CAPITOLUL I

IMPORTANȚA CUVÂNTULUI ÎN MESAJUL TRANSMIS DE BISERICĂ

Conform Dicționarului Explicativ al Limbii Române, cuvântul este definit în astfel:

CUVÂNT ~ inte n. – Unitate de bază a vocabularului, care reprezintă

asocierea unui sens(sau a unui complex de sensuri) și a unui complex sonor; vorbă.

Cuvintele sunt niște sunete ce capătă semnificație și sens, prin legătură, exprimând

sensul într-o măsură limitată și ambivalentă. Ele sunt folosite atât pentru evidenția lucruri

reale, cât și pentru a minți sau a înșela, astfel menirea lor depinde de cel care o folosește.

Un cuvânt poate fi un dușman sau un medicament, o armă ce poate ucide sau înălța.

Cuvintele sunt pur și simplu sunete care înlocuiesc sentimentele, gândurile și

experiența...sunt simboluri, semne, embleme. Prin cuvânt poţi să bucuri pe cineva sau poţi

întrista, prin cuvânt îţi poţi exprima trăirile şi sentimentele şi tot prin cuvânt poţi salva un

suflet sau îl poţi arunca în deznădăjduire. Constantin Noica definea cuvântul astfel: ”Un

cuvânt este un arbore. Că s-a născut pe pământul tău ori că a căzut ca o sămânță din

lumea altora, un cuvânt este, până la urmă, o făptură specifică.”

În viaţa noastră, cuvintele înseamnă extrem de mult. Trăim într-o societate

postmodernă şi democratică în care susţinem cu tărie libertatea de opinie, însă în momentul

în care opiniile persoanelor publice sau extrem de influente(jurnalişti, vedete, politicieni,

etc.) ajung să învenineze şi să pervertească marea masă a populaţiei, Biserica trebuie să ia

atitudine prin toate mijloacele posibile, atât prin cele tradiţionale(cateheze, predici,

pastorale) cât şi prin canalele media moderne şi cu impact masiv(presă, tv, radio, online).

Cuvintele nu mai au astăzi înţelesul şi puterea de odinioară. Nu trebuie uitat faptul

că lumea a fost creată prin cuvânt. Dumnezeu a creat lumea şi toate lucrurile din ea doar

prin rostirea numelor. Omul a fost creat cu aceeaşi putere, ceea ce strămoşii noştri ştiau

însă noi am uitat de mult. În vechime, oamenii nu pronunţau numele spiritelor rele

deoarece acestea puteau să se materializeze prin simpla pronunţare a lor. Orice cuvânt

poate crea o realitate, sau schimba una, totul ţine doar de câtă credinţă şi iubire există în

inima celui ce îl rosteşte, după cum vedem şi în cuvintele Mântuitorului: „De veţi avea

credinţă cât un grăunte de muştar, veţi zice muntelui acestuia: mută-te de aici dincolo, şi

se va muta”(Matei 17, 20)

1

Deşi latinii spuneau că vorba zboară(Vorba volant!), creştinismul dă o altă valoare

cuvântului, căci el nu zboară şi nici nu se pierde ci ne va fi spre mântuire sau spre piere,

drept pentru care Mântuitorul îi precizează clar rolul „pentru orice cuvânt deşert, pe care-l

vor rosti, oamenii vor da socoteală în ziua judecăţii”(Matei 12, 36). De asemenea, trebuie

specificat că diavolul ştie doar cuvintele omului şi toate gândurile deja gândite. După cum

bine menţiona Părintele Arsenie Boca: „Diavolul nu ştie când iei o hotărâre şi o să o faci

imediat, asta nu ştie. La celelalte gânduri, când îţi propui să faci ceva el ştie şi caută să-ţi

strice planurile”. De aceea, trebuie să fim cu luare aminte şi fim atenţi la ceea ce vorbim.

Cuvântul – o particularitate specifica a omului - este cea mai placută formă de

expresie umană în faţa lui Dumnezeu. Citind textul din Osea: „Aduceţi cu voi

cuvintele”(14,3), se afirma că valoarea cuvântului este de jertfă. Pe lângă această valoare

este important să amintim şi faptul că el este un instrument de misiune pastorală de primă

importanţă. Preotul are în mâinile sale puterea cuvântului cu care încălzeşte sufletul şi cu

care vindecă păcatul. Ce-l care-l transmite însă, trebuie să fie un model vrednic de urmat

căci ştim bine că un cuvânt se judecă şi după persoana care îl pronunţă, conform dictonului

latin: Non idem est si duo dicunt idem!(„Nu e totuna când doi oameni diferiţi spun acelaşi

lucru”)

Întrucât cuvântul defineşte persoana, omul cumpătat pune mare preţ pe cuvântul

său. Pentru mulţi dintre Sfinţii Părinţi, valoarea cuvântului cuvântului este direct

proporţională cu preţuirea tăcerii. Orice cuvânt rostit aduce o mare responsabilitate şi de

aceea Părinţii recomandă deseori tăcerea ocazională, nu doar ca pe o formă de protecţie

faţă de eventualele vorbe necugetate, dar şi ca prilej de cunoaştere a lui Dumnezeu care

este mai accesibil tăcerii contemplative decât poliloghiei.

