CAPITOLUL I

ÎNTREPRINDEREA ŞI ECONOMIA NAŢIONALĂ

1.1. Complexul economic naţional

Procesul de dezvoltare economică a unei naţiuni a condus la apariţia unui ansamblu de

ramuri şi activităţi care formează complexul economic naţional ce oferă ţării pe care o reprezintă

a anumită independenţă în funcţie de propriile interese.

Este bine ştiut că economia naţională a apărut ca urmare a unui proces istoric îndelungat şi

este privită ca o multitudine de activităţi productive şi neproductive ce se desfăşoară în cadrul

graniţelor ţării respective. Cele trei elemente definitorii ale economiei naţionale sunt: teritoriul

naţional, populaţia şi resursele.1

Complexul economic naţional este definit ca fiind: “ un agregat economic complex,

entitate de sine stătătoare, care reuşeşte în cadrul şi limitele teritoriale ale unui stat, pe baza

diviziunii sociale a muncii, o reţea de activităţi şi interdependenţe la nivel micro, mezo şi

macroeconomic, coordonate printr-un mecanism propriu de funcţionare, în vederea satisfacerii

trebuinţelor unui popor”.2

Cele mai concludente deosebiri care apar la momentul actual între economiile naţionale nu

sunt nici dimensiunile teritoriale, nici cele demografice sau climaterice, ci nivelul de dezvoltare

economică, relaţiile sociale precum şi structura de ramură şi teritorială.

Mulţi specialişti3 în domeniu au afirmat că reproducţia socială şi-a găsit cadrul cel mai

adecvat de desfăşurare în economiile naţionale contemporane. Acest aspect rezidă în mai multe

deziderate şi anume: diviziunea muncii pe plan naţional; realizarea pe baze comerciale a

schimburilor de activităţi dintre unităţi; mai multe funcţiuni ale economiei sunt organizate la

nivel naţional; fluxurile între diversele componente sunt orientate de către economia naţională,

etc.

Realitate de necontestat este faptul că economia naţională este un sistem real complex,

alcătuit din mai multe componente care se pot grupa în mai multe tipuri de sisteme, mai precis:

1 I.C.Dima, I . Cosmescu – Previziune macroeconomică, Ed. Scridul Românesc, Craiova, 20002 Dicţionar de Relaţii Economice internaţionale, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 19933 I.C.Dima, I Cosmescu – op. citată, p.5.

1

- sisteme de sinteză (sistemul productivităţii muncii, sistemul de conducere, sistemul

financiar şi de preţuri , etc);

- sisteme efectorii (sistemul forţei de muncă, sistemul cercetării- dezvoltării, sistemul

relaţiilor economice internaţionale, etc.);

- sisteme final-cumulative (sistemul indicatorilor macroeconomici, sistemul avuţiei

naţionale, sistemul bunăstării naţiunii).

Între toate aceste sisteme se realizează o adevărată reţea de legături care poartă denumirea

de fluxuri ce se referă la: fluxurile de forţă de muncă, fluxurile energetice, fluxurile

informaţionale şi fluxuri financiare.

Această multitudine de sisteme şi fluxuri care creează osatura sistemului real al economiei

naţionale poate fi reprezenta schematic astfel:

SISTEMUL ECONOMIEI NAŢIONALE

2

SISTEME DE SINTEZĂ (sisteme de comandă, sistemul productivităţii muncii, sistemul

informaţional economic, sistemul eficienţă - rentabilitate, sistemul

financiar şi de preţuri)

SISTEME EFECTORII (sistemul populaţiei şi forţei de muncă,

sistemul producţiei materiale şi a serviciilor, sistemul relaţiilor

economice internaţionale, sistemul producţiei materiale şi a serviciilor)

Sisteme finale-cumulative

(sistemul indicatorilor,

sistemul avuţiei naţionale, sistemul

indicatorilor macroeconomic

i

Figura nr.1.1.

Harta fluxurilor sistemului general al economiei naţionale4

Economia naţională poate fi clasificată atât în plan orizontal, pe sfere, sectoare, ramuri şi

subramuri, cât şi vertical distingându-se astfel trei nivele: microeconomic, mezoeconomic şi

macroeconomic.

