatiste şi obşteşti se dizolvă dacă:

a) termenul pentru care au fost construite s-a împlinit;b) scopul a fost realizat ori nu mai poate fi îndeplinitc) scopul pe care îl urmăresc sau mijloacele întrebuinţate pentru realizarea acestuia au devenit contrare legii ori

regulilor de convieţuire socială sau urmăresc un alt scop decât cel declarat;d) numărul membrilor a scăzut sub limita stabilită de lege, actul de înfiinţare sau statut „

În cazurile prevăzute la lit. a, b şi d, dizolvarea se produce de drept (în puterea legii); în cazurile prevăzute la lit. c, ea se face prin actul organului competent.

45

Cazuri reglementate de diferite legi speciale pentru anumite categorii de persoane juridice (Legea nr. 31/1990 şi O. G. nr. 26/2000)

Cazuri reglementate de Legea nr. 31/1991:- trecerea timpului stabilit pentru durata societăţii;- imposibilitatea realizării obiectului societăţii sau realizarea acestuia;- declararea nulităţii societăţii;- hotărârea adunării generale;- falimentul societăţii, etc.

– Cazuri reglementate de O.G. nr.26/2000:- împlinirea duratei pentru care a fost constituită;- realizarea sau imposibilitatea relizării scopului pentru care a fost constituită,- realizarea sau imposibilitatea realizării scopului pentru care a fost constituită;- imposibilitatea constituirii adunării generale sau aconsiliului director, dacă această situaţie durează mai

multde un an de la data la care adunarea sau consiliul trebuia constituit;- reducerea numărului de asociaţi sub limita fixată de lege, dacă acesta nu afost complinit timp de 3 luni.

Clasificarea cauzelor de dizolvare.– Cauzele de dizolvare a persoanelor juridice se clasifică după următoarele criterii:După modul în care operează cauzele de dizolvare a persoanelor juridice, se divid în două categorii:

- cauze în care dizolvarea operează de drept;- cauze în care dizolvarea se produce prin actul organului competent, care poate fi: hotărârea adunării

generale a persoanei juridice sau, după caz, hotărârea instanţei judecătoreşti ori a puterii executive.După natura lor, distingem două categorii de cauze de dizolvare:

- cauze de dizolvare voluntară:împlinirea termenului, realizarea scopului, hotărârea de dizolvare;- cauze de dizolvare silită (forţată):scopul a devenit ilicit sau este fictiv, falimentul.

După caracterul lor, cauzele de dizolvare se împart în:- cauze cu caracter general, care se aplică tuturor persoanelor juridice care pot înceta prin dizolvare;- cauze cu caracter special, care se aplică numai anumitor persoane juridice.

Lichidarea persoanei juridice.– În principiu, efectul esenţial al dizolvării este trecerea in lichidare a persoanei juridice. Într-adevăr, art. 248 dispune:

“Prin efectul dizolvării, persoana juridică intră în lichidare, în vederea realizării activului şi plăţii pasivului”.– Prin lichidarea persoanei juridice se înţelege efectuarea tuturor operaţiunilor juridice de realizare a activului şi

de plată a pasivului subiectului de drept civil şi care au ca efect încetarea definitivă a persoanei juridice intrată înlichidare. Astfel, persoana juridică nu încetază în momentul dizolvării, ci numai după ce a fost realizat activul şi plătit pasivul.

CUPRINS

DREPT CIVIL...............................................................................................................................................................................1

TEORIA GENERALA. PERSOANELE................................................................................................................................1

PENTRU EXAMENUL DIN SEMESTRUL I SE PREGATESTE MATERIA PANA LA CAP. NULITATEA ACTULUI JURIDIC, INCLUSIV....................................................................................................................................................................1

PENTRU SEMESTRUL II MATERIA PENTRU EXAMEN INCEPE CU CAP. PROBA DREPTURILOR SUBIECTIVE,SI PERSOANELECARACTERIZARE GENERALĂ A DREPTULUI CIVIL ROMÂN...................................1

CARACTERIZARE GENERALĂ A DREPTULUI CIVIL ROMÂN...........................................................................................2

I : NOŢIUNEA ŞI OBIECTUL DREPTULUI CIVIL..............................................................................................................................21. Dreptul civil ca ştiinţă juridică....................................................................................................................................22. Dreptul civil ca ramură a sistemului de drept..............................................................................................................23. Obiectul de reglementare.............................................................................................................................................34. Sensurile noţiunii „Drept civil“...................................................................................................................................3

II. NORMA JURIDICĂ CIVILĂ ŞI IZVOARELE DREPTULUI CIVIL.....................................................................................................3

