1

Capitolul I.

ÎNTREPRINDEREA ÎN CONTEXTUL

MECANISMELOR ECONIMOCO-FINANCIARE

1.1. OBIECTIVELE ÎNTREPRINDERII ŞI FUNCŢIA EI FINANCIARĂ

Întreprinderea în sens economic şi juridic reprezintă o unitate automată cu

scop lucrativ, de producţie, executare de lucrări, prestare de servicii sau de

aprovizionare-distribuire (adică comercializare), este unitatea cu patrimoniu

propriu juridiceşte definit la nivelul căreia se pot lua decizii cu caracter

patrimonial. Raporturile întreprinderii cu terţii se desfăşoară pe bază de contract,

iar raporturile cu statul numai în baza prevederilor legilor adoptate.

În economia românească întreprinderea apare fie sub forma societăţilor

comerciale, fie sub forma regiei autonome, diferenţa între cele două fiind dată

numai de caracterul proprietăţii.

Patrimoniul societăţilor comerciale este în proprietate privată, în timp ce

patrimoniul regiei autonome este proprietatea de stat. Ambele forme de

întreprindere funcţionează la fel, atât în privinţa organizării raporturilor cu terţii,

cât şi în ceea ce priveşte raporturile cu Statul.

Potrivit prevederilor Legii nr. 31/1990 privind înfiinţarea şi funcţionarea

societăţilor comerciale, acestea pot fi de patru feluri:

- societăţi în nume colectiv (SNC)

- societăţi în comandită (simplă şi pe acţiuni)

- societăţi pe acţiuni (SA)

- societăţi cu răspundere limitată (SRL).

2

Activitatea de producţie, în industrie, dar şi în agricultură se desfăşoară în

cadrul societăţilor pe acţiuni capabile să mobilizeze disponibilităţi băneşti ale

unei mari mase de deţinători şi să le transforme în capitaluri productive.

Indiferent de forma juridică de organizare, capitalul necesar se procură prin

libera asociere a deţinătorilor de disponibilităţi băneşti sau elemente materiale

apte de a fi utilizate. Societăţile în nume colectiv, societăţile în comandită simplă

precum şi societăţile cu răspundere limitată sunt asociaţii între un număr redus de

parteneri, care fiecare în parte deţine, sub forma părţilor sociale, o parte mai mare

sau mai mică din capitalul societăţii; asociaţii sunt legaţi prin contractul de

asociere. Ieşirea unui asociat din societate pune sub semnul întrebării menţinerea

societăţii în nume colectiv sau în comandită simplă; în ceea ce priveşte societatea

cu răspundere limitată, un asociat nu-şi poate vinde partea socială decât cu

acordul celorlalţi asociaţi. Asistăm aşadar la un fel de personalizare a capitalului

societăţii, dreptul de proprietate asupra lui sau asupra unei părţi din el, neputând

circula independent pe piaţa financiară.

Acţionarii îşi pot vinde acţiunile (dreptul de proprietate asupra unei părţi din

capitalul social) în orice moment fără ca societatea să sufere vreo schimbare şi

fără a fi nevoie de acordul celorlalţi acţionari. Asistăm deci la o circulaţie a

dreptului de proprietate pe piaţa financiară.

Fenomenele economice sunt acte de voinţă, de decizii referitoare la

afectarea resurselor, au ca scop, cât şi ca efect generarea “mişcării” adică de

fluxuri de muncă, de materiale, de energie, de produse finite şi de bani între

locurile de provenienţă şi consum.

Fluxurile circulă în întreg spaţiul economic, economia fiind reprezentată de

o reţea de canale prin care mărfurile, serviciile, banii, trec din locurile de

producţie în cele de consumaţie prin intermediul unor centre de intersecţie,

reprezentate de veritabili agenţi economici cu patrimonii destinate şi cu drepturi

3

de decizii economico-financiare depline, cunoscuţi sub denumirea de

întreprinderi.

Pentru a “putea” produce efectele utile scontate, întreprinderea consumă

bunuri, servicii şi muncă având ca scop final obţinerea de profit, livrând

cumpărătorilor solvabili bunuri şi servicii la un preţ mai mare decât costul

obţinerii lor.

Întreprinderea este nevoită să se întoarcă atât în amonte – spre furnizorii săi

– cât şi în aval – spre clientela sa, realizând în acest sens joncţiunea lor.

Se realizează deci două curente complementare dar de sens şi naturi diferite.

Un prim flux real de “servicii” spre întreprindere şi un alt flux monetar, dinspre

întreprindere, fluxurile se echilibrează valoric. Furnizorii asigură echipamentele

industriale, materiale, energia şi serviciile necesare, întreprinderea plătind

preţurile şi tarifele negociabile; şi în acest caz se realizează fluxuri

complementare de sens contrar şi de naturi diferite, fluxuri reale dinspre furnizori

spre întreprindere şi fluxuri monetare dinspre întreprindere spre furnizorii de

orice fel.

Nivelul salariilor, al preţurilor şi tarifelor se negociază, totuşi se poate

afirma că fluxurile monetare au un rol principal, deoarece prin intermediul lor

se reglează debitul cantitativ al fluxurilor reale spre întreprindere.

După procurarea bunurilor, precum şi a muncii, întreprinderea îşi întoarce

faţa spre aval, spre clientelă, pentru a-şi vinde produsele, lucrările şi serviciile.

Spre clientelă se scurg fluxuri reale, iar dinspre clientelă spre întreprindere

se realizează fluxurile monetare, ca fluxuri complementare de sens contrar şi de

natură diferită în raport cu fluxurile reale.

Deosebit de fluxurile monetare complementare reale în întreprindere şi în

legătură cu întreprinderea se desfăşoară şi fluxuri monetare fără legătură

imediată cu fluxurile reale.

4

Este vorba de fluxurile monetare prin care se constituie capitalul total al

întreprinderii, prin care se reglează, se repartizează surplusul financiar, profitul

obţinut în urma derulării întregului proces economic, concretizat în profit.

Capitalurile întreprinderii se constituie din acumulări financiare anterioare

din afara întreprinderii sau din întreprindere, acumulări care la rândul lor au

rezultat din procese economice anterioare (fluxuri reale – fluxuri monetare).

Repartizarea profitului creează pe baza unor acumulări viitoare fie la

întreprindere, fie la terţi.

Echilibrul realizat în desfăşurarea fluxurilor monetare complementare din

aval cu cele din amonte asigură echilibrul monetar/microeconomic şi prin aceasta

şi una din condiţiile fundamentale ale utilizării eficiente a întregului capital al

întreprinderii.

Rezultă că întreprinderea, în calitatea sa de agent economic, se situează în

centrul proceselor economice, ca unitate de bază a complexului economic

naţional. În paralel cu acesta, întreprinderea este şi principala verigă în

asigurarea unei circulaţii monetare sănătoase, tranzitând fluxurile monetare, din

aval înspre amonte şi contribuind astfel la accelerarea vitezei de rotaţie a masei

monetare.

Întreprinderea tranzitează majoritatea raporturilor băneşti dintr-o economie,

calitatea activităţii ei condiţionând nu numai producerea, circulaţia şi consumul

produsului naţional, ci şi gradul de sănătate a circulaţiei monetare din ţară.

Caracterul specific a operaţiunilor monetare, repartizarea şi utilizarea

surplusului constituie conţinutul funcţiei financiare a întreprinderii.

Funcţia financiară a întreprinderii se referă la realizarea obiectivelor

esenţiale, dar obiectivele sunt multiple, ceea ce obligă la o încercare de definire şi

grupare a lor.

Teoria economică clasifică formula ca obiectiv unic al funcţiei financiare a

întreprinderii: “maximizarea profitului”; se consideră că acest obiectiv este atins

5

atunci când se realizează egalitatea încasărilor marginale şi costul marginal al

întreprinderii.

Definirea acestui obiectiv ridică mai multe probleme:

- teoria clasică nu preciza despre ce fel de profit era vorba, de profitul pe termen

scurt sau pe termen lung; maximizarea ambelor tipuri de profit în acelaşi timp

este imposibilă;

- maximizarea profitului presupune o situaţie de monopol, ce nu este operaţional

într-o piaţă concurenţială;

- obiectivul maximizării profitului nu ţine seama de incertitudine şi de risc.

Finanţele private fac obiectul unei practici de întreprindere, deci implicit şi

explicit, obiectul unei acţiuni spre atingerea unui obiectiv fundamental:

maximizarea valorii întreprinderii, respectiv creşterea averii proprietarilor săi.

Această valoare nu poate fi apreciată doar în raport cu patrimoniul net (Activ

total – Datorii totale) sau bogăţia prezentată acumulată de întreprindere (Valoarea

patrimonială) ci, în egală măsură, trebuie analizată în raport cu proiectele şi

activităţile viitoare în care patrimoniul este şi va fi angajat (Valoarea financiară =

Vf). De aceea trebuie avute în vedere rezultatele aşteptate în viitor ca urmare a

valorificării patrimoniului acumulat. Drept urmare valoarea este o valoare

anticipată, care corespunde valorii actuale la care adăugăm veniturile viitoare

scontate aşteptate a se realiza de către întreprinderea respectivă. Aceasta este

raţiunea pentru care valoarea este inseparabilă de calitatea proiectelor în care

patrimoniul este angajat. (fig.)

6

fig. Aprecierea valorii întreprinderii

Unde:

a) valoarea întreprinderii este o valoare actuală, adică echipamentul prezent

al rezultatelor viitoare aşteptate. Această valoare se determină pe baza

speranţelor de câştig pe care le va aduce întreprinderea cu patrimoniul său

acumulat până în prezent.

b) valoarea nu este o mărime statică (a unui stoc) ci o mărime dinamică

inseparabilă procesului de utilizare a patrimoniului. Percepţiile referitoare

la calitatea proiectelor, indicaţiile culese privind perspectivele viitoare ale

rezultatelor influenţează permanent valoarea întreprinderii.

c) Valoarea este sensibilă la toate riscurile susceptibile de a afecta nivelul şi

stabilitatea viitoare a rezultatelor aşteptate. Aceste riscuri pot fi legate, fie

de caracteristicile proprii întreprinderii, fie din evoluţia mediului extern

(creşterea preţului la energie electrică, creşterea dobânzilor bancare). În

toate cazurile însă, percepţia unei agravări a riscului se traduce printr-o

depreciere a valorii întreprinderii.

(+) (+)

(-)(-)

Rezultatele aşteptateale activităţilor şiproiectelor viitoare (Vf)

Riscurile induse dinmediul extern

Valoarea

întreprinderii

Patrimoniulprezentacumulat (stoc)

Riscurilespecificeîntreprinderii

7

În concluzie, maximizarea valorii întreprinderii apare tributară nivelului

performanţelor asigurate de activitatea întreprinderii şi de stoparea riscurilor de

faliment şi a riscurilor financiare, în general.

Teoria financiară actuală se defineşte ca obiectiv esenţial operaţional

“MAXIMIZAREA VALORII ÎNTREPRINDERII” astfel:

- întreprinderea aparţine proprietarilor, (acţionarilor, deţinătorilor de

părţi sociale, antreprenorilor individuali) având interesul să maximizeze valoarea

investiţiei;

- obiectivul M.V.I. ţine seama de incertitudine, de risc şi mai ales de timp;

- Obiectivul operaţional, in sensul că orice decizie financiară care

urmăreşte maximizarea valorii este bună.

Formulând obiectivul esenţial al funcţiei financiare trebuie să amintim că

întreprinderea are şi alte obiective, care se subordonează primului.

După Modigliani şi Miller (1985), finanţele, oricât de moderne ar fi, nu

reprezintă nimic fără o activitate economică intensă care să le susţină, îndeplinind

trei funcţiuni:

1) de evaluare (de măsurare) a averii;

2) de repartizare a rezultatelor;

3) de protecţie a investitorilor.

Finanţele nu reprezintă un mediu unde se creează bogăţii din nimic, au

misiunea de a măsura bogăţiile produse în economie şi de a la transfera spre

diferiţi participanţi la obţinerea lor, veghind să se opereze o distribuţie eficace a

riscurilor.

1.2.CONŢINUTUL FINANŢELOR PRIVATE

Vorbind de FINANŢE avem în vedere fie un sens privat de finanţe ale

agenţilor economici, fie sensul public de finanţe (publice) ale statului.

8

Apelaţiunea de “modern” este dată sensului privat al finanţelor, reprezentând

ansamblul de agenţi care realizează gestiunea financiară a patrimoniilor

individuale sau a patrimoniului întreprinderilor.

Analiza conţinutului finanţelor (private) poate viza în egală măsură cele 3

modalităţi de manifestare a lor:

- practic;

- politic şi

- teoretic, având în vedere constituirea în timp a unei ştiinţe a finanţelor.

- Analiza financiară - Politica de investiţii - Ipoteze- Diagnosticul financiar - Politica de finanţare - Modele- Gestiunea financiară - Evaluarea întreprinderii - Verificare

empirică- Validarestatistică

1.2.1. Practica financiară

Finanţele fac obiectul unei practici de întreprindere, deci obiectul unei

activităţi îndreptate spre atingerea unui obiectiv bine precizat. Modalităţile de

manifestare a conţinutului finanţelor, obiectivul primordial este maximizarea

valorii întreprinderii, creşterea averii acţionarilor. Stăpânirea tuturor mijloacelor

şi instrumentelor de atingere a acestui obiectiv face obiectul gestiunii financiare.

A stăpâni gestiunea financiară, într-un mediu economico-financiar restrictiv şi

aleator, este o artă ce conduce adesea la ideea de miracol.

FINANŢELEPRIVATE

PRACTICAFINANCIARĂ

POLITICAFINANCIARĂ

TEORIAFINANCIARĂ

9

În activitatea lor, gestionarii trebuie să respecte cel puţin 3 condiţii

imperative:

1 – obţinerea unei rentabilităţi sperate de acţionari, în raport cu alte oportunităţi

de investiţii oferite de piaţa financiară (la limită, cumpărarea de obligaţiuni de

stat) şi în raport cu gradul de risc asumat prin investirea capitalului în respectiva

întreprindere;

2 – asigurarea unei bune solvabilităţi a întreprinderii vizavi de creditori;

3 – asigurarea unei bune flexibilităţi de acţiune pentru toţi „actorii” întreprinderii:

acţionari, creditori, salariaţi, furnizori, clienţi, statul etc. Într-o stare economică

concurenţială, fiecare dintre aceştia îşi stabileşte şi urmăreşte o strategie

individuală câştigătoare. Arta gestiunii financiare este ca, în acest „joc economic

cooperativ”, să se îndeplinească obiectivul de maximizare a valorii globale a

întreprinderii, practic a valorii contribuţiei dintre „actorii” întreprinderii

(capitaluri, datorii etc.)

Analiza financiară, ca o primă acţiune a practicii financiare, poate fi

studiată ca acţiune internă a responsabililor întreprinderii şi ca acţiune externă

din partea actualilor şi potenţialilor parteneri sau concurenţi ai întreprinderii.

Obiectivele urmărite nu sunt aceleaşi; în analiza internă se urmăreşte

identificarea potenţialului de degajare de fluxuri nete de trezorerie (cash-flow-

uri); în analiza externă se urmăreşte echilibrul financiar realizat, la nivelul

fondului de rulment, al trezorerie nete etc. şi rentabilitatea întreprinderii la

nivelul marjelor de acumulare, al capacităţii de autofinanţare etc.

Analiza financiară are ca obiectiv să determine starea de performanţă

financiară, punctele tari şi punctele slabe ale gestiunii financiare din exerciţiul

încheiat. Realizarea ei presupune o metodologie de verificare a echilibrului

financiar şi a capacităţii de degajare de valoare nouă, pentru a aprecia soliditatea

şi competitivitatea întreprinderii. Această metodologie se aplică asupra

documentelor de sinteză contabilă – bilanţul şi contul de rezultate (profit şi

10

pierdere) – şi asupra tabloului de finanţare (de fluxuri financiare) care, la rândul

lui, se construieşte pe baza celor două documente contabile de sinteză.

Principalele acţiuni ale analizei financiare se pot desfăşura în succesiune

sau ca etape independente de lucru:

1) analiza echilibrului financiar pe baza bilanţului;2) analiza marjelor de rentabilitate pe baza contului de rezultate;3) diagnosticul financiar al rentabilităţii şi riscului întreprinderii;4) analiza fluxurilor financiare pe baza tabloului de finanţare.

Concluziile analizei financiare fundamentează întreaga politică economică

financiară viitoare a întreprinderii (analiza internă) şi motivează comportamentul

tuturor partenerilor, investitorilor şi concurenţilor vizavi de întreprindere (analiza

externă). Bugetarea întreprinderii, atragerea de capitaluri externe (proprii şi

împrumutate), păstrarea şi extinderea segmentelor de piaţă şi alte operaţiuni de

strategie şi de tactică economică găsesc în analiza financiară o bază de

fundamentare, ca o etapă esenţială de pornire în aceste judecăţi de valoare.

- Fondul de rulment - Valoarea adăugată - al rentabilităţii -Variaţia fondului de- Nevoia de fond - Profitul din exploatare a)economice rulmentde rulment - Profitul net b)financiare - Variaţia nevoii de

- Trezoreria netă - al riscului fond de rulmenta)de exploatare - Variaţia trezorerieib)financiar netec)de faliment

fig: Conţinutul analizei financiare

ANALIZA FINANCIARĂ

DIAGNOSTI-CULFINANCIAR

ANALIZAMAJELOR DERENTABILI-TATE

ANALIZAECHILIBRULUIFINANCIAR

ANALIZAFLUXURILOR

FINANCIARE

11

Gestiunea financiară reprezintă ansamblul acţiunilor de administrare a

resurselor băneşti ale întreprinderii. În linii mari, putem distinge o gestiune

financiară, pe termen scurt, a activelor şi pasivelor circulante şi de trezorerie şi o

gestiune financiară, pe termen mediu şi lung, a activelor şi a pasivelor

permanente (în partea de sus a bilanţului).

Gestiunea financiară pe termen scurt are ca obiectiv asigurarea echilibrului

financiar între nevoile de capitaluri circulante şi de trezorerie, pe de o parte, şi

sursele de capitaluri circulante (proprii, atrase temporar, creditele de trezorerie şi

eventual cele de scont), pe de altă parte. În mod concret, acest segment de

gestiune financiară urmăreşte optimizarea gestiunii stocurilor de materiale si de

produse, a creanţelor clienţi, a soldurilor de trezorerie, în vederea creşterii

gradului de rentabilitate şi de lichiditate, în condiţii de diminuare a riscului. De

asemenea, se urmăreşte relaxarea scadenţelor la datoriile de exploatare şi

reducerea costului creditelor prin arbitrajul între mai multe surse de credit:

bancar, de scont, de factoring etc.

Gestiunea financiară pe termen lung face obiectul alegerii unei strategii

financiare de creştere şi consolidare a valorii întreprinderii. Aceasta este, în fapt,

a doua formă de manifestare a finanţelor private (ca politică).

- gestiunea stocurilor -gestiunea (portofoliului)- gestiunea clienţilor investiţiilor- gestiunea creditelor -gestiunea capitalurilor- gestiunea riscului valutar proprii- gestiunea trezoreriei -gestiunea datoriilor financiare- bugetele exploatării -gestiunea riscului de rată a

dobânzii-bugetul investiţiilor şi al

finanţării pe termen lungfig. Conţinutul gestiunii financiare

GESTIUNEA FINANCIARĂ

PE TERMEN LUNGPE TERMEN SCURT

12

Gestiunea financiară eficientă nu ar fi posibilă fără o planificare financiară

coerentă şi un control de gestiune riguros. Sistemul de bugete ale întreprinderii se

construieşte pe o structură ierarhică, de la cele de orientare generală (pe 3-5 ani),

la cele anuale de exploatare şi, în final, la cele operaţionale de trezorerie.

Bugetele anuale şi cele operaţionale sunt concretizări ale bugetelor strategice, dar

şi validări ale realismului acestora din urmă. Controlul de gestiune este un

demers ce depăşeşte cadrul problematic al finanţelor private. Acesta cuprinde

metodologii de identificare a abaterilor faţă de prevederile bugetare şi de

corectare a acestor abateri.

1.2.2. Politica financiară

Finanţele fac obiectul unei politici a conducătorilor întreprinderii, care este

expresia unui comportament, a unei alegeri, a unei decizii tactice sau strategice

ce vizează atingerea, în cea mai bună măsură, a obiectivului de maximizare a

valorii. La nivelul întreprinderii se pot identifica trei politici financiare,

considerate, la început, independente:

1- politica de investiţii (interne şi/sau externe);

2- politica de finanţare (surse proprii şi/sau împrumutate);

3- politica de dividende (distribuire şi/sau reinvestire de

dividende).

În politica de investiţii, alternative de decizie pot fi :

- specializare respectiv adâncirea profilului de activitate în produse noi, în

tehnologii noi. Pentru aceasta se vor propune investiţii interne în achiziţionarea

de echipamente noi în perfecţionarea personalului etc. Acestui gen de investiţii

interne în achiziţionarea de echipamente noi în perfecţionarea personalului etc.

13

Acestui gen de investiţii i se asociază riscul unei prea mari specializări dar şi

rentabilitatea cuceririi temeinice a segmentului respectiv al pieţei.

- diversificarea, respectiv cumpărarea de participaţii la capitalul social al altor

societăţi. Se vor propune, deci, proiecte de investiţii externe în achiziţionarea de

titluri financiare. Diminuarea riscului, prin diversificare, are loc pe fondul unei

rentabilităţi mai moderate ca medie a rentabilităţii diferitelor activităţi interne şi

externe ale întreprinderii.

Alegerea uneia sau alteia din alternative sau a unei combinaţii între ele se

fundamentează pe contribuţia lor la creşterea valorii întreprinderii. Din motive

metodologice această fundamentare se face, mai întâi, separat de politica de

finanţare, pentru ca, în cele din urmă, decizia să integreze ambele contexte de

evaluare a proiectelor de investiţii.

O primă ipoteză a teoriei finanţelor a fost aceea a separării nete a politicii

de investiţii de politica de finanţare (pentru orice proiect de investiţii piaţa

financiară oferă suficiente oportunităţi de procurare a capitalurilor necesare).

În politica de finanţare, alternativele de decizie pot fi :

- surse interne, rezultate din autofinanţare (amortizări + profit) şi din

dezinvestiri (cesiuni) de active fixe şi circulante;

- surse externe, respectiv atragerea de capitaluri din afara întreprinderii

(economisirea publică, capitaluri bancare etc.). La rândul lor, sursele externe pot

fi proprii (atragerea de capitaluri noi de la acţionari sau de la asociaţi) şi

împrumutate (de la bancă sau de la împrumutătorii publici = cumpărători de

obligaţiuni ale întreprinderii).

Criteriul de selectare a uneia sau alteia sau a unei combinaţii dintre ele este

costul mediu ponderat al capitalului întreprinderii. Mai precis este vorba de

costul marginal al capitalurilor suplimentare necesare pentru finanţarea

proiectelor de investiţii. Din acest punct de vedere, autofinanţarea este mai

14

ieftină. Costuri mai reduse se pot obţine la creditele bancare şi la împrumutul

obligatar, dacă rata de îndatorare este rezonabilă.

Cele mai costisitoare rămân atragerile de noi capitaluri de le acţionari.

Creşterea capitalurilor proprii prezintă însă avantajul îmbunătăţirii structurii

financiare a întreprinderii (creşterea ponderii capitalurilor proprii) şi oferă, în

consecinţă, noi posibilităţi de finanţare a dezvoltării.

Preocupările recente de integrare a deciziei de investiţii cu cea de finanţare

au condus la formularea unui alt criteriu de selecţie a proiectelor de investiţii,

valoarea actuală netă ajustată (VANA), care ia în calcul şi oportunităţile de

capital oferite de piaţa financiară.

VANA=VAN de investiţii + VAN de finanţare.

În aceste condiţii, alternativele de decizie se multiplică. Spre exemplu, o

VAN de investiţii negativă poate fi compensată de o VAN de finanţare pozitivă.

Acesta poate fi cazul unei investiţii pentru sectorul public (construcţia unei

autostrăzi, a unei parcări etc.), care se poate bucura de o serie de facilităţi fiscale,

de subvenţii publice etc.

Aceeaşi integrare, în raţionamentul financiar al condiţiei de flexibilitate, are

în vedere introducerea în calculul VANA a principiului reversibilităţii (revenirii)

asupra deciziei iniţiale de investiţii, a posibilităţii de opţiune (renunţare,

modificare sau menţinere a proiectului iniţial), sau a comportamentului psiho-

sociologic al „actorilor” întreprinderii etc. Modelarea acestor noi variabile în

politica financiară face apel la teorii recente : a opţiunilor, a agentului, a

semnalului.

Politica de dividend priveşte decizia AGA de a distribui dividendele ce au

rezultat la încheierea exerciţiului financiar şi/sau de a le reinvesti în dezvoltarea

întreprinderii. Distribuirea de dividende completează imaginea unei firme

rentabile şi remuneratorii pentru capitalurile sale proprii.

15

Distribuirea constantă de dividende conduce la creşterea încrederii

publicului faţă de întreprindere, la creşterea valorii de piaţă a firmei. Reinvestirea

din profitul net conduce la creşterea capacităţii de autofinanţare, la îmbunătăţirea

structurii financiare a capitalurilor întreprinderii. În aceste condiţii, întreprinderea

va avea un potenţial financiar superior de susţinere a propriei dezvoltări

(autofinanţare dar şi capacitate de apelare la noi credite), toate acestea constituind

factori de creştere a valorii întreprinderii.

Alternativa reinvestirii integrale sau parţiale a profitului net în finanţarea

proiectelor de investiţii ale întreprinderii face parte din politica de finanţare. De

aceea spunem adesea că politica de dividend face parte din politica de finanţare.

Evaluarea întreprinderii devine posibilă după analiza financiară a

performanţelor acesteia şi după surprinderea elementelor de strategie a

investiţiilor şi a finanţării lor. În baza elementelor furnizate de analiza şi politica

financiară se poate face o evaluare a patrimoniului de active şi pasive ale

întreprinderii, o evaluare a fluxurilor viitoare de venituri, ce se estimează că vor

fi degajate de întreprindere sau o evaluare mixtă a capacităţii, prezente şi viitoare,

de remunerare a investiţiilor de capital în respectiva întreprindere.

Oricare ar fi metoda de evaluare se cercetează valoarea intrinsecă de piaţă a

întreprinderii, în ansamblul ei (valoarea globală) şi/sau a capitalurilor proprii

investite în aceasta (valoarea netă a patrimoniului acţionarilor).

-Criteriu VAN - Criteriu VANA - Valoarea patrimonială-Investiţii în mediu cert - Costul capitalurilor - Valoarea financiară-Investiţii în mediu împrumutate (de randament)

probabilistic - Costul capitalurilor - Valoarea mixtă-Investiţii în mediu cert proprii

- Costul mediu ponderatal capitalului

fig. Conţinutul politicii financiare

POLITICA FINANCIARĂ

POLITICADE INVESTIŢII

POLITICA DEFINANŢARE

EVALUAREAÎNTREPRINDERII

16

Faptul că, utilizând metode se pot obţine valori diferite ale aceleiaşi întreprinderi,

se datorează integrării diferenţiale a informaţiilor în calculul valorii (asimetrie de

informaţii), precum şi diferitelor intenţii urmărite de investitori pentru

maximizarea valorii capitalurilor lor (arbitraj al diferitelor oportunităţi de

investire în economie). Valoarea mixtă are avantajul partajelor (dar şi al

dezavantajelor) de supra (sub)-rentabilitate oferite de întreprindere, în raport cu

media pe sectorul industrial sau pe economie.

1.2.3. Teoria financiară

Conţinutul finanţelor face obiectul unei teorii recente care s-a cristalizat în

ultimii 40 de ani, ca un domeniu distinct de investigaţie ştiinţifică. Ceea ce

conduce la identificarea teoriei financiare, şi la devenirea ei ca ştiinţă, este:

1) îndeplinirea „canoanelor” unei legitime identităţi ştiinţifice şi

2) progresele (rupturile) teoriei financiare, spre formalizarea cât mai

adecvată a realităţii.

Apreciatul cercetător american Richard Rool, recunoaşte că, nu mai departe

de acum 40 de ani, disciplina de finanţe (în sens modern) nu exista ca domeniu

de studiu ştiinţific. Această afirmaţie este făcută pe fondul recunoaşterii unor

precursori celebri ai finanţelor (moderne), începând de la Aristotel (322 Î.Hr.),

continuând cu D.Bernoullui (1738) şi încheind cu H. Markowity (1952), ca să

cităm numai pe cei mai reprezentativi. Lipsa de legitimitate a integrării

cercetărilor financiare anterioare anilor ’60, într-o teorie ştiinţifică vine tocmai de

la neîndeplinirea canoanelor de recunoaştere a unui domeniu ştiinţific distinct.

Ori, începând cu validarea, în 1966, a modelului (lui Modigliani şi Miller)

de structură financiară a întreprinderii (elaborat în 1958), se poate vorbi, cu

justificare, de constituirea unei noi teorii, respectiv cea a finanţelor moderne.

Pentru prima dată în teoria financiară, pe sistemul de ipoteze implicit (piaţa

17

financiară în echilibru), modelul „efectului de levier” a fost verificat empiric şi

testat statistic pe întreaga industrie a produselor electrice din SUA.

În ceea ce priveşte „rupturile cu tradiţionaliştii” financiare, au fost

cercetători care au contestat unele ipoteze de bază, cum ar fi cea a caracterului

ireversibil al deciziei de investiţii sau cea a existenţei unui singur factor

macroeconomic de fundamentare a valorii acţiunilor. S-au născut, astfel, modele

mult mai cuprinzătoare ale realităţii financiare, cum sunt, spre exemplu, modelul

opţiunilor (Black & Scholes) şi modelul multifactorial (Ross) etc.

-Comportament - Efectul de levier -Analiza compo -Ipoteză nulăraţional - Model de evalu zanţei principale -Legea de

-Anticipări are a activelor -Analiza factorială probabilitateomogene financiare -Analiza discrimi -Pragul de semni

-Preţuri - Modelul nantă ficaţiealeatoare multifactorial -Riscul de prima-Piaţă eficientă - Modelul şi a doua clasă

opţionalfig. Conţinutul teoriei financiare

A identifica obiecitvul fundamental al întreprinderii înseamnă să se

determine motivaţia desfăşurării întregii sale activităţi. Această identificare se

dovedeşte a fi complexă. S-au elaborat, în acest sens, mai multe teorii, de la cele

unicriteriale (maximizarea profitului) până la cele complexe, multicriteriale

(optimizarea relaţiilor între participanţii la activitatea întreprinderii).

MODELE DEARBITRAJ

VERIFICAREEMPIRICĂ

VALIDARESTATISTICĂ

TEORIA FINANCIARĂ

SISTEM DEIPOTEZE

18

Teoria economică neoclasică şi teoria financiară au identificat, ca obiectiv

major, maximizarea valorii întreprinderii sau maximizarea averii proprietarilor.

În forma iniţială, acest obiectiv era exprimat sub forma maximizării profiturilor

ca sursă principală pentru creşterea valorii întreprinderii, pentru creşterea

gradului de satisfacţie, în urma consumului acestei averi. Pentru întreprinderea

care contează la bursă, obiectivul fundamental se poate aprecia prin maximizarea

capitalizării bursiere (cursul bursier x numărul total de acţiuni).

Teoriile directoriale (manageriale) privesc întreprinderea ca un grup de

indivizi cu obiective individuale specifice. Pentru aceştia se caută o maximizare a

funcţiei de utilitate din punct de vedere al conducerii întreprinderii. Această

funcţie de utilitate se construieşte pe baza a cinci variabile independente:

- mărimea salariilor managerilor(directorilor)

- efectivul de personal

- volumul investiţiilor

- nivelul costurilor

- profiturile.

Scopul urmărit prin această funcţie de maximizare a utilităţii este creşterea

economică a întreprinderii. Această creştere poate fi văzută fie ca o creştere a

cifrei de afaceri, fie ca o creştere a activului economic total.

Teoriile comportamentale au abandonat ideea de maximizare a unei funcţii

şi s-au rezumat la o funcţie a unui prag minim de atins. Obiectivul, în cadrul

acestor teorii, va fi rezultatul negocierilor între indivizi şi grupurile care-i

compun, fiecare dinte ei având obiective proprii.

Această rezultantă a negocierilor are în vedere cinci subiective de negociat:

- producţia

- stocajul

- vânzările

- segmentul de piaţă

19

- profitul.

Construcţia acestor teorii are la bază conceptul anglosaxon de

ORGANIZAŢIONAL SLACK, care nu este altceva decât excedentul de

recompense efectiv primite de diferiţi participanţi la viaţa economică a

întreprinderii, peste ceea ce aceştia s-ar fi aşteptat să primească pentru a rămâne

în întreprindere. În mod concret, acest obiectiv, la nivelul acţionarilor, se traduce

ca un surplus de dividende, care se distribuie acestora, în raport cu alte

întreprinderi, pentru ca ei să rămână fideli (pentru a păstra acţiunile cumpărate).

Teoriile semnalului şi de agent pornesc de la intenţia de a armoniza

interesele dintre diferitele categorii de participanţi la viaţa întreprinderii:

- clasa acţionarilor

- clasa managerilor

- clasa creditorilor

- clasa salariaţilor.

Obiectivele urmărite de fiecare clasă de participanţi sunt divergente dacă

sunt exagerate. Teoria semnalului se referă la faptul că managerii emit, prin

activitatea lor, semnale privind rata creşterii economice, privind rata îndatorării şi

altele. Transmiterea acestor semnale presupune un cost pentru manageri,

deoarece ei încearcă să convingă pe ceilalţi de eficienţa muncii lor. Clasa

proprietarilor şi clasa creditorilor urmăresc să stabilească veridicitatea semnalului

transmis anterior, iar pentru aceasta antrenează, la rândul lor, nişte costuri de

verificare a informaţiei. Teoria semnalului îşi propune să minimizeze costul

transmiterii, receptării şi verificării semnalelor. Aceasta este, în fapt, o teorie a

optimizării comunicaţiei între participanţii la viaţa întreprinderii.

Teoria de agent porneşte de la faptul că proprietarul reprezintă principalul

participant, iar managerii sunt mandataţi, în numele proprietarilor, să gestioneze

întreprinderea. Din acest punct de vedere apar o serie de cheltuieli prin care

managerii vor să convingă proprietarii de buna lor intenţie şi pricepere, dar şi

20

principalul (proprietarul numit „agent”) ia măsuri ca nu cumva managerul să

acţioneze exclusiv în interesul lui, neglijând interesul întreprinderii. În baza

acestor teorii, rezultă o categorie nouă de titluri financiare: obligaţiuni

convertibile în acţiuni, prin care se împlinesc interesele creditorilor cu interesele

managerilor întreprinderii şi cu interesele proprietarilor. Aceste obligaţiuni pot fi

convertite în acţiuni dacă creditorul este suficient de motivat ca să devină

proprietar.

În concluzie, se identifică drept obiective generale: supravieţuirea, profitul,

creşterea economică. Ca scopuri financiare se identifică: echilibrul financiar,

rentabilitatea financiară, creşterea economică, flexibilitatea. Criterii de măsurare

a atingerii acestor scopuri şi obiective sunt fie mărimi absolute, precum fondul de

rulment, trezoreria netă, cifra de afaceri, capacitatea de autofinanţare, marja

asupra cheltuielilor variabile, fie mărimi relative, precum rata îndatorării

(levierul), rata rentabilităţii etc.

21

Capitolul II.

FINANŢAREA ÎNTREPRINDERII

Ca să avem o întreprindere, mai întâi trebuie să avem capital bănesc (banii).

Capitalul unei întreprinderi poate fi abordat şi tratat:

a. Ca mijloc sau factor de producţie, care reprezintă totalitatea averii la

dispoziţia unei unităţi economice, formată din:

- bani (capital financiar);

- utilaje, instalaţii ş.a. (capital tehnic);

- materii prime, dreptul de creanţe (capital juridic).

b. Ca fonduri, în sensul contabilităţii naţionale. Operaţiile cu capital sunt

opozabile operaţiilor referitoare la vânzări, servicii, exprimând, desemnând

mişcarea fondurilor în contrapartidă.

c. Ca aporturi ale proprietarilor societăţii sau acţionarilor

(în cazul societăţilor pe acţiuni).

Ele se înscriu în pasivul bilanţului la un post de „capital” sau „capital

social”, în cazul unei societăţi pe acţiuni (anonime).

Un rol important în formarea şi dezvoltarea structurii financiare revine

planificării financiare. Planificarea financiară este menită nu să asigure condiţii,

ci să dea certitudinea că resurselor băneşti li se dă o utilizare eficientă, făcând

referiri concrete la:

- ce categorii de fonduri şi în ce mărime îşi formează întreprinderea în

viitor?

- cât de mult alocă întreprinderea propriei sale dezvoltări? Cât investeşte?

22

- care sunt resursele de finanţare a diferitelor categorii de fonduri folosite

într-un anumit moment?

2.1. MODALITĂŢI DE PROCURARE A CAPITALULUI

Pentru a începe o afacere este nevoie de capital bănesc şi capital tehnic. Cel

bănesc (financiar) este important.

Sursele de procurare sunt externe şi interne întreprinderii.

Surele externe de procurare a capitatului bănesc (este vorba aici de cele

exterioare întreprinderii) se referă la dotări, finanţări, acţiuni şi împrumuturi.

Acestea se eşalonează în timp în aşa fel încât să se beneficieze la maximum

de aspectele conjuncturale ale pieţelor capitalului. Însă prevederea trebuie să

spună care este raportul dintre acţiuni şi împrumuturi.

Un împrumut are un cost specific, de regulă mai mic decât cel implicat de

acţiuni în „echitate” sau comune.

Dobânzile plătite se scad din profit sau din venituri, înainte de stabilirea

impozitelor, pe când dividendele la acţiuni nu.

Dar împrumuturile dau şi incertitudine asupra dreptului de proprietate

privind bunurile firmei în cazul unor eşecuri. Deci, o anumită precauţie în

stabilirea ponderii împrumuturilor firmei se impune. Prin urmare, un nivel optim

al împrumuturilor duce la situarea costurilor, pentru obţinerea capitalului, la un

nivel scăzut sau cel mai mic posibil.

În rezolvarea problemei capitalului, întreprinderea se confruntă cu :

- atragerea capitalului;

- alocarea resurselor băneşti în diferite investiţii, pe baza eficienţei, a

productivităţii capitalului, independent de sursa fondurilor sau de costurile ce le

presupun diverse surse.

23

Investirea capitalului întreprinderii ţine de conducerea de nivel strategic,

fiind o decizie strategică, şi rareori este delegată, datorită costului investiţiei, în

acţiuni de proporţii privind dezvoltarea întreprinderii.

Care sunt sursele de capital ?

Ele diferă, dacă ne referim la întreprinderi ce se înfiinţează sau sunt în

funcţiune, în funcţie de natura proprietăţii:

- publică;

- privată.

sau în funcţie de forma întreprinderii, ca societate comercială:

- societate în nume colectiv;

- societate în comandită simplă;

- societate în comandită pe acţiuni;

- societate pe acţiuni;

- societate cu răspundere limitată,

sau în funcţie de natura sursei:

- internă, naţională;

- externă ţării.

- La înfiinţare, o întreprindere se formează prin aportul de capital sau capitalul

subscris, în funcţie de forma sa juridică. O regie autonomă a statului are capitalul

statului. Una comercială – ne referim la societatea comercială – poate avea

capital mixt, de stat şi particular, sau mixt în sensul capitalului autohton şi al

celui străin.

- La întreprinderile în funcţiune sursele sunt cele proprii (interioare) şi cele

exterioare (străine):

a) Sursele interne se referă la amortizări şi partea din profit care, potrivit

contractului pentru constituire şi statutului societăţii, este prevăzută pentru

sporirea de capital.

24

Dacă investiţiile aduc un venit net superior costului atragerii capitalului,

atunci acţionarul are satisfacţia oportunităţii renunţării la o parte din dividend în

folosul dezvoltării întreprinderii. Orice creştere a acumulărilor trebuie însoţită de

precizarea profitabilităţii pe care o oferă investiţia respectivă şi potrivită prin

prisma recuperării acesteia.

b) Sursele externe se referă la împrumuturi, ca un capital pasiv, şi la

asocieri, ca un capital pe bază de echitate. La fel şi emisiunea de acţiuni sau

obligaţiuni.

Există şi surse atrase, ca datorii minime cu caracter permanent, ca urmare

a sistemului de decontare faţă de terţi, şi împrumuturile bancare sau creditorii,

ca surse de finanţare a ciclului de exploatare pe termen scurt (surse ciclice).

Însă pasivele stabile sunt veritabile împrumuturi indirecte, generate de

existenţa operaţiunilor curente.

Împrumuturile necesare societăţii pot fi:

- pe termen scurt (sub un an);

- pe termen mediu (între 1 şi 5 ani);

- pe termen lung, (peste 5 ani), rambursările la termen (contractul

tip fiind poliţa).

La rândul lor împrumuturile pe termen lung se clasifică după:

- natura garanţiei (ipotecă, gir);

- sensul obligaţiei (împrumut direct sau prin compensare) ;

- gradul de participare (împrumut personal sau prin asociere).

Crearea acumulării necesită costuri şi cheltuieli. Aceste costuri trebuie să

fie minime. Conducătorul, managerul financiar, trebuie să structureze astfel

sursele încât costul să fie minim, adică media ponderată a celor trei surse, prin

prisma costului de piaţă, şi anume împrumutul, capitalul aferent acţiunilor

preferenţiale şi capitalul comun, să fie minimă.

25

La fel pentru împrumut. Dreptul de a folosi banii altora se obţine cu un

anumit preţ. Acest preţ variază în funcţie de cerere şi ofertă, dar şi de alţi factori:

importanţa creditului, durata şi alte condiţii, tipul instituţiei care oferă

împrumutul, zona geografică.

Societatea poate apela la un credit – contract de închiriere mobiliar, prin

care finanţarea este 100%, fără a atinge fondurile proprii ale întreprinderii.

De asemenea, societatea poate apela la un împrumut public în care o parte

este dispusă să investească pe termen lung în subscrisuri de valori mobiliare

pentru care societatea emite şi retrage în contrapartidă un aport la capital:

obligaţiuni sau acţiuni.

Obligaţiunea este un titlu de creanţă (de datorie) reprezentat printr-o plată

pe termen lung din partea întreprinderii emitente. Obligaţiunea este rambursabilă.

Ea conferă dreptul la un venit fix, independent de rezultatele firmei. Dobânda

este trecută sub titlu. Societăţile cu acţiuni emit obligaţiuni (potrivit legii).

Acţiunea este un titlu reprezentând cantitatea de participare la capitalul

unei societăţi, conferind deţinătorului său calitatea de asociat şi având dreptul la

o parte proporţională din beneficiul exerciţiului. Acestea sunt dividendele

(impozabile). Dar societăţile nu se pot adresa cu apelul lor de capital pe termen

lung acţionarilor originali, deoarece resursele pentru creşterea capitalului sunt

reduse. Prin urmare ele lărgesc cercul asociaţilor apelând la un împrumut public

sau la Bursă, dacă titlurile lor sunt cotate acolo.

Prin intermediul Bursei se asigură joncţiunea între cei care economisesc,

doritori să achiziţioneze valori mobiliare, şi întreprinderile care doresc să facă

plasamente, se asigură joncţiunea între achizitori, cumpărători şi vânzători, între

oferta şi cererea de valori mobiliare deja emise.

Trăsăturile specifice acţiunilor şi obligaţiunilor sunt redate în tabelul următor:

26

Acţiunea

Obligaţiunea

1. Care titlu corespunde:Cu o sporire a capitalului societăţii? *Cu un împrumut rambursabil? *

2. Care titlu oferă dreptul:De a avea calitate de asociat? *De rezervor al unui venit anual fix care să se ia dinbeneficiile societăţii?

*

De rezervă a unei părţi din beneficiile totale repartizate? *

De control al liniilor, direcţiilor totale repartizate? *

De a fi neîntrerupt informat de rezultatele şi activitateasocietăţii?

*

Deţinătorii de obligaţiuni sunt opozabili cu deţinătorii de acţiuni:

deţinătorii de obligaţiuni sunt creditorii întreprinderii, neavând drept de

vot, neparticipând nici la profitul şi nici la pierderile întreprinderii;

deţinătorii de acţiuni, în schimb, au drept de vot, participă la profitul sau

la pierderea întreprinderii;

obligaţiunile au termen de scadenţă

valoarea de piaţă a acţiunilor este cotată în unităţile monetare pe o

acţiune;

valoarea de piaţă a unei obligaţiuni este cotată ca un procentaj din

valoarea nominală sau valoarea la scadenţă care, în mod standard, are

1.000 de unităţi şi care reprezintă punctele;

dacă valoarea nominală standard este de 1.000 de u.m.. atunci 1% va avea

10 unităţi monetare.

Capitalul sporeşte şi în situaţiile în care preţul de vânzare al acţiunilor este

mai mare decât valoarea nominală a acestora, dar sub forma unui capital

adiţional, care se trece la rezerve ce măresc capitalul propriu şi nu al

acţionarilor.

27

Pe lângă valoarea nominală şi de piaţă, acţiunea mai are şi o valoare

contabilă. Această informaţie este importantă pentru investitorul potenţial.

Valoarea contabilă se obţine raportând activele nete la numărul de acţiuni,

adică din totalul activelor se scade totalul datoriilor, iar restul se împarte la

numărul de acţiuni comune (valoarea contabilă priveşte numai acţiunile comune).

Problema nr. 2.1:

Structura capitalului propriu (patrimoniu net contabil) este:

o acţiuni preferenţiale:

- valoare: 5.000.000 u.m.

- dobândă: 10% pe an (dividend fix)

- valoare nominală: 20.000 u.m./acţiune

- valoare de răscumparare: 22.000 u.m.

o acţiuni comune:

- valoare: 5.000.000 u.m.

- număr: 2.000

- valoare nominală: 2.500 lei/acţiune.o Capital tradiţional 1.000.000 u.m.

o Profit reţinut nerepartizat 1.000.000 u.m.o TOTAL CAPITAL NET(PROPRIU) 12.000.000 u.m.

Care este valoarea contabilă a unei acţiuni comune?

Rezolvare:

Acţiuni preferenţiale: 5.000.000 : 20.000 = 250

Valoarea de răscumpărare 250 x 22.000 = 5.500.000 u.m.

Dobânzi plătite pentru acţiunile preferenţiale (dividend fix)

250 x 20.000 x 10% = 500.000 u.m.

Valoarea contabilă netă 6.000.000 u.m.

Valoarea contabilă pe o acţiune:

6.000.000 : 2.000 = 3.000 u.m./acţiune

28

Sursele de finanţare se referă atât la constituirea capitalului brut cu

componentele sale (capital social, fonduri, rezerve, capital împrumutat pe termen

mediu şi lung, capital împrumutat pe termen scurt, datorii comerciale şi

necomerciale normale), cât şi la sporirea capitalului prin diferitele surse de

procurare (noi emisiuni de acţiuni, emisiune de obligaţiuni, leasing, împrumuturi

de pe piaţa bancară, conversia datoriilor etc.).

Capitalul social se formează prin aporturile în bani şi în natură ale

investitorilor sau prin cumpărarea acţiunilor societăţii comerciale care se

formează.

La rândul său, capitalul social poate creşte prin aporturi băneşti noi, fie prin

creşterea valorii nominale a acţiunilor deţinute, fie prin creşterea numărului de

acţiuni ale societăţii comerciale.

În cazul emisiunii de acţiuni, reţinem:

a. valoarea nominală (Vn)

b. preţul de emisiune (PE)

c. prima de emisiune (pre) = PE - Vn

d. dreptul de preemţiune prin dreptul de subscriere, ca un drept de prioritate

acordat acţionarilor vechi (dS =VS)

e. preţul pieţei, valoarea de piaţă a unei acţiuni cotate (CV, Pb, Pm).

Valoarea nominală este valoarea înscrisă pe titlu, care se consemnează la

capitalul social.

Preţul de emisiune poate fi egal cu valoarea nominală, în cazul acţiunilor

netranzacţionate la bursă, sau să fie egal cu o valoare din intervalul : valoare

nominală – preţ de bursă:

PE =Vn sau

Vn < PE<Cv

Prima de emisiune apare ca diferenţă între Preţul de emisiune şi Valoarea

nominală (pre = PE – Vn).Preţul de emisiune este format din valoarea nominală

29

plus prima de emisiune, care se constituie ca rezervă (nefăcând obiectul unor

repartizări de natura profitului).

Un alt element legat de emisiune este dreptul de subscriere, ca un drept de

protejare a vechilor acţionari:

dS= Vs=Cv - Ct

sau

Vs= Cv -nN

PEnCN

v

v

= nN

nPECv

Dacă se ia în calcul dividendul acţiunii vechi:

Vs = nN

nDPECv

unde:

N = acţiuni vechi;

n = acţiuni ale emisiunii ;

Cv = preţul pe piaţă al acţiunii ;

PE = preţul de emisiune ;

dS = VS = valoarea dreptului de subscriere ;

D = dividend pe acţiune veche.

Preţul pieţei este preţul ce se tranzacţionează la bursa de valori şi care este

în funcţie de o mulţime de factori de care ţine seama un investitor:

- riscurile ataşate;

- gradul de volatilitate al titlului respectiv ;

- rata fără risc ;

- randamentul, rata aşteptată de investitor etc.

Capitalul social poate creşte prin încorporarea rezervelor, generând fie

emisiunea de noi acţiuni, fie creşterea valorii nominale a acţiunilor existente.

Astfel, creşte încrederea creditorilor în societatea comercială.

30

În cazul emiterii de noi acţiuni, apare protejarea averii vechilor acţionari,

prin acordarea unui drept de atribuire, proporţional cu partea din capital deţinută

(Va = da):

Va = da = Cv(Pm) - Ct

Ct =nN

CN v

= Cn = Ct

Va = da = Cv -nN

nCnN

CNv

v

Problema nr. 2. 2:

Capitalul social iniţial (Cso) = 20 miliarde lei

Numărul de acţiuni vechi (N) = 100.000

Valoarea nominală (Vn) = 200.000lei/acţiune

Capitalul după emisiune = 32 miliarde lei/acţiune

Numărul de acţiuni noi (n) = 000.60000.200

12

mldVC

n

S

Preţul de emisiune (PE) = 240.000 lei/acţiune

Preţul pieţei (Pm) = 300.000 lei/acţiune

Cât este un drept de subscriere (VS =dS) ?

Rezolvare :

Cn = Ct = 000.60000.100000.240000.60000.300000.100

Cn = 277.500 lei

VS = dS = (Pm – PE)nN

n

= Pm – Cn

VS = dS = (300.000 – 240.000)000.160000.60

VS = dS = 60.000166 = 22.500 lei/acţiune

31

dS = (300.000-277.500) = 22.500 lei/acţiune.

Problema nr. 2. 3:

Încorporarea rezervelor în capitalul social prin emisiune de acţiuni :

CS0 =12 miliarde lei

N = 80.000

Vn = 150.000 lei/acţiune

Rezerve încorporate : 3 miliarde lei

n = 000.20000.150

000.000.000.3

nVR

PE = 180.000 lei/acţiune

Pm = 200.000 lei/acţiune

Să se determine dreptul de atribuire (da) în situaţia atribuirii gratuite de noi

acţiuni.

Rezolvare :

Nt = N + n

Ct = cursul teoretic : Ct =nN

PEnPN m

Ct =nN

nPnN

PN mm

0

deoarece noile acţiuni se dau gratuit, nu aduc un flux.

Va = da = Pm - Ct

Va = Pm -nN

nPnNNP

mm

Fără a lua în calcul dividendul.

Cu luarea în calcul a dividendului acţiunii vechi, avem:

Va = da = (Pm – D)nN

n

32

Prin urmare:

Cn = Ct =000.100

000.000.000.16000.20000.80

0000.20000.200000.80

= 160.000 lei/acţiune

da =Pm - Ct

Va =da = 200.000 - 160.000 = 40.000 lei/acţiune

Va = da = (Pm – PE)nN

n

da = (200.000 – 0)000.20000.80

000.200

da = 200.000102 = 40.000 lei/acţiune

da = (Pm – Vn) – (PE – Vn) = Pm – PE.

O altă sursă de finanţare, care contribuie la formarea capitalurilor

permanente ale întreprinderii, o constituie creditele pe termen lung de pe piaţa

bancară, împrumuturile obligatare prin emisiunea de obligaţiuni, leasingul

(financiar şi operaţional).

Creditul pe termen lung contribuie la cresterea capitalului împrumutat,

dar şi la creşterea gradului de îndatorare, la creşterea costurilor financiare.

Dacă creditul este în valută, apar diferenţele nefavorabile (negative) de

curs, care erodează rezultatul exploatării, putând conduce în final la pierdere.

Creditul luat (împrumut pe termen lung) se rambursează:

a. cu anuităţi constante:

A = C x FCR

FCR =

11

111

n

n

n iii

ii

unde:

C = mărimea creditului

33

i = rata anuală a dobânzii (d%)

n = durata în ani a creditului

A = anuitatea

FRC = factorul de recuperare a creditului

Potrivit acestei modalităţi:

A = a + D,

unde:

A = anuitatea

a = amortizarea creditului (anuală)

D = dobânda anuală

D = Crămasă100

%d

Când durata este exprimată prin alte unităţi de timp, atunci:

FCR =11

1

tn

tn

ti

ti

ti

unde:

t = intervalul de timp (lună, trimestru, semestru, an)

- pentru lună avem 12;

- pentru trimestru avem 4;

- pentru semestru avem 2;

adică:

FCR =1

41

41

44

4

n

n

i

ii

ş.a.m.d.

34

b. cu amortismente constante:

a =nC

D = diCr 100

A = a + D

Amortismentul este constant, dobânda variabilă şi anuitatea variabilă. În

anumite condiţii, prevăzute de legi şi de autoritatea în materie, întreprinderile pot

apela la împrumutul obligatar prin emiterea de obligaţiuni.

Obligaţiunea, ca titlu, instrument al pieţei, se distinge prin :

- valoarea nominală (înscrisă pe titlu);

- rata dobânzii ce o va plăti cel care emite celui care cumpără (investeşte), care

este fie rată fixă, fie variabilă;

- preţul de emisiune (PE) este preţul plătit de investitor la cumpărare;

- prima de emisiune (Pre), ca diferenţă între valoarea nominală (mai mare) şi

preţul de emisiune (mai mic): Pre = Vn – PE;

- preţul de rambursat (de răscumpărare) este preţul pe care-l încasează

investitorul în momentul amortizării titlului (Prăsc);

- prima de rambursat (pramb.) reprezintă diferenţa dintre preţul de răscumpărare

şi valoarea nominală: pramb. = Prăsc. – Vn.

Împrumutul se rambursează potrivit „Tabloului de amortizare” (ca şi

creditul bancar pe termen sau ca şi leasingul).

Când preţul de vânzare la bursă (Pm), (Cv) este inferior preţului de

rambursat (Pramb.), decizia de răscumpărare anticipată este firească.

Obligaţiunile pot fi convertite în acţiuni (conversia datoriilor). Pentru

aceasta, se calculează raportul de conversie, adică numărul de obligaţiuni cedate

pentru o acţiune (valoarea unei acţiuni este mai mare decât preţul de

răscumpărare şi implicit decât valoarea nominală).

35

Amortizarea împrumutului obligatar se poate realiza prin : amortizarea

progresivă cu anuităţi constante; amortizarea constantă cu amortismente anuale

constante şi amortizarea la maturizarea finală cu dobânzi anuale constante, iar în

ultimul an se rambursează întregul capital împrumutat.

În cazul anuităţii constante, calculul este identic cu cel de la creditul pe

termen lung, fie în cazul valorii nominale, fie în cel al unui preţ de rambursare

superior valorii nominale:

A = C x FRC

FCR =

11

111

n

n

n iii

ii

Pentru a afla numărul obligaţiunilor ce se răscumpără în primul an, se

aplică:

Or =nV

a

sau

Or = Oe x 11 ni

i

unde:

Oe = obligaţiuni emise

Or = obligaţiuni răscumpărate

i = rata dobânzii

n = perioada de rambursare

a = amortizarea anuală

În anii următori:

Or n = Or n-1(1+i)

a = Or x Vn +Prim/an

a = Or x Vn + prima ramb. x Or

36

De asemenea, se poate determina valoarea unui titlu (obligaţiune).

Problema nr. 2. 4:

O întreprindere a folosit obligaţiuni 5 ani, cu o valoare nominală de 35.000

lei şi un cupon cu o rată de 10 %. Dobânda se plăteşte anual; discountul (rata)

pieţei este de 12 %.

Rezolvare :

P0 =

nn

n iV

iD

11

D = Vn x i

D = 35.000 x10010 = 3.500

P0 = 65432 12,1500.3

12,1500.3

12,1500.3

12,1500.3

12,1500.3

12,1500.3

P0 = 32.476

Leasingul este un alt instrument de finanţare, practicat de societăţile

specializate în leasing (financiar şi operaţional).

În cazul leasingului operaţional, rata este calculată în varianta anuităţilor

constante (dobânda la valoarea rămasă şi capitalul restituit).

C = V – Avans – Valoarea reziduală

Avansul = V x pai; Vr = V x pv

V = valoarea contractuală

C = capitalul de amortizat

pa = ponderea avansului în totalul valorii contractului

pv = ponderea valorii reziduale în valoarea contractului

Leasingul financiar este asemănător unui credit bancar, cu unele

particularităţi.

Problema nr. 5:

37

V = 170.000.000 lei

pa = 10 %

pv = 15 %

i/an = 12 %, iar pe trimestru 12%/4 =3 %

Plata este trimestrială, pe o durată de 2 ani.

Rezolvare:

Avansul = 170.000.000 x 0,10 = 17.000.000 lei

Vreziduală = 170.000.000 x 0,15 = 25.500.000 lei

C = 170.000.000 –17.000.000 – 25.500.000

C = 127.500.000

Anuitatea:

A = C x FRC

Frc =

1424564,02667701,00380031,0

2667701,02667701,103,0

1412,01

412,01

412,0

12

1

41

442

42

2

4

n

n

i

ii

A = 127.500.000 x 0,1424564

A = 18.163.191

A = a + D

Întocmiţi „Tabloul de rambursare”, ştiind că dobânda brută este egală cu

dobânda netă multiplicată cu 100/(100-impozitul pe dobânzi de 10%), de

exemplu, plătită de persoanele juridice nerezidente, pentru veniturile din dobânzi.

Dobânda netă este C x i.

Tabloul de completat :

38

Nr.

rmd.

(rat

e)

Val

oare

iniţi

ală

Val

oare

net

ă de

ram

burs

at (r

ata)

Val

oare

brut

ă

Dob

ânda

Dob

ândă

netă

Taxa

rede

venţ

ei

Res

t de

plat

ă

1=V

-A-V

r

2 3=2+

7

4=2-

6

5=6x

100

90

6=1x

i

7=5x

10%

8=1-

4

Pe lângă aceste surse, întreprinderea mai apelează şi la alte surse, care să

ofere o finanţare fie pe termen lung, fie pe termen scurt.

2.2. TIPURI DE FONDURI, SURSE DE CONSTITUIRE ŞI DESTINAŢIA

LOR

Întreprinderea, ca societate comercială, dispune de capitalul său social

constituit la înfiinţare şi argumentat pe parcursul existenţei sale. Alături de

capitalul social întâlnim o serie de rezerve şi fonduri.

Rezervele, ca şi fondurile, pot fi obligatorii sau facultative. Cele obligatorii,

la rândul lor, pot fi prevăzute de legea fiscală (legale) sau de statut (statutare).

Mărimea lor de constituire, de dimensionare este dată fie prin legea anuală

a bugetului, fie prin legi specifice, fie prin bugetul propriu de venituri şi

cheltuieli.

Vom întâlni, cel mai adesea, fondurile comune, cum sunt:

- Fondurile de rezervă, care are o reglementare legală (Legea 31/1990),

iar constituirea sa este prevăzută prin legea anuală a bugetului şi prin Normele

tehnice emise de Ministerul Finanţelor.

39

El are ca surse de constituire : disponibilul la începutul exerciţiului

financiar, sumele suportate din profit înainte de impunerea profitului.

Destinaţiile fondului privesc: acoperirea pierderilor înregistrate, alte

micşorări.

- Fondul de cercetare-dezvoltare, important pentru modernizare,

dezvoltare, protecţia mediului, şi care se constituie pe seama costurilor şi a

profitului. Titlul fondului sugerează şi destinaţia sa: finanţarea cercetării

(fundamentale şi aplicative) cu scop declarat – dezvoltarea firmei.

- Fondul de investiţii (de dezvoltare) se constituie din: sume aferente

reducerii impozitului pe profitul investit în investiţii lucrative; sume din

valorificarea mijloacelor fixe scoase din funcţiune; sume din vânzarea

mijloacelor fixe; amortizarea mijloacelor (activelor) fixe (imobilizări corporale);

sume prelevate din profitul net; sume din redistribuire; credite bancare; alocaţii

de la bugetul public naţional. Destinaţia sau ceea ce se finanţează prin acest fond:

rambursarea creditelor, plata comisioanelor şi a altor servicii bancare, plata

dobânzilor la creditele utilizate în anul curent; cheltuieli pentru investiţii.

- Fondul de premiere este destinat stimulării personalului firmei. Se

constituie pe seama costurilor proprii, dar şi din profitul net.

- Fondul de participare la profit este destinat motivării salariaţilor.

Profitul net este sursa constituirii sale.

- Fondul pentru acţiuni social-culturale şi sportive are o eterogenitate

de surse (ca şi altele amintite): sume preluate din profit; contribuţiile salariatului

pentru tratament balnear şi odihnă, pentru întreţinerea copiilor în grădiniţe;

subvenţii de la bugetul public naţional; donaţii; ajutoare; sponsorizări ş.a. Se

utilizează pentru finanţare privind: costul biletelor de tratament şi odihnă,

cheltuielile de regie şi hrană pentru creşe, pentru grădiniţe, cheltuieli de regie

pentru cantine; întreţinerea şi reparaţiile la căminele proprii; cheltuieli culturale;

cheltuieli sportive; alte cheltuieli.

40

- Alte fonduri sunt specifice unor agenţi economici, unor societăţi

comerciale din alte ramuri: de asigurări, de construcţii, în agricultură, ca: Fondul

de rezervă din prime pentru asigurări de viaţă; Fondul pentru organizarea

şantierelor; Fondul de asigurare. Există şi alte fonduri, prin care se finanţează alte

necesităţi ale întreprinderii.

Fondurile au ca surse de constituire: profitul societăţii comerciale (fie

înainte de impunere, fie după impunere), costurile de exploatare, diferitele

valorificări, contribuţia salariaţilor. Aceste surse proprii interne. Alte surse, cum

sunt:

Subvenţii, redistribuiri, donaţii, ajutoare, constituie surse externe.

Sursele se dimensionează, reglementat sau voluntar, în funcţie de

necesităţile specifice exerciţiului financiar, un instrument important fiind bugetul

general al întreprinderii, cu componentele sale.

Fondul de rulment (working capital) este un fond deosebit. El exprimă

excedentul finanţărilor stabile (capitalului permanent) asupra bunurilor stabilite

(durabile, imobilizări corporale, necorporale şi financiare).

Fondul de rulment apare ca o marjă de siguranţă (securitate) pe care şi-o

procură şeful întreprinderii pentru a face faţă nevoilor sale de finanţare, izvorâte

din exploatare. De aici importanţa pe care o acordă băncile existenţei unui fond

de rulment pozitiv. Activitatea normală a întreprinderii face să apară în

patrimoniul său bunuri sub formă de stocuri şi creanţe, care formează bunurile

circulante ale ciclului de exploatare.

Un anumit număr de terţi participă la finanţarea acestor bunuri circulante

ale ciclului de exploatare, reprezentând credite-furnizori, personal, bănci. Aceste

credite se numesc finanţarea ciclului de exploatare.

În cazul în care bunurile circulante sunt superioare finanţării ciclului

(datorii pe termen scurt), apare o nevoie de fond de rulment de acoperit.

41

Din compararea fondului de rulment cu nevoia de fond de rulment poate

să reiasă un excedent, exprimând o trezorerie pozitivă, sau un deficit, ce trebuie

să fie suportat prin alte mijloace, care sunt finanţări pe termen scurt.

2.3. REZERVELE ŞI DESTINAŢIILE LOR

După cum am arătat, rezervele pot fi:

legale;

statutare;

facultative.

Cele legale sunt reglementate prin legi specifice. Aşa este, de exemplu,

Fondul de rezervă, care se constituie reglementat de Legea nr. 31/1990 şi legea

anuală a bugetului public naţional. Acest fond de rezervă este alimentat din

profitul brut înainte de impozitare, din excedentul obţinut prin vânzarea

acţiunilor la un curs mai mare decât valoarea lor nominală, dacă acest excedent

nu este întrebuinţat la plata cheltuielilor de emisiune sau destinat amortizărilor,

din excedentul din reevaluarea stocurilor. Este destinat acoperirii pierderilor din

reevaluarea patrimoniului şi altor scopuri stabilite de lege.

Societatea comercială poate să-şi prevadă în statut, în concordanţă cu

permisibilitatea legilor în materie, anumite rezerve privind exerciţiul

exploatării. În general, aceste rezerve se constituie pe seama costurilor: rezerve

pentru finanţarea operaţiilor în perioada de graţie, sau pentru reduceri de preţuri

care se acoperă din profit, sau pentru urmărirea debitelor pentru cumpărări în

rate. Unele rezerve le întâlnim sub titulatura de fonduri, îndeplinind, de fapt,

funcţiile unor fonduri reale. Altele rezultă din reevaluări, diferenţe de cursuri ş.a.

Atât fondurile, cât şi rezervele sunt rezultatul exerciţiului de exploatare al

întreprinderii, al operaţiilor ce se derulează în întreprindere şi în afara ei.

42

Capitolul III.

COSTUL RESURSELOR DE FINANŢARE

Costul capitalului fix trebuie abordat din trei motive principale:

(1) pentru maximizarea valorii firmei, conducătorii acesteia trebuie să

minimizeze costurile tuturor intrărilor (împrumuturilor), iar pentru

minimizarea costului capitalului, conducătorii trebuie să fie capabili să-l

măsoare;

(2) conducătorii financiari solicită estimarea costului capitalului pentru a putea

lua decizii corecte privind alocarea capitalului;

(3) estimarea costului capitalului este necesară şi pentru fundametarea şi altor

tipuri de decizii (leasing, rambursarea împrumutului obligatar şi politica

legată de capitalul de lucru.)

Utilizarea oricăror resurse implică anumite costuri proporţionale cu preţul

lor. Sarcina conducătorului financiar este tocmai de a structura de aşa manieră

sursele de capital, încât să satisfacă nevoile de capital cu cheltuieli minime.

Sursele proprii de capital (acţiunile) trebuiesc şi ele remunerate (plata

dividendelor către acţionari) şi de aceea, ceea ce constituie venit pentru acţionari,

constituie cost pentru firmă. Chiar şi în cazul în care firma dispune, la un moment

dat, de o anumită sumă şi care poate fi investită în afara firmei cu o anumită rată

de venit (să zicem 20%), această rată poate fi considerată ca şi cost de

oportunitate al capitalului, deoarece un proiect intern trebuie remunerat cu

aceeaşi rată de venit (20%), în condiţii identice de risc.

Bilanţul contabil al unei firme cuprinde în partea sa dreaptă diferite tipuri

de datorii, acţiuni comune şi preferate (acestea două din urmă formând

43

capitalurile proprii), care sunt componente ale capitalului. O anumită creştere în

activul total trebuie să fie finanţată printr-o creştere a uneia sau mai multor

componente ale capitalului. Deci, componentele capitalului sunt unul sau mai

multe tipuri de capital folosite de către firmă pentru a produce mai mulţi bani.

Capitalul este un factor necesar şi important al producţiei şi, ca şi ceilalţi

factori, acesta are un cost. Costul fiecărei componente se numeşte costul

component al fiecărui tip de capital. În cadrul firmei există patru componente

importante ale structurii capitalului: datoriile, acţiunile preferate, acţiunile

comune şi profitul nedistribuit.

3.1. COSTUL DATORIILOR

Datoriile firmei legate de procurarea capitalului se concretizează, în

principal, în credite bancare şi împrumut obligatar. Ambele forme ale datoriilor

trebuiesc compensate de către firmă prin plata de dobânzi deţinătoare de capital

apt a fi dat cu împrumut. Ca urmare, datoriile sunt însoţite de un cost concretizat

în rata dobânzii la împrumut (bancar sau obligatar). Dacă acest cost se notează cu

k, costul component al datoriei după impozitare se poate scrie:

Costul componentei datoriei = Rata dobânzii – economiile din impozite=

(după impozitare) = kt - kdT = kt(1-T) ,

Unde t este rata impozitului pe profit.

Din rata dobânzii, kt, s-au scăzut econimiile din impozite, deoarece

dobânda este deductibilă din punct de vedere fiscal. Aceasta produce economii

din impozite (trebuie plătit mai puţin impozit pe profit) care reduce costul net al

datoriei, astfel că, costul datoriei după impozitare este mai mic decât costul

înainte de impozitare şi, deci, acesta este costul real suportat de firmă.

De notat că, costul datoriei este rata dobânzii pentru o nouă datorie şi nu

cea pentru datoria angajată deja; cu alte cuvinte, suntem interesaţi de costul

44

marginal al datoriei. Costul capitalului, îl privim, în primul rând, din punct de

vedere al procesului luării deciziei (de exemplu, o decizie în legătură cu faptul

că este sau nu necesar pentru a împrumuta capital în vederea dotării firmei cu o

nouă linie tehnologică). De aceea, rata la care a fost împrumutată firma este un

cost de domeniul trecutului şi este irelevant pentru luarea deciziilor viitoare.

Dacă presupunem că firma împrumută (ia cu împrumut) o anumită sumă de

bani cu o rată a dobânzii de 20%, costul net al acestei datorii va fi, în condiţiile

unei rate a impozitului pe profit 38%, de 12,4%, adică 20%

(1-0,38). Dacă dorim să aflăm cheltuielile în sumă absolută cu acest împrumut,

nu avem decât să înmulţim suma luată cu împrumut cu costul net al datoriei (în

cazul nostru 12,4%).

Dacă spre exemplu, suma luată cu împrumut a fost de 100 mil. lei, deşi

firma va plăti băncii (sau unui creditor) o dobândă de 20 mil. lei pe an, firma va

fi afectată de cheltuieli totale cu dobânda de numai 12,4 mil. lei, datorită

efectului pozitiv al deductibilităţii cheltuielilor cu dobânda la calculul

impozitului pe profit.

3.2. COSTUL ACŢIUNILOR PREFERATE, kp

Costul acţiunilor preferate se calculează în acelaşi mod cu calcularea

costului datoriilor. Diferenţa este că, datorită faptului că dividendele pentru

acţiunile preferate se plătesc din profitul net (după ce a fost calculat impozitul pe

profit), nu mai este cazul ajustării cu rata impozitului pe profit a costului unei

acţiuni preferate.

Costul componenţei acţiunii preferate:

kp =0P

D ,

45

unde: D = dividendul pentru o acţiune preferată şi P0 este preţul net obţinut

pentru o astfel de acţiune pe piaţă (valoarea de vânzare minus cheltuielile de

subscriere).

De exemplu, dacă o firmă plăteşte un dividend de 1800 lei pentru o acţiune

preferată, care are o valoare de piaţă de 10.000 lei şi pentru subscriere firma a

ocazionat costuri de subscriere de 3,2%, adică 320 lei pentru o acţiune (deci

fondurile nete primite de firmă vor fi de 9680 lei), costul acţiunii preferate

suportat de firmă este:

kp= %6,1896801800

leilei

În comparaţie cu 12,4% costul datoriei calculat mai sus, observăm că

pentru acţiunile preferate costul este mai ridicat. Acest lucru se datorează, în

principal, faptului că dividendele pentru acţiunile preferate nu sunt deductibile

din punct de vedere fiscal.

3.3.COSTUL ACŢIUNILOR COMUNE ks

Ca şi costurile datoriilor şi acţiunilor preferate, costul acţiunilor comune

este, de asemenea, funcţie de veniturile aşteptate de investitori. La estimarea

costului unei acţiuni comune ks, este necesar să se estimeze veniturile cerute de

investitori.

Nici în cazul acţiunilor comune nu ester necesar să se facă ajustarea cu

impozitul pe profit, deoarece dividendele pentru acestea se plătesc din profitul

net al firmei.

Dificultatea în estimarea costului unei acţiuni comune creşte pentru că, spre

deosebire de datorii şi acţiunile preferate nu este stabilită o rată a dobânzii sau a

46

dividendului (aceasta din urmă diferă de profitabilitatea firmei şi de politica

acesteia privind dividendele).

