CAPITOLUL IV

4. Soluţii din practica judiciară

4.1. Schimbarea încadrării juridice a faptei - decizia nr. 1710 din 14 iunie 1995

Tentativa de omor

Data publicării: 01-06-2003

Tematica: Procedura penală

Prin sentinţa penală nr. 64/15.12.1993, Tribunalul Vâlcea a condamnat pe inculpatul A.I.,

pentru săvârşirea infracţiunii de vătămare corporală gravă din culpă, prevăzută în art. 184 alin. 2 şi 4

raportat la art. 182 C. pen., precum şi a unor infracţiuni privind circulaţia pe drumurile publice.

S-a reţinut că inculpatul s-a deplasat, în seara zilei de 11.07.1993, cu autoturismul proprietate

personală, după ce a consumat băuturi alcoolice şi neavând permis de conducere, în oraşul Govora-

Bai; în maşină se mai aflau două persoane.

Inculpatul a pornit autoturismul cu motorul ambalat, ceea ce a determinat un zgomot specific şi

a condus cu mare viteză, ceea ce a atras atenţia trecătorilor şi a politiştilor S.V., T.I. şi V.V., care se

aflau în zonă în exercitarea atribuţiilor de serviciu, având în dotare instrumente specifice: lanternă,

baston reflectorizant şi fluier.

Cei trei poliţişti au luat hotărârea să oprească autoturismul şi s-au deplasat pe carosabil, S.V. pe

banda de rulare a autovehiculului, iar ceilalţi doi pe axul drumului folosindu-şi instrumentele de

semnalizare.

Inculpatul conducea autoturismul cu farurile aprinse şi nu a acţionat sistemul de frânare pentru

a reduce viteza. Prevăzând pericolul, cei doi poliţişti aflaţi pe axul drumului s-au retras pe partea

stângă a sensului de rulare, iar S.V. a fost lovit frontal. În urma acestor evenimente, inculpatul a părăsit

locul faptei şi s-a deplasat într-o altă localitate.

Impactul frontal a fost deosebit de puternic, producându-i victimei S.V. grave leziuni

traumatice ce i-au pus în primejdie viaţa şi necesitând 70-80 zile de îngrijiri medicale pentru vindecare

(contuzie cerebrală gravă, hematom epidural, temporo-parieto-occipital stâng şi contuzii forte la

membre).

Instanţa a considerat că lovirea poliţistului s-a comis din culpă şi, în consecinţă, a schimbat

încadrarea juridică din prevederile art. 20 raportat la art. 174, art. 175 lit. f şi h, în cele ale art. 184 alin.

2 şi 4 C. pen.

Curtea de Apel Piteşti, secţia penală, prin decizia penală nr. 72/15.01.1994, a admis apelurile

declarate de procuror şi de partea civilă S.V., a schimbat încadrarea juridică a faptei în tentativă la

infracţiunea de omor, prevăzută în art. 20 raportat la art. 174, art. 175 lit. f şi h C. pen., texte în baza

cărora inculpatul a fost condamnat. Prin aceeaşi decizie s-a respins ca nefondat apelul inculpatului.

Instanţa de apel a reţinut că inculpatul, deşi a observat trei lucrători de poliţie care au

semnalizat pentru oprirea autoturismului, a continuat să circule cu viteză la fel de mare ca anterior, iar

când i s-a atras atenţia de către martorul B.A., aflat în maşină, să reducă viteza, el a accelerat, lovindu-l

frontal pe poliţist.

Din modul în care a acţionat, s-a tras concluzia că inculpatul a acceptat rezultatul faptei sale şi

că, astfel, infracţiunea a fost comisă cu intenţie şi constituie tentativă la omor calificat.

Împotriva deciziei, inculpatul a declarat recurs, cu motivarea că instanţa de apel a dispus în

mod greşit schimbarea încadrarii juridice a infracţiunii.

Recursul este nefondat.

Analizând actele dosarului, se constată că instanţa de apel a reţinut în mod corect situaţia de

fapt şi vinovăţia inculpatului în comiterea tentativei la infractiunea de omor calificat prevazută în art.

20 raportat la art. 174 şi la art. 175 lit. f şi h C. pen., în legătură cu îndeplinirea atribuţiilor de serviciu

ale victimei şi pentru a ascunde săvârşirea unor infracţiuni privind circulaţia pe drumurile publice.

Probele au confirmat că inculpatul, aflat sub influenţa băuturilor alcoolice, a condus

autoturismul pe drumurile publice fără permis şi, în loc să oprească la semnalul poliţiştilor aflaţi pe

carosabil în spaţiu corespunzător luminat, a accelerat, a mărit viteza şi a condus autovehiculul spre

victimă, care a fost proiectată în aer la 2-3 metri de sol iar în cădere a suferit un grav politraumatism.

Faţă de modul în care s-a produs lovirea victimei, urmată de părăsirea locului faptei, se

constată că, prin ignorarea semnalelor de oprire, accelerarea vitezei şi indreptarea autovehiculului spre

victima aflată pe carosabil, fără incercarea nici unei manevre de ocolire, inculpatul a acţionat cu

intenţia directă de a ucide, întrucât a prevăzut rezultatul faptei urmărind producerea lui, culpa, ca

formă a vinovăţiei, fiind exclusă.

Prin urmare, decizia instanţei de apel de schimbare a încadrării juridice a faptei examinate este

justificată, astfel că motivul de casare invocat este nefondat.

Curtea supremă de justiţie, secţia penală, decizia nr. 1710 din 14 iunie 1995.

