Caracterizarea personajului Alexandru Lăpuşneanudin nuvela ’’Alexandru Lăpuşneanul’’ de Costache Negruzzi

Nuvela Alexandru Lăpuşneanul de Costache Negruzzi, operă de referinţă pentru perioada paşoptistă, reconstituie a doua domnie a voievodului amintit, malefică, prezentată prin intermediul unor personaje despre care Liviu Leonte, în monografia consacrată prozatorului, scria: „Monstruoase şi totodată veridice, ca în dramele shakespeariene, personajele sunt simple instrumente ale destinului, fiecare cu rolul de la care nu s-a putut sustrage”.

Inspirată din trecutul istoric, nuvela valorifică cronicile lui Grigore Ureche şi Miron Costin, pentru reconstituirea unei perioade scurte din „lungul” Ev Mediu, caracterizat prin aprige lupte pentru tron.

Opera este structurată pe patru capitole, organizate simetric, prezentând întoarcerea lui Lăpuşnenu în Moldova, cu ajutor străin, după ce fusese trădat în prima domnie de boieri, şi uciderea voievodului tiran – care şi-a transformat a doua perioadă de domnie într-o lungă răzbunare devenită , treptat, patimă de a ucide – de către soţia sa, Doamna Ruxanda.

În episodul final, vor fi prezenţi şi cei doi boieri scăpaţi de la măcel, Spancioc şi Stroici, care vor „desăvârşi” ceea ce a început otrava.

Deznodământul îl prezintă, aflat în chinuri groaznice, pe voievodul care trebuie să înveţe să moară. Intrarea şi ieşirea domnitorului în şi din viaţa Moldovei sunt marcate de replici care nuconfirmă adevărul celor spuse. Când Lăpuşneanu le spune boierilor că-i vrea şi că-i iubeşte, minte cu bună ştiinţă, faptele săvârşite după venirea la tron contrazicându-i vorbele.

Când le promite moartea celor pe care-i consideră trădători, nu ajunge să-i ucidă, el însuşi câzând pradă duşmanilor ce reuşesc să o convingă pe doamna Ruxanda să-l otrăvească. Această neconcordanţă dintre vorbe şi fapte îi marchează, de fapt, existenţa ce se desfăşoară între a dori şi a putea, căci este incapabil să realizeze ceea ce şi-a dorit: să aibă faima, puterea şi autoritatea predecesorului său, bunicul soţiei sale, Ştefan cel Mare şi Sfânt.

Statutul social al personajului Alexandu Lăpuşneanu, voievod al Moldovei între anii 1552-1561 şi 1564-1568, este personajul central al nuvelei, în jurul destinului său desfăşurându-se firul narativ ce-i urmăreşte faptele, gândurile, sentimentele. Complex şi contradictoriu, caracterul domnitorului a dus la diferite interpretări, unele aflate în opoziţie, cele mai multe împărtăşind aceleaşi opinii.

Referinţe critice Astfel, pentru Zoe Dumitrescu-Buşulenga „Alexandru Lăpuşneanu e alcătuit din contraste mari: echitabil, necruţător, lucid, e un făţarnic ce nutreşte temeri mistice; este eroul romantic închipuind pe tiran”. Gabriel Dimisianu îl consideră „un psihopat exploziv şi coleric, un tiran înzestrat cu puterea neroniană de a construi spectacole” apropierea de Nero, tiranul care a dat foc Romei, pentru a scăpa de creştini, fiind explicabilă şi prin fapte asemănătoare, căci Lăpuşneanu a dat foc cetăţilor Moldovei, în afară de Hotin, pentru a scăpa de trădători „ce urzeau comploturi şi aţâţau revolte” care locuiau în acestea.

Eugen Lovinescu îl numeşte „tiran şi fioros, crunt şi lesne vărsător de sânge”, iar George Călinescu îl consideră „damnat, osândit de providenţă să verse sânge, un monstru moral dotat cu o melancolie sangvinară, colorată cu mizantropie”, ceea ce ar putea însemna că voievodul nu face decât să-şi confirme destinul, vinovată fiind soarta care l-a condamnat să trăiască o existenţă marcată de sânge, de tristeţe şi de ură faţă de semenii săi.

Altfel îl vede Alexandru Piru, care îl scoate din sfera tiraniei şi a sadismului: „Voievodul e un personaj complex, nu o brută însetată de sânge”, ceea ce pare a fi greu de argumentat, dar nu imposibil.

1

Analizând gândurile nerostite, privirea, vorbele, mimica, gesturile, faptele, comportamentul, relaţiile cu alte personaje, descoperim, de fapt un om chinuit de neputinţă, trâind într-o permanentă teamă de a nu-şi pierde tronul şi care-şi face o deviză din cuvintele: „ucide ca să nu fii ucis”. Obsedat de ideea trădării supuşilor, vede peste tot comploturi şi trădători, delcanşând şirul omorurilor pe care nu le mai poate controla, aşa cum nu-şi mai poate ţine în frâu ura imensă.