În plus, datorită capacităţii firmei de a distribui dividende, atât în condiţiile

unei activităţi bune, cât şi ale uneia mai puţin bune, preţul de vânzare pe piaţă a

acţiunilor comune poate să cunoască fluctuaţii importante. Deci, estimarea

costului capitalului provenit din acţiuni comune este mai dificilă decât estimarea

costului capitalului din datorii şi acţiuni preferate.

Logica pentru stabilirea unui cost pentru fondurile generate de către firmă

(profit) include conceptul de cost de oportunitate. Conducătorul unei firme se află

în faţa alegerii unor alternative ce privesc fondurile generate de firmă. El le poate

distribui acţionarilor sub forma dividendelor (pentru acţiunile comune) sau să le

reinvestească în firmă în numele acţionarilor deţinători de acţiuni comune.

Decizia de a reinvesti fondurile, în loc de a fi plătite dividende, include un cost

de oportunitate.

Acţionarii pot primi fondurile (dividende) şi să le investească ei înşişi.

Firma poate să câştige un venit din reinvestirea fondurilor (profitului) egal cu cel

pe care-l pot obţine acţionarii deţinători de acţiuni comune din investiţii

alternative în condiţii comparabile de risc. Care este acest venit? Acest venit este,

pur şi simplu, venitul investitorilor cerut pentru investiţii cu risc comparabil ,ks.

Dacă firma nu poate câştiga (asigura) un venit cel puţin egal cu ks, prin

reinvestirea în interiorul firmei generând profit, ea trebuie să distribuie profitul

investitorilor (acţionarilor) pentru ca ei să poată investi sumele ce li se cuvin în

alte active care să le aducă un venit aşteptat egal cu ks.

Am văzut că valoarea de piaţă a unei acţiuni, P0, este egală cu valoarea

prezentă a dividendelor viitoare, D1, ..., D ∞, actualizată cu rata de actualizare, ks,

care este rata venitului cerută de investitori.

Astfel:

47

12

210 )1()1(

...)1(1 t

tS

t

SSS kD

kD

kD

kDP

Dacă rata de creştere a dividendelor, g, se aşteaptă să fie constantă şi mai

mică decât kS, ecuaţia se reduce la formula:

P0= gkD

S 1

în care D1 este dividendul în primul an, kS , este rata venitului cerută de

investitori, şi g, rata procentului de creştere constantă a dividendelor.

Rezolvăm ecuaţia pentru kS, obţinem un mod de estimare a ratei venitului

cerută de investitori (care este costul acţiunilor comune pentru firmă).

kS = randamentul dividendului aşteptat + creşterea aşteptată a dividendului

gPDkS

0

1 .

Investitorii aşteaptă să primească o rentabilitate (un randament) a

dividendului,0

1

PD

, plus un câştig de capital (sau o pierdere) g, deci un venit total

de kS.

Această metodă de estimare a costului acţiunilor comune se numeşte metoda

actualizării fluxului de numerar (discounted cash flow sau DCF).

Deşi este relativ uşor de determinat randamentul dividendului, este totuşi

dificil să se stabilească rata de creştere corespunzătoare, g. Dacă ratele de

creştere din perioada precedentă a câştigurilor şi dividendelor au fost relativ

stabile, şi dacă investitorii apreciază că va continua tendinţa din trecut, atunci g,

poate fi fundamentat pe baza ratei de creştere istorică (trecută) a firmei. Dar, dacă

creşterea precedentă a unei firme a fost anormală (în sus sau în jos), fie din cauza

48

unor situaţii specifice, fie din cauza fluctuaţiilor economice generale, atunci

investitorii nu vor extrapola rata de creştere precedentă pentru viitor.

În acest caz, g trebuie să fie estimată într-o altă manieră. Acest lucru îl pot

face analiştii valorii mobiliare:

kS = Error! Objects cannot be created from editing field codes. + rata de creştere

prevăzută de analiştii valorilor mobiliare.

De notat că şi în acest caz estimarea lui ks se bazează pe presupunerea că g

este aşteptat să rămână constant în viitor.

Pentru ilustrare, presupunem că preţul pe piaţă al unei acţiuni comune „

UNIREA” S.A. este 50.000 lei, dividendele ce se vor plăti pentru un an, D1, sunt

de 3.500 lei şi că rata de creştere aşteptată a dividendelor este de 8% pe an. Rata

venitului aşteptat şi cerut de deţinătorii actiunilor „UNIREA” S.A. deci, costul

firmei cu o astfel de acţiune este de 15% :Error! Objects cannot be created from editing field codes.

Acest 15% este rata minimă a veniturilor pe care conducătorul trebuie să

aştepte să-l câştige pentru a justifica reţinerea şi investirea profiturilor şi

investirea lor în afaceri în loc de a fi plătite acţionarilor ca dividende.

3.4.COSTUL PROFITULUI NEDISTRIBUIT ŞI AL ACŢIUNILOR NOU

EMISE

Costul capitalului constând din profitul nedistribuit este rata venitului cerut

de investitorii firmei pentru acţiuni comune. Acest cost de oportunitate se

bazează, aşa cum am arătat, pe argumentul că dacă firma poate reinvesti

profiturile nedistribuite la o rată superioară celei de investitori, atunci averea

acţionarilor va creşte în urma reinvestirii fondurilor respective de către firmă.

În echilibru, rata venitului cerută de acţionari este egală cu rata aşteptată a

venitului din noi investiţii pe care ei le-ar putea face. Deci, costul profitului

49

nedistribuit este acelaşi cu cel al capitalului obţinut din acţiuni comune, kS, şi se

obţine plecând de la modelul dividendului lui Gordon:

notaţiile fiind cunoscute.

Costul acţiunilor nou emise (ke) sau costul capitalului extern, din emiterea

de acţiuni, este mai ridicat decât costul profiturilor nedistribuite, kS, din cauza

costurilor cu subscrierea incluzând vânzarea noilor acţiuni comune. Pentru

determinarea costului capitalului obţinut prin emisiunea de noi acţiuni comune se

poate folosi formula următoare:Error! Objects cannot be created from editing field codes.

unde: E este costul procentual al emisiunii (legat de emisiune).

Deci, P0(1-E) este preţul net per acţiune primit de firmă când aceasta vinde

o nouă emisiune de acţiuni.

Presupunând că „UNIREA” S.A. are un cost de emisiune de 10%, costul

unui capital suplimentar din emisiunea de acţiuni se calculează astfel:Error! Objects cannot be created from editing field codes.

Deşi investitorii solicită un venit ke =15% pe o acţiune, totuşi, datorită

costurilor ocazionate de emisiune, firma trebuie să câştige mai mult de 15% cu

ajutorul fondurilor obţinute prin vânzarea acţiunilor pentru a putea să asigure

acest venit (15%) acţionarilor. În mod concret, dacă firma câştigă 15,77% din

fondurile obţinute dintr-o nouă emisiune de acţiuni, atunci câştigul (profitul) pe o

acţiune nu va fi mai mic decât câştigurile aşteptate de investitori, dividendul

aşteptat poate fi menţinut de către firmă şi, ca urmare, preţul acţiunii nu va

scădea. Dacă firma va câştiga mai puţin decât 15,77%, atunci câştigurile

(dividendele) şi creşterea vor fi sub aşteptări, cauzând scăderea preţului acţiunii.

Dacă acest câştig este mai mare decât 15,77%, preţul acţiunii va creşte.

gPPk

0

1S

50

3.5.COSTUL MEDIU PONDERAT AL CAPITALULUI (CMPC)

Fiecare firmă are o anumită structură a capitalului, care este un mixaj între

datorii, acţiuni preferate şi acţiuni comune şi care determină acesteia o valoare a

capitalului ce trebuie maximizată.

Deci, în mod raţional, pentru maximizarea valorii firmei trebuie stabilită

o structură a capitalului optimă astfel încât noile creşteri de capital să aibă loc de

aşa manieră încât să păstreze structura optimă a capitalului în timp. Prin

structură optimă a capitalului înţelegem acea pondere a datoriilor, acţiunilor

preferate şi acţiunilor comune care va maximiza valoarea capitalului unei firme.

Proporţiile stabilite ale datoriilor, acţiunilor preferate şi acţiunilor comune,

alături de costurile componentelor capitalului sunt utilizate la calcularea costului

mediu ponderat al capitalului, CMPC. Notând cu pd = ponderea acţiunilor

preferate pS = ponderea acţiunilor comune, alături de notaţiile corespunzătoare

cunoscute pentru costurile acestor componente, kt, kp, ks, putem scrie formula

costului mediu ponderat al capitalului:Error! Objects cannot be created from editing field codes.

Presupunând, pentru ilustrare, că firma „UNIREA” S.A. are o structură a

capitalului formată din 30% datorii, 10% acţiuni preferate şi 60% acţiuni comune

şi că costurile corespunzătoare calculate până acum, sunt de 12,4% , 18,60% şi

respectiv 15% putem calcula CMPC:

CMPC = 0,3 . 12,4% . 0 ,62+0,1 . 18,60+0,6 . 15% = 14,58%

Datele se pot transpune şi în tabel, astfel:

Componenţacapitalului

Costul dupăimpozitare

Pondereacomponentei întotalul capitalului

Costul mediu alcapitalului

Datorii 12,4% 0,30 3,72%Acţiuni preferate 18,6% 0,10 1,86%

51

Acţiuni comune 15% 0,60 9%CMPC 14,58%

Logica de bază a calculării costului mediu ponderat al capitalului constă în

faptul că atunci când se estimează costul capitalului pentru un anumit proiect,

firma trebuie să abordeze problema în complexitatea sa.

Deci, fiecare componentă a capitalului nu trebuie să fie considerată strict ca

o entitate separată, deoarece o mare parte a investiţiilor vor fi finanţate de un

pachet de componente ale capitalului, mai degrabă, decât de o singură sursă de

finanţare. Dacă firma utilizează numai datoriile la finanţarea proiectelor sale de

investiţii, va scădea capacitatea acesteia de a contracta datorii în viitor.

O perpetuare a finanţării printr-o singură sursă de finanţare poate conduce

la decizii de investiţii suboptimale care reduc valoarea firmei. De aceea firma

trebuie să utilizeze un cost al capitalului care reflectă toate tipurile de fonduri pe

care firma le va putea folosi pentru finanţarea operaţiunilor sale.

3.6.COSTUL MARGINAL AL CAPITALULUI (CMC)

Costul marginal al capitalului (CMC) este o măsură utilizată de către

conducătorul financiar. Unul din modurile maximizare a valorii firmei este acela

al minimizării costului capitalului firmei. Pentru a atinge acest scop,

conducătorul trebuie să fie capabil să măsoare CMC.

Costul marginal al capitalului este costul adiţional pentru obţinerea unei

unităţi monetare de capital nou şi, costul marginal creşte pe măsură ce capitalul

creşte. Pentru ilustrarea modului de calcul al costului marginal al capitalului vom

folosi date ipotetice pentru firma „UNIREA” S.A., care sunt redate mai jos şi

care reflectă structura optimă a capitalului pentru această firmă.

Se cunosc astfel:

52

Datorii 30.000.000 lei 30%

Acţiuni preferate 10.000.000 lei 10%

Acţiuni preferate 60.000.000 lei 60%

TOTAL 100.000.000 lei 100%

Şi

kt=10%

kp=12%

T=38%

P0=50.000

g=8%,şi creşterea se aşteaptă să rămâna constantă.

D0 = 3231 lei = dividende per acţiune în perioada trecută.

D0 a fost plătit deja şi cine va cumpăra această acţiune astăzi nu va primi

dividendul D0, ultimul dividend ci D1.

D1= D0(1+g) = 3231. 1,08 =3.500 lei

kS= %1508,007,008,0500003500

0

1 gPD

Folosind formula putem calcula CMPC:

CMPC= pdkd(1-T)+ppkp+pSkS = 0,3x10%x0,62+0,1x12%+0,6x15% =12,06%

Atâta timp cât firma „UNIREA” S.A. păstrează structura optimă a

capitalului, şi atâta timp cât costul datoriilor după impozitare este de 6,2%, costul

acţiunilor preferate este de 12% şi cel al acţiunilor comune este de 15%, atunci

costul mediu ponderat al capitalului va fi constant de 12,06%. Fiecare leu

marginal adăugat de firmă la capitalul iniţial va consta din 0,3 lei datorii, 0,10 lei

acţiuni preferate şi 0,60 lei acţiuni comune. Totuşi firma „UNIREA” S.A. nu

poate creşte nelimitat cantitatea de capital la un cost de 12,06%.

53

Din moment ce o firmă îşi creşte cu o sumă mare capitalul, costurile

componentelor acestuia (costul datoriei, acţiunilor preferate şi acţiunilor comune)

cresc, producând o creştere corespunzătoare şi în costul mediu ponderat al

capitalului. Având loc o creştere în oricare sau în toate costurile componentelor

capitalului, costul fiecărui nou leu va fi mai mare decât 12,06%, aşa cum se poate

vedea din tabelul de mai jos:

Componenta Ponderea Costulcomponentei

Costul mediu ponderat

Varianta1

Varianta2

Varianta 1 Varianta2

Datorii 30% 6,2% 6,2% 1,86 1,86Acţiunipreferate

10% 12% 12% 1,20 1,20

Acţiunicomune

60% 15% 16% 9 9,6

TOTAL 100% CPMC1=12,06 CMPC2=12,66

Ca urmare a faptului că firma a decis să emită noi acţiuni comune al căror

cost este mai ridicat, în loc să folosească profitul obţinut (nedistribuind

dividendele), costul mediu ponderat al capitalului pentru fiecare leu este acum de

12,66% în loc de 12,06%.

Când nu va mai întrebuinţa firma profitul nedistribuit şi va fi forţată să

emită noi acţiuni pentru acoperirea nevoilor de capital? Iată întrebarea la care

vom căuta să răspundem în continuare.

Presupunem că firma aşteaptă să obţină în anul următor un profit net de 600

mil. lei şi din acesta plăteşte dividendele în proporţie de 30%. Înseamnă că rămân

420 mil. lei (600 x 70%) pentru a fi folosiţi la finanţarea proiectelor sale. Ce

nivel de finanţare îşi poate permite firma cu profitul reţinut nedistribuit de 420

mil. lei combinat cu capacitatea de îndatorare şi acţiunile preferate înainte de a fi

forţată să emită noi acţiuni comune? Acest nivel dat de punctul critic, care este

54

valoarea noului capital ce poate fi mărită înaintea unei creşteri a costului mediu

ponderat al capitalului existent în firmă.

Întrucât noul profit reţinut reprezintă 60% (este ponderea acţiunilor

comune), atunci:

0,60. X= profitul reţinut =420 mil. lei

X= 420/0,60 = 700 mil. lei = punctul critic.

Deci, deoarece capitalul creşte cu 700 mil. lei din care 420 mil. lei este

profitul reţinut (nedistribuit) şi 280 mil. lei (700-420) constă din datorii şi acţiuni

preferate, firma va fi capabilă să-şi menţină structura capitalului şi un cost

marginal de 12,06%. Cei 280 mil. lei pot fi împărţiţi între cele două componente :

700 . 0,3 = 210 mil. lei datorii şi

700 . 0,10 = 70 mil. lei acţiuni preferate.

Totuşi dacă firma „UNIREA” S.A. creşte capitalul cu 700.000.001 lei, în

loc de 700.000.000 lei, ultimul leu va necesita 0,60 lei obţinuţi din acţiuni

comune în loc de a fi obţinuţi din profitul reţinut (nedistribuit). Ca urmare, costul

marginal este în acest caz de 12,66 %, în loc de 12,06% cum s-a calculat în

tabelul de mai sus.

Punctele critice au loc oricând costul unei componente a capitalului creşte.

Presupunem că firma „UNIREA” S.A. nu poate obţine împrumut la un cost de

10% decât în sumă de 120 mil. lei. Dacă orice împrumut suplimentar costă 12%,

următorul punct critic va fi :

Punctul critic pentru datorii =Error! Objects cannot be created from editing field codes.

=

=Error! Objects cannot be created from editing field codes. mil. lei.

Această formulă poate fi scrisă într-o formă mai generală şi aplicată la

orice componentă a capitalului utilizată la calcularea costului marginal al

creditului:

55

Punctul critic pentru schema CMC = =Error! Objects cannot be created from

editing field codes.

Punctele critice pot apărea dacă ratele dobâzii cresc, dacă costurile

acţiunilor preferate cresc sau dacă costul emiterii acţiunilor comune creşte. O

ilustrare a acestor puncte poate fi văzută în figura de mai jos care se numeşte

schema costului marginal al capitalului.

Schema costului marginal al capitalului

Capitolul IV.

AMORTIZAREA CAPITALULUI FIX

CMC1

CMC2

CMC3

CMC4CMC

Suma de finanţatPunctul criticdatorat uneiacţiuni noi

Punctul criticdatorat creşteriicostului datoriei

Punctul criticdatorat creşteriicostului acţiunilor

56

4.1. NECESITATEA AMORTIZĂRII CAPITALULUI FIX

În activitatea practică, activele imobilizate mai sunt denumite CAPITAL

FIX, noţiunile care indică cât din capitalurile permanente ale întreprinderii se

plasează în activul imobilizat.

Activele imobilizate se uzează ca urmare a folosirii sau nefolosirii lor,

pierzându-şi treptat valoarea. Pierderea de valoare fiind determinată, în principal,

de activitatea de producţie, este normal că ea trebuie să încarce costurile de

fabricaţie şi, pe această cale, să concure la preţurile la care întreprinderea îşi

realizează unităţile create. În acest fel se poate reconstitui în bani, în mod treptat

pe toată durata de folosinţă, valoarea de inventar a activelor imobilizate. Acest

procedeu de recuperare treptată a valorii de inventar a activelor imobilizate,

conform unor reguli precise, constituie conţinutul procesului de AMORTIZARE.

Nu toate activele imobilizate sunt amortizabile. Sunt amortizabile numai

acele active ce se depreciază în mod normal şi într-un ritm lesne de stabilit. Nu

sunt amortizabile activele imobilizate ce nu-şi pierd valoarea pe durata deţinerii

lor, adică nu şi-o pierd în mod normal; este vorba de investiţiile financiare,

participaţiuni. Ca atare, nu întregul capital fix se amortizează.

Dând noţiunii de amortizare înţelesul de recuperare treptată a unei

investiţii, a unui plasament de capital anterior; în acest sens amortizarea

semnifică un proces de recuperare a unei imobilizări anterioare.

Prin amortizare se poate constitui treptat un fond bănesc ce se va cheltui

ulterior.

Noţiunea de amortizare este folosită şi pentru a arăta un proces de stingere

treptată a unei datorii (rambursare treptată a unui împrumut bancar, retragerea

treptată din circulaţie a obligaţiunilor emise anterior).

57

Concluzionând, amortizarea capitalului fix este impusă atât de nevoia

reconstituirii în formă lichidă a capitalului investit, formă în care poate fi

reinvestit acolo unde dictează interesele întreprinderii, cât şi de nevoia de a

măsura cât mai exact cheltuielile de producţie a întreprinderii, adică efortul

necesar pentru obţinerea efectelor utile; compararea costului cu preţul pieţii

permite întreprinderii să decidă dacă este economicos să producă sau nu în

condiţii date, sau este raţional să-şi modifice structurile de producţie.

Dând noţiunii de amortizare înţelesul de proces de recuperare treptată, pe

durata considerată de funcţionare a valorii unei investiţii, prin AMORTIZARE

înţelegem procesul respectiv al calculării amortismentului anual al activelor

imobilizate amortizabile, înregistrarea lui pe costurile de producţie, reţinerea din

încasările rezultate de pe urma realizării produselor şi utilizarea sa conform

hotărârii adunării generale a acţionarilor. Dacă prin amortizare se înţelege un

ansamblu de operaţiuni, atunci prin AMORTISMENT se înţelege suma ce se

reţine din încasări, corespunzătoare, în mod aproximativ proporţiei uzurii fizice şi

morale ce are loc pe intervalele de amortizare. Amortismentul fiind cuprins în

costuri, devine automat şi unul din elementele ce influenţează în mod direct

dimensiunile profitului în mod indirect neproporţional, chiar şi nivelul preţului,

cel puţin al preţului cerut pe piaţă.

Amortismentul, prin conţinutul său, se implică în jocul intereselor

parteneriale la actul economic. Pe de o parte, întreprinderile producătoare, iar pe

de altă parte consumatorii, iar deasupra tuturor statul care îşi absoarbe o primă

parte a veniturilor sale din profitul agenţilor economici.

În sfera intereselor întreprinderilor producătoare, a celor care calculează

amortismentul şi-l suportă prin costuri, implicaţiile amortismentului se realizează

pe două planuri şi în mod contradictoriu. Vom constata că el are un DUBLU

CARACTER.

58

Pe de o parte, amortismentul este o RESURSĂ BĂNEASCĂ; parte

disponibilizată a capitalurilor permanente, ce poate fi utilizată în orice scop

productiv de către întreprindere. Pe de altă parte amortismentul este şi

ELEMENT de COST şi în această calitate element determinat al PROFITULUI

ÎNTREPRINDERII. În cele două ipostaze ale sale, amortismentul exprimă

interesele contradictorii ale uneia şi aceleiaşi întreprinderi.

În calitatea sa de resursă bănească, parte disponibilizată a capitalurilor

permanente, întreprinderea are interesul, evident, de majorare a acestuia, spre a-şi

finanţa lărgirea activităţii. Dacă dimpotrivă, se are în vedere amortismentul în

ipoteza sa de element de cost, atunci întreprinderea ar fi tentată mai degrabă să-l

reducă.

Amortizarea este funcţie de:

Durata de serviciu normată;

Valoarea de amortizat;

Norma de amortizare;

Durata de serviciu normală este o variabilă dependentă de o mulţime de

factori. Ea este în funcţie de caracteristicile constructive, de condiţiile de

exploatare ale mijlocului fix, de influenţa uzurii morale, şi se exprimă în ani, iar

pentru clădiri şi construcţii speciale ale minelor, salinelor ş.a. durata este limitată

de durata rezervelor.

Valoarea de amortizat poate fi diferită, după cum ne referim: la

amortizarea prestabilita sau la amortizarea efectivă.

În cazul amortizării planificate, valoarea de amortizat este valoarea medie

anuală, iar în cazul amortizării efective, valoarea de amortizat este valoarea de

înregistrare a mijlocului fix existent în funcţiune, respectiv valoarea de intrare.

Valoarea de intrare este:

a. valoarea rămasă actualizată, aferentă fiecărui mijloc fix care a fost

reevaluat în conformitate cu hotărâri ale Guvernului;

59

b. preţul de achiziţie pentru mijloacele fixe procurate cu titlu oneros;

c. costul de producţie pentru mijloacele construite sau produse de unitatea

patrimonială;

d. valoarea actuală, pentru mijloacele fixe dobândite cu titlu gratuit,

estimată, la înscrierea lor în activ, pe baza propunerilor făcute de

specialişti şi cu aprobarea adunării generale a asociaţilor la societăţile

comerciale, respectiv a consiliului de administraţie la regiile autonome

sau instituţiile publice, ţinând seama de valoarea mijloacelor fixe cu

caracteristici identice sau similare;

e. valoarea de aport acceptată de părţi, pentru mijloacele fixe intrate în

patrimoniu cu ocazia asocierii, fuziunii etc., conform statutelor sau

contractelor, determinate prin expertiză.

Valoarea de amortizat este dependentă de preţul de cumpărare sau de

deviz, de cheltuielile ce se fac cu transportul, montarea, până la punerea în

funcţiune.

Norma (rata) de amortizare sau cota de amortizare se exprimă de regulă

procentual şi este în funcţie de mărimea duratei de serviciu normată exprimată în

ani. Pentru unele ramuri ale industriei, în special cele extractive, norma de

amortizare se calculează ca o rată între valoarea de amortizat şi rezerva

exploatabilă.

Revenind la rata procentuală, aceasta se determină prin formula:

Na% = Error! Objects cannot be created from editing field codes.

Dacă de exemplu, un mijloc este prevăzut să funcţioneze 5 ani, se pune

întrebarea: câte procente din valoarea sa se recuperează anual (linear)? Acest

mijloc este amortizat 100% la finele celor 5 ani, deci anual el se amortizează 1/5

x 100, adică 20%.

În cazul ramurilor extractive, cota de amortizare se dă în u.m. pe 1.000 t

rezervă exploatabilă pentru mijloacele fixe a căror durată de folosinţă este în

60

funcţie de durata de exploatare a zăcămintelor şi se recalculează din 5 în 5 ani la

mine, cariere, precum şi la cheltuielile de investiţii pentru descopertă, şi din 10 în

10 ani la saline. Recalcularea se face şi anual, în cazul când intervin schimbări de

minim 10% în volumul rezervelor exploatabile:

a = 1000R

VR

unde:

a – amortizarea în lei/1000 t produs

VR – valoarea rămasă de amortizat (lei)

R – rezerva exploatabilă la începutul fiecărui exerciţiu (tone).

Amortizarea imobilizărilor este obligatorie chiar şi în cazul fie al

insuficienţei, fie al lipsei beneficiului (profitului).

Absenţa amortismentelor (aşa cum arată autorul N.Feleagă în lucrarea

„Contabilitatea financiară”, vol.II, p. 284, Editura Athenaeum, 1991) constituie

„un element de delict” în prezentarea conturilor anuale, „care conduce la

prezentarea unei imagini nefidele” a întreprinderii sau, altfel formulat, nu se

respectă principiul imaginii fidele. În economia întreprinderilor franceze, potrivit

Planului Contabil General, există două categorii de amortismente:

- amortismente pentru depreciere, care reprezintă o diminuare de

activ (respectiv o creştere de pasiv) şi o creştere a cheltuielilor;

- amortismentele derogatorii, care reprezintă fracţia de amortizare ce

nu corespunde obiectului normal al amortismentelor pentru

depreciere (date de amortizare economică), adică mărimea cotei-părţi

din amortismentele practicate pentru a beneficia de avantaje fiscale,

fiind considerate ca o creştere de pasiv şi o creştere de cheltuieli

excepţionale.

Amortismentul pentru depreciere este privit ca un proces de corectare a

evaluării activelor, ca un proces de repartizare a costurilor, ca tehnică de

61

reînnoire a imobilizărilor prin afectarea beneficiului în vederea reconstituirii

capitalului.

Întreprinderea îşi elaborează un plan de amortizare atât pentru imobilizările

necorporale, cât şi pentru cele corporale. El cuprinde toate imobilizările din

momentul punerii în serviciu a acestora (punerii în funcţiune). Nu este nevoie ca

cineva din exterior să ceară aceasta; el, planul, ţine de ansamblul instrumentelor

gestiunii interne a întreprinderii.

Conform Planului Contabil General, planul de amortizare este un tablou de

reducere a valorilor înscrise în bilanţ pe o anumită perioadă şi pe tranşe

succesive.

Ratele sau duratele de amortizare pentru depreciere „sunt fixate (în

Franţa) de şeful întreprinderii, în conformitate cu experienţa şi uzanţele industriei

şi comerţului” (N. Feleagă op. Cit. P.285).

La noi, duratele sunt prevăzute în Catalogul duratelor normale de serviciu,

care sunt cele acceptate de administraţia fiscală pentru contribuabili.

În Franţa, administraţia fiscală propune rate diferenţiate pe feluri de

imobilizări:

- clădiri comerciale: 2 - 5 %

- clădiri industriale : 5%

- maşini : 10 - 15%

- micul inventar (obiecte de inventar) : 100%;

- mobilier : 10%.

În România, amortizarea capitalului imobilizat în active corporale şi

necorporale este reglementată de Legea nr. 15/24 martie 1994, republicată, şi de

Normele metodologice de aplicare a Legii privind amortizarea capitalului

imobilizat în activele corporale şi necorporale. De reţinut că amortizarea este

tratată nu numai economic, prin legislaţia amintită, ci şi financiar.

62

4.2. METODE DE AMORTIZARE PENTRU DEPRECIERE (REGIMURI

DE AMORTIZARE)

Deprecierea este diminuarea valorii activelor fixe datorită folosirii sau

trecerii timpului. În prima accepţiune, cuvântul depreciere este folosit pentru a

exprima pierderea valorii. Evaluarea, aprecierea viitoare a deprecierii poate fi

arareori făcută cu acurateţe matematică, deoarece viitorul nu poate fi forţat.

Demodarea, inadecvarea, superfluidizarea sunt dificultăţi în prognozarea, în

prevederea mărimii uzurii. Există mai multe metode de amortizare, însă metoda

utilizată trebuie să dea o evaluare acceptabilă, satisfăcătoare a deprecierii.

Din punct de vedere fiscal, amortizarea trebuie calculată fie liniar, fie prin

aplicarea dispoziţiilor fiscale specifice referitoare la regimul de amortizare

(degresivă, accelerată, excepţională), iar în anumite cazuri prin aplicarea unor

soluţii specifice, particulare, admise de politica fiscală (amortizarea fiscală).

Dar să revenim la metodele de amortizare.

4.2.1. Metoda liniară

Metoda liniară constă în stabilirea unor cote fixe, anuale, ce se includ în

cheltuieli, stabilite proporţional cu durata de viaţă utilă a bunului durabil. Norma

de amortizare este egală cu 100 : durată.

Data începerii amortizării este data punerii în funcţiune (în serviciu) a

bunului. Dacă intrarea în funcţiune diferă de 01.01, atunci prima anuitate va fi

redusă cu decalajul de la începutul exerciţiului şi data punerii în funcţiune.

Prorata temporis se calculează în zile, dar poate fi calculată şi în luni, când

regula de amortizare o specifică. De exemplu, amortizarea se calculează sau

încetează să se calculeze începând cu luna următoare punerii sau scoaterii în/din

funcţiune a bunului.

63

Problema 4.1.

Un echipament cumpărat cu 9.200.000 u.m. la 20 aprilie este amortizat

economic timp de 4 ani. Rata de amortizare: 100/4 =25%.

Amortizarea fiecărui exerciţiu, folosind Prorata temporis, în zile, va fi:

Exerciţiul 1:9.200.000 x 25/100 x 250/360 = 1.597.222 u.m.

Exerciţiul 2:9.200.000 x 25/100 = 2.300.000 u.m.

Exerciţiul 3:9.200.000 x 25/100 = 2.300.000 u.m.

Exerciţiul 4:9.200.000 x 25/100 = 2.300.000 u.m.

Exerciţiul 5:9.200.000 x 25/100 x 110/360 = 720.778 u.m.

9.200.000 u.m.

Dacă folosim Prorata în funcţie de luni vom avea :

A1 = 9.200.000 x 25% x 8/12 = 1.533.333 u.m.

A2 = 9.200.000 x 25% = 2.300.333 u.m.

A3 = = 2.300.000 u.m.

A4 = = 2.300.000 u.m.

A5 = 9.200.000 x 25% x 4/12 = 766.667 u.m.

9.200.000 u.m.

Fiscal, amortizarea liniară reprezintă normalitatea, dacă nu sunt alte

reglementări specifice. De exemplu, Ordonanţa nr. 70/19 august 1994 prevedea

un tratament diferit privind amortizarea deductibilă fiscal. Legea impozitului pe

profit, din 2002, recunoaşte fiscal oricare regim de amortizare practicat de

întreprindere.

4.2.2. Metoda calculului degresiv (Metoda degresivă)

64

Metoda constantă în aplicarea unei rate constante la o valoare degresivă,

adică la valoarea rămasă de amortizat (desrescătoare).

(Vi) – A1 = Vr1; A2= Vr1x %100na , Vr1 – A2 = Vr2 ....

adică diferenţa dintre valoarea precedentă şi anuitatea curentă.

Rata sau norma de amortizare sau cota de amortizare se obţine prin

multiplicarea cotelor de amortizare liniară cu unul dintre următorii coeficienţi

degresivi:

- 1,5 pentru o durată normală de utilizare între (2-5] ani;

- 2,0 pentru o durată normală de utilizare între (5-10] ani;

- 2,5 pentru o durată normală de utilizare mai mare de 10 ani.

Problema 4.2..Un mijloc fix are durata normală de utilizare de 8 ani şi valoarea brută de

intrare de 8.000.000 lei.

AnulAmortismentul liniar Na=12,5% Amortismentul degresiv: Na=1,5%

Na =12,5 x 2=25%Val. deamortizat

Amorti-zarea

Val. netă(rămasă)

Val. deamortizat

Amorţi-zarea

Val. netă(rămasă)

1 8.000.000 1.000.000 7.000.000 8.000.000 2.000.000 6.000.0002 8.000.000 1.000.000 6.000.000 6.000.000 1.500.000 4.500.0003 8.000.000 1.000.000 5.000.000 4.500.000 1.125.000 3.375.0004 8.000.000 1.000.000 4.000.000 3.375.000 843.750 2.531.2505 8.000.000 1.000.000 3.000.000 2.531.000 632.813 1.898.4376 8.000.000 1.000.000 2.000.000 1.898.000 632.813 1.265.6247 8.000.000 1.000.000 1.000.000 1.265.000 632.812 632.8128 8.000.000 1.000.000 0 632.812 632.812 0

Amortizarea anuală degresivă continuă până în anul de funcţionare în care

amortizarea rezultată este egală sau mai mică decât amortizarea calculată

după metoda liniară pentru valoarea rămasă de recuperat. Din acel an,

amortizarea anuală este egală cu câtul împărţirii valorii rămase la numărul

anilor rămaşi până la expirarea duratei de utilizare (nu se admite valoare

65

reziduală). În exemplul dat, anul 5 este ultimul an de calcul. Începând cu al

şaselea, se aplică metoda liniară.

Calculul contabil ia sau nu ia în seamă influenţa uzurii moale. Varianta care

nu ia în calcul uzura morală a fost exemplificată. În cazul în care se ia în

calcul, amortizarea valorii de intrare a mijloacelor fixe se realizează într-o

perioadă de timp mai mică decât mărimea duratei normale de utilizare.

Diferenţa în ani reprezintă influenţa uzurii morale.

Agenţii economici care utilizează această variantă a regimului de

amortizare degresivă nu sunt obligaţi să scoată din funcţiune mijloacele fixe

amortizate înainte de expirarea duratei normale de utilizare prevăzută în

„Catalogul duratelor normale” şi nu vor mai calcula amortizarea anuală aferentă

perioadei de timp care corespunde cu uzura morală.

Scoaterea din funcţiune înainte de expirarea duratei normale de utilizare

este permisă dacă mijloacele fixe au fost amortizate integral în momentul

scoaterii.

Pentru mijloacele fixe care au o durată normală de utilizare până la 5 ani

inclusiv nu se calculează influenţa uzurii morale. Amortizarea medie anuală se

determină în funcţie de numărul de ani de utilizare în regim linear.

În cazul luării în calcul a influenţei uzurii morale pentru calculul duratei de

utilizare, se determină mai întâi durata de utilizare în cadrul căreia se realizează

amortizarea integrală, atât cea degresivă, cât şi cea liniară. Durata de utilizare se

determină în funcţie de utilizarea în regim linear recalculată pe baza cotei medii

anuale de amortizare degresivă, prin scăderea acesteia din durata normală de

utilizare:Din4ani

Cota medie anuală Durata deutilizareaferentăregimuluiliniarrecalculat

Duratadeutilizareîn cadrulcăreiaseamortizea

Din care Duratadeutilizareaferentăuzuriimoralepentru

Pentruregimulliniar %

Pentru regimuldegresiv %

În regimde

amortizaredegresivă

În regimde

amortizareliniară

66

zaintegral

carenu se

maicalculeazăamortizare

1 2 3 4 5 6 7 81 2=100/

13=100/1x1,5;2;2,5

4=100/3(rotunjit)

5=1-4 6=5-4 7=5-6 8=1-5

4 25 37,5 3 4 1 3 05 20 30,0 3 5 2 3 08 12,5 25,0 4 4 0 4 49 11,1 22,2 4 5 1 4 410 10,0 20,0 5 5 0 5 520 5,0 12,5 8 12 4 8 8

Pentru duratele normale de utilizare cuprinse între 2-5 ani nu se

calculează uzură morală. Durata de utilizare în cadrul căreia se realizează

amortizarea integrală pentru aceste durate este egală cu durata normală de

utilizare. Efectul uzurii morale are influenţă asupra mărimii duratei de utilizare

cu regim de amortizare degresivă şi regim de amortizare linear, în sensul

reducerii primei durate şi majorării celei de a doua ca număr de ani. Durata

de utilizare cu regim de amortizare degresivă, în varianta luării în calcul a uzurii

morale, va fi mai mică decât în varianta amortizării degresive fără luarea în

calcul a uzurii morale, iar durata de utilizare cu amortizare liniară va fi mai mare

în varianta cu luarea în calcul a uzurii, decât în varianta fără luarea în calcul a

uzurii morale.

Problema 4.3.

Calculul amortizării anuale degresive în varianta fără luarea în calcul a

uzurii morale (AD1):

67

a. un mijloc fix are valoarea de amortizare de 10.000.000 u.m.;

- durata de utilizare 5 ani;

- cota (norma) medie anuală de amortizare degresivă:

%.305.15

%100

Amortizarea anuală:

Anul Amortizarea anuală Valoarea rămasă

1 3.000.000 7.000.000

2 2.100.000 4.900.000

3 1.633.334 3.266.666

4 1.633.333 1.633.333

5 1.633.333 0

b. un mijloc fix cu o valoare de amortizare de 10.000.000 u.m. are durată de

utilizare de 10 ani;

- cota medie de amortizare degresivă = %;20210

%100

- durata de amortizare integrală ester de 5 ani, în regim liniar, pentru 20%.

Ani Cota

AD1

Amortizare Valoare

rămasă

Cota

AD2

Cota

liniară

Amortizare Valoare

rămasă

1

20%

2.000.000 8.000.000

0 %

20%

2.000.000 8.000.000

2 1.600.000 6.400.000 2.000.000 6.000.000

3 1.280.000 5.120.000 2.000.000 4.000.000

4 1.020.400 4.096.000 2.000.000 2.000.000

68

5 819.200 3.276.800 2.000.000 0

6 655.360 2.671.440

7 655.360 1.966.080

8 655.360 1.310.720

9 655.360 655.360

10 655.360 0

c. un mijloc fix are valoarea de intrare (de amortizare) de 5.000.000 u.m.;

- durata normală de utilizare 20 ani;

-durata de amortizare integrală, respectiv de utilizare, în cadrul căreia se

realizează amortizarea, integral 12 ani;

Durata de utilizare în regim de amortizare degresivă este de 4 ani, iar în

regim de amortizare liniară este de 8 ani;

- cota medie anuală de amortizare degresivă este de 12,5%.

Calculul:

- Na liniară %;520

100

- Na degresivă 5% x 2,5=12,5%;

- durata aferentă regimului linear, recalculată, în funcţie de cota medie de

amortizare degresivă este : 8%5.12%100 ani;

- durata amortizării integrale : 20-8 = 12 ani, din care 8 ani linear şi 4 ani

degresiv.

Anul Amortizarea Valoarea rămasă

1 5.000.000 x 12,5%/100%=625.000 4.375.000

2 4.375.000 x 12,5%/100%=546.875 3.828.125

69

3 3.828.125 x 12,5%/100%=478.515 3.349.610

4 3.349.610 x 12,5%/100%=418.701 2.930.909

5 2.930.909:8 =366.364 2.564.545

6 2.564.545 :7 =366.364 2.198.181

7 2.198.181:6 =366.364 1.831.817

8 1.831.817:5 =366.364 1.465.453

9 1.465.453:4 =366.364 1.099.089

10 1.099.089:3 =366.364 732.725

11 732.725:2 =366.364 366.361

12 366.361:1 =366.361 0

Indiferent de varianta de calcul a amortizării, includerea în costurile (cheltuielile)

de exploatare a amortizării anuale se face în corelaţie cu gradul de utilizare a

mijloacelor fixe de bază. Diferenţele de amortizare rezultate se evidenţiază

în cheltuielile excepţionale ale agenţilor şi nu sunt deductibile fiscal (nu se iau

în calculul determinării profitului impozabil anual), reprezentând o pierdere cu

implicaţii asupra lichidităţilor. Reprezintă un cost al subactivităţii, ce se aupor

din venitul net al întreprinderii. Aşa că aveţi grijă privind gradul de utilizare al

capacităţii.

4.2.3. Amortizarea accelerată

Amortizarea accelerată constă în calculul amortizării în primul an de

funcţionare cu 50% din valoarea de intrare, iar pentru exerciţiile următoare cota

anuală se determină după metoda liniară, în funcţie de anii de utilizare rămaşi:

- valoarea de intrare = 12.000.000 u.m.;

70

- durata normală = 6 ani;

- dn-1 = 6-1 = 5 ani pentru liniară;

amortizarea primului an = 12.000.000 x 50%/100=6.000.000;

valoarea rămasă : 12.000.000-6.000.000=6.000.000;

durata rămasă: =5 ani;

amortizarea anuală pentru următorii 5 ani : 6.000.000 : 5 = 1.200.000 sau

6.000.000 x 100/5/100 = 6.000.000 x 20%/100 = 1.200.000;

Regimul de amortizare este strict reglementat:

- amortizarea liniară este cea de referinţă;

- amortizarea regresivă şi cea liniară sunt de competenţa adunării generale

a asociaţiilor sau a consiliului de administraţie, la regiile autonome.

Aşa cum arătam, amortizarea, ca element de cost, se include ca mărime în

costurile de exploatare corelate cu gradul de utilizare a mijloacelor fixe de bază.

Este costul raţional, iar ce depăşeşte este pierderea din amortizarea stabilită. De

exemplu:

Gradul de utilizarea mijloacelor fixe

de bază (%)

Indicele deincludere a

amortizării anualeîn cheltuielile deexploatare (%)

Gradul de utilizarea mijloacelor fixe

de bază (%)

Indicele deincludere a

amortizării anualeîn cheltuielile deexploatare (%)

0-4 0 50-54 505-9 5 55-59 55

10-14 10 60-64 6015-19 15 65-69 6520-24 20 70-74 7025-29 25 75-79 7530-34 30 80-84 8035-39 35 85-89 9040-44 40 90-95 10045-49 45

71

În cazul în care valoarea de intrare a mijloacelor fixe nu este recuperată

integral, iar mijloacele fixe au fost scoase din funcţiune înaintea

atingerii duratei normale de utilizare, diferenţa de suportă pe seama

sumelor rezultate în urma valorificării şi pe seama cheltuielilor de

exploatare, dar nefiind deductibilă fiscal (nu se ia în calcul la

determinarea profitului impozabil), de regulă.

Când amortizarea nu este echivalată cu valoarea de intrare, iar durata

normală de utilizare este exprimată (aceasta ca urmare a unui grad de

utilizare redus), diferenţa de recuperat se include în cheltuielile de

exploatare, fără a se lua în calculul profitului impozabil.

Durata recuperării şi anuităţile de recuperare a diferenţei de amortizare

se stabilesc de către adunarea generală a acţionarilor sau asociaţiilor, la

societăţile comerciale, sau de către consiliul de administraţie, sau de

către consiliul de administraţie, la regiile autonome – fără a depăşi

cinci ani.

4.2.4. Metoda „Softy” (suma cifrei anilor)

Metoda „Softy” constă în determinarea unei rate anuale, fie descrescătoare,

fie crescătoare, care se aplică la o valoare constantă de amortizat, dând

amortizarea anuală.

Varianta descrescătoare a ratelor rezultă din raportarea numărului de

ordine n al anului, pe scara duratei de viaţă, la suma cifrelor anilor. De exemplu,

un bun durabil are durata de viaţă de 5ani:

Suma cifrelor anilor = 1+2+3+4+5= 15

Ratele anuale (r) descrescătoare vor fi:

r1= 5/15; r2=4/15; r3=3/15; r4=2/15; r5=1/15.

Dacă valoarea bunului este de 450.000 mii lei, amortizarea anuală va fi :

72

A1=450.000 x 5/15 =150.000 mii lei

A2=450.000 x 4/15 =120.000 mii lei

A3=450.000 x 3/15 = 90.000 mii lei

A4=450.000 x 2/15 = 60.000 mii lei

A5=450.000 x 1/15 = 30.000 mii lei

Total 450.000 mii lei

Varianta crescătoare foloseşte rapoarte crescătoare : 1/15; 2/15; 3/15; 4/15;

5/15, care aplicate la valoarea de amortizare a bunului dau amortizarea anuală:

A1 = 450.000 x 1/15 = 30.000 mii lei

A2 = 450.000 x 2/15 = 60.000 mii lei

A3 = 450.000 x 3/15 = 90.000 mii lei

A4 = 450.000 x 4/15 = 120.000 mii lei

A5 = 450.000 x 5/15 = 150.000 mii lei

Total 450.000 mii lei

Sistemul anuităţilor poate fi utilizat de contabilitate, dar întreprinderea

suportă consecinţele generate de diferenţa dintre amortizarea admisă de

reglementările fiscale şi cea a anuităţilor regresive (descrescătoare).

Reluăm exemplul:

Perioada Valoarea deamortizat

(1)

Amortizarealiniară

(fiscală)(2)

Amortizarearegresivă

economică (3)Amortizareaderogatorie

(2-3)1 450.000 90.000 150.000 -60.0002 450.000 90.000 120.000 -30.0003 450.000 90.000 90.0004 450.000 90.000 60.000 +30.0005 450.000 90.000 30.000 +60.000

73

Total 450.000 450.000

Amortismentele derogatorii sunt considerate, din punct de vedere fiscale

(în Franţa), deductibile din beneficiul impozabil, numai cele calculate după

normele contabilităţii. Fiscalitatea poate stimula operaţiile de investire prin

amortismentele excepţionale, prin posibilitatea utilizării metodei degresive ş.a.

Atunci când un avantaj fiscal acordat este subordonat contabilizării sale,

sub forma unui amortisment care nu corespunde uzurii, amortismentul

derogatoriu care rezultă (ca un complement fiscal în raport cu deprecierea) face

parte din categoria provizioanelor reglementate şi se include în capitalurile

proprii.

Prin urmare, există o demarcaţie netă între amortizarea contabilă ca

element diminuator al activului şi suplimentul de amortizare practicat pentru a

beneficia de avantajele fiscale, ca amortismente derogatorii, care sunt elemente

de pasiv.

Comparând două metode de amortizare (liniară şi degresivă) rezultă

derogatoriul. Un mijloc fix intră în funcţiune pe 15.03. Valoarea de intrare este

de 900.000 mii lei. Durata este de 5 ani.

Exerciţiul

Amortismentele

pentru o depreciere

liniară

(1)

Amortismentele fiscale

degresive

(2)

Amortismentele

derogatorii

(2-1)

1 142.500 213.750 +71.250

74

2 180.000 205.875 +25.875

3 180.000 160.125 -19.875

4 180.000 160.125 -19.875

5 180.000 160.125 -19.875

6 37.500 0 -37.500

Total 900.000 900.000 0

Metodele de determinare a amortizării sunt diferite, aplicarea uneia sau

alteia depinde de analiza pragmatică a specificităţii uzurii, deprecierii mijloacelor

fixe folosite de o întreprindere sau alta.

Deprecierea este diminuarea valorii activelor fixe, datorată folosirii sau

trecerii timpului.

În prima accepţiune, cuvântul depreciere (uzură) este folosit pentru a

exprima pierderea valorii.

Evaluarea, aprecierea viitoare a deprecierii, poate fi arareori făcută cu

acurateţe matematică, aşa cum am mai arătat.

Demodarea, inadecvarea, superfluiditatea sunt dificultăţi în prognozare, în

vederea stabilirii mărimii uzurii.

Revenind asupra metodelor de calcul al deprecierii, al uzurii şi prin

aceasta a stabilirii mărimii valorice a activelor fixe, ce se include în costuri,

reţinem şi o altă clasificare a acestora:

1. Metoda reevaluării;

2. Metoda liniară;

3. Metoda balanţei;

4. Metoda unităţii de producţie;

5. Metoda oră-producţie;

6. Metoda rezervelor pentru reparaţii;

75

7. Alte metode.

În ce constă, pe scurt, fiecare:

1. Metoda reevaluării are în vedere schimbările perioadelor, fiecare fiind

echivalată cu diferenţa dintre valoarea alocată activului la începutul şi la sfârşitul

perioadei.

Problema 4.4.

Un antreprenor (furnizor) a evaluat instalaţia prin contractul scris la 1

ianuarie la 756.000 u.m. La 31 decembrie acelaşi an, contractul scris nu fusese

semnat şi instalaţia nu fusese transferată spre utilizare. Instalaţia la acea dată a

fost evaluată la 748.000 u.m. Calculul schimbării contractului în privinţa

deprecierii instalaţiei:

Schimbarea în contract = 756.000-748.000 = 8.000 u.m.

Metoda se practică în mod curent în legătură cu utilaje independente,

şeptel, instalaţii pe şantiere, care se deteriorează destul de rapid (în alte ţări).

2. Metoda liniei drepte n

ri

DVV

r

presupune calculul uzurii prin

mijlocirea schimbărilor periodice egale, în funcţie de viaţa activului (durata de

serviciu), luând sau nu în calcul valoarea reziduală (rămasă).

Problema 4.5.

Un activ de 490.000 mii lei este prevăzut să aibă o valoare rămasă de

10.000 mii lei la sfârşitul celor 10 ani de viaţă. Calculul lunar al deprecierii, în

fiecare an de viaţă, va fi:

76

000.4)13(1210000.10000.490

sau %10

100100Na

Aan = 480.000 x 000.4810010 , iar pe lună 4.000 mii lei

Această metodă este cea mai folosită (în România, Canada, Statele Unite

fiind extinsă adoptarea metodei).

Metoda este folosită în legătură cu magazii concesionate, închiriate. Când

metoda este folosită în legătură cu instalaţii şi utilaje, este uneori contestată,

deoarece costul anual de întreţinere al maşinilor apare la prima vedere a fi

uniform, dar în practică nu este aşa, deoarece costul reparaţiilor şi întreţinerilor

tinde să crească pe măsura îmbătrânirii maşinilor, făcând ca totalul costurilor să

crească spre ultimii ani de viaţă ai activului.

3. Metoda balanţei dublului declin constă în aplicarea dublului normei

de amortizare la valoarea rămasă. În acest caz există o valoare rămasă (de

registru).

O variantă este metoda balanţei reducţiei, care admite apriori valoarea

rămasă.

Problema 4.6.

n

i

r

VV

1r

- o maşină costă 810.000 u.m.;

- valoarea reziduală este de 50.625 u.m.;

- durata de folosire este de 4 ani.

Na= %)50(21

30151

000.810625.501 4

Amortizarea fiecărui exerciţiu va fi :

77

Exerciţiul Valoarea rămasă

(netă)

Na % Amortizarea

anuală

1 810.000 50 405.000

2 405.000 50 202.500

3 202.500 50 101.250

4 101.250 50 50.625

5 50.625

Total 50.625 759.375

4. Metoda unităţii de producţie

Calculul se bazează pe rata fixă, calculată pe unitatea de produs, prin

divizarea valorii activului fix la cantitatea de producţie, în timpul vieţii acestuia.

Problema 4.7.

Un activ costă 254.000 u.m., având o valoare reziduală de 4.000 u.m. şi

care va produce 200.000 u.m. în timpul de folosire.

Deprecierea pe unitate este:

.f.u.m.u250.1

000.200000.250

000.200000.4000.254

5. Metoda oră-producţie ia în calcul rata fixă orară, calculată prin

împărţirea valorii activului fix la numărul de ore de funcţionare p durata de viaţă.

Problema 4.8.

Costul unei maşini este 357.000 u.m., valoarea rămasă este de 1.500 u.m.,

iar numărul de ore este de 28.000. Rata deprecierii orare va fi:

78

ah= h1.m.u71,12

000.28000.356

000.28500.1500.357

6. Metoda rezervelor pentru reparaţii

Metoda ia în considerare schimbările periodice, care sunt într-o proporţie

constantă de agregare a costului activului depreciat şi costului întreţinerii în

timpul duratei de serviciu normală.

Problema 4.9.

Un activ de 540.000 u.m. cu o valoare reziduală de 20.000 u.m., are o

durată de 10 ani, în timpul căreia costul cu întreţinerea este de 80.000 u.m. Costul

anual (încărcarea) cu deprecierea şi reparaţiile va fi :

anmu ..000.60

10000.80000.20000.540

.

7. Alte metode

7.1. Suma cifrelor anilor duratei de folosinţă (anuităţile), care constă în

însumarea cifrelor ce constituie numitorul raportului: valoarea de amortizat şi

suma anilor. Această rată (anuitate) se înmulţeşte cu numărul de ordine al anilor,

fie crescător, fie descrescător.

Problema 4.10.

Costul unui utilaj este de 750.000 u.m.

Durata de folosinţă este de 5 ani. Valoarea reziduală este nulă. Suma

cifrelor anilor : 1+2+3+4+5=15.

Anuitatea = 000.5015

000.750

Deprecierea : în anul 1 : A1 = 50.000 x 1 sau A1 = 50.000 x 5

79

În anul 2 : A2 = 50.000 x 2 sau A2 = 50.000 x 4 ş.a.m.d.

7.2. Metoda fondului investit,care presupune încărcarea fiecărei perioade în

mod constant şi care agregată cu dobânda va da costul activului. Aceasta face ca

la finele vieţii activului suma deprecierii acumulate să fie egală cu costul său.

7.3. Metoda politicii de alocare, care stabileşte deprecierea cu ajutorul încărcării

periodice fixe, echivalentă cu excedentul politicii, pentru nevoile de a aduce

duratei o sumă egală cu costul său.

Calculul amortizării:

A. În industrie:

1. Linear, în ramuri prelucrătoare:

1001100

n

a DNaNaV

anA ; Vr = 0

2. Pe produs în ramuri extractive:

e

r

RV

anA x R1 , în care: Vr = valoarea rămasă; Re = rezerva exploatabilă ;

R1 = rezerva extrasă.

3. Pe ore de funcţionare, pentru mijloacele care au durata exprimată în ore:

n

a

HV

ha , în care: Va= valoarea de amortizat; Hn= ore de funcţionare standard.

B. În construcţii (antreprize) – nu există deosebiri faţă de industrie. Diferă doar

structura activelor fixe specifice activităţii de antrepriză.

C. În transportul feroviar – ca urmare a existenţei unei gestionări diferite faţă

de o întreprindere industrială, există anumite particularităţi şi în gestionarea

amortizării ca fond. În privinţa calculului nu există diferenţe.

D. În comerţ – nu există deosebiri faţă de o întreprindere industrială.

E. În cooperaţia de consum – nu există deosebiri de calcul.

F. În cooperaţia meşteşugărească – asemănător cooperaţiei de consum.

80

4.3. ROLUL AMORTIZĂRII

Amortizarea este procesul de repartizare a unei sarcini, a unui cost de o

natură particulară. Aceasta din punct de vedere economic.

Din punct de vedere financiar, este o tehnică de finanţare a reînnoirii

imobilizărilor.

Am văzut că există diferite metode de evaluare a amortizării, însă,

indiferent de metodă, amortizarea este o sursă a autofinanţării. Amortizarea este

o componentă a capacităţii de autofinanţate (CAF) brută.

Amortizarea este o sursă de constituire a fondului de dezvoltare propriu

(fond de investiţii), alături de profit şi alte resurse.

Amortizarea participă la reînnoirea activelor fixe corporale prin înlocuire,

care poate fi o înlocuire simplă, de acelaşi nivel, sau o înlocuire elevată.

De asemenea, amortizarea este componenta cash-flow-ului (fluxului de

numerar).

Întreprinderile, indiferent de forma de organizare şi tipul de proprietate

(instituţii publice), sunt obligate să evidenţieze amortizarea mijloacelor fixe

scoase din funcţiune.

Am văzut că, prin utilizare, mijloacele fixe se depreciază în timp. Ele

trebuie înlocuite. Înlocuirea necesită resurse băneşti. Deoarece plata este bruscă,

este necesar un însemnat volum bănesc. Pentru a se evita presiuni mari asupra

fluxurilor de trezorerie ale întreprinderii, întreprinderea trebuie să procedeze la o

acumulare în timp, constituindu-şi un fond de dezvoltare destinat înlocuirii –

reproducţia simplă – sau dezvoltării capitalului sau tehnic.

Amortizarea este parte componentă a resurselor proprii care sunt

utilizate pentru finanţarea investiţiilor, dar şi pentru rambursarea

creditelor. De fapt, rambursarea creditelor primează ca destinaţie a

81

resurselor. Prin urmare, amortizarea participă la rambursarea

creditelor şi la finanţarea investiţiilor.

Exemplu:

Bugetul activităţii de investiţii cuprinde informaţii privind amortizarea.

I. Resurse proprii Total %

4.000 100

Participarea

amortizării

% sumă

1. Disponibilul la începutul perioadei 1.000 25

2. Sume din valorificări din

dezmembrarea imobilizărilor corporale 500 12,5

3. Sume din vânzarea activelor şi

mijloacelor fixe 500 12,5

4. Amortizarea imobilizărilor corporale 1.000 25

5. Sume reprezentând reducerea

Impozitului pe profit 200 5

6. Sume repartizate din profitul net 800 20

7. Alte surse prevăzute de acte normative 0 0

II. Destinaţia resurselor proprii

1. Rambursare credite 2.000 50

2. Finanţarea investiţiilor 2.000 50

25,0 500

25,0 500

Dacă investiţiile ce se finanţează, adică nivelul cheltuielilor

pentru investiţii, sunt inferioare finanţării proprii, amortizarea

contribuie la excedentul ce se acumulează pentru finanţarea unor

cheltuieli de investiţii financiare pe termen scurt.

Capacitatea de autofinanţare, ca sumă generată de exploatare (de exerciţiul

exploatării), cuprinde:

82

- rezultatul net (profitul net) după impozitare înainte de a fi distribuit;

- donaţii de amortizare şi alte provizioane (reţineri) pentru depreciere;

- donaţii pentru provizioane cu caracter de rezervă pe o durată certă.

Existenţa unui deficit sau a unei pierderi nu exclude existenţa unei anumite

capacităţi de autofinanţare pe seama amortizării.

Exemple:

- profitul net : 5.470 mii lei;

- amortizarea : 4.430 mii lei;

- provizioanele pentru depreciere ;

- provizioane pentru cheltuieli exigibile în mai mulţi ani;

- mărimea capacităţii de autofinanţare = 5.470 + 4.530 = 10.000 mii lei.

Amortizarea, ca o componentă a autofinanţării, este importantă pentru viaţa şi

dezvoltarea întreprinderii, deoarece participă la:

- finanţarea totală sau parţială a noilor investiţii;

- susţinerea fondului de rulment;

- rambursarea datoriilor pe termen mediu şi lung.

Capitolul V.

83

ANALIZA LEVIRULUI EXPLOATĂRII ŞI A LEVIERULUI

FINANCIAR

Conceptele de levier (pârghie) al (a) exploatării şi levier (pârghie)

financiar(ă) sunt folosite în analiza financiară, planificare şi control. În finanţe,

levierul este definit ca fiind modalitatea prin care sunt utilizate activele şi

pasivele cu costuri fixe ale unei firme în încercarea de a creşte veniturile

potenţiale ale acţionarilor.

În mod concret, levierul exploatării presupune utilizarea activelor cu

costuri fixe, în timp ce levierul financiar presupune folosirea pasivelor care au

costuri fixe.

Firmele utilizează levierul exploatării şi levierul financiar în vederea

obţinerii unor venituri mai mari decât costurile fixe aferente activelor şi pasivelor

acesteia, pentru a creşte veniturile acţionarilor (asociaţilor). Levierul este totuşi o

sabie cu două tăişuri, deoarece folosirea sa conduce la creşterea variabilităţii

(riscului) acestor venituri.

5.1. LEVIERUL EXPLOATĂRII

Dacă din totalul unei firme un procent ridicat îl reprezintă costurile fixe, se

spune că firma are un grad ridicat al levierului exploatării. Aşadar, levierul

exploatării se defineşte ca fiind ponderea pe care o ocupă costurile fixe în

costurile totale ale unei firme.

În terminologia afacerilor, un grad ridicat al levierului exploatării, ceteris

paribus, desemnează faptul că o modificare redusă în volumul vânzărilor (cifrei

84

de afaceri) va avea drept rezultat o schimbare importantă în nivelul profitului din

exploatare.

Pentru măsurarea efectului schimbării volumului de vânzări asupra

profitabilităţii, se calculează gradul levierului exploatării (GLE), definit ca fiind

indicele prin care raportarea procentajului schimbării în profitul din exploatare la

procentajul modificării volumului de vânzări.

QQ

PP

'GLE e

e

(5-1)

Gradul levierului exploatării poate fi calculat şi cu formula de mai jos1:

FVPQVPQGLE

)()( (5-1-a)

unde:

Q = volumul fizic al vânzărilor;

P = preţul unitar al unui produs vândut de firmă;

V = costurile variabile unitare;

F = costurile fixe totale ale firmei.

Problema 5.1.

1 Ecuaţia se obţine plecând de la formula profitului din exploatare Pe=Q(P-V)-F care se introduceîn ecuaţia 5-1 şi se continuă calculele.

vânzarede volumuluischimbariiprocentulexploataredinprofituluischimbariiprocentulGLE

85

Presupunem că pentru a realiza un volum de vânzări de 100.000 perechi de

ciorapi al căror preţ unitar de vânzare este de 20.000 u.m., o firmă ocazionează

un cost variabil unitar de 10.000 u.m. şi costuri fixe totale de 800 mil u.m. Să se

determine gradul levierului exploatării dacă firma va încerca să crească volumul

fizic al vânzărilor la 110.000 perechi ciorapi.

Rezolvare:

Aplicând formula 5-1, obţinem:

51,05,0

000.100000.100000.110

200200300

milmilmil

GEL

Folosind formula 5-1-a, obţinem:

5

000.000.200000.000.000.1

000.000.800000.10000.20000.100000.20000.20000.100

GLE

Un grad al levierului exploatării de 5 semnifică faptul că, dacă volumul

vânzărilor creşte cu 10%, de la 100.000 la 110.000 perechi, profitul din

exploatare va creşte de cinci ori mai mult, adică cu 5%. Într-adevăr, până la

creşterea volumului de vânzări masa profitului era de 200 mil u.m., iar după

creşterea cu 10% a vânzărilor profitul a crescut la 300 mil u.m., ceea ce

reprezintă o creştere de 50%.

Gradul levierului exploatării, pentru o firmă dată, este dependentă de

nivelul volumului fizic de vânzări, de preţurile de vânzare şi de costurile

variabile unitare. Cu cât gradul levierului exploatării este mai ridicat, cu atât mai

mult vor fluctua profiturile, atât în sus, cât şi în jos, ca răspuns la modificările

intervenite în special în volumul vânzărilor.

5.2. ANALIZA PRAGULUI DE RENTABILITATE (punctul critic)

86

Multe dintre activităţile de planificare din cadrul firmei se bazează pe

nivelurile anticipate ale volumului de vânzări. Studiul relaţiilor dintre vânzările,

costurile din exploatare şi profitul din exploatare este cunoscut ca analiza cost-

volum-profit sau analiza punctului critic.

Analiza punctului critic este o metodă de determinare a punctului în care

veniturile din vânzări acoperă costurile; acest punct este de referinţă, deoarece în

acest punct profitul din exploatare este zero, dacă vânzările depăşesc acest punct,

firma obţine profit, iar dacă ele se situează sub acest punct, firma înregistrează

pierderi.

Importanţa concretă a analizei punctului critic în procesul planificării

rezidă în faptul că relaţia cost-volum-profit poate fi influenţată de către

investiţiile firmei în active imobilizate şi de modificarea proporţiei dintre activele

imobilizate şi activele circulate.

Pentru a acoperii costurile variabile şi cele fixe ale firmei, aceasta trebuie

să anticipeze şi să realizeze un volum suficient de vânzări, în caz contrar ea va

realiza pierderi. Cu alte cuvinte, pentru ca o firmă să evite înregistrarea de

pierderi, veniturile din vânzări trebuie să acopere toate costurile (cele fixe şi cele

variabile). Costurile care fac parte din fiecare dintre cele două categorii sunt

prezentate în tabelul de mai jos. De subliniat că cheltuielile cu dobânda nu sunt

incluse în acest tabel, pentru că dobânda este un cost financiar şi nu face parte din

costurile de fabricaţie. Astfel, în cele ce urmează ne vom ocupa de analiza

punctului critic înainte de grevarea costurilor de cheltuielile cu dobânda.

Costurile de fabricaţie fixe şi variabileCosturile de fabricaţie fixe Costurile de fabricaţie variabile- amortizarea - salariile muncitorilor- chirii - materiale şi materii prime- cheltuieli de asigurare - comisioane pentru vânzări- salariile funcţionarilor; etc. - etc.5.2.1. Metoda grafică. Graficul punctului critic

87

În figura de mai jos este prezentat graficul analizei simple sau liniare a

punctului critic. Pe axa orizontală sunt reprezentate numărul de unităţi fabricate

şi vândute, iar pe axa verticală sunt reprezentate veniturile din vânzări şi

costurile. Pentru uşurarea expunerii, presupunem că numărul de unităţi vândute

este egal cu cel al unităţilor fabricate.

Funcţia veniturilor totale, PQ, reprezintă veniturile totale pe care firma le

va realiza pentru fiecare nivel al vânzărilor fizice, Q, în condiţiile unui preţ unitar

de vânzare constant, P. În mod similar, funcţia costurilor totale (de fabricaţie sau

de exploatare), F+QV, reprezintă costul total pe care îl va ocaziona firma la

fiecare nivel al vânzărilor. Costul total este suma costurilor fixe ale firmei, F,

care sunt independente de nivelul volumului fizic de vânzări, şi a costurilor

variabile, care cresc cu o rată constantă, V, pe unitatea de vânzări fizice.

Presupunerea existenţei unui preţ unitar de vânzare constant şi a unui cost

variabil unitar constant conduce la o relaţie liniară pentru funcţiile veniturilor

totale şi, respectiv, costului total.

Punctul critic în figura de mai jos este marcat prin simbolul Qpc şi este

punctul unde se intersectează funcţia veniturilor totale cu funcţia costului total.

Dacă nivelul vânzărilor firmei este sub acest punct critic, adică dacă

PQ < F+QV, firma înregistrează pierderi din activitatea de exploatare. Dacă

nivelul vânzărilor firmei se situează deasupra acestui punct critic, adică dacă PQ

> F+QV, ea va realiza profituri din activitatea de exploatare.

Determinarea grafică a punctului critic al unei firme presupune următorii

paşi:

- Trasarea liniei care porneşte din punctul de origine şi are o pantă (înclinare) P,

linie ce reprezintă funcţia veniturilor totale, PQ.

- Trasarea liniei orizontale, paralelă la axa orizontală, reprezentând funcţia

costurilor fixe, F.

88

- Trasarea liniei care porneşte din punctul în care linia costurilor fixe, F,

intersectează axa verticală, şi care are panta V, linie ce reprezintă funcţia

costurilor totale, F+QV.

- Determinarea punctului în care linia PQ intersectează linia F+QV şi coborârea

din acest punct a unei perpendiculare pe axa orizontală, la intersecţia cărora se

află volumul fizic de vânzări din punctul critic, Qpc.

Figura: Graficul analizei liniare a punctului critic

5.2.2. Metoda algebrică. Determinarea volumului de vânzări din punctul

critic

Pentru determinarea punctului critic algebric al firmei, este necesar să se

pornească de la egalitatea care trebuie să existe între funcţia veniturilor totale şi

funcţia costurilor totale. Prin rezolvarea acestei egalităţi se determină volumul

fizic al vânzărilor din punctul critic.

Algebric, putem scrie:

QVFPQ

Înlocuind pe Q cu Qpc, avem:

PQpc = F+VQpc

PUNCT CRITIC

PROFIT

F+QV

F

PQ

Pierderi

Qp

c

Vânzări fizice, Q

89

Rezolvând ecuaţia de mai sus, obţinem:

VPFQpc

(5-2)

Diferenţa dintre preţul unitar de vânzare şi costul variabil unitar, P-V, este

cunoscută şi sub denumirea de marja de contribuţie pe unitatea de produs. Ea

măsoară cu cât contribuie fiecare unitate fizică de vânzări la acoperirea costurilor

fixe şi a profiturilor din exploatare.

Pentru exemplificare admitem cazul unei întreprinderi (firme) care produce

şi comercializează un singur produs. Preţul de vânzare unitar este de 6.000 u.m.

Cheltuielile variabile unitare sunt de 2.400 u.m., iar cheltuielile fixe totale sunt de

54.000.000 u.m. Pentru determinarea punctului critic (pragului de rentabilitate)

se foloseşte relaţia (5-2):

unde:

Qpc = prag de rentabilitate

F = totalul cheltuielilor fixe

P = preţul unitar

V = cheltuielile variabile unitare.

Înlocuind datele în relaţia de calcul obţinem:

000.15400.2000.6

000.000.54Q pc

bucăţi.

Se constată că profitul este nul la un volum de activitate de 15.000 bucăţi.

Orice unitate de producţie realizate în plus faţă de pragul de rentabilitate va

genera profit, după cum o producţie mai mică de 15.000 bucăţi va determina

pierderi. Pentru a determina pragul de rentabilitate în unităţi valorice la

întreprinderile monoproductive se înmulţeşte pragul de rentabilitate în volum

(Qpc) cu preţul de vânzare.

În cazul firmelor care vând mai multe feluri de produse la preţuri diferite,

este necesară utilizarea analizei punctului critic bazată pe vânzările valorice

90

pentru determinarea volumului din punctul critic. Această analiză necesită a fi

cunoscute vânzările valorice totale, costurile fixe totale şi costurile variabile

totale. Volumul valoric al vânzărilor în punctul critic, în acest caz, se calculează

cu formula:

PQVQ1

FQpc

(5-3)

unde:

Qpc = pragul de rentabilitate

F = cheltuielile fixe totale

VQ = cheltuielile variabile totale

PQ = venituri totale

Problema 5.2.

Considerăm următoarele date:

Veniturile totale (PQ) = 3213 mil u.m.

Cheltuielile fixe totale (F) = 900 mil u.m.

Cheltuielile variabile totale (VQ) = 1992 mil u.m.

În acest caz pragul de rentabilitate va fi:

2368

321319921

900Qpc

mil u.m.

Deci, se va obţine un profit nul în momentul în care se realizează venituri

în valoare de 2368 mil u.m.

În procesul decizional prezintă un interes deosebit stabilirea pragului de

rentabilitate în zile, având semnificaţia datei calendaristice la care pragul de

rentabilitate este atins.

Relaţia de calcul este:

91

360Q

QQ

realizat

pczilepc

Pentru exemplul anterior avem:

26536032132368

zile pcQ

Deci, pragul de rentabilitate a fost realizat (cheltuielile sunt egale cu

veniturile) în a 265 –a zi a anului (adică în 23 septembrie).

Cunoscând pragul de rentabilitate se poate determina şi intervalul de

siguranţă (IS) folosind relaţia:

PQQ

1I pcS

adică:

%29,26100321323681

SI

Acest rezultat ne indică faptul că nivelul de rentabilitate realizat de

întreprindere asigură un interval de siguranţă suficient pentru a suporta anumite

influenţe nefavorabile externe ca de exemplu majorări de preţuri la materiile

prime, materiale indexări de salarii, etc. Se apreciază că nivelul minim al

intervalului de siguranţă să fie cel puţin 22-25%.

În unele cazuri analistul este interesat să determine volumul fizic al

vânzărilor care permite obţinerea unui profit normat. Pentru aceasta se foloseşte o

expresie similară cu (5-2):

VPnormatProfitulFrvanzariloalnormatfizicVolumul

(5-4)

Problema 5.3.

92

Totalul cheltuielilor fixe (F) ale unei firme sun în valoare de 54.000.000

u.m. Preţul unitar (P) este de 6.000 u.m. Cheltuielile variabile unitare (V) de

2.400 u.m. Profitul normat (Pn) de 2.000.000 u.m.

Rezolvare:

Înlocuind datele în formula (5-4) obţinem:

555.15400.2000.6

000.000.2000.000.54Qpc

bucăţi

Pentru a obţine un profit de 2.000.000 u.m. trebuie să se realizeze un volum

de activitate de 15.555 bucăţi.

În cazul firmelor care vând mai multe feluri de produse la diferite preţuri,

pentru obţinerea unui profit normat se foloseşte relaţia:

PQVQPFQ n

pc

1

Problema 5.4.

Totalul cheltuielilor fixe realizate de o întreprindere (F) sunt de 900 mil

u.m. Veniturile totale (PQ) de 3213 mil u.m. Cheltuielile variabile totale (VQ) de

1992 mil u.m. Profitul normat (Pn) de 850 mil u.m. Să se calculeze punctul critic.

Rezolvare:

46053800,0

1750

321319921

850900Qpc

mil u.m.

Deci pentru a se obţine un profit de 850 mil u.m. este nevoie să se realizeze

venituri în valoare de 4605 mil u.m.