Slujitorul Bisericii – preotul, trebuie să fie cu luare aminte la felul în care folosește

cuvântul în transmiterea mesajului său. Pentru cu precădere , însă și pentru jurnalistul ce

încearcă răspândirea adevărurilor teologice prin intermediul mass-media, cuvântul este

imaginea sufletului și vocea minții reprezentând mărgăritare ale inimii. Atât predicatorul

care transmite Cuvântul, cât și jurnalistul care trasmite cuvinte ale Cuvântului, nu trebuie

să uite că însăși Sf. Scriptură îi încredințează de puterea pe care o are Cuvântul numindu-i

pe Apostoli: ”slujitori ai Cuvântului”(Luca 1, 2) precum și ”robi ai cuvântului”(Fapte 6, 2-

4)

Părintele Dumitru Stăniloae spunea că ”o gândire care nu se exprimă în cuvinte,

rămâne într-o anumită privință, indefinită, neterminată”. În această epocă a

consumismului, noi oamenii suntem receptivi și foarte atenți la cuvinte, în funcție de ele și

2

de felul în care sunt transmise alegând ce ni se pare mai bun și mai reprezentativ pentru

viața personală. De aceea, este foarte important felul în care este transmis mesajul Bisericii

cu precădere de către preot dar și de către jurnalistul care se apleacă spre problemele

teologice. Misiunea preotului nu se termină după transmiterea Cuvântului din spațiul

Liturghiei ci se continuă prin Evanghelie, prin modul în care este pusă în practică mai ales

în această perioadă plină de confruntări sociale, politice, economice și mai cu seamă

culturale. De asemenea nici misiunea jurnalistului creștin nu se termină după ieșirea din

redacție ci se continuă în viața de zi cu zi folosindu-se toate mijloacele posibile pentru a se

trasmite Cuvântul cel revelat.

Părinții Bisericii ne evidențiază faptul că putem vorbi despre trei căi spirituale de

percepere a Cuvântului lui Dumnezeu: ”ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu, contemplarea

Cuvântului lui Dumnezeu și atingerea Cuvântului lui Dumnezeu”.1 Pentru început, vom

face referire la ”ascultarea și rostirea Cuvântului lui Dumnezeu prin Sfintele Scripturi”,

deoarece Biserica creștină, înainte de toate, este o Biserică a Scripturii deoarece Scriptura a

fost dintodeauna o realitate vie. Drept aceea, Sfânta Scriptură, prin ceea ce se evidențiază

în și prin ea, ne dovedește că este o mărturie vie a unei istorii vii, despre relația unui

Dumnezeu viu cu un popor viu.

Biserica, prin misiunea pe care o are, nu vine în fața credincioșilor să descopere

ceea ce a fost deja descoperit – Evanghelia – Cuvântul lui Dumnezeu, ci ne restituie nouă,

în parte în fiecare loc și timp, ”credința care a fost dată sfinților odată pentru totdeauna”

(Iuda 3). Ceea ce ne învață Biserica depinde, în mod exclusiv, de descoperirea lui Iisus

Hristos, care este ”Cuvântul lui Dumnezeu ieșit din tăcere”.2

În Cuvânt, Dumnezeu S-a descoperit definitiv și eshatologic: ”Nimeni nu cunoaște

deplin pe Tatăl, afară de Fiul” (Matei 11, 27). De asemenea, Apostolul Pavel ne spune în

Epistola a doua către Corinteni că: ”propovăduirea nu este altceva decât un cuvânt de la

Hristos și despre Hristos”(II Corinteni 4,5)

Referitor la cele amintite anterior, părintele profesor Nicolae Dură evidențiază în

lucrarea ”Propovăduirea Cuvântului și Sfintele Taine”, treimea noțiunii de ”cuvânt”, din

punct de vedere teologic. Astfel, îi atribuie noțiunii de cuvânt următoarele sensuri: 1.

”Cuvântul lui Dumnzeu ca ispostas divin; 2. cuvântul ce ni-L comunică El și 3. Sfânta

Scriptură”.3

1 Sinodul Episcopilor despre Cuvântul lui Dumnezeu din Roma, octombrie 2008, cuvântarea Sfinției Sale BARTOLOMEU I – Patriarhul Ecumenic2 Sf. Ignatie Teoforul, Către magnezieni, 8, 2(sec. II – lângă Efes)3 Pr. Prof. Dură Nicolae, ”Propovăduirea Cuvântului și Sfintele Taine”, E.I.B.M.B.O.R., București 1998, pp. 13-79

3

Analizând cu atenție textul de la Evrei 1, 1-2 vom realiza că în realitate putem face

referire doar la două aspecte ale cuvântului: primul reprezintă Cuvântului lui Dumnezeu

către om, care a fost transmis prin profeți, iar cel de-al doilea descoperă Cuvântului lui

Dumnezeu între oameni care a fost transmis prin Fiul lui Dumnezeu întrupat. Cuvântul

Scripturii se dorește a fi doar o materializare în diverse perioade de timp a celor două

forme amintite.