Preocupările pentru definirea conceptului de sector primar, secundar şi terţiar sunt extrem

de numeroase şi datează încă din anii ’20 ai secolului XX, când Allan Fischer în lucrarea sa “The

Clash of Progress and Security” apărută în anul 1935, folosind ca şi criteriul de clasificare gradul

de urgenţă al necesităţilor pe care le satisfac aceste sectoare (foarte urgente, mai puţin urgente şi

fără urgenţă deosebită) a delimitat cele trei sectoare ale economiei şi anume:

Sectorul primar care după părerea sa grupează activităţile agricole şi extractive;

Sectorul secundar alcătuit din industriile prelucrătoare;

Sectorul terţiar privit ca totalitatea activităţilor consacrate producţiei nemateriale.

Sociologul Jean Fourastie5, menţine gruparea prezentată anterior însă reuşeşte să

delimiteze cele trei sectoare în funcţie de un criteriu ştiinţific şi anume în funcţie de

comportamentul lor economic. Astfel în sectorul primar include doar agricultura iar în cel

secundar toate celelalte procese productive ce se diferenţiază de agricultură. Sectorul terţiar în

concepţia lui Fourastie cuprinde procesele progresive, economice şi sociale, prin care anumite

activităţi productive sau neproductive îmbracă un caracter de servire a altor activităţi primare şi

secundare. În ceea ce priveşte productivitatea muncii, specialistul mai sus menţionat, aprecia că

aceasta are nivelul cel mai ridicat în sectorul secundar, un nivel peste medie în sectorul primar şi

sub medie în sectorul terţiar. Se mai apreciază faptul că progresul tehnic intervine foarte greoi în

sectorul terţiar, fapt care în prezent nu se mai confirmă.

În ce priveşte ţara noastră s-au elaborat propuneri privind gruparea ramurilor economiei

naţionale în patru sectoare6:

4 Adaptare după I.C.Dima, I. Cosmescu- Operă citată, p.55 Jean Fourastie – Le grand espoir du XX- eme siecle, Gallimard, Paris, 19636 După revista de statistică nr. 9, 1989

3

Sectorul primar care cuprinde agricultura, silvicultura şi industria extractivă;

Sectorul secundar care include industria prelucrătoare şi construcţiile;

Sectorul terţiar în care sunt cuprinse: transporturile, telecomunicaţiile, circulaţia

mărfurilor, gospodăria comunală şi serviciile de locuinţe, învăţământul, cultura şi arta, ocrotirea

sănătăţii, cultura fizică şi sportul, turismul şi odihna, finanţele, creditul, asigurările, administraţia

şi organizaţiile obşteşti;

Sectorul cuaternar, care cuprind activităţi legate de ştiinţă şi proiectare.

Economia naţională a cunoscut de-a lungul timpului diverse evoluţii care şi-au pus

amprenta asupra situaţiei prezente pe care încercăm să o prezentăm în continuare.

Până la cel de-al doilea război mondial, economia naţională a fost considerată o economie

preponderent agrară, moment după care sectorul industrial cu accent pe industria prelucrătoare şi

grea a cunoscut o dezvoltare asociată cu neglijarea agriculturii şi producţiei de bunuri de

consum. Iniţial acest lucru a dus la o sporire considerabilă a ratei de creştere a producţiei

industriale, însă datoriile externe ridicate acumulate au constrâns evoluţia economiei din ce în ce

mai mult. Aceasta a condus, printre altele la insolvabilitate, limitarea hranei şi la o creştere a

contradicţiilor între consum şi furnizarea de energie şi materii prime. Orientarea spre export şi

reducerea importurilor în vederea plaţii datoriilor externe, a cauzat o scădere şi mai mare a

standardului de viaţă al populaţiei.

În epoca modernă, economiile diferitelor ţări au aşezat la baza dezvoltării lor două tipuri

majore de proprietate, diametral opuse: proprietatea privată şi proprietatea socială socialistă.

Acestea au dat naştere la două modele de dezvoltare: cel al economiei concurenţiale de piaţă,

bazat pe dominaţia proprietăţii private, libertatea de acţiune şi iniţiativă a agenţilor economici şi,

cel al economiei planificate centralizat, bazat pe dominaţia proprietăţii publice, pe alegerea de

către stat a căilor de alocare a resurselor, a strategiilor de dezvoltare. Primul model şi-a

demonstrat viabilitatea, cele mai dezvoltate ţări folosindu-l în continuare. Cel de al doilea model

- existent şi în România până la revoluţia din decembrie 1989 - s-a prăbuşit sub povara

ineficienţei economice directe.