Analiza punctului critic este utilizată mai ales în cazul următoarelor trei

decizii privind afacerile:

93

1. Când se iau decizii privind introducerea în fabricaţie a unui nou produs,

analiza punctului critic ne poate ajuta să determinăm cât de mari trebuie

să fie vânzările din noul produs pentru ca firma să obţină profit.

2. La studierea efectelor unei creşteri generale în nivelul operaţiunilor

firmei, o expansiune a acestora poate determina creşterea nivelului atât al

costurilor fixe, cât şi al celor variabile, dar aceasta poate, de asemenea,

determina creşterea vânzărilor.

3. Când firma ia în considerare proiecte de modernizare şi automatizare,

ţinând seama că investiţiile în echipamente cresc, pentru a scădea

costurile variabile, în special cele cu salariile, analiza punctului critic

poate ajuta conducerea în analiza consecinţelor acestor proiecte.

Există o legătură importantă între punctul critic şi gradul levierului exploatării

utilizat de către firmă. Astfel, bazându-ne pe definiţia punctului critic cantitativ,

(5-1) se poate scrie:

VPQFVPQFVPQ

VPQGLE

()(

1 , sau

QQ

GLEpc

1

1 (5-5)

Implicaţiile ecuaţiei (5-5) sunt:

Dacă Q > Qpc, atunci GLE > 0. În acest caz, modificarea profiturilor este de

acelaşi semn cu modificarea vânzărilor (când vânzările cresc, cresc şi profiturile).

Dacă Q <Qpc, atunci GLE < 0. În acest caz, schimbarea produsă în

pierderile înregistrate de firmă este de semn contrar schimbării produse în

vânzări (dacă vânzările cresc, pierderile vor creşte).

94

Pentru unităţile care produc şi comercializează o gamă de produse, pragul

de rentabilitate valoric pentru întreaga activitate a întreprinderii stabilit pe baza

contului de profit şi pierdere poate avea următorul model:

%CV.M(absolute)CFQpc

unde:

CF(absolute) – valoarea totală a mijloacelor fixe

M.CV% - rata marjei asupra cheltuielilor variabile totale (se calculează ca

pondere a cheltuielilor variabile în totalul cheltuielilor)

Această metodă de analiză este foarte utilă întreprinderilor pentru calculele

de previziuni permiţând obţinerea unor informaţii cum sunt:

1) Cifra de afaceri pentru care rezultatul este nul (punctul critic

sau pragul de rentabilitate)

2) Mărimea profitului realizat la o creştere dată a cifrei de afaceri

3) Mărimea cifrei de afaceri care să conducă la obţinerea unui

profit dorit

4) Mărimea cifrei de afaceri necesară pentru menţinerea unui

profit în condiţiile în care cresc cheltuielile fixe.

Problema 5.5.

O societate comercială a realizat o cifră de afaceri de 2.000 mil u.m.

înregistrând cheltuieli variabile de 1.600 u.m. şi cheltuieli fixe de 100 mil u.m.

Se cere:

a) Cifra de afaceri pentru care rezultatul este nul (CApr)

b) Rezultatul obtenabil la o creştere a cifrei de afaceri cu 10%

c) Care va fi cifra de afaceri necesară pentru a obţine un rezultat dorit de

350 mil u.m.

95

d) Care va fi cifra de afaceri necesară pentru a menţine rezultatul iniţial, în

condiţiile creşterii cheltuielilor fixe cu 50 mil u.m.

Rezultatele sunt prezentate în tabelul de mai jos:

Analiza pragului de rentabilitate

Explicaţii Valori % Pct. a. Pct. b Pct. c Pct. d

Cifra de afaceri 2.000 100 500 2.200 2.250 2.250

Cheltuieli variabile 1.600 80 400 1.760 1.800 1.800Marja asupra cheltuielilor

variabile400 20 100 440 450 450

Cheltuieli fixe 100 - 100 100 100 150

Rezultatul net 300 - 340 350 300

a) CApr= u.m.mil500%20

100%.

(absolute)

CVMCF

b) CA = 200 x 110% = 220 mil u.m.

CV = 80% X 2200 = 1760 mil u.m.

M.CV% = 20% x 2200 = 440 mil u.m.

∆rezultatului % = %3,13100300

300340

La o creştere a CA cu 10% rezultatul a crescut cu 13,3%

c) CA x M.CV% = M.CV(absolută) => CA=%.

.CVM

CVabsolutăM

CA u.m.2250%20

450 mil

d) M.CV% = (100+50) x 300 = 450 mil u.m.

CA = 2250%20

450 mil. u.m.

96

5.2.3. Analiza punctului critic al numerarului

Analiza punctului critic al numeralului porneşte de la premisa că în cadrul

firmei există şi cheltuieli care nu presupun ieşiri de numerar, în special

amortizarea.

Ecuaţia pentru calcularea punctului critic al numerarului (Q’pc), în expresie

fizică, rezultă din ecuaţia punctului critic al volumului fizic de vânzări, 5-2, prin

deducerea din cheltuielile fixe totale a cheltuielilor noncash, N, adică a celor care

nu presupun ieşiri de numerar din firmă.

Q’pc =

VPNF (5-6)

Acest punct măsoară volumul fizic al vânzărilor necesar acoperirii

cheltuielilor de exploatare în numerar fixe, cum ar fi salariile funcţionarilor,

chiriile şi utilităţile.

Dacă se doreşte calcularea punctului critic al numerarului în expresie

valorică, (Q”pc) se porneşte de la ecuaţia 5-3 şi se deduc din cheltuielile fixe

totale cheltuielile care nu necesită numerar:

Q”pc=

PQVQ

NF

1(5-7)

O firmă cu o proporţie mare a costurilor fixe sub formă de cheltuieli

noncash va avea un punct critic al numerarului scăzut şi va fi mai capabilă să

supravieţuiască pe timpul scăderii activităţii economice decât o firmă ale cărei

costuri fixe constau mai ales din costuri care presupun ieşire de numerar în afara

firmei.

97

5.2.4. Limitele analizei punctului critic

În aplicarea practică a analizei punctului critic se ivesc unele probleme,

cum ar fi :

Presupunerea că preţul unitar de vânzare şi costul variabil unitar sunt

constante nu este una realistă. În practică, acestea tind să fie neliniare. În multe

cazuri, o firmă poate vinde cantităţi suplimentare din produsele şi serviciile sale

prin reducerea preţului unitar de vânzare. Ca urmare, funcţia veniturilor totale din

vânzări are forma de curbă şi nu de dreaptă, iar graficul analizei punctului critic

indică mai multe puncte critice decât un singur punct, aşa cum am văzut că indică

graficul analizei liniare a punctului critic.

În figura de mai jos prezentăm graficul analizei neliniare a punctului critic.

Figura: Graficul analizei neliniare a punctului critic

Compoziţia costurilor de exploatare este presupusă a fi formată din costuri

fixe şi costuri variabile. În realitate, costurile fixe şi cele variabile sunt

PUNCTE CRITICE

VENITURI, COSTURI

PROFIT

PIERDERI

F+QV

VÂNZĂRI FIZICE, Q

QP

98

dependente atât de perioada de timp implicată, cât şi de gama cantităţilor de

produse vândute luate în considerare. Se poate spune că pe termen lung toate

costurile sunt variabile. În plus, anumite costuri sunt parţial fixe şi parţial

variabile, iar anumite costuri cresc oarecum în trepte pe măsură ce cresc

cantităţile de unităţi vândute (adică, costuri semivariabile) şi sunt constante

numai relativ la o gamă limitată de cantităţi vândute.

Produse multiple. Modelul analizei punctului critic presupune de asemenea

că o firmă produce şi vinde fie numai un singur produs, fie un mix constant de

produse diferite. În multe cazuri, mixul de produse se modifică în timp şi atunci

cresc problemele legate de alocarea costurilor fixe pentru diferitele produse.

Incertitudinea. Una dintre presupunerile analizei punctului critic este aceea

că preţul de vânzare unitar şi costul variabil unitar, ca şi costurile fixe, sunt

cunoscute pentru fiecare nivel al volumului de vânzări. În practică, aceşti

parametrii sunt supuşi incertitudinii, astfel încât acurateţea analizei punctului

critic depinde de acurateţea estimării acestor parametrii.

Orizontul de planificare este pe termen scurt (maxim un an). Totuşi,

profiturile aferente costurilor nu pot fi realizate decât în perioadele ulterioare

(cazul mai ales al cheltuielilor de cercetare şi dezvoltare).

5.3. LEVIERUL FINANCIAR

Al doilea levier la care poate recurge o firmă este levierul financiar. Acesta

este definit ca fiind gradul în care sunt utilizate de către firmă surse de finanţare

cu costuri fixe (împrumuturi, leasing şi acţiuni preferenţiale). Ca urmare a

folosirii finanţării prin surse de finanţare cu costuri fixe, firma este expusă

riscului financiar. Prin utilizarea datoriilor şi acţiunilor preferenţiale, adică a

levierului financiar, firma concentrează riscul afacerilor sale asupra deţinătorilor

de acţiuni comune.

99

În mod normal, firma are un anumit grad se risc inerent activităţii sale;

Acesta este riscul afacerilor, definit ca fiind nesiguranţa inerentă apărută în

legătură cu previziunile despre veniturile viitoare aferente activelor firmei. Riscul

financiar este partea din riscul la care sunt supuşi acţionarii, peste riscul

afacerilor, rezultat din utilizarea levierului financiar.

Utilizarea în mare măsură a levierului financiar conduce la creşterea

costurilor financiare fixe ale firmei; acestea determină, la rândul lor, o creştere a

nivelului profitului din exploatare pe care firma trebuie să-l obţină pentru a

acoperi obligaţiile sale financiare şi a rămâne şi cu profit net. Acest fapt arată că

o creştere a levierului financiar al firmei determină creşterea variabilităţii

profiturilor pe o acţiune pentru acţionarii firmei care deţin acţiuni comune.

Pe lângă o serie de indici financiari din grupa indicilor gestionării datoriilor

utilizaţi la măsurarea riscului financiar asociat folosirii levierului financiar în

cadrul structurii capitalului firmei, acesta poate utiliza şi gradul levierului

financiar (GLF).

Gradul levierului financiar este definit ca proporţia schimbării produse în

profitul pe o acţiune (PPA) de o anumită proporţie a schimbării produse în

profitul din exploatare. El se calculează astfel2:

iDPP

PP

PPAPPA

GLFe

e

e

e

(5-8)

unde:

PPA = profitul pe o acţiune;

Pe = profitul din exploatare;

i = rata dobânzii la datorii;

2) Pentru a ajunge la forma finală a ecuaţiei 5-7, se are în vedere faptul că PPA = (Pe-iD)/N, unde N este numărul de

acţiuni.

100

D = valoarea datoriilor folosite la finanţarea firmei.

Din ecuaţia (5-8) rezultă GLF este raportul dintre profitul din exploatare şi

profitul din exploatare rămas după plătirea dobânzilor pentru datorii (profitul

impozabil).

Problema 5.6.

Dacă o firmă realizează într-un exerciţiu financiar un profit din exploatare

de 5 miliarde u.m. şi a înregistrat cheltuieli financiare cu dobânzile de 800

milioane u.m., înseamnă că firma a avut un grad al levierului financiar de 1,19

rezultat din formula:

19,1mil800mil000.5

mil000.5GLF

Aceasta înseamnă că pentru o creştere cu 1% a profitului din exploatare va

rezulta o creştere cu 1,19% a profitului pe acţiune ca urmare a folosirii de către

firmă a levierului financiar.

5.4. COMBINAREA LEVIERULUI EXPLOATĂRII CU LEVIERUL

FINANCIAR

Dacă o firmă utilizează într-o măsură atât levierul exploatării (adică dotarea

tehnică ce dă naştere la costuri fixe), cât şi levierul financiar (finanţarea prin

datorii), atunci chiar o mică modificare în volumul de vânzări conduce la

fluctuaţii majore în profitul pe o acţiune (PPA). Cele două leviere pot acţiona în

combinaţie astfel încât impactul schimbării intervenite în performanţa firmei,

măsurată prin volumul vânzărilor, se concretizează în efectul avut asupra

profitului pe o acţiune.

Efectul levierului combinat măsoară gradul în care un anumit procent de

creştere a volumului vânzărilor conduce la o creştere procentuală mai mare a

101

profitului pe o acţiune. Gradul levierului total (GLT) arată cât afectează

profitul pe o acţiune o anumită modificare în volumul vânzărilor.

GLF = Procentul modificării PPA .

Procentul modificării vânzărilor

Aceasta poate fi scrisă şi altfel:

II

PPAPPA

GLF

(5-9)

unde:

I = volumul valoric al vânzărilor

Gradul levierului total se poate scrie şi ca produs al gradului levierului

exploatării şi gradul levierului financiar.

GLT = GLE x GLF. (5-10)

GLT =iDF)VP(Q

)VP(Q

(5-11)

Gradul levierului total poate fi, de asemenea, utilizat pentru aflarea noului

profit pe o acţiune pentru un anumit procent de creştere a vânzărilor (∆I%), după

cum urmează:

PPA1 = PPA0 + PPA0 x GLT x ∆I% = PPA0(1+GLT x I%) (5-12)

102

Problema 5.7.

Presupunem că o firmă a realizat în exerciţiul financiar expirat o cifră de

afaceri de 100 miliarde u.m. cu costuri variabile de 70 miliarde u.m., costuri fixe

de 15 miliarde u.m. şi cheltuieli financiare de 3 miliarde u.m. În anul următor,

firma planifică să crească vânzările cu 30%, de la 100 miliarde u.m. la 130

miliarde u.m. Cunoscând că profitul pe o acţiune în anul expirat a fost de 700

u.m., să se determine care va fi profitul pe o acţiune în anul curent, când

vânzările vor creşte cu 30%.

Rezolvare:

Aflăm mai întâi cât este gradul levierului exploatării pentru vânzări de 100

miliarde u.m., folosind ecuaţia (5-1-a) :

2153070100

F)VP(Q)VP(QGLE

Levierul financiar îl determinăm cu formula (5-7), după ce stabilim că

profitul din exploatare se găseşte din relaţia Pe = Q(P-V)-F = 15 miliarde u.m.

25,11215

iDPP

GLFe

e

Gradul levierului total se calculează făcând apel la formula (5-9):

GLT = GLE x GLF = 2 x 1,25 = 2,5Utilizând formula (5-11), determină cât va fi profitul pe o acţiune în anul

curent, când vânzările vor creşte cu 30%.

PPA1 = PPA0(1+GLT x ∆I% ) = 700 ( 1 + 2,5 x 0,3 ) = 700 x 1,75 = 1,225

Deci, dacă firma va creşte vânzările cu 30%, în condiţiile în care are un

grad al levierului total de 2,5 , profitul pe o acţiune va creşte de la 700 u.m. la

1,225 u.m., adică cu 75%.

103

Gradul levierului total utilizat de către o firmă este o măsură a variabilităţii

totale a PPA, deoarece nivelul vânzărilor variază datorită costurilor fixe de

exploatare şi a costurilor de finanţare. Aceste costuri pot fi combinate în diferite

feluri pentru a obţine un GLT dorit. Cu alte cuvinte, există un anumit număr de

combinaţii posibile ce se pot realiza între levierul exploatării şi cel financiar.

Totuşi, firma este limitată în privinţa cantităţii levierului exploatării şi a

levierului financiar pe care firma o poate utiliza în încercarea de a creşte PPA. Cu

cât firma foloseşte un levier mai ridicat, cu atât creşte gradul de risc la care se

expune, iar investitorii care furnizează fonduri (acţionarii şi creditorii) pentru

firmă vor lua în considerare acest grad de risc atunci când vor determina ratele de

venit solicitate.

Cu cât va fi mai mare riscul total al firmei, cu atât vor fi mai ridicate ratele

de venit pe care le vor solicita investitorii. Cu alte cuvinte, o firmă care utilizează

levierul în măsură „excesivă” va avea de plătit costuri mai ridicate pentru datorii

şi acţiuni preferenţiale. Aceste costuri vor tinde să anihileze veniturile câştigate

din utilizarea levierului. În final, utilizarea în exces a levierului va determina o

scădere a preţului de piaţă al acţiunilor comune ale firmei şi implicit a valorii

acesteia.

104

Capitolul VI.

VALOAREA ÎN TIMP A BANILOR

Conceptele de valoare prezintă, actualizarea sau compunere sunt frecvent

utilizate în majoritatea tipurilor de analiză financiară. Înţelegerea lor este vitală

pentru reuşita analizei şi fundamentarea deciziilor.

6.1. COMCEPTE DE BAZĂ ALE VALORII PREZENTE

Dacă cineva este întrebat ce preferă: o anumită sumă de bani primită acum

sau aceeaşi sumă să o primească la o dată viitoare, spre exemplu peste un an,

răspunsul va fi în mod categoric că preferă să primească suma acum decât să o

primească peste un an. Logica răspunsului se poate baza pe faptul că, dacă are

acum suma respectivă şi o depune la bancă la o rată a dobânzii de 30% pe an,

peste un an suma va fi mai mare cu 30%.

Concluzia intuitivă este clară, un leu la dispoziţie astăzi este mai valoros

decât un leu la dispoziţia cuiva peste un an. În susţinerea acestei concluzii există

însă două motive raţionale: (1) natura umană acordă o mai mare apreciere unei

recompense imediate decât uneia viitoare şi (2) inflaţia erodează puterea de

cumpărare a unei unităţi monetare în decursul timpului dacă este păstrată fără a fi

investită.

Rezultă că banii îşi schimbă valoarea în timp, valoarea lor în timp fiind

reflectată în rata dobânzii care este încasată sau plătită pentru dreptul de a utiliza

banii pentru diferite perioade de timp. Chiar în absenţa inflaţiei, banii au valoare

diferită în timp, cu condiţia să existe o alternativă de utilizare a acestora pentru

care să se plătească o rată a dobânzii pozitivă. Oamenii preferă să aibă o anumită

105

sumă astăzi decât să o aibă în viitor deoarece ratele dobânzii sunt real pozitive,

adică sunt mai mari decât ratele inflaţiei.

Motivele raţionale pentru care se plăteşte dobânda pentru un împrumut,

chiar în absenţa inflaţiei, sunt explicate prin teoriile preferinţei pentru lichiditate

şi preferinţa timpului.

Teoria preferinţei pentru lichiditate afirmă că omul raţional preferă activele

cu lichiditate mare în locul celor cu lichiditate scăzută. Keynes (1936) a subliniat

trei motive pentru care oamenii preferă numerarul : (1) pentru a achita

tranzacţiile, (2) pentru a se proteja împotriva evenimentelor viitoare neprevăzute

(precauţie) şi (3) pentru scopuri speculative (să obţină un câştig din schimbarea

favorabilă în viitor a ratelor dobânzii).

Deoarece numerarul este cel mai lichid activ, oamenii pot să fie interesaţi

să plătească dobânzi ca o compensaţie pentru cel care dă cu împrumut o sumă şi

se sacrifică astfel, lipsindu-se de această sumă o anumită perioadă de timp.

Teoria preferinţei timpului afirmă că oamenii preferă consumul prezent la

acelaşi nivel real cu consumul din viitor şi vor sacrifica consumul prezent numai

dacă aşteaptă să obţină prin intermediul plăţilor de dobânzi, niveluri viitoare mai

ridicate ale consumului.

Creditorii (cei care dau împrumuturi) văd dobânda ca pe o plată datorată de

cei împrumutaţi pentru renunţarea la folosirea prezentă a fondurilor lor pentru o

anumită perioadă de timp. Cei care iau cu împrumut văd în dobândă o plată

pentru privilegiul de a fi capabili să poată folosi imediat numerarul pe care altfel

ar trebui să-l obţină prin economisire în decursul timpului.

Putem da acum răspunsul de ce trebuie să preferăm 100.000 u.m. primiţi

astăzi în locul a 100.000 u.m. primiţi exact peste un an. Dacă rata dobânzii anuale

este 10%, atunci 100.000 u.m. astăzi vor valora 110.000 u.m. peste un an de zile.

Această sumă s-a calculat astfel:

100.000 + 0,1 x 100.000 = 100.000 (1+0,1) = 110.000

106

Putem de asemenea să calculăm valoarea de astăzi a 100.000 u.m. ce ar

trebui primiţi peste un an. Pentru a realiza aceasta este necesar să determinăm cât

trebuie investit astăzi, la o rată a dobânzii de 10% anual, pentru a obţine 100.000

u.m. peste un an. Această sumă se obţine astfel:

910.901,1000.100

Deci valoarea prezentă a 100.000 u.m. ce vor fi primiţi peste un an este de

90.910 u.m.

Conceptul de valoare prezentă este esenţial în finanţe. Investitorii

încredinţează fondurile lor astăzi celor care au nevoie de ele în aşteptarea primirii

unor profituri viitoare. La evaluarea corectă a veniturilor furnizate de o investiţie

este necesar să se aibă în vedere că veniturile se obţin în viitor. Aceste sume

monetare viitoare trebuie exprimate în termenii valorii prezente pentru a aprecia

rentabilitatea investiţiei, comparându-le cu suma investită astăzi. În plus

încasările de numerar obţinute din investiţie la diferite momente în timp nu sunt

comparabile direct, ci numai utilizând metoda valorii prezente.

6.2. PROCESELE COMPUNERII ŞI ACTUALIZĂRII

Procesul compunerii este un proces aritmetic de determinare a valorii

finale a unei serii de sume când dobânda este menţinută ca investiţie până la

final, adică este investită.

Înţelegerea conceptului de dobândă compusă este esenţială pentru o

gestiune financiară eficace. De fapt, cine are de-a face cu banii trebuie să ştie câte

ceva despre dobânda compusă.

Pentru ilustrarea procesului compunerii, presupunem că 1 u.m. este

investită astăzi pentru o perioadă de t ani la o rată a dobânzii rt cu compensarea

anuală (calculul anual) a dobânzii. Problema ce trebuie rezolvată constă în a

107

determina câţi lei vor fi obţinuţi la finele perioadei t pentru 1 u.m. investită.

Răspunsul îl vom afla procedând pe etape anuale la calcularea valorii finale

(viitoare) la finele fiecărui an.

La finele primului an este adăugată o sumă a dobânzii r1, obţinându-se în

total 1 + r1 u.m. Deoarece dobânda este compusă (nu este retrasă de investitor), la

finele anului doi dobânda ce se obţine se calculează la întreaga sumă 1 + r1, astfel

încât dobânda plătită la finele anului doi este r2(1+r1). Deci suma totală la finele

celor doi ani (valoarea viitoare a unei u.m. după doi ani) este: (1 + r1) + r2 (1 +

r1) = 1 + r1 + r2 + r1r2

După cum se observă, valoarea viitoare după doi ani cuprinde patru valori:

valoarea de început (investiţia) de o u.m.; Dobânda obţinută pentru suma

investită după un an, r1; dobânda obţinută pentru suma investită pentru anul doi,

r1r2.

Dacă rata dobânzii este constantă, adică r1 = r2 = r3 = r, atunci termenul

compus r1r2 poate fi scris r2, iar valoarea viitoare a unei u.m. după doi ani va fi de

(1 + r)2. Conţinând raţionamentul, după t ani obţinem:

valoarea viitoare a unei u.m. după t ani = (1 + r)t (6-1)

Expresia (1 + r)t poartă denumirea de factor de compunere, iar r este rata

de compunere. Factorul de compunere este deci expresia, în realitate un număr,

care se grăbeşte în tabele şi care se foloseşte la determinarea valorii viitoare a

unei sume prezente având în vedere o anumită rată a dobânzii (rata de

compunere).

Procesul prin care se determină valoarea viitoare a unei sume de bani prin

compunerea dobânzii (calcularea dobânzii la dobândă) la o rată anumită a

dobânzii poartă denumirea de compunere.

Folosind formula de mai sus putem calcula cât se va primi peste cinci ani

pentru o sumă de 100.000 u.m. investită la o rată a dobânzii de 12%:

100.000(1 + 0,12)5 = 10.000 x 1,125 = 176.234

108

Suma totală a dobânzii este de 76.234 u.m. şi este compusă din 60.000 u.m.

dobândă aferentă sumei investite (12.000 u.m./an x 5 ani) şi 16.234 u.m. suma

rezultată din compunerea dobânzii (calcularea dobânzii la dobândă).

Pentru uşurarea calculelor, există tabele speciale cu factorii de compunere

calculaţi în funcţie de numărul de perioade de compunere şi rata dobânzii pentru

perioada respectivă (rata de compunere).

În formula (6-1) am arătat că valoarea viitoare la finele a t ani este

(1 + r)t pentru o u.m. Invers, valoarea prezentă a unui leu ce va fi primit la finele

a t ani este:

valoarea prezentă a unei u.m. = tr1

1

(6-2)

Expresia tr1

1

poartă denumirea de factor de actualizare, iar r este rata

de actualizare. Deci, factorul de actualizare ajută la aflarea valorii prezente a

unei u.m. primite după t ani la o rată de actualizare (rata dobânzii) r. El este un

număr care se găseşte în tabele speciale, pentru uşurarea calculelor.

Procesul de aflare a valorii prezente a unei plăţi (încasări) sau serii de plăţi

(încasări), adică a unor fluxuri de numerar viitoare, poartă numele de actualizare

şi este reversul compunerii.

6.3. VALOAREA VIITOARE (VV) ŞI VALOAREA PREZENTĂ (VP)

Am introdus în ceea ce am discutat până acum atât conceptul de valoare

viitoare, cât şi pe cel de valoare prezentă. Dar să vedem acum cum se definesc

cele două concepte.

Valoarea viitoare a unei sume prezente de bani este valoarea pe care o va

avea această sumă în viitor datorită creşterii ei pe seama luării în calcul a ratei

dobânzii.

109

În cazul particular când nu are loc compunerea dobânzii (dobânda este

retrasă la scadenţă), pentru calculul valorii viitoare a unei sume de bani se

foloseşte formula dobânzii simple (aritmetică). În acest caz, valoarea viitoare

(VV) în funcţie de valoarea prezentă (VP) şi rata dobânzii r este dată de ecuaţia:

VV = VP(1 + n x r) (6-3)

unde,

n = numărul de perioade (zile, trimestre, ani);

r = rata dobânzii aferente fiecărei perioade.

Pentru cazul particular când n = 1, expresia valorii viitoare este:

VV = VP + VP x r

unde,

VP este cunoscută sub denumirea de principal, iar VP x r este valoarea dobânzii

adăugate la capital, după un an de fructificare.

Să luăm acum două exemple de calcul al valorii viitoare când nu are loc

procesul compunerii dobânzii.

Problema 6.1.

Doamna Costescu ia cu împrumut suma de un milion u.m. la o rată a

dobânzii de 12% pe an pe o perioadă de nouă luni. Ce sumă trebuie să plătească

la finele celor nouă luni?

Rezolvare:

Folosind formula (6-3), avem:

VV = 1.000.000(1 + 000.090.109,1x000.000.1)12,0x43

Această problemă poate fi ilustrată folosind linia timpului, care este un

sistem de măsură a perioadelor calendaristice.

110

Problema 6.2.

Domnul Pascu investeşte un milion u.m. într-o investiţie care îi promite o

rată a dobânzii simple de 15% la finele fiecăruia din cei doi ani ai investiţiei. Ce

sumă de bani va avea după doi ani?

Rezolvare:

Folosim ecuaţia (6-3), obţinem:

VV = 1.000.000 (1 + 2 x 0,15) = 1.000.000 x 1,3 = 1.300.000

Dacă are loc compunerea dobânzii (progresie geometrică), adică dobânda la

finele unei perioade nu este retrasă, ci este capitalizată, atunci, utilizând expresia

(6-1), care este formula dobânzii compuse, vom obţine formula valorii viitoare:

VV = VP (1 + r)t (6-4)

Pe linia timpului, calculul valorii viitoare a 100.000 lei investiţi astăzi la o

rată de compunere de 15% se poate reprezenta astfel:

00,25 0,75

1.000.000 1.090.000

0 1 2 3

100.000 115.000 132.300 152.100

Perioade (ani)

0,5

111

Problema 6.3.

Domnul Vernescu solicită unei bănci să-i constituie un depozit pentru suma

depusă de el de un milion u.m. pe doi ani, cu capitalizarea dobânzii. Dacă rata

anuală a dobânzii este de 15%, ce sumă va avea în depozit după doi ani

depunătorul?

Rezolvare:

Folosind formula (6-4), obţinem:

VV = 1.000.000(1 + 0,15)2 = 1.323.000

Dacă perioada de compunere este lungă, să zicem 30 de perioade, procesul

de aflare a valorii viitoare este mai greoi, deoarece presupune calcularea

expresiei (1 + r)30 , în cazul luat. Uşurarea calculelor are loc dacă se folosesc

factorii de compunere (FC) din tabele speciale.

Utilizarea tabelelor cu factori de compunere are loc astfel: să presupunem

că dorim să ştim factorul de compunere pentru o rată a dobânzii de 16% pentru

30 de perioade , adică FC 16%,30. Din tabelul factorilor de compunere (pentru

aflarea valorii viitoare a unei singure sume de bani) găsim numărul 85,84988 la

intersecţia coloanei 16% (a dobânzii) cu rândul 30 (al perioadei).

În cazul în care se utilizează factorii de compunere din tabele, ecuaţia 6-4

se poate scrie astfel:

VV = VP x FCr,n (6-4-a)

unde:

r = rata nominală a dobânzii pe an;

n = numărul de perioade.

Valoarea viitoare a sumei de 100.000 u.m. investită pe 30 de ani la o rată a

dobânzii de 16% pe an, cu dobândă compusă este de 8.584.988 u.m., obţinută

astfel:

VV = 100.000 x FC16%,30 = 100.000 x 85,84988 = 8.584.988

112

În figura de mai jos prezentăm relaţia dintre factorul de compunere, rata

dobânzii şi timp.

Figura: Relaţia dintre factorul de compunere, rata dobânzii şi timp

Din grafic rezultă că cu cât rata dobânzii şi perioada de timp sunt mai mari,

cu atât factorul de compunere este mai mare şi deci valoarea viitoare a unei sume

de bani este mai mare.

Valoarea prezentă este valoarea pe care o are astăzi o plată (încasare) sau

care o au o serie de plăţi (încasări) viitoare în urma actualizării acesteia (acestora)

cu o rată de actualizare corespunzătoare.

Folosind formula 6-2 a factorului de actualizare, putem scrie formula

valorii prezente (VP), astfel:

VP= VV x t)r1(1

(6-6)

Factorul decompunere

perioada0 2 4 6 8 10

4

3

2

1

5%

15%

10%

113

Şi pentru factorul de actualizare (FA) există tabele care dau valorile

acestuia pentru diferite rate de actualizare (rate ale dobânzii) şi diferite perioade

de timp, ceea ce uşurează mult calculele.

Folosind tabelele cu factori de actualizare, formula 6-6 se rescrie astfel:

VP = VV x FAr%,n (6-6-a)

De exemplu, tabelele cu factori de actualizare pot fi utilizate la

determinarea valorii prezente a 100.000 u.m. ce vor fi primiţi peste 30 de ani, în

condiţiile în care se are în vedere o rată de actualizare de 15%.

VP = 100.000 x FA15%,30 100.000 x 0,015 = 15.000

Deci 100.000 u.m. ce urmează să fie primiţi peste 30 de ani au astăzi o

valoare de numai 15.000 lei, în condiţiile în care pe întreaga perioadă rata

dobânzii (rata la care pot fi investiţi banii) se menţine la 15% pe an.

Utilizând linia timpului, putem prezenta cele de mai sus astfel:

În figura de mai sus se ilustrează procesul actualizării, reieşind că factorul

de actualizare scade (şi valoarea prezentă o dată ce el) pe măsura creşterii ratei

dobânzii şi trecerii timpului.

0 0

15.000 100.000

114

Figura: Relaţia dintre factorul de actualizare, rata dobânzii şi timp

6.3.1. Valoarea prezentă a unei anuităţi ordinare

Anuitatea este o formă specială a fluxului de venit în care plăţile au loc în

mod regulat (la intervale egale de timp) şi egale (în sume egale, constante) în

decursul unei perioade de timp. Dacă plăţile au loc la finele perioadei suntem în

situaţia unei anuităţi ordinare sau obişnuite, care este cea mai frecvent întâlnită.

Dacă însă plăţile au loc la început de perioadă, anuitatea poartă numele de

anuitate scadentă. În cadrul acestei lucrări ne vom referi numai la anuitatea

ordinară.

Diagrama unei anuităţi periodice (a unei sume multiple) se reprezintă

astfel:

Factorul decompunere

perioada0 2 4 6 8 10

1,00

0,75

0,50

0,251

5%

15%

10%

0%

1 20 n

115

Presupunem că o sumă C este primită la finele fiecăreia dintre următoarele

n perioade de timp (care pot fi, spre exemplu, săptămâni, luni, trimestre, ani).

Admitem, în plus, că rata dobânzii este aceeaşi pentru fiecare perioadă şi egală cu

r. Atunci, valoarea prezentă a sumei ce va fi primită la finele primei perioade va

fi C/(1+r), valoarea prezentă a următoarei sume va fi C/(1+r)2 şi aşa mai departe.

Valoarea prezentă pentru n a unei anuităţi pentru n perioade va fi:

VP =

n

1ttn2 r1

1r1

C...r1

Cr1

C

Se poate demonstra3 că expresia de mai sus este similară cu :

VP = C

nr1r

1r1 (6-7)

Dacă avem în vedere că paranteza reprezintă factorul de actualizare pentru

anuitatea (FAA), ecuaţia 6-7 se poate scrie:

VP = C x FAAr%,n (6-7-a)

unde:

C = valoarea anuităţii;

FAAr%,n = factorul de actualizare al anuităţii pentru o rată a dobânzii r şi pentru n

perioade. Diferitele valori ale factorului de actualizare al anuităţii se iau, de

asemenea , din tabele.

Problema 6.4.

Presupunem că la finele următorilor 10 ani cineva primeşte o anuitate în

sumă de 100.000 u.m. Suma totală primită va fi de 1.000.000 u.m., dar din cauza

3 Se notează x=r1

1

şi atunci VP = C(1+x+...+xn-1) =

C

n

n

r111

rr1

r11C

x1x1

116

întinderii pe o perioadă mare în viitor a încasării respective, ne aşteptăm ca

valoarea prezentă a acestei sume să fie mult mai mică. Dacă presupunem că rata

anuală a dobânzii pe această perioadă de 10 ani este constantă şi egală cu 15%,

putem găsi valoarea prezentă utilizând ecuaţia 6-7:

900.50115,115,0

115,01000.100VP 10

Aceeaşi valoare obţinem şi dacă folosim expresia: 6-7-a:

VP = 100.000 x FAA15%,10 = 100.000 x 5,019 = 501.900

Deci, anuităţile însumând 1.000.000 u.m. au aceeaşi valoare cu sumă de

501.900 u.m. primită sau încasată o singură dată, acum (la momentul t=0).

În figura de mai jos prezentăm linia timpului pentru o anuitate ordinară cu r

=10% şi t = 3 ani.

Figura: Linia timpului pentru o anuitate ordinară (r = 10%, t = 3 ani)

Folosind formula 6-7-a, obţinem acelaşi rezultat:

VP = 100.000 x FAA10%,3 = 100.000 x 2,486 = 248.600

0 1 2 3

plăţi

90.900

82.600

75.100

248.600 = VP

100.000 100.000 100.000

Finele anilor

117

6.3.2. Valoarea viitoare a unei anuităţi

În cazul unei anuităţi de C u.m. pe an, valoarea viitoare se calculează

utilizând ecuaţia:

VV = C (1+r)n-1 + C (1+r)n-2 +...+ C(1+r)0 = C

1n

0t

tr1 (6-8)

Expresia de mai sus este echivalentă cu :

VV = C

r

1r1 n

(6-9)

care este mult mai uşor de folosit.

Dacă se utilizează tabelele cu factorii de compunere, atunci se va folosi

expresia:

VV = C x FCAr%,n

unde:

FCAr%,n = factorul de compunere al anuităţii pentru o rată a dobânzii r şi o

perioadă n.

Valoarea viitoare obţinută în figură se găseşte şi cu ajutorul ecuaţiei 6-8:

VV = 100.000 (1+0,12)2 + 100.000 (1+0,12) + 100.000 = 337.400.

0 1 2 3

plăţi

112.000

125.440

VV = 337.440

100.000 100.000 100.000

Figura:Linia timp pentru o anuitate obişnuită, r=12%, t=3

Finele anilor

118

Capitolul VII.

ANALIZA ECHILIBRULUI FINANCIAR

7.1. PREGĂTIREA INFORMAŢIEI CONTABILE PENTRU ANALIZA

FINANCIARĂ

Prin conţinutul său, bilanţul contabil oferă informaţiile necesare pentru

aprecierea gestiunii financiare a întreprinderii, precum şi pentru stabilirea valorii

acesteia, el caracterizând mărimea resurselor şi a utilizărilor la care a recurs un

agent economic în cursul unei perioade de gestiune.

Deoarece reflectă starea patrimonială a întreprinderii, bilanţul se încheie la

sfârşitul perioadei de gestiune, pe elemente de activ, respectiv de pasiv.

Activul cuprinde bunuri deţinute de întreprindere şi creanţe, iar pasivul

cuprinde capitaluri proprii şi datorii contractate de întreprindere şi nerambursate

încă, adică sursele de finanţare a capitalului.

Fiecare element de activ reprezintă o alocare de fonduri băneşti în vederea

constituirii unei structuri de producţie adecvate. Elementele de activ sunt

structurate după gradul lor de lichiditate (posibilitatea de a fi transformate în

bani) şi intenţia de a obţine cea mai operativă recuperare a capitalurilor investite.

Din acest motiv în bilanţ vor fi trecute mai întâi activele cele mai puţin lichide

(imobilizări necorporale, imobilizări corporale, imobilizări financiare), iar apoi

activele circulante care se caracterizează printr-un grad mult mai ridicat de

lichiditate.

Prima grupă de active, datorită rotaţiei lente a capitalurilor investite se mai

numeşte şi alocări permanente (stabile), iar cea de-a doua grupă se numeşte

119

alocări ciclice (temporare), deoarece recuperarea capitalurilor investite se face

după încheierea unui ciclu de exploatare.

Elementele de pasiv sunt structurate după gradul de exigibilitate, adică

după însuşirea de a deveni scadente la un anumit termen. În primul rând, în pasiv

sunt înscrise capitalurile proprii (capital social, rezerve, subvenţii şi provizioane).

Aceste resurse în afara situaţiei de faliment nu au o scadenţă, deci nu sunt

exigibile, şi de aceea mai sunt numite surse permanente (stabile). În categoria

surselor permanente mai sunt înscrise şi datoriile financiare (împrumuturi pe

termen lung) pentru că scadenţa lor este îndepărtată.

Cele mai exigibile elemente ale pasivului sunt datoriile pe termen scurt

(credite, furnizori, decontări) şi din această cauză ele mai sunt numite şi surse

ciclice temporare.

În teoria şi practica economică se remarcă mai multe abordări conceptuale

ale bilanţului, şi anume:

bilanţul patrimonial;

bilanţul financiar;

bilanţul funcţional.

7.1.1. Bilanţul patrimonial

Concepţia originară a bilanţului este concepţia patrimonială după care

bilanţul este un inventar al averii întreprinderii, realizat în vederea măsurării

valorii reale a patrimoniului. În acest caz bilanţul patrimonial prezintă interes, pe

de-o parte, pentru acţionarii care doresc să cunoască valoarea patrimoniului lor,

iar pe de altă parte, pentru creditori, deoarece activul întreprinderii constituie

pentru ei garanţia drepturilor lor.

Criteriile de constituire a bilanţului patrimonial sunt:

pentru activ: gradul de lichiditate a diferitelor elemente;

120

pentru pasiv: gradul de exigibilitate.

1. Structura generală a activului

Activul bilanţier cuprinde, pe de o parte, bunurile şi disponibilităţile

deţinute de către întreprindere şi, pe de altă parte, drepturile de creanţă asupra

terţilor. Din necesităţile de informare, în activul bilanţului se regăsesc şi soldurile

conturilor de regularizare şi asimilate lor, precum şi primele privind rambursarea

obligaţiunilor.

În activul bilanţului sunt cuprinse numai valori nete (valori neamortizate)

grupate în funcţie de gradul lor de lichiditate, respectiv a posibilităţii de a fi

transformate în numerar (în ordinea inversă a lichidităţii).

Valoarea netă contabilă se obţine din valoarea de intrare în patrimoniu a

activelor, denumită şi valoare contabilă, din care au fost deduse sumele

reprezentând amortismentele şi provizioanele aferente acestora.

Potrivit Legii Contabilităţii din 1991 republicată, posturile de activ sunt

structurate în bilanţ astfel:

a) active imobilizate;

b) active circulante;

c) conturi de regularizare şi asimilate;

d) prime privind rambursarea obligaţiunilor.

a) Activele imobilizate sunt bunuri de orice natură, mobile sau imobile,

corporale sau necorporale, achiziţionat sau produse de întreprindere, care intră în

patrimoniul unităţii ca urmare a deciziilor investiţionale fiind destinate să

servească o perioadă îndelungată activitatea unităţii. Din punct de vedere

financiar sunt elemente stabile, care se uzează şi se înlocuiesc lent şi a căror

121

depreciere se reflectă prin amortizare. De altfel, ele contribuie indirect, prin

amortizare, la formarea şi asigurarea capacităţii de autofinanţare a unităţii.

La rândul lor activele imobilizate se compun din:

1. imobilizări necorporale sau intangibile;

2. imobilizări corporale;

3. imobilizări financiare.

a.1.) Imobilizările necorporale cuprind posturile ce nu sunt omogene, precum:

cheltuielile cu constituirea societăţii;

cheltuielile de cercetare şi dezvoltare;

concesiunile, brevetele, licenţele, mărci de fabrică;

fondurile comerciale şi programe informatice;

alte imobilizări necorporale.

Cheltuielile cu constituirea societăţii reprezintă cheltuielile ocazionate de

înfiinţarea sau dezvoltarea societăţii, concretizate în:

- taxe şi alte cheltuieli de înscriere şi înmatriculare;

- cheltuielile privind emiterea şi vânzarea de acţiuni şi obligaţiuni;

- cheltuieli de prospectare a pieţei şi de publicitate.

Cheltuielile de constituire se recuperează pe calea amortizării, pe o

perioadă de cel mult cinci ani.

Cheltuielile de cercetare-dezvoltare cuprind cheltuielile ocazionate de

efectuare unor lucrări sau obiective de cercetare, însă pentru a fi înscrise în bilanţ

trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:

- proiectele de cercetare să fie foarte bine individualizate;

- proiectele să aibă şanse de reuşită tehnică şi de rentabilitate economică.

Ca şi cheltuielile de constituire, cheltuielile de cercetare - dezvoltare sunt

amortizate într-o perioadă de cel mult cinci ani.

Concesiunile cuprind valoarea bunurilor preluate cu acest titlu în

patrimoniu de către primitoare, şi se pot referi fie la ocuparea sau exploatarea

122

unei proprietăţi a domeniului public (concesiune publică), fie la acordul primit de

la o firmă de a fi reprezentantul său pe un teritoriu geografic precis, în legătură cu

comercializarea anumitor produse sau servicii (concesiunea privată).

Concesiunea de amortizare pe o durată egală cu cea a contractului de

concesiune.

Fondul comercial reprezintă acea parte din fondul de comerţ care nu

figurează în celelalte elemente de patrimoniu, dar care concură la menţinerea sau

dezvoltarea potenţialului activităţii unităţii, concretizate în: clientelă, vadul

comercial, debuşee, reputaţie, etc.

Fondul comercial se constituie numai prin achiziţie sau ca aport, cel creat

de întreprindere nefiind contabilizat în cursul vieţii unei întreprinderi. El se

evaluează cu ocazia determinării preţului de vânzare al unei întreprinderi care

include alături de activul net şi aceste elemente necorporale şi care devin la

întreprinderea cumpărătoare elemente constitutive ale fondului comercial.

Fondul comercial se determină ca diferenţă între valoarea de achiziţie a

fondului de comerţ şi valoarea contabilă a acestor elemente.

Programele informatice nu se referă la elementele materiale, ci la prestaţia

intelectuală elaborării programelor, fiind considerate bunuri necorporale, create

de unitate sau achiziţionate de la terţi şi supuse amortizării, în funcţie de durata

probabilă de utilizare însă nu pe o perioadă mai mare de trei ani.

Modificarea valorii imobilizărilor necorporale la sfârşitul perioadei faţă de

începutul perioadei de gestiune şi evoluţia în timp a ei este influenţată de :

amortizarea anuală calculată, care determină tendinţa de reducere a valorii

imobilizărilor necorporale;

achiziţionarea de imobilizări necorporale (cheltuieli de emitere a noi

acţiuni, a obligaţiunilor, noi studii de cercetare - dezvoltare, concesionări,

know-how, elaborare sau achiziţionare de noi programe informatice) care

conduce la creşterea valorii acestora.

123

acţiuni de reevaluare care pot determina creşterea sau diminuarea valorii

imobilizărilor necorporale;

vânzarea de active.

Pentru întreprinderile româneşti se observă că:

în prezent valoarea şi ponderea imobilizărilor necorporale în totalul

imobilizărilor este relativ mică (majoritatea agenţilor economici nu au

înregistrat în contabilitate şi în bilanţ imobilizări necorporale);

predominantă este tendinţa de scădere a valorii imobilizărilor necorporale

ca urmare a amortizării acestora;

tendinţa de creştere a valorii imobilizărilor necorporale se va manifesta

prin:

- extinderea practicii de emitere de noi acţiuni pentru creşteri de capital care

vor genera cheltuieli specifice;

- apelarea la emisiunea de obligaţiuni pentru susţinerea financiară a unităţii;

- comercializarea şi contabilizarea corectă a know-how-ului, ca o condiţie de

progres a firmei;

- extinderea utilizării programelor informatice performante.

a.2.) Imobilizările corporale constituie substanţa unui agent economic şi

determină capacitatea de producţie a acestuia. În această gupă se includ:

terenuri şi amenajări de terenuri;

mijloace fixe grupate în:

- clădiri;

- construcţii speciale;

- maşini, utilaje şi mijloace de transport;

- alte imobilizări corporale (aparate şi instalaţii de măsurare,

control şi reglare, animale de muncă, plantaţii, unelte, accesorii de

reproducţie şi inventar gospodăresc).

124

În imobilizările necorporale se introduc şi imobilizările în curs, adică

investiţiile neterminate până la finele exerciţiului, bunuri facturate de furnizori

dar nerecepţionate, etc.

Terenurile nu sunt supuse amortizării şi deci îşi păstrează constantă

valoarea în timp, cu excepţia acţiunilor de reevaluare.

Celelalte categorii de imobilizări corporale îşi modifică valoarea sub

influenţa următorilor factori:

amortizarea calculată anual, diminuează valoarea acestora;

achiziţionarea şi punerea în funcţiune de noi clădiri, construcţii

speciale, utilaje, instalaţii, mijloace de transport, etc., care sporesc

valoarea imobilizărilor corporale cu valoarea lor de intrare;

acţiunile de reevaluare a imobilizărilor corporale care pot

determina creşterea sau diminuarea valorii imobilizărilor

corporale.

a.3.) Imobilizările financiare sunt formate din:

titluri de participare;

titluri imobilizate ale activităţii de portofoliu;

alte titluri şi creanţe imobilizate.

Titlurile de participare reprezintă drepturile sub formă de acţiuni sau alte

titluri de valoare în capitalul altor unităţi patrimoniale, care asigură unităţii

deţinătoare exercitarea unui control, respectiv realizarea unui profit.

Deţinerea titlurilor de participare oferă posibilitatea de a avea reprezentanţi

în structurile de conducere a unităţii emitente sau de a întreţine relaţiile tehnice

privilegiate cu aceasta.

Titlurile imobilizate ale activităţii de portofoliu sunt dobândite de către

unitatea patrimonială în vederea realizării unor venituri financiare, fără ca acestea

să poată interveni în gestiunea unităţii patrimoniale care le-a emis.

Creanţele imobilizate sunt formate din:

125

- creanţe legate de participaţii (acordarea de împrumuturi unităţilor

patrimoniale la care deţin titluri de participaţii);

- împrumuturi acordate pe termen lung;

- alte creanţe imobilizate (garanţii şi cauţiuni depuse de unitate la terţi în

vederea garantării bunei execuţii a unei obligaţii).

Modificarea valorii imobilizărilor financiare este determinată de:

creşterea valorii prin:

- investiţii financiare în noi titluri de particcipare;

- dobândirea de titluri imobilizate;

- acordarea de împrumuturi;

- activitatea creanţelor imobilizate.

diminuarea valorii prin:

- vinderea titlurilor de participare şi a celor imobilizate;

- restituirea împrumuturilor;

- lichidarea creanţelor imobilizate.

b) Activele circulante sunt elementele patrimoniale necesare realizării

ciclului de exploatare, supuse în majoritatea cazurilor unei rotaţii rapide. În

cadrul fiecărui ciclu ele trec din forma de active fizice, în cea de creanţe şi apoi

de disponibilităţi.

Activele circulante au în componenţa lor:

stocuri;

creanţe;

disponibilităţi şi plasamente.

126

b.1.) Stocuri de materii prime, materiale consumabile, obiecte de inventar,

baracamente.

Stocurile reprezintă acea parte a activelor circulante aflate la încheierea

exerciţiului sub forma activelor fizice: mărfuri, materii prime, materiale

consumabile, producţie neterminată, produse finite, ambalaje, obiecte de

inventar.

Situaţia stocurilor este detaliată în anexa nr.2 a bilanţului «Situaţia

stocurilor şi producţiei în curs».

Având în vedere că stocurile de la începutul perioadei sunt identice cu

stocurile de la sfârşitul perioadei precedente modificarea stocurilor în cursul

perioadei reflectă variaţia stocurilor în perioada curentă comparativ cu perioada

precedentă.

Variaţia valorii stocurilor de la sfârşitul perioadei faţă de începutul

perioadei se explică prin acţiunea modificării următorilor factori:

- cantitatea de materiale aflate în stoc;

- structura materialelor aflate în stoc;

- preţul materialelor.

b.2. Producţia în curs de execuţie

În bilanţul contabil se consemnează valoarea la la, ost de producţie, a

produselor, lucrărilor şi serviciilor aflate în curs de execuţie la sfârşitul perioadei,

diminuată cu provizioanele aferente.

Factorii de care depinde nivelul şi evoluţia producţiei neterminate sunt:

1. Volumul fizic al producţiei, influenţează direct nivelul producţiei

neterminate. Modificarea volumului fizic influenţează în acelaşi sens nivelul

127

producţiei în curs. Comparând indicele producţiei fizice (IQf =0

1

QfQf

) cu indicele

producţiei în curs de execuţie (IQce=0

1

QceQce

) se pot menţiona următoarele situaţii:

IQf > IQce:

Semnificaţie: - indicele producţiei fizice devansează pe cel al producţiei

neterminate;

Cauze: - reducerea duratei ciclului de fabricaţie;

- diminuarea costurilor de producţie;

Efecte: - accelerarea vitezei de rotaţie a activelor circulante;

- eliberarea absolută sau/şi relativă de active circulante;

- creşterea profitului brut aferent producţiei stocate.

IQf = IQce:

Semnificaţie: - producţia neterminată se modifică în acelaşi ritm cu

produsele finite;

Cauze: - în perioada curentă se reproduc condiţiile din perioada de

bază (durata ciclului, costurile de producţie, structura

producţiei, viteză de rotaţie);

Efecte: - menţinerea nivelului de eficienţă şi eficacitatea la parametrii

realizaţi în perioada precedentă.

IQf < IQce:

Semnificaţie: -indicele producţiei în curs devansează indicele

producţiei fizice;

Cauze: - creşterea costurilor de producţie;

- mărirea duratei ciclului de fabricaţie;

Efecte: - încetinirea vitezei de rotaţie a activelor circulante;

- imobilizări absolute şi/sau relative de active circulante

128

şi creşterea necesarului relativ de resurse materiale

şi umane pentru realizarea unui anumit volum al

producţiei fizice .

- diminuarea profitului brut aferent producţiei stocate.

Concluzie: Limita minimă a eficienţei este stabilită de egalitatea dintre

ritmul de modificare a producţiei fizice şi ritmul de modificare a producţiei în

curs de execuţie.

Observaţie: Pentru comparabilitate termenii comparaţiei trebuie exprimaţi

în preţuri constante.

2. Durata ciclului de fabricaţie este un alt factor direct de care depinde

nivelul şi evoluţia producţiei neterminate.

Mărimea producţiei neterminate evoluează în acelaşi sens cu modificarea

ciclului de fabricaţie. Cu cât este mai mare durata ciclului de fabricaţie cu atât

volumul producţiei în curs este mai mare.

Mărimea sau scurtarea duratei ciclului de fabricaţie va influenţa în acelaşi

sens nivelul producţiei neterminate, dar nu neapărat, şi în aceleaşi mărimi

relative.

3. Structura producţiei, influenţează nivelul şi evoluţia producţiei în curs,

nivelul şi evoluţia costului de producţie, sensul influenţei fiind:

dacă sporeşte ponderea produselor cu un cost unitar mai mare decât costul

mediu, creşte costul mediu unitar şi valoarea producţiei în curs de

execuţie.

Dacă scade ponderea produselor cu un cost unitar mai mare şi sporeşte

ponderea produselor cu un cost unitar mai mic decât costul mediu unitar,

se diminuează costul mediu pe unitatea de produs şi valoarea totală a

producţiei neterminate.

129

4. Costul de producţie

Producţia în curs de execuţie se evaluează la costuri de producţie.

Nivelul costurilor de producţie aferente producţiei în curs de execuţie

(neterminată) depinde, în principal de:

nivelul şi evoluţia consumurilor de resurse materiale, umane şi

financiare;

nivelul şi evoluţia instrumentelor de evaluare a consumurilor de resurse

(preţul materiilor prime, materialelor, combustibililor, tarife de transport,

de energie, pentru servicii, tarife de salarizare, etc.);

stadiul procesului de fabricaţie parcurs de producţia neterminată şi/sau

structura pe faze având în vedere că costurile de producţie se acumulează

pe măsură ce se parcurg fazele procesului tehnologic (fiecare fază

necesită costuri specifice).

b.3.) Semifabricate, produse finite şi produse reziduale

Sunt oglindite în bilanţul contabil la costuri efective, prin rectificarea

conturilor 341 (Semifabricate), 345 (Produse finite) şi 346 (Produse reziduale) cu

conturile 348 (Diferenţe de preţ la produse ) şi 349 (Provizioane pentru

deprecierea produselor).

Valoarea produselor aflate în stoc este influenţată de trei factori:

volumul fizic (cantitatea) produselor aflate în stoc;

structura produselor în stoc;

costul efectiv al produselor.

Modificarea stocurilor în perioada curentă faţă de perioada precedentă este

cauzată de:

raportul dintre ritmul fabricaţiei (IQfab) şi ritmul livrărilor (IQl):

- dacă IQfab> IQl – stocurile finale sunt în creştere, dacă livrările nu sunt

compensate pe baza produselor aflate în stocurile iniţiale;

130

- dacă IQfab= IQl – stocurile finale se menţin constante, dacă şi ritmul

livrărilor din stocurile iniţiale este egal cu ritmul fabricaţiei;

- dacă IQfab< IQl – stocurile finale sunt în scădere, dacă livrările din

stocurile iniţiale sunt cel mult egale cu ritmul fabricaţiei.

evoluţia structurii fabricate şi livrate:

- dacă ritmul producţiei fabricate şi livrate al produselor care au cost de

producţie unitar mai mare decât costul mediu devansează ritmul mediu al

produselor fabricate şi livrate, stocurile finale sunt în scădere;

- dacă ritmul producţiei fabricate şi livrate este egal (acelaşi) pentru toate

produsele, stocurile se menţin constante;

- dacă ritmul producţiei fabricate şi livrate pentru produsele care au un

cost unitar mai mare decât costul mediu este mai mic decât ritmul mediu,

stocurile finale sunt în creştere.

modificarea costurilor de producţie unitare:

- dacă Ic > l, valoarea stocurilor finale este mai mare decât a celor iniţiale;

- dacă Ic = l, influenţa costurilor unitare asupra valorii stocurilor este nulă;

- dacă Ic < l, valoarea stocurilor finale scade.

acţiuni de reevaluare a produselor (aducerea elementelor de activ la preţul

(costul) lor real), care poate însemna:

- majorarea preţurilor produselor finite stocate şi deci creşterea valorii

stocurilor;

- diminuarea preţului produselor stocate şi deci scăderea valorii stocurilor

finale.

b.4.) Animale

În bilanţ este înregistrată, la costuri efective, valoarea efectivelor de

animale şi păsări, respectiv a animalelor născute şi celor tinere de orice fel (viţei,

miei, purcei, mânji, etc.) în vederea creşterii şi folosirii lor pentru muncă şi

131

reproducţie; animalelor şi păsărilor la îngrăşat pentru valorificare; coloniilor de

albine, precum şi a animalelor pentru producţie (carne, lapte, lână şi blană, etc.)

Costul efectiv se realizează prin corectarea soldului contului 361 (Animale

şi păsări) cu conturile 368 (diferenţe de preţ la animale şi păsări) şi 369

(Provizioane pentru deprecierea animalelor).

Modificarea valorii animalelor şi păsărilor în stocurile finale este urmare a :

raportului dintre ritmul intrărilor şi ritmul ieşirilor de animale şi cursul

perioadei;

structurii intrării şi ieşirii de animale;

modificării preţului/costului individual de înregistrare a valorii

animalelor;

suplimentarea sau diminuarea provizioanelor.

b.5.) Mărfuri

În bilanţ este consemnată valoarea stocurilor de mărfuri (produse

cumpărate de agentul economic spre a le vinde en gros, sau en detail), la preţul

de achiziţie (costul mărfurilor).

Soldul contului 371 (Mărfuri), care reflectă valoarea mărfurilor existente în

stoc se corectează prin contul 378 (Diferenţe de preţ la mărfuri) (a cărui sold

reprezintă valoarea adaosului comercial aferent mărfurilor existente în cont) şi

prin contul 379 (Provizioane pentru deprecierea mărfurilor).

Modificarea stocurilor finale de mărfuri este exprimată prin:

raportul dintre ritmul achiziţionării (intrării) şi ritmul vinderii (ieşirii)

mărfurilor în cursul perioadei;

raportul dintre structura mărfurilor intrate şi ieşite;

evoluţia preţurilor de achiziţie a mărfurilor;

acţiuni de reevaluare a stocurilor;

132

suplimentarea sau diminuarea provizioanelor.

b.6.) Ambalaje

Este reflectată în bilanţ valoarea ambalajelor aflate pe stoc la sfârşitul

perioadei la preţuri de achiziţie.

Valoarea stocurilor de ambalaje se determină prin rectificarea soldului

contului 381 (Ambalaje) care reflectă valoarea ambalajelor existente în stoc la

preţ de înregistrare cu soldul contului 388 (Diferenţe de preţ la ambalaje), a cărui

sold oglindeşte diferenţele de preţ aferente ambalajelor existente în stoc şi soldul

contului 389 (Provizioane pentru deprecierea ambalajelor).

Modificarea valorii stocului final de ambalaje este urmare a :

raportului dintre ritmul intrărilor şi cel al ieşirilor de ambalaje;

structura ambalajelor (când avem mai multe tipuri de ambalaje având

preţuri diferite);

evoluţia preţului unitar al ambalajelor;

suplimentarea sau diminuarea provizioanelor.

b.7.) Creanţe

Creanţele reflectă sumele băneşti ce urmează să fie încasate de către

agentul economic, reprezentând contravaloarea mărfurilor, produselor,

semifabricatelor vândute şi/sau a serviciilor şi lucrărilor prestate.

Analiza creanţelor necesită gruparea lor, cel puţin după trei criterii:

În primul rând după natura lor:

- creanţe aferente bunurilor vândute;

- creanţe reprezentând avansuri acordate furnizorilor;

- creanţe din diferenţe de curs valutar;

- creanţe datorate de clienţi incerţi.

133

Pentru aceste categorii de creanţe se urmăreşte:

- nivelul absolut şi ponderea fiecărei categorii în totalul creanţelor;

- evoluţia în timp;

- durata medie de încasare a lor.

În al doilea rând creanţele se grupează pe principalii beneficiari,

urmărindu-se:

- nivelul creanţelor pe beneficiari şi ponderea lor în totalul creanţelor;

- vechimea creanţelor şi durata medie de încasare;

- natura relaţiilor cu beneficiarii (tradiţionale, temporare, accidentale, etc.)

În al treilea rând, este necesară clasificarea creanţelor în funcţie de

vechimea lor, alegând intervale de timp specifice activităţii de

comercializare a agentului economic. Cea mai uzuală este clasificarea în:

- creanţe sub 30 de zile;

- creanţe între 30-60 de zile;

- creanţe între 60-90 de zile;

- creanţe peste 90 de zile.

Cea mai utilă analizei este clasificarea creanţelor folosind cele trei criterii

simultan când se obţine gruparea creanţelor după natura lor, pe beneficiari şi

după vechime.

Evoluţia nivelului creanţelor actuale faţă de perioada precedentă este

determinată în principal de:

modificarea cifrei de afaceri;

modificarea duratei medii de încasare;

influenţa unor factori aleatori (diferentele de curs valutar, reactivarea

unor clienţi, etc.)

Creanţele sunt analizate şi în corelaţie cu evoluţia cifrei de afaceri, când se

pot distinge următoarele situaţii:

134

ICa > ICr, respectiv indicele cifrei de afaceri devansează indicele de

modificare a creanţelor, aceasta însemnând reducerea duratei medii de încasare,

cu efecte benefice pentru firmă;

ICa = ICr, cei doi indicatori de modifică în aceeaşi proporţie şi deci se

realizează aceeaşi durată medie de încasare ca şi în perioada precedentă;

ICa < ICr, modificarea creanţelor devansează abaterea cifrei de afaceri pe

baza creşterii duratei medii de încasare, cu efecte negative asupra situaţiei

financiare a firmei.

b.8.) Disponibilităţi băneşti

Disponibilităţile băneşti reprezintă sumele, lichidităţile întreprinderii aflate

în casă, în bănci, acreditive, plasamente şi alte valori.

Pe baza experienţei practice se apreciază că disponibilităţile băneşti pot

satisface cerinţele de plată imediată dacă deţin ponderea de 3-5 % din totalul

activelor circulante sau de 1-1,5 % din totalul activului.

Modificarea volumului disponibilităţilor băneşti faţă de perioada

precedentă este influenţată de:

viteza de rotaţie a activelor circulante;

raportul dinte nivelul creanţelor şi nivelul datoriilor pe termen scurt;

raportul dintre temenele de încasare a creanţelor şi cele de plată a

obligaţiilor;

nivelul profitului;

efectele şi termenele de încasare a titlurilor de plasament.

Dacă disponibilităţile băneşti sunt sub limita minimă necesară pentru durata

mai mare de timp, aceasta înseamnă:

incapacitatea de onorare a plăţilor imediate;

întârzierea în onorarea obligaţiilor generează penalităţi şi costuri

suplimentare;

135

nevoia de a apela la credite de trezorerie, purtătoare de costuri.

Dacă disponibilităţile băneşti se află pentru durată mai mare de timp la un

nivel superior necesarului curent înseamnă:

imobilizări de lichidităţi;

nefructificarea şi neconservarea lichidităţii având în vedere efectele

inflaţiei;

lipsa unei politici de plasament care să asigure, pe de o parte, menţinerea

valorii banilor, iar pe de altă parte, realizarea unor venituri suplimentare

din dividende sau dobânzi şi/sau din vânzarea titlurilor de plasament la

preţuri mai mari decât cele de achiziţie.

Printr-o politică raţională şi eficientă de investiţii şi de plasament, soldul

mijloacelor băneşti (care au cel mai ridicat grad de lichiditate) devine, de multe

ori, simbolic.

c) Conturi de regularizare şi asimilate care cuprind:

cheltuieli constatate în avans care urmează a se include eşalonat pe

cheltuieli, în perioadele următoare;

diferenţe de conversii activ, adică, diferenţe nefavorabile între valoarea de

intrare a creanţelor şi datoriilor în devize şi valoarea acestora la cursul

ultimei zile a exerciţiului.

d) Prime privind rambursarea obligaţiunilor reprezintă diferenţa dintre

valoarea de emisiune şi valoarea de rambursare. Aceste prime sunt cheltuieli

financiare ce trebuie amortizate pe durata împrumutului.

136

2. Structura generală a pasivului

Pasivul bilanţului grupează resursele de care dispune agentul economic

pentru a finanţa utilizările sale, care sunt grupate în ordinea exigibilităţii

crescătoare.

Elementele patrimoniale de pasiv sunt formate din:

a) capital propriu;

b) provizioane pentru riscuri şi cheltuieli;

c) datorii;

d) conturi de regularizare de pasiv.

a) Capitalul propriu cuprinde fondurile proprii de care dispune un

agent economic din care se finanţează cea mai mare parte a activelor imobilizate

a unei întreprinderi. În componenţa lor intră:

capitalul social, reprezintă ansamblul aporturilor în bani şi natură

efectuate de către asociaţi, fie în momentul constituirii societăţii, fie pe parcurs

cu ocazia creşterii de capital.

a) Capitalul propriu cuprinde fondurile proprii de care dispune un agent

economic din care se finanţează cea mai mare parte a activelor imobilizate a unei

întreprinderi. În componenţa lor intră:

capitalul social, reprezentând ansamblul aporturilor în bani şi natură

efectuate de către asociaţi, fie în momentul constituirii societăţii, fie pe parcurs

cu ocazia creşterii de capital.

În cadrul societăţii comerciale pe acţiuni şi a societăţilor în comandită pe

acţiuni el este reprezentat de acţiuni egale ca valoare, iar în cadrul societăţilor în

nume colectiv, comandită simplă şi cu răspundere limitată este reprezentat de

părţi sociale.

137

prime legate de capital, formate din prime de emisiune , de fuziune şi de

aport, ele rezultând din operaţii de creştere a capitalului, realizată fie în numerar,

fie prin aporturi în natură, fie cu ocazia unei fuziuni, ceea ce presupune

emisiunea de acţiuni noi.

Primele de emisiune a acţiunilor reprezintă diferenţa dintre valoarea

nominală a unei acţiuni (mai mică) şi preţul de emisiune a noilor acţiuni (mai

mare).

Primele de fuziune apar în cazul fuziunii a două sau mai multe societăţi

când se stabileşte valoarea matematică sau intrinsecă a acţiunilor şi mărimea

primelor de fuziune (diferenţa dintre valoarea matematică şi valoarea nominală a

acţiunilor).

Primele de aport apar în cazul creşterii de capital prin aport în natură. După

evaluarea acestor aporturi şi stabilirea numărului de acţiuni noi de emis se

determină prima de aport ca diferenţă între valoarea matematic- contabilă a

acţiunii şi valoarea sa nominală.

diferenţe din reevaluare, reprezentând diferenţa dintre valoarea actuală

(mai mare) şi valoarea înregistrată (mai mică) a activului reevaluat. Operaţiunea

de reevaluare a activelor nu se efectuează decât asupra imobilizărilor corporale şi

financiare.

rezervele, sunt formate din:

- rezerve legale, constituite anual din rezultatul brut, în cota de 5% până la

atingerea unui nivel de 20% din capitalul social;

- rezerve statutare, constituite din profitul net conform statutului;

- alte rezerve, neprevăzute de lege sau statut care pot fi constituite

facultativ pe seama profitului net pentru: acoperirea pierderilor, creşterea

capitalului social sau alte scopuri potrivit hotărârii AGA (Adunării Generale a

Acţionarilor).

138

rezultatul reportat, reprezentând acel rezultat sau parte din rezultatul

exerciţiului precedent, a cărei repartizare a fost amânată de AGA.

rezultatul exerciţiului este diferenţa dintre veniturile totale şi

cheltuielile totale ale unui agent economic, putând fi favorabil, caz în care

reprezintă un profit. Sau nefavorabil, reprezentând o pierdere.

Calculul analitic al rezultatului exerciţiului se prezintă în anexa la bilanţ «

Contul de profit şi pierdere » .

fondurile sunt constituite din surse, de regulă bine delimitate şi într-un

scop precizat. Acestea sunt:

- fondul de dezvoltare constituit din amortizarea mijloacelor fixe, din

profitul net repartizat şi din vânzarea activelor, a cărui destinaţie principală este

finanţarea activelor fixe achiziţionate.

- fondul de participare la profit, constituit pe seama profitului net şi destinat

recompensării salariaţilor.

- alte fonduri.

subvenţii pentru investiţii reprezintă sume de bani alocate de la bugetul

de stat sau din alte surse pentru finanţarea unor activităţi pe termen lung, cât şi

resursele formate ca urmare a primirii de imobilizări sub formă de donaţii, cu

titlu gratuit sau constatate în plus la inventariere.

provizioanele reglementate se constituie pe seama cheltuielilor, potrivit

dispoziţiilor legale, deduse din EBE şi care servesc pentru autofinanţarea

întreprinderii (provizioane privind majorarea preţurilor aferente stocurilor,

calcularea amortismentului accelerat).

Între noţiunea de provizion şi rezervă există o distincţie clară, deoarece:

- o rezervă reprezintă o parte din profitul repartizat destinat să acopere

efectele negative ale factorilor aleatori, cât şi pentru a contribui la dezvoltarea

globală a întreprinderii;

139

- un provizion este constituit pe seama cheltuielilor, deci este o prelevare

din EBE, chiar în absenţa profitului şi este destinat să acopere o cheltuială sau

pierdere precisă, asupra căreia există o marjă de incertitudine a producerii.

Modificarea capitalului propriu în perioada curentă faţă de perioada

precedentă poate avea loc:

în sensul creşterii capitalului propriu:

- aportul acţionarilor în numerar şi/sau în natură;

- creşterea rezervelor pe seama repartizărilor din profitul net;

- diferenţe favorabile din reevaluarea elementelor de activ şi pasiv, potrivit

normelor legale;

- creşterea soldului profitului nerepartizat;

- alocările la fondul de rezervă din amortizări, valorificarea materialelor din

dezmembrarea mijloacelor fixe, vânzarea de active şi din profitul net;

- sporirea fondului de participare la profit, neutilizat;

- creşterea soldului altor fonduri (cont 118), neutilizate;

- atragerea de subvenţii pentru investiţii;

- mărirea provizioanelor reglementate.

în sensul diminuării capitalului propriu:

- retrageri de capital de către acţionari şi asociaţi;

- acoperirea pierderilor din exerciţiile precedente.

b) Provizioane pentru riscuri şi cheltuieli sunt destinate acoperirii de

riscuri şi cheltuieli pe care evenimentele survenite sau în curs de desfăşurare le

fac probabile. Astfel de evenimente privesc cazuri precise, dar realizarea lor este

nesigură.

Provizioanele reflectă politica de prudenţă economică, de anihilare sau de

reducere a riscurilor care apar în activitatea firmei.

Cazurile cele mai tipice sunt:

140

provizioane pentru litigii;

provizioane pentru garanţii acordate clienţilor ;

provizioane pentru cheltuieli de repartizare pe mai multe exerciţii;

provizioane pentru pierderi din schimb valutar-,

alte provizioane.

Modificarea sumei provizioanelor pentru riscuri şi cheltuieli are loc prin:

creşterea valorii provizioanelor constituite;

diminuarea valorii provizioanelor prin utilizarea lor sau anularea ca urmare

a neproducerii riscului.

Analiza provizioanelor trebuie efectuată în dinamică şi în structură, precum

şi în cadrul mişcării anuale a volumului acestora, având ca punct de plecare

metoda balanţelor:Soldul final = Soldul iniţial al provizioanelor + Suma provizioanelor constituite – Diminuarea,

anularea sau reluarea la venituri a provizioanelor.

Analiza provizioanelor trebuie să reliefeze, pe categorii de provizioane,

factorii obiectivi sau subiectivi care determină constituirea, preluarea la venituri,

anularea sau diminuarea provizioanelor.

c) Datoriile exprimă resurse străine, aparţinând agenţilor economici o

perioadă mai mult sau mai puţin îndelungată şi regăsite sub formă de:

împrumuturi şi datorii asimilate;

furnizori şi conturi asimilate;

avansuri primite de la clienţi;

alte datorii.

Împrumuturi şi datorii asimilate regrupează mai multe categorii de

împrumuturi:

- emisiunea de obligaţiuni;

- credite bancare pe termen lung si mijlociu;

- datorii privind concesiunile, brevetele, licenţele preluate în patrimoniu;

141

- datorii legate de participaţii;

- alte împrumuturi (credite primite prin conturile curente la bănci şi

dobânzile aferente, precum şi credite bancare pe termen scurt).

Soldul împrumuturilor (datoriilor financiare şi asimilate):

creşte prin contractarea de noi credite într-o sumă mai mare decât

rambursările din aceeaşi perioadă;

scade prin rambursarea creditelor într-o sumă mai mare decât eventualele

împrumuturi contractate în cursul perioadei.