Există însă și un cuvânt al omului către Dumnezeu care se concretizează în

rugăciune, în cuvântul transmis ca limbaj liturgic. Acest cuvânt se extinde pe verticală, de

jos în sus – de la om, creație a lui Dumnezeu, către Tatăl cel Ceresc.

Făcând referire în continuare la Logos, trebuie dintru început specificat că acesta

este folosit atât în literatura teologică dar și în scrierile din domeniul comunicării.

Termenul provine din greacă fiind împropriat în Tradiția patristică și folosit de mulți Sfinți

Părinți ai Bisericii, mai cu seamă în secolul al IV-lea la părinții capadocieni. În scrierile

acestora, Logosul era în realitate, atribuit lui Hristos, ca nume, întrupat la plinirea vremii.

De asemenea, concomitent, Logosul este Persoană a Sfintei Treimi ce prin Crucea Sa,

desparte vechiul de nou.

Astăzi, oricine s-a ocupa de filologie sau lingvistică înțelege prin Cuvânt acea

unitate lexicală distinctă, fără de care procesul comunicării nu poate exista şi care are un

fundament sacru. Însă cea de-a patra Evanghelie a Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan

începe foarte clar: ”La început a fost Cuvântul, și Cuvântul era la Dumnezeu și Dumnezeu

era Cuvântul”(Ioan 1, 1). Ceea ce ne spune Sf. Ev. Ioan reprezintă esența învățăturii lui

Hristos transmisă ucenicilor și comunicată de Sf. Evanghelist, ucenicul cel iubit de

Mântuitorul. Altfel, putem cu uşurinţă observa din acest verset, rolul de geneză al

cuvântului, gândindu-ne implicit la Creaţie. De asemenea, Ioan menționează în Evanghelia

sa: ”Cuvântul era Lumina cea adevărată”(Ioan 1, 9). Cuvântul este lumina sufletului,

lumina înțelepciunii și a adevărului, a binelui desăvârșit și al frumosului ce are puterea de a

ne face fii ai lui Dumnezeu.

Mai exact, distingem trei stări ale Cuvântului:

1. Prima stare este cea a Cuvântului înainte de întruparea Sa – Cuvântul Creator

„La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu...”(Ioan 1, 1)

Evanghelia lui Ioan nu începe ca celelalte cu istoria umană a Naşterii Domnului ci

cu Geneza. Din aceasta, ne dăm seama că pentru el, mai importantă este originea divină a

Cuvântului întrupat, ce contemplă Cuvântul lui Dumnezeu mai înainte de întrupare, chiar

4

mai înainte de orice „acţiune divină” şi pătrunde în misterul raportului Său cu Dumnezeu

Tatăl.

2. A doua, a Cuvântului întrupat pentru noi – Cuvântul cel răscumpărător

„Şi Cuvântul s-a făcut trup şi s-a sălăşluit între noi...”(Ioan 1, 14)

La plinirea vremii(Galateni 4, 4), Cuvântul lui Dumnezeu a luat fire omenească, s-a

întrupat şi a sălăşluit, printre noi și în noi. Cuvântul, se dorește a fi mijlocitor al întregii

creaţii, izvor de viaţă şi de lumină pentru noi, toți oamenii. Cuvântul s-a „smerit pe Sine,

luând chipul slujitorului, făcându-se asemenea oamenilor şi la înfăţişare aflându-se ca un

om...”(Filipeni 2, 7).

3. A treia stare a Cuvântului este cel întrupat în noi – Cuvântul sfinţitor

„Şi celor care L-au primit, care cred în numele Lui le-a dat puterea să se facă fii ai lui

Dumnezeu”(Ioan 1, 12)

Ioan ne spune în a sa Evanghelie: „Cuvântul era Lumina cea adevărată”(Ioan 1, 9).