4.2. Înşelăciune - decizia nr. 262 din 9 aprilie 1998

Lipsa inducerii în eroare

Data publicării: 01-06-2003

Tematica: Penal

Prin sentinţa penală nr. 409/30.05.1997 a Judecătoriei Zalău, s-a încetat procesul penal pornit

împotriva inculpatului L.D. pentru săvârşirea infracţiunilor de înşelăciune prevăzute de art. 215 alin. 2

C.pen. cu aplicarea art. 41 alin. 2 C. pen. şi infracţiunea de uz de fals prevăzută de art. 291 C. pen. cu

aplicarea art. 41 alin. 2 C. pen., ca urmare a decesului inculpatului.

În baza art. 11 pct. 2 lit. a C. pr. pen., achită pe inculpaţii S.V. şi P.I. de sub învinuirea

infracţiunii de înşelăciune prevăzută de art. 215 alin. 2, cu aplicarea art. 41 alin. 2 C. pen., iar în

temeiul art. 291 C. pen., condamnă pe inculpaţi la pedeapsa inchisorii.

Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut următoarea situaţie: ca urmare a

aprobării extinderii consumului de gaze naturale în municipiul Zalău, în conformitate cu prevederile

H.G. nr. 429/1991 s-a trecut la identificarea viitorilor beneficiari.

Pentru aceasta trebuiau întocmite tabelele cu solicitanţi care, avizate în prealabil de primăria Zalău şi

Consiliul Judeţean, trebuiau înaintate la Filiala Rom Gaz Zalău, iar aceasta să obţină avizele necesare

de la forurile superioare.

Întocmirea tabelelor a fost încredinţată responsabililor de străzi.

Pentru întocmirea documentaţiei necesare, responsabilii de străzi au cerut ajutorul Filialei Rom

Gaz Zalău. Cei trei inculpaţi în calitate de salariaţi ai Filialei Rom Gaz Zalău, s-au angajat să

întocmească ei documentaţia necesară cerând să fie remuneraţi cu 5.000 lei pentru fiecare beneficiar,

aceasta pentru că întocmirea documentaţiei nu intra în atribuţiile lor de serviciu. Toţi beneficiarii

lucrării respective au acceptat să aducă această sumă, colectată de responsabilii de străzi şi predată

inculpaţilor.

Din declaraţiile responsabililor stradali, rezultă că documentaţia a fost întocmită de inculpaţi la

cererea lor şi că aceasta s-a făcut prin deplasarea inculpaţilor pe teren unde au executat lucrări de

identificare şi măsurători. Potrivit declaraţiei martorului S.G., şef serviciu în cadrul primăriei Zalău,

rezultă că documentaţia respectivă era necesară şi trebuia întocmită.

Necesitatea întocmirii acestei documentaţii, rezultă din prevederile H.G. nr. 429/1991 şi din

Ordinul Ministerului Petrolului şi Gazelor, nr. 267/1991, adresa nr. 614/1996 a Regiei Autonome Rom

Gaz Mediaş, Regionala Baia Mare.

Documentaţia întocmită de cei trei inculpaţi (planurile de situaţie, nominalizarea zonei şi a

caselor) a fost prezentată primăriei Zalău şi avizată de viceprimarul J.P.

Împuterniciţii stradali, au încasat de la beneficiari căte 5.000 lei pe care i-au predat inculpaţilor,

în total suma de 7.883.000 lei. Suma încasată reprezentând echivalentul muncii prestate efectiv de

inculpaţi, astfel că activitatea desfăşurată de ei nu întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de

înşelăciune prevăzută de art. 215 alin. 2 C. pen. imputată prin rechizitor.

Inculpaţii nu au prezentat o situaţie mincinoasă ca fiind adevarată, şi nu au creat nici un

prejudiciu material prin încasarea sumei sus-menţionate.

Aceştia s-au înţeles ca suma de bani să fie încasată prin societatea comercială „Instal

Construct” S.R.L., Zalău, al cărei patron era inculpatul P.I., şi pentru aceasta au eliberat chitanţe cu

antetul acestei firme.

Chitanţele completate nu au fost luate în evidenţa contabilă a acestei societăţi comerciale şi nici

banii încasaţi nu au fost vărsaţi în caseria acestei societăţi, ci au fost împărţiţi între inculpaţi.

La data de 28.02.1996 înainte ca instanţa să fie sesizată, inculpatul L.D. a decedat.

Parchetul de pe lângă Judecatoria Zalău, inculpaţii şi partea responsabilă civilmente, L.M., au

declarat apel în termen legal împotriva acestei sentinţe.

Parchetul a susţinut că în mod nejustificat inculpaţii au fost achitaţi de săvârşirea infracţiunii de

înşelăciune, şi ca prin înşelăciune şi fals au ascuns suma impozabilă (impozitul pe salariu) pe care

trebuiau să-l plătească inculpaţii ca persoane fizice, care au întocmit documentaţia în numele societăţii

comerciale „Instal Construct” S.R.L. şi nu l-au plătit.

Inculpaţii şi partea responsabilă civilmente au susţinut în apel, că societatea comercială „Instal

Construct” S.R.L., era scutită de impozit pe profit la data comiterii faptelor şi deci contabilizarea

veniturilor şi cheltuielilor nu a fost de natură a afecta rezultatele financiare sau elementele patrimoniale

ale firmei, deci nu se fac vinovaţi de infracţiunile de fals intelectual şi uz de fals.

Tribunalul Sălaj, prin decizia penală nr. 316/A/22.12.1997 a admis apelurile declarate de

parchet, inculpaţi şi partea responsabilă civilmente, şi a desfiinţat sentinţa penală nr. 409/30.05.1997 a

judecătoriei, numai cu privire la achitarea inculpaţilor, pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune

prevăzută de art. 215, alin. 2 C. pen., cu aplicarea art. 41, alin. 2 C. pen.

Tribunalul a reţinut vinovăţia inculpaţilor pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune, cu

motivarea că ei au indus în eroare persoanele beneficiare de gaz metan, care au platit fiecare câte 5.000

lei, inculpaţii susţinând mincinos că banii încasaţi reprezintă taxa pentru documentaţie, care de fapt

exista la Primăria Zalău şi nu trebuia facută.