Conform anexei nr.5 la bilanţ datoriile financiare se urmăresc pe categorii

de împrumuturi (din emisiunea de obligaţiuni, pe termen lung, nerambursate la

scadenţă şi alte împrumuturi şi datorii financiare) şi din punct de vedere al

termenului de exigibilitate (sub un an, între 1-5 ani şi peste 5 ani).

Pentru aprecierea incidenţei folosirii capitalului împrumutat asupra

rezultatelor agentului economic este necesar să se analizeze efectul de îndatorare.

Prin efect de îndatorare se înţelege rezultatul financiar pozitiv sau negativ care

rezultă ca urmare a folosirii creditului în calitate de capital. El se obţine

comparând rentabilitatea economică

activetotalprofitre cu costul capitalului

împrumutat (d- dobânda).

dacă re > d - efect de îndatorare pozitiv (favorabil);

dacă re < d – efect de îndatorare negativ (nefavorabil).

Efectul de îndatorare este direct proporţional cu structura financiară şi cu

diferenţa dintre rata economică de rentabilitate şi rata dobânzii.

drpropriuCapital

financiareDatoriiE efî

Furnizorii şi conturile asimilate cuprind:

142

furnizori;

efecte plată;

furnizori de imobilizări;

efecte de plată pentru imobilizări;

furnizori facturi nesosite.

Avansuri primite de la clienţi reflectă sursele datorate clienţilor pentru

avansuri sau aconturi încasate de la aceştia.

Alte datorii se referă la datoriile faţă de:

personal (remuneraţii datorate, drepturi de personal neridicate în termen,

etc.);

asigurări şi protecţia socială (sumele datorate organismelor de asigurări şi

protecţie socială);

Bugetul de stat (impozitul pe profit, TVA de plătit, impozitul pe salarii,

etc.);

asociaţi (dividende de plătit, etc.)

Datoriile faţă de furnizori, de personal, Bugetul de stat sau local, asociaţi şi

creditori diverşi au un caracter cvasipermanent aflându-se permanent ca sursă de

finanţare pe termen scurt. Aceste surse, denumite şi pasive stabile, depind de:

soldul mediu zilnic;

termenul de exigibilitate, adică numărul de zile de la constituirea

obligaţiei până la plata efectivă a lor.

Modificarea sumei datoriilor faţă de furnizori în perioada curentă faţă de

perioada precedentă este urmare a:

creşterii sau scăderii datoriilor fată de furnizori, prin :

- sporirea sau diminuarea volumului intrărilor (materii prime, materiale,

combustibil, energie, obiecte de inventar, servicii, etc.);

- modificarea preţului sau tarifelor pentru intrări;

143

- mărirea sau micşorarea numărului mediu de zile de plată a datoriilor.

creşterii sau diminuării datoriilor fiscale şi faţă de Bugetul statului ca

urmare a :

- modificării cifrei de afaceri şi a bazei de calcul a obligaţiilor (profit brut,

fond de salarii, valoarea achiziţiilor, etc.);

- modificării cotelor de impunere prin dispoziţii legate (cota de impozit pe

profit, pe salarii, pe terenuri, etc., cota de C.A.S., cota de TVA, etc.);

- acordării, în cursul perioadei, a unor facilităţi fiscale;

- nerespectării termenelor de plată (plată în avans sau cu întârziere).

d) Conturi de regularizare şi asimilate se referă la veniturile înregistrate în

avans şi diferenţele de conversie – pasiv.

Veniturile înregistrate în avans reprezintă încasări sau creanţe aferente

unor bunuri nelivrate, a unor lucrări sau prestaţii neefectuate şi care nu afectează

veniturile exerciţiului.

Diferenţele de conversie – pasiv reprezintă profituri latente din conversiile

de schimb la sfârşitul exerciţiului şi sunt diferenţe favorabile de curs valutar între

data de intrare a creanţelor şi datoriile exprimate în devize şi data închiderii

exerciţiului financiar.

Suma veniturilor încasate în avans creşte prin extinderea activităţilor pentru

care se solicită avansuri ( practic credite pentru producţia sau serviciile viitoare şi

scade prin livrarea produselor pentru care s-a încasat avansul sau restituirea lui.

Totalul diferenţelor din conversie creşte sau scade ca urmare a modificării

volumului datoriilor şi creanţelor în valută şi a raportului de schimb valutar.

Structura bilanţului patrimonial se prezintă în tabelul următor:

144

ACTIV PASIV

Imobilizări Capitaluri proprii

Stocuri Provizioane pentru riscuri şi capitaluri

Creanţe Datorii

Disponibilităţi Conturi de regularizare şi asimilate lor

Conturi de regularizare şi asimilate lor

Prime de rambursare a obligaţiunilor

Principalele corelaţii din bilanţul patrimonial pot fi sintetizate astfel:

activul unui bilanţ este întotdeauna egal cu pasivul său. Drept consecinţă

a acestei egalităţi rezultă că modificările ce intervin în sursele de

provenienţă a capitalurilor trebuie să fie egale (ca valoare) cu modificările

survenite în utilizarea acestor capitaluri.

egalitatea se poate formula şi prin suma posturilor de activ care este egală

cu suma posturilor de pasiv, de aici rezultă că:

- variaţia oricărui post din activ este suma algebrică a variaţiilor

tuturor celorlalte poziţii din bilanţ (active şi pasive);

- variaţia oricărui post din pasiv este suma algebrică a tuturor

celorlalte poziţii din bilanţ.

modificarea posturilor din bilanţ înseamnă:

- folosirea de capital pentru:

- orice creştere a unei poziţii din activ;

- orice diminuare a unei poziţii din pasiv;

- sursă de capital pentru:

- orice diminuare a unei poziţii de activ;

- orice creştere a unei poziţii de pasiv.

145

7.1.2. Bilanţul financiar

Bilanţul patrimonial răspunde cerinţelor de ordin juridic, contabil şi fiscal

fără a răspunde cu promptitudine obiectivelor financiare care urmăresc mai ales

probleme prezente şi viitoare decât probleme trecute.

Pentru a răspunde acestor obiective se construieşte bilanţul financiar,

plecând de la bilanţul patrimonial, fie prin agregarea anumitor date, fie prin

divizarea altora, astfel încât să se obţină mărimi semnificative pe plan financiar.

ACTIV=NEVOI PASIV=RESURSE

Pe baza datelor şi a detaliilor prezentate în Anexa la bilanţ privind

lichiditatea activelor şi exigibilitatea pasivelor se vor modifica datele contabile

astfel încât ordonarea posturilor de activ şi pasiv să se facă exclusiv pe criterii de

lichiditate, respectiv exigibilitate.

Corecţiile care se vor aduce vor opera atât asupra activului cât şi asupra

pasivului bilanţului.

Asupra activului corecţiile urmăresc obţinerea a după mărimi, şi anume:

* Activ imobilizat net(mai mare de un an)

* Activ circulant net(mai mic de un an)- stocuri- creanţe- clienţi- titluri de plasament- disponibilităţi

* Capital social* Rezerve* Profit net nerepartizat* Provizioane pentruriscuri şi cheltuieli maimari de un an* Datorii cu scadenţemai mari de un an

* Datorii cu scadenţemai mici de un an- furnizori- salariaţi- stat- bănci etc.

Nevoipermanente

Nevoitemporare

Capitaluripermanente

Resursetemporare

146

imobilizări nete;

active circulante.

Pentru aceasta se disociază în două grupe respectiv, o grupă cu o durată

mai mare de un an şi o a doua grupă, cu o durată mai mică de un an, următoarele

elemente de activ:

imobilizări financiare;

creanţe;

cheltuieli constatate în avans.

După ce s-a realizat această grupare, prima grupă, cu o durată mai mare de

un an se include la imobilizări nete, iar cea de-a doua grupă la active circulante.

Schematic, corecţiile activului se prezintă în figura de mai jos:

Imobilizări necorporale

Imobilizări nete

Imobilizări corporale

Imobilizări financiare din care mai

puţin de un an

Stocuri

Creanţe din care mai mari de un an

Active circulante

Titluri de plasament

Disponibilităţi băneşti

Conturi de regularizare şi asimilate

din care mai mult de un an

Prime de rambursare a obligaţiunilor

ACTIV ACTIV – CORECTAT

Figura: Corecţiile activului

Activele imobilizate vor cuprinde:

147

imobilizări necorporale. În cazul imobilizărilor necorporale trebuie să

ţinem seama de faptul că, cheltuielile de constituire sunt considerare

elemente de activ fictiv.

Activul fictiv cuprinde acele elemente care nu participă la calculul

activului net. Tocmai din această cauză pentru determinarea bilanţului

financiar ele se scad de la activele imobilizate necorporale şi de

asemenea, cu aceeaşi sumă din capitalul propriu.

imobilizări corporale; imobilizări financiare mai mari de un an; creanţe mai mari de un an; cheltuieli constante în avans pe o perioadă mai mare de un an; prime de rambursare a obligaţiunilor.

Asupra pasivului corecţiile urmăresc obţinerea a trei mărimi, şi anume: capitaluri proprii; datorii pe termen mediu şi lung; datorii pe termen scurt.

Şi în acest caz, se împart în două grupe, în funcţie de durată,următoarele

elemente de pasiv:

provizioane pentru riscuri şi cheltuieli; datorii; conturi de regularizare şi asimilate.

Schematic corecţiile pasivului se prezintă astfel:Capitaluri proprii Capitaluri proprii

Provizioane pentru riscuri şi

cheltuieli Datorii pe termen mediu

şi lungdin care mai puţin de un an

Datorii

din care pe termen scurt

Datorii pe termen scurt

Conturi de regularizare

din care mai puţin de un an

PASIV PASIV – CORECTATFigura: Corecţiile pasivului

148

După aceste corecţii bilanţul financiar se prezintă în următoarea structură:

ACTIV PASIV

Active

imobilizate

Capital

propriu

Datorii pe termen mediu şi lung

Active

circulante Datorii pe termen scurt

Bilanţul financiar

7.1.3. Bilanţul funcţional

Concepţia funcţională a bilanţului consideră bilanţul ca pe un ansamblu de

stocuri de utilizări şi resurse, ceea ce permite analiza activităţii pe cicluri de

operaţiuni, luând în considerare rolul fiecăruia în funcţionarea întreprinderii.

Analiza bilanţului funcţional nu are ca scop să inventarieze averea şi

angajamentele întreprinderii, ci să înţeleagă nevoile acesteia şi modul de

finanţare, să dea imaginea derulării diferitelor cicluri.

În practica financiară, bilanţul funcţional constituie suportul analizei

trezoreriei.

Constituirea bilanţului funcţional şi clasificarea elementelor de activ şi

pasiv se face după apartenenţa la un ciclu sau altul, astfel:

ciclul de investiţii, căruia îi corespunde activul aciclic stabil şi respectiv,

resursele stabile;

ciclul de exploatare, căruia îi corespunde activul ciclic de exploatare şi

finanţarea scurtă de exploatare;

ciclul de finanţare, căruia îi corespunde ansamblul resurselor.

În acest caz bilanţul funcţional este redat mai jos:

149

Bilanţul funcţional

Imobilizările care formează activul aciclic stabil sunt luate în calcul la

valoarea brută pentru a pune în evidenţă decizia iniţială. În acest caz în pasiv

vom întâlni amortizarea ca sursă proprie de origine internă.

De data aceasta nu se mai ia în considerare noţiunea de activ fictiv.

Activul ciclic este format din:

activul ciclic din exploatare;

activul ciclic din afara exploatării;

trezoreria de activ.

Activul ciclic din exploatare cuprinde elemente legate direct de activitatea

curentă a întreprinderii:

stocuri;

avansuri şi aconturi plătite;

creanţe clienţi;

alte creanţe din exploatare;

* Activ imobilizatbrut

* Activ circulant deexploatare (brut)* Activ circulant înafara exploatării(brut)* Activ de trezorerie

* Capitaluri proprii* Amortismente şiprovizioane* Datorii financiare

* Datorii de exploatare* Datorii în afaraexploatării* Pasiv de trezorerie

Funcţia deinvestiţii

Funcţia deexploatare

Funcţia definanţare

Funcţia deexploatare

FRNG

150

abateri de conversie a activului.

Activul ciclic din afara exploatării cuprinde creanţe din afara exploatării

(legate de plata unor impozite, capitalul subscris şi nevărsat).

Trezoreria de activ este constituită din disponibilităţi şi valori mobiliare de

plasament.

Resursele aciclice stabile sunt formate din:

surse proprii de origine internă care cuprind: rezervele, amortismentele,

provizioanele şi rezultatul exerciţiului;

sursele proprii de origine externă: capitalul social şi subvenţiile pentru

investiţii;

datoriile stabile care cuprind împrumuturile pe termen mediu şi lung

contractate de întreprindere.

Resursele ciclice sau finanţarea pe termen scurt sunt formate din:

surse ciclice aferente exploatării cuprind obligaţiile legate de activitatea

curentă a întreprinderii:

- furnizori;

- avansuri şi aconturi primite;

- obligaţiile fiscale şi sociale legate de exploatare;

- abateri de conversie a pasivului.

surse ciclice din afara exploatării cuprind obligaţiile fiscale şi sociale din

afara exploatării.

Trezorerie de pasiv cuprinde credite pe termen scurt inclusiv soldul

creditor al contului de disponibil la bancă.

151

7.2. INDICATORII ECHILIBRULUI FINANCIAR

Realizarea consecventă a obiectivului major al unei întreprinderi –

maximizarea valorii sale patrimoniale (creşterea patrimoniului net, a averii

acţionarilor) poate avea loc numai în condiţiile unei activităţi profitabile şi de

menţinere a echilibrului financiar.

Echilibrul financiar, într-o formă simplificată, este definit de egalitatea

dintre venituri şi cheltuieli.

Într-o determinare financiară însă, echilibrul financiar exprimă egalitatea

dintre sursele financiare şi mijloacele economice necesare desfăşurării activităţii

de exploatare şi comercializare pe termen lung şi scurt.

Analiza financiară evidenţiază modalităţile de realizare a echilibrului

financiar având ca obiective:

echilibrul pe termen lung, când se compară capitalul permanent cu

activele imobilizate (fond de rulment);

echilibrul curent, când se compară activele circulante cu obligaţiile pe

termen scurt (nevoia de fond de rulment);

echilibrul pe termen scurt, când se compară fondul de rulment cu

nevoia de fond de rulment (trezoreria).

Baza de pornire pentru analiza echilibrului financiar este respectarea a două

relaţii de principiu:

Activul imobilizat (Ai) = Capital permanent (Cpm);

Activele circulante (Ac) = Datorii pe termen scurt (Dt).

Aceasta înseamnă că:

activele stabile (cu lichiditate peste un an) sunt finanţate din surse stabile

(cu exigibilitate mai mare de un an);

152

activele circulante, ciclice (cu lichiditate sub un an) trebuie finanţate din

datorii pe termen scurt (cu exigibilitate sub un an).

Practic, respectarea celor două egalităţi de principiu este imposibil de

realizat datorită, în principal, neconcordanţei dintre durata medie a lichidităţii

activului şi durata medie de exigibilitate a pasivului.

În aceste condiţii realizarea şi menţinerea echilibrului financiar se

manifestă ca o tendinţă, însoţită de momente de dezechilibru (discrepanţa în surse

şi mijloace).

Menţinerea echilibrului financiar este un obiectiv permanent al politicii

financiare şi poate fi considerat atins, când exerciţiul financiar se încheie cu

trezorerie pozitivă.

Acest indiciu de bază, al echilibrului financiar nu înseamnă atingerea

integrală a obiectivului privind echilibrul financiar nu înseamnă atingerea

integrală a obiectivului privind echilibrul financiar, pentru că apar unele întrebări,

a căror răspunsuri pot pune la îndoială concluzia iniţială, cum ar fi:

în ce condiţii s-a obţinut trezoreria pozitivă?

care au fost componentele politicii de finanţare?

se realizează cel mai scăzut cost al capitalului?

în ce măsură în politica financiară s-au considerat costurile de

oportunitate?

în ce limite ale trezoreriei pozitive se apreciază că s-a realizat echilibrul

financiar? (se ştie că o trezorerie pozitivă supradimensionată poate fi

considerată ca un dezechilibru financiar).

În concluzie trebuie subliniat că:

echilibrul financiar este condiţie de bază pentru derularea unei activităţi

profitabile;

153

realizarea unui echilibru financiar este un « perpetuum mobile» pentru

politica financiară;

echilibrul financiar se obţine prin reglarea unui lung şir de dezechilibre

care se manifestă în activitatea curentă a întreprinderii.

Aprecierea echilibrului financiar se poate realiza, în principal, pe seama

următoarelor elemente:

activul net contabil (situaţia netă, patrimoniul net);

fondul de rulment;

nevoia de fond de rulment;

trezoreria.

7.2.1. Analiza activului net contabil

Activul net contabil (ANC) sau patrimoniul net, exprimă, măsoară averea

netă a acţionarilor (activul negrevat de datorii) şi se calculează ca diferenţă dintre

activul total şi datorii totale angajate de întreprindere:

ANC = At – Dt.

Activul net contabil reprezintă principala evaluare contabilă a

întreprinderii, putând avea:

valoare pozitivă (ANC > 0):

- crescătoare de la un exerciţiu financiar la altul;

- consemnează realizarea, parţială sau integrală, a obiectivului major al

– gestiunii financiare- maximizarea valorii capitalurilor proprii şi a

activului net finanţat din aceste capitaluri;

- consecinţă a reinvestirii unei părţi din profitul net şi al altor elemente

de acumulări: provizioane reglementate, reportări din exerciţiul

precedent, subvenţii, rezerve, etc.;

154

- însemn al fructificării superioare al activului net;

- indică o îmbogăţire a acţionarilor.

valoare negativă ( ANC < 0):

- datoriile contractate de întreprindere depăşesc activele nete;

- consemnează o stare prefalimentară a întreprinderii;

- consecinţă a încheierii cu pierderi a exerciţiilor anterioare care au

consumat integral capitalurile proprii;

- însemn al utilizării ineficiente a activului net şi a unei politici

financiare eronate;

- indică o sărăcire a acţionarilor (diminuare a capitalurilor proprii).

Evoluţia activului net contabil în perioada curentă faţă de perioada de bază

poate evidenţia următoarele situaţii:

a) ANC1 = ANC0 ; IANC = 1:

se menţine la acelaşi nivel activul net contabil, dacă ΔAt =ΔDt (abaterea

absolută a activului total este egală cu abaterea datoriilor totale);

se întâlneşte în situaţia când:

- creşterea activului se realizează exclusiv pe seama datoriilor;

- nu se realizează acumulări în cursul exerciţiului;

- diminuarea activului este compensată de reducerea datoriilor;

b) ANC1> ANC0 ; IANC> 1:

creşterea averii acţionarilor, în situaţiile în care:

IAt > 1; IDt ≤1, creşte activul total exclusiv pe seama capitalurilor

proprii;

IDt > 1, dar IAt ≥ IDt, creşterea activului total este finanţată numai din

capitaluri proprii sau atât din capital propriu cât şi pe seama angajării de

datorii;

155

IAt = 1; IDt < 1, se reduc datoriile totale în condiţiile menţinerii constante

a activelor totale.

IAt = 1; IDt < 1, dar IAt > IDt, datoriile scad într-o proporţie mai mare

decât activul total.

c) ANC1< ANC0 ; IANC< 1:

are loc reducerea nivelului activului net contabil, în situaţia când:

Dt > At, deci Δ Dt > ANC0, ceea ce înseamnă că, creşterea datoriilor

totale este mai mare decât activul net din perioada de bază.

Situaţia netă şi evoluţia sa este punctul de pornire pentru analiza

echilibrului financiar.

7.2.2. Analiza fondului de rulment

Fondul de rulment reprezintă valoarea absolută a surselor permanente

utilizate pentru finanţarea activelor circulante sau partea surselor stabile alocate

finanţării activelor ciclice.

Din punct de vedere al gestiunii financiare reprezintă:

marja de securitate sau de siguranţă privind finanţarea activelor

circulante;

cota de autonomie financiară.

Modul de calcul, recurge la două procedee:

pe baza părţii de sus a bilanţului ca diferenţă între capitalul permanent şi

imobilizările fixe nete (Ai):

FR = Cpm - Ai

În acest caz fondul de rulment:

156

- marchează pulsul sau disponibilul de capitaluri permanente peste

valoarea netă a imobilizărilor care poate fi alocat finanţării activelor

circulante;

- indică modificările de finanţare a investiţiilor corporale, necorporale

şi financiare cumulate de către întreprinderi.

pe baza părţii de jos a bilanţului ca diferenţă între activele circulante

(Stocuri + Creanţe + Disponibilităţi) şi datoriile totale pe termen scurt

(Dts):

FR = Ac – Dts

FR = (Stocuri + Creanţe + Disponibilităţi) – (Obligaţii + Datorii financiare

pe termen scurt)

De data aceasta fondul de rulment:

- marchează activele circulante finanţate din surse stabile, sau

excedentul de active circulante faţă de datoriile pe termen scurt.

- este un criteriu important de apreciere a echilibrului financiar.

Formele sub care se regăseşte fondul de rulment sunt în funcţie de

apartenenţa capitalului:

Fondul de rulment propriu, apreciază cuantumul participării capitalului

propriu la finanţarea activelor circulante

FRP = Cpr - Ai

FRP = FR – Dtml.

Fond de rulment străin, pune în evidenţă participarea împrumuturilor pe

termen mediu şi lung la finanţarea activelor circulante:

FRS = FR – FRP = Dtml.

Interpretarea FR se bazează pe următoarele considerente:

activele circulante reprezintă lichidităţi potenţiale cu durată de realizare

mai mică de un an;

157

datoriile pe termen scurt reprezintă exigibilităţi potenţiale pe o perioadă

mai mică de un an;

duratele medii de lichiditate şi exigibilitate, de cele mai multe ori sunt

diferite.

Pentru interpretarea fondului de rulment este necesar să se considere două

ipoteze:

duratele de lichiditate şi exigibilitate sunt comparabile;

duratele de lichiditate şi exigibilitate sunt diferite.

A. Situaţia când duratele de lichiditate şi de exigibilitate sunt comparabile

Aceasta înseamnă că durata medie de încasare a activelor circulante este

comparabilă, apropiată de durata medie de plată a datoriilor.

Fondul de rulment poate avea valorile:

a) FR = 0; Ac = Dts

este situaţia care marchează respectarea regulilor de principiu

ale finanţării; respectiv activele pe termen scurt sunt finanţate

integral pe seama datoriilor pe termen scurt şi implicit,

activele stabile sunt finanţate din capitaluri permanente;

întreprinderea nu dispune de fond de rulment;

solvabilitatea unităţii este garantată;

riscul perturbării solvabilităţii activului comparativ cu

exigibilitatea pasivului, rezultat din:

- obligaţiile de plată sunt clar dimensionate şi cu termene

precizate, iar respectarea lor este imperativă;

- transformarea activelor circulante în lichidităţi este supusă

unor riscuri mult mai mari, derivate din:

- gestiunea stocurilor;

- derularea procesului de aprovizionare;

158

- desfăşurarea ciclului de fabricaţie;

- organizarea desfacerii;

- încasarea integrală şi la termen a creanţelor;

- posibilitatea de valorificare a plasamentelor pe termen

scurt.

Aceşti factori pot perturba ciclul de transformare a activelor circulante în

lichidităţi cu o probabilitate ridicată.

În concluzie:

a) această situaţie deşi reflectă un echilibru financiar, este foarte precară

din cauza asimetriei faţă de risc a duratei de încasare, respectiv a celei

de plată (riscul încasării este mult mai mare decât riscul de plată).

b) FR > 0; At > Dts

se înregistrează un excedent de lichidităţi potenţiale (active

circulante) asupra exigibilităţilor potenţiale pe termen scurt

(datorii pe termen scurt).

Întreprinderea dispune de o marjă de securitate care o poate

proteja, parţial sau integral, de efectele perturbării ciclului de

încasare sau plăţi.

c) FR < 0; At < Dts

fondul de rulment negativ, înseamnă că o parte a datoriilor pe

termen scurt au fost utilizate pentru procurarea de imobilizări

fixe;

lichidităţile potenţiale nu acoperă exigibilităţile potenţiale;

sunt previzibile dificultăţi în ceea ce priveşte echilibrul financiar,

respectiv solvabilitatea;

se impun intervenţii corectoare (accelerarea încasărilor,

încetinirea plăţilor, apelarea la împrumuturi pe termen scurt, etc.).

159

B. Situaţia când duratele de lichiditate şi exigibilitate nu sunt comparabile

În cele mai multe cazuri între durata medie de lichiditate a activelor

circulante şi durata medie de plată a datoriilor pe termen scurt sunt diferenţe

pronunţate, care îşi pun amprenta asupra echilibrului financiar.

În această situaţie aprecierea fondului de rulment se bazează pe trei

elemente:

nivelul absolut al fondului de rulment;

durata medie a lichidităţilor;

durata medie a exigibilităţilor.

Fondul de rulment se determină pentru o perioadă limitată de timp (de cele

mai multe ori perioada este cea care corespunde duratei celei mai mari dintre

încasări şi durata plăţilor).

Activele circulante recalculate vor fi:

calculdeperioadaîncasaredemediedurataAc

Acr

Datoriile pe termen scurt recalculate vor fi:

calculdeperioadaplatădemediedurataD ts Dtsr

Se pot distinge două situaţii

a. când activele circulante se rotesc mai repede decât datoriile pe termen

scurt

activele lichide (având durata medie de transformare în lichidităţi mai

mică) se realizează mai repede decât datoriile (cu durată de exigibilitate

mai mare).

întreprinderea îşi poate asigura solvabilitatea şi în condiţiile unui fond de

rulment:

- negativ (fără să apeleze la împrumuturi );

160

- inexistent (FR =0);

- cu un nivel scăzut.

Avantajele pentru întreprindere, în principal, sunt:

- asigurarea solvabilităţii pe termen scurt;

- realizarea unui raport favorabil între creditul- clienţi şi creditul- furnizori;

- reducerea costului capitalului.

b. când activele circulante se rotesc mai încet decât datoriile pe termen

scurt:

activele circulante necesită o perioadă mai mare de timp pentru realizarea

comparativ cu datoriile pe termen scurt.

asigurarea solvabilităţii este condiţionată de existenţa unui fond de

rulment pozitiv de un nivel absolut acoperitor pentru eliminarea efectelor

decalajului dintre durata de plată şi cea de încasare.

dezavantaje pentru întreprindere sunt:

- riscul permanent al dezechilibrului financiar;

- necesitatea blocării unei părţi a capitalului permanent în fondul de

rulment (frânează investiţiile;

- apelarea frecventă la împrumuturi;

- cost mai ridicat al capitalului.

Evoluţia în timp a fondului de rulment este influenţată de acţiunea unor

factori care acţionează asupra elementelor din partea superioară a bilanţului.

Observaţie: Modificările din partea de jos a bilanţului nu modifică fondul de

rulment, întrucât orice modificare a unui post de activ va modifica alt post de

activ sau un post de pasiv. (De exemplu, dacă se încasează creanţele cresc

disponibilităţile băneşti; dacă se cumpără materiale cresc datoriile către furnizori;

dacă se achită obligaţii scad disponibilităţile băneşti; etc.).

Factorii care influenţează nivelul şi evoluţia FR sunt prezentaţi mai jos:

161

Variaţia FR

Factorii care diminuează FR Factori de creştere a FR

1. Creşterea activului imobilizat prin:

investiţii:

- necorporale;

- corporale;

- financiare;

reevaluare.

1. Diminuarea activului

imobilizat, prin:

amortizare;

vânzări de active fixe.

2. Diminuarea capitalului permanent:

reducerea capitalului propriu:

- retragerea acţionarilor

- distribuirea rezervelor;

- repartizarea dividendelor;

- pierderi din anii precedenţi

- reducerea sau anularea provizioanelor

reglementate;

restituirea împrumuturilor pe termen mediu şi

lung

2. Creşterea capitalului

permanent:

sporirea capitalului

propriu:

- acumularea

rezervelor;

- primirea de

subvenţii;

- repartizări din

profit;

- provizioane

reglementate.

Contractarea de

împrumuturi pe termen

mediu şi lung.

Influenţa factorilor va determina modificări ale fondului de rulment care se

pot sintetiza în următoarele situaţii:

162

a. fondul de rulment creşte. Această situaţie este considerată a fi pozitivă

deoarece o parte tot mai mare a activelor circulante este finanţată din capitalul

permanent. Dacă această creştere s-a datorat însă creşterii gradului de îndatorare

pe termen lung prin apelarea la credit pe termen mediu şi lung atunci vor creşte şi

cheltuielile financiare (dobânzile) care vor avea ca efect diminuarea rezultatului

exploatării. Situaţia financiară se îmbunătăţeşte dacă creşterea fondului de

rulment s-a făcut pe seama creşterii capitalurilor proprii.

Un fond de rulment care acoperă în totalitate stocurile nu este dovada unei

bune gestiuni a resurselor deoarece în locul resurselor permanente, mult mai

costisitoare, ar putea fi folosite resurse temporare.

b. fondul de rulment scade. Această situaţie de multe ori este considerată

negativă, deoarece activele circulante sunt acoperite într-o mai mică măsură din

resurse permanente. Dacă această diminuare a fondului de rulment se datorează

creşterii activelor imobilizate atunci situaţia financiară a întreprinderii pe termen

lung se îmbunătăţeşte datorită rezultatelor exploatării degajate de investiţii. De

asemenea scăderea fondului de rulment poate fi compensată şi pritr-o gestionare

mai eficientă a activelor circulante.

Reducerea fondului de rulment se manifestă negativ atunci când se

micşorează pe seama reducerii capitalului social.

c. fondul de rulment rămâne neschimbat. Deşi această situaţie nu este

întâmplătoare ea poate fi rezultatul întreprinderii când nu se realizează investiţii

sau volumul de activitate rămâne acelaşi. Această situaţie se întâlneşte pe

perioade scurte, operaţiunile financiar- contabile determinând modificarea

permanentă a fondului de rulment în sensul creşterii sau diminuării lui.

Concluzii:

163

1. Fondul de rulment permite urmărirea respectării de către întreprindere

a echilibrului financiar prin măsurarea « marjei de securitate » de care

dispune întreprinderea pentru a face faţă unor factori perturbatori.

2. Mărimea absolută a fondului de rulment nu ne spune dacă acesta este

adaptat sau nu nevoilor întreprinderii. Problema la care trebuie să

răspundem este dacă acesta este suficient în raport cu nevoie ciclului

de exploatare.

3. Pentru analiza fondului de rulment două mărimi: mărimea minimă şi

mărimea optimă.

Mărimea minimă necesară a fondului de rulment pentru realizarea

echilibrului financiar este dată de nivelul mediu al fluctuaţiilor

nevoii de fond de rulment.

Mărimea optimă a fondului de rulment este cea care menţine

echilibrul financiar al întreprinderii la cel mai scăzut cost al

procurării capitalurilor. Dacă se compară fondul de rulment cu

cifra de afaceri atunci mărimea optimă ar trebui să reprezintă 1/3

din cifra de afaceri.

4. Pentru realizarea echilibrului financiar al întreprinderii pe termen lung

pe lângă determinarea fondului de rulment în mărime absolută trebuie

luate în considerare şi durata medie de realizare a activelor

( gradul de lichiditate a activelor), respectiv durata medie de achitare

a obligaţiilor (gradul de exigibilitate a pasivelor).

5. Pentru a ne da seama de poziţia întreprinderii în cadrul ramurii de

activitate va trebui ca mărimea fondului de rulment să fie comparată

cu mărimi înregistrate de întreprinderi similare din cadrul sectorului

sau ramurii de activitate.

7.2.3. Analiza necesarului de fond de rulment

164

Necesarul de fond de rulment reprezintă cuantumul activelor ciclice ce

trebuie finanţate din fondul de rulment, respectiv activele circulante (cu termen

de lichiditate sub un an) care urmează să fie finanţate din surse stabile (cu

exigibilitate mai mare de un an).

Dacă activitatea unei întreprinderi poate fi restrânsă la trei faze principale

(aprovizionare, producţie şi desfacere) atunci funcţionarea ei presupune

parcurgerea următoarelor cicluri:

achiziţionarea de materii prime şi materiale;

stocarea materiilor prime şi materialelor;

producţia;

stocarea produselor finite;

vânzarea produselor.

Pentru desfăşurarea fiecărui ciclu sunt necesare surse financiare care

trebuie asigurate de întreprindere. Cum însă între plăţi şi încasări există un

decalaj temporal şi anume, între fluxurile de exploatare (concretizate în

reînnoirea stocurilor şi creanţelor) şi fluxul datoriilor faţă de furnizori, sursele

financiare sunt în cea mai mare parte acoperite din surse temporare (furnizori,

creditori).

De data aceasta necesarul de fond de rulment este definit mult mai precis,

ca fiind diferenţa dintre necesităţile de finanţare a ciclului de exploatare şi

datoriile de exploatare.

Relaţia de calcul a necesarului de fond de rulment este:

NRF = Active circulante – Resurse ciclice

Sau

NFR = [Active circulante – Disponibilităţi şi plasamente] – [Obligaţii pe termen

scurt – (credite curente + soldul creditor la bănci)].

165

Dacă am reprezenta bilanţier modul de determinare a necesarului de fond

de rulment atunci datele necesare sun cele prezentate mai jos:

Determinarea NFR

Activ Pasiv

- Stocuri de materii prime şi materiale;

- Producţie în curs de execuţie şi produse;

- Mărfuri;

- Avansuri acordate furnizorilor;

- Clienţi şi conturi asimilate;

- Alte creanţe;

- Cheltuieli efectuate în avans.

- Furnizori şi conturi asimilate;

- Clienţi –creditori;

- Datorii fiscale şi sociale;

- Datorii asupra imobilizărilor;

- Venituri în avans

TOTAL I TOTAL II

NFR = I – II.

În practica economică necesarul de fond de rulment este analizat pe două

componente:

necesarul de fond de rulment din exploatare (NFRE);

necesarul de fond de rulment din afara exploatării (NFRAE);

Necesarul de fond de rulment din exploatare se determină ca diferenţă

între necesităţile ciclice de exploatare şi resursele ciclice de exploatare.

Necesităţile ciclice de exploatare sunt direct legate de ciclul de exploatare,

reînnoindu-se în acelaşi timp în care se derulează ciclul de exploatare şi cuprind:

- stocuri produse în curs şi produse finite;

- avansuri acordate clienţilor;

- clienţi şi conturi asimilate;

166

- cheltuieli efectuate în avans privind activitatea de exploatare.

Resursele ciclice de exploatare cuprind datoriile de exploatare:

- furnizori şi conturi asimilate;

- avansuri clienţi;

- datorii fiscale şi sociale (TVA+ datorii faţă de organisme sociale):

- asigurări sociale;

- ajutorul de şomaj;

- TVA plată;

- impozitul pe salarii;

- alte datorii şi creanţe cu Bugetul de stat.

- Venituri înregistrate în avans ce privesc activitatea de exploatare.

Necesarul de fond de rulment din afara exploatării se determină ca

diferenţă între necesităţile ciclice din afara exploatării şi resursele ciclice din

afara exploatării.

Necesităţile ciclice din afara exploatării cuprind:

- alte creanţe;

- decontări cu asociaţii privind capitalul (capital subscris, dar nevărsat).

Resursele ciclice din afara exploatării cuprind:

- datorii fiscale (impozitul pe profit);

- datorii asupra imobilizărilor:

- impozitul pe clădiri;

- taxa de folosire a terenurilor proprietate de stat.

Împărţirea necesarului de fond de rulment pe cele două componente face

posibilă folosirea următoarei relaţii de calcul:

NRF = NFRE + NFRAE.

Analiza necesarului de fond de rulment poate evidenţia următoarele situaţii:

a) NFR >0; Ac >Pc.

167

Necesarul de fond re rulment pozitiv semnifică că există un surplus de

active circulante (nevoi temporare) în raport cu datoriile din exploatare

(surse temporare) posibil de mobilizat.

Este o situaţie normală dacă este determinată de:

- politica de investiţii care atrage creşterea nevoii de finanţare a

ciclului de exploatare;

- creşterea vânzărilor;

- mărirea duratei ciclului de fabricaţie datorită creşterii

complexităţii produselor.

Este o situaţie nefavorabilă dacă este determinată de:

- existenţa unui decalaj nefavorabil dintre lichiditatea activelor

circulante şi exigibilitatea datoriilor din exploatare (s-a încetinit

încasarea şi s-a urgentat plata obligaţiilor);

- existenţa unor stocuri fără mişcare sau cu mişcare lentă;

b) NFR < 0; Ac < Pc.

Necesarul de fond de rulment este negativ ceea ce marchează un surplus

de surse temporare (ciclice) în raport cu activele ciclice (nevoi

temporare).

Este o situaţie pozitivă dacă este determinată de:

- accelerarea vitezei de rotaţie a stocurilor şi creanţelor;

- angajarea unor datorii de exploatare cu termene de plată mai

relaxate.

În optica funcţională, realizarea echilibrului financiar al întreprinderii nu

presupune doar existenţa unui fond de rulment pozitiv ca marjă de siguranţă, ci a

unui fond de rulment acoperitor nevoilor de finanţare ale ciclului de exploatare

(stocuri+creanţe de exploatare- datorii de exploatare).

168

Surplusul resurselor durabile în raport cu valorile imobilizate reprezintă

fondul de rulment funcţional sau fondul de rulment net global (FRNG)

disponibil pentru finanţarea operaţiilor ciclului de exploatare.

În acest caz relaţia de determinare a FRNG este:

a) 4

sau

b)

FRNG = (Resurse durabile – Amortizări) – Imobilizări nete

Aceeaşi valoare a FRNG este dată de mărimea nevoilor ciclice şi de

trezorerie rămasă nefinanţată de resursele ciclice şi de trezorerie, stabilită

conform expresiei:

Dacă „FR disponibil” va fi superior sau inferior nevoilor angajate de

exploatare („FR util”), întreprinderea va avea lichidităţi sau, dimpotrivă, va fi

obligată să angajeze noi credite pe termen scurt pentru finanţarea nevoilor de

exploatare.

Operaţiile de exploatare antrenează formarea nevoilor de finanţare, dar

ele permit în acelaşi timp şi constituirea mijloacelor de finanţare. Din

confruntarea globală a nevoilor cu mijloacele de finanţate se degajă o nevoie de

finanţare a ciclului de exploatare sau nevoie de fond de rulment. Nevoile de

finanţare generate de ciclul de producţie sau „nevoile ciclice” corespund alocării

de fonduri (blocarea lichidităţilor) pentru constituirea stocurilor şi creanţelor

(creditelor acordate partenerilor debitori).

4 Activul imobilizat este brut deoarece amortizările şi provizioanele de activ deja calculate s-au înregistrat în resurseleproprii

FRNG = RESURSE DURABILE – NEVOI STABILE (Activ imobilizat brut)

FRNG = CAPITALURI PERMANENTE – ACTIV IMOBILIZAT NET

FRNG= (NEVOI CICLICE + NEVOI DE TREZORERIE) –(RESURSE CICLICE + RESURSE DE TREZORERIE)

169

În compensarea acestor necesităţi de finanţare, activitatea întreprinderii

furnizează resurse reînnoibile pe măsura derulării ciclului de exploatare,

respectiv „resurse ciclice” sub forma creditelor acordate de către furnizori

(forma tipică de resurse ciclice).

Diferenţa dintre nevoile de exploatare şi cele din afara exploatării, pe de o

parte, şi datoriile de exploatare şi diverse, pe de altă parte, constituie nevoia de

fond de rulment totală (NFRT sau NFR).

În cazul în care stocurile, creanţele de exploatare şi diverse sunt

aproximativ egale cu datoriile de exploatare şi diverse, nevoia de fond de rulment

totală tinde către zero, sau chiar, adesea, devine negativă. Se vorbeşte în acest caz

de o resursă de fond de rulment (RFR).

Nevoia de fond de rulment totală are două componente: nevoia de fond de

rulment pentru exploatare (NFRE) şi nevoia de fond de rulment în afara

exploatării (NFRAE). Cele două componente ale sale stabilite la nivelul al doilea

şi al treilea al bilanţului funcţionat se determină astfel:

Unde:

NFRE = ACE –DE şi NFRAE = ACAE – DAE

Dacă activele circulante de exploatare depăşesc datoriile de exploatare,

nevoia de fond de rulment pentru exploatare evidenţiază capitalul investit de

întreprindere peste nivelul celui atras din pasivele circulante. În acest context

NFRE capătă caracterul unei veritabile investiţii cu acelaşi titlu ca şi

imobilizările de exploatare (construcţii, echipamente etc.). Astfel, capitalul

angajat de întreprindere apare în strânsă relaţie cu funcţiile principale pe care

acestea trebuie să le asigure, şi se determină potrivit expresiei:

NFR = (NEVOI CICLICE – RESURSE CICLICE)

NFRT = NFRE + NFRAE

170

Capital angajat = (Imobilizări de exploatare) + (Imobilizări în afara exploatării

şi financiare) + (NFRE + NFRAE) + Disponibilităţi

Capital economic = Imobilizări de exploatare + NFRE

Capital investit = Imobilizări în afara exploatării + Capital economic

Capital angajat = Capital investit + NFRAE + Disponibilităţi

Egalitatea capitalului angajat în activ cu cel din pasivul bilanţului

funcţional, conduce la ecuaţia echilibrului funcţional.

Astfel:

Capitalul angajat(total pasiv) = Resurse proprii + Datorii pe termen lung +

Credite de trezorerie

Dar:Active imobilizate+ NFRE+ NFRAE+ Disponibilităţi = Resurse proprii+ Datorii

pe termen lung+ Credite de trezorerie

Prin gruparea termenilor rezultă:

NFRE+ NFRAE+ (Disponibilităţi- Credite de trezorerie) =Resurse proprii+

Datorii pe termen lung- Active imobilizate.

Adică:

Evoluţia necesarului de fond de rulment este influenţată de acţiunea

următorilor factori:

1. Cifra de afaceri

Între cifra de afaceri şi necesarul de fond de rulment este o relaţie directă:

TdzCaNFR

sau

r

a

nC

NFR

NFRT + TN = FRNG

171

Necesarul de fond de rulment depinde de cifra de afaceri (Ca) şi de viteza

de rotaţie a necesarului de fond de rulment, exprimată prin durata în zile a unei

rotaţii (dz) sau numărul de rotaţii (nr).

Modificarea cifrei de afaceri determină modificarea necesarului de fond de

rulment în acelasi sens. Limita inferioară a eficienţei creşterii necesarului de fond

de rulment este ca ritmul modificării necesarului de fond rulment să fie inferior,

cel mult egal cu ritmul modificării cifrei de afaceri

(INFR ≤ ICa).

Modificarea vitezei de rotaţie a necesarului de fond de rulment determină

modificarea în sens invers a necesarului de fond de rulment. Accelerarea vitezei

de rotaţie a necesarului de fond de rulment conduce la diminuarea absolută şi/sau

relativă a necesarului de fond de rulment.

2. Durata ciclului de exploatare

Modificarea duratei ciclului de exploatare influenţează în acelaşi sens

necesarul de fond de rulment şi poate avea loc prin:

schimbarea tehnologiei de fabricaţie;

modificarea structurii producţiei în favoarea unor produse cu durată a

ciclului de fabricaţie mai mare sau mai mică decât durata medie;

măsuri de natură organizatorică care conduc la diminuarea timpilor de

preluare pe operaţii, reducerea timpilor auxiliari şi de servire şi eliminare

sau micşorarea pierderilor de timp în fluxul tehnologic.

3. Costurile de producţie

Modificarea necesarului de fond de rulment este determinată de:

reducerea costurilor de producţie prin diminuarea consumurilor specifice

de resurse materiale şi umane când are loc scăderea necesarului de fond

de rulment.

172

depăşirea costurilor de producţie prin neîncadrarea în costurile specifice

de resurse sau creşterea preţurilor şi tarifelor de evaluare a acestor

consumuri atrase când are loc mărirea necesarului de fond de rulment.

4. Gestiunea stocurilor

Reducerea necesarului de fond de rulment de realizează prin:

diminuarea duratei medii a aprovizionării cu materiale şi a vânzării

produselor finite;

dimensionarea optimă a stocurilor de materiale şi produse finite;

micşorarea duratei medii de stocare;

reducerea cheltuielilor de aprovizionare şi de desfacere.

5. Modificarea preţurilor la materii prime, materiale, combustibili şi a

tarifelor pentru energie, transport, etc.

Creşterea preţurilor şi a tarifelor determină mărirea necesarului de resurse

de finanţare a activelor circulante.

6. Nivelul datoriilor ciclice

Sunt influenţate de :

volumul aprovizionărilor – datorii faţă de furnizori;

volumul serviciilor şi lucrărilor contractate – datorii faţă de prestatori;

baza de calcul a obligaţiilor faţă de buget (fondul de salarii, valoarea

clădirilor şi terenurilor, profit brut, etc.);

venituri încasate în avans, etc.

Sensul şi intensitatea acţiunii acestor factori provoacă modificarea

necesarului de fond de rulment în perioada curentă faţă de perioada de bază,

făcând ca NFR1 >=< NFR0, respectiv INFR >=< 1.

Concluzii:

173

1. Necesarul de fond de rulment permite urmărirea echilibrului curent

prin compararea necesităţilor de finanţare a ciclului de exploatare cu

datoriile aferente exploatării;

2. Mărimea optimă a necesarului de fond de rulment stabilită în

practică, pe baza raportului dintre necesarul de fond de rulment şi

cifra de afaceri nu trebuie să depăşească o rată de 10 -15%;

3. Ca şi influenţă asupra modificării nevoii de fond de rulment ponderea

cea mai mare o are modificarea nevoii de fond de rulment din

exploatare;

4. Deşi pot fi identificaţi factori de influenţă asupra necesarului de fond

de rulment, influenţa cea mai mare o are modul de gestionare a

stocurilor. Nu trebuie însă neglijată nici viteza de rotaţie a

furnizorilor, respectiv clienţilor.

7.2.4. Analiza trezoreriei

Analiza trezoreriei nu este altceva decât analiza echilibrului financiar pe

termen scurt când se compară o mărime constantă (fondul de rulment) cu o

mărime fluctuantă (necesarul de fond de rulment).

Trezoreria, la nivelul unei întreprinderi, este imaginea disponibilităţilor

monetare şi a plasamentelor, pe termen scurt, apărute din evoluţia curentă a

încasărilor şi plăţilor, respectiv din plasarea excedentului monetar.

Încasările şi plăţile efectuate reflectă operaţiunile pe care le realizează

întreprinderea fiind, de altfel, fie operaţiuni de intrare de trezorerie, fie operaţiuni

de ieşire de trezorerie.

Trezoreria (T) se poate determina în două modalităţi:

a) ca diferenţă între fondul de rulment şi necesarul de fond de rulment:

T = FR – NFR

174

Acest mod de calcul ne arată că mărimea trezoreriei depinde atât de

modificările aduse fondului de rulment (influenţele modificării capitalurilor

permanente şi a activelor imobilizate) cât şi de modificările aduse necesarului de

fond de rulment (influenţele modificării activelor de exploatare, respectiv a

pasivelor de exploatare).

b) ca diferenţă între trezoreria de activ şi trezoreria de pasiv:

T = TA – TP.

Trezoreria de activ cuprinde disponibilităţile băneşti din conturi şi casă,

precum şi plasamentele pe termen scurt, iar trezoreria de pasiv cuprinde credite

curente şi soldul creditor al băncii.

Analiza trezoreriei presupune determinarea mărimii şi sensului acesteia, a

existenţei şi mişcării titlurilor de plasament, disponibilităţilor în conturi la bănci

şi în casă, a creditelor bancare pe termen scurt şi a altor valori de trezorerie. De

asemenea presupune identificarea factorilor de influenţă şi cauzele care modifică

aceşti factori.

Trezoreria poate înregistra două situaţii tipice, o trezorerie pozitivă,

respectiv o trezorerie negativă.

Trezoreria pozitivă este generată de faptul că fondul de rulment este

superior necesarului de fond de rulment asigurând posibilitatea efectuării de

plasamente şi a deţinerii de disponibilităţi băneşti. În acest caz spunem că

întreprinderea se găseşte într-o situaţie favorabilă, deşi nu întotdeauna o

trezorerie pozitivă este semnul unei situaţii favorabile. Aceasta deoarece scopul

întreprinderii nu este deţinerea unei trezorerii, ci antrenarea resurselor în

activităţi eficiente.

Dacă pe termen scurt trezoreria pozitivă înseamnă realizarea echilibrului

financiar, pe termen lung abundenţa resurselor stabile ar putea semnifica

insuficienţa utilizării lor cu efecte negative în remunerarea capitalului şi respectiv

rambursarea împrumuturilor. În acest caz trebuie evitată achiziţionarea de

175

împrumuturi pe termen lung, cu dobânzi ridicate, pentru acoperirea nevoilor

curente.

Trezoreria negativă evidenţiază un dezechilibru financiar când nevoia de

fond de rulment nu poate fi finanţată în întregime din resurse permanente,

apelându-se la credite.

Problema 7.1.

Determinaţi indicatorii de echilibru financiar patrimonial la începutul şi

sfârşitul exerciţiului N şi interpretaţi variaţia (creşterea sau reducerea

indicatorilor la sfârşitul perioadei faţă de începutul acesteia) rezultatelor obţinute.

Datele se preiau din bilanţul (după repartizare) prezentat în tabelul de mai jos:

BILANŢ LA 31.12.N

mil. lei

ACTIV N-1 N PASIV N-1 N

Activ imobilizat net

Stocuri

Clienţi

Disponibilităţi

2400

1300

670

130

2200

1800

1200

300

Capital social

Rezerve

Rezultat net nerep.

Datorii financiare mai

mari de un an

Datorii furnizori

Credite bancare curente

2500

400

600

400

550

50

2500

500

620

930

850

100

TOTAL 4500 5500 TOTAL 4500 5500

Rezolvare:

1) Situaţia netă la începutul exerciţiului N egală cu capitalurile proprii:

SN (N-1) = 4500 – (400 + 550 + 50 ) = 3500 mil. lei

176

Situaţia netă la sfârşitul exerciţiului N este egală cu capitalurile proprii

iniţiale (3500) majorate cu creşterea rezervelor şi a profitului net nerepartizat

(120):

SN (N) = 5500 – (930 + 850 + 100) = 3620 mil. lei

Creşterea situaţiei nete, de la un exerciţiu la altul, indică o îmbogăţire

patrimonială a întreprinderii, o creştere a valorii acesteia pe seama realizării şi

reinvestirii unei părţi din profitul net (creşterea capitalurilor proprii).

∆ SN = 3620 – 3500 = 120 mil. lei

2) Fondul de rulment financiar la începutul şi sfârşitul exerciţiului este:

FRF (N-1) = (2500 + 400 + 600 + 400) -2400 = 1500 mil.lei

FRF (N) = (2500 + 500 + 620 + 930) – 2200 = 2350 mil.lei

∆FRF = 2350 – 1500 = 850 mil.lei

Creşterea fondului de rulment reflectă alocarea tuturor acumulărilor nete

ale exerciţiului (N-1), în creşterea activelor circulante. Aceste alocări de 850 sunt

generate de amortizarea imobilizărilor (200) şi creşterea resurselor permanente

(100 rezerve + 20 profit + 530 datorii financiare mai mari de un an).

Evidenţiem creşterea activelor circulante prin relaţia de calcul a FRF bazată

pe elementele din partea de jos a bilanţului:

FRF (N-1) = (1300 + 670 + 130 ) – (550 + 50) = 1500 mil. lei

FRF (N) = (1800 + 1200 + 300) – (850 + 100) = 2350 mil. lei

Activele circulante au crescut cu 1200 (adică 3300 – 2100) pe seama

amortizării unei părţi din valoarea imobilizărilor corporale (200) a creşterii

capitalurilor permanente (650) şi a datoriilor mai mici de un an (350).

3) Nevoia de fond de rulment la începutul şi sfârşitul exerciţiului:

NFR(N-1) = (1300 + 670) – 550 = 1420 mil. lei

NRF (N) = (1800 + 1200) – 850 = 2150 mil.lei

∆ NFR = 2150 – 1420 = 730 mil. lei

177

Creşterea stocurilor şi a clienţilor (1030) este finanţată parţial de creşterea

datoriilor către furnizori (300), iar diferenţa (730) este acoperită din creşterea

fondului de rulment financiar (850) care permite, în plus, şi degajarea unei

trezorerii nete pozitive la sfârşitul exerciţiului (120).

4) Creşterea trezoreriei nete:

TN(N-1) = 1500 – 1420 = 80 mil. lei disponibilittati băneşti

TN(N) = 2350 – 2150 = 200 mil. lei disponibilităţi băneşti

CF = 200 – 80 = 120 mil. lei lichidităţi

Această creştere a trezoreriei nete semnifică o creştere a capacităţii reale de

finanţare a investiţiilor, o confirmare a majorării valorii patrimoniale a

întreprinderii (creşterea SN = 120 ).

Problema 7.2.

Pe baza bilanţului prezentat în tabelul de mai jos, indicatorii de echilibru

financiar lichiditate – exigibilitate.

BILANŢ la 31.12.N-u.m.-

ACTIV PASIVActiv imobilizat net

Stocuri

Clienţi

Creanţe diverse

Valori mobiliare de plasament

Disponibilităţi

918,1

17,2

696,6

355,9

1254,6

350,5

Capital propriu

Provizioane pt. riscuri şi cheltuieli

Împrumuturi pe termen lung

Datorii furnizori

Alte datorii pe termen scurt

Dividende datorate

Credite bancare curente

930,3

72,6

513,2

97,2

1586,7

81,3

291,6

TOTAL 3572,9 TOTAL 3572,9Rezolvare:

1) Determinarea FR financiar (FRF):

a) FRF = Capitaluri permanente – Nevoi permanente

178

Capitaluri permanente: 1516,1 Nevoi permanente: 918,1

Capital propriu 930,3 Activ imobilizat net 918,1

Proviz. pt. riscuri şi chelt. 72,6

Împrumuturi pe termen lung 513,2

FRF = 1516,1 – 918 ,1 = 598 u.m

FR propriu = Capitaluri proprii şi asimilate – Activ imobilizat net

FR propriu = (930,3 + 72,6) – 918,1 = 84,8 u.m.

b) FRF = Nevoi temporare – Resurse temporare

Nevoi temporare 2654,8 Resurse temporare 2056,8

Stocuri

Clienţi

Creanţe diverse

Valori mobiliare de plasam.

Disponibilităţi

17,2

696,6

335,9

1254,6

350,5

Datorii furnizori

Alte datorii pe term. Scurt

Dividende datorate

Credite bancare curente

97,2

1586,7

81,3

291,6

FRF = 2654,8 – 2056,8 = 598 u.m.

2) Determinarea NFR :

NFR = (Nevoi temporare – Active de trezorerie) – (Resurse temporare –

Pasive de trezorerie)

NFR = 2654,8-(254,6+350,5)–(2056,8–291,6)=1049–1765,2= -715,5 u.m.

3) Determinarea TN :

TN = FRF – NFR

TN = 598 – (-715,5) = 1313,5 u.m.

Surplusul capitalurilor permanente în raport cu imobilizările nete pe care le

finanţează (dagajat sub forma FRF pozitiv de 598 mil. lei) constituie o garanţie a

lichidităţii întreprinderii, o marjă de securitate pentru evenimentele neprevăzute.

Această garanţie este cu atât mai mare cu cât întreprinderea dispune de un FR

propriu pozitiv.

179

Echilibrul financiar pe termen scurt se realizează cu o degajare de resurse

temporare (NFR = -715,5 mil. lei) care sporesc resursele totale ale întreprinderii,

astfel încât exerciţiul se încheie cu o trezorerie netă pozitivă (1313,5 mil. lei),

expresie a realizării echilibrului întregii activităţi.

7.3. FORMELE DE MANIFESTARE A ECHILIBRULUI FINANCIAR

Echilibrul financiar este legat de veniturile şi cheltuielile întreprinderii, de

încasările şi plăţile întreprinderii, de alocări şi utilizări.

Existenţa ehilibrului între încasările plăţile este dovada că întregul circuit

economic se desfăşoară normal, că fluxul fondurilor şi mijloacelor nu prezintă

stagnări, încetiniri.

Pentru exprimarea acestui echilibru, literatura de specialitate este destul de

bogată privind terminologia, modul de exprimare a echilbrului.

Mai întâi vorbim de solvabilitate.

7.3.1. Solvabilitatea

Solvabilitatea exprimă aptitudinea întreprinderii de a face faţă

angajamentelor sale în caz de lichidare, ceea ce înseamnă încetarea exploatării şi

punerea în vânzare a activelor sale.

În perioadele de criză, valoarea de lichiditate este frecvent inferioară valorii

contabile a activelor, antrenând pierderi excepţionale.

Solvabilitatea mai înseamnă asigurarea unor fonduri băneşti, a unor

disponibilităţi capabile să susţină continuitatea exploatării, să permită un flux

normal al fondurilor. Solvabilitatea exprimă gradul în care capitalul social

asigură acoperirea creditelor pe termen mediu şi lung.

Solvabilitatea patrimonială (SP) este egală cu:

180

100socialCapitalullungşimediu termenpeCredite

socialCapitalSP

Capitalul social este cel vărsat, nu cel subscris.

Creditele (datoriile) pe termen mediu şi lung cuprind atât pe cele în termen,

cât şi pe cele nerambursate la scadenţă, amânate.

Indicatorul solvabilităţii patrimoniale se apreciază ca fiind pozitiv pentru

valori între 40 – 60%. Limita minimă este apreciată ca fiind 30%.

7.3.2. Lichiditatea patrimonială

Lichiditatea patrimonială este o altă formă a echilibrului financiar.

Lichiditatea o definim ca fiind capacitatea unor active de a fi transformate,

la un moment dat, în bani. Lichiditatea poate fi înţeleasă şi ca o însuşire ce

permite efectuarea plăţilor şi prin urmare schimbul comercial de bunuri, ori

caracterul de a dispune imediat sau într-un timp foarte scurt de mijloace băneşti,

de disponibil. În analiza şi interpretarea lichidităţii de foloseşte lichiditatea

activelor, exigibilitatea pasivelor şi lichiditatea de bilanţ.

Un activ financiar este definit ca lichid dacă poate fi transformat

instantaneu în bani.

Lichiditatea reprezintă capacitatea pe care o are agentul economic de a

acoperi, prin elemente patrimoniale de mijloace circulante active, obligaţiile de

plată, pe termen scurt, ca elemente de pasiv.

Suma elementelor patrimoniale din activelesocietăţii care pot fi transformate pe termenscurt în disponibilităţi băneşti

LP = X 100 = 100DTCAC

Suma elementelor patrimoniale pasive cu

181

scadenţă pe termen scurt

În cazul calculării lichidităţii patrimoniale pentru stabilirea graniţei

creditelor, în grupul elementelor patrimoniale de activ se cuprinde şi nivelul

cheltuielilor de exploatare, în măsura în care acestea sunt aferente obiectivelor

creditabile şi se încadrează în nivelul bugetar, normat.

Elementele patrimoniale pasive cu scadenţă pe termen scurt cuprind credite pe

termen scurt, furnizori, creditori, decontări, alte obligaţii, fonduri, rezerve şi alte

finanţări pentru producţie sub un an.

Activele circulante degradate, fără utilizare, fără mişcare, cu mişcare lentă,produsele şi mărfurile fără desfacere sau greu vandabile, clienţii neîncasaţi latermen nu intră în calculul lichidităţii patrimoniale (lichidităţii generale).Exemplu:

Elemente active Suma Elemente pasive SumaDisponibilităţi şi alte mijloace

băneşti

Creanţe

Titluri de credite negociabile

Cheltuieli aferente obiectelor

creditabile

1.824

16.546

28.451

5.200

Credite pe termen scurt

Furnizori

Decontări

Alte obligaţii

Fonduri, rezerve şi alte finantări

pentru producţie

11.632

34.876

3.801

1.000

Total active 52.021 Total pasive 51.309

Lichiditatea patrimonială = 52.021/51.309 x 100 = 101,5% = Lg

Când coeficientul este mai mare de 100% (sau 1), el semnifică o activitate

bună. În schimb, când raportul are valoarea subunitară sau sub 100%, situaţia

societăţii este riscantă. Lipsa de lichiditate conduce la apariţia de plăţi restante,

deci la o insuficienţă în capacitatea de plată, cu implicaţii în circuitul fluxurilor

băneşti şi financiare ale întreprinderii.

182

Lichiditatea se exprimă şi prin indicatori, nu numai prin raportul lichidităţii

patrimoniale sau generale (LP = Lg), şi, după alţi autori, este satisfăcătoare dacă

are valori cuprinse între 2 şi 2,5. Alţi indicatori ai lichidităţii sunt:

- Indicatorul lichidităţii reduse (Lr):

scurt termenpeDatoriiStocuri-circulanteActiveLR

cu valori, apreciate ca bune, peste unitate.

- Indicatorul lichidităţii imediate (Li):

scurt termenpeDatoriiactivdeTrezoreriaLi

cu valori, apreciate ca fiind satisfăcătoare, peste 0,5.

7.3.3. Exigibilitatea

Exigibilitatea exprimă capacitatea rambursării rapide a datoriilor. Din acest

punct de vedere, fondurile aportate de acţiuni şi ceea ce se lasă la dispoziţia

întreprinderii (profitul pus în rezervă) nu pot face parte din pasivul exigibil.

Împrumuturile rambursabile pe o durată mai mare de un an constituie un pasiv

exigibil pe termen mediu şi lung.

Reunind cele prezentate, ajungem la lichiditatea bilanţieră şi a fondului de

rulment. Prin ele se compară lichiditatea activului cu exigibilitatea pasivului. În

acest scop, este necesară o ierarhizare a activelor în ordinea crescătoare a

lichidităţii şi a pasivelor în ordinea crescătoare a exigibilităţii lor. Exigibilitatea

pasivului este cunoscută cu certitudine, în timp ce lichiditatea activelor circulante

este aleatorie (riscul vânzării în pierdere, deprecierea stocurilor). Creditorii pe

termen scurt ai întreprinderii ţin seama de decalajul dintre lichiditatea activelor şi

exigibilitatea pasivului.

183

Fondul de rulment apare ca un portofoliu de securitate pentru creditorii pe

termen scurt.

În execuţie, în realizare, importanţă prezintă atât bilanţul funcţional, cât şi

bilanţul financiar:

Bilanţul funcţional

Perioada

n0 n1 n2

Capitaluri proprii+ Datorii pe termen

20.0000

50.10010.900

58.20012.800

= Capitaluri permanente-Active circulante (imobilizări)

20.0000

61.00029.000

71.00033.000

A = + FOND DE RULMENT FUNCŢIONAL 20.000 32.000 38.000

+ Stocuri+ Debitori de exploatare- Creditori de exploatare

000

16.00012.0003.000

16.00012.0003.000

B= Necesitatea de fond de rulment 0 25.000 25.000

A – B = Trezoreria +20.000 +7.000 +13.000

Bilanţul financiar

Perioadan0 n1 n2

Activ net 20.000 50.100 58.200

184

+ Pasiv exigibil pe termen mediu şi lung 0 9.900 11.800= Capital permanent- Activ imobilizat

20.0000

61.00029.000

70.00033.000

= Fond de rulment financiar 20.000 31.000 37.000Activ circulant (stocuri)(clienţi în curs)(trezorerie)Pasiv exigibil pe termen scurt (furnizori şi alţicreditori)(datorii sub un an)(deficit de trezorerie)

00

20.0000

00

16.00012.0007.0003.000

2000

16.00012.00013.0003.000

5000

7.3.4. Capacitatea de plată

Capacitatea de plată este o rezultantă, exprimând o potenţă financiară, ce

indică măsura în care o anumită întreprindere poate satisface prompt orice

obligaţie bănească faţă de terti. Capacitatea de plată caracterizează modul în care

întreprinderea îşi îndeplineşte la termen obligaţiile de plată cu mijloacele băneşti

de care dispune. Ea este dependentă de lichiditate. La rândul său, capacitatea de

plată influenţează echilibrul financiar şi monetar. Întreprinderea trebuie să

dispună permanent de un volum de mijloace băneşti determinat, capabil să

asigure onorarea angajamentelor devenite exigibile.

Capacitatea de plată exprimă un complex de relaţii în legătură cu

raporturile băneşti ce apar în mod obiectiv între furnizori, creditori şi clienţi

(beneficiari).

Comparând disponibilităţile băneşti (D) cu obligaţiile (O), se obţine o

exprimare absolută:

Cp = D – O

Când Cp > 0 sau D > O, Întreprinderea punctează o situaţie bună.

185

Pentru comparabilitate în timp şi în spaţiu, se calculează coeficientul

capacităţii de plată:

ODK

Când K > 1, întreprinderea se află într-o situaţie bună.

Sintetizând, apreciem că există o dependenţă notabilă între capacitatea de

plată şi punctul de echilibru al întreprinderii.

Capitolul VIII.

ANALIZA RATELOR DE STRUCTURĂ

Analiza structurii patrimoniale are ca obiective:

stabilirea şi evaluarea raporturilor dintre diferite elemente patrimoniale;

evidenţierea principalelor mutaţii calitative în situaţia mijloacelor şi a

surselor generate de schimbări interne şi de interacţiunea cu mediul

economico- social;

aprecierea stării patrimoniale şi financiare;

fundamentarea politicii şi strategiei financiare.

Ratele de structură ale bilanţului se stabilesc, ca regulă generală, ca raport

între un post sau grupă de posturi din activ sau pasiv şi totalul bilanţului, precum

şi ca raport între diferitele componente de activ, respectiv de pasiv.

8.1. ANALIZA RATELOR DE STRUCTURĂ ALE ACTIVULUI

186

Cele mai frecvent utilizate rate în analiza situaţiei financiare sunt:

rata imobilizărilor

rata activelor circulante, detaliată prin:

- rata stocurilor;

- rata creanţelor;

- rata disponibilităţilor.

Aceste rate reflectă, preponderent, aspecte privind patrimoniul economic al

întreprinderii, apartenenţa sectorială, natura activităţii şi mai puţin aspectele de

politică financiară.

Studiul ratelor de structură ale activului relevă informaţii privind:

destinaţia economică a capitalurilor;

gradul de lichiditate a capitalului;

capacitatea întreprinderii de a-şi modifica structura activului ca urmare a

schimbărilor conjuncturale.

Pentru aprecierea modificărilor din structura activului şi pentru a evalua

efectele politicii de investiţii, pe termen lung sau pe termen scurt, asupra

structurii viitoare a activului se compară indicele de modificare a postului de

activ (Ipa =0

1

papa

- numărătorul ratei) cu indicele activului total

(IAt =0

1

AtAt

- numitorul ratei). Între cei doi indici pot fi identificate următoarele

corelaţii:

Ipa > IAt, când ponderea va creşte în total activ;

Ipa = IAt, când ponderea postului rămâne constantă;

Ipa < IAt, când ponderea postului scade în total activ.

187

Deci:

- posturile din bilanţ care cresc într-un ritm superior creşterii activului total

vor creşte ca pondere în totalul activului;

- posturile din bilanţ care cresc în acelaşi proporţie cu activul total îşi

menţin ponderea în total activ;

- posturile care se modifică într-o proporţie mai mică decât activul total vor

scădea ca pondere în totalul activului.

Ritmurile diferite ale modificării posturilor din bilanţ reflectă politica de

alocare a resurselor sau unele situaţii conjuncturale (de exemplu, reevaluările de

active imobilizate).

Analiza structurii activului bilanţului e ca punct de pornire evoluţia valorii

totale a activului, care poate reflecta una din situaţiile următoare:

a) IAt > 1

semnifică creşterea activului total în perioada curentă faţă de perioada

precedentă;

motivaţia acestei evoluţii constă în faptul că intrările de active devansează

valoarea ieşirilor.

- Intrările de activ au loc prin:

achiziţionarea de noi imobilizări fixe;

punerea în funcţie a investiţiilor în curs (diferenţa dintre

valoarea investiţiilor în curs înregistrată în bilanţ la

începutul perioadei şi valoarea totală a investiţiei în

momentul recepţiei şi punerii în funcţiune):

creşterea activelor circulante

- Ieşirile de active se produc prin:

diminuarea valorii nete a imobilizărilor amortizate cu

suma anuală a amortizării;

188

vânzarea de active (mijloace fixe şi active circulante

disponibilizate din diverse motive);

casarea imobilizărilor fixe neamortizate integral;

diminuarea valorii stocurilor ca efect al deprecierii,

degradării, lipsurilor de valori materiale, reevaluării, etc.);

diminuarea valorii creanţelor datorită scăderii vânzărilor

şi/sau accelerării vitezei de încasare.

Creşterea activului total în perioada curentă faţă de perioada precedentă se

produce şi ca urmare a reevaluării de active.

Interpretarea economică a acestei situaţii se realizează prin compararea

indicelui de creştere a activului total cu indicele unui indicator de rezultate (cifra

de afaceri, producţia exerciţiului, valoarea adăugată, venituri totale). Condiţia

limită de eficienţă impune ca indicele indicatorului de rezultate (IR) să fie mai

mare, sau cel puţin egal cu indicele activului total (IR ≥ IAt).

b) IAt = 1

semnifică menţinerea valorii activului la nivelele anului precedent

(situaţie mai rar întâlnită);

motivaţia acestei situaţii este egalitatea dintre modificările valorii

intrărilor cu cea a ieşirilor de active (valoarea intrărilor compensează

integral valoarea ieşirilor de active);

semnificaţia economică impune ca indicatorul de rezultate să fie mai

mare sau cel puţin egal cu nivelul anului de bază (IR ≥ 1).

c) IAt < 1

semnifică scăderea valorii activului total comparativ cu nivelul anului de

bază;

motivaţia este că valoarea ieşirilor devansează valoarea intrărilor de

active fixe;

189

interpretarea economică: indicele de rezultate selecţionat să devanseze

sau să fie cel puţin egal cu indicele activului total (IR ≥ IAt).

8.1.1. Rata activelor imobilizate (ri)

Se calculează ca raport între activele imobilizate şi totalul bilanţului.

100)(A totalActiv

)(AeimobilizatActiver

t

imAi

Această rată reprezintă ponderea (greutatea specifică) a elementelor

patrimoniale utilizate permanent (active stabile) în totalul patrimoniului şi

măsoară gradul de investire a capitalului în unitate.

Valorile pe care le poate înregistra sunt diferite pe sectoare de activitate, cel

mai frecvent situându-se la un nivel de peste 60%.

Dacă rAi1 > rAi0

ponderea imobilizărilor fixe creşte faţă de perioada de bază, ca efect al

modificării într-o proporţie mai mare a valorii imobilizărilor fixe în raport

cu valoarea activului total (IIMf > IAt);

limita unei aprecieri favorabile a acestei mutaţii este dată de modificarea

cifrei de afaceri într-o proporţie mai mare sau cel puţin egală cu cea a

valorii imobilizărilor fixe (ICa ≥ IIMf);

Dacă rAi1 < rAi0

ponderea imobilizărilor fixe scade în totalul activului ca urmare a

modificării valorii activului total într-o proporţie mai mare decât cea a

valorii imobilizărilor fixe (IIMf < IAt);

limita aprecierii economice favorabilă este dată de realizarea cifrei de

afaceri într-o proporţie cel puţin egală cu indicele imobilizărilor fixe.

190

Pentru explicitarea ratei activelor imobilizate se folosesc şi ratele specifice

categoriilor de imobilizări fixe:

a) Rata imobilizărilor necorporale (rin)

rin= Imobilizări necorporale/Activ total x 100;

b) Rata imobilizărilor corporale (ric)

ric = Imobilizări corporale /Active totale x 100;

Mărimea acestui indicator depinde, în primul rând, de natura activităţii

fiind mult mai ridicat în cazul ramurilor din industria grea faţă de ramurile care

solicită o slabă dotare tehnică.

Dacă se analizează întreprinderi din acelaşi sector de activitate, rata

imobilizărilor caporale depinde de opţiunile strategice ale fiecăreia, de politica de

dezvoltare, de condiţiile concrete în care-şi desfăşoară activitatea.

Fără a exista o mărime optimă a acestei rate, se consideră că ea măsoară

capacitatea întreprinderilor de a rezista în cazul unei crize de a se adapta la

schimbarea bruscă a tehnicii sau a cerinţelor pieţei. Pentru întreprinderile care au

o valoare mare a acestei rate este mai dificilă conversia activelor sale în

disponibilităţi.

c) Rata imobilizărilor financiare (Rif), exprimă identitatea legăturilor şi relaţiilor

financiare pe care o întreprindere le-a stabilit cu alte unităţi (mai ales cu ocazia

operaţiilor de creştere externă) şi se calculează:

Rif= Imobilizări financiare/Activ total x 100.