Cuvântul este lumina interioară, lumina adevărului, a înţelepciunii, a binelui şi a

frumosului. Este o lumină ce luminează orice suflet creat, atunci când un om vine pe lume,

conform cuvintelor Profetului Isaia care spune: „Te voi face Lumina popoarelor ca să duci

mântuirea Mea până la marginile pământului”(Isaia 49,6). Hristos, cuvântul ce întrupat –

Logosul – este Cel care va lumina întregul Ierusalim: „Luminează-te, luminează-te

Ierusalime, că vine Lumina Ta şi slava Domnului peste tine a răsărit” (Isaia 60, 1). Astfel,

lucrarea lui Dumnezeu Tatăl se face prin Logos – cuvânt şi raţiune în acelaşi timp, după

cum spune şi primul verset al Evangheliei după Ioan – „La început a fost

cuvântul...”/Logosul.4

După cum am menționat în rândurile anterioare, cuvântul nu este doar un sunet

exprimat, ci este, cum bine spunea Confucius, ”vocea inimii”. El ne comunică o realitate și

nu aduce doar o veste ci ne îndeamnă să descoperim însăși tainele persoanei. Mântuitorul

ne confirmă puterea cuvântului: „nu ce intră în gură spurcă pe om; ci ce iese din

gură...căci ce iese din gură vine din inimă...gândurile rele, uciderile, preacurviile, curviile,

furtișagurile, mărturiile mincinoase, hulele.”(Matei 15: 11, 17-19 ).

În schimb, ”tot cuvântul care iese din gura lui Dumnezeu”(Deuteronom 8:3; Matei

4:4) este hrană adevărată spre viața veșnică, Mântuitorul amintindu-ne: ”Dacă cineva mă

iubește, păzește Cuvântul meu”(Ioan 14, 23) Dacă primim acest cuvânt cu inimă curată și

4 Bejan Sorin, „Comunicare”, Universitatea Bucureşti, 201, pp. 12-13

5

bună și nu îl înăbușim cu grijile, bogățiile și plăcerile vieții ci îl împlinim, el rodește, întru

răbdare, viață veșnică(Luca 8, 5-15). ”În măsura în care omul se lasă împărătășit de

cuvântului lui Dumnezeu, găsește în acest cuvânt pe Dumnezeu, energie de viață”5

Sfântul Antonie cel Mare spune: ”Cuvântul este sluga minții. Căci ce voiește

mintea, aceea tâlcuiește cuvântul”. Pe lângă acesta, Sfinții Părinți ai Bisericii au evidențiat

faptul că întotdeauna cuvântul trebuie susținut de faptă. Lipsa faptei descalifică orice

cuvânt. Predicatorul care nu-şi susţine cuvintele prin fapte nu merită luat în seamă. Sf. Ioan

Gură de Aur ne amintește că în fiecare clipă, ”cuvintele sunt cărările faptelor”. Însuși

Mântuitorul le spune ucenicilor: ”Vai vouă...când va prisosi lauda voastră mai multe decât

faptele voastre”(Luca 6:26). Cuvântul, gândul şi fapta se suţin reciproc atât în bine, cât şi

în rău. Marele scriitor William Shakespeare spune: „Cumpăneşte în gând cuvântul şi în

faptă gândul”. Creştinii nu sunt demagogi, ci mărturisitori ai unei experienţe trăite.

Sfinții Părinți ai Bisericii ne evidențază faptul că întruparea Cuvântului lui

Dumnezeu se împlinește atât prin asumarea firii umane cât şi în cuvânt. „Cuvântul lui

Dumnezeu se numeşte trup, scrie Sfântul Maxim Mărturisitorul, nu numai fiindcă S-a

întrupat, ci şi fiindcă Dumnezeu-Cuvântul cel simplu, care era la început la Dumnezeu şi

Tatăl şi avea în Sine limpezi şi dezvăluite modelele tuturor, necuprinzând asemănări şi

ghicituri, nici istorii alegorice, când vine la oameni, care nu pot să se apropie cu mintea

dezbrăcată de cele inteligibile dezbrăcate, desfăcându-se de cele obişnuite lor, Se face trup,

îmbrăcându-Se şi multiplicându-Se în varietatea istorisirilor, ghiciturilor, asemănărilor şi

cuvintelor întunecoase. Căci la prima întâlnire mintea noastră nu sesizează Cuvântul

dezvăluit, ci Cuvântul întrupat, adică în felurimea cuvintelor, fiind Cuvânt prin fire dar trup

la vedere”6 Așadar, Dumnezeu – Cuvântul întrupat ni se dăruiește spre împărtășirea prin

cuvânt.

Având în vedere că acest Cuvânt al lui Dumnezeu îl găsim scris în Sfânta Scriptură,

oricât de puțin am citi din Biblie, reprezintă o veridică împărtășire cu Dumnezeu –

Cuvântul prin cuvânt, însă, ca și condiție esențială, trebuie specificat că lecturarea acestei

cărți sfinte să o facem ca mădulare ale Bisericii, în duhul Bisericii. „Dumnezeu a voit ca

Cuvântul să formeze Trupul Său în care cuvintele Sale să răsune; deci în acest loc, în

Hristos, trebuie citită Biblia; în Biserică se efectuează orice adevărată lectură a Bibliei. De

5 Ieromonahul Rafail(Noica), Cultura Duhului, Alba Iulia, Editura Reîntregirea, 2002, p. 136 Sfântul Maxim Mărturisitorul, Capetele teologice (gnostice), suta a doua, 60, în Filocalia, trad. de Pr. Prof. Dr. D. Stăniloae, vol. II, ediţia a II-a, Bucureşti, Editura Harisma, 1993, p. 198.