Împotriva acestei decizii, inculpaţii şi partea responsabilă civilmente au declarat recurs în

termenul legal.

Aceştia susţin că nu s-a comis infracţiunea de înşelăciune prev. de art. 215 alin. 2 C. pen.

imputată lor şi deci, sentinţa de condamnare a inculpaţilor şi pentru această faptă este nelegală.

Recursurile declarate de cei doi inculpaţi şi de partea responsabilă civilmente sunt fondate.

S-a dovedit fără dubiu că în perioada 28.10.1993 - 27.12.1993 inculpaţii au incasat suma totală

de 7.833.000 lei de la cei 1812 locuitori ai oraşului Zalău pentru care s-a cerut aprobarea de a se

introduce gaz metan, şi faţă de care P.I., S.V. şi L.D., s-au angajat că vor executa documentaţia

necesară obţinerii avizelor pentru introducerea gazului metan.

Această documentaţie, a presupus un volum mare de muncă şi cunoştinţe de specialitate.

Inculpaţii aveau aceste cunoştinţe şi experienţa necesară în muncă, astfel că ei au întocmit

documentaţia în mod corespunzător şi ea a fost avizată. Ca urmare, este eronată concluzia din

rechizitoriu şi a tribunalului că documentaţia nu ar fi fost întocmită de inculpaţi.

Dovada certă că inculpaţii au întocmit această lucrare, o constituie însăşi copia documentaţiei,

a memoriului şi anexele întocmite de ei, aprobate şi ataşate la dosarul penal.

Nefiind dovedită o inducere în eroare a persoanelor care au plătit inculpaţilor munca prestată

pentru intocmirea documentaţiei, potrivit unei convenţii, lucrare pe care ei au efectuat-o în mod

corespunzător, inculpaţii nu se fac vinovaţi de infracţiunea de înşelăciune imputată, aşa că sentinţa

judecătoriei prin care s-a pronunţat achitarea inculpaţilor pentru această infracţiune este temeinică si

legală. De aceea se va casa în întregime decizia tribunalului, se va respinge ca nefondat apelul

procurorului şi se va menţine sentinţa instanţei de fond.

S-a reţinut în mod corect vinovăţia inculpaţilor pentru săvârşirea infracţiunii de fals intelectual.

Falsul constă în aceea că ei au întocmit chitanţele în baza cărora au încasat preţul muncii lor, potrivit

convenţiei, pe numele S. Cod „Instal Construct” S.R.L., chitanţe care apoi nu au fost luate în evidenţa

contabilă a acestei societăţi comerciale.

Pe lângă faptul că la data comiterii acestor fapte evaziunea fiscală nu era incriminată, S. Cod

„Instal Construct” S.R.L. era scutită de impozit pe profit. Cu toate acestea din moment ce s-au emis

chitanţele pe numele societăţii comerciale, ele trebuiau luate în evidenţă, şi pentru faptul că inculpaţii

ca executanţi ai lucrării datorau statului impozit pe salariu.

Curtea de Apel Cluj, sectia penala, decizia nr. 262 din 9 aprilie 1998.

4.3. Pruncucidere

Inculpat minor. Abrogarea Decretului nr. 218/1977. Lege penală mai favorabilă.

Data publicării: 01-06-2003

Tematica: Penal

Prin sentinţa penală nr. 24 din 19 martie 1992 a Tribunalului Municipiului Bucureşti, în baza

art. 3 din Decretul nr. 218/1977, s-a dispus trimiterea înculpatei I.L. într-o şcoală specială de muncă şi

reeducare pe o perioadă de 3 ani, pentru săvârşirea infracţiunii de pruncucidere prevăzută de art. 177

C. pen.

Instanţa a reţinut că, în noaptea de 4 iunie 1991, inculpata a dat naştere, în internatul liceului

unde era elevă, la un copil viu şi, aflându-se într-o stare de tulburare pricinuită de naştere, l-a ucis prin

sugrumare.

Prin decizia nr. 2139 din 15 octombrie 1992, Secţia penală a Curţii Supreme de Justiţie a admis

recursul declarat de inculpată şi a dispus, în baza art. 101 lit. d C. pen., internarea acesteia într-un

institut medical-educativ.

Instanţa de recurs a motivat că prima instanţa a reţinut corect situaţia de fapt şi vinovăţia

inculpatei, însă cum, ulterior judecăţii, prin Legea nr. 104/1992, Decretul nr. 218/1977 a fost abrogat,

se va lua faţă de recurentă măsura internării într-un institut medical-educativ prevăzută de art. 101 lit. d

C. pen., dispoziţie favorabilă inculpatei în raport şi cu starea sănătăţii acesteia.

Recursul extraordinar declarat în cauză este întemeiat.

În conformitate cu art. 105 C. pen., măsura educativă a internării într-un institut medical-

educativ, se ia faţă de minor, din cauza stării sale fizice sau psihice, având nevoie de tratament medical

şi de un regim special de educatie.

Din raportul de expertiză medico-legală psihiatrică rezultă că inculpata, în momentul săvârşirii

faptei a prezentat, pe fondul imaturităţii afective, o tulburare psihică pricinuită de naştere, iar în

momentul expertizării, o stare depresiv-reactivă situaţională.

În raport cu constatările expertizei psihiatrice, arătate mai sus, rezultă că inculpata nu se afla în

vreuna din situaţiile prevăzute de art. 105 C. pen., neavând nevoie de tratament medical şi de un regim

special de educaţie.

Instanţa de recurs a considerat greşit că dispoziţiile cuprinse în C. pen. cu privire la minori sunt

mai favorabile inculpatei faţă de dispoziţiile Decretului nr. 218/1977.