46

1. Noţiunea şi trăsăturile specifice ale normei juridice civile..........................................................................................32. Structura normei juridice.............................................................................................................................................33. Clasificarea normelor juridice – criterii......................................................................................................................34. Noţiunea de izvor de drept............................................................................................................................................4

III. INTERPRETAREA LEGII CIVILE................................................................................................................................................41. Noţiunea interpretării legii civile.................................................................................................................................42. Importanţa practică a interpretării..............................................................................................................................43. Clasificarea interpretării - criterii...............................................................................................................................54. Metodele de interpretare..............................................................................................................................................51. Conceptul de realizare şi aplicare................................................................................................................................52. Formele juridice de realizare:......................................................................................................................................63. Etapele de aplicare a normelor juridice:.....................................................................................................................64. Aplicarea (acţiunea) legii în timp.................................................................................................................................65. Principii şi excepţii cu privire la acţiunea legii în timp (conflictul legilor în timp)....................................................66. Aplicarea legii civile în spaţiu......................................................................................................................................77. Aplicarea legii civile asupra persoanelor....................................................................................................................7

V. NOŢIUNEA DE RAPORT JURIDIC CIVIL.....................................................................................................................................71. Noţiunea de raport juridic civil....................................................................................................................................72. Premise.........................................................................................................................................................................73. Caractere:.....................................................................................................................................................................74. Izvoarele raportului juridic concret.............................................................................................................................8

VI. STRUCTURA RAPORTULUI JURIDIC CIVIL...............................................................................................................................91. Elementele constitutive:................................................................................................................................................92. Subiectele raportului juridic civil.................................................................................................................................93. Conţinutul raportului juridic........................................................................................................................................94. Obiectul raportului juridic civil.................................................................................................................................11

VII. BUNURILE.......................................................................................................................................................................111. Noţiunea de “bun” sau “lucru”.................................................................................................................................112. Noţiunea de patrimoniu..............................................................................................................................................113. Corelaţia dintre bunuri şi patrimoniu, importanţa şi funcţiile patrimoniului............................................................114. Clasificarea bunurilor:...............................................................................................................................................11

VIII. NOŢIUNEA, DEFINIREA ŞI CLASIFICAREA ACTELOR JURIDICE CIVILE................................................................................131. Noţiune; înţelesurile expresiei “act juridic civil”......................................................................................................132. Clasificare – criterii...................................................................................................................................................13

IX. CONDIŢIILE ACTULUI JURIDIC CIVIL....................................................................................................................................141. Noţiune, enumerare, terminologie, clasificare...........................................................................................................142. Capacitatea de a încheia actul juridic.......................................................................................................................143. Consimţământul valabil exprimat..............................................................................................................................144. Viciile de consimţământ..............................................................................................................................................15

X. OBIECTUL, CAUZA ŞI FORMA ACTULUI JURIDIC CIVIL..........................................................................................................161. Obiectul actului juridic...............................................................................................................................................162. Cauza actului juridic..................................................................................................................................................173. Forma actului juridic. Principiul consensualismului.................................................................................................17

XI. EFECTELE ACTULUI JURIDIC................................................................................................................................................181. Noţiune........................................................................................................................................................................18

PRINCIPIILE EFECTELOR ACTULUI JURIDIC................................................................................................................................181. Principiul forţei obligatorii a actului juridic (pacta sunt servanda)..........................................................................182. Principiul irevocabilităţii actului juridic civil............................................................................................................183. Principiul relativităţii efectelor actului juridic civil..................................................................................................19

XII. NULITATEA ACTULUI JURIDIC CIVIL...................................................................................................................................201. Noţiune........................................................................................................................................................................202. Funcţiile, clasificarea şi cauzele nulităţii...................................................................................................................203. Regimul juridic aplicabil nulităţilor...........................................................................................................................21

XIII. EFECTELE NULITĂŢII ACTULUI JURIDIC CIVIL.............................................................................................................221. Noţiune........................................................................................................................................................................222. Principii şi excepţii ce guvernează efectele nulităţii..................................................................................................223. Menţinerea efectelor actului juridic nul în temeiul unor principii de drept care anihilează regula (quod nullum est nullum producit effectum)....................................................................................................................................................224. Definirea şi caracterizarea unor sancţiuni şi a unor cauze de ineficienţă a actelor juridice civile comparativ cu nulitatea................................................................................................................................................................................23

XIV. TEORIA GENERALĂ A PROBELOR......................................................................................................................................241. Noţiunea de probaţiune judiciară...............................................................................................................................242. Noţiunea de probă – sensuri:.....................................................................................................................................24