6

îndată ce un credincios ia Biblia, chiar în lectura sa individuală, «a priori-ul liturgic» îl

plasează în Biserică şi cu Biserica”7

Cultul este viaţa Bisericii, „actul public ce actualizează etern natura Bisericii ca

Trup al lui Hristos, un act care nu este parţial, făcând referinţă numai la o funcţie a

Bisericii (rugăciunea sa comună) ori exprimând unul dintre aspectele sale, ci care

îmbrăţişează, exprimă, inspiră şi defineşte întreaga Biserică, întreaga sa natură esenţială,

întreaga sa viaţă”.8 În centrul cultului se află Sfânta Liturghie, marea Taină a Tainelor ce

încununează tot ceea ce s-a dat prin celelalte slujbe şi uneşte cel mai deplin pe fiecare

credincios şi pe toţi în Dumnezeul cel Unul şi infinit în iubire, desăvârşind comuniunea cu

Dumnezeu.9

Cuvântul trebuie să se adape din Adevăr, să fie mereu confirmat prin faptă și deși

locul unde răsună cel mai bine Cuvântul este Sf. Liturghie, nu trebuiesc neglijate

mijloacele moderne de transmitere ale acestuia precum diversele canale media. Căci, având

ca învățătură Pilda Semănătorului, trebuie ca și noi să semănăm acest Cuvânt pe un ”teren”

nou ce răsare în calea noastră și anume mass-media - mai cu seamă cea electronică sau

digitală care este din ce în ce mai alterată cu felurite lucruri imorale ce pot întina sufletele

oamenilor.

Cuvântul nu este doar simplu vehicul de comunicare, ci o comunicare spre ceva,

spre pocăinţă şi mântuire. Mai clar, este o comunicare spre cineva, spre Hristos-Cuvântul.

Aşadar, cuvintele deşarte sau defăimătoare sunt condamnate tocmai pentru că ele contravin

flagrant principiului soteriologic. Mergând mai departe, Părinţii ajung chiar să identifice

cele spuse de ei cu cele ale Logosului, astfel consfiinţind prin cuvinte teologia chipului şi a

asemănării.

Marii scriitori bisericeşti din primele secole creştine evidenţiază faptul că puterea

în cuvânt se dobândeşte numai prin raportare la instanţa divină. Astfel, Logosul este

invocat permanent pentru a conferi autoritate cuvintelor, drept pentru care rugăciunea este

esenţială deoarece constituie mijlocul cel mai la îndemână şi cel mai sigur de întâlnire cu

Dumnezeu-Cuvântul, de interpretare corectă a Scripturii, dar şi de însufleţire a cuvântului

omenesc. Părinţii atrag deseori atenţia că nu trebuie să se vorbească oricând, oriunde şi în

faţa oricui şi de asemenea menţionează că lipsa faptei descalifică orice cuvânt. Vitalitatea

7 Paul Evdokimov, Rugul aprins, trad. de Diac. Prof. Teodor Damşa, Timişoara, Editura Mitropoliei Banatului, 1994, p. 57.8 Alexander Schmemann, Introducere în Teologia Liturgică, trad. de ierom. Vasile Bârzu, Bucureşti, Editura Sophia, 2002, p. 539 Dionisie Areopagitul, Despre Ierarhia Bisericească, III, I, în Opere Complete, trad., introducere şi note de Pr. Dumitru Stăniloae, Bucureşti 1996, p. 78

7

cuvântului depinde de puterea credinţei. Cuvintele cele bune inspiră atât gânduri cât şi

acţiuni pozitive, pe când cuvintele rele stârnesc la gânduri şi fapte condamnabile.

În genere, conţinutul cuvintelor prevalează frumuseţii lor. Atenţia excesivă asupra

formei acoperă şi denaturează adevărul, precum este cazul sofiştilor. Un bun mijloc de a

preveni răul cauzat de pronunţare, dar şi de auzirea cuvintelor deşarte, este îndepărtarea de

cei răi şi apropierea de cei drepţi. Sf. Părinţi fac o analogie între ostaşi şi vorbitori deoarece

şi unii şi alţii luptă pentru libertate.

Cuvântul poate distruge... Unele cuvinte au provocat războaie, moarte, nenorocire.

Dar şi o simplă vorbă spusă cu răutate poate strica ziua cuiva, aşa cum un blestem poate

nimici o viaţă de om. Nu e departe de acest blestem nici presa negativă de astăzi, care ne

îmbolnăveşte zilnic cu cuvinte precum „crimă”, „viol”, „bătăi”, „războaie”, „conflicte”,

„accidente”, „moarte”. Aceste cuvinte, auzite atât de des, pătrund pe nesimţite în straturile

cele mai adânci ale fiinţei noastre, ne tulbură echilibrul şi distrug liniştea din jurul nostru.