Ulterior judecării cauzei în primă instanţă, prin Legea nr. 104/1992 s-a abrogat, într-adevăr,

Decretul nr. 218/1977 şi a reintrat în vigoare Titlul V al părţii generale a C. pen., cu unele modificări.

Potrivit art. 13 C. pen., în cazul în care până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit mai

multe legi penale, se aplică legea cea mai favorabilă.

La stabilirea legii mai favorabile trebuie avut în vedere, în primul rând, pedeapsa privativă de

libertate care exprimă, în principal, gradul de pericol social al faptei.

Pentru minorii care au săvârşit fapte prevăzute de legea penală, Decretul nr. 218/1977 prevedea

numai măsuri educative, iar Codul penal prevede şi pedepse care pot fi, potrivit art. 109 C. pen.,

închisoarea sau amendă.

Pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea de pruncucidere prevăzută de art. 177 C. pen.

este închisoare de la 2 la 7 ani care, potrivit textului arătat mai sus, se reduce la jumătate în cazul

infractorului minor.

Ca atare, legea cea mai favorabilă este Decretul nr. 218/1977 şi sunt aplicabile dispoziţiile

acestuia, aşa cum a procedat prima instanţă.

Curtea Supremă de Justiţie, decizia nr. 113 din 14 decembrie 1992.

4.4. Omor calificat şi omor deosebit de grav – decizia nr. 2938 din 30 noiembrie 1995

Concurs de infracţiuni

Data publicării: 01-06-2003

Tematica: Penal

Prin sentinţa penală nr. 23/13.05.1993 a Tribunalului Brăila, inculpatul G.C. a fost condamnat

pentru săvârşirea infracţiunilor de omor calificat prevăzută în art. 174 raportat la art. 175 lit. c, cu

aplicarea art. 73 lit. b C. pen. şi de omor deosebit de grav prevăzută în art. 174 raportat la art. 176 lit. c,

cu aplicarea art. 73 lit. b din acelaşi cod.

În fapt, s-a reţinut că, în seara zilei de 25.09.1992 inculpatul, găsind pe soţia sa G.M. în

locuinţa vecinului său S.B., într-o situaţie de vădită intimitate a ucis pe loc, cu lovituri aplicate asupra

capului cu un băţ, pe S.B., iar pe soţia sa a ucis-o în curtea domiciliului lor, unde o adusese de la

locuinţa primei victime.

Prin decizia penală nr. 117/11.05.1994 Curtea de Apel Galaţi a admis apelurile declarate de

procuror şi de inculpat şi a condamnat pe inculpat pentru săvârşirea infracţiunii de omor prevăzută în

art. 174 cu aplicarea art. 73 lit. b C. pen. asupra victimei S.B. şi a infracţiunii de omor calificat şi

deosebit de grav prevazută în art. 174 raportat la art. 175 lit. c şi art. 176 cu aplicarea art. 73 lit. b C.

pen., asupra victimei G.M.

Recursul în anulare declarat în cauză este fondat.

Examinând hotărârile pronunţate în cauză şi lucrările dosarului, se constată că instanţele,

întemeindu-se pe probele administrate, au stabilit corect starea de fapt şi vinovăţia inculpatului, însă au

dat o încadrare juridică greşită faptelor de omor săvârşite de acesta.

În cauza de faţă, în cadrul aceluiaşi conflict şi, deci, în aceeaşi împrejurare, inculpatul, datorită

atitudinii provocatoare a celor două victime, le-a aplicat lovituri ce au avut ca urmare moartea

acestora.

Stabilindu-se că inculpatul a lovit ambele victime în aceeaşi împrejurare, la scurt timp una de

cealaltă, instanţele trebuiau să constate că actele de violenţă săvârşite de inculpat constituie o unitate

infracţională, şi nu concurs de infracţiuni, şi să încadreze în drept fapta, ca infracţiune de omor

calificat şi deosebit de grav, prevăzută în art. 174 raportat la art. 175 lit. c şi art. 176 lit. b C. pen., cu

aplicarea art. 73 lit. b din acelaşi cod.

Curtea supremă de justiţie, secţia penală, decizia nr. 2938 din 30 noiembrie 1995.

4.5.Violare de domiciliu - decizia nr. 14 din 7 ianuarie 2000

Achitare. Temei juridic.

Data publicării: 2003-06-01

Tematica: Penal

Prin sentinţa penală nr. 749/15.10.1998 a Judecătoriei Sf. Gheorghe, inculpatul B.G. a fost

achitat pentru infracţiunea de violare de domiciliu, prevăzută de art. 192 alin. 2 C. pen., în temeiul art.

11 pct. 2 lit. a C. pr. pen. raportat la art. 10 lit. a C. pr. pen.

S-a reţinut că, aflându-se în stare de ebrietate, inculpatul a pătruns în seara zilei de 06.01.1997

în curtea şi apoi în casa părţii vătămate şi, după un schimb de cuvinte mai dure între partea vătămată şi

inculpat, acesta din urmă a fost invitat să părăsească locuinţa, ceea ce acesta a şi făcut fără a fi forţat.

Ajuns în curte, inculpatul a luat o furcă cu care a spart cele 4 geamuri de la locuinţa părţii vătămate,

însă pentru infracţiunea de distrugere părţile s-au împăcat în cursul urmăririi penale.

Instanţa de fond a reţinut că în sarcina inculpatului nu se poate reţine infractiunea de violare de

domiciliu prevăzută de art. 192 alin. 2 C. pen. deoarece a intrat în curte şi în casă pe uşa deschisă, iar

când a fost invitat să iasă afară a plecat, neexistând deci un refuz de a părăsi locuinţa, cum s-a reţinut

în rechizitoriu.

Tribunalul Covasna, prin decizia penală nr. 225/06.09.1999 a respins ca nefondat apelul

declarat de Parchet, apreciind ca legală şi temeinică soluţia de achitare pronunţată de prima instanţă.