În domeniul sănătăţii, obiectivul prioritar în cadrul reformei este îmbunătăţirea stării de

sănătate a populaţie fapt ce poate fi realizat prin:

echitatea accesului la servicii şi distribuirea echitabilă a poverii economice a finanţării

îngrijirilor de sănătate, inclusiv libertatea de alegere a prestatorilor de servicii medicale,

4

eficienţa furnizării serviciilor,

corelarea capacităţii de finanţare cu nivelul de dezvoltare a economiei,

creşterea capacităţii Ministerului Sănătăţii în domeniul dezvoltării politicilor de

sănătate, al reglementărilor şi controlul acestui sector, reducându-se intervenţia sa în

administrarea directă a unor activităţi şi instituţii prestatoare de servicii medicale.

Serviciile de asistenţă socială prezintă interes în cadrul reformei prin:

trecerea de la programe cu eligibilitate universală la programe orientate către categorii

specifice ale populaţiei. În ceea ce priveşte sistemul de pensii se are în vedere restabilirea

echităţii inter-generaţii, restabilirea echilibrului financiar al sistemului public de pensii,

complementarea sistemului actual reformat cu tipuri de fonduri de pensii capitalizate.

ocuparea şi protecţia şomerilor prin deplasarea accentului de la măsuri pasive către

cele active, armonizarea legislaţiei muncii cu normele Uniunii Europene,

combaterea sărăciei prin principalul instrument utilizat în acest sens, ajutorul social,

continuarea reformei sistemului de protecţie a copiilor instituţionalizaţi, punându-se

accent pe asistenţa de tip familial, prin întărirea activităţilor de reintegrare familială, de

plasament în centre de asistenţă specifice, a adopţiilor sau plasamentului familial.

1.2. Agenţii economici şi fluxurile activităţii economice

Activitatea economică reprezintă un gen de activitate umană prin care se urmăreşte

satisfacerea, directă şi indirectă, a trebuinţelor de bunuri şi servicii.

Desfăşurarea activităţilor se realizează de către diferite unităţi organizatorice, cunoscute

sub denumirea de subiecte economice (subiect de proprietate, actor economic, agent economic,

întreprinzător). Indiferent de modul în care este interpretat, agentul economic este o persoană sau

un grup de persoane fizice şi/sau juridice care participă la viaţa economică, îndeplinind funcţii

asemănătoare. Potrivit metodologiei internaţionale, în economia de piaţă modernă există şi se

manifestă următorii agenţi economici: firmele (întreprinderile), menajele (gospodăriile),

administraţiile (publice sau private), străinătatea (restul lumii).

Firmele sunt agenţi economici – particulari, publici, mixti – care au ca funcţie principală

producţia de bunuri şi servicii în scop de câştig (profit). Activitatea firmelor presupune

5

cumpărări de factori de producţie (intrările) şi vânzări de bunuri şi servicii (ieşirile). Intrările şi

ieşirile pe care le antrenează activitatea firmelor generează două categorii de fluxuri:

- de la menaje spre firme circulă acele elemente necesare producţiei de bunuri şi servicii

(munca, capitalul, natura, abilitatea întreprinzătorului). Pentru firme, aceste intrări antrenează

cheltuieli, determinate de plata serviciilor pe cvare le prestează factorii de producţie cumpăraţi.

De asemenea, în aceste cheltuieli, firmele mai includ şi impozitele şi taxele percepute de stat;

- de la firme spre menajele private şi de stat circulă bunurile şi serviciile care sunt destinate

să satisfacă trebuinţele acestora. Pentru firme, aceste ieşiri antrenează venituri, care sunt expresia

monetară a preţurilor pentru bunurile şi serviciile cumpărate de menaje şi guvern, la cere se

adaugă şi subvenţiile de exploatare care vin de la guvern, sub forma transferurilor.

În raport de finalizarea scopului propus – maximizarea profitului – firmele îşi

autoreglează intrările şi activitatea, conform principiului conexiunii inverse.

Fluxurile de intrări se concretizează în cumpărări de factori de producţie de la menaje,

venituri provenite de la menaje şi guvern – pentru bunurile şi serviciile vândute – şi sub forma

transferului de la guvern, de genul subvenţiilor de exploatare.