De când e lumea asta, mereu au existat crime, războaie şi accidente, dar întotdeauna

lucrurile bune au fost infinit mai numeroase decât cele rele. Presa de astăzi le selectează

însă, aproape numai pe cele rele. La ce ne foloseşte asta? La nimic. Ne otrăvim sufletele şi

alungăm lumina din noi. Să căutăm cuvintele bune, iar dacă acestea sunt rare şi nu prea

dăm de ele, cel puţin să ne astupăm urechile la cele rele.10

Lumea în care trăim este vizibil îndepărtată de rădăcinile ei culturale şi spirituale,

este o lume în care, de cele mai multe ori vorbim foarte mult fără să spunem nimic, mai

mult din teama de a tăcea, deoarece tăcerea este cea care ne împinge spre întâlnirea cu noi

înşine, fie stăm în faţa televizorului sau a computerului şi nu mai spunem vreun cuvânt ore

în şir. Cuvântul, din păcate, este privit acum doar ca un instrument de comunicare, o

simplă înşiruire de sunete produse de corzile vocale, asociate cu un anume sens. Noi am

uitat că acest minuat talisman – cuvântul , vindecă sau ucide, crează ori distruge şi am uitat

că noi suntem cei ce purtăm asupra noastră în fiecare clipă această teribilă armă.

Cuvântul, în trăirea duhovnicească este împărtăşire, când Dumnezeu vorbeşte cu

omul – cum spune Scriptura – prin Însuşi Fiul Său. El nu trebuie înţeles doar la nivelul de

informaţie căci el este o energie

1. Cuvântul – elementul de bază al comunicării şi al comuniunii

Sfinţii Părinţi ai Bisericii ne spun că fenomenul de a fi fiinţă cuvântătoare, este o veridică

expresie a creării omului după chipul lui Dumnezeu. Sf. Atanasie cel Mare spune că:

10 Aurora Petan, „Puterea cuvântului”,Formula-AS, nr. 804, (2008), p. 14

8

”Dumnezeu a făcut toate din cele ce nu sunt, prin Cuvântul Său, Domnul nostru Iisus

Hristos. Dintre ele, înainte de toate, S-a milostivit de neamul oamenilor de pe pământ.

Căci știind că datorită simplului fapt că e făcut nu se poate menține pururi, le-a dăruit lor

ceva mai mult; adică nu i-a creat pe oameni pur și simplu, ca pe toate animalele

necuvântătoare, ci i-a făcut după chipul Lui, împărășindu-le și din puterea Cuvântului

Său, pentru ca, fiind ca un fel de umbre ale Cuvântului și fiind cuvântători, să se poată

menține în fericire, trăind în rai viața cea adevărată, și anume cea a sfinților”11

Darul cuvântului ce i s-a dat omului este un dar dumnezeiesc menit să reprezinte

puntea ce oferă posibilitatea comunicării mântuitoare cu Dumnezeu și cu semenii, el ținând

ontologic de om. ”Cuvântul nu e un adaos la ființa omenească, nu e o trăsătură

întâmplătoare a omului din a cărui înlăturarea acesta ar rămâne neschimbat în esență, ci

o trăsătură constitutivă. Mai mult decât atâta, e însăși ființa omului, întrucât prin cuvânt

s-a descoperit pe sine în energia lui spirituală, a devenit existent pentru alții și pentru sine

însuși”12

Cuvântul, un adevărat aglomerant, reprezintă elementul primordial al comunicării

şi al comuniunii omului cu Dumnezeu şi cu semenii. Prin cuvânt Se revelează Dumnezeu

omului și tot prin cuvânt El vorbea cu omul din rai grăindu-i cuvintele vieții veșnice. Omul

a pervertit cuvântul omenesc prin căderea sa în păcat însă Dumnezeu a continuat să le

vorbească oamenilor prin prooroci urmând ca la ”plinirea vremii”, Însuși Cuvântul lui

Dumnezeu să se întrupeze și să ne grăiască în cuvinte omenești pentru restabilirea

dialogului mântuitor cu noi: ”După ce Dumnezeu odinioară, în multe rânduri și în multe

chipuri, a vorbit părinților noștri prin prooroci, în zilele acestea mai depe urmă ne-a grăit

nouă prin Fiul...Care ține toate cu cuvântul puterii Sale, după ce a săvârșit, prin El însuși,

curățirea păcatelor noastre, a șezut de-a dreapta slavei, întru cele prea înalte”(Evrei 1-3).