Prin decizia penală nr. 14/07.01.2000, Curtea de Apel a admis în parte recursul declarat de

Parchet, a casat cele două hotărâri în privinţa temeiului achitării şi rejudecand în aceste limite, a

schimbat temeiul juridic al achitării inculpatului din prevederile art. 10 lit. a C. pr. pen. în prevederile

art. 10 lit. d C. pr. pen.

Instanţa greşit a reţinut că fapta inculpatului de a pătrunde şi de a părăsi locuinţa părţii

vătămate nu a existat în realitate.

În fapt aceste acţiuni - de pătrundere şi de părăsire a imobilului - au existat, motiv pentru care

nu se poate susţine că fapta nu a existat în materialitatea sa.

Însă, nu poate fi ignorată cerinţa legii că infracţiunea de violare de domiciliu să fie săvârşită

numai cu intenţie, directă sau indirectă.

În prima modalitate de săvărşire a infracţiunii, prin pătrunderea fără drept în locuinţa altei

persoane, autorul îşi dă seama că pătrunde fără drept şi fără consimţământul persoanei în cauză,

urmărind sau acceptând încălcarea libertăţii acesteia.

În cea de-a doua modalitate a aceleiaşi infracţiuni prin refuzul de a părăsi locuinţa la cererea

persoanei vătămate, făptuitorul urmăreşte sau acceptă de asemenea încălcarea aceleiaşi libertăţi.

În speţă, însă, existenţa intenţiei directe sau indirecte în conţinutul activităţii subiective, psihice

a inculpatului nu este dovedită, astfel că acesta a acţionat fără forma de vinovăţie cerută de dispoziţiile

art. 192 C. pen., respectiv fără intenţie, împrejurare în raport cu care s-a constatat neîntrunirea

elementelor constitutive ale infracţiunii.

Curtea de Apel Braşov, secţia penală, decizia nr. 14 din 7 ianuarie 2000.

4.6. Lovire - art. 180 alin. 2 C. pen. - decizia nr. 1018 din 26 aprilie 1996

Certificat medico-legal întocmit după implinirea perioadei pentru care vindecarea

leziunilor necesită îngrijiri medicale

Data publicării: 01-06-2003

Tematica: Penal

Prin sentinţa penală nr. 141/17.02.1995 a Judecătoriei Reşiţa, inculpaţii C.M. şi C.N. au fost

condamnaţi pentru săvârşirea infracţiunii de lovire prevăzută în art. 180 alin. 2 C. pen.

S-a reţinut că, în ziua de 07.08.1994, inculpaţii au lovit partea vătămată O.B., cauzându-i

leziuni pentru vindecarea cărora au fost necesare îngrijiri medicale timp de 7 zile.

Prin decizia penală nr. 89/15.06.1995 a Tribunalului Caraş Severin, recursul inculpaţilor a fost

admis şi s-a pronunţat achitarea lor, cu motivarea că actul medico-legal este nul întrucât, faţă de

numarul de zile de îngrijiri medicale, partea vătămată nu mai prezenta leziuni corporale la data de

18.08.1994 cand a fost examinată de medic şi, deci, constatările din acest act nu sunt reale.

Recursul în anulare declarat în cauză este fondat.

Conform art. 180 alin. 1 C. pen., infracţiunea de lovire constă în lovirea sau orice acte de

violenţă cauzatoare de suferinţe fizice.

Alineatul 2 al aceluiaşi text de lege prevede, că forma calificată a infracţiunii, lovirea sau actele

de violenţă care au pricinuit o vătămare ce necesita pentru vindecare îngrijiri medicale de cel mult 20

de zile.

În speţă, s-a stabilit că, în ziua de 07.08.1994, între părţi s-a produs un incident în urma căruia

partea vătâmată a fost trântită la pământ şi lovită cu picioarele în abdomen de către inculpaţi.

În acest sens, au declarat atât partea vătămată cât şi doi martori, incidentul fiind recunoscut şi

de inculpaţi.

În certificatul medico-legal din 18.08.1994 al Laboratorului de Medicină Legală Reşiţa se arată

că partea vătămată prezenta la data examinării o tumefacţie roşie-violacee a perineului şi o echimoză la

nivelul crestei iliace stângi, precizându-se ca leziunile pot data din 07.08.1994, că pot fi consecinţa

lovirii cu corpuri contondente şi ca au necesitat 7 zile de îngrijiri medicale de la data producerii lor.

Nu se poate considera, aşa cum, greşit, a reţinut tribunalul, că actul medico-legal este nul,

deoarece întocmirea acestuia nu s-a făcut cu încalcarea vreunei dispoziţii legale care să justifice

constatarea nulităţii lui.

Cu privire la posibilitatea stabilirii de către medicul legist a duratei îngrijirilor medicale

necesare vindecării leziunilor suferite de partea vătămată, la o dată ulterioară acestei durate, problema

este de strictă specialitate medico-legală, iar în speţă, la solicitarea instanţei, actul medico-legal a şi

fost confirmat de comisia de avizare şi control din cadrul Laboratorului Exterior Timişoara.

Aşa fiind, se admite că prima instanţă a reţinut cu temei vinovăţia inculpaţilor, achitarea lor

fiind greşită.

Curtea supremă de justiţie, sectia penala, decizia nr. 1018 din 26 aprilie 1996.