Fluxurile de ieşiri îmbracă forma vânzărilor de bunuri şi servicii către menaje şi guvern,

şi a cheltuielilor către menaje – pentru serviciile factorilor de producţie (salarii, rentă, dobândă,

dividende) – şi către guvern, sub forma impozitelor, şi taxelor percepute de acestea.

Fluxurile către şi de la firme, de factori de producţie şi de servicii se numesc fluxuri

reale, în timp ce fluxurile de venituri şi de cheltuieli antrenate de acestea formează fluxurile

monetare.

Menajele private (gospodăriile) sunt orice persoană sau grup de persoane care trăiesc sub

acelaşi acoperiş şi funcţionează ca o unitate economică. În calitatea de subiect economic,

menajele furnizează elemente de bază pentru activitatea firmelor, dar şi pentru guvern. Pentru ele

acest flux antrenează obţinerea de venituri, care pentru firme sunt cheltuieli. Totodată, menajele

sunt principalul cumpărător de bunuri şi servicii de consum oferite de firme, efectuând pentru

acestea cheltuieli, care pentru firme, sunt venituri.

Menajele primesc de la guvern transferuri sub formă de pensii, ajutor de neocupare etc.,

şi plătesc guvernului impozit pe venituri, pe patrimoniu etc.

6

Deci, menajele joacă un dublu rol în cadrul circuitului economic: sunt furnizorul de bază

al tuturor factorilor de producţie pentru desfăşurarea activităţii economice şi, totodată grupul

majoritar de cumpărători din economie.

Fluxul de ieşiri se concretizează în flux de resurse – factori de producţie de la menaje

către firme şi guvern şi un flux de cheltuieli către firme – pentru cumpărarea de bunuri şi servicii

şi către guvern sub formă de transferuri de genul impozitului pe venituri patrimoniu etc.

Fluxul de intrări este format din fluxul de bunuri şi servicii provenite de la firme şi un

flux de venituri: de la firme – pentru serviciile factorilor de producţie şi de la guvern – pentru

serviciile furnizate şi sub forma transferurilor guvernului către menaje – pensii, ajutor de

neocupare etc.

Administraţiile, caracterizează acel agent economic care, în esenţă îndeplineşte funcţiile

de redistribuire a venitului naţional, cu ajutorul serviciilor prestate. Veniturile administraţiilor

provin din prelevările cu caracter obligatoriu asupra veniturilor altor agenţi economici.

Administraţiile cuprind:

- administraţiile publice (ministerele, colectivităţile locale de stat, instituţiile de învăţământ

public, partidele politice)

- administraţiile private care funcţionează pe bază de cotizaţii sau pe bază de subvenţii

(securitatea socială, casele de pensii suplimentare).

În această categorie se include şi statul, ca distribuitor de servicii nonmarfare celorlalţi

agenţi economici – învăţământ public, jusiţie, infrastructură publică rutieră, portuară,

aerodromuri etc.

Guvernul (instituţiile publice) se consideră a fi subiect economic deoarece produce

bunuri publice colective, care sunt puse la dispoziţia celorlalţi agenţi economici, fără un

contraserviciu. Folosirea acestor bunuri colective este legată de funcţionarea şcolilor, întreţinerea

şoselelor, a parcurilor etc. Pentru finanţarea unor astfel de bunuri publice, cea mai mare parte a

surselor o formează impozitele, contribuţiile sociale etc. În timp ce folosirea bunurilor

economice private produse de firme presupune cumpărarea lor, folosirea bunurilor publice, în

general, nu presupune un contraserviciu, ele sunt indivizibile. Pentru a putea să pună la dispoziţia

societăţii bunurile necesare, guvernul cumpără de la menaje factori de producţie şi de la firme

bunuri economice, fapt ce antrenează cheltuieli. Acestea mai sunt determinate şi de o serie de

transferuri pe care guvernul la face către firme şi menaje. Pentru a realiza aceste fluxuri de

7

cheltuieli, guvernul antrenează un flux de venituri sub formă de impozite directe şi indirecte, de

la firme şi impozite personale de la menaje.

În cadrul guvernului, fluxul de intrări cuprinde cumpărarea de la menaje şi firme, de

factori de producţie, de bunuri şi sevicii şi obţinerea de venituri sub forma impozitelor directe şi

indirecte – de la firme şi a impozitelor personale de la menaje.