47

3. Importanţa practică....................................................................................................................................................244. Obiectul probei...........................................................................................................................................................245. Sarcina probei:...........................................................................................................................................................246. Condiţiile de admisibilitate a probelor......................................................................................................................247. Convenţiile părţilor asupra probelor.........................................................................................................................25

XV. MIJLOACELE DE PROBĂ.....................................................................................................................................................261. Înscrisurile. Noţiune şi clasificare..............................................................................................................................262. Mărturia sau proba testimonială................................................................................................................................273. Mărturisirea (recunoaşterea).....................................................................................................................................274. Prezumţiile..................................................................................................................................................................285. Expertizele judiciare...................................................................................................................................................28

XVI. CAPACITATEA DE FOLOSINŢĂ A PERSOANEI FIZICE NOŢIUNEA DE CAPACITATE CIVILĂ – CAPACITATE JURIDICĂ..........296. Noţiunea de capacitate de folosinţă...........................................................................................................................297. Caractere juridice.......................................................................................................................................................298. Începutul capacităţii de folosinţă...............................................................................................................................299. Timpul legal al concepţiunii.......................................................................................................................................2910. Conţinutul capacităţii de folosinţă........................................................................................................................2911. Îngrădirile capacităţii de folosinţă........................................................................................................................2912. Încetarea capacităţii de folosinţă..........................................................................................................................29

XVII. CAPACITATEA DE EXERCIŢIU A PERSOANELOR FIZICE....................................................................................................301. Noţiune........................................................................................................................................................................302. Caractere juridice.......................................................................................................................................................303. Capacitatea de exerciţiu deplină................................................................................................................................304. Lipsa capacităţii de exerciţiu.....................................................................................................................................315. Capacitatea de exerciţiu restrânsă.............................................................................................................................316. Sancţionarea nerespectării regulilor privitoare la capacitatea de exerciţiu.............................................................31

XVIII. IDENTIFICAREA PERSOANEI FIZICE.................................................................................................................................321. Atributele de identificare – caracterizare..................................................................................................................322. Numele persoanei fizice..............................................................................................................................................323. Numele de familie.......................................................................................................................................................324. Prenumele persoanei fizice.........................................................................................................................................335. Pseudonimul...............................................................................................................................................................336. Domiciliul persoanei fizice.........................................................................................................................................337. Reşedinţa persoanei fizice..........................................................................................................................................34

XIX. STAREA CIVILĂ A PERSOANEI FIZICE................................................................................................................................341. Noţiune şi caractere juridice......................................................................................................................................342. Folosirea stării civile (posesia de stat)......................................................................................................................343. Acţiunile de stare civilă (acţiunile de stat).................................................................................................................354. Actele de stare civilă...................................................................................................................................................355. Inregistrările de stare civilă.......................................................................................................................................356. Proba stării civile.......................................................................................................................................................357. Codul numeric al persoanei fizice..............................................................................................................................36

XX: NOŢIUNE, ELEMENTE CONSTITUTIVE ŞI CLASIFICAREA PERSOANELOR JURIDICE..............................................................361. Noţiune........................................................................................................................................................................362. Elementele constitutive ale persoanei juridice...........................................................................................................373. Clasificarea persoanelor juridice...............................................................................................................................38

XXI: ÎNFIINŢAREA PERSOANELOR JURIDICE..............................................................................................................................381. Noţiune........................................................................................................................................................................382. Modurile de înfiinţare a persoanelor juridice............................................................................................................393. Înfiinţarea persoanelor juridice prin act de infiintare al organului competent.........................................................394. Înfiinţarea persoanelor juridice prin act de înfiinţare autorizat................................................................................395. Înfiinţarea persoanelor juridice prin alt mod reglementat de lege............................................................................406. Momentul dobândirii personalităţii juridice..............................................................................................................41

XXII. CAPACITATEA CIVILĂ A PERSOANELOR JURIDICE...........................................................................................................411. Capacitatea juridică şi capacitatea civilă..................................................................................................................412. Structura capacităţii civile.........................................................................................................................................413. Capacitatea de folosinţă a persoanelor juridice- art. 205 -208c.civ.........................................................................414. Capacitatea de exerciţiu a persoanelor juridice – art.209-211.................................................................................42

XXIII. IDENTIFICAREA, REORGANIZAREA ŞI ÎNCETAREA PERSOANELOR JURIDICE...................................................................431. Identificarea persoanelor juridice..............................................................................................................................432. Natura juridică şi caracterele atributelor de identificare..........................................................................................433. Mijloace de identificare..............................................................................................................................................444. Reorganizarea persoanei juridice..............................................................................................................................44

48

5. Încetarea persoanei juridice.......................................................................................................................................45

49