4.7. Trafic de influenţă. Condiţii

Cuprins pe materii: Drept penal. Partea specială. Infracţiuni care aduc atingere unor activităţi

de interes public sau altor activităţi reglementate de lege. Infracţiuni de serviciu sau în legătură cu

serviciul. Traficul de influenţă

Indice alfabetic: Drept penal

- trafic de influenţă 

C. pen., art. 257

Existenţa infracţiunii de trafic de influenţă prevăzută în art. 257 C. pen. nu presupune existenţa

unei influenţe reale a făptuitorului asupra unui funcţionar pentru a-l determina să facă ori să nu facă un

act ce intră în atribuţiile sale de serviciu, însă pentru existenţa acestei infracţiuni este necesar ca

influenţa, pe care o are sau lasă să se creadă că o are făptuitorul, să privească un funcţionar care are

atribuţii în îndeplinirea actului pentru care făptuitorul a primit sau a pretins bani ori alte foloase.  

I.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 2398 din 12 aprilie 2006

Prin sentinţa nr. 933 din 8 iulie 2005 a Tribunalului Bucureşti, secţia I penală, a fost condamnat

inculpatul I.N. pentru săvârşirea infracţiunii de trafic de influenţă prevăzută în art. 257 alin. 1 C. pen.

raportat la art. 6 din Legea nr. 78/2000.

Instanţa a făcut aplicarea art. 71 şi 64 alin. 1 lit. a şi b C. pen.

Prin aceiaşi hotărâre, în baza art. 26 raportat la art. 257 alin. 1 C. pen. cu aplicarea art.6 din

Legea nr. 78/2000, a fost condamnat şi inculpatul M.M.

Prima instanţă a reţinut că, în perioada februarie-martie 2004, denunţătorul V.A. a purtat

negocieri privind achiziţionarea de fier vechi cu mai multe persoane, între care şi inculpatul I.N.

Întrucât i s-a pretins suma de 15.000 de euro, la 11 martie 2004, V.A. a formulat un denunţ penal.

La 18 martie 2004, în cadrul a două discuţii telefonice, inculpatul M.M. i-a spus denunţătorului

V.A. că inculpatul I.N. este o persoană influentă, ocupând o funcţie importantă şi că pentru suma de

15.000 de euro, acesta va rezolva achiziţionarea de fier vechi de către societatea comercială

reprezentată de V.A., în schimbul intervenţiei solicitând suma de 1.000 de euro, care urma să îi fie dată

după încheierea contractului. În urma convorbirilor menţionate, V.A. a formulat al doilea denunţ.

La 19 martie 2004, V.A., l-a sunat pe inculpatul M.M. căruia i-a spus că are sumele solicitate,

cei doi întâlnindu-se ulterior, ocazie cu care M.M. l-a contactat telefonic pe inculpatul I.N.

comunicându-i că V.A. are banii asupra sa, conform înţelegerii. Inculpatul I.N. s-a întâlnit cu

denunţătorul, prin discuţiile purtate creându-i convingerea că este o persoană publică, care ocupă o

funcţie importantă, cu multe relaţii, şi garantându-i că va interveni la directorul general al RATB şi va

obţine, pentru societatea al cărui director executiv este denunţătorul, un contract de achiziţionare de

fier vechi.

La 22 martie 2004 denunţătorul V.A. i-a înmânat inculpatului I.N. suma de 12.056 de euro,

acesta promiţându-i că va merge la directorul general al RATB, urmând să se întoarcă peste 40 de

minute şi să meargă împreună pentru depunerea documentaţiei, însă la ieşirea din local inculpatul I.N.

a fost oprit de procurori, care au realizat procedura prinderii în flagrant. Inculpatul M.M. nu a mai

intrat în posesia sumei solicitate.

Împotriva acestei hotărâri au formulat apel procurorul şi inculpatul I. N.

Prin decizia nr. 953 din 5 decembrie 2005, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi pentru

cauze cu minori şi de familie, în complet de divergenţă, a admis apelul declarat de procuror, a

desfiinţat în parte sentinţa apelată şi, rejudecând cauza în fond, a  majorat pedeapsa aplicată

inculpatului M.M., a aplicat inculpatului I.N. pedeapsa complementară prevăzută în art. 64 alin. 1 lit. a,

b şi c C. pen. şi a respins apelul inculpatului I.N.

Recursul declarat, între alţii, de inculpatul I.N., prin care a solicitat, în principal, achitarea

pentru infracţiunea de trafic de influenţă, este nefondat.

Inculpatul I.N. a fost condamnat pentru infracţiunea de trafic de influenţă, imputându-i-se că a

pretins suma de 15.000 de euro, din care a primit 12.065 de euro de la denunţător, pentru a interveni pe

lângă directorul general al RATB, în scopul de a facilita încheierea - în condiţii avantajoase - a unui

contract de vânzare-cumpărare de fier vechi, de către societatea denunţătorului.

Traficul de influenţă, aşa cum este reglementat în art. 257 C. pen., nu condiţionează comiterea

faptei de existenţa unui subiect activ  calificat, după cum nici de existenţa unei influenţe reale asupra

funcţionarului determinat să facă sau să nu facă un act ce intră în atribuţiile sale de serviciu.

Ceea ce însă este necesar pentru existenţa acestei infracţiuni este - între altele - ca influenţa de

care se prevalează făptuitorul să se refere la un funcţionar ale cărui atribuţii sunt de natură să permită

rezolvarea favorabilă a pretenţiilor celui care solicită intervenţia.

Or, din probele administrate în cauză rezultă că, în perioada 19 martie 2004 - 22 martie 2004,

între denunţător şi inculpaţi s-au purtat discuţii în scopul achiziţionării de fier vechi de la RATB, că

pentru încheierea contractului I.N. trebuia să intervină la directorul general al RATB şi că pentru

această intervenţie urma ca inculpatul I.N. să primească suma de 15.000 de euro, iar inculpatul M.M.

suma de 1000 de euro pentru ajutorul dat.

Inculpatul I.N. nu a încercat să dezmintă calităţile mincinoase, ce-i erau atribuite de către inculpatul

M.M. şi, prin acest procedeu, inculpatul I.N. i-a creat denunţătorului convingerea că pe baza

intervenţiei sale la directorul general al RATB, acesta putea să obţină, după ce plătea suma impusă,

contractul de achiziţionare a fierului vechi.