Caracterizare directă – de către narator Naratorul îl prezintă prin descriere, notând puţine trăsături fizice şi trăgând atenţia

asapura „urâtului său caracter”. Mimica îi este expresivă: „ai cărui ochi sânteiară ca un fulger” (denotând mânie greu reţinută) sau „muşchii i se suceau în râsul acestaşi ochii lui hojma clipeau” (dezvăluind crisparea râsului şi neliniştea interioară).

Detaliat, este prezentat în biserică prin descrierea înfăţişării exterioare: „era îmbrăcat cu toată pompa domnească. Purta coroana Paleologilor şi peste dulama poloneză de catifea stacojie, avea căbăniţă turcească. Nici o armă nu avea alta decât un mic junghi cu plăsele de aur; iar printre bumbii dulămii se zărea o zea de sârmă”.Ultima precizare subliniază caracterul prevăzător al domnitorului care se teme – până şi în biserică de un eventual atac al duşmanilor săi.

De către alte personaje Celelalte personaje îşi exprimă de asemenea, în mod direct părerile: pentru tânărul boier

Stroici, Lăpuşneanu este „un tiran cu sânge pângărit”; mitropolitul Teofan îl numeşte „crud şi cumplit”, doar doamna Ruxanda îi găseşte calităţi, adresându-ise cu apelativele: „bunul meu domn” şi „viteazul meu soţ”.

Autocaracterizare Domnitorul însuşi recunoşte: „m-am arătat cumplit şi rău, vărsând sângele multora”,

mărturisire ce, aparent, poartă masca umilinţei, pentru a-i convinge pe boieri de bunele sale intenţii şi pentru a le obţine iertare.

Caracterizare indirectă Dar, în toată complexitatea sa, figura voievodului se întregeşte prin procedeele

caracterizării indirecte, trăsăturile lui reieşind din faptele săvârşite, din atitudini, comportament, din relaţiile cu celelalte personaje.

Prin fapte Încă de la sosirea sa în Moldova, dă dovadă de voinţă şi tenacitate în vederea ocupării

tronului, hotărât fiind să-şi îndeplinească dorinţa, în ciuda tuturor opreliştilor: „mai degrabă-şi întoarce Dunărea cursul îndărăpt” şi „voi merge ori cu voia, ori fără voia voastră” rosteşte, atunci când constată împotrivirea boierilor.

Ajuns la râvnitul scaun al Moldovei, Lăpuşneanu îşi va dezvălui adevăratele intenţii – să scape ţara de trădători şi „gâlceviri” -, dar pentru aceasta va pustii cetăţi, îşi va însuşi averile boierilor suspectaţi de împotrivire, va ucide pe trădători. Dorinţa lui de răzbunare este mai puternică decât raţiunea, căci ucide fără să se gândească la consecinţe, cruzimea şi violenţa manifestându-se în voie.

Este atât de orbit de gândul că ar putea fi, din nou trădat, încât nu realizează că autoritatea nu poate fi obţinută prin crimă, nici că frica boierilor de a nu fi ucişi nu este cea mai bună stavilă în calea trădării.

Uciderea celor patruzeci şi şapte de boieri dezvăluie o cruzime ce se înscrie în sfera patologicului; el pune în scenă un spectacol al groazei, distribuind rolurile de ucigaşi şi de victime, organizând „intrările” şi „ieşirile” din scenă. Construirea piramidei din capetele boierilor ucişi marchează o dezlănţuire demenţială a domnitorului ce trăieşte triumful răzbunării sale.

2

Prin comportament, gesturi, atitudini Alexandru Lăpuşneanu dovedeşte un comportament imprevizibil, impulsivitatea şi calmul succedându-se fără nici un gest care să anunţe schimbarea dispoziţiei sufleteşti.

Este tandru cu doamna Ruxanda, o sărută pe frunte, o îmbrăţişează: „ridicând-o ca pe o pană şi punând-o pe genunchii săi”, pentru ca – imediat ce află scopul venirii sale – să o numescă „muiere nesocotită”, reprimându-şi cu greu gestul de a o lovi cu jungherul „spre care mâna sa să îndreptase din obişnuinţă”.

În biserică jură strâmb, iar smerenia lui este prefăcută, căci şi „racla sfântului ar fi tresărit”, când domnul s-a aplecat pentru a săruta moaştele; este, aşadar, sperjur şi ipocrit, jucând o comedie a umilinţei, când le cere iertare boierilor.

Elocventă pentru sublinierea altor trăsături ale personajului este atitudinea lui faţă de Moţoc, vornicul însetat de putere. Nu-l iubeşte, dar îl păstrează lângă sine, fiindcă „îi este trebuitor”, ca să-l uşureze de „blestemurile poporului”, dovedind, astfel, abilitate politică. Este un maestru în arta disimulării, adresându-se prevenitor lui Moţoc , cerându-i părerea cu privire la uciderea boierilor, trăind satisfacţia de a-l vedea tremurând şi bâlbâindu-se; arâtându-i că-l preţuieşte, îi cere sfatul şi atunci când mulţimea porneşte „zurba”: „îmi vine să poruncesc să deie cu tunurile în prostimea aceea. Ha, cum socoţi şi dumneata”, deşi întuieşte răspunsul boierului: „M-aşteptam s-aud asemenea răspuns”.