Rata imobilizărilor financiare este strâns legată de mărimea întreprinderii ,

având valori mici în cazul întreprinderilor de dimensiune redusă şi valori foarte

ridicate în cazul holdingurilor.

191

8.1.2. Rata activelor circulante (rac)

Reprezintă ponderea activelor circulante în totalul bilanţului, calculându-se

cu relaţia:

rac = Active circulante / Activ total x 100.

Dacă rac1 > rac0

ponderea activelor circulante creşte ca urmare a modificării valorii

activelor circulante într-o proporţie mai mare decât cea a activului total

(Iac > IAt);

limita aprecierii favorabile este dată de realizarea cifrei de afaceri cel

puţin în aceeaşi proporţie cu valoarea activelor circulante, în condiţiile

realizării vitezei de rotaţie cel puţin la nivelul perioadei de bază

(ICa ≥ IAc ; dz1 = 1; sau ICa > 1 ; dz1 < dz0 ; dar Ivz > Idz );

Dacă rac1 < rac0

ponderea activelor circulante scade, ca efect al devansării modificării

valorii activelor circulante de către valoarea activului total (IAc < IAt );

limita minimă a unei aprecieri favorabile este creşterea vitezei de rotaţie a

activelor circulante, în condiţiile realizării cifrei de afaceri cel puţin la

nivel anului de bază (dz1 < dz0; ICa = 1; sau ICa >1, dar Idz > ICa).

Şi în acest caz se pot folosi mai multe rate complementare (rate analitice),

şi anume:

rata stocurilor;

rata creanţelor comerciale;

rata disponibilităţilor şi plasamentelor.

a) Rata stocurilor (rs)

rs = Stocuri / Activ total x 100.

Această rată ia valori diferite fiind influenţată de:

192

sectorul de activitate unde îşi desfăşoară activitatea întreprinderea; rata

stocurilor este mai ridicată la întreprinderi din sfera producţiei şi

distribuţiei şi foarte scăzută la întreprinderile din sfera serviciilor;

durata ciclului de exploatare : rata stocurilor este ridicată la întreprinderile

cu durata ciclului de exploatare lung, faţă de întreprinderile cu ciclu de

exploatare scurt la care este redusă;

factori conjuncturali şi condiţiile pieţei: elemente speculative pot

determina crşterea sau reducerea ratei, mai ales dacă ne referim la

modificarea preţurilor materiilor prime.

În general, încetinirea vitezei de rotaţie a stocurilor, formarea de stocuri

fără mişcare sau cu mişcare lentă se apreciază negativ datorită dificultăţilor de

transformare în lichidităţi şi consecinţelor negative asupra solvabilităţii

întreprinderii.

Se admite însă, ca justificată creşterea stocurilor doar are loc o creştere a

volumului de activitate, când se respectă corelaţia:

ICa ≥ IS, unde:

ICa = indicele cifrei de afaceri;

IS = indicele stocurilor.

Dacă se iau în considerare şi elementele componente ale stocurilor se mai

pot determina şi alte rate:

rata materiilor prime = Materii prime / Active circulante x 100

rata producţiei neterminate = Producţia neterminată / Active circulante x

100

rata produselor finite = Produse finite / Active circulante x 100;

rata stocurilor de mărfuri = Mărfuri / Active circulante x 100.

Valoarea acestor rate diferă în funcţie de natura activităţii: pentru

întreprinderile productive înregistrează valori mai ridicate primele trei rate, pe

193

când pentru întreprinderile comerciale, rata stocurilor de mărfuri este

preponderentă.

b) Rata creanţelor comerciale (rec)

rc = Creanţe / Activ total x 100

Rata creanţelor este influenţată în primul rând de domeniul de activitate:

este foarte scăzută sau nulă în cazul întreprinderilor aflate în contact direct cu o

clientelă numeroasă ce achită cumpărăturile în numerar (comerţ cu amănuntul,

prestări de servicii către populaţie) şi înregistrează valori mai ridicate în cazul

relaţiilor inter- întreprinderi.

În cazul relaţiilor întreprinderilor cu partenerii situaţi în aval, mărimea ratei

este influenţată de natura relaţiilor, precum şi de termenele de plată practicate.

Dacă rcr1 > rcr0

ponderea creanţelor creşte (Icr > IAt).

limita minimă a unei aprecieri pozitive este dată de creşterea vânzărilor în

condiţiile realizării duratei de încadrare cel puţin la nivelul anului de bază

(Ivz > 1, dz1 = dz0 sau Ivz > 1, Idz1 < Idz0, dar Ivz> Idz).

Dacă rcr1 < rcr0

ponderea creanţelor scade (Icr < IAt)

limita aprecierii pozitive este dată de reducerea valorii creanţelor în

condiţiile reducerii duratei medii de încasare, în condiţiile realizării unui

volum de vânzări cel puţin la nivelul anului de bază (dz1 < dz0,

Ivz = 1 sau Ivz > 1, dar Idz > Ivz).

Analiza creanţelor trebuie aprofundată însă cu urmărirea aspectelor analitice a

acestora, când se are în vedere :

natura creanţelor:

- creanţe legate de ciclul de exploatare (clienţi);

194

- creanţe diverse (creanţe asupra personalului, statului,

acţionarilor);

certitudinea realizării lor:

- creanţe certe;

- creanţe incerte (creanţe nerealizate la termen şi a căror încasare

devine nesigură);

termenul de realizare:

- creanţe sub 30 de zile;

- creranţe sub 60 de zile;

- creanţe sub 90 de zile;

- creanţe peste 90 de zile.

Pentru fiecare tip de creanţă prezentată se poate calcula o rată analitică de

structură prin raportarea creanţei la totalul creanţelor sau al activelor circulante

sau al activelor totale.

c) Rata disponibilităţilor şi plasamentelor (rdp)

rdp =Disponibilităţi + Valori mobiliare de plasament / Activ total x 100,

Această rată poate fi determinată ca două rate distincte: rata

disponibilităţilor, respectiv rata valorilor mobiliare de plasament.

Rata disponibilităţilor reflectă ponderea disponibilităţilor băneşti în patrimoniul

întreprinderii. Analiza acestei rate trebuie făcută cu multă atenţie pentru că

informaţiile furnizate por fi incorecte.

Astfel o valoare ridicată a disponibilităţilor poate reflecta o situaţie

favorabilă în termeni de echilibru financiar, dar poate fi şi semnul deţinerii unor

resurse ineficient utilizate. De asemenea, nivelul disponibilităţilor poate fi foarte

fluctuant într-un interval redus fie, pe de-o parte să crească foarte mult, ca urmare

a unor intrări importante de fonduri, fie pe de altă parte, să scadă ca urmare a

unor plăţi substanţiale.

195

La nivelul unei întreprinderi se consideră acceptabile următoarele rate ale

disponibilităţilor băneşti:

%25,1AD

%;53AD

r

b

c

b

Între rata activelor imobilizate şi rata activelor circulante există următoarea

relaţie:

ri +rac =100

8.2. ANALIZA RATELOR DE STRUCTURĂ ALE PASIVULUI

Ratele de structură ale pasivului permit aprecierea politicii financiare a

întreprinderii, prin punerea în evidenţă a unor aspecte privind stabilitatea şi

autonomia financiară a acesteia, precum şi a gradului de îndatorare.

8.2.1.Rata stabilităţii financiare (rsf)

Reflectă legătura dintre capitalul permanent de care întreprinderea dispune

în mod stabil (pe o perioadă de un an) şi patrimoniul total; calculându-se cu

relaţiile:

1. 100 totalPasiv

permanentCapitalsfr ,

unde:

Capital permanent = Capital propriu + Obligaţii pe termen mediu şi lung;

2. 100 totalPasiv

scurt termenpeObligatiisfr

Cele două relaţii sunt complementare.

Dacă rsf1 > rsf 0

196

Creşte ponderea capitalului permanent în totalul surselor de finanţare,

deci are loc creşterea, în mărimi relative a surselor stabile în raport cu

sursele ciclice. Aceasta are loc prin:

- majorarea capitalului social prin noi aporturi în numerar ale

acţionarilor care reprezintă lichidităţi efective şi creşterea

fondului de rulment;

- majorarea capitalului social prin aporturi în natură;

- sporirea profitului nerepartizat;

- mărirea rezervelor;

- constituirea de provizioane reglementate;

- primirea de subvenţii;

- contractarea de noi împrumuturi pe termen mediu şi lung, într-un

volum mai mare decât suma rambursărilor;

- lichidarea unor datorii.

Dacă rsf1 < rsf 0

scade ponderea capitalului permanent în totalul pasivului, deci

diminuarea în mărimi relative a surselor stabile, permanente în raport cu

datoriile. Situaţia este determinată de:

- diminuarea capitalului social cu:

- retragerile de capital ale acţionarilor;

- pierderi din anii precedenţi;

- pierderi în cursul exerciţiului;

- repartizarea profitului;

- diminuarea sau anularea provizioanelor;

- rambursarea împrumuturilor pe termen mediu şi lung;

- creşterea datoriilor într-un ritm superior majorării capitalului

permanent.

197

8.2.2. Rata autonomiei financiare (raf)

Poate fi calculată în două modalităţi:

a) Rata autonomiei globale (rafg)

100 totalPasivpropriuCapital

afgr

Ponderea capitalului propriu, respectiv a obligaţiilor în totalul pasivelor

diferă de la o întreprindere la alta în funcţie de politica financiară a acesteia.

Tocmai de aceea este foarte dificil de stabilit valoarea optimă (de referinţă) a

acestei rate. Se consideră satisfăcătoare pentru echilibrul financiar o rată

rafg ≥ 1/3.

Pe baza experienţei practice, se apreciază că:

dacă capitalul propriu reprezintă cel puţin 2/3 din totalul resurselor rezultă

că întreprinderea are o autonomie financiară ridicată, prezentând garanţii

aproape certe pentru a beneficia de noi credite;

dacă capitalul propriu deţine o pondere de 30 – 50% în totalul bilanţului,

întreprinderea mai poate beneficia de împrumuturi, dar riscurile sunt mai

mari;

dacă capitalul propriu se situează sub 30%, întreprinderea nu mai prezintă

garanţii pentru a beneficia de noi credite.

Când rafg1 > rafg 0, are loc creşterea ratei şi, deci a autonomiei financiare

globale ca urmare a modificării capitalului propriu într-un ritm mai mare decât

totalul resurselor (Icpr > IPt).

198

Când rafg1 < rafg 0, are loc o diminuare a gradului de autonomie financiară

globală, consecinţă a modificării capitalului propriu într-un ritm mai redus decât

totalul pasivului (Icpr < IPt).

b) Rata autonomiei financiare la termen (raft) este mai semnificativă decât

precedenta deoarece aprecierile sunt mai precise prin luarea în considerare a

capitalului permanent. Se calculează cu relaţiile:

1. 100permanentCapital

propriuCapitalaftr .

În acest caz, pentru asigurarea autonomiei financiare, capitalul propriu

trebuie să reprezinte cel puţin jumătate din cel permanent : raft ≥ 0,5.

2. 100lungsimediu termenpeImprumut

propriuCapitalaftr .

De data aceasta autonomia financiară este asigurată atunci când capitalul

propriu este egal sau mai mare comparativ, cu obligaţiile pe termen mediu şi

lung: raft ≥ 1.

Rata finanţării la termen este mai mare, în perioada de gestiune când se

contractează împrumuturi pe termen mediu şi lung şi urmează o tendinţă de

scădere pe perioada rambursării împrumuturilor, dacă nu se contractează noi

credite de această natură.

Evoluţia sa este rezultatul dintre ritmul de creştere a capitalului propriu

(tendinţă crescătoare în condiţiile realizării unei activităţi profitabile) şi cel a

datoriilor pe termen mediu şi lung (tendinţă fluctuantă în funcţie de modul de

contractare a creditelor şi a modului de eşalonare a restituirii lor).

8.2.3. Rata de îndatorare (rî)

Măsoară ponderea obligaţiilor în patrimoniul întreprinderii calculându-se în

următoarele variante:

199

a) Rata de îndatorare globală (rîg) măsoară ponderea datoriilor totale în

patrimoniul firmei:

100 totalPasiv totaleDatorii 1

îgr .

unde:

1= (Împrumuturi pe termen mediu şi lung + Împrumuturi pe termen scurt +

Obligaţii).

Această rată trebuie să fie subunitară (2/3), îndepărtarea de 1 semnificând o

reducere a îndatorării firmei, respectiv o creştere a autonomiei financiare.

O altă modalitate de calcul a ratei îndatorării globale este:

2propriuCapitalul

totaleDatoriiîgr

În această variantă, limita superioară acceptabilă este ca mărimea datoriilor

totale să fie de cel mult două ori mai mare decât capitalul propriu.

b) Rata de îndatorare la termen (rât) se determină cu relaţiile:

100permanetCapital

lungsimediu termenpeImprum.îtr .

Valoarea acestei rate: rât < 0,5.

100propriuCapital

lungsimediu termenpeImprum.îtr .

Valoarea acestei rate: rît < 1.

Rata de îndatorare la termen, este inversa ratei autonomiei financiare la

termen (rît =aftr1 ), şi deci evoluţia ei depinde de raportul dintre ritmul de

modificare a capitalului propriu şi cel a împrumuturilor pe termen mediu şi lung.

În acest caz posibilităţile de îndatorare sunt cu atât mai mari cu cât această

rată este mai scăzută. Aceasta evidenţiază măsura în care întreprinderea recurge

la « efectul de levier ».

200

Pentru aprofundarea aspectelor legate de echilibrul financiar se pot

constitui rate cu ajutorul următoarelor criterii:

natura obligaţiilor:

- obligaţiile legate de ciclul de exploatare;

- obligaţii diverse;

scadenţa obligaţiilor:

- datorii mai mici de un an;

- datorii angajate pe o perioadă cuprinsă între 1 şi 5 ani;

- datorii angajate pe o perioadă mai mare de 5 ani.

Se mai pot calcula, cu ajutorul grupelor mari din pasiv şi alţi indicatori,

cum ar fi:

ponderea datoriilor pe termen mediu şi lung în total pasiv (gdl)

gdl = 100 totalPasiv

lungsimediu termenpeDatorii .

ponderea datoriilor pe termen scurt în total pasiv (gds)

gds = 100 totalPasiv

scurt termenpeDatorii .

8.3. ANALIZA RATELOR DE FINANŢARE

Ratele de finanţare se construiesc pe baza posturilor de activ şi pasiv şi a

informaţiilor din contul de profit şi pierderi.

8.3.1. Ratele de finanţare a activelor imobilizate din surse permanente (raf)

imobiliz.ActivepermanentCapital

far

201

Această rată exprimă gradul în care activele imobilizate, la valoarea lor

netă sunt finanţate din capitaluri permanente (surse stabile), putând fi mai mare,

egală sau mai mică decât 1.

Dacă raf >1

integral activele stabile sunt finanţate din surse stabile:

există un surplus de surse permanente care constituie fondul de rulment

global;

Dacă raf =1

se respectă relaţia principală a bilanţului când activele stabile sunt

acoperite din surse stabile, şi activele ciclice din sursele ciclice;

nu există fond de rulment (FR=0);

Dacă raf < 1

parţial activele stabile sunt finanţate din surse ciclice;

fondul de rulment este negativ.

Pentru a se asigura finanţarea integrală a activelor imobilizate din capitalul

permanent şi a menţine sau creşte fondul de rulment este necesar ca ritmul de

modificare a capitalului permanent să devanseze ritmul de modificare a valorii

nete a activelor imobilizate. Când:

raf 1 > raf 0 - creşte fondul de rulment global;

raf 1 < raf 0 – scade fondul de rulment global.

Observaţie: Creşterea sau scăderea fondului de rulment este apreciată, în

acest caz, în mărimi relative, faţă de valoarea netă a imobilizărilor. În mărimi

absolute fondul de rulment global poate să crească chiar şi în condiţiile

diminuării ponderii sale.

8.3.2. Rata de finanţare a activelor imobilizate din capitalul propriu (rfp)

202

rfp= neteimobiliz.ActivepropriuCapital

Această rată măsoară proporţia în care capitalul propriu participă la

finanţarea activelor imobilizate, putând exista trei posibilităţi:

Dacă rfp > 1

activele imobilizate sunt finanţate integral din capitalul propriu,

realizându-se cel mai mic cost al capitalului;

există fond de rulment propriu;

dacă rfp = 1

integral activele imobilizate sunt finanţate din capital propriu;

nu există fond de rulment propriu;

dacă rfp < 1

activele imobilizate sunt finanţate numai parţial pe seama capitalului

propriu, diferenţa fiind finanţată pe baza datoriilor pe termen mediu şi

lung şi chiar pe seama surselor ciclice;

fondul de rulment este negativ.

Tendinţa ratei de finanţare a activelor imobilizate din capitalul propriu poate fi

urmărită prin compararea ei în perioada curentă cu perioada de bază.

Dacă rfp1 > rfp 0

se înregistrează o tendinţă pozitivă de sporire a participării capitalului

propriu la finanţarea activelor imobilizate şi deci, micşorarea gradului de

îndatorare;

dacă rfp1 < rfp 0

se diminuează participarea capitalului propriu la finanţarea activelor

imobilizate şi implicit creşte aportul împrumuturilor.

8.3.3. Rata de finanţare a NFR (rfNFR)

203

rfNFR =NFRFR

Măsoară proporţia în care NFR este acoperit pe seama surselor permanente

(fond de rulment).

Dacă rfNFR > 1

integral NFR este asigurat prin capitalul permanent;

se creează trezoreria netă pozitivă;

Dacă rfNFR = 1

NFR este finanţat integral pe baza FR;

trezorerie nulă;

Dacă rfNFR < 1

NFR este finanţat parţial pe seama FR şi parţial sau integral pe seama

datoriilor pe termen scurt;

trezoreria este negativă.

Tendinţa ratei de finanţare a NFR arată, în timp, dacă creşte sau scade

participarea FR la finanţarea NFR.

Dacă rfNFR1 > rfNFR0

creşte participarea FR la finanţarea NFR.

Dacă rfNFR1 < rfNFR0

scade participarea FR la finanţarea NFR;

creşte aportul datoriilor pe termen scurt.

Evoluţia ratei de finanţare a NFR este rezultanta raportului dintre ritmul de

creştere a FR şi cel al NFR, astfel dacă:

IFR > INFR => rfNFR1 > rfNFR0

IFR = INFR => rfNFR1 = rfNFR0

IFR < INFR => rfNFR1 < rfNFR0.

204

8.3.4. Rata de acoperire a riscului (racr)

Se calculează ca raport între împrumuturi pa termen mediu şi lung şi cash-

flow (profit net + amortizare).

flow-Cashlungsimediu termenpeImprum.racr

Măsoară capacitatea de rambursare a creditului pe seama fluxului de

numerar rezultat într-o perioadă de gestiune. Concret, exprimă perioada de timp

(numărul de ani) în care creditul este posibil de rambursat pe seama cash-flow-

ului.

Rata exprimă o situaţie cu atât mai favorabilă cu cât nivelul său este mai

mic decât perioada prevăzută (număr de ani) de rambursare a creditului.

8.3.5. Rata capacităţii de rambursare a creditului (rramb)

rramb =flow-Cash

rambursaredeanualeratelorSuma

Măsoară capacitatea de a achita obligaţiile anuale ale creditului pe seama

fluxului de numerar degajat.

Dacă rramb > 1

nu există sursele necesare pentru a se rambursa ratele scadente la credit;

dacă rramb = 1

integral profitul net şi armonizarea sunt utilizate pentru plata ratelor

scadente la credit;

dacă rramb < 1

se acoperă ratele anuale scadente şi se înregistrează disponibil de

205

cash-flow.

Capitolul IX.

VENITURILE CHELTUIELILE ŞI REZULTATUL

ÎNTREPRINDERII

9.1. PREZENTAREA CONTULUI DE PROFIT ŞI PIERDERE

Contul de profit şi pierdere cuprinde: cifra de afaceri, veniturile şi

cheltuielile exerciţiului, grupate după natura lor, precum şi rezultatul exerciţiului

(profit sau pierdere).

Cifra de afaceri netă cuprinde sumele provenite din vânzarea de bunuri şi

prestarea de servicii ce intră în categoria activităţilor curente ale persoanei

juridice, după scăderea reducerilor comerciale, a taxei pe valoarea adăugată şi a

altor impozite şi taxe aferente (care nu se cuprind în cifra de afaceri). Cifra de

afaceri se calculează prin însumarea veniturilor rezultate din livrările de bunuri,

executarea de lucrări şi prestarea de servicii şi a altor venituri din exploatare, mai

puţin rabaturile, remizele şi alte reduceri acordate clienţilor.

Veniturile cuprind sumele sau valorile încasate sau de încasat în nume

propriu din activităţi curente precum şi câştigurile din orice altă sursă.

Activităţile curente sunt orice activităţi desfăşurate de o persoană juridică,

ca parte integrantă a obiectului său de activitate, precum şi activităţile conexe

acestora.

Veniturile din activităţi curente se pot regăsi sub diferite denumiri, cum ar

fi: vânzări, comisioane, dobânzi, dividende.

206

Cheltuielile unităţii reprezintă valorile plătite sau de plătit pentru

consumuri de materii prime, materiale, energie, apă, obiecte de inventar, mărfuri,

ambalaje, lucrări executate şi servicii prestate de care beneficiază unitatea,

cheltuielile cu personalul, executarea unor obligaţii legale sau contractuale etc. În

cadrul cheltuielilor exerciţiului se cuprind, de asemenea, amortizările şi

provizioanele constituite.

În contul de rezultate, veniturile, cheltuielile şi rezultatele se grupează în

trei mari grupe: de exploatare, financiare, extraordinare.

Veniturile din exploatare cuprind:

- veniturile din vânzarea produselor, mărfurilor, lucrărilor executate şi

serviciilor prestate. Veniturile din vânzări de bunuri se înregistrează în

contabilitate în momentul predării bunurilor către cumpărători, al livrării acestora

pe baza facturii sau în alte condiţii prevăzute în contract, care atestă transferul

dreptului de proprietate asupra bunurilor respective către clienţi. Veniturile din

prestarea de servicii se înregistrează pe măsura efectuării acestora;

- venituri din variaţia stocurilor, reprezentând variaţia în plus (creşterea)

sau în minus (reducere) dintre valoarea la cost de producţie efectiv a stocurilor de

produse şi producţie în curs de execuţie de la sfârşitul perioadei şi valoarea

stocurilor iniţiale ale produselor şi producţiei în curs, neluând în calcul

provizioanele pentru depreciere constituite;

- venituri din producţia de imobilizări, reprezentând costul lucrărilor şi

cheltuielilor efectuate de unitate pentru ea însăşi, care se înregistrează ca active

imobilizate corporale şi necorporale;

- venituri din subvenţii de exploatare, reprezentând subvenţiile pentru

acoperirea diferenţelor de preţ şi pentru acoperirea pierderilor, precum şi alte

subvenţii (finanţarea activităţii de cercetare şi alte finanţări) de care beneficiază

întreprinderea;

207

- venituri din reluarea provizioanelor privind activitatea de exploatare,

adică sumele reprezentând diminuarea sau anularea provizioanelor pentru riscuri

şi cheltuieli care privesc exploatarea, pentru deprecierea imobilizărilor, pentru

deprecierea stocurilor şi producţiei în curs de execuţie, pentru deprecierea

creanţelor- clienţi;

- alte venituri din exploatarea curentă, care cuprind veniturile din creanţe

recuperate şi alte venituri din exploatare.

Cheltuielile de exploatare cuprind:

- cheltuielile cu materii prime şi materialele consumabile; costul de

achiziţie al obiectelor de inventar consumate; costul de achiziţie al materialelor

nestocate trecute direct asupra cheltuielilor; contravaloarea energiei şi apei

consumate; valoarea animalelor şi păsărilor; costul mărfurilor vândute şi al

ambalajelor;

- cheltuielile cu lucrările şi serviciile executate de terţi, redevenţe, locaţii

de gestiune şi chirii; prime de asigurare; studii şi cercetare; cheltuieli cu alte

servicii executate de terţi (colaboratori); comisioane şi onorarii; cheltuieli de

protocol, reclamă şi publicitate; transport de bunuri şi personal; deplasări,

detaşări şi transferări; cheltuieli poştale şi de telecomunicaţii, servicii bancare şi

altele;

- cheltuielile cu personalul (salariile, asigurările şi protecţia socială şi alte

cheltuieli cu personalul suportate de persoana juridică);

- cheltuieli de exploatare privind amortizările şi provizioanele, reprezintă

- valoarea provizioanelor constituite pentru riscuri şi cheltuieli;

- amortizarea aferentă imobilizărilor corporale şi necorporale;

- valoarea provizioanelor pentru deprecierea imobilizărilor corporale

şi necorporale;

- valoarea provizioanelor pentru deprecierea stocurilor şi producţia în

curs de execuţie;

208

- valoarea provizioanelor constituite pentru creanţe neîncasabile, clienţi

dubioşi, rău platnici sau în litigiu;

- alte cheltuieli de exploatare (pierderi din creanţe şi debitori diverşi;

despăgubiri, amenzi şi penalităţi; donaţii şi alte cheltuieli similare;

cheltuieli privind activele cedate şi alte operaţii de capital, etc.)

Rezultatul din exploatare (profit sau pierdere) este egal cu diferenţa dintre

veniturile din exploatare şi cheltuielile de exploatare.

Veniturile financiare cuprind:

- venituri din imobilizări financiare (dividende aferente titlurilor

imobilizate; valoare titlurilor imobilizate primite ca urmare a reinvestirii

dividendelor);

- venituri de investiţii financiare pe termen scurt (dividende);

- venituri din creanţe imobilizate (dobânda aferentă creanţelor

imobilizate);

- venituri din investiţii financiare cedate(preţul de vânzare al

imobilizărilor financiare cedate; câştigul rezultat din vânzarea investiţiilor

financiare pe termen scurt la un preţ de cesiune mai mare decât valoarea

contabilă);

- venituri din diferenţe de curs valutar;

- venituri din dobânzi;

- venituri din sconturi obţinute;

- venituri financiare din provizioane, care cuprind sumele reprezentând

anularea sau diminuarea provizioanelor pentru deprecierea imobilizărilor

financiare, pentru deprecierea titlurilor de plasament, pentru deprecierea

creanţelor- decontări în cadrul grupului şi cu asociaţii;

- alte venituri financiare.

Cheltuielile financiare cuprind:

209

- pierderi din creanţe legate de participaţii, reprezentând valoarea

pierderilor din creanţe imobilizate;

- cheltuieli privind investiţiile financiare cedate, reprezentând valoarea

imobilizărilor financiare cedate sau scoase din activ, precum şi diferenţele

nefavorabile dintre valoarea contabilă a investiţiilor financiare pe termen scurt şi

preţul de cesiune;

- diferenţe nefavorabile de curs valutar;

- dobânzile privind exercitiul financiar în curs;

- sconturile acordate clienţilor, debitorilor sau băncilor;

- pierderi din creanţe de natură financiară;

- cheltuieli financiare privind amortizarile şi provizioanele, formate din:

- valoarea primelor de rambursare a obligaţiunilor amortizate;

- valoarea provizioanelor pentru deprecierea imobilizărilor financiare;

- valoarea provizioanelor constituite pentru deprecierea creanţelor din

conturile de decontări din cadrul grupului sau cu asociaţii;

- valoarea provizioanelor privind deprecierea investiţiilor financiare pe

termen scurt;

- alte cheltuieli financiare;

Rezultatul financiar reprezintă diferenţa dintre veniturile financiare şi

cheltuielile financiare.

Rezultatul curent cuprinde rezultatul din exploatare şi rezultatul financiar.

Veniturile extraordinare cuprind veniturile rezultate din compensaţiile

primite pentru cheltuieli sau pierderi din calamităţi sau alte evenimente

extraordinare, cum ar fi: subvenţiile primite sau de primit drept compensaţie

pentru pierderi înregistrate ca urmare a efectuării unor cheltuieli generate de

evenimente extraordinare; daunele pretinse de deţinătorii de poliţe în urma

producerii unor calamităţi.

210

Cheltuielile extraordinare includ cheltuielile privind calamităţile şi alte

evenimente extraordinare: valoarea pierderilor din calamităţi, exproprierea de

active.

Diferenţa dintre veniturile extraordinare şi cheltuielile extraordinare

reprezintă rezultatul extraordinar.

Însumând rezultatul din exploatare cu rezultatul financiar şi cu cel

extraordinar se obţine rezultatul brut. Dacă din rezultatul brut deducem

impozitul pe profit (în cazul microîntreprinderilor, impozitul pe venitul

microîntreprinderii) obţinem rezultatul net.

Măsurarea tradiţională a rezultatelor contabile se bazează pe o comparare

între cheltuielile reale efectuate de întreprindere în cursul unei perioade (sau

exerciţiu) şi veniturile reale produse de activitatea sa în aceeaşi perioadă.

Veniturile se analizează ca o creare de bogăţie, în timp ce cheltuielile apar ca o

consumare de bogăţie reală. În consecinţă, rezultatul permite evaluarea creşterii

sau diminuării bogăţiei reale, deci exprimă câştigul sau pierderea produse de

activitatea întreprinderii.

Schematic, veniturile, cheltuielile şi rezultatele întreprinderii, aşa cum sunt

prezentate în contul de profit şi pierdere, sunt redate în tabelul următor:

Tabelul: Exprimările contabile ale rezultatului

Indicatori ai

rezultatului Termeni de calcul Semnificaţie

Rezultatul din

exploatare

Venituri din exploatare

-cheltuieli de exploatare

Măsura eficienţei

întreprinderii în

activitatea sa de

exploatare

211

Rezultatul financiar Venituri financiare

- cheltuieli financiare

Mărimea incidenţei

operaţiilor financiare

asupra rezultatului

Rezultatul curent Venituri din exploatare

+venituri financiare

-cheltuieli de exploatare

-cheltuieli financiare

Mărimea eficienţei

întreprinderii în

activitatea sa curentă

Rezultatul extraordinar Venituri extraordinare

-cheltuieli extraordinare

Măsura incidenţei asupra

rezultatului a unor

evenimente

extraordinare

Rezultatul brut Venituri din exploatare

+venituri financiare

+venituri extraordinare

-cheltuieli de exploatare

-cheltuieli financiare

-cheltuieli extraordinare

Măsura eficienţei globale

a întreprinderii

Rezultatul net al

exerciţiului

Rezultatul brut

-impozitul pe profit

Măsura eficienţei globale

a întreprinderii după

impozitare.

9.2. TABLOUL SOLDURILOR INTERMEDIARE DE GESTIUNE

Structura contului de profit si pierdere pe cele trei domenii de activitate

oferă posibilitatea determinării unor marje de acumulări băneşti potenţiale,

destinate să îndeplinească o anumită funcţie de remunerare a factorilor de

producţie şi de finanţare a activităţii viitoare, denumite solduri intermediare de

212

gestiune. Aceste solduri reprezintă de fapt palierele succesive în formarea

rezultatului final al exerciţiului. Construcţia indicatorilor se realizează în cascadă

pornind de la cel mai cuprinzător (producţie exerciţiului + marja comercială) şi

încheindu-se cu cel mai sintetic (profitul net al exerciţiului).

Marja comercială vizează în exclusivitate întreprinderile comerciale sau

numai activitatea comercială a întreprinderilor cu activitate complexă (industrială

şi comercială).

Activitatea comercială presupune cumpărarea şi revânzarea mărfurilor,

mărfurile fiind considerate bunuri cumpărate pentru a fi revândute în aceeaşi

stare.

Vânzări de mărfuri-Costul mărfurilor vândute= Marja comercialăProducţia vândută (cifra de afaceri)± Producţia stocată (variaţia stocurilor)± Producţia imobilizată= Producţia exerciţiuluiMarja comercială+ Producţia exerciţiului-Consumurile provenite de la terţi(1) = Valoarea adăugată+ Subvenţii de exploatare- Impozite, taxe şi vărsăminte asimilate- Cheltuieli cu personalul(2) = Excedent brut de exploatare (Insuficienţă)+ Reluări asupra provizioanelor privind exploatarea+ Alte venituri (din exploatare)- Amortizări şi provizioane calculate (de exploatare)- Alte cheltuieli (de exploatare)(3) = Rezultatul exploatării (Profit sau pierdere)+ Venituri financiare- Cheltuieli financiare(4) = Rezultatul curent (înainte de impozit)± Rezultat excepţional-Impozitul pe profit(5) = Rezultatul net al exerciţiului (Profit net)

Figura: Cascada SIG

213

Excedentul vânzărilor de mărfuri în raport de costul de cumpărare al

acestora reprezintă marja comercială. Costul de cumpărare al mărfurilor vândute

(revândute include preţul de cumpărare (preş fără TVA) majorat cu cheltuielile

accesorii de cumpărare şi corectat cu variaţia stocurilor de mărfuri.

Producţia exerciţiului (în cadrul activităţii inductiale) include valoarea

bunurilor şi serviciilor „fabricate” de întreprindere pentru a fi vândute, stocate

sau utilizate pentru nevoile proprii. Drept urmare producţia exerciţiului va

include trei elemente: producţia vândută evaluată la preţul de vânzare, producţia

stocată şi producţia imobilizată evaluate la cost de producţie.

1) Valoarea adăugată (VA) exprimă creşterea de valoare rezultată din

utilizarea factorilor de producţie (forţa de muncă şi capital), peste valoarea

bunurilor şi serviciilor provenind de la terţi, în cadrul activităţii curente a

întreprinderii.

În fapt, valoarea adăugată reprezintă sursa de acumulări băneşti din care

se face remunerarea participanţilor direcţi şi indirecţi la activitatea economică a

întreprinderii:

remunerarea muncii prin salarii, îndemnizaţii, premii, cheltuieli sociale;

remunerarea statului prin impozite, taxe şi vărsăminte asimilate

(subvenţiile pentru exploatare fiind excluse);

remunerarea creditorilor prin dobânzi şi comisioane plătite;

remunerarea investiţiilor prin amortismente calculate;

remunerarea capitalurilor proprii prin dividende plătite acţionarilor.

Întreprinderea, în calitate de participant direct la viaţa economică, va fi

remunerată prin capacitatea de autofinanţare.

Valoarea adăugată se calculează ca diferenţa între producţia exerciţiului

majorată cu marja comercială şi diminuată cu consumurile de bunuri şi servicii

furnizate de terţi pentru această producţie.

214

VA = Producţia exerciţiului + Marja comercială - -consumurile externe.

2) Excedetul brut de exploatare (EBE) sau după caz insuficienţa brută de

exploatare, (IBE) reprezintă diferenţa dintre valoarea adăugată (plus subvenţiile

de exploatare) pe de o parte şi impozitele, taxele şi cheltuielile de personal pe de

altă parte.

EBE (sau IBE) = (VA + Subvenţiile de exploatare) – (Cheltuieli cu personalul +

Impozite şi taxe)

Excedentul brut de exploatare, exprimă acumularea brută din activitatea de

exploatare, resursa principală a întreprinderii, cu influenţă hotărâtoare asupra

rentabilităţii finale şi a capacităţii de dezvoltare a întreprinderii.

De altfel, excedentul brut de exploatare exprimă măsura resurselor degajate

de exploatare pe baza cărora întreprinderea exercită decizii strategice. Luând în

calcul veniturile încasabile şi cheltuielile plătibile, indicatorul capătă o

semnificaţie deosebită în termeni de resurse finaciare(EBE reprezentând

fundamentarea autofinanţării întreprinderii) şi trezorerie (EBE măsoară

trezoreria potenţială degajată de exploatare şi decalajele dintre scadenţa încasării

creanţelor şi plata datoriilor: EBE = Excedent de trezorerie al exploatării +

Variaţia NFRE).

3) Rezultatul exploatării (profit sau pierdere) reprezintă diferenţa dintre

veniturile şi cheltuielile exploatării:

Rezultatul exploatării = EBE + (Reluări asupra provizioanelor de exploatare

+ Alte venituri din exploatare) – (Amortizări şi provizioane calculate + Alte

cheltuieli de exploatare).

Rezultatul exploatării reflectă mărimea absolută a rentabilităţii de

exploatare, obţinută prin deducerea tuturor cheltuielilor (plătibile şi calculate) din

veniturile exploatării (încasabile şi calculate).

4) Rezultatul curent este rezultatul tuturor operaţiunilor curente ale

întreprinderii:

215

Rezultatul curent = Rezultatul exploatării ± Rezultatul financiar

Nefiind perturbat de elemente excepţionale, acest sold permite analiza

evoluţiei rezultatelor întreprinderii pe mai multe exerciţii succesive.

5) Rezultatul net al exerciţiului exprimă mărimea absolută a rentabilităţii

financiare cu care vor fi remuneraţi acţionarii pentru capitalurile proprii

subscrise. Acest profit net trebuie să fie susţinut de existenţa unor disponibilităţi

reale, altfel el va rămâne doar un potenţial de finanţare. Profitul net urmează să se

distribuie sub formă de dividende sau/şi să se reinvestească în întreprindere.

9.3. CAPACITATEA DE AUTOFINANŢARE

Capacitatea de autofinanţare reflectă potenţialul financiar degajat de

activitatea rentabilă a întreprinderii, la sfârşitul exerciţiului financiar, destinat să

remunereze capitalurile proprii (prin dividendele datorate) şi să finanţeze

investiţiile de expansiune (partea din profit repartizată pentru constituirea

rezervelor şi a fondurilor de dezvoltate) şi de menţinere sau reînnoire (prin

amortizări ca veritabilă rezervă care permite reînnoirea imobilizărilor) din

exerciţiile viitoare.

Capacitatea de autofinanţare se calculează pornind de la veniturile şi

cheltuielile gestiunii curente susceptibile de a se transforma, imediat sau la

termen, în fluxuri de trezorerie.

Capacitatea de autofinaţare poate fi determinată prin două metode:

deductivă şi adiţională, puse în evidenţă de structura contului de profit şi pierdere

(figura următoare).

216

Figura: Structura contului de profit şi pierdere pentru determinarea capacităţii

de autofinanţare

Prin metoda deductivă capacitatea de autofinanţare este calculată ca

diferenţă între veniturile încasabile (corespunzătoare unor încasări efective sau

viitoare) şi cheltuieli plătibile (corespunzătoare unor plăţi efective sau viitoare).

Se reţine ca punct de pornire excedentul brut al exploatării (excedent potenţial de

trezorerie) la care se adaugă toate veniturile susceptibile de a fi încasate (de

exploatare, financiare, excepţionale) şi se scad toate cheltuielile susceptibile de a

fi plătite.

ALTECHELTUIELIPLĂTIBILE

CHELTUIELINEPLĂTIBILE(CALCULATE)

CHELTUIELIPENTRU

EXPLOATAREPLĂTIBILE

REZULTAT NET(Dacă > 0)

Amortizărişiprovizioanecalculate(APC)

Valoareanetcontabilă aelementelorde activcedate(VNCEAC)

VENITURI DINEXPLOATAREÎNCASABILE

ALTE VENITURIÎNCASABILE

FĂRĂ „VENITURI DIN

CESIUNI”

EBE

VENITURI DINCESIUNI

VENITURINEÎNCASABILE(CALCULATE)

CAF

Reluări asupraamortismentelorşi provizioanelor

Cote părţi dinsubvenţii virateasupra rezultatuluiexerciţiului

217

CAF = (Venituri încasabile – Venituri din cesiuni) – Cheltuieli plătibile

CAF = (EBE + Alte venituri încasabile fără venituri din cesiuni) – Alte cheltuieli

plătibile, adică:

Excedent brut al exploatării

+ Alte venituri din exploatare

- Alte cheltuieli pentru exploatare

+ Venituri financiare (a)

- Cheltuieli financiare (b)

+ Venituri excepţionale (c)

- Cheltuieli excepţionale (d)

- Impozit pe profit

= CAPACITATEA DE AUTOFINANŢARE a exerciţiului

a) fără reluări asupra provizioanelor;

b) fără amortizări şi provizioane financiare calculate;

c) fără:

venituri din cesiunea elementelor de activ;

cote părţi din subvenţii virate asupra rezultatului exerciţiului;

reluări asupra provizioanelor excepţionale;

d) fără:

valoarea net contabilă a elementelor de activ cedate

amortizări şi provizioane excepţionale calculate.

Dacă excedentul brut al exploatării reprezintă un cash- flow potenţial brut

de exploatare, atunci capacitatea de autofinanţare este echivalentă unui cash-flow

potenţial net global. Comparativ cu excedentul brut de exploatare, capacitatea

de autofinanţare prezintă inconvenientul de a fi mai sensibilă decât primul, fiind

influenţată de amortizări, provizioane şi impozitul pe profit. În compensare însă,

ea prezintă avantajul de a cuprinde în calcul toate elementele care generează

218

cash-flow-ul întreprinderii. Prin limitele şi avantajele lor, aceste două noţiuni

(EBE şi CAF) devin complementare şi nicidecum exclusive.

Metoda adiţională are meritul de a pune în evidenţă elementele contabile,

negeneratoare de fluxuri monetare, antrenate de calculul capacităţii de

autofinanţare. În procedeul adiţional se porneşte de la rezultatul net al

exerciţiului, la care se adaugă cheltuieli calculate (amortizări şi provizioane)

neplătite la o anumită scadenţă şi se scad veniturile calculate (reluări asupra

provizioanelor). În măsura în care capacitatea de autofinanţare nu ţine cont decât

de operaţiile de gestiune curentă, operaţiile excepţionale de capital (veniturile din

cedarea activelor) vor fi excluse din calcul:

CAF = Rezultatul net al exerciţiului (Rezultatul net contabil)

+ Cheltuieli calculate

- Venituri calculate

- Venituri din cesiuni

adică:

Rezultatul net al exerciţiului

+ Amortizări şi provizioane (de exploatare, financiare, excepţionale)

calculate

- Cote părţi din subvenţii pentru investiţii virate asupra rezultatului

exerciţiului

- Reluări asupra amortismentelor şi provizioanelor

- Venituri din cesiunea elementelor de activ

+ Valoarea net contabilă a elementelor de activ cedate

= CAPACITATEA DE AUTOFINANŢARE a exerciţiului

Surplusul financiar degajat în cursul exerciţiului de ansamblul operaţiilor

de gestiune (CAF) nu va avea decât un caracter potenţial dacă nu este susţinut de

mijloacele financiare efective. Acest aspect este confirmat sau infirmat de

219

variaţia trezoreriei nete (CF) rezultată din analiza echilibrului financiar pe baza

bilanţului sau pe baza fluxurilor financiare.

Capacitatea de autofinanţare după distribuirea dividendelor reprezintă

autofinanţarea globală (totală). Aceasta pune în evidenţă aptitudinea reală a

întreprinderii de a se autofinanţa.

Autofinanţarea globală = Capacitatea de autofinanţare – Dividende

distribuite.

Problema 9.1.

Contul de profit şi pierdere al unei întreprinderi (structură simplificată prin

regruparea elementelor) se prezintă mai jos:

Contul de profit şi pierdere – exerciţiul Nu.m.

Cheltuieli Suma Venituri SumaCumpărături de materii primeVariaţia stocurilor de mat. prime (Si – Sf)Lucrări şi servicii executate de terţiImpozite şi taxeCheltuieli cu personalulAlte cheltuieli pentru exploatareCheltuieli cu amortizările si provizioaneTOTAL CHELTUIELI PENTRUEXPLOATARECheltuieli cu dobânzileCheltuieli din diferenţe de curs valutarCheltuieli privind amortizările şiprovizioaneleTOTAL CHELTUIELI FINANCIARECheltuieli excepţionale privind operaţiile degestiuneValoarea net contabilă a elementelor de activcedateCheltuieli cu amortizările şi provizioaneleTOTAL CHELTUIELIEXCEPŢIONALEImpozit pe profit

13893000-2700001675640676360

740000021942

1133000

24529942800000

2180

13000815180

25618

34500070000

440618516945

Producţia vândutăProductia stocată (Sf-Si)Producţia imobilizatăSubvenţii de exploatareAlte venituri din exploatareVenituri din provizioane

TOTAL VENITURI DINEXPLOATAREVenituri din dobânziVenituri din provizioane

TOTAL VENITURI FINANCIAREVenituri excepţionale din operaţii degestiuneVenituri din cesiunea elementelor de activVenituri din provizioane

TOTAL VENITURI EXCEPŢIONALE

26624600180000540001500014560

Ø

2683956017261

2500

19761

3851934000030000

408519

TOTAL CHELTUIELI 26302685 TOTAL VENITURI 27267840REZULTATUL EXERCIŢIULUI 965155TOTAL 27267840 TOTAL 27267840

a) Calculaţi rezultatul exploatării, financiar şi excepţional;

b) Întocmiţi tabloul S.I.G. şi determinaţi C.A.F. prin ambele metode.

220

Rezolvare:

a) Rezultatul exploatării = 26839560 – 24529942 = 2309618 u.m.

Rezultatul financiar = 19761 – 815180 = - 795419 u.m.

Rezultatul excepţional = 408519 – 440618 = - 32099 u.m.

Rezultatul net = 2309618 – 795419 – 32099 – 516945 = 965155 u.m.

b) TABLUOL S.I.G.: u.m.

SOLDURI INTERMEDIARE DE GESTIUNE EXERCIŢIUL N

Producţia vândută+Producţia stocaţă+Producţia imobilizată

26624600+180000+ 5400

= Producţia exerciţiului 26810000Cumpărări de materii prime 13893000Variaţia stocurilor de materii prime -270000Lucrări şi servicii executate de terţi 1675640- Consumuri provenind de la terţi 15298640

-15298640

= Valoarea adăugată (26810000-15298640) (VA) 11511360+ Subvenţii de exploatare- Impozite şi taxe- Cheltuieli cu personalul

+ 5000- 676360-7400000

= Excedent brut de exploatare (EBE) 3450000+ Alte venituri din exploatare+ Reluări asupra amortismentelor şi provizioanelor- Alte cheltuieli pentru exploatare- Amortismente şi provizioane calculate

+ 14560Ø

- 21942-1133000

= Rezultatul exploatării (RE) 2309618+ Venituri financiare- Cheltuieli financiare

+ 9761-815180

= Rezultatul curent 1514199+ Venituri excepţionale- Cheltuieli excepţionale- Impozitul pe profit

+408519-440618-516945

= Rezultatul exerciţiului (Profit net al exerciţiului) 965155

221

DETERMINAREA CAPACITĂRII DE AUTOFINANŢARE (CAF)

I CAF metoda deductivă:

EBE

+Alte venituri din exploatare

- Alte cheltuieli pentru exploatare

+ Venituri financiare, mai puţin reluări asupra provizioanelor

- Cheltuieli financiare, mai puţin amortizările şi provizioanele

+ Venituri excepţionale din operaţiile de gestiune

- Cheltuieli excepţionale privind operaţiile de gestiune

- Impozitul pe profit

= CAPACITATEA DE AUTOFINANŢARE

3450000

+14560

-21942

+17261

-802180

+38519

-25618

-516945

2153655

II CAF metoda adiţională

Rezultatul net al exerciţiului

- Venituri din cesiunea elementelor de activ

- Reluări asupra provizioanelor excepţionale

- Reluări asupra provizioanelor financiare

+ Valoarea net contabilă a elementelor de activ cedate .

+ Amortizări şi provizioane excepţionale calculate

+ Amortizări şi provizioane financiare calculate

+ Amortizări şi provizioane de exploatare calculate

= CAPACITATEA DE AUTOFINANŢARE

965155

-340000

-30000

-2500

+345000

+70000

+13000

+1133000

2153655

Problema 9.2.

Pe baza contului de profit şi pierdere al unei întreprinderi (tabelul alăturat)

calculaţi rezultatul exploatării, financiar şi excepţional, apoi determinaţi S.I.G. şi

CAF prin metodele cunoscute.

222

Contul de profit şi pierdere 200(N) -u.m.-

Cheltuieli Suma Venituri Suma

Cumpărări de materii prime 14620 Produţia vândută 30800Alte cumpărături şi cheltuieliexterne 1140

Producţia stocată 840

Cheltuieli cu personalul 7020Impozite, taxe şi vărsăminteasimilate 620Cheltuieli cu amortizările 1310Cheltuieli cu provizioanele 430TOTAL CHELTUIELI PETRUEXPLOATARE 25140

TOTAL VENITURI DEEXPLOATARE

31640

Dobânzi şi cheltuieli asimilate 2030 Dobânzi şi venituriasimilate

202

Cheltuieli din diferenţe de cursvalutar

820

TOTAL CHELTUIELIFINANCIARE 2850

TOTAL VENITURIFINANCIARE

202

Valoarea net contabilă aelementelor de activ cedate(VNCEAC)

1952Venituri din cesiuneaelementelor de activ

-

Alte cheltuieli excepţionale -TOTAL CHELTUIELIEXCEPŢIONALE 1952

TOTAL VENITURIEXCEPŢIONALE

-

Impozit pe profit 570TOTAL CHELTUIELI 31512 TOTAL VENITURI 31842REZULTATULEXERCIŢIULUI 1330TOTAL 31842 TOTAL 31842

Rezolvare:

Rezultatul exploatării = 31640 – 25140 = 6500 u.m.

Rezultatul financiar = 202 – 2850 = - 2648 u.m.

Rezultatul excepţional = 0 – 1952 = - 1952 u.m.

223

Tabloul S.I.G. –u.m.-

SOLDURI INTERMEDIARE DE GESTIUNE EXERCIŢIUL 200N

Producţia vândută+Producţia stocată+Producţia imobilizată

30800840

-= Producţia exerciţiului 31640- Consumuri provenind de la terţi (cons. externe)

(14620 + 1140 = 15760)15760

(1)= Valoarea adăugată (VA) 15880+ Subvenţii de exploatare- Impozite şi taxe- Cheltuieli cu personalul

-620

7020(2)= Excedent brut de exploatare (EBE) 8240+ Alte venituri din exploatare+ Reluări asupra amortismentelor şi provizioanelor- Alte cheltuieli pentru exploatare- Amortismente şi provizioane calculate

---

1740(3)= Rezultatul exploatării (RE) 6500+ Venituri financiare- Cheltuieli financiare

2022850

(4)= Rezultatul curent 3852+ Venituri excepţionale- Cheltuieli excepţionale- Impozitul pe profit

-1952570

(5)= Profitul net (Pn) 1330

a) CAF metoda deductivă:

EBE

+ Venituri financiare încasabile

- Cheltuieli financiare plătibile

- Impozitul pe profit

= CAF a exerciţiului

8240

202

2850

570

5022

224

b) CAF metoda adiţională:

Profitul net

+ Amortizări şi provizioane calculate

+ V.N.C.A.C.

= CAF a exerciţiului

1330

1740

1942

5022

Problema 9.3.

Fie o întreprindere caracterizată prin următoarele date: (U.M.)

- excedent brut din exploatare (EBE) 750000

- alte venituri de exploatare 50000

- alte cheltuieli de exploatare 80000

- cheltuieli financiare 250000

- venituri financiare 120000

achiziţii de maşini industriale la 01/01 anul (N):

- A: 1000000 u.m. (durata de viaţă 5 ani)

- B: 500000 u.m. (durata de viaţă 4 ani)

Pentru următorii 4 ani, se prevede ca EBE, cheltuielile financiare şi

veniturile financiare să crească cu 5%, 6% şi respectiv 4% pe an. Celelalte

informaţii rămân constante.

1. Prezentaţi evoluţia soldurilor de gestiune (SIG) pentru anii (N), (N+1),

(N+2) ştiind ca se utilizează metoda amortizării lineare.

2. Prezentaţi evoluţia aceloraşi indicatori dacă se utilizează amortizarea

degresivă (coeficientul de multiplicare pentru utilaje A=2, pentru B=1,5).

3. Studiaţi incidenţa metodelor de amortizare asupra SIG aferente anului

(N+2) dacă se cesionează utilajul A la 01,07/(N+2) pentru 540000 u.m.

Cota de impozit pe profit este 38%.

225

Rezolvare:

1. Amortizarea anuală :

A: .m.u2000005

1000000

B: .m.u1250004

500000

Calculăm SIG în tabel:

N N+1 N+2

EBE (creşte cu 5%) 750000 787500 826875

Alte venituri din exploatare 50000 50000 50000

Alte cheltuieli de exploatare -80000 -80000 -80000

Amortizarea calculată -325000 -325000 -325000

Rezultatul exploatării 395000 432500 471875

Venituri financiare (cresc cu 4%) 120000 124800 129792

Cheltuieli financiare (cresc cu 6%) -250000 -265000 -280900

Rezultat curent 265000 292300 320767

Impozit pe profit 100700 111074 121891

Rezultat net 164300 181226 198876

2. Determinarea indicatorilor folosind amortizarea degresivă:

Tabloul de amotizare pentru utilajul A:

Anul Valoarea utilajuluiA la începutul

perioadei

Rata deamortizare

Amortizareanuală

Valoarea utilajuluiA la sfârşitul

perioadei1 1000000 0,2x2=0,4 400000 6000002 600000 0,4 240000 3600003 360000 0,4 144000 2160004 216000 - 108000 1080005 108000 - 108000 0

226

Tabloul de amortizare pentru utilajul B:

Anul Valoarea utilajuluiB la începutul

perioadei

Rata deamortizare

Amortizareanuală

Valoarea utilajuluiB la sfârşitul

perioadei1 500000 0,25x1,5=0,375 187500 3125002 312500 0,375 117188 1953123 195312 - 97656 976564 97656 - 97656 -

Solduri intermediare de gestiune

-u. m.-

N N+1 N+2

EBE 750000 787500 826875

Alte venituri din exploatare

Alte cheltuieli de exploatare

Amortizarea calculată

50000

-80000

-578500

50000

-80000

-357188

50000

-80000

-241656

Rezultatul exploatării 132500 400312 555219

Venituri financiare

Cheltuieli financiare

120000

-250000

124800

-265000

129792

-280900

Rezultat curent 2500 86704 404111

Impozit pe profit 950 32948 153562

Rezultat net 1550 53756 250549

3. Valoarea net contabilă a elementului de activ cedat în cazul:

a) amortizării lineare este:

1000000-200000-200000-100000 = 500000 u.m.

* {

(amortiz. ½ din anul 3)

227

Plusvaloarea rezultată din cesiune este de 40.000 u.m.- deci apare un

rezultat excepţional de 40.000 u.m. Se va modifica doar rezultatul curent şi cel

net. Astfel, rezultatul net va fi:

net=[(320.767 + 100.000) + 400.000] – 175.091 = 285.676 u.m.

b) Dacă se utilizează amortizarea degresivă, valoarea net contabilă a

elementului de activ cedat este:

1.000.000 – 400.000 – 240.000 – 72.000 = 288.000 u.m.

Rezultatul excepţional = 540.000 – 288.000 = 252.000 u.m.

Rezultatul net = (404.111 + 72.000 + 252.000) – 276.682 = 728.111 – 276.682 =

=451.429 u.m.{

(amortiz. ½ din an)

228

Capitolul X.

ANALIZA FLUXURILOR FINANCIARE

Analiza funcţională evidenţiază în special activitatea întreprinderii şi

rezultatele acesteia. Instrumentele utilizate pentru atingerea obiectivelor sale sunt

tabloul soldurilor intermediare de gestiune şi tabloul de finanţare ca instrument

central al studiului privind echilibrul funcţional dinamic. Tabloul soldurilor

intermediare de gestiune reflectă diferitele paliere succesive în formarea

rezultatului final, în timp ce tabloul de finanţare evidenţiază variaţia trezoreriei

nete rezultată din confruntarea variaţiei fondului de rulment net global cu variaţia

nevoii de fond de rulment pentru exploatare şi în afara exploatării.

Tabloul de finanţare furnizează informaţii privind evoluţia globală a

trezoreriei, ca rezultantă a echilibrului financiar, fără a evidenţia aportul

fluxurilor financiare legate de exploatare, de finanţare sau de elementele

excepţionale. Aceste explicaţii sunt oferite de tablourile fluxurilor financiare,

respectiv de tabloul plurianual al fluxurilor financiare care evidenţiază

trezoreria la nivelurile economic, financiar şi excepţional, cât şi de tabloul

explicativ al variaţiei trezoreriei care analizează fluxurile de trezorerie rezultate

din activitatea curentă, de investiţii şi de finanţare.

10.1. Tabloul de finanţare “NEVOI- RESURSE”

Tabloul de finanţare explică modul de formare a fondului de rulment net

global şi modul de utilizare a acestuia, până la determinarea unei trezorerii nete

ca rezultat al bilanţului de la sfârşitul exerciţiului contabil. Se stabileşte, în

229

principal, pe baza a două bilanţuri succesive şi a contului de profit şi pierdere

aferent exerciţiului analizat.

Tabloul de finanţare cuprinde două părţi.

Prima parte analizează modul de realizare, în dinamică, a echilibrului

structural între elementele stabile ale bilanţului funcţional, (utilizări şi resurse),

adică variaţia fondului net global (∆FRNG). Această parte a tabloului este

rezultatul politicii de investiţii şi de finanţare promovată de întreprindere în

decursul perioadei analizate.

Explicarea variaţiei FRNG porneşte de la identificarea surselor de capital

(surse stabile sau durabile) şi continuă cu explicarea utilizării acelor surse în

partea superioară a bilanţului funcţional.

Punctul de plecare în construcţia tabloului de finanţare îl reprezintă

excedentul brut de exploatare evidenţiat în contul de rezultate, ca sursă

potenţială pentru capacitatea de autofinanţare a întreprinderii.

Capacitatea de autofinanţare apare în prima parte a tabloului ca sursă

stabilă care permite:

- finanţarea nevoilor stabile (investiţii pentru creşterea imobilizărilor);

- remunerarea proprietarilor fondurilor puse la dispoziţia întreprinderii

(plata dividendelor);

- rambursarea datoriilor financiare, pe termen lung şi mediu, contractate

în exerciţiile anterioare.

Când capacitatea de autofinanţare este insuficientă pentru finanţarea

nevoilor stabile, întreprinderea apelează la surse externe stabile, cum sunt:

- aportul nou la capitalul social (prin emisiune de acţiuni noi);

- împrumuturi noi (printr-o emisiune suplimentară de obligaţiuni sau prin

solicitarea de împrumuturi bancare);

∆FRNG = ∆RESURSE DURABILE -∆ ÎNTREBUINŢĂRI STABILE

230

- cesiuni de active fixe.

Din confruntarea variaţiei resurselor cu cea a nevoilor stabile rezultă

variaţia FRNG care va înscrie în coloana nevoi (degajare de resurse, respectiv

creştere) sau resurse (întrebuinţări nete, respectiv diminuare).

Creşterea fondului de rulment net global evidenţiază ameliorarea structurii

financiare a întreprinderii şi are la origine creşterea resurselor durabile în raport

cu nevoile stabile. Această creştere dovedeşte capacitatea întreprinderii de a

degaja un excedent monetar net din operaţiile de investiţii şi finanţare pe termen

lung (partea superioară a bilanţului) şi din activitatea de exploatare (partea

inferioară a bilanţului) şi de a-şi îmbunătăţi sensibil situaţia trezoreriei.ÎNTREBUINŢĂRI (NEVOI) Exerciţiu RESURSE (DEGAJĂRI) Exerciţiu

Dividende plătite încursul exerciţiului (datorateîn exerciţiul anterior) Achiziţionarea elementelorde activ imobilizat:

- imobilizări necorporale- imobilizări corporale- imobilizări financiare

Cheltuieli de repartizareasupra mai multor exerciţii (a) Reducerea capitalurilor proprii Rambursarea datoriilorfinanciare (b)

Capacitatea de autofinanţarea exerciţiului

Cesiunea sau reducereaelementelor de activimobilizat:- Cesiunea de imobilizări:

-necorporale;-corporale.

- Cesiunea sau reducereaimobilizărilor financiare

Creşterea capitalurilorproprii- Creşterea capitalului social(aport nou)- Creşterea altor capitaluriproprii

Creşterea datoriilorfinanciare (b,c)

Total întrebuinţăriVariaţia FRNG (resurse nete)

Total resurseVariaţia FRNG

(întrebuinţări nete)Figura: Tabloul de finanţare – partea întâi

a) Suma brută transferată asupra exerciţiului;

b) Fără credite bancare pe termen scurt şi soldul creditelor de bancă;

c) Fără prime de rambursare a obligaţiunilor.

231

Reducerea fondului de rulment net global poate fi determinată de creşterea

activelor imobilizate şi/sau de diminuarea resurselor stabile. Aceasta înseamnă că

întreprinderea a investit foarte mult, iar efectele viitoare ale acestor investiţii ar

trebui să-i permită reconstituirea fondului de rulment. Pe de altă parte,

diminuarea surselor stabile reflectă degradarea situaţiei financiare datorată

pierderilor înregistrate în cursul perioadei de gestiune sau poate fi consecinţa

rambursării împrumuturilor care, în timp, ar trebui să permită ameliorarea

rezultatelor (cheltuielilor financiare mai mici), deci a fondului de rulment net

global.

Scăderea fondului de rulment net global dovedeşte un dezechilibru

financiar care, corelat cu o creştere a nevoii de fond de rulment, conduce la un

dezechilibru cronic al trezoreriei şi implicit la creşterea riscului de faliment al

întreprinderii.

Partea a II-a a tabloului de finanţare explică variaţia fondului de rulment net

global pe baza elementelor din partea de jos a bilanţului funcţional, evidenţiind

aspectele conjuncturale ale activităţii şi incidenţele lor asupra trezoreriei. Această

parte analizează modul cum s-a utilizat fondul de rulment net global (pentru

acoperirea nevoii de fond de rulment) în asigurarea echilibrului funcţional între

elementele ciclice ale bilanţului (utilizând şi resurse ciclice) şi al echilibrului

monetar dintre încasări şi plăţi.

∆ FRNG = ∆ Activ circulant - ∆ Datorii pe termen scurt

trezoreriede

activeinclusiv

trezoreriede

pasiveinclusiv

Structura tabloului de funcţionare se prezintă astfel:

232

Întrebuinţări (nevoi) Resurse (degajări)

Dividende datorate în exerciţiulprecedent (plătite)Achiziţionarea elementelor de activReducerea capitalurilor propriiRambursarea datoriilor financiare

Capacitatea de autofinanţareCesiunea sau reducereaelementelor de activCreşterea capitalurilor propriiCreşterea datoriilor financiare

Creşterea fondului de rulment (∆FR)I . VARIAŢIA FONDULUI DE RULMENT NET GLOBAL

Creşterea stocurilor şi creanţelor deexploatareCreşteri alţi debitoriReducerea datoriilor de exploatareReducerea datoriilor către alţi creditori

Reducerea de stocuri şi creanţe deexploatareReduceri alţi debitoriCreşterea datoriilor de exploatareCreşterea datoriilor în afaraexploatăriiCreşterea NFR (∆ NFR)

II. VARIAŢIA NEVOII DE FOND DE RULMENTIII. VARIAŢIA TREZORERIEI NETE (∆ FRNG - ∆ NFR)

Problema 10.1.

Se dau bilanţurile exerciţiilor (N-1) şi N, tabloul imobilizărilor; tabloul

amortismentelor şi provizioanelor pentru exerciţiul “N”:

Bilanţul la 31.12.N -u.m.-Activ N-1

BrutN

brutPasiv N-1

brutN

brutImobilizări necorporaleImobilizări corporaleImobilizări financiareStocuriCreanţe de exploatareCreanţe diverseDisponibilităţi

2001800

700800900500

30

2602400

800980

1320390

10

Capital socialPrime de emisiuneRezerveRezultatul exerciţiului (nerep.)Provizioane pentru riscuri şicheltuieliAmortismente şi provizioane deactivÎmprumuturi pe termen lungDatorii de exploatareDatorii diverseCredite bancare

1000-

400150

240

12101000

400330200

1500200500180

350

13001400

500130100

TOTAL 4930 6160 TOTAL 4930 6160

233

Tabloul imobilizărilor

-u.m.-

Val. brută la

începutul

exerciţiului

Creşteri Diminuări

Val. brută la

sfârşitul

exerciţiuluiImobilizări necorporale 200 60 - 260Imobilizări corporale 1800 800 200 2400Imobilizări financiare 700 200 100 800

TOTAL 2700 1060 300 3460

Tabloul amortizărilor

-u.m.-

Amortizări

la începutul

exerciţiului

Amortizări

calculate

Diminuări

Amortizări

la sfârşitul

exerciţiuluiImobilizări necorporale 120 50 - 170Imobilizări corporale 900 200 130 970

TOTAL 1020 250 130 1140

Tabloul provizioanelor

-u.m.-

Provizioane

la începutul

exerciţiului

Provizioane

calculate

Reluări

Provizioane

la sfârşitul

exerciţiuluiProvizioane pentru depreciereaimobilizărilor financiare

100 - 40 60

Provizioane pentru depreciereaactivelor circulante

90 20 10 100

Provizioane pentru riscuri şicheltuieli

240 160 50 350

TOTAL 430 140 100 510

234

Se mai cunosc următoarele informaţii referitoare la exerciţiul “N”:

- a avut loc o creştere de capital în numerar;

- preţul de cesiune al imobilizărilor corporale cedate a fost 80 u.m.

- rambursarea datoriilor financiare se ridică la 200 u.m.

- au fost distribuite dividende datorate în exerciţiul (N-1)

1) Se cere :

a) Să se stabilească prima parte a “tabloului de finanţare”;

b) Să se calculeze FRNG în anul (N-1) şi N. Să se stabilească variaţia FRNG şi

să se verifice concordanţa cu soldul calculat în tabloul de finanţare.

2) Să se stabilească a doua parte a “tabloului de finanţare” pe baza datelor

cunoscute.

În plus se mai cunosc următoarele:

- NFRE a crescut la 500

- NFRAE a crescut la 90 deci NFR a crescut la 590

- trezorerie a crescut la 80

Rezolvare:

1) a)

Calculul CAF

Rezultatul net+ Amortizări calculate+ Provizioane calculate+ Valoarea contabilă a elementelorde activ cedate: VCEAC(imobilizări corporale)*VCEAC =VBICC – AEAC; 200 – 130 = 70- Venituri din cesiuni- Reluări asupra provizioanelor- Cote părţi din subvenţii virate asuprarezultatului

180+250 (tabl. amortism.)+180 (tabl. provizioane)

+ 70(tabl. imob.şi amort.)- 80 (informaţie dată)-100 (tabl. provizioane)-

CAF = 500

235

* VBICC = valoarea brută a imobilizărilor corporale cedateAEAC = amortizarea elementelor de activ cedate

Calculul creşterii datoriilor financiare:

DN= DN-1 + Creşteri – Rambursări

Creşteri = DN – DN-1 + Rambursări

Creşterea datoriilor = 1400 – 1000 + 200 = 600

Calculul dividendelor distribuite:

Rezervele au crescut 500 – 400 = 100

Din rezultatul exerciţiului (N-1) de 150, s-a încorporat în rezerve 100, iar

diferenţa de 50 (150 – 100) reprezintă suma dividendelor, distribuite.

TABLOUL DE FINANŢARE - PARTEA ÎNTÂI

-u.m.-

ÎNTREBUINŢĂRI Exerciţiul

NRESURSE Exerciţiul

N

Dividende plătite (datorate înexerciţiul precedent)Achiziţionarea elementelor deactiv imobilizat:

- imobilizări necorporale;- imobilizări corporale;- imobilizări financiare.

Cheltuieli de repartizat asupra maimultor exerciţiiReducerea capitalurilor propriiRambursarea datoriilor financiare

50

106060

800200

200

Capacitatea de autofinanţareCesiunea sau reducereaelementelor de activ imobilizat:

Cesiunea imobilizărilor:- necorporale;- corporale.

Cesiunea sau reducereaimobilizărilor financiareCreşterea capitalurilor proprii:

-creşterea capitalului social:(1500 – 1000 + 200)

-creşterea altor capitaluri proprii.

500

80

100

700

TOTAL ÎNTREBUINŢĂRI∆ FRNG (Resurse nete)

1310670

Creşterea datoriilor financiareTOTAL RESURSE

6001980

TOTAL 1980 TOTAL 1980

b)

Calculul FRNG

N-1 N

CapitalPrime de emisiuneRezerveRezultatul exerciţiuluiProvizioane pentru riscuri şi cheltuieliAmortizări şi provizioane de activDatorii financiare

1500200500180350

13001400

1000

400150240

12101000

236

Resurse stabile 4000 5430

Întrebuinţări stabile 2700 3460

FRNGN = 5430 – 3460 = 1970

FRNG N-1= 4000 – 2700 = 1300

∆ FRNG = 1970 – 1300 = 670 există deci concordanţă cu ∆ FRNG din

tabloul de finanţare

2) Calculul variaţiei A şi P din partea de jos a bilanţului

∆ Stocuri = 980 – 800 = 180 Nevoie

∆ Creanţe = 1320 – 900 = 420 Nevoie

∆ Datorii de exploatare = 500 – 400 = 100 Degajare

∆ Alţi creditori = 130 – 330 = - 200 Nevoie

∆ Disponibilităţi = 10 – 30 = - 20 Degajare

∆ Credite trezorerie = 100 – 200 = - 100 Nevoie

Se constată că, partea I şi partea a II- a a tabloului oferă aceeaşi valoare

absolută privind variaţia FRNG, dau cu semn schimbat.

Imobilizări necorporaleImobilizări corporaleImobilizări financiare

2001800700

2602400800

237

VARIAŢIA FONDULUI DE RULMENTNET GLOBAL

Exerciţiul NNEVOI DEGAJĂRI SOLD

0 1 2 2-1Variaţia exploatării

Variaţia activelor de exploatare:- Stocuri materiale şi producţie în curs de fabricaţie- Avansuri şi aconturi vărsate asupra comenzilor-Creanţe clienţi şi alte creanţe de exploatareVariaţia datoriilor de exploatare:- Avansuri şi acontări primite asupra comenzilor încurs de fabricaţie;- Datorii furnizori şi alte datorii de exploatare

TOTAL……………………………….A. Variaţia netă a “Exploatării……………….

Variaţia în “Afara exploatării”Variaţia altor debitoriVariaţia altor creditori

TOTAL……………………………B. Variaţia netă în “Afara exploatării”……..

TOTAL A+B……………………..Nevoia de fond de rulment…………………sauDegajarea netă de fond de rulment în exerciţiul N

Variaţia “Trezoreriei”Variaţia disponibilităţilorVariaţia creditelor de trezorerie şi a soldurilorcreditoare de bancă

TOTAL……………………………C. Variaţia netă a “Trezoreriei”…………….Variaţia fondului de rulment net global

(Total A+B+C)Nevoie netă…………………………………sauResurse nete………………………………..

180

420

100

600 100

200200

100100

110

110

20

20

670

-500

- 90-590-590

- 80

-670

238

10.2. FLUXURILE TREZORERIEI ÎN ÎNTREPRINDERE

Toate operaţiunile pe care întreprinderea le realizează se regăsesc imediat

sau la termen, sub forma fluxurilor de trezorerie. Menţinerea echilibrului

fluxurilor de trezorerie este o condiţie necesară perenităţii întreprinderii. O

întreprindere poate fi considerată viabilă, numai dacă activitatea sa degajă, în

mod permanent, trezorerie.

Trezoreria permite aprecierea performanţelor întreprinderii, având şi un rol

strategic, în ceea ce priveşte nivelul său de formare cât şi modul de utilizare.

Degajarea (formarea) trezoreriei (cash-flow-ului) este dovada poziţiei strategice a

întreprinderii în raport cu produsele sale, pieţele sale, concurenţii săi şi

constrângerile exterioare. Această poziţie strategică satisfăcătoare generează

importante fluxuri financiare care-i permit întreprinderii procurarea capitalurilor

externe, în special de pe piaţa financiară sau plasarea excedentului de trezorerie.

De asemenea, trezoreria constituie un instrument de acţiune la dispoziţia

conducătorilor întreprinderii pentru realizarea obiectivelor lor strategice. Astfel,

trezoreria poate fi utilizată, fie pentru achiziţionarea echipamentelor

indispensabile creşterii interne, fie pentru procurarea titlurilor de participare care

vizează creşterea externă. Trezorerie constituie deci gajul flexibilităţii

întreprinderii. Trezorierul acesteia trebuie să fie preocupat în permanenţă de

plasarea eficientă a excedentului global de trezorerie pe termen scurt (în condiţii

de rentabilitate şi lichiditate maxime şi risc redus) înainte ca acesta să fie angajat

de întreprindere în decizii strategice pe termen lung.

În cursul unui exerciţiu dat, excedentul global de trezorerie se stabileşte

ca diferenţă între încasările şi plăţile generate de întreaga activitate a

întreprinderii. Acest excedent global de trezorerie provine din următoarele

operaţii distincte (figura alăturată):

239

Figura: Structura trezoreriei

- operaţii de gestiune, în principal operaţii de exploatare, dar şi alte operaţii de

gestiune. Această categorie degajă excedentul de trezorerie al operaţiilor de

gestiune (ETOG) şi excedentul de trezorerie al exploatării (ETE);

- operaţii de investiţii şi de finanţare care generează excedentul de trezorerie al

operaţiilor de investiţii şi de finanţare (ETOIF).