Fluxul de ieşiri al guvernului este format din bunurile publice colective puse la dispoziţia

celorlalţi subiecţi economici, fără un contraserviciu şi din cheltuieli sub forma transferurilor către

firme şi menaje şi a cheltuielilor pentru cumpărarea factorilor de producţie, bunuri şi servicii de

la menaje şi firme.

Străinătatea este expresia unui agent economic ce provine din existenţa unor

interdependenţe între diferitele economii naţionale, în cadrul economiei mondiale. În calitate de

subiect economic, străinătatea generează fluxuri de factori de producţie, de bunuri şi servicii

pentru activitatea internă a fiecărei economii naţionale. Un asemenea flux presupune un flux de

venituri şi cheltuieli, ca şi fluxuri financiare internaţionale. Toate aceste fluxuri sunt generate de

activitatea pe care o desfăşoară agenţii economici naţionali în străinătate şi agenţii străini pe

teritoriul ţării, de operaţiunile de import-export, de acordarea şi/sau primirea de împrumuturi.

Se consideră că există şi un gen aparte de agenţi economici care au rolul de intermediar

financiar între ceilalţi agenţi economici. Este vorba de instituţiile de credit, şi de asigurări, din

care fac parte toate băncile, inclusiv banca centrală de emisiune, companiile de asigurări etc.

În cadrul sistemului economic, pe baza interdependenţelor ce se creează între agenţii

economici, totalitatea fluxurilor economice formează circuitul economic.

Desfăşurarea activităţii economice în cadrul fiecărui sistem economic comportă decizii

individuale ale tuturor agenţilor economici. Acesta sunt legate de modalităţile prin care obiectele

activităţii economice (factori de producţie, bunuri economice, servicii şi creanţe) trec de la un

agent economic la altul, cunoscute sub denumirea de tranzacţii.

Fiecare tranzacţie, ce are loc între agenţii economic, este în legătură cu cel puţin una din

activităţile cunoscute: producţia, consumul, formarea patrimoniului şi acordarea sau

primirea de credite.

Pentru fiecare tranzacţie este necesar să se asigure evaluarea într-o anumită unitate

monetară, datarea, adică încadrarea într-o perioadă de timp, şi localizarea, adică stabilirea ei în

spaţiul economic al unei economii naţionale sau în afara acesteia.

8

Baza evaluării rezultateloe activităţii economice o formează tranzacţiile de piaţă. În afara

acestora, mai sunt şi tranzacţii care nu se realizează prin intermediul pieţei, numite tranzacţii

presupuse (fictive sau invizibile). În acelaşi timp, tranzacţiile mai pot fi unilaterale şi bilaterale.

Cele unilaterale prezintă transferuri de factori de producţie, bunuri, servicii sau creanţe, fără

contraserviciu. În cazul tranzacţiilor bilaterale, transmiterii de factori de producţie, bunuri

servicii şi creanţe îi corespunde o transmitere corespunzătoare, un contraserviciu.

9

1.3 Locul economiei întreprinderii în cadrul ştiinţelor economice

Ştiinţele disciplinelor economice au ca obiect de studiu domenii bine definite în cadrul

sistemelor microeconomice şi macroeconomice şi macroeconomice. Ele explică desfăşurarea

proceselor economico-sociale şi formulează concepte care sistematizează teoretic şi continuu

realitatea aflată în mişcare. Reconsiderând sistemul ştiintelor economice, marele economist

român Nicolae Georgescu Rongen susţine că omenirea se îndreaptă spre o societate economică,

dar în acest drum paradigme cum ar fi “economia standard” încep să fie puse sub semnul

întrebării, deoarece “anomaliile” se înmultesc7.

Demersurile sale stiintifice vizeaza reconstrucţia din temelii a teoriei şi practicii

economice, ca urmare a schimbărilor calitative şi a consumului ireversibil de energie, ceea ce

impune gestiunea eficienta a resurselor şi protecţia mediului.

Ştiinţele economice au ca obiect de studiu gestiunea eficientă a resurselor

insuficiente (limitate). Marea varietate a resurselor este abordată diferit la nivelul economiei

naţionale de cel al întreprinderilor economice. Dar, funcţionarea armonioasă a economiei

naţionale depinde de funcţionarea întreprinderilor care o compun, între acestea existând legaturi

de interdependenta şi conditionare reciproca.

Economia întreprinderii îşi propune să studieze întreprinderea în complexitatea

funcţionării sale, direct legată de lumea afacerilor. Această disciplină se impune deoarece

întreprinderea este principala creatoare de avuţie naţională, celula economică şi socială de bază a

societăţii moderne.