Nu iubeşte prostimea, dar este conştient de puterea acesteia, fiind grăitoare, în acest sens,replica: „Proşti, dar mulţi”. „Proşti” ar putea însemna ignoranţi, mojici, simpli, inculţi, cu spirit gregar, dar „mulţi” subliniază intuiţia domnitorului cu privire la puterea ameninţării din partea gloatei înfuriate, agitate, căreia – pentru a o potoli – i-l va „dărui” pe marele vornic.

Îşi arată, din nou, firea răzbunătoare, căci îşi bate joc de Moţoc, cu un anumit sadism, prelungindu-i disperarea agonică. Este diabolic, atunci când îl pune pe boierul îngrozit de dorinţa mulţimii revoltate să judece, cerând raţiunii acestuia acordul pentru propria moarte.

Îşi încolţeşte, cu perfidie, victima, dându-i speranţe de salvare, pentru ca lovitura de graţie să fie năucitoare. Cinismul neobişnuit – care răzbate din inflexiunile vocii sale ce trece printr-un subit schimb de tonalităţi – se exteriorizeză printr-un dispreţ rece amestecat cu perfidie mascată în solicitudine: „ să omor o mulţime de oameni, pentru un singur om, nu ar fi păcat?” şi, cu o satisfacţie abia reţinută: „judecă şi dumneata singur”.

Masca aceasta de bunăvoinţă maliţioasă cade, pentru ca atitudinea lui să ni-l arate brutal şi ironic („Du-te şi mori pentru binele moşiei dumitale”).

Alexandru Lăpuşneanu, cu un vizibil dispreţ faţă de specatacolul laşităţii oferit de Moţoc, îi spune acestuia, cu luciditate, adevărul ştiut de popor: „Ce să-i spui duhovnicului? Că eşti un tâlhar şi un vânzător? Asta o ştie toată Moldova”.

Gândul că boierii Spancioc şi Stroici sunt în libertate îl nelinişteşte şi se retrage în CetateaHotinului pentru a-i putea supraveghea. Când se îmbolnăveşte, pare să devină mai omenos, cerându-şi iertare şi dorind să fie călugărit într-o târzie încercare de a-şi ispăşi păcatele, prin împăcare cu credinţa în Dumenzeu.

Dar, într-un moment de luciditate, firea sa aprigă şi impulsivă se revoltă, îi ameninţă pe cei din jur cu moartea, pentru trădare, apărându-şi cu demnitate şi disperare rangul: „Sunt domn! Sunt Alexandru-Vodă”. De data aceasta, duşmanii lui de moarte vor regiza un alt spectacol al crimei, în care voievodul va fi un actor ce va înregistra în spasmele morţii o cumplită lecţie: „Învaţă a muri, tu care ştiai numai a omorî”

Concluzie: Personaj romantic, pus în situaţii excepţionale, Alexandru Lăpuşneanu este alcătuit din lumini şi umbre. În prima domnie a fost bun şi generos: „Care s-au întors de la uşa

3

mea, fără să câştige dreptate şi mângâiere?”. Din această cauză, norodul îl întâmpină – şi acum – cu bucurie şi nădejde. Dezvăluie o anumită onestitate, atunci când apreciază calităţile duşmanilor săi declaraţi: sinceritatea lui Veveriţă – „un vechi duşman” – sau dragostea de ţară a lui Spancioc : „Spancioc este încă tânăr, în inima lui este iubire de moşie, îmi place a privi semeţia lui”.Faţă de doamna Ruxanda păstrează protocolul, având porniri de gingăşie: „Lăpuşneanu o apucă de mijloc, şi ridicând-o ca pe o pană, o puse pe genunchii săi. – Ce veste, frumoasa mea doamnă? zise el, sărutând-o pe frunte”.

Tot ceea ce săvârşeşte reprobabil stă sub semnul umbrei şi al întunericului. Personajele romantice se lasă dominate de sentimente care primează în faţa raţiunii. Lăpuşneanu este subjugat de sentimentul de ură distrugătoare cuprins în milenara zicală: „Ochi pentru ochi, dinte pentru dinte”.

Dezechilibrat psihic sau numai demn de milă pentru frica intensă ce-i stăpâneşte fiinţa şi-i guvernează viaţa, la gândul trădării sau al uciderii sale de către duşmani reali ori închipuiţi, cu dorinţă bolnăvicioasă de a vedea curgând sânge şi cu plăcere diabolică de a ucide, fără a se gândi la consecinţe, Alexandru Lăpuşneanu a lăsat o neagră amintire – ca domnitor – şi a impresionat puternic ca personaj.

4