Cu privire la competenţa directorului general al RATB în aprobarea vânzării de fier vechi - în

calitatea sa de funcţionar asupra căruia subiectul activ a exercitat intervenţia - este de subliniat că legea

nu condiţionează ca acesta să aibă în exclusivitate asemenea atribuţii, căci această cerinţă ar excede

prevederilor art. 257 C. pen, fiind suficient ca el să aibă numai anumite sarcini concrete în domeniul

respectiv, care pot influenţa o anumită decizie.

În fapt, rezultă că RATB avea posibilitatea valorificării - prin vânzare - de materiale feroase,

iar directorul general avea în competenţă, între atribuţii, şi aprobarea vânzării acestor materiale

feroase, rezultate din dezmembrări.

În raport cu probele administrate rezultă că în cauză sunt întrunite elementele constitutive ale

infracţiunii de trafic de influenţă, pentru care inculpatul I.N. a fost corect condamnat.

Faţă de considerentele ce preced, recursul inculpatului I.N. a fost respins, fiind admis numai

recursul declarat de procuror cu privire la interzicerea exercitării drepturilor prevăzute în art. 64 alin. 1

lit. a, b, c şi e C. pen.

4.8. Delapidare. Neglijenţă în serviciu. Încadrare juridică.

Cuprins pe materii: Drept penal. Partea specială. Infracţiuni contra patrimoniului. Delapidarea.

Indice alfabetic: Drept penal

                   - delapidare

                         - neglijenţă în serviciu

 C. pen., art. 2151 alin. 2 C. pen., art. 249 alin. 2

Fapta inculpatului, având calitatea de casier la o societate comercială, de a-şi însuşi din

gestiune, la diferite intervale de timp, dar în executarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale, sume de bani,

întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de delapidare prevăzută în art. 2151 C. pen., în forma

continuată, iar nu pe cele ale infracţiunii de neglijenţă în serviciu prevăzută în art. 249 C. pen.

I.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 2643 din 27 aprilie 2006

Prin sentinţa nr. 1445 din 8 noiembrie 2004, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, secţia I

penală, a fost condamnată inculpata M. F., între altele, pentru săvârşirea infracţiunii de neglijenţă în

serviciu  prevăzută în art. 249 alin. 2 C. pen., după schimbarea încadrării juridice, în baza art. 334 C.

proc. pen., din infracţiunea de delapidare prevăzută în art. 2151 alin. 2 cu aplicarea art. 41 alin. 2 C.

pen.

Prin decizia nr. 375 din 5 mai 2005, Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală şi pentru

cauze cu minori şi familie, a respins, ca nefondat, apelul declarat, între alţii, de procuror.

Recursul procurorului, prin care a criticat hotărârile pronunţate pentru greşita încadrare juridică

dată faptei săvârşite de inculpată, în art. 249 alin. 2 C. pen., în loc de art. 2151 alin. 2 cu aplicarea art.

41 alin. 2 C. pen., este fondat.

În mod greşit instanţa de fond a dispus schimbarea încadrării juridice dată faptei săvârşite de

inculpată, din infracţiunea de delapidare în infracţiunea de neglijenţă în serviciu.

Din mijloacele de probă administrate în cauză rezultă că, în perioada 1 iunie 1999 - 19

octombrie 2001, activitatea casieriei centrale a societăţii comerciale CNTART, desfăşurată în cadrul

Serviciului Trezorerie, a fost realizată de inculpata M. F., conform contractului de muncă al acesteia,

prin care a confirmat luarea la cunoştinţă a conţinutului fişei postului pentru funcţia de casier.

În sensul dispoziţiilor legale care reglementează materia gestiunii, în principal Legea nr.

22/1969, modificată prin Legea nr. 54/1994, funcţia de gestionar derivă nemijlocit din principalele

atribuţii de serviciu ale funcţionarului, fiind dobândită în cadrul raportului juridic de muncă şi conferă

titularului ei drepturi şi obligaţii pe care acesta le exercită în contactul nemijlocit şi material pe care îl

are cu bunurile.

Printre atribuţiile de serviciu ale inculpatei, conform fişei postului, se numărau şi atribuţii în a

căror exercitare inculpata era îndreptăţită să efectueze primirea, păstrarea şi eliberarea bunurilor din

avutul persoanei juridice respective.

Infracţiunea de neglijenţă în serviciu presupune, sub aspectul laturii subiective, vinovăţia

făptuitorului sub forma culpei, spre deosebire de infracţiunea de delapidare care se săvârşeşte numai cu

intenţie.

În mod greşit instanţele au reţinut că inculpata a săvârşit fapta din culpă, din probele

administrate în cauză rezultând că aceasta a acţionat cu intenţie directă, prin întreaga sa activitate

infracţională urmărind însuşirea unor sume de bani aflate în gestiunea sa.

Intenţia de însuşire este dovedită chiar de modalitatea de acţiune a inculpatei. Falsificarea foilor

de vărsământ şi a registrului de casă dovedeşte intenţia inculpatei de a-şi însuşi banii din gestiune, prin

efectuarea acestor falsuri dorind să acopere însuşirea unor sume de bani.

Conform controlului efectuat de Ministerul Finanţelor Publice şi expertizei contabile, inculpata

a efectuat depuneri în numerar la bancă la intervale mari de timp, depuneri care erau nesemnificative

comparativ cu încasările şi soldul zilnic de casă, iar în anul 2001, încasările au fost permanent mai

mari decât plăţile.

Pentru diferenţele constatate, inculpata nu a putut oferi nici o explicaţie.