1) Excedentul de trezorerie al exploatării

În ansamblul operaţiilor de gestiune un loc important îl ocupă operaţiile de

exploatare, respectiv operaţiile ciclice caracteristice activităţii întreprinderii.

Aceste operaţii degajă în cursul exerciţiului un excedent (sau deficit) de

trezorerie denumit: Excedent (deficit) de trezorerie al exploatării (ETE).

Excedentul (deficitul) de trezorerie al exploatării este deci expresia

trezoreriei generate (sau consumată) în cursul exerciţiului financiar numai de

operaţiile privind exploatarea.

Excedentul de trezorerie al exploatării poate fi calculat în două moduri:

a) Ca diferenţă între încasările şi plăţile activităţii de exploatare conform

relaţiei:

GESTIUNEINVESTIŢIIFINANTARE

TREZORERIE

ÎNCASĂRI

PLĂŢI PLĂŢI

ETE = Încasări din exploatare – Plăţi pentru exploatare

240

în care:

Încasările din exploatare = Cifra de afaceri – Creşterea creditelor clienţi

iar,

Plăţile pentru exploatare = Cheltuieli pentru exploatare – Creşterea datoriilor

către furnizori – Creşterea altor datorii de exploatare.

Prin dezvoltarea excedentului de trezorerie al exploatării, acesta devine:

Încasări din vânzări

- Plăţi pentru cumpărări

E.T.E. = - Plăţi pentru cheltuieli de exploatare

- Regularizările privind T.V.A. de plată

Analiza elementelor constitutive E.T.E. conduce la următoarea formulă:

Vânzări fără taxe

- Cumpărări fără taxe

E.T.E. = - Alte cheltuieli de exploatare ( ∆ stocurilor existe exclusă)

- ∆ Creanţe de exploatare (variaţia acestora)

+ ∆ Datorii de exploatare (variaţia acestora)

dar, excedentul asupra operaţiilor de exploatare generatoare de fluxuri financiare

în exerciţiul curent (E.S.O.) fiind constituit din ansamblul elementelor:

Vânzări fără taxe

E.T.O. = - Cumpărări fără taxe

- Alte cheltuieli de exploatare ( ∆ stocurilor este exclusă)

rezultă relaţia dintre E.T.E. şi E.S.O.:

E.T.E. = E.S.O. - ∆ Creanţe de exploatare + ∆ Datorii de exploatare

Diferenţa : ∆ Creanţe de exploatare + ∆ Datorii de exploatare, este denumită:

Variaţia operaţiilor comerciale în curs de realizare.

Deci: E.T.E. = E.S.O. - ∆ Operaţii comerciale în curs

241

Această relaţie evidenţiază rolul capitalului jucat în determinarea

trezoreriei, de politica comercială (politica de cumpărare şi de vânzare, credit

intreprindei).

Legătura dinte excedentul de trezorerie al exploatării (ETE) şi excedentul

brut de exploatare (EBE) este pusă în evidenţă de următoarele relaţii:

(1) ETE = Vânzări fără taxe – Cumpărări fără taxe – Alte cheltuieli de exploatare

- ∆ Creanţelor de exploatare + ∆ Datorii de exploatare

(2) EBE = Vânzări fără taxe + Producţia stocată (Sf – Si) + Producţia

imobilizată – Cumpărări fără taxe - ∆ Stocuri (Si – Sf) – Alte cheltuieli de

exploatare

din (2) – (1) EBE – ETE = Producţia stocată (Sf – Si) - ∆ Stocuri (Si – Sf) +

Producţia imobilizată + ∆ Creanţelor de exploatare - ∆ Datorii de exploatare.

Producţia stocată (Sf – Si) - ∆ Stocuri (Si – Sf) = Variaţia generală a stocurilor (∆

St)

EBE – ETE = ∆ St + ∆ Creanţelor de exploatare - ∆ Datorii de exploatare +

+Producţia imobilizată

∆ St + ∆ Creanţelor de exploatare - ∆ Datorii de exploatare = ∆ NFRE

De unde rezultă relaţia : ETE = EBE - ∆ NFRE – Producţia imobilizată

Această relaţie este valabilă în cazul în care nevoia de fond de rulment

pentru exploatare creşte (consumă trezorerie).

În cazul în care nevoia de fond de rulment pentru exploatare se diminuează

(degajă trezorerie) relaţia devine:

ETE = EBE + ∆ NFRE – Producţia imobilizată

Excedentul brut de trezorerie al exploatării reprezintă deci trezoreria

degajată (sau consumată) de activitatea de exploatare a întreprinderii în cursul

unui exerciţiu financiar.

Acest mod de stabilire a excedentului de trezorerie al exploatării

242

ETE = EBE ± ∆ NFRE (în ipoteza în care nu există producţie imobilizată)

evidenţiază fluxul real de trezorerie a cărui mărime trebuie să fie acoperită pentru

finanţarea capitalului (EBE) şi a creşterii nevoii de fond de rulment pentru

exploatare.

Dacă excedentul de trezorerie al exploatării este negativ, înseamnă că

exploatarea consumă trezorerie, în loc să degaje, adică încasările sunt inferioare

plăţilor. În acest caz, întreprinderea nu are capacitatea de a face faţă nevoilor de

autofinanţare a investiţiilor (menţinerea capitalului economic), de asigurare a

creşterii sale (investiţii noi) sau de plată a dobânzilor şi de rambursare a datoriilor

financiare, inclusiv a plăţilor pentru impozite şi pentru dividende. Această

situaţie gravă (pe termen lung compromite supravieţuirea întreprinderii) poate fi

consecinţa unei rentabilităţi economice insuficiente (EBE insuficient) sau a unei

creşteri nejustificate a nevoilor de finanţare a activităţii de exploatare (creşterea

foarte mare a NFRE). O astfel de situaţie nu se poate prelungi decât în măsura în

care întreprinderea îşi găseşte, în alte operaţii, completarea trezoreriei necesare

pentru a face faţă plăţilor scadente.

În consecinţă, excedentul brut de exploatare fiind o noţiune importantă în

diagnosticul şi prevederea dificultăţilor întreprinderii, devine indicatorul central

în analiza fluxurilor financiare.

2) Excedentul trezoreriei degajat de ansamblul operaţiilor de gestiune

(ETOG)

Excedentul de trezorerie degajat de ansamblul operaţiilor de gestiune,

regrupează ETE şi excedentul care provine din alte operaţii de gestiune .

Poate fi denumit „Excedent de trezorerie al operaţiilor curente” (ETOC)

sau „Excedent de trezorerie al operaţiilor de gestiune” (ETOG) sau încă „Parte

lichidă a capacităţii de autofinanţare”.

243

Vom reţine denumirea de „Excedent de trezorerie al operaţiilor de

gestiune” (ETOG) şi vom prezenta relaţia de calcul (un studiu analog care a fost

făcut pentru ETE conduce la această relaţie):

ETOG = CAF - ∆ NFR – Producţia imobilizată

Importanţa acestei relaţii constă în faptul că pune în evidenţă o informaţie

fundamentală şi anume: capacitatea de autofinanţare nu poate fi asimilată unui

excedent brut de trezorerie, adică unei resurse disponibile de 100%, deoarece

ETOG depinde de capacitatea de autofinanţare şi de variaţia nevoii de fond de

rulment (în ipoteza simplificată în care nu există producţie imobilizată).

Exemple de situaţii posibile, pentru CAF de 100:

CAF 100 100 100

∆NFR +120 0 -50

Excedentul de

trezorerie al

operaţiilor de

gestiune

-20

Gestiunea

consumă

trezorerie

100

Gestiunea degajă

o trezorerie egală

cu CAF

+150

Gestiunea degajă

o trezorerie

superioară CAF

3) Excedentul de trezorerie al operaţiilor de investiţii şi finanţare (ETOIF)

Documentul care stă la baza determinării acestui excedent este „Tabloul de

finanţare – partea întâi”

ETOIF = Resurse durabile (altele decât CAF) – Întrebuinţări stabile – CAF

Resurse durabile – Întrebuinţări stabile = ∆ FR

Această relaţie este valabilă în ipoteza că nu există producţie imobilizată.

Verificarea relaţiei fundamentale de determinare a excedentului global de

trezorerie:

ETOIF = ∆ FR - CAF

244

Excedent de trezorerie al operaţiilor de gestiune (ETOG)

+ Excedent de trezorerie al operaţiilor de investiţii şi finanţare (ETOIF)

= Excedentul global de trezorerie ∆ TN = ∆ FRNG - ∆ NFR

Ori, se ştie că:

ETOG = CAF - ∆ NFR a)

ETOIF = ∆ FRNG – CAF b)

Atunci a + b devine:

ETOG + ETOIF = ∆ FRNG - ∆ NFR

Dar, excedentul de trezorerie al operaţiilor de investiţii şi de finanţare poate

fi descompus în două elemente:

- excedentul de trezorerie asuprea operaţiilor de investiţii,

- excedentul de trezorerie asupra operaţiilor de finanţare.

Problema 10.2.

Se cunosc următoarele date:

- bilanţul la 31.12.(N-1), şi la 31.12.N prezentate în tabelele.

-tabloul de finanţare –partea întâi:

245

Întrebuinţări stabile Resurse stabile

- contul de profit şi pierdere şi tabloul de finanţare referitoare la exerciţiul N,

prezentat in tabelul cu acelaşi nume.

Să se calculeze:

a) ETE pornind de la EBE;

b) Excedentul de trezorerie al operaţiilor de investiţii şi de finanţare

(ETOIF);

c) Excedentul de trezorerie al operaţiilor de gestiune (ETOG);

d) Pe baza rezultatelor de la punctele b) şi c) să se verifice relaţia

fundamentală a variaţiei globale a trezoreriei (∆ TN).

Divindende plătite Achiziţionarea

elementelor de activimobilizat Cheltuieli de repartizat Reducerea capitalurilor

proprii Rambursarea datoriilor

financiare

CAF

Cesiunea sau reduc. deactiv imob. Creşterea capitalurilor

proprii Creşterea datoriilor

financiare

Excedentul de trezorerie aloperaţiilor de investiţii şi de

finanţare

Plăţi Încasări

246

Bilanţul la 31.12.(N-1)

-u.m.-

ACTIV Brut A şi P Net PASIV Suma

Imobilizari necorporaleImobilizari corporaleImobilizări financiareStocuriCreanţe de exploatareCreanţe diverseValori mobiliare deplasamentDisponibilităţi

50680270100405150

8070

30500

503085

20180220

70320150

8070

Capital socialRezerveRezultatul exerciţiuluiProvizioane pt. riscuriProvizioane pt. cheltuieliÎmprumuturi obligatareDatorii financiare pe t.lDatorii furnizoriDatorii fiscale şi socialeDatorii diverse

50070403025

200100100

2817

1805 695 1110 1110

Bilanţul la 31.12.N-u.m.-

ACTIV Brut A şi P Net PASIV Suma

Imobilizari necorporaleImobilizari corporaleImobilizări financiareStocuriCreanţe de exploatareCreanţe diverseValori mobiliare deplasamentDisponibilităţi

501000350120505180

505

40500

503090

10500300

90415180

505

Capital socialRezerveRezultatul exerciţiuluiPropvizioane pt. riscuriProvizioane pt. cheltuieliÎmprumuturi obligatareDatorii financiare pe t.lDatorii furnizoriDatorii fiscale şi socialeDatorii diverseCredite bancare

60090302040

400180120

301030

2260 710 1550 1550

247

Contul de profit şi pierdere la 31.12.N-u.m.-

CHELTUIELI VENITURICheltuieli pentru exploatareCostul de cumpărare al mf.vândute Cumpărări mărfuri Variaţia stocurilor de mărfuriConsumul exerciţiului provenindde la terţi: Cumpărari stocate din aprovi. Variaţia stocurilor de aproviz. Cumpărări nestocate Servicii exterioareImpozite, taxe şi vărsăminteasimilateCheltuieli cu personalulAmortizări şi provizioanecalculate

TotalCheltuieli financiare Dobânzi şi cheltuieli asimilateCheltuieli excepţionale Valoarea net contabilă a

elementelor de activ cedateImpozit pe profitRezultatul exerciţiului

Total general

200-10

400-10100230

73

10

190

720

20340

130

140073

10

2830

1541

Venituri din exploatare Vânzări de mărfuri Producţie vândută

Cifra de afaceri

Producţia vândutăProducţia imobilizatăReluări asupraprovizioanelor

TotalVenituri financiare Dobânzi şi venituri

asimilateVenituri excepţionale Venituri din cesiunea

elementelor de activ

Total general

12

8

5011000

1501

20

152112

8

1541

Tabloul de finanţare – exerciţiul N-u.m.-

ÎNTREBUINŢĂRI RESURSE Dividende plătite Achiziţionarea elementelor de activ

imobilizat imobilizări corporale 420 imobilizări financiare 80

Rambursarea datoriilor financiare

Total întrebuinţăriCreşterea

Total

20

500

100

62010

630

CAF Cesiunea sau reducerea

elementelor de activ imobil. Creşterea capitalurilor proprii

(aport nou în numerar) Creşterea datoriilor financiare

Total resurse

Total

142

8

100380

630

630

248

Rezolvare:

a) Calculul ETE:

Vânzări de mărfuri+ Producţia vândută- Cumpărări de mărfuri- Cumpărări stocate din aproviz.- Cumpărări nestocate- Servicii exterioare- Impozite şi taxe- Cheltuieli cu personalul

Bilanţ - ∆ Creanţe de exploatare (505N-405N-1)+ ∆ Datorii de exploatare [(120+30)N-(100+28)N-1]

ETE = 133 Calcului ETE pornind de la ESO:

Vânzări de mărfuri+ Producţia vândută- Cumpărări de mărfuri- Cumpărări stocate din aproviz.- Cumpărări nestocate- Servicii exterioare- Impozite şi taxe- Cheltuieli cu personalul

ESO = 211ETE = ESO - ∆ Operaţiile comerciale în curs

∆ Operaţiile comerciale în curs = ∆ Creanţe - ∆ Datorii de exploatare

∆ Operaţiile comerciale în curs = 100 - 22 = 78

ETE = 211 – 78

ETE = 133

501+100-200-400-100-230- 20-340-100+ 22

501+1000- 200- 400- 100- 230- 20- 340

249

Calculul ETE pornind de la EBE:

Calculul EBE:

Vânzări de mărfuri

- Costul de cump. al mf.

vândute

= Marja comercială

+ Producţia exerciţiului + 1000

1311

- Consumurile exerciţiului

provenind de al terţi

= Valoarea adăugată

- Impozite, taxe şi v.a. - 20

- Cheltuieli cu personalul - 340

= EBE 231

ETE = EBE - ∆ NFRE

∆ NFRE = NFREN – NFREN-1

NFRE = (Stocuri + Creanţe exploat.) – Datorii de exploatare

NFREN = (120+505) – (120+30) = 475

NFREN-1 = (100+405)-(100+28) = 377

∆ NFRE = 475 – 377 = 98

ETE = 231 – 98 = 133

ETE = 133

b) Excedentul de trezorerie al operaţiilor de investiţii şi de finanţare (informaţii

din tabloul de finanţare pentru exerciţiul N):

ETOIF = Resurse de durată – Îmbunătăţiri stabile – CAF = ∆ FR – CAF

= 630 -620- 142 = -132

ETOIF = - 132

501

-190

311

- 720

591

250

c) Excedentul de trezorerie al operaţiilor de gestiune (ETOG):

ETOG = CAF - ∆ NFR

∆ NFR = NFRN – NFRN-1

NFR = (Stocuri + Creanţe de exploat. + Creanţe diverse + Valori mobiliare de

plasament) – (Datorii din exploatare + Datorii n afara exploatării)

NFRN= (120 + 505 + 180 + 50) – (120 + 30 + 10)= 695

NFRN-1= (100 + 405 + 150 + 80) – (100 + 28 + 17)= 590

∆ NFR = 695 – 590 = 105

ETOG = 142 – 105 = 37

ETOG = 37

d) Calculul variaţiei globale a trezoreriei (∆ TN):

∆ TN = Trezoreria N – Trezoreria N-1

Trezoreria = Disponibilităţi – Credite bancare curente

TNN= 5-30 = -25

TNN-1 = 70 - 0= 70

∆ TN = -25 -70 = -95 (determinată pe baza bilanţurilor)

∆ TN = ETOG + ETOIF

∆ TN = 37 + (-132) = - 95 Concordanţă verificată.

Variaţia disponibilităţilor băneşti, evidenţiază în cazul analizei dinamice a

fluxurilor financiare (tabloul de finanţare Nevoi- Resurse), reflectă de fapt,

modificarea soldurilor trezoreriei, indicator mai puţin relevant pentru acţionarii şi

creditorii întreprinderii interesaţi în cunoaşterea cash-flow*ului, disponibiul

fiecăruia în parte. Aceste informaţii deosebit de utile „furnizorilor” de fonduri

puse la dispoziţia întreprinderii, sunt reflectate în cadrul analizei fluxurilor nete

de trezorerie, respectiv de analiza cash-flow-urilor întreprinderii.

251

În cursul unui exerciţiu contabil cash-flow-ul disponibil (CDF) rezultat ca

diferenţă între încasările şi plăţile generate de întreaga activitate a întreprinderii

provine din operaţii de gestiune (exploatare, financiare, excepţionale) şi din

operaţiile de capital (investiţii, dezinvestiţii, finanţare).

În literatura şi practica financiară anglo-saxonă, cash-flow-ul disponibil

este analizat atât după originea sa cât şi în raport cu destinaţia acestuia.

Analizat după originea sa, cash-flow-ul disponibil reflectă surplusul

disponibilităţilor băneşti generat de operaţiile de gestiune (CFgest) după finanţarea

creşterii economice a întreprinderii (variaţia imobilizărilor şi a nevoii de fond de

rulment: ∆ Imob, ∆ NFR), conform relaţiei:

CDF = CFgest =

economicacrestereNFRobIm

în care:

CFgest = Rez. Expl. + Amortizarea imobilizărilor + Venituri financiare ± Rez.

excepţionale – Impozit pe profit

sau, într-o formă simplificată:

CFgest = Profit net + Amortizarea imobilizărilor +Dobânzi

Deoarece mărimea cash-flow-ului de gestiune este preponderent

determinată de activitatea de exploatare, aceasta se identifică de cele mai multe

ori cu un cash-flow de exploatare (CFexpl):

CFexpl = EBIT -Impozit pe profit + Amortizarea imobilizărilor

Iar: EBIT = Venituri totale – Cheltuieli totale (Exclusiv dobânzile şi impozitul pe

profit)

sau EBIT = Rez. expl. ± Rez. financ.(exclusiv dobânzile) ± Rez. excepţional

Impozitul pe profit =(EBIT – Dobânzi) x t

EBIT = excedent brut înainte de deducerea impozitului pe profit şi a

cheltuielilor cu dobânzile. După plata dobânzilor şi a impozitului pe profit rezultă

profitul net destinat constituirii fondurilor proprii şi remunerării acţionarilor.

252

t = cota de impozit pe profit

Variaţia imobilizărilor şi a nevoii de fond de rulment, în cursul exerciţiului

analizat, se determină ca diferenţă între valoarea existentă la sfârşitul exerciţiului

(Imob1, NFR1) şi începutul acestuia (Imob0, NFR0):

∆ Imob = Imob1- Imob0 + Amortizarea imobilizărilor

∆ NFR = NFR1- NFR0, iar

NFR = Active circulante – Datorii de exploatare

Acest mod de calcul al nevoii de fond de rulment presupune includerea în

activele circulante a disponibilităţilor băneşti, întrucât creditele bancare pe

termen scurt (din pasivul bilanţului) sunt incluse în datoriile financiare care

influenţează cash-flow-ul disponibil (în varianta de calcul a acestuia după

destinaţie).

Cash-flow-ul exploatării este expresia trezoreriei generată (sau consumată)

de ansamblul operaţiilor de exploatare în sens larg. Aceasta reflectă nu numai

fluxurile provenite din operaţiile de exploatare în sens strict, ci şi fluxurile

degajate de operaţiile finaciare (fără dobânzi şi impozit pe profit) şi excepţionale.

Noţiunea de „exploatare” corespunde operaţiilor pe care întreprinderea le

realizează în mod curent în cadrul activităţii sale şi care nu figurează în funcţia de

investiţii şi de finanţare a întreprinderii.

Cash-flow-ul exploatării relevă performanţa întreprinderii la nivelul

exploatării concretizată într-un excedent de lichidităţi sau dimpotrivă

vulnerabilitatea acesteia în absenţa trezoreriei disponibile. În acest din urmă caz,

înseamnă că operaţiile de exploatare consumă trezorerie, în loc să degaje, adică

încasările sunt inferioare plăţilor. În această situaţie, întreprinderea nu are

capacitatea de a face faţă nevoilor de autofinanţare a investiţiilor (menţinerea

capitalului economic), de asigurarea creşterii sale(investiţii noi) sau de plată a

dobânzilor şi de rambursare a datoriilor financiare, inclusiv a plăţilor pentru

impozite şi pentru dividende. Această situaţie gravă (pe termen lung compromite

253

supravieţuirea întreprinderii) poate fi consecinţa unei rentabilităţi economice

insuficiente (EBIT insuficient) sau a unei creşteri nejustificate a nevoilor de

finanţare a activităţii de exploatare (creşterea foarte mare a nevoii de fond de

rulment) şi nu se poate prelungi decât în măsura în care întreprinderea îşi găseşte,

în alte operaţii, completarea trezoreriei necesare pentru a face faţă plăţilor

scadente.

Analizat după destinaţie, cash-flow-ul disponibil are două componente:

CFD pentru acţionari şi CFD pentru creditori:

CFD = Pnet - ∆ CPR + Dobânzi - ∆ DAT

actionariCFD.....................

creditoriCFD.............................

Variaţia capitalurilor proprii (∆ CP) şi a datoriilor (∆ DAT) se determină ca

diferenţă între valoarea acestora la sfârşitul exerciţiului (CPR1, DAT1) şi

începutul (CPR0, DAT0) acestuia:

∆ CPR = CPR1 – CPR0

∆ DAT = DAT1 - DAT0

Prima componentă asigură creşterea capitalurilor proprii şi remunerarea

acţionarilor prin plata dividendelor, iar componenta a doua asigură plata

dobânzilor şi rambursarea datoriilor scadente în cursul exerciţiului financiar.

Mărimea cash-flow-ului disponibil evidenţiază modul în care trezoreria

exploatării (CFexpl) acoperă creşterea economică a întreprinderii şi, mai departe,

remunerarea capitalurilor proprii şi a celor împrumutate. Dacă valoarea cash-

flow-ului disponibil este pozitivă şi crescătoare, întreprinderea este în măsură să

finanţeze investiţiile sale (strategice şi de exploatare) prin trezoreria degajată din

exploatare şi, în plus să ramburseze o parte din datoriile financiare fără să

angajeze noi capitaluri externe. Însă comportamentul financiar al întreprinderii

poate fi considerat favorabil numai dacă investiţiile realizate sunt suficiente

pentru a asigura evoluţia întreprinderii, în limitele sectorului din care face parte şi

254

a menţine competitivitatea sa. Când cash-flow-ul disponibil înregistrează valori

negative, întreprinderea devine vulnerabilă întrucât nu-şi poate finanţa investiţiile

prin trezoreria degajată din exploatare şi, în loc să remunereze acţionarii şi

creditorii, atrage din partea acestora fondurile necesare.

Raţionamentul privind comportamentul financiar al unei întreprinderi în

raport cu mărimea fluxurilor nete de trezorerie trebuie nuanţat în funcţie de rata

de creştere a întreprinderii, de natura activităţii sale, şi de situaţia sectorului

căruia îi aparţine. În cazul unei societăţi al carei sector este caracterizat printr-o

puternică rată de creştere, importanţa investiţiilor de realizat poate antrena un

cash-flow disponibil negativ. Cu toate acestea, realizarea investiţiilor este

indisponibilă menţinerii pieţei întreprinderii şi supravieţuirii sale, întrucât absenţa

sau insuficienţa lor ar conduce, în timp, la degradarea trezoreriei întreprinderii.

Dacă întreprinderile aparţin sectoarelor cu grad de imobilizare ridicat, cash-

flow-ul exploatării trebuie să finanţeze cu prioritate investiţiile de reînnoire. În

ipoteza în care, întreprinderea realizează importante investiţii pentru creşterea sa,

mizând pe o rentabilitate economică superioară, aceasta poate recurge la

împrumuturi pe termen lung, beneficiind de efectul de pârghie financiară al

îndatorării şi prezentând minime partenerilor săi.

Problema 10.3.

Pe baza informaţiilor prezentate în tabelul de mai jos se cere să se analizeze

cash-flow-ul disponibil:

Bilanţ la 31.12.N

ACTIV N-1 N PASIV N-1 N

ImobilizăriActive circulante*

1235325

11051137

Capital propriiDatorii financiare**

Datorii de exploatare

70081545

8451220177

TOTAL 1560 2242 TOTAL 1560 2242

255

* inclusiv activele de trezorerie

** inclusiv pasivele de trezorerie

Contul de profit şi pierdere al exerciţiului N prezintă următoarele informaţii

(u.m.)

Cifra de afaceri

Cheltuieli pentru exploatare plătibile

Amortizarea imobilizărilor

Cheltuielile cu dobânzile

Cota de impozit pe profit

Rezolvare:

EBIT = 2990 – (2415 + 55) = 520 u.m.

Impozitul pe profit = (520 – 163) x 0,25 = 89,25 u.m.

Profitul net = (520 – 163 – 89,25) = 267,75 u.m.

CFgest = 267,75 + 55 + 163 = 485,75 u.m.

CFexpl = 520 – 89,25 + 55 = 485,75 u.m.

CFD după origine presupune determinarea prealabilă a creşterii economice.

∆ NFR = (1137 – 177) – (325 – 45) = 680 u.m.

∆ Imob = (1105 – 1235 + 55) = - 75 u.m.

∆ Imob + ∆ NFR= -75 + 680 = 605 u.m.

CFD = 485,75 – 605 = - 119,25 u.m.

CFDacţionari = 267,75 – (845 – 700) = 122,75 u.m.

CFDcreditori = [163 –(1220-815)]= -242 u.m.

Întreprinderea nu degajă CF, ci dimpotrivă, atrage de la creditorii săi.

CFD după destinaţie :

CFD = 122,75 + (-242) = -119,25 u.m.

Se observă concordanţa rezultatelor obţinute pentru indicatorul CFD atât după

origine cât şi după destinaţie.

2990

2415

55

163

25%

256

Capitolul XI.

ANALIZA RENTABILITĂŢII ÎNTREPRINDERII

11.1. RATELE DE RENTABILITATE

Ratele de rentabilitate evidenţiază caracteristicile economice şi financiare

ale întreprinderilor, permiţând compararea performanţelor industriale şi

comerciale ale acestora. În general, ratele de rentabilitate se determină ca raport

între efectele economice şi financiare obţinute (diferite marje de acumulare) şi

eforturile depuse pentru obţinerea lor (activ total, capital investit, capital

economic etc.).

Ratele de rentabilitate măsoară rezultatele obţinute în raport cu activitatea

întreprinderii (rentabilitatea comercială) şi a mijloacelor economice

(rentabilitatea economică) sau financiare (rentabilitatea financiară) aşa cum

reiese din figura de mai jos:

Diferite niveluri ale rezultatelor

Marja comercială Valoarea adăugată Excedent brut de exploatare

Rezultatul exploatării Rezultatul net Rezultatul distribuit

Degajat de.................Activitate Mijloace

Economice Financiare Cifra de afaceri

(fără TVA) Valoarea adăugată

Imobilizări brute Imobilizări nete NFRE Capital economic Capital investit Activ total

Capital social Capitaluri proprii Resurse durabile Pasiv total

Fig.:Rezultattele degajate de activitatea întreprinderii şi de mijloacele economice sau financiare.

257

Din cele prezentate, rezultă că rentabilitatea întreprinderii va fi analizată

prin cele trei categorii de rate:

- rate de rentabilitate comercială;

- rate de rentabilitate economică;

- rate de rentabilitate financiară.

11.1.1. Ratele de rentabilitate comercială

Ratele marjei beneficiare sau ratele de rentabilitate comercială apreciază

randamentul diferitelor stadii ale activităţii întreprinderii la formarea rezultatului,

fiind determinate ca raport între marjele de acumulare şi cifra de afaceri sau

valoarea adăugată. Există următoarele categorii de rate:

1. Rata marjei comerciale, utilizată îndeosebi de întreprinderile cu activitate

comercială.

marfurideVanzaricomercialaMarjacomercialemarjeiRata

Această rată pune în evidenţă strategia comercială a întreprinderii analizate.

Astfel, o marjă comercială redusă (insuficientă) implică cheltuieli generale

riguroase şi deci recurgerea la forme de distribuire a mărfurilor care permit

reducerea costurilor privind personalul şi economii asupra cheltuielilor de

transport, stocaj etc. Din contră, marja comercială ridicată (importantă) reclamă

cheltuieli generale sporite şi deci servicii mai bune către clienţi.

De asemenea, rata marjei comerciale, apreciază influenţa constrângerilor pieţei şi

a politicii preţurilor de vânzare. Astfel, creşterea ratei însoţită de o diminuare a

vânzărilor (CA) semnifică faptul că întreprinderea încearcă să-şi menţină marjele

promovând o politică de preţuri înalte. Dimpotrivă, o rată a marjei comerciale în

scădere însoţită de o creştere puternică a vânzărilor (CA) evidenţiază faptul că

258

întreprinderea preferă reducerea preţurilor de vânzare în scopul cuceririi unui nou

segment de piaţă. În fine, cazul în care creşterea ratei marjei comerciale este

însoţită de o creştere a cifrei de afaceri relevă o situaţie favorabilă pentru

întreprindere, respectiv, punerea în vânzare de produse cu performanţe superioare

sau ocuparea pe piaţă a unei poziţii concurenţiale „forţe”.

2. Rata marjei brute de exploatare, sau rata EBE, măsoară nivelul

rezultatului brut de exploatare independent de politica financiară, politica de

investiţii, de incidenţa fiscalităţii şi a elementelor excepţionale.

afacerideCifraloatareexpdebrutExcedentRata EBE

Această rată indică aptitudinea proprie a activităţii de exploatare de a

degaja profit.

Valoarea ridicată a ratei EBE reflectă posibilitatea financiară de reînnoire

rapidă a echipamentelor întreprinderii. O ameliorare a ratei EBE exprimă o

creştere a productivităţii, în măsura în care nu este simpla consecinţă a creşterii

ratei marjei comerciale, iar scăderea ei, în raport cu o rată a marjei comerciale

stabilă, dovedeşte o împovărare referitoare la costurile exploatării.

3. Rata marjei nete exprimă eficienţa globală a întreprinderii, respectiv,

capacitatea sa de a realiza profit şi de a rezista concurenţei.

afacerideCifrauiexercitiulalnetzultatulRenetemarjeiRata

Această rată prezintă facilităţi de calcul, deoarece nu presupune o pregătire

prealabilă a datelor, fiind recomandată în analizele financiare vizând perioade

scurte dar şi întreprinderi mici. Această recomandare este justificată de faptul că

rezultatul net nu exprimă în exclusivitate un rezultat al activităţii de exploatare ci

el poate fi generat de rezultatul unor operaţii de dezinvestire (operaţii

excepţionale) sau al unor plasamente financiare (operaţii financiare). De aceea,

pentru perioade mai lungi şi în special în marile întreprinderi, evaluarea activităţii

259

de evaluare (comercială, industrială) este bine să fie făcută cu ajutorul ratei

privind rentabilitatea exploatării.

4. Rata marjei nete de exploatare sau rata privind rentabilitatea exploatării

pune în evidenţă eficienţa activităţii de exploatare sub toate aspectele: industrial,

administrativ şi comercial.

afacerideCifraloatariiexpzultatulReloatareexpdenetemarjeiRata

Rezultatul exploatării prezintă avantajul de a fi influenţat de amortismente

şi provizioane, devenind un rezultat net al exploatării.

5. Rata marjei brute de autofinanţare măsoară surplusul de resurse de care

dispune întreprinderea pentru a-şi asigura dezvoltarea şi/sau remunerarea

acţionarilor săi.

afacerideCifraareautofinantdeaCapacitateareautofinantdebrutemarjeiRata

6. Rata marjei asupra valorii adăugate măsoară rezultatul brut de care dispune

întreprinderea după deducerea cheltuielilor de exploatare (consumuri şi cheltuieli

de personal) pentru 100 u.m. bogăţie creată (dacă se exprimă procentual).

adaugataValoarealoatareexpdebrutExcedentadaugatevaloriirasupamarjeiRata

11.1.2. Ratele de rentabilitate economică

Rata rentabilităţii economice are o accepţiune mai largă vizând, în esenţă,

eficienţa capitalului economic alocat activităţii productive a întreprinderii. Ea se

exprimă prin raportul:

)totalactivuldinparteosau(totalActiveconomiczultatulReR e

260

Rezultatul economic, excluzând elementele financiare şi excepţionale,

favorizează comparaţiile întreprinderilor aparţinând aceluiaşi sector de activitate.

În exprimarea rentabilităţii economice, la numărătorul fracţiei se poate

utiliza, fie rezultatul exploatării, fie excedentul brut de exploatare, iar la numitor

activul total sau o parte a acestuia. Activul total, sau capitalul angajat, cuprinde

capitalul economic, imobilizările în afara exploatării şi financiare, nevoia de fond

de rulment în afara exploatării şi disponibilităţile băneşti, în timp ce capitalul

investit, parte a activului economic, cuprinde doar capitalul economic şi

imobilizările în afara exploatării.

Capitalul economic alocat exploatării nu ţine cont decât de imobilizările

utilizate de întreprindere pentru activitatea sa de exploatare şi de creşterea nevoii

de fond de rulment pentru exploatare.

În aceste condiţii expresia generală pentru Re devine:

economicActiveconomiczultatulRe

itatiDisponibilglobalaNFRbruteobilizariImeconomiczultatulReR e

Dacă rezultatul economic exprimă rezultatul exploatării înaintea

cheltuielilor cu dobânzile şi impozitul pe profit, releţia de calcul va fi:

angajatCapitalozitulimpşidobânzileculorcheltuielideduceriieaintînaloatariiexpzultatulReR AE

în care: Rezultatul exploatării înaintea cheltuielilor cu dobânzile şi impozitul pe

profit = Rezultatul curent înaintea impozitării + Dobânzile şi cheltuielile

asimilate.

Rata rentabilităţii economice, astfel calculată, devine o rată a rentabilităţii

activului economic (RAE).

Dacă rezultatul economic este un excedent brut de exploatare, atunci

raportul exprimă rentabilitatea activului economic brut (RAEB):

)angajatCapital(bruteconomicActivloatareexpdebrutExcedentR AEB

261

În teoria financiară din ţările occidentale, problema alegerii numitorului,

între activ total sau capital economic, este foarte dezbătută de autori, în general,

optându-se pentru exprimarea rentabilităţii economice în funcţie de capitalul

economic5.

În funcţie de marjele de acumulare utilizate, rentabilitatea capitalurilor

economice angajate în exploatare poate fi exprimată sub două forme:

economicCapitalloatariiexpzultatulReR;

economicCapitalloatareexpdebrutExcedentR 2e1e

Capitalul economic poate fi brut, sau net, după cum imobilizările includ,

sau nu, amortizările şi provizioanele pentru deprecierea acestora. De asemenea,

rezultatul generat de acest capital poate fi un rezultat brut, sau net de exploatare.

Pe baza rezultatului brut şi net al exploatării, precum şi a capitalului economic

brut şi net se determină două rate de rentabilitate economică: rentabilitatea

economică brută (Re brută) şi rentabilitatea economică netă (Re netă), conform

relaţiilor:

neteconomicCapitalloatariiexpzultatulReR;

bruteconomicCapitalloatareexpdebrutExcedentR 2e1e

Rentabilitatea economică brută, nefiind perturbată de deciziile privind

amortizarea, este folosită frecvent în analize externe deoarece permite efectuarea

comparaţiilor în spaţiu, între întreprinderi aparţinând aceluiaşi sector sau

sectoarelor diferite de activitate, indiferent de mărimea lor sau forma de

proprietate. Rata rentabilităţii economice brute măsoară aptitudinea capitalului

economic de a asigura reînnoirea şi remunerarea sa, reînnoire care ar trebui să se

realizeze într-o perioadă cât mai scurtă.

5 Bruno Solnic, Gestion financiere, Ed. Nathan, Edition 3, Paris,1980,p.64

262

În economiile occidentale se consideră corespunzătoare o rentabilitate

economică mai mare decât 25%, ceea ce înseamnă că în maximum 4 ani

întreprinderea îşi poate reînnoi capitalurile angajate prin excedentul său brut de

exploatare6.

În condiţiile economiei româneşti care înregistrează durate medii de rotaţie

ale activelor economice mult mai mari de 4 ani, pragul minim al rentabilităţii

economice va fi mai mic decât cel din economiile occidentale.

Rentabilitatea economică trebuie să depăşească, în mod necesar, rata

inflaţiei, pentru ca întreprinderea să-şi poată recupera integral eforturile depuse

pentru desfăşurarea activităţii, menţinându-şi astfel activul său economic. În

condiţii de inflaţie (Li), rentabilitatea economică în termeni reali (Re determinată

după formula lui Fisher, reprezintă un procent mult mai mic comparativ cu

rentabilitatea nominală(Rn).

Pornind de la relaţia: (1+Rn) = (1+Re)(1+Ri)

obţinem: Rn= Ri + Rr(1+Ri)

de unde :

Pentru o inflatie controlată şi normală ce nu depăşeşte 10% termenul (Rr x

Ri), din dezvoltarea relaţiei Rn, înregistrează valori foarte mici astfel încât poate

fi neglijat, iar relaţia Rr devine:

Rn = Ri +Rr de unde,

Astfel, pentru o întreprindere occidentală o rată nominală a rentabilităţii

economice de 25% în condiţiile unei inflaţii de 5%, reprezintă în termeni reali un

procent de numai 20%:

6 I. Stancu, Gestiunea financiară a agenţilor economici, Ed. Economică, Bucureşti, 1994, p.85

i

inr R1

RRR

Rr = Rn - Ri

263

Rr = 25% - 5% = 20%.

Aceeaşi rentabilitate economică reală poate fi realizată de întreprinderile

româneşti în condiţiile unei inflaţii ce înregistrează valori semnificative de 250%,

cu o rentabilitate nominală mult mai mare, respectiv, Rn = 320%.

Rr= %.201002,05,215,22,3

În termeni reali, rata rentabilităţii economice are două dimensiuni şi anume:

una pentru remunerarea capitalurilor investite cel puţin la nivelul ratei minime de

randament din economia naţională(rata medie a dobânzii), iar cealaltă pentru

remunerarea riscului economic şi financiar pe care şi l-au asumat posesorii

capitalurilor puse la dispoziţia întreprinderii. Dacă rata rentabilităţii economice

este mai mare decât rata medie a dobânzii la capitalurile împrumutate, acţionarii

vor beneficia de efectul de pârghie financiară al întreprinderii (creşterea

rentabilităţii financiare procent de creştere a îndatorării).

Factorii determinanţi ai rentabilităţii economice sunt puşi în evidenţă prin

descompunerea acesteia în două rate explicative conform relaţiei:

economicCapitalafacerideCifra

afacerideCifraEBE

economicCapitalEBE

.

Rata marjei brute de acumulare Coeficientul de rotaţie al capitalului economic

sau: Re= Rentabilitatea comercială x Productivitatea mijloacelor economice

Nivelul marjei brute evidenţiază rezultatul activităţii de exploatare, inclusiv

finalizarea ei prin condiţii de comercializare oglindite în cifra de afaceri, în timp

ce rotaţia capitalului economic prin cifra de afaceri exprimă gradul de intensitate

al utilizării resurselor financiare ale întreprinderii.

Se observă că rata rentabilităţii economice poate fi ameliorată, fie prin

creşterea marjei brute de acumulare, respectiv, prin creşterea vânzărilor şi

reducerea cheltuielilor plătibile, fie prin creşterea rotaţiei capitalului economic

prin cifra de afaceri, obiectiv realizabil în condiţiile diminuării investiţiilor

264

economice, prin optimizarea nivelului stocurilor, creditului –clienţi, selectivitate

strictă a investiţiilor etc., fie prin ambele căi.

Rata rentabilităţii economice exprimă, în fapt, o anumită combinaţie între

cei doi factori de influenţă: unul cantitativ exprimând marja brută de acumulare

realizată asupra vânzărilor şi deci politica de preţuri practicată şi altul calitativ

exprimând gradul de intensitate a utilizării capitalului economic, deci viteza de

rotaţie prin cifra de afaceri.

De asemenea se poate observa că aceeaşi rentabilitate economică poate fi

generată de două strategii comericiale opuse:

- o politică de preţuri înalte, deci cu o marjă brută ridicată, dar cu o rotaţie

lentă a capitalului economic şi un volum al desfacerilor redus (în ţările

occidentale această strategie este caracteristică investiţiilor din centrul oraşului)

- o politică de preţuri scăzute, deci o marjă mai slabă, dar cu o rotaţie

accelerată a capitalului economic şi un volum al desfacerilor important (specifică

investiţiilor la periferia oraşului).

Problema 11.1.

Fie două întreprinderi cu cifră de afaceri, rezultat economic şi activ total,

prezentate în tabelul de mai jos. Descompuneţi rentabilitatea economică în cele

două componente.

Explicaţii Întreprinderea A Întreprinderea B

Cifra de afaceri (u.m.) Rezultatul înaintea deducerii

cheltuielilor cu dobânzile şiimpozitul pe profit (u.m.) Activ economic (u.m.)

1000

100500

1000

50250

Rata marjei brute (u.m.) 10% 5%Coeficientul de rotaţie alcapitalului economic 2 rotaţii 4 rotaţiiRentabilitatea activului economic 20% 20%

265

Se constată că întreprinderea B, dispunând de un activ economic şi un

rezultat de numai 50% faţă de întreprindea A, realizează aceeaşi rentabilitate

economică datorită vitezei de rotaţie accelerată(dublă faţă de A).

Dar, rentabilitatea economică poate fi pusă în corelaţie directă şi cu

rentabilitatea factorului muncă oferită de rata marjei asupra valorii adăugate

(diferenţa dintre valoarea adăugată şi cheltuielile de personal), cu productivitatea

activelor fixe, (exprimată prin valoarea adăugată ce revine la un leu imobilizări)

şi cu structura investiţiei (oferite de coeficientul investiţiilor strategice):

economicCapitalobilizariIm

obilizariImadaugata.Val

adaugata.ValEBE

economicCapitalEBE

Rata marjei asupra val. Productivitatea Gradul de imobilizare aladăugate activelor fixe capitalului economic

Drept urmare, rata rentabilităţii economice poate fi majorată, fie prin

creşterea marjei asupra valorii adăugate, fie prin creşterea productivităţii

activelor fixe sau prin creşterea gradului de imobilizare al capitalului economic,

fie acţionând simultan asupra celor trei factori.

11.1.1.3. Ratele de rentabilitate financiară

Rentabilitatea financiară reprezintă capacitatea întreprinderilor de a degaja

profit net prin capitalurile proprii angajate în activitatea sa.

Rentabilitatea financiară reflectă scopul final al acţionarilor unei

întreprinderi, exprimat prin rata de remunerare a investiţiei de capital făcută de

aceştia în procurarea acţiunilor ei, sau a reinvestirii totale/parţiale a profiturilor ce

le revin de drept. De aceea, la numitorul raportului vor figura capitalurile proprii,

sau media acestora în măsura în care în cursul exerciţiului au avut loc modificări

sensibile ale capitalului propriu prin aporturi noi în numerar. La numărător

266

figurează, de obicei, rezultatul net (profitul net) sau rezultatul curent înainte de

impozitare, care prezintă, în raport de profitul net, avantajul de a fi mai apropiat

de realitatea financiară întrucât elimină incidenţa activităţii excepţionale.

În funcţie de indicatorii utilizaţi la numărătorul raportului, rentabilitatea

financiară a unei societăţi pe acţiuni poate fi exprimată astfel:

*) Capitaluri proprii exclusiv profitul nerepartizat

Deşi foarte utilizată în analiza financiară, această rată trebuie să ţină cont

de metodologia determinării profitului net, respectiv, de regimul ‚de calcul al

amortizării şi provizioanelor, al cheltuielilor deductibile şi nedeductibile avute în

vedere la determinarea bazei de calcul a impozitului pe profit.

Rentabilitatea financiară remunerează acţionarii, fie prin acordare de

dividende, fie sub forma afectării (majorării) rezervelor care, în fapt, reprezintă o

creştere a averii proprietarilor, prin încorporarea lor în capital, şi deci o creştere a

valorii intrinsece a acţiunii.

Acţionarii majoritari făcând adesea un plasament pe termen lung, nu

solicită o rentabilitate imediată de acţiuni şi deci un dividend important, fiind

preocupaţi, în special, de un rezultat satisfăcător chiar dacă acesta este conservat

de întreprindere, întrucât va genera o creştere a valorii acţiunilor. De aceea, ei

sunt interesaţi de cunoaşterea rentabilităţii capitalurilor proprii, rentabilitate

3. Rentabilitatea capitalurilor proprii = Dividende/Capitaluri proprii*

1. Rentabilitatea financiară netă = Rezultatul net al exerciţiului/Capitaluriproprii*

2. Rentabilitatea financiarăÎnainte de impozit

= Rezultatul curent înainte de impozit/Capitaluriproprii*

267

determinată prin raportul: Profit net al exerciţiului/ Capitaluri proprii. Pentru

această categorie de acţionari, aprecierea rentabilităţii nete pe acţiune, sau a

profitului pe acţiune, ca expresie directă a profitabilităţii întreprinderii, poate fi

realizată cu ajutorul raportului:

Profitul pe acţiuneemiseactiunideNumarul

uiexercitiulalnetofitulPr

Această rată, determinată pentru fiecare societate pe acţiuni, nu oferă

posibilitatea comparaţiilor între acestea, datorită dificultăţilor de interpretare ale

diferenţelor observate de la o societate la alta. Astfel, două firme de aceeaşi talie

cu capitaluri proprii şi profit net de aceeaşi mărime, deci cu rentabilităţi ale

capitalurilor proprii egale, pot avea profituri pe acţiune diferite în funcţie de

numărul acţiunilor emise.

Acţionarul minoritar este de obicei preocupat de o rentabilitate pe termen

scurt şi deci, de un dividend imediat. Aprecierea dividendului pe acţiune se face

prin raportul:

Dividend pe acţiune =emiseactiunideNumarul

Dividende

Ultimele două rate exprimă un venit sub forma profitului sau dividendului

pe acţiune. Acest venit poate fi, de asemenea, apreciat în funcţie de capitalurile

investite. În situaţia în care capitalurile investite includ alături de capitalurile

proprii şi împrumuturi pe termen lung şi mediu, se poate calcula şi rentabilitatea

financiară a capitalurilor permanente:

Rentabilitatea astfel exprimată remunerează capitalurile proprii prin

acordarea dividendelor, având şi o dimensiune pentru remunerarea

împrumuturilor prin plata dobânzilor. Rentabilitatea financiară este deci

influenţată de sursa de provenienţă a capitalurilor investite fiind de aceea

Rentabilitatea financiarăa capitalurilor permanente =

Profitul net al exerciţiului + Dobânzi aferente împrumuturilorCapitaluri proprii + Împrumuturi pe termen lung şi mediu

268

sensibilă la structura financiară a întreprinderii, respectiv, la situaţia îndatorării

acesteia. În general, când nu se precizează capitalurile în raport cu care se

calculează rentabilitatea financiară, este vorba de rentabilitatea capitalurilor

proprii.

Pentru societăţile cotate la bursă, din economiile occidentale, rentabilitatea

financiară este apreciată cu ajutorul unor rate determinate pe baza unor mărimi

contabile şi bursiere. Înlocuind noţiunea de capitaluri proprii cu aceea de valoare

bursieră, se pot formula următoarele două rate: rata capitalizării profiturilor şi

randamentul dividendelor.

a) Imaginea bursieră a unei societăţi este reflectată prin rata capitalizării

profiturilor exprimată în două feluri:

bursierareCapitalizauiexercitiulalnetofitPrsau

actiuniialbursierCursulactiunipenetofitProrprofiturilriicapitalizaRata

Capitalizarea bursieră este calculată la sfârşitul exerciţiului contabil conform

relaţiei:

Capitalizare bursieră = Ultimul curs bursier la încheierea exerciţiului x Numărul

de acţiuni

Importanţa acestei rate, pentru analiştii bursieri, este limitată sub aspectul

diagnosticului financiar, deoarece cursul unei acţiuni depinde de numeroşi factori

(suma distribuită, ponderea acesteia în totalul rezultatului net etc.) şi nu exclusiv

de sănătate financiară a întreprinderii. Astfel, două întreprinderi aparţinând

aceluiaşi sector, şi realizând acelaşi profit global pot înregistra rate de

capitalizare diferite. Sub acest aspect rata capitalizării profiturilor are mai puţin

caracterul unei rate de rentabilitate, devenind în principal o măsură a imaginii

bursiere a întreprinderilor cotate. Inversul acesteia reprezintă coeficientul de

capitalizare bursieră (PER = price earning ratio)7.

7 Gestion financiere de l’etreprise – Problematique, concepts et methodes, B.Colosse,1997,p.136

269

iuexercitiulalnetofitulPrbursierareaCapitaliza

sauactiunipenetofitulPracţcţiunalbursierCursul

PER

PER, arătând de câte ori investitorii sunt dispuşi să plătească profitul

firmei, este numit şi „multiplu curs-profit”. În general, valorile coeficientului

sunt cuprinse între 8 şi 12. Apreciind perspectivele beneficiare ale

întreprinderilor cotate, un coeficient mai mic decât 8 corespunde unor valori

slabe (slab cotate) în timp ce un PER mai mare decât 12 semnifică valori în

creştere. Dacă multiplul curs-profit este ridicat, piaţa financiară formulează

anticipaţii favorabile asupra rezultatelor viitoare ale întreprinderii şi este deci

dispusă să achite imediat un preţ mare în raport cu nivelul profiturilor actuale.

Variaţia coeficientului de capitalizare bursieră redă o bună evaluare asupra

riscurilor întreprinderii determinate de îndatorare, de riscul economic al ramurii

din care face parte întreprinderea analizată şi de variabilitatea profiturilor

viitoare.

b) Randamentul efectiv al dividendelor primite de acţionari poate fi exprimat

cu ajutorul rapoartelor:

Rata randamentului financiarbursierăreCapitalizatotaleDividendesau

actiuniialbursierCursulactiunepeDividend

Această rată interesează în special acţionarii minoritari, depinzând la fel de

puţin de situaţia financiară a întreprinderii, asemenea ratei de capitalizare a

profitului. Pentru acţionarul minoritar care aşteaptă un rezultat sub forma

dividendelor şi a plusvalorii de capital, rentabilitatea financiară poate fi

exprimată şi prin raportul:

Po)PoPt(DividenfinanciaraeantabilitatRe

în care: Po = preţul de cumpărare al acţiunii (preţ de origine);

Pt = cursul acţiunii la momentul t.

270

Dacă Pt > Po acţionarul beneficiază de o plusvaloare de capital egală cu

diferenţa Pt-Po. În fapt, la numitor se găseşte capitalul investit de acţionar, iar la

numărător remunerarea acestui capital.

Ca şi rentabilitatea economică, rentabilitatea capitalurilor proprii poate fi

descompusă pe componente astfel:

saupropriiCapitaluri

afacerideCifraafacerideCifranetofitPr

propriiCapitalurinetofitulPr

Rata marjei nete de rotaţia capitalurilor proprii

acumulare

propriiCapitaluritotalPasiv

totalActivafacerideCifra

afacerideCifranetofitPr

propriiCapitalurinetofitPr

Rata marjei nete de rotaţie activului total rata globală de îndatorare

acumulare prin cifra de afaceri

adică, Rentabilitatea financiară = rentabilitatea economică x Rata globală de

îndatorare.

Drept urmare, rentabilitatea financiară având originea în rentabilitatea

economică, va fi determinată de aproximativ aceiaşi factori, respectiv:

- rata marjei nete de acumulare (factor cantitativ) care măsoară

profitabilitatea întreprinderii, fiind indicator de politică industrială;

-rotaţia activului total prin cifra de afaceri (factor calitativ), indicator de

politică comercială;

- rata globală de îndatorare (factor calitativ), reprezentând structura

financiară şi deci politica de finanţare.

Diferenţa între rentabilitatea economică şi cea financiară se datorează

politicii de finanţare promovată de întreprindere. Astfel, la rentabilităţile

economice egale, rentabilitatea financiară va fi diferită, după cum întreprinderea

se finanţează prin fonduri proprii sau împrumutate. Această diferenţă din dublul

joc al cheltuielilor financiare şi al impozitului pe profit.

271

Pentru a evidenţia aceste aspecte vom recurge la o altă descompunere a

rentabilităţii financiare:

propriiCapitaluritotalPasiv

loatariiexpzultatulRenetzultatulRe

totalActiv*)iexploatariRezultatul

propriiCapitalurinetzultatulRe

Rentabilitatea economica Impactul îndatorăriideci,

Rentabilitatea financiară = Rentabilitatea economică x Impactul îndatorării

*) Rezultatul exploatării neafectat de elementele financiare (dobânzile).

Ultimii doi termeni grupaţi sub denumirea „impactului îndatorării” reflectă

influenţa cheltuielilor financiare (nete) şi, respectiv, coeficientul de îndatorare

(rata îndatorării globale).

Se observă, şi în această descompunere, dependenţa rentabilităţii financiare

de rentabilitatea economică şi de îndatorare. Pornind de la influenţa îndatorării

întreprinderii asupra rentabilităţii capitalurilor, proprii, se poate stabili un criteriu

de optimizare a structurii capitalurilor, în vederea minimizării costului de

procurare al acestora, a creşterii rentabilităţii financiare, cu evidenţierea efectului

îndatorării. Acest efect multiplicator al îndatorării constituie „efectul de levier”,

denumire ce provine de la faptul că împrumuturile reprezintă o pârghie financiară

care influenţează nivelul rentabilităţii capitalurilor proprii.

Menţinând descompunerea precedentă şi integrând influenţa fiscalităţii

asupra rezultatului vom obţine forma cea mai frecventă de prezentare a

rentabilităţii financiare, funcţie de rentabilitatea economică şi de impactul

îndatorării.

272

Re – rentabilizarea economică

Rf – rentabilitate financiară

Rd – rata medie de dobândă

AE – activul economic

CP – capitaluri proprii

DAT–datorii totale; RE – rezultatul economic

i – cota de impozit pe profit

Fig: Ratele de rentabilitate caracteristice structurii bilanţiere

Pentru simplificare, se admite ipoteza potrivit căreia profitul net (PN) este

determinat de rezultatul exploatării, corectat cu dobânzile (Dob) la capitalurile

împrumutate şi cu impozitul pe profit:

PN = (RE-Dob)(1-i)

Din relaţia de calcul a rentabilităţii economice, se obţine rezultatul brut al

exploatării (RE) ca remunerare a întregului activ economic:

Re =AERE , de unde RE = Re x AE

Cum însă activul economic este finanţat integral din capitalurile proprii şi

cele împrumutate, RE se poate scrie:

RE = Re (CP + DAT)

Dobânda (Dob), ca remunerare a capitalurilor împrumutate la un nivel dat

al ratei de dobândă, rezultă din relaţia:

Dob = DAT x Rd

Rata rentabilităţii financiare, în aceste condiţii devine:

Activeconomic

Re

Capitaluriproprii

Rf

Datorii

Rd

273

iîndatorariallevierdeEfectulRRi1CP

DATRRRR

:undede

,i1CP

RDAT)DATCP(R

i1CP

RDATAER)i1(

CP)DobRE(

CPPN

efdeef

de

de

Efectul de levier al îndatorării = (Re- Rd)DAT/CP

În această relaţie fundamentală, termenul (Re- Rd)este numit „levier”, iar

termenul DAT/CP – „braţul levierului” (anumiţi autori8 atribuie adesea

denumirea de levier, acestui coeficient de îndatorare, dar aceste nuanţe nu

prezintă o importanţă deosebită).

Efectul generat de îndatorare antrenează modificarea nivelului rentabilităţii

capitalurilor proprii, în sensul creşterii sau scăderii sale, după cum rentabilitatea

economică este superioară sau inferioară costului mediu al datoriilor. Acest efect

va fi mai amplificat prin braţul levierului, cu cât ponderea îndatorării în sursele

de finanţare va fi mai ridicată.

Dacă levierul (Re- Rd) este pozitiv, rentabilitatea financiară va fi cu atât mai

mare cu cât îndatorarea va fi mai importantă (fiecare procent de creştere a

îndatorării va determina o creşterea a rentabilităţii financiare egală cu diferenţa

dintre Re şi Rd). Întreprinderea are în acest caz interesul să se împrumute maxim,

pentru a beneficia de „efectul de levier”.

Dacă levierul (Re- Rd) este negativ, creşterea îndatorării întreprinderii are

efect nefavorabil asupra rentabilităţii financiare, astfel încât, cu fiecare procent de

creştere a îndatorării, rentabilitatea financiară se va diminua cu diferenţa dintre

rata rentabilităţile economice şi rata medie a dobânzii.

8 S.Ballada, J.C.Coille, Outils et mecanismes de gestion financier, Ed. Maxima,Paris,1992

274

Îndatorarea are, în acest caz, „efect de măciucă”, determinând scăderea

rentabilităţii capitalurilor proprii. În această situaţie, întreprinderea va trebui să

„muncească pentru bancherii săi”.

Relaţia fundamentală, prezentată anterior, evidenţiază şi efectul fiscalităţiiasupra rentabilităţii financiare. Astfel, dacă întreprinderea este profitabilă,fiscalitatea (impozitul pe profit) atenuează efectul de levier. Dimpotrivă, dacăîntreprinderea este deficitară, fiscalitatea nu influenţează rentabilitatea financiarăşi formula devine (cu t=0):

Rf = Re + (Re - Rd) CPDAT

iar îndatorarea are o influenţă negativă asupra rentabilităţii capitalurilor proprii.

Acest efect nefavorabil apare întrucât rata dobânzii îşi menţine, în principiu,

nivelul contractual prestabilit, în timp ce rata rentabilităţii economice

înregistrează niveluri scăzute. În caz de dificultate, întreprinderea îndatorată este

expusă pierderilor severe, ca urmare a cheltuielilor financiare de plată. Se

constată, în acest caz, că riscul financiar este cu atât mai mare cu cât

întreprinderea este mai îndatorată.

Influenţa structurii financiare a întreprinderii asupra rentabilităţii financiare

este ilustrată prin problema următoare (s-a făcut abstracţie de impozitul pe profit

pentru facilitarea calculelor).

Problema 11.2.Determinarea rentabilităţii financiare în absenţa impozitului pe profit

ÎntreprindereaA

Întreprinderea B

Activ total 1000 1000Rezultatul înaintea deducerii cheltuielilor cudobânzile

200 200

Rentabilitatea ec. Re = Rez. înaintea deduceriichelt.cu dobânzile/Activ total

20% 20%

Capitaluri proprii: CP 1000 500Datorii: D 500Cheltuieli cu dobânzile:dxD (d=15%) 75Rezultatul după deducerea cheltuielilor cudobânzile

200 125

Rent.finanicară Rf=Rez.după chelt.cudobânzile/Capitaluri proprii

20% 25%

275

RfB = Re+(Re – d)D/CP = 20+(20-15)500/500 = 25%

Întreprinderea B, apelând la împrumuturi în proporţie de 50% pentru

nevoile de finanţare, a avut o rentabilitate financiară crescută (25%), în raport cu

întreprinderea A (20%), care nu a recurs decât la capitaluri proprii. În lipsa

datoriilor Re = Rf.

Problema 11.3.

Fie o activitate productivă necesitând un capital economic de 100 u.m.

Pentru procurarea resurselor financiare necesare, mai multe tipuri de structuri de

finanţare pot fi avute în vedere:

Mecanismul efectului de levier

Explicaţii Ipoteza 1 Ipoteza 2 Ipoteza 3 Ipoteza 4Capitaluri proprii:CP 100 80 60 25Datorii: D 0 20 40 75Rata îndatorării : D/CP 0 ¼; 25% 66,6% 3; 300%

Presupunem: d = 12%

t = 50% (cota de impozit pe profit s-a presupus 50% pentru a

facilita calculele).

Re = 16% în primul caz

Re = 12% în al doilea caz

Re = 10% în al treilea caz

Vom reţine în analiza rentabilităţii doar activitatea de producţie a

întreprinderii, neglijând eventualele venituri financiare şi venituri în afara

exploatării.

A) rentabilitatea economică (Re) este superioară ratei dobânzii (d).

Re = 16%; d = 12%.

Re = Rezultatul înaintea deducerii chelt. cu dobânzi şi impozite/Capital angajat

276

Re > dCapitaluri proprii:CPDatorii : DD/CP

10000

8020

1/4

6040

2/3

25753

Rez.expl.înaintea ch.cudob.şi impoziteChelt.cu dobânzile (dxD)Impozit pe profitRez.după deducereaimpozit.şi dob. :Rnet

16

016*50%=8

16-8=8

16

20*12%=24(16-2,4)*50%=6,8

16-2,4-6,8=6,8

16

40*12%=4,8(16-4,8)*50%=5,6

16-4,8-5,6=5,6

16

75*12%=9(16-9)*50%=3,5

16-9-3,5=3,5

Rentabilitatea financiară:Rf =Rnet / CP 8/100*100=8% 6,8/80*100=8,5% 5,6/60*100=9,33

%3,5/25*100=14%

Se observă că, în absenţa îndatorării, Rf = Re, calculată după deducerea

împozitului pe profit.

Dacă, Re > d Rf se îmbunătăţeşte, pe măsură ce îndatorarea creşte. Efectul de

levier are rol pozitiv.

B) Rentabilitatea economică (Re) este egală cu rata dobânzii (d).

Re = 12% ; d = 12%

Re = dCapitaluri proprii:CPDatorii : DD/CP

10000

8020

1/4

6040

2/3

25753

Rez.expl.înaintea ch.cudob.şi imp.(12%*100=12)Chelt.cu dobânzile (dxD)Impozit pe profitRez.după deducereaimpozit.şi dob. :Rnet

12

0(12*50%)=6

12 – 6 = 6

12

(20*12%)=2,4(12-2,4)*50%=4,8

12 - 2,4 - 4,8=4,8

12

(40*12%) = 4,8(12-4,8)*50%=3,6

12 - 4,8 - 3,6=3,6

12

(75-12%)=9(12-9)*50%=1,5

12 – 9 - 1,5 = 1,5

Rentabilitatea financiară:Rf =Rnet / CP 6/100*100 = 6% 4,8/80*100=6% 3,6/60*100=6% 1,5/25*100=6%

Dacă Re = d efectul de levier dispare şi Rf = Re după impozitare (Re = 12*50%

= 6%), indiferent care va fi gradul de îndatorare.

Ex: Rf = [12 + (12-12)*20/80](1-0,5)=6%.

277

C) Rentabilitatea economică (Re) este inferioară ratei dobânzii (d).

Re = 10% ; d =12%;

Re < dCapitaluri proprii:CPDatorii : DD/CP

10000

8020

1/4

6040

2/3

25753

Rez.expl.înaintea ch.cudob.şi imp.(10%*100=12)Chelt.cu dobânzile (dxD)Impozit pe profitRez.după deducereaimpozit.şi dob. :Rnet

10

010*50% = 5

10 – 5 = 5

10

20*12% = 2,4(10-2,4)*50%=3,8

10 – 2,4 – 3,8 =3,8

10

40*12% =4,8(10-4,8)*50%=2,6

10 – 4,8 – 2,6 =2,6

10

75*12% =9(10-9)*50% =0,5

10 – 9 – 0,5 = 0,5

Rentabilitatea financiară:Rf =Rnet / CP 5/100*100=5% 2,8/80*100=4,75

%2,6/60*100=4,33

%0,5/25*100=2%

Dacă Re < d Rf se diminuează pe măsură ce îndatorarea creşte. Efectul de

levier are rol negativ. Se vorbeşte , în acest caz, de „efectul de măciucă”.

11.2. EVALUAREA RISCULUI DE FALIMENT

Complexitatea aspectelor pe care le implică conceptul de risc de faliment

explică şi varietatea de diagnosticare, de analiză a acestuia, dintre care amintim

analiza lichiditate – exigibilitate, analiza funcţională, analiza prin rate, analiza

dinamică etc.

Investigarea clasică a riscului de faliment, prin metodele anunţate, permite

evidenţierea performanţelor trecute ale întreprinderii, chiar şi a riscurilor de

exploatare, financiar, de îndatorare, etc, informând în mică măsură asupra

viitorului acesteia şi neevaluând global riscul de faliment. Întrucât rezultatele

financiare se degradează foarte rapid în timp, apare tot mai evidentă necesitatea

unor informaţii mai precise cu privire la viitor, la riscul de faliment. Întrucât

rezultatele financiare se degradează foarte rapid în timp, apare tot mai evidentă

necesitatea unor informaţii mai precise cu privire la viitor, la riscul de faliment.

278

Ca o reacţie la aceste cerinţe practice, cercetătorii şi organismele financiare

internaţionale s-au preocupat de elaborarea unei metode de predicţie a riscului de

faliment, denumită metoda scorurilor, care constituie fără îndoială o îmbogăţire

a analizei tradiţionale prin rate.

Metoda scorurilor se bazează pe tehnici statistice ale analizei

discriminante a caracteristicilor financiare, determinate cu ajutorul ratelor.

Aplicarea ei presupune observarea unui ansamblu de întreprinderi grupate în:

întreprinderi cu funcţionare normală şi întreprinderi cu dificultăţi financiare.

Pentru fiecare din cele două grupuri se selecţionează progresiv cu ajutorul

unei proceduri informatice ratele cele mai discriminante, până când procentul de

clasament bun (diferenţiere corectă a întreprinderii) este suficient de ridicat.

Aceasta presupune o selecţie a ratelor „pas cu pas”. În primul stadiu al calculelor,

observatorul reţine rata care-i permite separarea cea mai bună a celor două

colectivităţi. În stadiul următor, este luată în calcul a doua rată în scopul creşterii

puterii discriminante obţinute pornind de le un cuplu de rate. Se procedează în

continuare în acelaşi mod introducând a treia, apoi a patra rată. Calculele vor fi

oprite, atunci când procentul de clasament pertinent al funcţiei discriminante să

se diminueze. Pasul precedent, respectiv, combinaţia precedentă de rate va fi

considerată optimă.

Această combinaţie liniară a ratelor, care diferenţiază cel mai bine posibil

întreprinderile sănătoase de întreprinderile falimentare, conduce la determinarea

unui indicator de clasament numit scor (notat cu Z). Acest indicator oferă o bună

aproximare a riscului de faliment pentru o întreprindere dată, respectiv, care este

probabilitatea de a fi o întreprindere normală sau de a fi falimentară. Scorul (Z)

apare ca o funcţie liniară de mai multe variabile (rate, limitate ca număr),

caracterizate de coeficienţi de pondere determinanţi prin metoda celor mai mici

pătrate, în urma observaţiilor asupra întreprinderilor reprezentative şi grupate de

la început în „sănătoase şi deficitare”:

279

,CRKZn

1iii

în care:

Ki = coeficient de ponderare al fiecărei rate;

Ri = rate selecţionate la puterea discriminantă cea mai ridicată;

C = constanta (care poate să apară sau nu);

N = numărul de rate reţinute pentru calculul mărimii „Z”;

Coeficienţii (Ki) pot fi pozitivi sau negativi, în cel din urmă caz, ei

degradând scorul şi contribuind deci la creşterea riscului de faliment.

Ratele selecţionate (Ri) sunt independente între ele în raport cu funcţia scor

(Z), întrucât un anumit grad de corelaţie între ele, ar conduce la înregistrarea în

funcţia scor a unor influenţe repetate ale aceluiaşi fenomen economic financiar.

Indiferent de modelul funcţiei discriminante (cuprinzând cinci până la opt

rate selecţionate), se va regăsi aproape în toate rata referitoare la fondul de

rulment net global, la îndatorare, la solvabilitate pe termen scurt, la cheltuieli

financiare, la cheltuieli de personal.

În teoria economică au fost elaborate o serie de modele bazate pe metoda

scorurilor, dintre care, cele mai cunoscute sunt: modelul Altman, modelul Conan

şi Holder, modelul Băncii Franţei, etc.

Una dintre primele funcţii scor a fost elaborată în Statele Unite de

profesorul E.I.Altman în anul 1968. Altman a folosit informaţiile obţinute în

urma studierii unui larg eşantion de companii atât din rândul celor care au dat

faliment cât şi al celor care au supravieţuit. El a descoperit că analiza bazată pe

mai multe variabile, făcută cu ajutorul a 5 indicatori, a permis prevederea a 75%

din falimente cu 2 ani înainte de producerea acestora.

Analiştii au încercat să dezvolte capacitatea de previziune a modelului

original. Taffer, în Europa de Vest, precum şi Koh şi Killoungh, au creat modele

„Z” de analiză cu o capacitate sporită de previziune.

280

Modelul „Z” al lui Altman se prezintă astfel:

Z = 1,2R1 + 1,4R2 + 3,3R3 + 0,6R4 + 1,0R5.

în care, variabilele R1...R5 sunt indicatori economico-financiari, iar constantele cu

care sunt amplificaţi indicatorii sunt de natură statistică, şi exprimă într-o măsură

semnificativă ponderea sau importanţa variabilei în logica economică a evaluării

riscului de faliment.

Cei 5 indicatori economico-finanicari luaţi în considerare la calculul scorului „Z”

sunt:

activTotal*circulantCapitalR1

*) Capital circulant = Active circulante – Pasive circulante = Fond de rulment

R1 – este o măsură a flexibilităţii întreprinderii şi arată ponderea capitalului

circulant în totalul activelor. Cu cât rezultatul acestui raport este mai mare, cu

atât mai bine este folosit capitalul circulant.

activTotal*reinvestitofitPrR 2

*) Profit reinvestit = Profit net – Dividende

R2 – fiind o măsură a capacităţii de finanţare internă a întreprinderii, se

recomandă ca valoarea raportului să fie cât mai mare.

activTotaldobânzilorplatasiiimpozituludeducereadeeintînaofitulPrR 3

R3 – având semnificaţia unei rate de rentabilitate economică sau de eficienţă a

utilizării activelor, este de dorit să fie cât mai mare.

)anunpeste(lungtermenpeDatoriibursierareCapitalizaR 4

R4 – exprimă gradul de îndatorare al întreprinderii prin împrumuturile pe termen

lung. Rezultatul acestui raport se recomandă să fie cât mai mare.

281

activTotalafacerideCifraR 5

R5 – este tot un indicator de eficienţă a utilizării activelor, care exprimă rotaţia

activului total prin cifra de afaceri. Cu cât activitatea este mai eficientă, cu atât

vânzările vor fi mai mari iar activele se vor reînnoi mai repede prin cifra de

afaceri.

Din conţinutul informaţional al indicatorilor, rezultă că nivelurile lor sunt

cu atât mai bune, cu cât înregistrează o valoare absolută mai mare. De acea,

scorul „Z” este interpretat astfel:

când Z ≤ 1,8 – stare de faliment este iminentă;

când Z > 3 – situaţia financiară este bună şi bancherul poate avea încredere în

întreprinderea respectivă. Aceasta este solvabilă;

când 1,8 < Z ≤ 3 – situaţia financiară a întreprinderii este dificilă, cu performanţe

vizibil diminuate şi apropiate de pragul stării de faliment. Aflată în această

situaţie, întreprinderea îşi poate relansa activitatea, dacă adoptă o strategie

financiară corespunzătoare.

Modelul Altman este aplicabil mai ales în condiţiile existenţei bursei de

valori. Într-o economie în care nu funcţionează bursa de valori se poate face o

apreciere a alternativelor care există pentru economiile particulare sau

instituţionale de a investi capitalul la bănci sau alte oportunităţi.

Modelul J. Conan şi M. Holder se aplică întreprinderilor industriale cu un

număr de 10 până la 500 salariaţi şi se bazează pe analiza lichiditate-

exigibilitate. Modelul a fost stabilit în anul 1978, prin observarea unui număr de

31 rate pe un eşantion de 190 întreprinderi mici şi mijlocii, din care jumătate au

dat faliment în perioada 1970-1975.