Cuvântul Mântuitorului are puterea de a vindeca și ierta(Matei 9,2; Luca 7, 48; 9;

23; etc.) iar dacă omul primește cuvântului lui Hristos ca să sălășluiască în el, acesta

devine pentru el cuvânt de viață, cuvântul harului, cuvântul energiei creatoare.13

Hristos a restaurat cuvântul omenesc, pervertit din cauza păcatului, readucând

lumină și esență în acesta și dăruindu-i putere mântuitoare, de viață făcătoare. Pentru a

putea percepe caracterul în esență tainic al cuvântului trebuie să depășim înțelegerea lui

11 Sfântul Atanasie cel Mare, Tratat despre întruparea Cuvântului şi despre arătarea Lui nouă în prin trup , în Scrieri. Partea I, trad. de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, P.S.B. 15, Bucureşti, Editura IBMBOR, 1987, p. 92.12 Pr. Pavel Florensky, Slovesnie slujenie, în «Journal Moskovckoi Patriarhii», nr. 4/1977, p. 74, apud Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloaie, Spiritualitate şi comuniune în Liturghia ortodoxă, Craiova, Editura Mitropoliei Olteniei, 1986, p. 287.13 Ieromonahul Rafail (Noica), op. cit., p. 14.

9

stric verbală și să-i redescoperim calitatea sa dinamică, puterea sa sa revelatoare și

mântuitoare ca instrument al voinței dumnezeiești.14 Astfel, Cuvântul se dorește a fi o

energie creatoare cu rădăcini puternice metafizice, în Dumnezeu-Cuvântul, și nu se reduce

la un mijloc de transmitere de informații. El nu este ”o gălăgie arbitrară prin care eu pot

să vă spun ceva și voi puteți înțelege gândirea mea”.15 Prin urmare, Cuvântul devine un

mijloc de împărtăşire care crează atât comuniune cât şi comunicare, atât între om şi

Dumnezeu cât şi între om şi ceilalţi asemenea lui.

Împărtășirea cu cuvântul dumnezeiesc ce crează comuniune și comunicare între

oameni și Dumnezeu nu înseamnă însă a-l înțelege rațional ci a-l primi și a-l păzi,

comuniunea devenind astfel vie și puternică: ”De Mă iubește cineva, va păzi cuvântul

Meu, și Tatăl Meu îl va iubi, și vom veni la el și vom face locaș la el”(Ioan 12, 23).

Același lucru se întâmplă și în cazul unei rugăciuni: ”Cuvântul lui Dumnezeu

aduce în suflet un nou și un deosebit sentiment al existenței: inima simte revărsarea vieții

purtătoare de lumină; mintea dobândește înțelesuri până atunci ascunse. Atingerea de noi a

energiei creatoare dumnezeiești ne crează din nou. Cunoașterea primită de noi pe această

cale nu poate fi asemănătoare cu înțelegerea filozofică: împreună cu înțelegerea situației se

comunică întregii ființe omenești un alt mod de existență: vederea lui Dumnezeu se îmbină

cu torentul iubirii rugătoare către El”16

Prin împlinirea poruncilor lui Dumnezeu şi prin dialogul neîncetat cu Acesta, omul

îşi împlineşte vocaţia sa, căci, după cuvintele Părintelui Stăniloae: „Omul e făcut ca un

cuvânt cuvântător pentru a răspunde lui Dumnezeu sau supremului Cuvânt cuvântător.

Numai aşa se menţine ca ceea ce a fost făcut, un cuvânt cuvântător”17

Același mare părinte amintește în alt loc că prin cuvântul omului se poate ajunge la

cea mai înaltă stare în rugăciune, care nu este altceva decât dialog cu Dumnezeu și

comuniune cu El, Duhul Sfânt fiind Cel care dă putere cuvântului. Prin acest mod,

cuvintele rugăciunilor devin ”Duh și Adevăr” în cel ce le asimilează ființei sale, când și le

face în mod intim ale sale. Atunci el este în adevăr și în Duh, căci prin ele nu numai că

spune adevărul, ci face cunoscută și putrea de viață care l-a umplut pe el. 18

14 Pr. Prof. John Breck, Puterea cuvântului în Biserica dreptmăritoare, trad. de Monica Herghelegiu, Bucureşti, Editura IBMBOR, 1999, p. 11.15 Celălat Noica. Mărturii ale monahului Rafail Noica însoţite de câteva cuvinte de folos ale Părintelui Symeon, Editura Anastasia, 1994, p. 67.16 Arhimandritul Sofronie, Despre rugăciune, trad. de Pr. Prof. Teoctist Caia, Mânăstirea Lainici, 1998, p. 31.17 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Spiritualitate şi comuniune, p.28918 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloae, Filocalia, vol. III, București, Ed. IBMBOR, 1979, p.257

10

Cuvântul din Sf. Litughie, este cuvânt dumnezeiesc adresat omului iar cuvântul de

rugăciune ce vine ca răspuns al omului, este cel mai plin de prezența realității de dincolo 19,

cel mai plin de putere. În cult, cuvântul este atât confirmat cât și actualizat prin semnul –

act ritualizat al Tainei, deoarece, la fel ca și vindecările făcute de Hristos în timpul slujirii

Sale pământești, Sfintele Taine, mai ales Botezul și Euharistia, comunică credinciosului

iertarea păcatelor dar și părtășia la noua viață a Împărăției20. În cadrul Sfintei Litughii,

Duhul Sfânt dă putere de viață făcătoare cuvântului.