Instanţele nu au avut în vedere faptul că, pe lângă nerespectarea disciplinei de casă, fiind emise

chitanţe fără a respecta criteriul cronologic, existând chitanţe necompletate şi neanulate în chitanţierele

folosite, încasându-se sume fără a se elibera chitanţele aferente, inculpata a efectuat şi modificări

ilegale în documentele de casă, pentru ca sumele depuse la bancă să coincidă cu soldul casei din

evidenţele contabile.

Cum faptele inculpatei M.F., casier la o societate comercială, de a-şi însuşi din gestiune în

perioada 1 ianuarie 2000 - 19 octombrie 2001, la diferite intervale de timp, dar în executarea aceleiaşi

rezoluţii infracţionale, suma totală de 2.298.925.401 lei, întrunesc elementele constitutive ale

infracţiunii de delapidare prevăzută în art. 215¹ alin. 2 cu aplicarea art. 41 alin. 2 C. pen., recursul

declarat de procuror a fost admis.

          

4.9. Omor calificat. Tentativă. Vătămare corporală gravă. Intenţie de a ucide

Cuprins pe materii: Drept penal. Partea specială. Infracţiuni contra persoanei. Infracţiune contra

vieţii, integrităţii corporale şi sănătăţii. Omuciderea. Omorul calificat

Indice alfabetic: Drept penal

                        - omor

                        - intenţie de a ucide

D. pen., art. 20, art. 174, art. 175 lit. i, art. 182

Declanşarea unei altercaţii, iar la riposta violentă a celui agresat, lovirea acestuia cu o bâtă şi cu

picioarele în zona capului şi abdomenului, cu extirparea splinei şi punerea în primejdie a vieţii

victimei, constituie tentativă la infracţiunea de omor, iar nu vătămare corporală gravă, fapta fiind

săvârşită cu intenţia de a ucide.

I.C.C.J., secţia penală, decizia nr. 361 din 18 ianuarie 2005

Tribunalul Ialomiţa, prin sentinţa penală nr.48 din 16 februarie 2004, în baza art.20 raportat

art.174 şi la art. 175 lit. i C. pen., a condamnat pe inculpatul G.G. pentru săvârşirea tentativei la

infracţiunea de omor calificat.

Instanţă a reţinut că, la 18 octombrie 1999, inculpatul a aplicat părţii vătămate S.G. mai multe

lovituri în zona capului şi abdomenului cu o bâtă şi cu picioarele, cauzându-i leziuni ce i-au pus în

pericol viaţa.

Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, prin decizia nr.302 din 28 aprilie 2004, a admis

apelul declarat de inculpat, a  schimbat încadrarea juridică a faptei din tentativa la infracţiunea de omor

calificat, în vătămare corporală gravă prevăzută în art.182 alin. 2 C. pen.,   în  baza  cărui text de

lege a condamnat pe inculpat.

În motivarea acestei soluţii, curtea de apel a arătat că în speţă conflictul a avut două faze; în

prima cei doi s-au îmbrâncit şi lovit reciproc, fără arme, şi partea vătămată S.G., prin lovitura aplicată

inculpatului în zona feţei i-a provocat  leziuni ce au necesitat 25 zile de îngrijiri medicale şi pentru care

a fost condamnat în baza art. 181 C. pen.; tot în această fază S.G. s-a repezit la inculpat, ceea ce denotă

agresivitatea şi intenţia acestuia de a continua conflictul. În cea de-a doua fază, văzându-se în

inferioritate, inculpatul s-a înarmat cu o bâtă şi a pus capăt conflictului  lovind victima în cap şi în

abdomen.

Aceste elemente ale stării de fapt demonstrează, motivează instanţa de apel, că inculpatul nu a

avut nici un moment intenţia directă şi nici indirectă de a suprima viaţa victimei. Conflictul l-a început,

într-adevăr inculpatul, la refuzul provocator al victimei de a restitui o datorie, şi tot el a escaladat

conflictul prin înarmarea sa cu bâta, însă numai după lovitura primită de la partea vătămată.  Loviturile

aplicate cu bâta în zonele abdominală şi dorsală nu demonstrează că inculpatul a urmărit sau acceptat

producerea morţii victimei şi, deci, încadrarea corectă este aceea în infracţiunea de vătămare corporală

gravă. 

Recursul declarat de procuror este fondat.

Rezoluţia  în baza căreia a acţionat inculpatul este dovedită cu elementele exterioare ale faptei

sale: după o primă lovitură cu bâta în zona cefei, inculpatul a continuat să lovească de mai multe ori

partea vătămată căzută la pământ cu acelaşi obiect vulnerant, precum şi cu picioarele, în zona

abdomenului şi în zona dorsală, cu o intensitate deosebită demonstrată de gravitatea leziunilor

cauzate,   cum rezultă din  expertiza medico – legală: traumatism cranian în zona occipitală, ruptură de

splină şi hemoperitoneu, contuzie pancreatică.

Acţionând în modul descris, inculpatul a prevăzut neîndoielnic rezultatul posibil al faptei sale –

suprimarea vieţii victimei – rezultat pe care, chiar dacă nu l-a urmărit, l-a acceptat. Mijlocul folosit în

agresiune – bâta de base-ball, zonele vitale vizate – capul şi abdomenul, intensitatea deosebită a

loviturilor ducând la distrugerea unor organe interne, constituie elemente suficiente pentru a se reţine

intenţia de a ucide, numai intervenţia în timp util, pe cale chirurgicală – extirparea splinei şi drenajul a

2,5 l de sânge din cavitatea peritoneală au împiedicat producerea decesului victimei.

Se constată, aşadar, că încadrarea juridică corectă a faptei  este aceea dată de prima instanţă, în

tentativă la infracţiunea de omor calificat,  motiv pentru care recursul procurorului a fost admis, s-a

casat decizia atacată şi s-a respins apelul inculpatului, menţinându-se sentinţa pronunţată de tribunal.