Modelul are, de asemenea. 5 variabile:

Z = 0,24R1 + 0,22R2 + 0,16R3 – 0,87 R4 – 0,10R5

în care:

282

adaugataValoareapersonalulcuCheltuieliR

afacerideCifrafinanciareCheltuieliR

totalActiv)stocurifara(circulantActivR

totalActivpermanenteCapitaluriR

totaleDatoriiloatareexpdebrutExcedentR

5

4

3

2

1

Riscul de faliment depinde de valoarea scorului astfel:

Valoarea scorului Situaţia întreprinderii Riscul de falimentZ > 0,16

0,1< Z < 0,160,04< Z < 0,1

-0,05< Z <0,04Z < -0,05

Foarte bunăBunăAlertăPericolEşec

mai mic de 10%de la 10% la 30%de la 30% la 65%de la 65% la 90%mai mare de 90%

Cu cât valoarea lui Z este mai mică cu atât mai mult întreprinderea este mai

vulnerabilă.

Modelul Centrala bilanţului din cadrul Băncii Centrale a Franţei

prezice riscul de faliment al întreprinderii franceze, după un scor cu 8 variabile.

Modelul a fost elaborat prin observarea unui număr de 26 rate, pe un eşantion de

3000 de întreprinderi industriale cu mai puţin de 500 salariaţi şi clasate în

normale şi deficitare. Slăbiciunea lor a fost studiată pe o perioadă de 3 ani

precedenţi falimentului: 1977 -1979. n urma observaţiilor pe cei 3 ani,

întreprinderile industriale franceze din eşantion au prezentat următoarele mărimi

medii ale ratelor selecţionate. (vezi tabelul următor)

În baza mediilor ratelor de ansamblu, fundamentate pe analiza funcţională,

Centrala bilanţurilor din cadrul Băncii Franţei a determinat următoarele funcţii

scor:

283

100 Z = -1,25R1 + 2,003R2 – 0,824R3 + 5,221R4 – 0,689R5 – 1,164R6+0,706R7

+1,408R8 – 85,544.

Semnificaţia ratelor şi „puterea discriminantă”, adică importanţa sa ralativă

(în procente) în valoarea funcţiei Z, sunt prezentate în tabelul următor. Se

remarcă semnul ratelor şi faptul că primele trei caracterizează cel mai bine

comportamentul întreprinderilor deficitare, deţinând peste 72% din puterea de

discriminare (de separare) a întreprinderilor în normale şi deficitare.

Pe ansamblul întreprinderilor, Z are o valoare medie egală cu zero:

100Z = -1,255x62,8 +2,003x80,2 -0,824x24,8 +5,221x6,8 -0,689x98,2 -

1,164x11,7 +0,706x79 +1,408x10,1 -85,544

În jurul acestei valori medii a scorului există o zonă de incertitudine, fiind

dificil de prezis dacă o întreprindere este normală sau deficitară, probabilitatea

riscului de faliment fiind 0,5 pentru Z =0.

Nr.ratei Denumirea ratei Relaţia de calcul

Media 1977 -1979Media deansambluîntrepr.

Putereadiscrimi-nantă

ÎntreprinderiNormale Deficitare

R1 Rata de prelevare acheltuielilor financiare

Cheltuieli financiareExcedent brut de exploatare 38,8% 88,6% 62,8% 41,7%

R2 Rata de acoperire acapitalului investit

Resurse durabileCapitaluri investite 86,7% 73,2% 80,2% 18,9%

R3 Rata capacităţii derambursare a datoriilor

Capacitatea de autofinanţareDatorii totale 30,2% 19% 24,8% 11,8%

R4 Rata marjei brute deexploatare

Excedent brut de exploatareCifra de afaceri (fără TVA) 6,8% 8,0%

R5 Durata medie acreditului furnizori (zile) 360

ariAprovizion*comercialeDatorii 89,8 zile 107,1 zile 98,2 zile 9,3%

R6 Rata de creştere a valoriiadăugateVA1 = VA curentăVA0 = VA precedentă 0VA

0VA1VA 11,7% 3,7%

R7 Durata medie acreditului clienţilor (zile)

Stoc prod.neterm.- Avansuriclienţi + Creanţe de

360**oductiiPrloatareexp

79 zile 4,9%

R8 Rata investiţiilor fizice Învestiţii corporaleValoarea adăugată 10,1 1,7%

*) Furnizori de materiale, mărfuri şi produse în cooperare, regularizarea

conturilor de activ

284

**) Producţia vândută + variaţia stocurilor de produse finite + ½ (producţie

imobilizată + subvenţii de exploatare)

În funcţie de valoarea lui Z se disting următoarele zone:

a) O zonă nefavorabilă: dacă Z< -0,25, situaţia este riscantă, întreprinderea

prezintă vulnerabilitate şi are şanse sigure să cunoască dificultăţi

economico-financiare importante.

b) O zonă de incertitudine: dacă -0,25 ≤ Z< 0,125, neputându-se formula o

concluzie definitorie se recomandă să se utilizeze şi o altă funcţie a

falimentului.

c) O zonă favorabilă: dacă Z > 0,125, situaţia economico-financiară a

întreprinderii este normală iar probabilitatea de a fi falimentară foarte

redusă.

Situaţia întreprinderilor în raport cu valoarea scorului şi probabilitatea

riscului de faliment este sintetizată mai jos:

Puterea predictivă a funcţiei Probabilitatea ca întreprinderea săfie falimentară(în %)

Z < -1,875-1,875 ≤ Z < -0,875-0,875 ≤ Z < -0,25-0,25 ≤ Z < 0,1250,125 ≤ Z < 0,6250,625≤ Z <1,25Z ≥ 1,25

10095,6 zonă nefavorabilă73,846,9 zonă de incertitudine33,417,7 zonă favorabilă

9,5

În concluzie, metoda scorurilor, foarte utilizată de bănci şi instituţii

financiare pentru propriile evaluări de credite, permite poziţionarea rapidă a

riscului de faliment pe care-l prezintă întreprinderile împrumutate. Ea nu

constituie decât un instrument de detectare precoce a riscului de faliment, iar

valoarea informativă a scorului nu trebuie supraestimată, deoarece analiza

discriminantă reduce informaţia de bază prin selectarea ratelor cele mai

semnificative pe care la consideră constante în timp, iar întreprinderea este un

285

sistem economico-social ce acţionează într-un mediu complex cu mult mai multe

variabile de determinare a sănătăţii sau slăbiciunii acesteia. Din prudenţă, se

recomandă urmărirea evoluţiei scorului la întreprinderile din aceeaşi ramură

economică, precum şi completarea diagnosticului cu metodele clasice de analiză

(analiza echilibrului financiar, performanţelor rentabilităţii, fluxurilor financiare

şi în final a riscului global).

Deoarece utilizarea practică a metodei scorurilor a avut confirmări efective

numai în aproximativ 75 -80% din cazurile analizate(în practica internaţională)

ale unui eşantion de întreprinderi care erau în funcţiune, dar prezentau dificultăţi

de natură financiară, pentru a mări gradul de siguranţă al diagnosticului, băncile

au recurs şi la folosirea altor metode.

În cadrul metodelor bancare, funcţia Z este considerată ca parte a unei

evaluări generale, analiza fiind suplimentată cu prezentarea critică a următoarelor

elemente: activitatea de conducere, administrarea financiară, rapoartele

experţilor contabili, relaţiile cu creditorii, declaraţiile presei, modificarea

preţului acţiunilor, condiţiile în care se desfăşoară activitatea, gradul de

satisfacere al angajaţilor.

Realizarea unei funcţii scor, specifică sectoarelor industriale din România,

presupune un efort complex de analiză discriminantă a ratelor semnificative ale

unor eşantioane reprezentative de întreprinderi luate în studiu. Obţinerea unui

instrument sintetic de evaluare a performanţelor întreprinderilor româneşti

prezintă interes atât pentru conducerea întrepriderii, dar mai ales pentru partenerii

de afaceri ai acesteia, pentru a evidenţia credibilitatea angajamentelor pe care

întreprinderea le ia faţă de ei.

286

Capitolul XII.

ACTIVELE CIRCULANTE ALE ÎNTREPRINDERII

12.1. CONŢINUTUL, STRUCTURA ŞI CLASIFICAREA ACTIVELOR

CIRCULANTE

Pentru a-şi atinge obiectivul, întreprinderea trebuie să dispună de o

structură productivă şi de active circulante.

Activele circulante, la modul general, sunt alcătuite din stocuri, valori

realizabile pe termen scurt şi valori disponibile. Criteriul de deosebire între

activele circulante şi activele fixe este un criteriu de durată.

Activele circulante sunt o parte a activului economic care se caracterizează

prin transformarea permanentă a formelor funcţionale, prin consumarea lor, de

obicei, într-un singur ciclu de exploatare şi transmiterea valorii integrale asupra

producţiei în care se încorporează. În structura activelor circulante intră elemente

cum sunt: materii prime şi materiale, combustibil producţie neterminată,

semifabricate, produse finite, clienţi, mijloace băneşti etc. Se asimilează activelor

circulante obiectele de inventar de mică valoare şi scurtă durată, echipamentul,

îmbrăcămintea şi materialele de producţie şi alte elemente, care prezintă unele

deosebiri din punct de vedere al duratei şi modului de transmitere a valorii fată de

celelalte active. Structura concretă a activelor circulante variază de la o

întreprindere la alta, în funcţie de specificul şi obiectul procesului de producţie şi

de nomenclatorul produselor finite.

Din punct de vedere al fazelor procesului de exploatare în care se găsesc

activele circulante pot fi clasificate în:

287

- active circulante cate ţin de sfera aprovizionării (materii prime, materiale,

combustibili etc.);

- active circulante care ţin de sfera producţiei propriu-zise (producţie

neterminată etc.);

- active circulante care ţin de sfera comercializării (produse finite etc.);

Din punct de vedere al surselor financiare de formare şi de acoperire cu

fonduri, activele circulante por fi:

- active circulante procurate din fonduri proprii;

- active circulante procurate din fonduri împrumutate.

Însemnătate prezintă îmbinarea acestor categorii de surse şi fonduri,

îmbinare care trebuie să asigure o reducere a costului capitalului, un grad

rezonabil de îndatorare a întreprinderii, structura financiară corespunzătoare

nevoilor de dezvoltare, o autonomie şi siguranţă în funcţionare. Din punct de

vedere al formei, activele circulante por fi:

- active circulante în formă materială;

- active circulante în formă bănească.

Gestionarea eficientă a resurselor reclamă ca sporul activelor circulante să

fie mai mic decât cel al producţiei. Reducerea cheltuielilor are un dublu efect,

contribuind atât la creşterea rentabilităţii, cât şi la micşorarea volumului activelor

circulante. Viteza de rotaţie, accelerarea acesteia influenţează în sensul reducerii

activelor circulante, având loc o eliberare de surse folosite rentabil în alte direcţii.

Încetinirea vitezei de rotaţie atrage după sine o creştere a activelor circulante, o

blocare de capitaluri, reducând eficienţa utilizării acestuia.

Ciclul de exploatare reprezintă ansamblul operaţiunilor realizate de

întreprindere pentru a-şi atinge obiectivele de activitate cuprinzând trei faze:

- achiziţionarea de bunuri şi servicii, reprezentând faza aprovizionării;

- transformarea bunurilor şi serviciilor în produs finit, reprezentând faza

producţiei;

288

- vânzarea produselor, reprezentând faza comercializării.

Fluxul fizic al intrărilor (achiziţiilor) şi fluxul fizic al ieşirilor (vânzărilor)

intervin, în general în mod discontinuu. Funcţionarea normală şi continuă a

ciclului de exploatare este asigurată prin existenţa stocurilor, care reprezintă

anumite cantităţi de resurse materiale şi cărora le corespund din punct de vedere

financiar nişte surse de finanţare. Stocurile se exprimă fizic şi valoric, cu

menţiunea că pot fi determinate şi în număr de zile.

Întreprinderea este determinată să deţină trei categorii importante se

stocuri:

- stocuri de materii prime şi materiale;

- stocuri în curs de fabricaţie;

- stocuri de produse finite.

Prin însumarea resurselor materiale în stare de rezerve de producţie cu cele

din sfera producţiei propriu-zise şi cu stocurile de produse finite se obţine stocul

global, stoc care trebuie să îndeplinească mai multe cerinţe, între care:

- să fie complet, cuprinzând toate felurile de resurse materiale;

- să fie suficient în orice moment, cu luarea în considerare a înlăturării

blocării de surse în stocuri supranecesare;

- să fie completat în mod sistematic, cu luarea în consideraţie a cheltuielilor

de aprovizionare şi de stocare.

Volumul stocurilor trebuie stabilit pe baza unor criterii întemeiate din punct

de vedere ştiinţific, deoarece numai pe această cale se asigură desfăşurarea

ritmică a ciclului de exploatare şi evitarea blocării de resurse inutile şi

costisitoare.

Gestionarea eficientă a stocurilor reclamă stabilirea de legături directe şi de

durată cu furnizorii şi alegerea acestora şi după criteriul distanţei, stabilirea şi

urmărirea unor grafice de aprovizionare, lichidarea întârzierilor în aprovizionare,

reducerea cheltuielilor de transport-aprovizionare, reducerea blocărilor de

289

monedă în stocuri inutile, îmbunătăţirea condiţiilor de păstrare şi manipulare a

resurselor, reducerea pierderilor în timpul transporturilor şi depozitării.

Timpul de decizie privind stocajul depinde de posibilităţile de acţiune

asupra intrărilor şi ieşirilor. Dacă şi unele şi altele nu pot fi modificate, dar sunt

aleatoare, singura variabilă care poate fi selectată este capacitatea stocajului,

capacitate a cărei determinare reprezintă un element important în sistemul de

gestiune a stocurilor. Creşterea eficienţei activelor circulante reclamă, între altele,

stabilirea nivelului optim al stocului. Operaţiile de optimizare trebuie să preceadă

definitivarea relaţiilor contractuale spre a se asigura o gestiune ştiinţifică şi

eficientă a stocurilor.

12.2. METODE DE DIMENSIONARE A STOCURILOR

Necesitatea dimensionării corecte a stocurilor decurge din consecinţele

acestora asupra desfăşurării ciclului de exploatare, asupra nivelului de blocare a

capitalului şi asupra costurilor. Nivelul optim al stocurilor este acela care ţine

seama de condiţiile reale de aprovizionare, tehnologie, de producţie şi

comercializare, de reducerea capitalurilor blocate şi a costurilor şi este orientat

spre accelerarea vitezei de rotaţie, spre creşterea eficienţei economice. În

dimensionarea stocurilor se pot utiliza mai multe metode, între care :

- metoda analitică:

- metoda pe elemente;

- metoda mixtă (analitică anual şi pe elemente trimestrial);

- metoda sintetică.

290

12.2.1. Metoda analitică

Se caracterizează prin determinarea stocurilor, anual şi trimestrial, pe

fiecare componentă a elementului de active circulante.

12.2.1.1. Dimensionarea stocurilor la materii şi materiale

Pentru stabilirea stocului la materii prime şi materiale avem nevoie de

următorii doi factori:

- necesarul fizic şi valoric de materii şi materiale pentru realizarea

programului (N);

- timpul de imobilizare (blocare, staţionare) total al materiilor şi

materialelor (Tit).

Necesarul fizic de materii şi materiale se determină în funcţie de cantitatea

de produse prevăzute a se fabrica şi de consumul specific, iar necesarul valoric

reprezintă produsul dintre necesarul fizic şi preţul de aprovizionare.

Cel de-al doilea factor - timpul de imobilizare total – este numărul total de

zile în care vor fi stocate materiile şi materialele în depozite. Acest timp total

cuprinde mai mulţi timpi şi anume: timpul pentru stocul curent, timpul pentru

condiţionare, timpul de siguranţă şi eventual alţi timpi (pentru transporturi

interioare şi pentru stocul de iarnă).

Timpul pentru stocul curent (Tsc) reprezintă un anumit număr de zile mediu

între aprovizionări şi se obţine pe baza informaţiei furnizate de fişele de magazie

din perioada anilor precedenţi şi din contractele anului de plan, calculându-se

după relaţia:

i

isc C

iCT

291

în care:

- Tsc = timpul pentru stocul curent denumit şi interval mediu între aprovizionări;

- Ci = cantităţile intrate de materii şi materiale;

- i = intervale între aprovizionări.

Timpul pentru stocul de condiţionare (Tscdt) cuprinde numărul de zile

necesar efectuării unor operaţiuni de pregătire a materiilor, de sortare, debitare în

magazii, analize prealabile, în vederea intrării în producţie şi se stabileşte prin

însumarea timpilor aferenţi acestor operaţii.

Timpul pentru stocul de siguranţă (Tssig) reprezintă numărul de zile

necesare prevenirii întreruperii procesului de producţie ca urmarea unor

defecţiuni în aprovizionare şi se calculează potrivit relaţiei:

în care:

- ci = cantităţi întârziate;

- zi = zile de întârziere în aprovizionări.

Prin însumarea timpilor de mai sus, eventual şi a altora se obţine timpul

total de imobilizare (Tit). Fiecărui timp îi corespunde în expresie un anumit stoc:

stoc curent, stoc de condiţionare, stoc de siguranţă şi eventual alte stocuri.

Oricare din aceste stocuri se poate determina după relaţia:

360sau90

TN i

în care:

- Ti = timpul de imobilizare (Tsc, Tssig, Tscrlt, etc.)

De pildă, stocul curent (Scrt) se va determina astfel:

360sau90TN

S sccrt

cizici

Tssig

292

Prin însumarea stocurilor curente, de condiţionare, de siguranţă şi eventual

a altor stocuri se obţine stocul total la materii şi materiale. Acelaşi rezultat pentru

stocul total (S) îl obţinem prin relaţia:

Stocul curent are rolul de a asigura continuitatea procesului de producţie

între aprovizionări.

Stocul de condiţionare asigură continuitatea producţiei pe perioada de timp

cât durează operaţiunile de condiţionare.

Stocul de siguranţă asigură continuitatea producţiei în perioada în care au

loc întreruperi în procesul de aprovizionare.

În vederea finanţării, stocul curent se poate lua pe jumătate, deoarece

nivelul său variază între zero şi 100%, iar stocul de siguranţă nu trebuie să

depăşească stocul curent, întrucât acesta se poate reconstitui într-un timp maxim

egal cu intervalul dintre două aprovizionări. Este necesar ca stocurile să fie

înscrise în fişele de magazie ale materialelor spre a se putea urmării dacă

stocurile existente sunt sau nu în stare să asigure continuitatea procesului de

exploatare, sau dacă s-au acumulat cantităţi mai mari decât nevoile întreprinderii.

Prin urmare, dacă compară stocul prevăzut (Sp) cu cel existent (S) poate rezulta:

- când S > Sp înseamnă că în întreprindere avem stocuri supranecesare, şi se

echivalează cu blocări de fonduri, care conduc la reducerea rentabilităţii;

- când S< Sp rezultatul reprezintă o insuficienţă de resurse materiale, care

va pune în pericol continuitatea producţiei, constituind totodată un semnal

de alertare a întreprinderii pentru a face noi aprovizionări.

În cadrul metodei analitice, calculele de mai sus se fac pe fiecare fel de

materii prime şi materiale. Pentru a simplifica munca de previziune a stocurilor,

mai ales la acele întreprinderi care dispun de un sortiment foarte bogat de materii

şi materiale, pentru o parte din acestea, care sunt de valori mici, se poate

360sau90TNS it

293

dimensiona stocul pentru toate la un loc, formându-se o grupă intitulată „diverse

materiale”. Stocul total pentru această grupă se poate determina după relaţia:

nS

NS ndmdm

în care:

- Sdm = stocul total valoric pentru grupa „diverse materiale”;

- dm = necesarul valoric de materiale pentru această grupă;

- Sn = stocul valoric total pentru materiile şi materialele nominalizate;

- n = necesarul valoric total la materii şi materiale nominalizate. În fond,

această relaţia de calcul rezultă dintr-o regulă de trei simplă.

12.2.1.2. Dimensionarea stocului la producţia neterminată

Producţia neterminată reprezintă acea producţie al cărei proces tehnologic

nu este încheiat şi care se găseşte în secţiile de producţie în diferite stadii de

prelucrare, în curs de montare, în aşteptare şi în faza interoperaţională.

Valoric, producţia determinată reflectă toate cheltuielile incluse în preţul de

cost de uzină.

Mărimea stocului de producţie neterminată depinde de următorii factori:

- valoarea producţiei mărfii exprimată în cost de uzină, care poate fi

denumită şi baza de calcul

- durata ciclului de fabricaţie;

- ritmul de creştere a cheltuielilor exprimat printr-un coeficient de

colectare.

Corecta stabilire a costurilor de uzină reprezintă o premisă pentru

dimensionarea stocului la producţia neterminată.

Durata ciclului de fabricaţie este timpul de la începerea prelucrării

materiilor prime şi până la data predării la magazie a ultimelor produse din lot şi

294

se stabileşte în cadrul documentaţiei tehnologice a produselor, ţinându-se seama

de modul de folosire a utilajelor şi a altor instrumente de muncă, de intrarea în

funcţie a noi utilaje mai perfecţionate, de majorarea de schimburi, de măsurile de

organizare a producţiei şi a muncii, de perfecţionare a proceselor şi procedeelor

tehnologice etc.

Stabilirea duratei ciclului de fabricaţie se face de către inginerul şef şi

tehnologul şef sau şeful serviciului de producţie.

Coeficientul de corectare este subunitar şi intervine în relaţia de calcul a

stocului mai ales la întreprinderile cu producţie continuă, deoarece cheltuielile nu

se efectuează în întregime la începutul ciclului de fabricaţie, ci ele cresc succesiv

şi continuu, uniform şi neuniform. La asemenea întreprinderi, în acelaşi moment,

la o secţie de fabricaţie procesul de producţie abia începe, la alta este în curs, iar

la alta pe terminate. La aceste întreprinderi există stocuri în toate fazele de

prelucrare, cu grad diferit de avansare a procesului de fabricaţie. Întreprinderile

cu producţie discontinuă sunt acelea în care nu se începe o nouă producţie până

când nu se termină cea în curs de fabricaţie. În cazul în care întreprinderile cu

producţie discontinuă au utilaje care lucrează paralel şi independent unele faţă de

altele se va calcula coeficientul de corectare ca la unităţile cu producţie continuă.

Coeficientul de corectare se determină în funcţie de modul în care se

succed costurile de producţie. Astfel apar mai multe situaţii din punctul de vedere

al succesiunii cheltuielilor de producţie, în funcţie de care şi modul de stabilire a

coeficientului de corectare este diferit.

În situaţiile în care costurile de producţie cresc uniform:

Dc

D2

Cc

K

în care:

- c = cheltuielile de producţie de la începutul ciclului;

295

- C = cheltuielile de producţie de la sfârşitul ciclului;

- D = durata ciclului de fabricaţie. Prin simplificare, relaţia de calcul poate

fi:

În situaţia în care costurile de producţie cresc neuniform:

DC

dc...dcdcK nn2211

în care:

- 1c , 2c ,..., nc = cheltuielile medii ale fiecărei faze calculate ca o medie

aritmetică simplă între cheltuielile de la începutul şi sfârşitul fiecărei faze;

- d1,d2,...,dn = duratele fiecărei faze a ciclului de fabricaţie;

- C şi D = au aceeaşi semnificaţie ca în relaţia precedentă.

În situaţia în care întreaga materie primă intră în procesul de fabricaţie de la

început, iar celelalte cheltuieli se fac treptat, coeficientul de corectare se

calculează astfel :

în care:

- Mpr = materii prime;

- Cc = celelalte cheltuieli (salarii, contribuţii de asigurări sociale,

amortizare etc.)

- C = cheltuieli totale.

În situaţia în care producţia este de serie şi se fabrică un sortiment bogat de

produse, coeficientul de corectare se poate calcula, în vederea simplificării

muncii de previziune, numai pentru produsul reprezentativ din fiecare grupă

omogenă de produse. Cu alte cuvinte, producţia se împarte pe grupe omogene de

C2CcK

C2

CcMprK

296

produse, omogenitatea fiind dată de asemănarea între produsele tehnologice, cu

menţiunea că nu trebuie să existe diferenţe mari între duratele de fabricaţie ale

produselor. Coeficientul de corectare se va determina ca în situaţia în care

costurile cresc neuniform, iar pentru dimensionarea stocurilor la toate categoriile

de produse din grupa respectivă se va extinde coeficientul de corectare al

produsului reprezentativ şi la celelalte produse.

În situaţia în care lansarea în fabricaţie se face în loturi, iar unele produse se

finisează şi deci se recuperează înaintea expirării întregii durate a ciclului.

Coeficientul de corectare se va calcula în toate cazurile în care unele produse se

finisează şi intră în grupa produselor finite înainte de expirarea întregii durate a

ciclului de fabricaţie. De pildă, dacă cheltuielile de producţie cresc neuniform, iar

lansarea în fabricaţie şi faza în condiţiile arătate mai sus, coeficientul de

corectare se va stabili astfel:

DC

tr...trtrdc...dcdcK nn2211nn2211

în care:

- r1, r2,..., rn = cheltuielile ce se recuperează prin finisarea produselor finite

înainte de expirarea duratei totale a ciclului de fabricaţie;

- t1, t2,..., tn = timpul din momentul recuperării cheltuielilor şi până la

sfârşitul ciclului de fabricaţie;

- celelalte simboluri au semnificaţiile din relaţiile precedente.

Având producţia la cost de uzină (Pcu), durata ciclului de fabricaţie (D) şi

coeficientul de corectare (K), stocul de producţie neterminată (S) pe fiecare

produs se stabileşte după relaţiile:

- când producţia este discontinuă şi nu există utilaje care lucrează parale şi

independent,

360sau90DPcuS

297

- când producţia este continuă, precum şi în cazul celei discontinue în care există

utilaje care lucrează paralel şi independent unele faţă de altele,

360sau90KDPcuS

12.2.1.3. Dimensionarea stocurilor la obiectele de inventar de mică valoare

şi scurtă durată. Îmbrăcăminte şi materiale de producţie, uniforme şi

cheltuieli anticipate

Cu excepţia cheltuielilor anticipate, stocurile (S) pentru celelalte elemente

se stabilesc ţinându-se seama de stocul iniţial (Si), stocul fără mişcare sau de

prisos (Sfin) , achiziţiile ce se vor face în perioada respectivă (A) şi consumul sau

uzura acestora (U), relaţia de calcul fiind:

S = Si – Sfin + A – U.

Pentru cheltuielile anticipate, relaţia de calcul a soldului (S) este următoarea:

- S = Sold iniţial + cheltuieli prevăzute a se efectua în perioada respectivă;

cheltuieli ce se vor recupera.

12.2.1.4. Dimensionarea stocurilor pentru piesele de schimb

În întreprinderile în care există un număr mare de repere şi de valori mici,

se poate accepta ca dimensionarea stocurile pentru piesele de schimb să se

efectueze potrivit cu relaţia de calcul aferentă obiectivelor de inventar de mică

valoare şi scurtă durată. În practica noastră financiară şi-au făcut locul şi alte

procedee de calcul. În primul rând, menţionăm că piesele de schimb pot fi

clasificate în două categorii, în funcţie de caracterul fabricaţiei maşinilor,

utilajelor şi instalaţiilor pentru care sunt destinate şi anume:

- piese de schimb destinate maşinilor, utilajelor şi instalaţiilor de serie mare

(escavatoare, combine, tractoare etc.);

298

- piese de schimb destinate celorlalte maşini, utilaje şi instalaţii (utilaje

tehnologice pentru industria chimică etc.).

Pentru prima categorie de piese de schimb, stocul se poate determina ca la

materii şi materiale, în timp ce pentru cea de-a doua categorie, calculul ţine

seama de durata de obţinere (Do), durata de serviciu (Ds), numărul de utilaje

identice în funcţiune (Ui), numărul de piese de schimb montate pe acelaşi utilaj

(Pi) şi coeficientul de corectare (K). Astfel, stocul (S) pentru cea de-a doua

categorie de piese de schimb se poate determina după relaţia:

KPiUiDsDoSf

La rândul său, K se poate calcula astfel:

DoDs

PiUiSK

în care:

- S – reprezintă stocul mediu al pieselor de schimb calculat pe o perioadă

de mai mulţi ani.

Pentru obţinerea stocului valoric (Sv) se va înmulţi stocul fizic cu preţul de

aprovizionare (Pa), adică:

Sv = Sf x Pa

12.2.1.5. Dimensionarea stocurilor pentru produsele finite, a soldului

produselor, lucrărilor şi serviciilor facturate şi mărfurilor expediate dar

neîncasate, precum şi a stocurilor de semifabricate

Stocul la produsele finite depinde de doi factori:

- costul complet şi comercial al produselor (Pcc);

- durata medie de staţionare a produselor (Ds).

299

Durata de staţionare şi timpul de imobilizare a produselor finite este timpul care

se scurge de la terminarea proceselor de fabricaţie până la expedierea acestora.

Pe baza celor doi factori, stocul de prodese finite (S) se va calcula astfel:

360sau90DsPccS

La rândul ei, durata medie de staţionare (Ds) se poate determina după

următoarele procedee:

a)0

0

0

0

Pcc360S

DssaupzSz

Ds

în care:

- 0Sz = stocul mediu zilnic din anul precedent;

- 0pz = producţia medie zilnică din anul precedent;

- 0S = stocul mediu din anul precedent;

- Pcc0 = producţia la cost complet din anul precedent.

b)

CsdsCs

Ds

în care:

- Cs = cantităţi staţionare;

-ds = durata de staţionare.

c) Prin însumarea timpilor de sortare, ambalare, formare a loturilor livrabile,

maturizare a produselor şi eventual a altor timpi. În ceea ce priveşte soldul

produselor, lucrărilor şi serviciilor facturate şi mărfurilor expediate dar

neîncasate (S) se poate dimensiona după o relaţie, asemănătoare cu cea de la

produsele finite adică:

S = D360sau90

Pcc ,

300

în care:

D – reprezintă perioada de întocmire şi depunere a documentelor la bănci şi

perioada până la încasarea acestora.

Dacă în întreprindere există şi semifabricate destinate consumului intern şi

nu sunt luate în calcul stocurile pentru producţia neterminată se va stabili şi

pentru aceste stocuri separat, în funcţie de costul de uzină (Pcu) şi durata medie

de staţionare a semifabricatelor (Ds) în secţiile de producţie, după relaţia:

360sau90DsPcuS

Durata de staţionare a semifabricatelor se poate calcula prin primele două

procedee arătate la produsele finite. Dacă în întreprindere există şi semifabricate

destinate vânzării, calculului stocului se va face ca la produsele finite.

12.2.2. Metoda pe elemente

Metoda se caracterizează prin determinarea stocurilor pe elemente de active

circulante, nu şi pe fiecare componentă a acestora având două procedee

principale de calcul a stocurilor:

- pe baza timpului de imobilizare pe elemente;

- pe baza corelaţiei dinte soldurile elementelor de active circulante, pe de o

parte, şi volumul producţiei, pe de altă parte.

Potrivit primului procedeu, relaţia de calcul a stocului este următoarea:

360sau90TieBceSe

,

în care:

- Se = stocul pe elemente de activ circulante (materii şi materiale, producţie

neterminată, produse finite etc.)

- Bce = baza de calcul pe elemente, care poate fi:

301

- necesarul de materii şi materiale (la elementul materii şi materiale);

- producţia la preţ de cost de uzină (la elementul producţia neterminată);

- producţia la preţ de cost complet (la elementul produse finite) etc.

- Tie = timpul de imobilizare pe fiecare element.

Timpul de imobilizare pe fiecare element (Tie) se poate stabili pe baza

datelor din anul precedent, eventual şi a unor schimbări ce vor avea loc în anul de

previziune.

Relaţia de calcul a acestui timp poate fi:

0

0

Bce360eS

Tie

,

în care:

- eS0 = stocul mediu din anul precedent pe elemente

- Bce0 = baza de calcul pe elemente din anul precedent.

Din stocurile pe elemente trebuie să se deducă în prealabil valorile fără

mişcare, de prisos, produsele fără desfacere şi de proastă calitate etc.

Cel de-al doilea procedeu de calcul al stocurilor se bazează pe relaţia

oarecum proporţională dintre volumul producţiei, şi cel al activelor circulante. În

cadrul acestui procedeu, stocurile pe elemente (Se) se pot stabili în funcţie de

stocurile din anul precedent (S0e) şi un coeficient de creştere şi scădere a

producţiei din anul de previziune faţă de anul precedent (K), după formula:

Se=S0e x K

În aplicarea ultimului procedeu trebuie avut în vedere că utilizarea eficientă a

resurselor ca sporul activelor circulante să fie mai mic faţă de cel al producţiei.

302

12.2.3. Metoda mixtă

Metoda se caracterizează prin stabilirea stocurilor anuale pe fiecare

component al elementelor de active circulante (analitic) şi a stocurilor

trimestriale, numai pe elemente (nu şi pe componentele acestora). Cu alte

cuvinte, se combină calculele analitice, ce se fac anual, cu cele pe elemente, ce se

efectuează trimestrial.

Scopul stabilirii analitice a stocurilor anuale constă, în special, în furnizarea

de informaţii necesare calculării timpului de imobilizare, ca factor de bază în

determinarea stocurilor trimestriale.

Relaţia de calcul a stocurilor anuale pe componentele fiecărui element de

active circulante au fost prezentate în cadrul metodei analitice, iar în ceea ce

priveşte stocurile trimestriale pe elemente se pot determina astfel:

90TieBcteSte

în care:

- Stă - stocul trimestrial (pe elemente de active circulante);

- Bce - baza de calcul trimestrială pe elemente;

- Tie - timpul de imobilizare pe elemente.

Timpul de imobilizare pe elemente de active circulante (Tie) se stabileşte după

relaţia:

în care:

- Sie – stocul anual pe elemente separate, obţinut prin însumarea stocurilor

anuale de la componentele fiecărui element;

- Bee – baza de calcul anuală pe fiecare element de activ circulant.

Bcae360SaeTie

303

12.2.4. Metoda sintetică (Globală)

Metoda sintetică se caracterizează prin stabilirea stocului pe total active

circulante, eventual cu defalcarea acestuia pe elemente. În stabilirea stocului prin

această metodă se pot utiliza următoarele procedee (mai importante):

- procedeul bazat pe viteza de rotaţie;

- procedeul bazat pe corelaţia dintre soldul total al activelor circulante şi volumul

producţiei;

- procedeul bazat pe ponderea activelor circulante la 100 sau 1000 u.m. producţie

marfă.

Scopul aplicării acestei metode constă în simplificarea şi uşurarea muncii

de previziune. Potrivit procedeului bazat pe viteza de rotaţie, soldul total (St) al

activelor circulante se poate stabili astfel:

360sau90ZP

SsauKrP

St 01t

0

1 ,

în care:

- P1= producţia din anul de previziune;

- Kr0 = coeficientul (numărul) de rotaţii din anul precedent;

- Z0 = numărul de zile şi durata unui circuit din anul precedent.

Coeficientul de rotaţie (Kr0) şi numărul de zile sau durata unui circuit (Z0) din

anul precedent se obţin pe baza relaţiilor:

360sau90ZSac

ZsauSac

PKr 00

00

00

,

în care:

- P0 = producţia din anul precedent;

- Sac0 = soldul mediu al activelor circulante din anul precedent.

Viteza de rotaţie din anul precedent nu este luată automat în calcul, ci

trebuie corectată în funcţie de o serie de factori care vor influenţa în anul de

304

previziune asupra accelerării şi chiar încetinirii acesteia, ca efect al schimburilor

în aprovizionare, tehnologie, desfacere, etc.

Potrivit procedeului bazat pe corelaţia dintre soldul activelor circulante şi

volumul producţiei, se poate determina în anul de previziune necesarul total de

active circulante astfel:

St = St0 x K

în care:

- St = necesarul (soldul) total al activelor circulante în anul de previziune;

- K = coeficientul de creştere şi descreştere a producţiei din anul de previziune

faţă de anul precedent

0

1

PP

Pe baza ponderii activelor circulante la 100 şi la 1000 u.m. producţie marfă,

soldul activelor circulante (St) în anul de previziune se poate calcula astfel:

1000sau100pP

St 01 ,

în care:

- p0 – ponderea activelor circulante la 100 sau 1000 u.m. producţie în anul

precedent.

Stocurile sau soldurile totale (St) obţinute prin cele trei procedee pot fi

defalcate pe elemente de active circulante (Se) pe baza ponderii (Pe0) care au

avut-o stocurile pe elemente din anul precedent în stocul total din acelaşi an,

după formula:

100PeSt

Se 0

Ponderea soldurilor de active circulante pe elemente (Pe0) în totalul

soldului din anul precedent (St0) se stabileşte astfel:

305

0

00 St

100SePe

,

în care:

- Se0 = soldul activelor circulante pe elemente în anul precedent. Considerăm că

metoda cea mai bună pentru stabilirea stocurilor şi a necesarului de active

circulante este cea analitică, deoarece aceasta creează un cadru favorabil pentru o

analiză amănunţită şi un control riguros cu privire la modul în care se

gospodăresc resursele materiale şi financiare ale întreprinderii.

12.3. FINANŢAREA NECESITĂŢILOR DE ACTIVE CIRCULANTE

Surse pentru acoperire a necesităţilor privind mijloacele circulante sunt

variate şi participă în proporţii diferite.

Din punct de vedere al rotaţiei, capitalul unei întreprinderi îmbracă forma

capitalului fix, materializat în imobilizări, în bunuri durabile, şi a capitalului

circulant, materializat în bunuri consumabile pe durata de finanţare a unui ciclu

de exploatare.

Acoperirea necesarului de active circulante, a normativului înseamnă, de

fapt, acoperirea necesarului de fond de rulment dat de diferenţa dintre mijloacele

circulante stabile in unul din modelele amintite, când vorbim de planificarea

financiară, ori de valoarea stocurilor şi soldurilor de creanţe, când vorbim de

realizări şi de datoriile pe termen scurt (furnizori, creditori, împrumuturi pe

termen scurt), planificarea sau realizarea.

O sursă de acoperire a activelor circulante este fondul de rulment.

12.3.1. Fondul de rulment

12.3.1.1. Definiţie

Fondul de rulment (capitalul de lucru) reprezintă excedentul de surse

stabile, permanente, peste investiţiile pe termen lung, peste alocările permanente

306

sau utilizările durabile, destinate finanţării activelor circulante. Mărimea

finanţării s-a determinat (se determină) în baza modelelor de dimensionare a

necesarului de finanţare, numit normativ. O sursă de acoperire o constituie

surplusul de surse permanente degajat de ciclul de finanţare al investiţiilor, numit

„Fond de rulment”.

12.3.1.2. Modalitatea calculării Fondului de rulment

Fondul de rulment se calculează pe baza informaţiilor istorice furnizate de

bilanţ (bilanţul funcţional, bilanţul financiar, bilanţul unor exerciţii încheiate) sau

a informaţiilor privind evoluţia, furnizate de bilanţul previzional.

Fondul de rulment calculat în baza unui bilanţ funcţional (contabil) îl

numim permanent.

Fondul de rulment brut (FRB) corespunde elementelor de activ circulante

(sau Fondul de rulment total).

FRB = Activul circulant = Stocuri şi producţia în curs + Creanţe + Disponibilităţi.

Dacă elementele de disponibilizări se iau în calcul la valoarea lor brută,

atunci capitalului propriu i se adaugă amortizarea şi provizioanele elementelor

respective.

În cazul în care se ia în calcul valoarea netă a imobilizărilor, amortizarea şi

provizioanele elementelor respective nu se iau în calcul la partea de surse.

De asemenea, împrumuturile bancare sub forma concursului (sprijinului)

bancar curent, ca şi primele de rambursat, pot fi luate în calculul părţii superioare

a bilanţului, în determinarea capitalurilor permanente.

307

Problema 12.1.

Bilanţul funcţional al exerciţiului încheiat: -u.m.-Active % Pasive %

Active imobilizate Pasive imobilizate-Imobilizări necorporale 2.500 Capital social

(acţionari sau asociaţi) 287.000- Imobilizări corporale brute 304.000 Rezerve 13.000- Imobilizări financiare 1.500 Fonduri (fonduri de

dezvoltare) 89.000Total imobilizări (1) 308.000 28 Subvenţii pentru

investiţii1.500

Active de exploatare Provizioanereglement.

Stocuri şi producţia în curs 210.000 Profit nerepartizat 10.000Creanţe 408.000 Amortizarea mijl. fixe 108.500Cheltuieli înregistrate înavans 2.000

Provizioane pt. activulimobilizat

Total (2) 620.000 56,35 Provizioane pt. riscurişi cheltuieli

Active în afara exploatării Capital propriu (1) 509.000 46,3

Diverse creanţe 100.000 Datorii financiare 316.600Capital subscris apelat şinevărsat

(-) Prime de rambursat -600

Valori mobiliare deplasament

(-) Concursul bancarcurent

-228.000

Total (3) 100.000 9,10 Capital permanent(2)

594.000 54,0

Disponibilităţi(4) 72.000 6,55 Pasive de exploatareDatorii de exploatare 252.000Venituri înreg. înavansTotal (3) 252.000 22,9

Pasive în afaraexploatăriiDatorii privindimobilizările

5.700

Datorii fiscale 2.300Alte datorii 18.000Venituri înreg. înavansTotal (4) 26.000 2,4

Trezorerie de pasiv(5) ...Sprijin bancar curent(6)

228.000 20,7

Total active (1+2+3+4) 1.100.000 100 Total pasive(2+3+4+5+6)

1.100.000 100

308

La poziţia fonduri trebuie avută în vedere corectarea fondului de dezvoltare

cu amortizarea, atunci când imobilizările corporale sunt luate în calcul la valoara

brută. În cazul folosirii valorii nete a mijloacelor fixe, amortizarea nu mai este

trecută la capitalul propriu.

Pe baza bilanţului funcţional se determină fondul de rulment brut sau net

global:

FRBG = Capitalul permanent (brut) – Imobilizări brute, pe baza părţii superioare

a bilanţului, sau

FRNG = Capitalul permanent – Imobilizări nete , sau

FRNG = total active circulante – Datorii de exploatare (sau datorii pe termen

scurt) pe baza părţii inferioare a bilanţului, sau

FRNG = Necesarul de fond de rulment pentru exploatare + Necesităţi de fond de

rulment în afara exploatării + Trezoreria netă.

FRNG = NFRE + NFRAE + TN

Regrupăm datele bilanţului funcţional: -u.m.-FINANŢĂRI PROPRII

Capital propriu 400.500Amortismente şi provizioane 108.500Datorii financiare, fără concursul bancar curent şi prime de rambursat (nete) 85.000A) resurse stabile (capital permanent) 594.000

- Activ imobilizat (brut) 308.000- Cheltuieli de repartizat (valori din bilanţ) -

B) Active stabile (brute) 308.000C) Fond de rulment net global (FRNG) 286.000

- Active de exploatare 620.000- Pasive de exploatare (datorii) 252.000

D) Necesar de fond de rulment de exploatare 368.000- Active în afara exploatării 100.000- Pasive în afara exploatării 26.000

E) Necesar de fond de rulment în afara exploatării 74.000- Trezorerie de activ 72.000- Trezorerie de pasiv 228.000

FRNG = NFRE + NFRAE + TN

FRNG = 368.000 + 74.000 – 156.000 = 286.000 u.m.

309

sau

FRNG = NFR + TN = 442.000 – 156.000 = 286.000 u.m.

Din schema prezentată rezultă destinaţia excedentului de surse stabile, şi

anume, pentru finanţarea necesarului de fond de rulment, necesarului de active

(mijloace) circulante.

Fondul de rulment net global se obţine şi în baza informaţiilor din partea de

jos a bilanţului, şi anume:

FRNG = Total active circulante – Datorii pe termen scurt

FRNG = AC – DTS = (620.000 + 100.000 + 72.000) – (252.000 +

26.000+228.000) = 792.000 -506.000 = 286.000

FRNG = 286.000 u.m.

Necesarul de fond de rulment (sau necesităţile) se determină ca diferenţă

între activele circulante, mai puţin disponibilităţile, şi datoriile pe termen

scurt de exploatare sau:

NFR = (AC – Disponibil) – DTSE,

Sau, pornind de la relaţia de bază:

FRNG = NFR + TN

rezultă:

NFR = FRNG – TN.

Deci:

NFR = 720.000 – (252.000 + 26.000) = 442.000 u.m.

NFR = 286.000 – (-156.000) = 442.000 u.m.

Din ecuaţiile prezentate rezultă alte derivate:

Pasive stabile = Capitaluri permanente = FRNG + AI

AC = FRNG + DTS.

De remarcat diferenţa între datoriile totale pe termen scurt, luate în calculul

FRNG, şi datoriile pe termen scurt, de exploatare şi în afara ei, DTSE (mai

puţin creditele bancare curente).

310

Comparând ponderile structurii patrimoniale, se ajunge la alt grup de

informaţii, unde fondul de rulment net global exprimă gradul, proporţia în

care acesta acoperă necesităţile de fond de rulment, adică valoarea stocurilor

şi creanţelor, corectate cu sursele atrase pe termen scurt.Active circulante 100% - Datorii pe

termen scurt38,6% = NFR 61,4%

- Socuri 29,0 Datorii (surseatrase) deexploatare

35 NFR 61,4%

- Creanţe 56,7 Venituri înavans

NFRG 39,7%

Alte creanţe fărădisponibilităţi

(trezorerie de activ)

14,3 Alte datorii fărăcreditul bancarcurent(Trezorerie depasiv)

3,6 TN depasiv(-)

21,7%

Fig: Structura activelor circulante şi sursele lor

Fondul de rulment net global acoperă numai 39,7% din totalul stocurilor şi

creanţelor. Înseamnă că diferenţa până la concurenţa necesităţii de fond de

rulment se acoperă pe seama trezoreriei nete, care este una de pasiv, exprimând

diferenţa dintre FRNG şi NFR, sau diferenţa dintre trezoreria brută de pasiv

(TBP) şi trezoreria brută de activ (TBA) sau (TBA – TBP):

TN = TBA – TBP = 72.000 – 228.000 = (-) 156.000 u.m.

Sau

TN = TBP – TBA = 228.000 – 72.000 = 156.000 u.m.,

având poziţia sumei celei mari.

Creditul bancar curent se obţine scăzând trezoreria netă (TN) din trezoreria

brută de activ.

Când trezoreria netă este pozitivă, relaţia se schimbă:

- creditul bancar (CB) este egal cu diferenţa dintre trezoreria brută de activ minus

trezoreria netă:

CB = TBA + TN când TN = (TBA – TBP) < 0

311

şi CB = TBA – TN când TN = (TBA – TBP) > 0

sau CB = Disponibilităţi + TN

CB = Disponibilităţi + TN

sau modelul generalizator:

CB = TBA + TN

În cazul exemplificat:

CB = 72.000 – (-156.000)=228.000 u.m.

Redăm schematic cele spuse:

Fig: Legătura FR, NFR şi TN

Spre deosebire de bilanţul funcţional, care grupează elementele în funcţie

de rolul lor în ciclurile de exploatare, bilanţul financiar grupează elementele în

funcţie de durata lor în timp privind consumul sau stingerea lor.

ACTIVESTABILE

BRUTE/NETE

FRNG=

TREZORERIEDE ACTIV

PASIV DEEXPLOATAREŞI ÎN AFARA

EXPLOATĂRII

TPB

FRNG = 286.000

720.000

TPB=72.000

278.000

TPB=228.000

TPB=156.000

NRG=

TNA= +

NFR = 442.000

ACTIVECIRCULANTE

DEEXPLOATAREŞI ÎN AFARA

EXPLOATĂRII

PASIVESTABILE(CAPITAL

PERMANENT+AMORTISMEN

TUL)

IMOBILIZĂRIBRUTE308.000

CAPITALPERMANENT

AMORTISMENTUL 594.000

312

Bilanţul financiar detaliat: - u.m.-Activ Pasiv

Terenuri 54.000 Capital social 287.000Construcţii 100.000 Rezerve 13.000Instalaţii, echipamente, utilaje,industriale

125.000 Fonduri 199.000

Alte imobilizări corporale 25.000 Raport la nou 10.000Titluri imobilizate 1.500 Minus valoare netă -2.500Creanţe cu durată peste un an Capitaluri proprii 506.500TOTAL ACTIV CUDURATA PESTE UN AN(BRUT)

305.500 Datorii financiare cu duratapeste un an

85.000

Stocuri de materii, materiale 100.000 CAPITALURIPERMANENTE

591.500

Stocuri de produse finite 80.000 Provizioane sub un anAlte stocuri 30.000 Alte valori sub un an, inclusiv 506.000Clienţi şi conturi ataşate 410.000 TOTAL DATORII CU

DURATA SUB UN AN506.000

Creanţe diverse 100.000

TOTAL GENERAL 1.097.500

Efecte de încasatValori mobiliare de plasamentDisponibilităţi 72.000TOTAL ACTIVE CUDURATA SUB UN AN

792.000

TOTAL GENERAL 1.097.500

Cheltuielile de instalare sunt cuprinse în minus de valoare netă, care se

înregistrează.

Amortizarea se regăseşte la fonduri, ca şi subvenţiile pentru investiţii

pentru menţinerea comparabilităţii.

Comparând capitalurile permanente cu activele cu durată peste un an, vom

obţine fondul de rulment financiar (C. Permanente – AI) de 286.000 u.m.

Dar bilanţul financiar este important prin informaţiile ce le furnizează

pentru calculul rapoartelor.

Comparând cele două bilanţuri, reţinem:

313

a)Bilanţul funcţional:ACTIV PASIV

Imobilizări 308.000 Capitaluri proprii +Amortizări + Provizioane

509.000

Active circulante 792.000 Datorii financiare (pe termenlung)

85.000

TOTAL ACTIV 1.100.000 Alte datorii (pe termen scurt,inclusiv creditul bancar)

506.000

TOTAL PASIVE 1.100.000

b)Bilanţul financiar (corectat cu minus –valorile):ACTIV PASIV

Active cu durată peste un an 305.500 Capitaluri proprii 506.500Stocuri 210.000 Datorii peste un an 85.000Creanţe sub un an 510.000 Datorii sub un an, inclusiv

cedite bancae curente506.000

Disponibilităţi 72.000TOTAL PASIVE 1.097.500TOTAL ACTIVE 1.097.500

Fondul de rulment poate fi negativ (atât cel net global, cât şi cel financiar).

Atunci când capitalurile permanente sunt inferioare imobilizărilor, rezultă

un fond de rulment negativ, adică datoriile pe termen scurt (inclusiv creditele

bancare) au fost folosite şi pentru finanţarea activului imobilizat. În această

situaţie, necesarul de fond de rulment este negativ.

Fig: Calculul FR.

NFR< 0

FRNG < 0NFR < 0TN = FR – NFR > 0

ACTIVIMOBILIZAT

ACTIVCIRCULANT

din care:

DISPONIBIL

CAPITALPERMANENT

DATORII

PE TERMENSCURT

(sub un an)

FR < 0

314

De regulă, în determinarea FRNG, în partea de imobilizări se ia în calcul

valoarea netă a imobilizărilor corporale. În acest caz, amortizarea

aferentă imobilizărilor corporale nu mai intervine asupra mărimii

capitalului propriu (ea se regăseşte în fondul de dezvoltare sau de

investiţii al întreprinderii sau în formă transformată – bani), în active

circulante.

Fondul de rulment net global este o sursă importantă în finanţarea pe

termen scurt a întreprinderii.

Capital social287.000(al asociaţilor,acţionarilor)

Rezerve113.500FonduriProfitnerepartizat

Datoriipe termenlung85.000

Datorii petermen scurt,inclusivcreditebancare506.000

Capitalpermanent485.000

T

NFR

FRNG286.000

214.000

U 991.500 = S 991.500

Imobilizări nete199.500(active fixe nete)

Active circulanteStocuri 720.000Creanţe

Disponibil72.000 (MT)

Capitalpropriu485.500

315

12.3.2. Datorii pe termen scurt (datorii, surse ciclice)

Datoriile pe termen scurt reprezintă o sursă de acoperire a mijloacelor

circulante şi cuprind obligaţiile întreprinderii faţă de terţi: furnizori, creditori,

bănci ş.a.

Unele datorii pe termen scurt au termene fixe de plată. Însă cum fluxurile

cu exteriorul sunt continue, unele datorii se sting, altele apar, încât întreprinderea

dispune permanent de anumite valori.

Mărimea valorii atrase în circuit reprezintă datorii, reprezintă valori

temporare pe termen scurt. Ele pot fi în cadrul planificării interne financiare.

Planificarea internă ia în considerare, atunci când se dimensionează sursele

de finanţare a mijloacelor circulante, şi nivelul minim cu caracter permanent

al datoriilor pe termen scurt, numite stabile ale ciclului de exploatare ( a nu

se confunda cu pasivele stabile, care se înţelege că sunt pe termen). Le mai putem

numi surse cu caracter permanent.

Aceste datorii minime, care prin mecanismul acumulării şi plăţii lor nu

ating nivelul zero, în globalitatea lor, se pot calcula prin mai multe metode:

a) pentru cele cu termene fixe de plată, metoda însumării soldurilor medii

zilnice;

b) pentru cele fără termen fix, pe baza calculului pe fiecare element

generator în parte.

a) Calculul surselor atrase cu caracter permanent, pe care le putem

numi pasive stabile tocmai datorită caracterului lor permanent, putând fi

asimilate datoriilor pe termen mediu şi lung (adică un veritabil capital permanent

de un nivel minim permanent).

Dacă modelul de calcul se foloseşte trimestrial, atunci se va determina o

cotă medie zilnică, raportând nivelul bugetar (planificat) trimestrial al fiecărui

element la 90. Cota medie zilnică se cumulează, având o tendinţă crescătoare

316

până în ziua plăţii, când nivelul ei scade. Termenele de plată sunt diferite pentru

diferitele datorii sau elemente. Soldurile medii zilnice ale elementelor

generatoare se însumează.

Se consideră sursă atrasă cu caracter permanent (pasiv stabil) suma

cea mai mică, din cursul lunii, a sumei soldurilor zilnice. Această sumă

reprezintă nivelul minim şi permanent pentru toate trimestrele anului de plan.

Însă se poate aplica şi logica fiecărui semestru/ fiecărui luni. Calculele au

următoarea succesiune:

30e

sau90e

C iii ;

iii PCS ;

.minSP is ,

în care:

iC - cota medie zilnică a elementului i;

ei – mărimea estimată pentru elementul i;

Si - soldul mediu zilnic al elementului i;

Pi – mărimea plăţilor, la un moment al lunii, din elementul i;

PS – pasivul stabil pe întreaga grupă de elemente generatoare amintită.

Şi acum murează o exemplificare simplificată a metodei:

317

-u.m.-

Nr.crt. Salarii Impozit

şi CASEnergieelectrică

Termoficareşi apă Gaze Total

1. Baza decalcul

1170 210 270 240 840 -

2. Cota pe zi1/30

39 7 9 8 28 -

3. Data plăţii 23 şi 8 Pe 8 Din 5 în5 zile

Din 5 în 5zile

Pe 15şi 30

1 624 217 9 8 28 8862 663 224 18 16 56 9973 702 231 27 24 84 10684 741 238 36 32 112 11595 780 245 0 0 140 11656 819 252 9 8 168 12567 858 259 18 16 196 13478 312 56 27 24 224 643

Pasivstabil

9 351 63 36 32 252 73410 390 70 0 0 280 74011 429 77 9 8 308 83112 468 84 18 16 336 92213 507 91 27 24 364 101314 546 98 36 32 392 110415 585 105 0 0 0 69016 624 112 9 8 28 781..30 585 210 0 0 0 795

În calcul pot fi utilizaţi, pentru simplificare, indicii:

1n1n/n1n1n

ntrm PSlePS

ee

PS

Este suficientă determinarea pasivului stabil numai pentru primul trimestru,

pentru următoarele utilizându-se procedeul indicilor (şi pentru un şir de ani).

318

Determinarea lunară este similară cu determinarea trimestrială, fiind

accesibilă şi necesitând un volum de muncă redus.

Modelele descrise pot fi utilizate şi în alte ramuri de activitate economică

decât cele industriale.

b) A doua metodă de determinare a pasivelor stabile este metoda de

calcul a pasivelor stabile pe fiecare element generator în parte, pentru fiecare

trimestru în parte (sau perioadă în parte).

Spre deosebire de metoda însumării soldurilor zilnice, metoda analitică

determină pasivele stabile specific modului de formare a pasivelor stabile din:

aprovizionări, avansuri primite de la clienţi pentru executări de lucrări, garanţii,

chirii pentru utilaje şi clădiri, preliminări pentru plăţi viitoare (concedii de

odihnă, reparaţii capitale).

În general, pasivele stabile se determină în funcţie de mărimea elementului

generator stabil şi durata de zile de întârziere a plăţii:

,nzT

BcPs i

ii

în care:

Psi – pasiv stabil la elementul i;

Bci – baza de calcul trimestrială la elementul i;

Nzi – numărul de zile întârziere a plăţii pentru elementul i.

Exemplificativ în acest sens este calculul pasivelor stabile din

aprovizionări:

90

ăriiaproviziona.trimValoareaPs ăriaprovizion

Dacă presupunem că valoarea aprovizionărilor pe trimestre este următoarea

(în u.m.):

nr. zile de întârzieie aplăţii (credit furnizori)

Trim. I30.180

Trim. II19.754

Trim. III25.825

Trim. IV18.853

319

iar numărul de zile de întârziere a plăţii este de 3 zile, atunci pasivele stabile vor

fi:

Trim. I = 006.1390180.30

Trim.II = 65846,658390754.19

Trim.II = 86183,860390825.25

Trim.IV = 5243,528390853.15

Un calcul deosebit se utilizează pentru determinarea pasivelor stabile din

preliminări pentru concedii de odihnă. Pasivul se poate obţine folosind ponderea

soldului elementului de fondul mediu de salarii şi CAS aferent din anul de bază şi

care se aplică la baza de calcul trimestrială din anul de plan. La acelaşi element,

pasivul stabil se determină după relaţia generală, în care numărul de zile

întârziere se determină prin prelucrarea datelor din anul de bază.

De exemplu, în anul precedent, baza de calcul trimestrială a fost (în u.m.):

Soldul preliminărilor la finele anului este de 350 u.m. Baza de calcul medie

în anul de bază este de 3.500 u.m.

Ponderea soldului preliminărilor faţă de baza medie de calcul este de:

%10100500.3

350

Numărul mediu de zile de întârziere a plăţilor se calculează după regula de

trei simplă:

3.500 ......................................90

350.......................................... x

Trim. I3.500

Trim. II3.750

Trim. III3.000

Trim.IV3.750

320

iar x, adică numărul de zile întârziere, va fi:

990500.3

350x

Dacă pentru anul de plan sunt prevăzute următoarele baze de calcul

trimestriale (în u.m.):

pasivele stabile trimestriale vor fi:

- folosind ponderea:

Trim. I = 38010100800.3

Trim.II = 410

Trim. III = 400

Trim. IV = 420

- folosind numărul de zile întârziere:

Trim. I = 3.800 380101800.3

909

Trim. II = 410

Trim. III = 400

Trim.IV = 420

Pasivul stabil este suma cea mai mică din trimestru, reprezentând rezerva

disponibilă neconsumată.

Prin însumarea rezultatelor obţinute cu cele două metode se obţine nivelul

total al datoriilor estimate, care finanţează o parte din activul circulant, din

mijloacele circulante.

c) O altă sursă de acoperire a necesarului de fonduri pentru mijloacele

circulante este creditul bancar pe termen scurt.

Trim. I3.800

Trim. II4.100

Trim.III4.000

Trim. IV4.200

321

Nevoia creditului bancar poate să apară datorită insuficienţei pe termen

scurt a surselor necesare, a unei insuficienţe de trezorerie, ca urmare a activităţii

sezoniere, insuficienţei capitalurilor proprii, creşterii stocurilor. Creditul bancar

poate interveni pentru o valoare negativă a trezoreriei (descoperite), ca o

facilitate de casă sau un credit de campanie ş.a.

Când nevoia de fond de rulment net nu este acoperită de fondul de rulment,

evident că apare nevoia unui împrumut pe termen scurt, a unui sprijin bancar, a

unui credit de trezorerie.

Fig: Creditul bancar ca sursă de finanţare

Creditul bancar este dat de trezoreria brută de pasiv, fiind diferit de TN :

- se porneşte de la totalul activelor circulante, din care se scade fondul de rulment

net global sau se adaugă la necesarul de fond de rulment trezoreria brută de activ,

din care se scade fondul de rulment net global, obţinând mărimea creditului

bancar, sau trezoreria brută de pasiv, sau trezoreria negativă:

a. CB = ACT – DTS – FRNG;

CB = STOCURI + CREANŢE + DISPONIBIL – DTS (fără credite) – FRNG;

CB = 210.000 + 510.000 + 72.000 – 278.000 – 286.000;

CB = 792.000 – 278.000 – 286.000 = 228.000;

b. CB = NFR + TBA – FRNG;

DATORII PETERMENSCURT(SURSE

ATRASE)278.000

NECESARDE FOND

DERULMENT

442.000

FRNG286.000

TREZORERIENETĂ

DEPASIV156.000

STOCURI ŞICREANŢE

720.000

322

CB = 442.000 + 72.000 – 286.000 = 228.000.

Trezoreria netă este egală cu:

a. TN = FRNG - NFR

TN = 286.000 – 442.000 = - 156.000 u.m. (de pasiv);

b. TN = TPB – TBA sau TBA +TPB < 0;

TN = 228.000 – 72.000 = 156.000 u.m. (de pasiv).

Creditul bancar intervine când nevoia de fond de rulment este mai mare

decât fondul de rulment.

Deficitul de surse proprii şi atrase pentru acoperirea activelor circulante

exprimă fluxuri încetinite, creşterea duratelor de stocare şi implicit a nevoii de

finanţare; pentru aceasta, întreprinderea apelează la creditul bancar pe termen

scurt.

Creditul este asociat cu decalajele de timp ce apar între încasări şi plăţi ca

momente ale fluxurilor băneşti ce însoţesc fluxurile de exploatare ale

întreprinderii.

Însă creditul bancar pe termen scurt este o sursă externă ce are un cost, un

preţ, aceasta fiind rata dobânzii la care se acordă creditul. Această rată este

diferită pentru creditele normale, în termen, de rata ataşată creditelor restante,

nerambursate la scadenţă, sau diferită în funcţie de clasa de încadrare a creditului

solicitat şi de riscurile întreprinderii.

De asemenea, bancherul nu oferă credit în orice împrejurare. El poate

refuza o cerere de credit, în anumite situaţii. De aceea, gestionarea fluxurilor de

trezorerie este importantă în regula creditului pe termen scurt. Trezoreria

reprezintă suma elementelor constitutive, ca elemente de activ şi pasiv de

trezorerie.

Trezoreria este o sumă a lichidităţilor cu active financiare de trezorerie

(valorile mobiliare de plasament, efectele comerciale de încasat, biletele de

trezorerie, certificatul de depozit) minus plăţile de trezorerie. Soldul creditor al

323

trezoreriei exprimă deficite ce se acoperă prin concursuri sub forma creditelor de

trezorerie şi a creditelor de scont.

Managementul trezoreriei trebuie să asigure obţinerea celui mai bun credit

şi a celui mai scăzut cost real.

Creditul de trezorerie are un risc mai mare de nerambursare decât cel de

scont.

Însă pentru a oferi un sprijin bancar, cere solicitantului îndeplinirea unor

condiţii. Banca este o societate comercială specializată, care comercializează

bani ce sunt ai ei sau ai altora.

Banca ajută, de regulă, când afacerea prosperă. Ea nu riscă decât în anumite

limite.

Bancherul solicită anumite garanţii. De aici grija de a-l cunoaşte pe

cel care solicită un sprijin bancar, de a-l încadra, după anumite modele, într-o

anumită grupă a capacităţii de a onora datoria în funcţie de performanţa

financiară.

Creditul este clasificat în funcţie de caracteristicile individuale ale

împrumutului şi mai puţin de importanţa împrumutatului. Pentru împrumutaţii

importanţi trebuie să existe o garanţie specifică şi tratată ca un colateral.

Pentru a acorda un credit, banca evaluează performanţa financiară

a întreprinderii, în funcţie de informaţii privind: descrierea activităţii, cifra de

afaceri, venitul net, capitalul propriu, datoriile, comparaţii cu anii anteriori,

proiecţia cash-flow-ului, planul de afaceri şi împrumuturile proiectate, evaluarea

garanţiilor şi colateralelor.

În funcţie de performanţa financiară, împrumutatul poate fi încadrat

în 5 categorii:

A. Împrumutatul este în mod sigur în măsură sa-şi ramburseze suma

principală, cât şi dobânda, din propriile resurse, iar pentru viitor se prefigurează o

situaţie financiară solidă.

324

B. Împrumutatul are o situaţie financiară stabilă, cu toate că există unele

aspecte nesatisfăcătoare din punct de vedere financiar.

C. Câteva aspecte nesatisfăcătoare din punct de vedere financiar sunt

importante, afectând capacitatea de rambursare a creditului.

D. Există un număr important de aspecte nesatisfăcătoare din punct de

vedere financiar, afectând capacitatea de rambursare.

E. Performanţa financiară este atât de slabă, încât rambursarea sumei

principale sau a dobânzii este imposibilă.

Indicatorii de performanţă financiară urmăriţi de bancă pot fi:

Nr.

crt. Indicatorul/Clasa1 2 3 4 5

1. Gradul de îndatorare =

100activeTotal

)TSML(totaleDatorii

0 –

30%

30,1 –

50%

50,1

–

65

%

65,1

–

80

%

Peste

80%

2. Lichiditatea imediată=

100.s.tCreditele.S.T.D

lichideusorlichideActivele

Peste

110%

95,1 –

110%

75,1

–

95

%

50,1

–

75

%

Sub

50%

3. Solvabilitatea patrimonială =

100.cred.tot.rez.socCapital

rezervesocialCapital

Peste

50%

40,1 –

50%

30,1

–

40

%

20,1

–

30

%

Sub

20%

4. Rentabilitatea în funcţie de

cheltuieli =

100totaleCheltuieli

netofitPr

Peste

10%

100,1

–

120%

90,1

-

100

%

70,1

–

90

%

Sub

70%

325

5. Gradul de acoperire a cheltuielilor

din încasări =

100lunaremediiCheltuieli

lunaremediiVenituri

Peste

120%

100,1

–

120%

90,1

–

100

%

70,1

-

90

%

Sub

70%

6. PUNCTAJUL FIECĂRUI

INDICATOR, PE CLASE10 8 5 2 0

Fiecare bancă are grila sa de evaluare.

Categoria de performanţă a solicitantului de credite se obţine însumând

notele (punctelor) acordate celor 5 indicatori şi se compară cu standardul

claselor:

Când suma notelor se apropie de limita superioară a unei categorii, se poate

majora cu 1-3 puncte, iar când se află lângă cea inferioară, se diminuează cu 1-3

puncte.

Dacă întreprinderea înregistrează pierderi, portofoliul de credite se

încadrează automat în categoria E.

În funcţie de performanţa financiară şi de factorii subiectivi (calitatea

managementului; sezonalitatea; nivelul de dependenţă de credite guvernamentale

şi subvenţii; probleme actuale sau viitoare legate de produse, servicii, piaţă;

poziţia de piaţă a întreprinderii; modul de acoperire a datoriei), creditele se pot

clasa în:

a. Curente, când există o situaţie financiară puternică. În acest caz, banca

nu-şi va constitui provizion (provizion = 0 ) – standard.

CategoriaABCDE

Punctaj- total41-5026-4011-251-10

0

326

b. De supravegheat, în cazul unei situaţii financiare bune, dar în care există

unele puncte nesatisfăcătoare în performanţa financiară – în observaţie.

c. Sub standard, în cazul unei situaţii financiare nesigure; există riscul unor

recuperări parţiale.

d. Îndoielnic, când situaţia financiară este slabă, iar clientul băncii este într-o

situaţie improbabilă de a-şi achita obligaţiile.

e. Pierdere, în situaţia unui client slab financiar. Orice recuperare viitoare pare

imposibilă.

Pentru sectorul nebancar, creditele se clasifică în funcţie de serviciul

datoriei, performanţa datoriei şi de iniţierea sau nu a procedurii judiciare:

Nr.

crt.

Performanţă

Financiară

Serviciul

datoriei

AB

C DE

Prov

izio

ane

Fel

1 0-15 zile

Stan

dard Pier

dere

În o

bser

vţie

Pier

dere

Sub

stan

dard

Pier

dere

Îndo

ieln

ic

Pier

dere

Pier

dere Pi

erde

re

Nu

s-au

iniţi

at p

roce

duri

S-au

iniţi

at p

roce

duri

juric

ice 0

Stan

dard

2 16-30 zile

În o

bser

vţie

Pier

dere

Sub

stan

dard

Pier

dere

Îndo

ieln

ic

Pier

dere

Pier

dere Pi

erde

re

Pier

dere Pi

erde

re 0,05

În o

bser

vaţie

3 31-60 zile

Sub

stan

dard

Pier

dere

Îndo

ieln

ic

Pier

dere

Pier

dere Pi

erde

re

Pier

dere Pi

erde

re

Pier

dere Pi

erde

re 0,20

Sub

stan

dard

4 61 -90 zile

Îndo

ieln

ic

Pier

dere

Pier

dere Pi

erde

re

Pier

dere Pi

erde

re

Pier

dere Pi

erde

re

Pier

dere Pi

erde

re 0,50

Îndo

ieln

ic

5 Minim 91

zile

Pier

dere Pi

erde

re

Pier

dere Pi

erde

re

Pier

dere Pi

erde

re

Pier

dere Pi

erde

re

Pier

dere Pi

erde

re 1,00

Pier

dere

327

Este uşor de sesizat alunecarea de la o categorie la alta în cazul înrăutăţirii

sau îmbunătăţirii serviciului datoriei, cu efect antrenat asupra mărimii

coeficientului de aprovizionare.

Caracterizarea performanţei poate fi însoţită de anumiţi indicatori cu valori

prag de eligibilitate din punct de vedere al creditării:

;32

totalPasivtotaleDatorii.1 ;2

propriuCapitaltotaleDatorii.2

.1propriuCapital

termenpeDatorii.4;21

permanentCapitaltermenpeDatorii.3

Modelele statistice de determinare a riscului de faliment, a riscului

întreprinderii faţă de factorii perturbatori ai mediului său se bazează pe studiul

statistic al populaţiei statistice luată în studiu.

Este o tratare multidimensională şi care constă, în fapt, în ordonarea

ansamblului elementelor colectivităţii (întreprinderilor) ce aparţin unui eşantion

caracterizat prin n variabile (rapoarte) luate simultan. Aceasta a condus la

cercetarea unui indicator sintetic numit scor, ce departajează prin mărimea sa

colectivitatea întreprinderilor cu risc de cea a întreprinderilor normale.

Aplicarea metodei rapoartelor permite formularea unui indicator

sintetic,variabila Z, ca o combinaţie liniară de rapoarte:

Z = a1x1 + a2x2 + ...+ anxn

Diferitele formulări ale scorurilor (punctelor) depind de natura rapoartelor

x1, x2, ..., xn folosite pentru construcţia funcţiei de departajare şi de coeficienţii de

ponderare ce la sunt ataşaţi. Funcţiile de departajare, de diferenţiere, sunt destul

de multe (Elie Cohen: Analizse Financiere).

1. Formula lui Altman – bazată pe un grup de 22 de rapoarte şi pe un

eşantion de 33 de întreprinderi sănătoase şi 33 cu probleme de faliment:

Z = 1,2x1 + 1,4x2 + 3,3x3 + 0,6x4 + 0,9x5 ,

în care:

328

.totalActiv

TVAfaraafacerideCifrax

;totaleDatoriipropriiFondurix;

ATEBEx;

totaleActivezerveRex;

.T.AFRNGx

5

4321

2. Formula CESA se bazează pe 41 de rapoarte ale unui dublu eşantion de

întreprinderi din industria textilă (în Franţa) şi pe 36 de întreprinderi cu probleme

şi 99 de întreprinderi normale. În formulă, rapoartele au fost selectate:

Z = -0,22x1 – 0,32x2 – 0,01x3 + 0,55x4 + 0,22x5 + 0,01x6 + 0,60x7 + 0,22x8 –

0,12x9 + 0,22x10 .

unde:

x1 –Datorii pe termen lung/Capital permanent;

x2 – Capital propriu/Datorii totale;

x3 – Capital permanent/Datorii pe termen scurt;

x4 – Capital propriu/Cifra de afaceri;

x5 – Credite clienţi/Cifra de afaceri;

x6 – Cifra de afaceri/Activ brut;

x7 – Imobilizări brute/Amortizări;

x8 – Valoarea adăugată/Valoarea producţiei;

x9 - Cheltuieli de personal/Valoare adăugată;

x10 – Rezultatul exploatării/Capital propriu.