Pentru acest demers, economia întreprinderii „împrumută” cunoştinţele, metodele şi

tehnicile utilizate de celelalte, mai cunoscute, laturi ale ştiinţelor economice, economie politică,

management, marketing, contabilitate şi finanţe.

Economia politică, de exemplu, este „ ştiinţa amenajării oneroase a lumii exterioare (...),

ea studiază şi exprimă ştiinţific, prin concepte şi instrumente adecvate, motivaţia activităţii

economice şi obiectivele ei, măsoară rezultatela acestor activităţi, le compară şi le controlează în

raport de motivaţie şi obiective”.8 Managementul studiază procesele de organizare şi conducere

în sisteme economice în general, în întreprindere, în special şi relaţiile ce se stabilesc între

7 N. Georgescu Roegen, „Omul şi opera”, vol. I, Ed. Expert, 1996

8 Colecţia ASE – Economia politică, Editura Economică, Bucureşti, 1995, p. 34

10

componentele sistemului. El îşi propune să identifice legile şi principiile ce guvernează sistemele

studiate şi să conceapă noi sisteme, metode, tehnici şi modalităţi de conducere care să permită

creşterea eficienţei. Marketingul îşi centrează atenţia asupra pieţei cu care întreprinderea vine în

contact. Obiectul de studiu al contabilităţii şi finanţelor îl constituie asigurarea cu mijloace

financiare a activităţii întreprinderii, elaborarea şi urmărirea politicii financiare proprii şi

înregistrarea fenemenelor economice, în expresie bănească, sintetizarea acestor date sub forma

bilanţului.

În paleta disciplinelor economice se mai înscriu şi alte discipline care studiază domenii

de activitate din întreprindere, cum ar fi managementul aprovizionării, managementul resurselor

umane, managementul producţiei, etc., ca şi alte ştiinţe al căror obiect se interferează cu

activitatea întreprinderii ca dreptul, psihologia, sociologia etc.

O definiţie9 a economiei întreprinderii trebuie să aibă în vedere atât obiectivele pe care şi

le propune, cât şi mijloacele utilizate pentru atingerea lor. Trebuie luate în considerare atât

domeniile de activitate ale întreprinderii cât şi modul său de funcţionare. Putem defini economia

întreprinderii ca fiind disciplina care integrează organic cunoştinţe de economie politică,

management, marketing, contabilitate, finanţe, costuri, resurse umane, precum şi ale dreptului,

psihologiei şi sociologiei şi prezintă unitar întreprinderea sub aspectele obiectivelor sale, ale

structurii sale, ale mijloacelor de care dispune şi ale utilizării lor eficiente, ale funcţionării sale

complete.

În condiţiile realităţii economice actuale, care devine tot mai complexă economiei

întreprinderii îi revine sarcina să armonizeze interesele întreprinderii cu ale comunităţilor din

care fac parte şi ale societăţii româneşti devenită în acelaşi timp europeană. Maximizarea

profitului, scop al fiecărui întreprinzător, trebuie realizată în condiţiile asigurării motivării pentru

angajaţii proprii, dar şi în condiţiile unei concurenţe acerbe care pune pe primul plan

consumatorul, siguranţa şi securitatea sa.

Creşterea profitului trebuie abordată nu doar ca funcţie matematică ci mai ales din optica

clienţilor, care sunt cei care decid, în final, dacă întreprinderea justifică prin calitatea şi preţul

produselor oferite, consumul de resurse materiale, financiare şi umane antrenat.

Să nu uităm că economiile naţionale se confruntă în prezent cu criză a materii prime

neregenerabile, cu apariţia de materiale şi surse energie noi, neconvenţionale, care pot asigura

9 Mihai Vărzaru – economia întreprinderii. Noţiuni fundamentale, Editura Universitaria, Craiova, 2007, p.42

11

atât reducerea costurilor dar şi satisfacerea necesităţilor atâta timp cât sunt implementate

tehnologii noi.

Trebuie să subliniem că toate aceste probleme ce cad în sarcina economiei întreprinderii

trebuie rezolvate în condiţiile asigurării unei dezvoltări durabile, prietenoase cu mediul ambiant,

care să permită generaţiilor viitoare să beneficieze măcar de aceleaşi condiţii.

12