3. Formula lui Y. Collonques se bazează pe o serie de 19 rapoarte, pe un

eşantion de întreprinderi mici şi mijlocii, din care: 35 cu probleme şi 35 normale

Autorul propune două formule:

Z3.1.= 4,98301x1 + 60,066x2 – 114,8348x3 ;

Z3.2.= 4,6159x1 – 22x4 – 1,9623x5 ,

şi o alta:

N = 0,914R1 + 11,006R2 – 2,17R3 ,

unde:

329

x1- Cheltuieli de personal / VA fără taxe;

x2 – Cheltuieli financiare / CA fără taxe;

x3 – FRN/Total bilanţ;

x4 – RE/CA fără taxe;

x5 – FRN/Stocuri;

R1 – Cheltuieli de personal /CA;

R2 – Cheltuieli financiare nete/CA;

R3 – FR/TA.

Cu ajutorul formulei se propune o regulă de clasament simplă, şi anume:

Z3.1.> 5,455 exprimă întreprinderi cu risc de faliment;

Z3.1.< 5,455 exprimă întreprinderi sănătoase;

Z3.2. > 3,0774 exprimă întreprinderi falimentare;

Z3.2. < 3,0774 exprimă întreprinderi sănătoase;

N > 1 –risc de faliment şi N< 1 –întreprindere sănătoasă.

4. Formula Y. Conan şi M. Holder este o funcţie de departajare

sectorială, ce asociază scorul cu probabilitatea de falimentare.

Pentru întreprinderi industriale:

Z4.1. = 0,24x1 + 0,22x2 + 0,16x3 – 0,87x4 – 0,10x5

Sau

N4.1. = 24x1 + 22x2 + 16x3 – 87x4 – 10x5 ,

unde:

x1- EBE/Total datorii;

x2 – Capital permanent/Total activ;

x3 – (Realizabile(creanţe)+ Disponibil)/CA fără taxe;

x4 – Cheltuieli financiare/CA fără taxe;

x5 – Cheltuieli de personal/VA

Pentru întreprinderi comerciale de en gros:

Z4.2.= 0,019x2 + 0,0136x3 + 0,0341x6 +0,0185x7 + 0,0158x8 – 0,0122,

330

în care:

x2 = Capital permanent/Total activ;

x3 = (Realizabile + Disponibil)/CA fără taxe;

x6 = Finanţări proprii ale imobilizărilor/Total bilanţ;

x7 = EBE/Total bilanţ;

x8 = NFR/CA fără taxe.

În transporturi:

Z4.3. = 0,00989x1 + 0,071x2 + 0,0496x14 – 0,0181x8 – 0,1735x15 – 0,0062,

în care:

x14 = Cheltuieli financiare/CA fără taxe;

x15 = Cheltuieli financiare/Valoare adăugată.

Valorile Y permit stabilirea probabilităţii medii a riscului de faliment,

aprecierea întreprinderii în funcţie de valorile medii ale scorului sau ale funcţiei

Z:

Industrie Comerţ cu ridicata Transport

Bună Z ≥ 0,09

P< 30%

Z ≥ 0,20

P < 40%

Z ≥ 0,25

P < 35%

Prudenţă 0,04 ≤ Z ≤0,09 -0,30 ≤ Z ≤0,20 -0,35 ≤ Z ≤0,25

Pericol Z < 0,04

P> 65%

Z < -0,30

P> 65%

Z < -0,35

P> 65%

5. Formula funcţiei scor a Băncii Franţei este un model amplu de

detectare a riscului de faliment. Eşantionul utilizat a cuprins întreprinderi grupate

în 3 categorii, între 1972 – 1980:

- Întreprinderi deficitare;

- Întreprinderi normale;

- Întreprinderi marginale.

331

Pachetul de raportare a fost compus din 19 rapoarte, din care s-au selectat

8:

100Z = - 1,255x1 + 2,003x2 – 0,824x3 + 5,221x4 - 0,689x5 – 1,164x6 + 0,706x7 +

0,706x7 + 1,408x8 – 85,544 ,

unde:

x1 = Cheltuieli financiare/Rezultatul economic brut;

x2 = Resurse stabile/Capital investit = Imobilizări brute + NFR;

x3 = CAF/Datorii;

x4 = RE brut/CA fără taxe (TVA);

x5 = Datorii comerciale/Aprovizionări, inclusiv TVA;

x6 = Rata variaţiei valorii adăugate;

x7 = stocuri de producţie neterminată – Avansuri clienţi + Creanţe comerciale/

Producţia, inclusiv taxe;

x8 = Investiţii fixe (corporale)/Valoarea adăugată.

Valoarea funcţiei Z plasează întreprinderea într-o zonă sau alta:

Z > 0,125 – întreprinderi normale;

Z > -0,250 – întreprinderi deficitare;

-0,250 < Z < 0,125 – zonă de incertitudine.

Şi alte funcţii sunt valoroase în diagnosticarea stării întreprinderii (a se

vedea funcţia prof. univ. dr. Gh. Băileşteanu de la Universitatea de Vest din

Timişoara şi a lectorului Ivaniciu de la aceeaşi universitate).

Metoda scorului permite o apreciere sintetică a situaţiei şi a rezultatului,

prin optica predictivă sau deductivă, pe baza retrospectivei, de către partenerii

externi ai întreprinderii, între care banca ocupă un loc important.

Creditul este o sursă de provocare a capitalului împrumutat, însă nu este

uşor de obţinut. Ba mai mult, o dată obţinut, el generează cheltuieli financiare

privind dobânzile, având un cost al său, dependent de riscul privind posibilitatea

rambursării lui.

332

Capitolul XIII.

POLITICA DE INVESTIRE

13.1. INVESTIREA – DECIZIE FINANCIARĂ STRATEGICĂ

Decizia de investire este o decizie strategică şi este parte integrantă a

politicii generale a firmei. Ea înseamnă nu numai o imobilizare de capital ci şi o

anumită activitate ce urmăreşte să plaseze firma într-o anumită poziţie pe piaţă,

iniţierea şi întreţinerea unor relaţii de afaceri cu firme din sectoare de activitate

diferite etc.

Orice plasament de capital pe termen mai lung în scopul obţinerii de profit

reprezintă o investire. Indiferent că fondurile se plasează în active imobilizate sau

în active circulante, investiţia reprezintă o imobilizare importantă a acestor

fonduri, ca volum şi durată în timp, urmărind obţinerea unei rentabilităţi

superioare în viitor. Prin urmare, decizia de investire conduce la o imobilizare de

capital, făcută în prezent, dar care urmează să se întindă pe mai multe exerciţii

viitoare în condiţii de risc, în speranţa unei rentabilităţi viitoare crescute.

Investiţia poate fi gândită şi ca o acţiune, prin care se cheltuiesc sume

importante de bani, care schimbă fluxul de numerar al celui care ia o astfel de

decizie. Investiţiile majore în sfera activităţii firmei nu modifică numai fluxul de

numerar, ci ele afectează şi poziţia financiară a acestuia, măsurată prin

intermediul indicilor financiari sau al celor statistici.

Formele pe care la ia investiţia în cadrul firmei includ cheltuieli pentru:

construcţii, echipamente, terenuri, cercetare-dezvoltare, modificări în nivelul

stocurilor, active financiare.

333

Din punct de vedere financiar, investiţia provoacă o foarte mare cheltuială

de capital, care trebuie să fie compensată, în perspectivă, de intrări de fonduri,

respectiv de fluxuri de numerar (profituri) generate de obiectivul de investiţii

finanţat, eşalonat pe întreaga perioadă de viaţă economică a acestuia.

În sens financiar, investiţia reprezintă renunţarea la o sumă de bani,

prezentă şi certă, în speranţa obţinerii unor venituri viitoare superioare, dar

probabile.

În sens contabil, investiţia presupune alocarea unei sume de bani

disponibile pentru procurarea unui activ imobilizat care va genera fluxuri de

numerar viitoare şi va determina cheltuieli de exploatare ce trebuie acoperite de

fluxuri de numerar viitoare.

Cu certitudine, decizia de investire este decizia centrală într-o firmă,

deoarece luarea unei decizii incorecte în acest sens cauzează, în mod obişnuit,

pierderi financiare importante, iar în anumite cazuri poate conduce la falimentul

firmei. Iată deci un motiv în plus să considerăm decizia de investire ca pe o

decizie strategică.

13.2. CLASIFICAREA PROIECTELOR DE INVESTIŢII

Clasificarea proiectelor de investiţii se poate face în funcţie de mai multe

criterii: scopul în care au loc, riscul pe care îl implică etc.

Cea mai răspândită clasificare a proiectelor de investiţii se referă la

următoarele tipuri de investiţii:

1. Investiţiile de înlocuire: menţinerea afacerii se referă la cheltuielile cu

înlocuirea unui echipament învechit sau defect, utilizat la producerea

unor produse profitabile. Aceste proiecte sunt necesare în cazul în care

firma îşi continuă afacerile curente.

334

2. Investiţiile de înlocuire: reducerea costului cuprinde cheltuielile cu

înlocuirea unui echipament încă utilizabil, dar învechit. Scopul acestor

cheltuieli este de a reduce costurile cu salariile, materialele sau alte

elemente de cost. Aceste decizii necesită analize detaliate pentru a

susţine necesitatea acestor cheltuieli.

3. Investiţiile de dezvoltare (extindere) a produselor sau pieţelor includ

cheltuielile pentru creşterea volumului şi gamei produselor sau

extinderea segmentului de piaţă ce aparţine firmei. Aceste decizii sunt

mai complexe deoarece ele necesită cunoaşterea explicită a cererii

viitoare privind produsele firmei de către piaţă, ceea ce implică luarea

deciziei finale în această privinţă la un nivel înalt în cadrul firmei.

4. Investiţiile de dezvoltare prin introducerea unor noi produse în

fabricaţie sau cucerirea de noi pieţe cuprind cheltuielile necesare

producerii unui nou produs sau cererea de noi pieţe. Aceste proiecte

includ decizii strategice care pot schimba fundamental natura afacerii,

şi ele necesită, în mod normal, cheltuieli importante pe o perioadă

lungă de timp. Ca urmare, este necesară o analiză foarte detaliată, iar

decizia finală este luată de consiliul de administraţie al firmei.

5. Investiţiile de protecţie a mediului sunt cheltuieli care răspund unor

exigenţe impuse se legislaţie şi din această cauză sunt cunoscute şi sub

denumirea de investiţii obligatorii sau proiecte non-profit.

6. Alte investiţii care nu sunt incluse în categoriile prezentate.

Clasificarea prezentată poate fi sintetizată totuşi în trei categorii largi de

proiecte de investiţii: (1) proiecte de investiţii de expansiune, cele destinate să

îmbunătăţească capacitatea firmei de a produce şi vinde produsele sale, (2)

proiecte de investiţii de înlocuire a echipamentelor uzate şi (3) proiecte de

investiţii de reglare care nu furnizează în mod direct beneficii cash firmei, dar

335

ajută ca activitatea acesteia să poată continua (sunt incluse aici, în special,

proiectele legate de mediul înconjurător).

O altă clasificare împarte proiectele de investiţii în:

- proiecte impuse de oportunităţile de creştere pe care le generează;

- proiecte impuse de oportunităţi de reducere a costurilor oferite de

acestea;

- proiecte impuse de îndeplinirea unor cerinţe legale (de producţie,

siguranţă, sănătate etc).

13.3. ELEMENTE FINANCIARE ALE INVESTIŢIEI

Elemente financiare ale oricărei investiţii sunt următoarele: cheltuielile

pentru investiţii, durata de viaţă a investiţiei, beneficiile suplimentare sau

economiile realizate şi valoarea reziduală.

1. Cheltuielile pentru investiţii cuprind, în general, costul de achiziţie a

echipamentului, utilităţilor şi terenului, alte costuri referitoare la

investiţie (transport, instalaţii, personal suplimentar etc.), necesarul

suplimentar de capital de lucru net şi costuri de oportunitate (de

exemplu, terenul utilizat la realizarea investiţiei ar putea fi, altfel,

vândut).

Costul de oportunitate este costul implicit de renunţare la o ocazie

favorabilă. De exemplu, atunci când un fabricant de maşini se hotărăşte să

lanseze un nou model, vânzările din celelalte modele, în mod normal, cunosc un

regres. Fluxul de numerar pierdut pentru aceste modele constituie un cost de

oportunitate care este un cost implicit, nu explicit.

2. Durata de viaţă a investiţiei poate avea următoarele exprimări:

- durata tehnică determinată de caracteristicile tehnico- funcţionale

specifice fiecărui bun de investiţie;

336

- durata contabilă (fiscală) stabilită pentru perioada de recuperare integrală

a valorii iniţiale a investiţiei pe calea amortizării;

- durata economică (comercială) determinată de durata în care investiţia îl

interesează pe investitor prin efectele sale favorabile;

- durata juridică este durata protecţiei juridice asupra dreptului de

proprietate sau de concesiune asupra unui anumit bun.

La evaluarea eficienţei unei investiţii se ţine seama de durata de viaţă

economică, care interesează cel mai mult gestiunea financiară a firmei. Peste

această durată, obiectivul de investiţii va genera cheltuieli şi amortizări mai mari

decât veniturile realizate (productivitatea marginală în raport cu timpul devine

negativă).

3. Beneficiile suplimentare sau economiile (de materiale, manoperă)

preconizate a se obţine prin exploatarea investiţiei sunt fluxuri de

numerar marginale (profituri marginale) determinate de punerea în

funcţiune a obiectivului de investiţii. Ele se determină ca excedent între

încasările suplimentare rezultate din punerea în funcţiune a investiţiei şi

plăţile suplimentare rezultate în urma punerii în funcţiune a investiţiei.

Fluxurile de numerar legate de o investiţie cuprind următoarele trei

componente: investiţia iniţială, fluxul de numerar din exploatare şi fluxul de

numerar terminal.

a) investiţia iniţială este fluxul de numerar net existent la începutul

proiectului respectiv (la momentul zero) şi cuprinde elementele de

cheltuieli de investiţii arătate;

b) fluxul de numerar din exploatare este fluxul de numerar net (profit+

amortizare) aşteptat de-a lungul vieţii economice a proiectului. El se

referă la numerarul generat de exploatare.

337

Estimarea fluxurilor de numerar viitoare este poate cea mai dificilă şi

necesară sarcină în eşalonarea capitalului. Fluxurile de numerar utilizate în

alocarea capitalului sunt clasificate, în general, astfel:

Fig: Diagrama fluxurilor de numerar aferente unei investiţii

Exemplu cifric de determinare a fluxului de numerar (cash flow)

I. Profituri totale din exploatare 1.000 u.m.

Cheltuieli de amortizare 110 u.m.

Impozit pe profit (25%) (250) u.m.

...........................................................................................................................

Flux de numerar din exploatare 860 u.m.

Notă: cheltuielile cu amortizarea s-au adăugat pentru că ele sunt, alături de

impozitele amânate, o cheltuială noncash.

O parte din fluxul de numerar din exploatare este utilizată fie pentru

achiziţii de mijloace fixe, fie pentru suplimentarea capitalului de lucru net impusă

de noua investiţie.

Fluxuri de numerar

Fluxuri de intrare anumerarului

Fluxuri de ieşire anumerarului

Flux denumerar dinexploatare

Flux denumerar din

alteinvestiţii

Ieşiriiniţiale denumerar

Ieşiriperiodice de

numerar

338

II. Achiziţii de mijloace fixe 300 u.m.

Vânzări de mijloace fixe (100) u.m.

...................................................................................................................

Capital cheltuit 200 u.m.

III. Suplimentări de capital de lucru net 100 u.m.

Totalul fluxurilor de numerar include fluxul de numerar din exploatare

ajustat cu capitalul cheltuit şi cel pentru suplimentarea capitalului de lucru.

Recapitulând datele de mai sus, avem:

- flux de numerar din exploatare 860 u.m.

- capital cheltuit (200) u.m.

- suplimentări de capital de lucru net (100= u.m.

.......................................................................................................................

Total flux de numerar 560 u.m.

c) fluxul de numerar terminal este fluxul de numerar după impozitare,

altul decât fluxul de numerar din exploatare, care este ocazionat în

ultimul an de viaţă al proiectului. De exemplu, dacă este vorba de un

utilaj, fluxul de numerar terminal este dat de fondurile realizate din

vânzarea utilajului, influenţate cu obligaţiile fiscale aferente operaţiunii

de vânzare în cauză. Acest flux este, în mod obişnuit, pozitiv, dar poate

fi şi negativ. Practic, fluxul de numerar terminal se referă la fluxul de

numerar ce-l realizează firma din valoarea reziduală a proiectului.

4. Valoarea reziduală exprimă valoarea posibil a fi realizată după

încheierea duratei de viaţă a investiţiei (prin vânzare sau în alt mod).

Câştigul de capital obţinut astfel măreşte profitul impozabil, iar pentru a

339

reduce impactul fiscal, unele legislaţii acordă scutiri de impozit pentru o

parte din câştigul de capital.

Fluxurile de numerar marginale se apreciază prin compararea rezultatelor

exploatării în condiţiile folosirii noii investiţii faţă de exploatări fără a apela la o

nouă investiţie.

La estimarea fluxurilor de numerar trebuie respectate următoarele principii:

- Fluxurile de numerar trebuie să fie măsurate în evoluţia lor, adică fluxul

de numerar aferent unui anumit proiect trebuie să fie estimat din perspectiva

modului cum va fi afectat întregul flux de numerar al firmei dacă proiectul nu

este adoptat. Astfel, în analiză trebuie incluse toate schimbările în fluxul de venit

al firmei, fluxul costurilor şi fluxul impozitelor care vor rezulta din acceptarea

proiectului.

- Fluxurile de numerar trebuie să fie măsurate după luarea în considerare a

impactului fiscalităţii.

- În calcularea fluxului de numerar trebuie incluse toate efectele indirecte

ale proiectului (cumpărarea unor noi utilaje, suplimentarea capitalului de lucru

etc.)

- În evaluarea proiectului nu trebuie luate în considerare costurile care au

fost deja făcute (sau s-a convenit să fie făcute).

- Valoarea resurselor utilizate în realizarea proiectului trebuie măsurate în

funcţie de costurile lor de oportunitate, adică fluxurile de numerar pe care le pot

genera aceste resurse dacă ele nu sunt utilizate în realizarea proiectului respectiv.

340

13.4. TEHNICI DE ALEGERE A PROIECTELOR DE INVESTIŢII

13.4.1. Actualizarea şi valoarea actuală netă

Prin actualizare se încearcă compararea sumelor de bani obţinute în

perioade diferite. Este evident că o sumă încasată peste un an nu este echivalentă

cu aceeaşi sumă disponibilă în prezent. Independent de orice consideraţie cu

privire la inflaţie sau la risc, o unitate monetară în prezent valorează mai mult

decât în viitor, deoarece există un preţ al timpului.

Actualizarea este o tehnică ce permite compararea fluxurilor care nu sun

obţinute la acelaşi moment. Astfel, dacă se notează cu V0 „valoarea actuală” a

sumei F1, adică suma disponibilă imediat care este echivalentă cu F1 încasată

după un an, şi cu „r” rata de oportunitate sau rata dobânzii la care s-ar putea

investii banii, trebuie să se realizeze egalitatea:

V0(1+r) = F1

sau

V0 =r1

F1

Se observă că valoarea actuală a unui flux F1 realizat peste un an este egală

cu F1/(1+r). De asemenea, valoarea actuală a unui flux Fn, care apare după n ani,

este egală cu Fn/(1+r)n, de unde avem:

V0 (1+r)n = Fn

sau

V0 = n

n

r1F

Pentru o rată de actualizare r, valoarea actuală a unei serii de fluxuri

eşalonate în timp este egală cu:

341

V0 =

,r1

F...

r1F

r1F

nn

221

Unde 1/(1+r)t este coeficientul de actualizare care depreciază fluxul Ft şi îl

transformă în valoarea prezentă V0 în anul t. Coeficientul de actualizare este

totdeauna subunitar, întrucât rata r este pozitivă.

Metoda valoare actuală netă constă în a utiliza costul efectiv de finanţare

a unui proiect (spre exemplu, o anumită rată a dobânzii r) şi a compara fluxurile

financiare generate de proiect cu alternativa costând în plasarea capitalului

investit la o rată a dobânzii r. Se presupune, de asemenea, că toate fluxurile

generate de proiect în perioada intermediară pot fi replasate la rata r până la

finele proiectului. Se compară deci:

I0(1+r)n cu F1(1+r)n-1+...+ Fn

Împărţind la (1+r)n , se compară I0 cu

.r1

F...

r1F

r1F

nn

221

Valoarea actuală netă este egală cu diferenţa dintre acestea :

VAN = -I0 +

.r1

F...

r1F

r1F

nn

221

În acest mod se va afla dacă investiţia are o valoare actuală globală, adică

netă de suma investită, pozitivă. Se vor alege proiectele a căror valoare actuală

netă va fi pozitivă şi se vor respinge cele având valoarea actuală netă negativă.

Valoarea actuală netă (VAN) a unei investiţii este suma fluxurilor

financiare, generate de investiţie, actualizate. Aceste fluxuri pot fi negative (ieşiri

de trezorerie) şi pozitive ( intrări de trezorerie).

Spre exemplu, o societate comercială vizează să realizeze o investiţie, în

acest an, în sumă de 10 milioane u.m., care va permite obţinerea unui surplus

monetar de 4 milioane u.m., în fiecare din următorii 5 ani. Costul capitalului este

de 20% (r = 20%).

342

În tabelul următor sunt înscrise toate fluxurile relative la investiţie:

Anul0 1 2 3 4 5

Fluxuri de trezoreriede actualizat mil.u.m. -10 4 4 4 4 4

Coeficient deactualizare 1/(1+r)t 1 0,833 0,694 0,579 0,482 0,402

Fluxuri actualizatemil. u.m. -10 3,33 2,78 2,32 1,93 1,61

Întrucât valoarea actuală netă a ansamblului fluxurilor acestui proiect este

pozitivă (VAN= 1,97 mil.u.m.), se va putea realiza investiţia, fiind suficient de

rentabilă (dacă avem în vedere rentabilitatea cerută). Altfel formulat, valoarea

actuală a fluxurilor pozitive este mai mare decât valoarea actuală a fluxurilor

negative; investiţia poate fi realizată deoarece generează un surplus de fluxuri

pozitive.

În concluzie, o investiţie poate fi realizată atunci când valoarea actuală netă

este pozitivă sau valoarea actuală a fluxurilor pozitive este mai mare sau egală cu

valoarea actuală a fluxurilor negative.

Având în vedere că valoarea actuală netă depinde de suma diferitelor

fluxuri şi de scadenţa acestora, prezintă interes studierea comportamentului

valorii actuale nete atunci când rata de actualizare se modifică. Cu cât rata de

actualizare este mai ridicată, cu atât fluxurile viitoare sunt mai depreciate şi

valoarea lor actuală mai scăzută. Încasările fiind, în principiu, mai îndepărtate în

timp decât plăţile, valoarea actuală netă a investiţiei scade atunci când rata de

actualizare creşte. În exemplul dat, calculând VAN la diferite costuri ale

capitalului, vom obţine:

Costul capitalului (r) 0% 10% 20% 32% 40% 50%

VAN – milioane u.m. 10 5,16 1,97 -0,62 -1,86 -3,05

343

Graficul se prezintă astfel:

13.4.2. Rata internă de rentabilitate (RIR)

Rata internă de rentabilitate a unei investiţii este rata de actualizare care

anulează valoarea actuală netă.

Rata internă de rentabilitate este un criteriu al deciziei de investiţii fondat

pe o idee simplă. Întreprinzătorul se întreabă care este rata de rentabilitate a

investiţiei vizate. Dacă ea este superioară sau egală cu rata minimă de randament

pe care el o cere (costul capitalului), investiţia poate fi realizată. Dacă rata internă

de rentabilitate este inferioară costului capitalului, investiţia nu poate fi realizată ;

ea „aduce” mai puţin decât costă.

În exemplul precedent, rata de rentabilitate este rata de actualizare r, pentru

care:

5432 r14

r14

r14

r14

r1410

Rata internă de rentabilitate a acestui proiect este aproximativ 29,12%.

Investiţia poate fi realizată deoarece RIR este superioară costului capitalului

(20%). Dacă investiţia ar fi 15 mil.u.m. (şi nu 10 mil.u.m.), rata internă de

rentabilitate ar fi de 10,5%, iar investiţia nu ar trebui realizată.

VAN

r

344

În concluzie, o investiţie este rentabilă atunci când rata internă de

rentabilitate (RIR) este superioară sau egală cu costul capitalului. O investiţie nu

este suficient de rentabilă dacă rata sa internă de rentabilitate este inferioară

costului capitalului.

Cele două criterii (VAN şi RIR) conduc la aceeaşi decizie atunci când se

pune problema dacă investim sau nu. În schimb, pot să apară diferenţe atunci

când trebuie făcută alegerea între mai multe proiecte. Pentru ilustrare, vom

considera următoarele două investiţii(costul capitalului este 20%).

ProiectFluxul de trezorerie mil.u.m.

VAN mil.u.m. RIRPerioada 0 Perioada 1

Investiţia A -10 17 4,167 70%

Investiţia B -20 30 5,0 50%

Cele două investiţii sunt foarte rentabile, VAN este pozitiv şi RIR

superioară costului capitalurilor. Dacă ar fi posibil, ar trebui realizate amândouă.

Dar trebuie să alegem numai una din cele două investiţii. În acest caz, VAN ne

conduce la realizarea investiţiei B, iar RIR la realizarea investiţiei A. Nu se pot

realiza ambele investiţii, dar se poate realiza o investiţie şi plasa diferenţa la

costul capitalului. Avem două posibilităţi:

- să realizăm investiţia A şi să plasăm 10 mil.u.m. la o rată de 20%;

- să realizăm investiţia B.

ProiectFluxul de trezorerie mil.u.m.

VAN mil.u.m. RIRPerioada 0 Perioada 1

Investiţia A+plasament de 10mil.u.m. la 20%

-10-10

1712

4,1670

-20 29 4,167 45%Investiţia B -20 30 5,0 50%

345

În acest caz, VAN şi RIR conduc la aceeaşi decizie (investiţia A prezintă

mai puţin interes decât investiţia B), deoarece s-a ţinut cont de posibilităţile de

plasament la costul capitalului. Astfel, chiar dacă nu sunt egale cheltuielile

iniţiale, trebuie să reţinem investiţia cu VAN mai ridicată. Criteriul RIR permite

să se observe dacă o investiţie este rentabilă sau nu, dar nu permite să se compare

proiectele între ele.

Se observă că VAN ne furnizează informaţii în valoare absolută, întrucât ea

indică surplusul monetar generat de investiţie, ţinând cont de costul finanţării, în

timp ce RIR este un criteriu de rentabilitate în valoare relativă, adică pentru o

unitate monetară investită. Astfel, atunci când se compară două proiecte

concurente, într-un caz excepţional, un proiect poate avea o rentabilitate mai

ridicată şi o valoare actuală netă mai scăzută decât celălalt, datorită unei diferenţe

importante între sumele investite9. Acest caz este excepţional, întrucât proiectele

concurente implică, de regulă, capitaluri imobilizate destul de apropiate. Datorită

problemelor de finanţare cu care se confruntă firmele, în general, acestea preferă

să utilizeze criteriul RIR care maximizează rentabilitatea capitalurilor investite.

Totuşi, o VAN mai ridicată reflectă o creştere mai importantă a bogăţiei

întreprinderii şi corespunde cel mai bine criteriului de maximizare a valorii

acesteia.

13.4.3. Indicele de profitabilitate

Indicele de profitabilitate este raportul dintre valoarea actuală a fluxurilor

de trezorerie pozitive şi investiţia iniţială:

9 Bruno Solnik – Gestion finanicere, Edition Nathan, 1994,pag.113.

346

0F,I

r1F

IP t0

n

1tt

t

Regula este ca orice proiect al cărui indice de profitabilitate este

supraunitar să fie acceptat, iar orice proiect al cărui indice de profitabilitate este

mai mic decât 1 să fie respins.

Reluând exemplul iniţial, indicele de profitabilitate este egal cu:

197,1.mil102,01.mil4

IP

5

1tt

şi investiţia poate fi acceptată.

Indicele de profitabilitate nu este decât o prezentare diferită a criteriului

VAN, dar, la fel ca RIR, poate conduce la alegeri eronate pentru proiectele care

se exclud reciproc, ca în exemplul următor:

Fluxuri de trezorerie mil.u.m. VANmil.u.m.r=20%

IPr=20%Perioada 0 Perioada 1 Perioada 2

Proiectul A -300 180 240 16,5 1,055Proiectul B -1000 700 650 34,2 1,034

Indicele de profitabilitate conduce la alegerea proiectului A în detrimentul

proiectului B, a cărui valoare actuală netă este mai mare. La fel ca rata internă de

rentabilitate, indicele de probabilitate privilegiază rata rentabilităţii şi nu

creşterea bogăţiei. Din acest motiv, el poate fi utilizat pentru a analiza dacă o

investiţie este rentabilă, nu pentru a clasa proiectele.

347

13.4.4. Termenul de recuperare

Termenul de recuperare reprezintă timpul necesar recuperării sumei

investite.

Atunci când fluxurile de trezorerie anuale sunt identice, termenul de

recuperare este egal cu:

trezoreriedeFluxInvestitiaTr

Pentru exemplul iniţial, termenul de recuperare este de

10 mil u.m./4 mil u.m. =2,5 ani.

Atunci când fluxurile de trezorerie anuale nu sunt egale, se vor compara de

fluxurile de trezorerie cumulate cu investiţia, ca în exemplul următor:

Anul0 1 2 3 4 5

Fluxuri de trezorerie anuale -10 3 4 4 5 2Fluxuri de trezorerie cumulate 3 7 11 16 18

Cumulat, fluxul pentru perioada 2 este 7 mil.u.m., iar pentru perioada 3 este

de 11 mil.u.m. Termenul de recuperare este cuprins între 2 şi 3 ani, acesta fiind

de 2,75 ani (2ani + ¾ ani).

Termenul de recuperare calculat se va compara cu un termen maxim fixat.

Dacă aceasta este mai mic decât termenul maxim, investiţia va putea fi realizată,

dacă este mai mare, va fi respinsă. Evident, cu cât investiţia este mai riscantă, cu

atât termenul de recuperare maxim va fi mai scurt, întreprinderea dorind să

recupereze rapid cheltuielile sale, înainte de a fi prea târziu.

Acest criteriu face să predomine o preocupare privind lichiditatea (intrări

de fonduri cât mai rapid), conducând la însumarea unor fluxuri de lichidităţi care

intervin la date diferite.

348

Termenul de recuperare, care se doreşte a fi un indicator al riscului şi al

rentabilităţii investiţiei, poate să conducă la o alegere eronată, ca în exemplul

următor:

Fluxuri de trezorerie mil.u.m. Termenulde

recuperare

VANmil.u.m.r = 20%0 1 2 3

Investiţia A -1000 500 400 600 2,16 ani 41,5Investiţia B -1000 500 500 100 2 ani -178,6

Criteriul termenul de recuperare conduce la a reţine investiţia B, deşi

investiţia A are o valoare actuală netă pozitivă. Astfel, termenul de recuperare,

deoarece nu ia în calcul toate fluxurile de trezorerie, poate conduce la alegeri

eronate; el favorizează lichiditatea investiţiei, nu valoarea acesteia.

349

Capitolul XIV.

SURSELE FINANŢĂRII PE TERMEN LUNG

14.1. FACTORII CARE INFLUENŢEAZĂ APELAREA LA DIFERITE

SURSE DE FINANŢARE

Decizia de achiziţionare a activelor pe termen lung necesită surse de

finanţare care să acopere fondurile imobilizate în aceste active. Firma aflată în

această situaţia poate apela la surse din interiorul său (caz în care vorbim de o

finanţare internă) sau la surse din afara firmei (caz în care vorbim de finanţare

externă).

Finanţarea internă (autofinanţarea) cuprinde fluxurile de numerar rezultate

din profitul reţinut pentru dezvoltare şi din cheltuielile cu amortizarea suportate

de firmă.

Finanţarea externă se referă la suma datoriilor noi pe termen lung şi pe

termen scurt sau la capitalul propriu nou emis de către firmă ca sursă de

procurare a fondurilor necesare, precum şi la operaţiunea de leasing.

Deciziile privitoare la stabilirea surselor corespunzătoare de fonduri,

interne sau externe, afectează atât indicele dividendelor plătite, cât şi structura

capitalului. Aceste decizii depind, de asemenea, de o serie de factori. Astfel, din

punctul de vedere al firmei şi acţionarilor acesteia, factorii care determină

apelarea la o anumită sursă nouă de finanţare sunt:

1) costurile administrative şi legale ale creşterii actuale a finanţării;

2) costul serviciului finanţării, spre exemplu plăţile de dobândă;

3) nivelul obligaţiei de a face plăţi de dobândă şi altele asemenea;

350

4) nivelul obligaţiei de a rambursa finanţarea;

5) deductibilitatea fiscală a costurilor legate de finanţare;

6) efectul unei noi finanţări asupra nivelului de control al firmei de către

acţionarii existenţi şi libertatea lor de acţiune.

Din punctul de vedere al furnizorilor unei noi finanţări, sunt importanţi

următorii factori:

a) nivelul venitului aşteptat de investitori;

b) nivelul riscului ataşat riscurilor aşteptate;

c) potenţialul de lichidare a investiţiei lor fie direct de către firmă prin

rambursarea datoriei, fie prin intermediul pieţei secundare;

d) nivelul impozitului personal pentru veniturile din investiţii;

e)gradul de control sau de influenţă asupra afacerilor firmei pe care îl obţin

investitorii ca urmare a investiţiei făcute.

Pentru finanţarea activelor permanente curente şi pe termen lung, firma

trebuie, potrivit principiului armonizării sau echilibrării, să recurgă la finanţare

pe termen lung. Principalele tipuri de finanţare pe termen lung sunt: împrumutul

bancar pe termen lung, împrumutul obligatar, emiterea de noi acţiuni şi apelarea

la leasing.

14.2. ÎMPRUMUTUL BANCAR PE TERMEN MEDIU ŞI LUNG

Împrumutul bancar pe termen mediu şi lung este un împrumut obţinut pe

lângă o bancă sau o altă instituţie financiară şi care trebuie rambursat într-o

perioadă mai mare de un an. Acest împrumut este, în mod obişnuit, negociat

direct între cel care solicită împrumutul şi bancă (sau altă instituţie financiară-

societate de asigurări, alţi creditori). Perioada pentru care se acordă acest gen de

împrumut variază.

351

Împrumutul pe termen mediu şi lung este o sursă importantă de finanţare a

firmelor. El este preferabil împrumutului pe termen scurt, deoarece asigură celui

împrumutat un grad mai mare de siguranţă. Decât să aibă grija reînnoirii unui

credit pe termen scurt, cel împrumutat poate obţine un credit pe termen mediu

sau lung structurat în aşa fel încât scadenţa acestuia să coincidă cu viaţa

economică a activului ce va fi finanţat. Astfel, fluxurile de numerar ce vor fi

generate de activul finanţat pot servi la rambursarea ratelor la împrumut.

La angajarea unui împrumut pe termen mediu sau lung, firma trebuie să ia

în calcul trei factori: (1) costul cu dobânda, (2) garanţiile cerute de creditori şi (3)

modul şi termenele de rambursare.

Împrumutul pe termen mediu şi lung are trei mari avantaje oferite celor care

recurg la el: rapiditate, flexibilitate şi costuri de obţinere relativ reduse. De

asemenea, deoarece se negociază direct cu cei care acordă credite, documentele

formale legate de obţinerea împrumuturilor sunt minime (şi cheltuielile aferente,

de asemenea).

Obţinerea sumelor necesare printr-un împrumut bancar pe termen mediu

sau lung poate fi realizată mult mai rapid decât cele prin emiterea de obligaţiuni.

În plus, un alt avantaj al împrumutului bancar pe termen mediu sau lung este cel

al flexibilităţii viitoare a acestuia, ceea ce nu este cazul unui împrumut obligatar.

Astfel, în cazul acestuia din urmă, datorită numărului mare de deţinători de

obligaţiuni, este virtual imposibil să se obţină permisiunea de a modifica

condiţiile contractului, chiar dacă apariţia unor noi condiţii economice poate

conduce la dorinţa celui împrumutat sau a deţinătorilor de obligaţiuni de a la

schimba. În schimb, în cazul unui împrumut bancar pe termen mediu sau lung,

cei împrumutaţi pot, în general, conveni cu creditorul să modifice mutual

condiţiile contractuale.

Rata dobânzilor pentru creditului bancar pe termen mediu sau lung poate fi

ori fixă pe întreaga perioadă de acordare a creditului, ori variabilă. Dacă se

352

utilizează o rată fixă, aceasta va fi, în general, stabilită aproape de rata dobânzii

obligaţiunilor cu aceeaşi scadenţă şi acelaşi risc ca împrumutul bancar. Dacă rata

este variabilă, aceasta va fi, în mod obişnuit, stabilită cu un anumit număr de

puncte procentuale peste dobânda bancară de referinţă sau rata interbancară

oferită pe piaţa de la Londra (LIBOR). Aceste rate pot fi ajustate anual,

trimestrial, lunar sau pe baza altor date specificate în contract.

Majoritatea creditelor pe termen mediu şi lung sunt garantate, iar

contractele de credit prevăd şi acorduri restrictive care să dea o mai mare

certitudine creditorului în legătură cu recuperarea creditului acordat.

Contractul de credit pe termen mediu sau lung prevede, în mod obişnuit, ca

valoarea creditului să fie amortizată pe întreaga perioadă de angajare a acestuia.

Aceasta înseamnă că firma va trebui să plătească periodic rate egale pentru

rambursarea creditului şi achitarea dobânzii. Prin acest mod de rambursare se

reduce riscul creditorului de a nu recupera creditul (plăţile de dobândă sunt, în

prima parte a perioadei de rambursare, mai mari decât rata la credit).

În unele cazuri, în contractul de credit pe termen mediu şi lung se prevede

şi o perioadă de graţie (perioadă în care nu trebuiesc rambursate rate la credit). În

acest caz, dobânda în sumă absolută se calculează cu formula:

D = C x Tn x r

unde:

D = dobânda acordată pentru creditul acordat;

C = suma iniţială a creditului;

Tm = perioada medie de acordare a creditului;

r = rata anuală a dobânzii.

Perioada medie de angajare a creditului se poate obţine cu formula:

Tm = Tg +2I

2T rr

unde:

353

Tg = termenul (perioada de graţie);

Tr = perioada în care are loc rambursarea;

Ir = intervalul dintre două rambursări consecutive.

Perioada de graţie (sau de vacanţă) este destinată să permită firmei

împrumutate să aibă timp să se organizeze sau reorganizeze pentru a începe să

genereze suficiente fluxuri de numerar înainte de a începe rambursarea creditului.

Schema amortizării unui credit pe termen mediu sau lung poate să arate că

firma trebuie să facă plăţi egale, trimestrial, semestrial sau anual, de principal şi

dobândă.

Problema 14.1.

Presupunem că o firmă ia cu împrumut un miliard de lei pe opt ani cu o

dobândă de 9% pe an. Rambursarea se face la finele fiecărui an, prima

rambursare având loc la finele primului an.

Pentru întocmirea schemei de rambursare se foloseşte formula valorii

prezente a anuităţii:

VP = C x FAAr%,n

de unde,

C=n%,rFAA

VP

Cunoscând că valoarea prezentă a anuităţii este VP=1 mld.u.m., rata

dobânzii r=9%, numărul de perioade n=8 şi FAA9%,8 găsit în tabele este de 5,535,

plata anuală (anuitatea) C se calculează astfel:

C=1.000.000.000/5,535=180.668 mii u.m.

În tabelul de mai jos este arătată fiecare anuitate plătită de firmă, constând

din partea de credit rambursată şi dobânda aferentă.

354

-mii u.m.-

Finele

anului

Anuitatea Dobânda Suma rambursată

din credit

Soldul

creditor

0 0 0 0 1.000.000

1 180.668 90.000 90.668 909.332

2 180.668 81.480 98.828 810.504

3 180.668 72.945 107.723 702.781

4 180.668 63.250 117.418 585.363

5 180.668 52.683 127.985 457.378

6 180.668 41.164 139.504 317.874

7 180.668 28.608 152.060. 165.814

8 180.668 14.854 165.814 0

Total 1.445.344 445.344 1.000.000

Pentru creditul contractat, firma face plăţi totale de 1.445.344.000 u.m., din

care un miliard u.m. reprezintă rambursarea creditului, iar 445.344.000 u.m.

reprezintă dobânda aferentă.

14.3. ÎMPRUMUTUL OBLIGATAR

Deşi în ţara noastră această formă de finanţare este foarte puţin folosită

(aproape lipseşte, dar nu este momentul să insistăm şi pe cauze), multe firme din

ţările occidentale se împrumută prin emiterea de obligaţiuni cu rata dobânzii fixă

şi cu o dată a scadenţei prestabilită, în special între 10 şi 25 de ani.

Creditul obligatar atrage toate tipurile de investitori care caută venituri la

un risc scăzut. În special investitorii instituţionali sunt atraşi de investiţia în

obligaţiuni emise de firme şi mai cu seamă instituţiile care au nevoie de încasări

355

regulate de cash pentru a face faţă obligaţiilor de plată cu caracter repetitiv, cum

ar fi fondurile private de pensii.

Factorii pe care firma îi ia în considerare la finanţarea prin împrumut

obligatar sunt:

1. Costurile emisiunii, care ţin să fie relativ reduse; în Marea Britanie,

acestea sunt, în general, estimate la circa 2,5% din valoarea

numerarului pentru o emisiune de 2 mil. de lire sterline.

2. Costurile serviciului sunt mai reduse decât în cazul emisiunii de

acţiuni, deoarece împrumutul obligatar reprezintă o investiţie cu risc

relativ scăzut pentru investitori astfel că veniturile aşteptate de aceştia

tind să fie ai mici decât cele pentru deţinătorii de acţiuni.

3. Obligaţia de a plăti dobândă, ce revine firmei, întrucât deţinătorii de

obligaţiuni au dreptul prevăzut în contractul obligatar de a acţiona să

impună plata dobânzii şi rambursarea principalului la scadenţă (inclusiv

executarea silită a activelor cu care a fost garantat împrumutul

obligatar, dacă s-au emis obligaţiuni garantate).

Datorită obligaţiei clare de plată periodică de dobânzi, în cazul unei

potenţiale insolvabilităţi, serviciul finanţării prin împrumut obligatar

poate fi o povară considerabilă pentru firma împrumutată.

4. Obligaţia de a răscumpăra împrumutul obligatar apare indiferent

dacă firma a emis obligaţiuni răscumpărabile sau nu, ea având

întotdeauna posibilitatea să cumpere propriile obligaţiuni, de pe

piaţa deschisă. Această flexibilitate oferită de împrumutul

obligatar nu este disponibilă la fel de prompt în cazul finanţării

prin emisiune de acţiuni comune sau preferenţiale. Pe de altă

parte, dacă împrumutul obligatar are la bază obligaţiuni

răscumpărabile cu data stabilită de răscumpărare, cazul obişnuit,

firmele sunt obligate prin contract să facă răscumpărarea, ceea ce

356

poate pune firma într-o poziţie dificilă privind fluxul de numerar

în preajma datei răscumpărării.

5. Deductibilitatea dobânzii la împrumutul obligatar la calcularea

profitului impozabil face ca plăţile de dobânzi la creditul obligatar

să fie mai ieftine decât plăţile de dividende pentru acţiuni, adică

finanţarea să fie mai ieftină.

6. Efectul asupra controlului şi libertăţii de acţiune. Severitatea

consecinţelor neîndeplinirii obligaţiilor de plată a dobânzii şi de a

răscumpăra principalul poate limita în mod considerabil libertatea

de acţiune a firmei. În vreme ce controlul în sensul drepturilor de

vot nu apare în cazul finanţării prin împrumut obligatar, controlul

în sensul existenţei capacităţii de a gestiona afacerile fără piedici

poate fi serios erodat prin emisiunea de împrumut obligatar.

Astfel, în mod obişnuit, cei care acordă împrumut firmei impun

condiţii şi clauze acesteia, despre care deja am discutat.

Factorii pe care îi iau în considerare investitorii potenţiali în cazul unui

împrumut obligatar sunt:

a) Nivelul veniturilor, care tinde să fie relativ mai scăzut, comparativ cu cel

aşteptat din investiţii în acţiuni.

b) Gradul de risc al veniturilor este şi el mai mic în cazul obligaţiunilor decât

în cazul acţiunilor. Acest risc se numeşte riscul ratei dobânzii care este

riscul pierderii de capital cauzate de schimbări în nivelul general al

ratelor dobânzii.

c) Uşurinţa lichidării investiţiei apare în cazul emisiunii publice a

împrumutului obligatar. Astfel, obligaţiunile emise publicului pot fi

lichidate prin vânzarea pe piaţă.

357

d) Mărimea impozitului personal poate fi influenţa deciziilor investitorilor,

deoarece dobânzile sunt elemente de venit pentru stabilirea impozitului

personal pe venit.

e) Gradul de control nu există în cazul împrumutului obligatar, exceptând

cazul când este necesar să se forţeze plăţile datorate în cazul

insolvabilităţii firmei.

14.4. FINANŢAREA PRIN CREŞTEREA CAPITALULUI PROPRIU

În vederea finanţării prin creşterea capitalului propriu, firma poate recurge

la emiterea de noi acţiuni, la reţinerea profitului, la acordarea de bonusuri în

acţiuni pentru profitul reţinut şi la emisiunea de drepturi.

Dacă firma a decis să emită noi acţiuni comune, ea trebuie să stabilească

suma ce urmează să se acopere prin acest tip de finanţare şi numărul de acţiuni

corespunzător volumului de finanţat astfel. Prin împărţirea volumului finanţării la

numărul de acţiuni emise se obţine valoarea nominală a unei acţiuni.

La stabilirea valorii nominale a unei acţiuni (sau a numărului de acţiuni) un

factor major îl reprezintă vandabilitatea. Majoritatea investitorilor nu găsesc

atractiv acţiunile cu valoare nominală foarte mare, deoarece nu le oferă

posibilitatea unei libertăţi prea mari de acţiune. Astfel, dacă un investitor doreşte

să investească 175.000 u.m., iar valoarea nominală a unei acţiuni este de 100.000

u.m. el nu va putea să investească întreaga sumă, pe când dacă valoarea nominală

este de 1.000 u.m. el poate cumpăra cu suma prevăzută a fi investită 175 acţiuni.

O dată ce acţiunile firmei au fost emise şi a început tranzacţionarea lor la

bursă, valoarea nominală nu mai are o prea mare semnificaţie, deoarece preţul

acţiunii, ca rezultat al forţelor pieţei, va oscila probabil în jurul valorii nominale.

Decizia privind stabilirea valorii nominale a unei acţiuni nu este

irevocabilă; firma poate ulterior să divizeze (spliteze) sau să consolideze valoarea

358

nominală stabilită iniţial. În cazul divizării, obiectivul îl formează reducerea

preţului unitar pentru a face acţiunile mai vandabile.

Factorii pe care îi ia în considerare firma la finanţarea prin emisiunea de noi

acţiuni sunt:

1.Costurile emisiunii variază considerabil în funcţie de metoda utilizată

pentru efectuarea unei noi emisiuni.

2.Costurile serviciului sunt date de faptul că deţinătorii de acţiuni se aşteaptă

la venituri relativ ridicate în funcţie de aprecierea capitalului şi de

dividende. Dividendele sunt un cost explicit pentru firmă, în timp ce

aprecierea capitalului (creşterea valorii unei acţiuni) rezultă din faptul că

profiturile neplătite ca dividende se aşteaptă ca odată şi odată să intre în

buzunarul acţionarilor. Astfel, într-un fel sau altul, întregul profit realizat

de firmă va fi plătit, până la urmă, acţionarilor.

3.Obligaţia de a plăti dividende depinde pentru fiecare an de politica de

dividend a firmei şi de rezultatele obţinute de aceasta. Pot fi ani când,

datorită rezultatelor financiare sau politicii de dividend adoptate, să nu se

plătească dividende.

4.Obligaţia de a răscumpăra investiţia nu există în cazul acţiunilor , decât în

cazul lichidării firmei. Ca urmare, finanţarea asigurată prin emiterea de

acţiuni comune nu impune un efort prea mare în privinţa plăţilor către

investitori.

5.Deductibilitatea dividendelor la calcularea impozitului pe profit nu se pune,

ceea ce face ca dividendele să fie mai costisitoare pentru firmă decât o

sumă absolută similară cu cea a dobânzii pentru împrumutul obligatar sau

cel bancar.

6.Efectul asupra controlului şi libertăţii de acţiune este prezent în cazul

finanţării prin emisiunea de acţiuni comune. Dacă la această finanţare au

359

participat şi alţi investitori decât cei existenţi, puterea de vot se va

schimba într-o anumită măsură şi posibil şi controlul firmei.

Factorii de care vor ţine seama potenţialii investitori la finanţarea prin

emisiunea de acţiuni comune sunt:

a) Nivelul venitului este de aşteptat să fie mai ridicat decât venitul asociat

investiţiilor „sigure”, cum ar fi valorile mobiliare emise de stat.

Acţiunile comune oferă o oportunitate de a face investiţii ale căror

venituri sunt legate în mod destul de direct de succesul comercial al

firmei. Majoritatea oportunităţilor de investiţii de acest tip solicită timp

cheltuit de către investitori pentru administrarea activelor în care ei

investesc bani; ele expun, de asemenea, investitorii la obligaţii

nelimitate. Totuşi, există posibilitatea ca aceste investiţii să fie

administrate de instituţii specializate în acest domeniu.

b) Gradul de risc al veniturilor este mai crescut decât în cazul

împrumutului obligatar, deoarece veniturile, atât în ceea ce priveşte

câştigurile de capital, cât şi în ceea ce priveşte dividendele, nu sunt

certe. Pot fi chiar perioade nefavorabile tranzacţiilor care pot cauza o

scădere la zero a valorii anumitor acţiuni emise de firmă, ceea ce

înseamnă pierderea de către acţionari a întregii sume investite în aceste

acţiuni.

c) Uşurinţa lichidării investiţiei este o condiţie ca investitorii să

investească într-un anumit activ. Pentru aceasta există piaţa secundară

de capital. Evident, este în interesul firmei să aibă tranzacţionate în

mod regulat acţiunile la o bursă recunoscută astfel încât să fie facilitată

lichidarea investiţiilor existente.

d) Impozitarea venitului din investiţiile în acţiuni comune se face în cazul

persoanelor fizice prin intermediul impozitului personal pe venit.

360

e) Gradul de control este asigurat prin intermediul drepturilor la vot

conferite de acţiunile comune emise de firme.

Creşterea capitalului propriu prin emisiunea de acţiuni comune se poate

face prin acordarea dreptului de preempţiune acţionarilor existenţi de a subscrie

noua creştere de capital sau prin emisiunea publică de acţiuni.

Cea dintâi modalitate este mai răspândită, însăşi legea sau contractele de

societate ale societăţilor pe acţiuni prevăzând că, în împrejurări normale, orice

nouă emisiune de acţiuni trebuie să fie oferită mai întâi acţionarilor existenţi în

proporţie cu acţiunile deţinute de fiecare. Această prevedere este uneori privită ca

o restricţie asupra capacităţii conducătorilor de firme de a obţine avantajul

primelor de emisiune dacă s-ar recurge la emisiunea publică de acţiuni.

Emisiunea publică de acţiuni este relativ rară în practică. Astfel, se pare că

în Marea Britanie aceasta reprezintă probabil mai puţin de 10% din totalul

finanţării rezultate din creşterea capitalului propriu10.

14.5. PROFITUL REŢINUT

Dacă firma se decide ca o parte a profitului de repartizat să nu-l plătească

ca dividende, Profitul reţinut în firmă este un mod efectiv de creştere a finanţării.

La urma urmei, dacă întregul profit ar fi plătit ca dividende în numerar şi

acţionarii ar cumpăra noi acţiuni ale firmei cu banii primiţi ca dividende, acest

lucru ar avea acelaşi efect ca cel datorat profitului reţinut.

În realitate, în România, ca şi în alte ţări, profiturile reţinute reprezintă o

sursă foarte importantă de finanţare pentru multe firme.

La prima vedere, profiturile reţinute par să fie o sursă gratuită de finanţare.

Totuşi, prin punctul de vedere al acţionarilor sau asociaţilor (care sunt

10 E.J.McLaney,business Finance for Decision Makers, Pitmann Publishing, London,1994,p.209.

361

proprietarii firmei), profiturile reţinute reprezintă un cost de oportunitate

deoarece, dacă profiturile realizate ar fi fost integral plătite ca dividende în

numerar, acţionarii ar fi putut investi aceşti bani la o rată de venit pe care piaţa o

asigură la momentul respectiv. Ca urmare, în mod logic, profiturile reţinute au un

cost similar cu cel al acţiunilor comune pe care firma le are emise pe piaţă.

14.6. BONUS-URILE ÎN ACŢIUNI

Firmele pot converti profiturile reţinute în acţiuni comune care apoi sunt

distribuite acţionarilor existenţi în mod gratuit. În urma acestei operaţiuni

capitalurile proprii ale firmelor rămân neschimbate, adică contribuţia acţionarilor

care deţin acţiuni comune nu este alterată prin emiterea de acţiuni ca bonus

(creşte numărul de acţiuni comune deţinute de un acţionar, dar valoarea lor totală

rămâne cea dinaintea acordării bonusului în acţiuni).

Deşi nu are consecinţe economice, acordarea de acţiuni ca bonus este

destinată (1) transmiterii de informaţie, (2) să indice încredere în conducerea

firmei privitor la modul în care a făcut investiţiile şi (3) să facă acţiunile firmei

mai vandabile ca urmare a divizării lor în cadrul acţiunii de acordare de acţiuni

ca bonus.

Factorii care trebuie luaţi în considerare la creşterea finanţării prin

reţinerea profiturilor sunt:

1.Politica de dividend dacă afectează avuţia netă a acţionarilor, reţinerea unei

anumite proporţii şi nu alta din profit va avea un anumit efect asupra

sumei dividendelor plătite şi asupra preţului acţiunii după plata

dividendelor.

2.Costurile cu emisiunea lipesc în cazul acestui tip de creştere a finanţării.

362

3.Incertitudinea profiturilor şi reţinerea profiturilor, care reprezintă o

chestiune de decizie a conducerii, determină specificul acestei metode de

creştere a finanţării prin capitaluri proprii.

4.Controlul acţionarilor nu este diluat, reţinerea profiturilor neschimbând

puterea de vot a nici unui acţionar.

14.7. EMISIUNEA DE ACŢIUNI PREFERENŢIALE

Deoarece acţionarii care deţin acţiuni preferenţiale au întâietate în a primi

dividende, ei sunt mai puţin expuşi la risc decât acţionarii care deţin acţiuni

comune. Ca urmare, aşteptările din partea acţionarilor deţinători de acţiuni

preferenţiale privind venitul sunt mai scăzute decât aşteptările acţionarilor

deţinători de acţiuni comune în aceeaşi firmă.

Acţiunile preferenţiale pot fi, şi în mod obişnuit sunt, cumulative. Aceasta

înseamnă că dacă dividendele aferente acţiunilor preferenţiale nu sunt plătite

integral în oricare an, acţionarii deţinători de acţiuni comune nu sunt îndreptăţiţi

la dividende în anul sau în anii viitori până când dividendele aferente acţiunilor

preferenţiale nu vor fi achitate la zi.

Factorii ce trebuie să fie avuţi în vedere de firmă când apelează la finanţare

prin emisiune de acţiuni preferenţiale sunt:

1.Costurile emisiunii este probabil să fie similare cu cele asociate creşterii de

capital prin emisiune de acţiuni comune, diferind în funcţie de metoda

folosită.

2.Costurile serviciului tind să fie mai scăzute decât în cazul acţiunilor

comune, deoarece acţiunile preferenţiale expun pe deţinătorii acestora la

un risc mai mic.

363

3.Obligaţia de a plăti dividende de către firmă nu este impusă de lege pentru

obligaţiunile preferenţiale. Totuşi, firma are obligaţia de a plăti

dividendele pentru acţiunile preferenţiale înaintea oricărui dividend

pentru acţiunile comune.

4.Obligaţia de a răscumpăra acţiunile preferenţiale există atunci când au fost

emise cu această clauză. Acest fapt impune firmei emitente necesitatea de

a dispune de fonduri necesare răscumpărării.

5.Nedeductibilitatea fiscală se aplică şi dividendelor pentru acţiunile

preferenţiale (ca şi cele pentru acţiunile comune).

6.Efectul asupra controlului şi libertăţii de acţiune nu există, deoarece în mod

normal acţiunile preferenţiale nu impun restricţii asupra deţinătorilor de

acţiuni comune. În general, acţiunile preferenţiale nu dau drept de vot.

Factorii de care trebuie să ţină cont investitorii în acţiuni preferenţiale sunt:

a)Nivelul veniturilor tinde să fie scăzut, în mod semnificativ sub cel al

acţiunilor comune ale aceleiaşi firme.

b)Gradul de risc al veniturilor se află între cel ataşat obligaţiunilor şi cel

ataşat acţiunilor comune.

c)Uşurinţa lichidării este posibilă datorită faptului că acţiunile preferenţiale

pot fi răscumpărabile sau pot fi tranzacţionate la bursă.

d)Impozitarea dividendelor pentru acţiunile preferenţiale are loc prin

includerea lor în veniturile ce sunt luate în considerare la calcularea

impozitului pe venitul personal.

e)Gradul de control lipseşte, deoarece în mod obişnuit acţiunile preferenţiale

nu dau drept de vot.

364

14.8. LEASING-UL

În afară de calea cumpărării în vederea obţinerii şi utilizării a activelor este

şi calea contractului de leasing, o formă specială de închiriere. Leasingul este un

mijloc de obţinere a utilizării economice a unui activ pe o anumită perioadă fără a

obţine un titlul legal asupra activului. El poate reprezenta o metodă de creştere a

vânzărilor, dar şi o procedură de finanţare. Aceasta din urmă ne preocupă pe noi

aici.

Finanţarea prin leasing poate fi furnizată de către firme industriale

producătoare în efortul acestora de a creşte vânzările, dar şi de firme specializate

în asigurarea finanţării prin leasing. Există mai multe tipuri de firme care au ca

obiect de activitate leasingul: bănci comerciale, instituţii financiare (de economii

şi de credit), firme financiare şi firme industriale.

Leasing-ul este o procedură de finanţare a investiţiilor prin care o bancă sau

o instituţie financiară specializată achiziţionează un bun mobiliar sau imobiliar pe

care-l închiriază unei firme sau unui particular, aceştia din urmă având

posibilitatea să-l cumpere la sfârşitul contractului la un preţ convenit (în general

la valoarea reziduală).

Obiectul contractului de leasing îl formează finanţarea oricăror bunuri

mobile sau imobile cu valoare ridicată şi de folosinţă îndelungată (echipamente

de producţie, linii tehnologice, mijloace de transport etc.). Finanţarea care

cumpără un bun de la producător îşi acoperă preţul acestuia prin redevenţele

plătite de cel care ia în leasing acel bun. Redevenţa cuprinde, pe lângă

amortizarea preţului de cumpărare şi dobânda la capitalul investit, cheltuielile de

administraţie, precum şi o cotă de profit. Revedenţele sunt de aşa natură

calculate, încât să asigure amortizarea preţului într-o perioadă sensibil mai scurtă

decât durata de folosinţă efectivă.

365

Contractul de leasing specifică condiţiilor şi clauzele înţelegerii privind

leasingul, incluzând:

- perioada leasingului (care poate fi de la câteva luni la o perioadă ce

acoperă viaţa economică a bunului);

- suma şi perioada plăţilor cu chiria (redevenţa);

- plăţile responsabile de costuri, asigurare, întreţinere şi reparare a

activului;

- condiţiile anulării înţelegerii;

- opţiunea, dacă există, de a cumpăra activele la finele leasingului.

Opţiunile de leasing au fost reglementate în ţara noastră prin OG nr.

51/1997, Completată şi modificată ulterior, privind operaţiunea de leasing, o

parte, denumită locator/finanţator, transmite pentru o perioadă determinată

dreptul de folosinţă asupra unui bun, al cărui proprietar este, celeilalte părţi,

denumită utilizator, la solicitarea acestuia, contra unei plăţi periodice, denumită

rata de leasing, iar la sfârşitul perioadei de leasing locatorul/finanţatorul se obligă

să respecte dreptul de opţiune al utilizatorului de a cumpăra bunul, de a prelungi

contractul de leasing ori de a înceta raporturile contractuale.

366

CUPRINS:Capitolul I:ÎNTREPRINDEREA ÎN CONTEXTUL MECANISMELOR ECONIMOCO-FINANCIARE

1.1. OBIECTIVELE ÎNTREPRINDERII ŞI FUNCŢIA EI FINANCIARĂ

1.2. CONŢINUTUL FINANŢELOR PRIVATE

1.2.1.Practica financiară

1.2.2. Politica financiară

1.2.3. Teoria financiară

Capitolul II:FINANŢAREA ÎNTREPRINDERII

2.1. MODALITĂŢI DE PROCURARE A CAPITALULUI

2.2. TIPURI DE FONDURI, SURSE DE CONSTITUIRE ŞI DESTINAŢIA LOR

2.3. REZERVELE ŞI DESTINAŢIILE LOR

Capitolul III:COSTUL RESURSELOR DE FINANŢARE

3.1. COSTUL DATORIILOR

3.2. COSTUL ACŢIUNILOR PREFERATE, kp

3.3. COSTUL ACŢIUNILOR COMUNE ks

3.4. COSTUL PROFITULUI NEDISTRIBUIT ŞI AL ACŢIUNILOR NOU EMISE

3.5. COSTUL MEDIU PONDERAT AL CAPITALULUI (CMPC)

3.6. COSTUL MARGINAL AL CAPITALULUI (CMC)

Capitolul IV:AMORTIZAREA CAPITALULUI FIX

4.1. NECESITATEA AMORTIZĂRII CAPITALULUI FIX

4.2. METODE DE AMORTIZARE PENTRU DEPRECIERE (REGIMURI DE AMORTIZARE)

4.2.1. Metoda liniară

4.2.2. Metoda calculului degresiv (Metoda degresivă)

4.2.3. Amortizarea accelerată

4.2.4. Metoda „Softy” (suma cifrei anilor)

4.3. ROLUL AMORTIZĂRII

Capitolul V:ANALIZA LEVIRULUI EXPLOATĂRII ŞI A LEVIERULUI FINANCIAR

5.1. LEVIERUL EXPLOATĂRII

5.2. ANALIZA PRAGULUI DE RENTABILITATE (punctul critic)

5.2.1. Metoda grafică. Graficul punctului critic

5.2.3. Analiza punctului critic al numerarului

5.2.4. Limitele analizei punctului critic

.............1

.............1

.............7

.............8

...........12

...........16

...........21

...........22

...........38

...........41

...........42

...........43

...........44

...........45

...........48

...........50

...........51

...........56

...........56

...........62

...........62

...........64

...........70

...........72

...........80

...........84

...........84

...........87

...........88

...........97

...........98

367

5.3. LEVIERUL FINANCIAR

5.4. COMBINAREA LEVIERULUI EXPLOATĂRII CU LEVIERUL FINANCIAR

Capitolul VI :VALOAREA ÎN TIMP A BANILOR

6.1. COMCEPTE DE BAZĂ ALE VALORII PREZENTE

6.2. PROCESELE COMPUNERII ŞI ACTUALIZĂRII

6.3. VALOAREA VIITOARE (VV) ŞI VALOAREA PREZENTĂ (VP)

6.3.1. Valoarea prezentă a unei anuităţi ordinare

6.3.2. Valoarea viitoare a unei anuităţi

Capitolul VII:ANALIZA ECHILIBRULUI FINANCIAR

7.1. PREGĂTIREA INFORMAŢIEI CONTABILE PENTRU ANALIZA FINANCIARĂ

7.1.1. Bilanţul patrimonial

7.1.2. Bilanţul financiar

7.1.3. Bilanţul funcţional

7.2. INDICATORII ECHILIBRULUI FINANCIAR

7.2.1. Analiza activului net contabil

7.2.2. Analiza fondului de rulment

7.2.3. Analiza necesarului de fond de rulment

7.2.4. Analiza trezoteriei

7.3. FORMELE DE MANIFESTARE A ECHILIBRULUI FINANCIAR

7.3.1. Solvabilitatea

7.3.2. Lichiditatea patrimonială

7.3.3. Exigibilitatea

7.3.4. Capacitatea de plată

Capitolul VIII:ANALIZA RATELOR DE STRUCTURĂ

8.1. ANALIZA RATELOR DE STRUCTURĂ ALE ACTIVULUI

8.1.1. Rata activelor imobilizate (ri)

8.1.2. Rata activelor circulante (rac)

8.2. ANALIZA RATELOR DE STRUCTURĂ ALE PASIVULUI

8.2.1.Rata stabilităţii financiare (rsf)

8.2.2. Rata autonomiei financiare (raf)

8.2.3. Rata de îndatorare (rî)

8.3. ANALIZA RATELOR DE FINANŢARE

8.3.1. Ratele de finanţare a activelor imobilizate din surse permanente (rfa)

8.3.2. Rata de finanţare a activelor imobilizate din capitalul propriu (rfp)

……...99

…….101

….…105

…….105

….…107

….…109

…….115

…….118

….....119

…….119

….....120

…….146

…….149

…….152

…….154

…….156

…….164

…….174

…….180

…….180

…….181

…….183

…….185

….…186

…….186

…….189

…….191

…….196

…….196

…….198

…….199

…….201

…….201

…….202

368

8.3.3. Rata de finanţare a NFR (rfNFR)

8.3.4. Rata de acoperire a riscului (racr)

8.3.5. Rata capacităţii de rambursare

8.3.5. Rata capacităţii de rambursare a creditului (rramb)

Capitolul IX:VENITURILE CHELTUIELILE ŞI REZULTATUL ÎNTREPRINDERII

9.1. PREZENTAREA CONTULUI DE PROFIT ŞI PIERDERE

9.2. TABLOUL SOLDURILOR INTERMEDIARE DE GESTIUNE

9.3. CAPACITATEA DE AUTOFINANŢARE

Capitolul X:ANALIZA FLUXURILOR FINANCIARE

10.1. Tabloul de finanţare “NEVOI- RESURSE”

10.2. FLUXURILE TREZORERIEI ÎN ÎNTREPRINDERE

Capitolul XI:ANALIZA RENTABILITĂŢII ÎNTREPRINDERII

11.1. RATELE DE RENTABILITATE

11.1.1. Ratele de rentabilitate comercială

11.1.2. Ratele de rentabilitate economică

11.1.1.3. Ratele de rentabilitate financiară

11.2. EVALUAREA RISCULUI DE FALIMENT

Capitolul XII:ACTIVELE CIRCULANTE ALE ÎNTREPRINDERII

12.1. CONŢINUTUL, STRUCTURA ŞI CLASIFICAREA ACTIVELOR CIRCULANTE

12.2. METODE DE DIMENSIONARE A STOCURILOR

12.2.1. Metoda analitică

12.2.1.1. Dimensionarea stocurilor la materii şi materiale

12.2.1.2. Dimensionarea stocului la producţia neterminată

12.2.1.3. Dimensionarea stocurilor la obiectele de inventar de mică valoare şi scurtă durată.

Îmbrăcăminte şi materiale de producţie, uniforme şi cheltuieli anticipate

12.2.1.4. Dimensionarea stocurilor pentru piesele de schimb

12.2.1.5. Dimensionarea stocurilor pentru produsele finite, a soldului produselor, lucrărilor şi

serviciilor facturate şi mărfurilor expediate dar neîncasate, precum şi a stocurilor de semifabricate

12.2.2. Metoda pe elemente

12.2.3. Metoda mixtă

12.2.4. Metoda sintetică (Globală)

12.3. FINANŢAREA NECESITĂŢILOR DE ACTIVE CIRCULANTE

12.3.1. Fondul de rulment

12.3.1.1. Definiţie

.........203

.........205

.........205

.........205

.........206

.........206

.........212

.........216

.........229

.........229

.........239

.........257

.........257

.........258

.........260

.........266

.........278

.........287

.........287

.........290

.........291

.........291

.........294

.........298

.........298

.........299

.........301

.........303

.........304

.........306

.........307

.........307

369

12.3.1.2. Modalitatea calculării Fondului de rulment

12.3.2. Datorii pe termen scurt

Capitolul XIII:POLITICA DE INVESTIRE

13.1. INVESTIREA – DECIZIE FINANCIARĂ STRATEGICĂ

13.2. CLASIFICAREA PROIECTELOR DE INVESTIŢII

13.3. ELEMENTE FINANCIARE ALE INVESTIŢIEI

13.4. TEHNICI DE ALEGERE A PROIECTELOR DE INVESTIŢII

13.4.1. Actualizarea şi valoarea actuală netă

13.4.2. Rata internă de rentabilitate (RIR)

13.4.3. Indicele de profitabilitate

13.4.4. Termenul de recuperare

Capitolul XIV:SURSELE FINANŢĂRII PE TERMEN LUNG

14.1. FACTORII CARE INFLUENŢEAZĂ APELAREA LA DIFERITE SURSE DE FINANŢARE

14.2. ÎMPRUMUTUL BANCAR PE TERMEN MEDIU ŞI LUNG

14.3. ÎMPRUMUTUL OBLIGATAR

14.4. FINANŢAREA PRIN CREŞTEREA CAPITALULUI PROPRIU

14.5. PROFITUL REŢINUT

14.6. BONUS-URILE ÎN ACŢIUNI

14.7. EMISIUNEA DE ACŢIUNI PREPERENŢIALE

14.8. LEASING-UL

.........307

.........316

.........333

.........333

.........334

.........336

.........341

.........341

.........344

.........346

.........348

.........350

.........350

.........351

.........355

.........358

.........361

.........362

.........363

.........365

370

Bibliografie

1. N. Hoanţă , Finanţele firmei, Editura Economică Bucureşti, 2003.

2. V. Ilie, M. Teodorescu, Finanţele întreprinderii, Editura A.S.E. Bucureşti, 2003.

3. E. Chirilă, Finanţele intreprinderii, Editura Universităţii din Oradea, 2001.

4. P. Ştefan, Analiza rezultatelor întreprinderii, Editura Mirton Timişoara, 2002.

5. G. Vintilă, Gestiunea financiară a întreprinderii, Editura Didact. şi Pedagogică,

Bucureşti, 2000

6. G. Vintilă, M. Vuţă, Gestiunea financiară a întreprinderii. Lucrări aplicative şi studii

de caz, Editura ROLCRIS, Bucureşti, 2000.

7. H. Cristea, N. Ştefănescu, Finanţele întreprinderii, Editura CECCAR, Bucureşti, 2003.

8. V. Popescu, Pieţe de capital şi burse de valori, Editura Cibernetică, Bucureşti, 2004.

9. M. Andreica, Eficieţa investiţiilor

10. I. Stancu, Finanţe, Pieţe financiare şi gestiunea portofoliului. Investiţii reale şi

finanţarea lor. Analiza şi gestiunea financiară a întreprinderii, Editura Economică

Bucureşti, 2002.

11. N. Dardac, T. Vâscu, Monedă- credit, Editura A.S.E., Bucureşti, 2002.

12. D. Dumitrescu şi colectiv, Evaluarea întreprinderilor, Editura Economică, Bucureşti,

2002.

13. Gh. Manolescu, Managementul financiar, Editura Economică, Bucureşti, 1995.

14. A. Olteanu şi colectiv, Management şi elemente de marketing financiar. Editura

MACARIE, Târgovişte, 2001.

15. N. Feleagă, I. Ionescu, Tratat de contabilitate financiară, Editura Economică,

Bucureşti,1998.

16. M. Niculescu, Diagnosticul global strategic, Editura Economică, Bucureşti, 1997.

17. A. Isfanescu şi colectiv, Evaluarea întreprinderii, Editura Tribuna Economică,

Bucureşti, 2001.

18. A. Giurgiu, Mecanismul financiar al intreprinderii, Editura Dacia, Cluj Napoca, 1995.

19. I. Neagoe, Finanţele întreprinderii, Editura ANKAROM, Iaşi, 1997.

20. P. Bran, Finanţele întreprinderii, Editura Logos, Chişinău.

21. N. Nicolescu, Strategii manageriale de firmă, Editura Economică, Bucureşti, 1996.

22. Ş.Popa, Amortizarea capitalului, Editura Tribuna Economică, Bucureşti, 2001.

23. S. Robinson, Managementul financiar, Editura Teora, Bucureşti, 1997.

371

24. S. Popescu, Politica şi strategia economico- financiară a firmelor, Editura Lumina Lex,

Bucureşti, 1996.

25. V. Duran, Finanţele manageriale şi decizii în afaceri, Editura MIRON, Timişoana,

1999.

26. Al. Bologa, Analiza economico- financiară a întreprinderii, Academia Comercială Satu

Mare, 2004.