2. Liturghia – slujbă cuvântătoare

În cartea numită Ieraticon, ni se spune că Sfânta Liturghie este o ”slujbă

cuvântătoare”21, o slujbă în care cuvântul se află pe primul plan. Prin acest cuvânt, este

zugrăvită și actualizată întreaga iconomie a mântuirii precum și puterea transcendentă și

sfințitoare a harului dumnezeiesc.

În Sfânta Liturghie, cuvântul are o putere deosebită, nefiind un cuvânt care doar

informează ci unul care în același timp împlinește comunicarea și comuniunea omului cu

Dumnezeu, astfel pregătind unirea deplină cu El prin împărtășirea cu Trupul și Sângele

Său. Acest fapt, edifică o noutate divină și anume că deși textul slujbei este la fel mereu,

unele din textele biblice repetându-se cu regularitate, toate sunt spre folosul nostru, pentru

ca Liturghia să ne zidească continuu și să ne conducă la o trăire tot mai profundă a

cuvântului, realizându-se astfel comuniunea cu Dumnezeu.

Dumnezeu vorbește oamenilor în Liturghie prin citirea și explicarea Scripturii, iar

noi îi răspundem prin rugăciune și mărturisirea dreptei credințe. Cuvântul scripturistic

poate fi împărtășit și prin canalele media contemporane(presă scrisă, radio, tv, online)

deoarece textul în sine nu reprezintă doar o ”încunoștiințare despre faptele mântuitoare

trecute ale lui Hristos, ci produce o asigurare despre lucrarea mântuitoare actuală a Lui în

cel ce crede și o creștere treptată a vieții veșnice în el. În lucrarea mântuitoare trăită actual

se exercită o putere transformatoare a lui Hristos asupra omului ce crede”22 Prin Sf.

Liturghie, Mântuitorul Hristos ne încredințează de continua Sa slujire învățătorească, fiind

prezent El Însuși și chemându-ne prin intermediul cuvintelor de mare preț la pocăință și la

angajarea într-o relație vie și personală cu El.

19 Paul Evdokimov, op.cit. p.5420 Pr. Prof. John Breck, op. cit, p. 1121 λογική λατρία – slujbă purtată, informată de către cuvânt, limbaj, expresie tradusă în ultimele ediții ale Liturghierului românesc cu slujbă duhovnicească; Ιερατικον(IERATICON) Αποστολική Διακονία, Atena, 1995, p. 126.22 Pr. Prof. Dr. Dumitru Stăniloaie, Spiritualitate şi comuniune …, p. 89.

11

Astfel, cuvântul lui Dumnezeu din Sfânta Liturghie ne cheamă pe toți oamenii să

fim părtași la pocăință și ne dă ajutor spre ajungerea la ”unitatea credinței și a cunoașterii

Fiului lui Dumnezeu”(Efeseni 4, 13). „Ascultând în comun propovăduirea cuvântului din

partea preotului, ca reprezentant autorizat al Bisericii, rugându-se şi cântând împreună

potrivit conţinutului acestei propovăduiri şi rugăciunilor preotului, credincioşii se introduc

şi sporesc în cunoaşterea şi unitatea credinţei în Hristos Cel întreg şi adevărat, sau se

umplu în comun de prezenţa aceluiaşi Hristos”23. Oamenii sunt conduși spre cunoașterea

existențială a lui Dumnezeu și comuniunea cu El, dar și chemați la pocăință, grație

cuvântului cel ziditor care are calitatea dinamică de instrument al revelării și comunicării

de Sine a lui Dumnezeu.

În cadrul oficiului liturgic ne sunt evidențiate două părți principale ale Sfintei

Liturghii: Liturghia Cuvântului și Liturghia Euharistică. Ele au o structură paralelă fiind

indisolubil legate și ambele au în centru împărtășirea cu Dumnezeu Cuvântul. În timpul

Liturghiei Cuvântului, Sfânta Evanghelie se află în centrul Sfintei Mese, Dumnezeu

Cuvântul vorbindu-ne și împărtășindu-ni-se prin cuvânt – prin pasajele citite de preot din

Sfânta Scriptură – și încredințându-ne că: ”cel ce ascultă cuvântul Meu și crede în cel ce

m-a trimis pe Mine are viață veșnică”(Ioan 5, 24) iar ”cuvintele Mele sunt duh și

viață”(Ioan 6, 23).

Pe de altă parte, la Liturghia Euharistică, în centrul Sfintei Mese, se găsește Sf.

Potir care ne descoperă principalul sens al Liturghiei și anume prefacerea pâinii și vinului

în Trupul și Sângele Mântuitorului prin pogorârea Duhului Sfânt ce este invocat în

rugăciunile preoților și ale credincioșilor, precum și împărtășirea cu acestea. Prin

împărtășirea cu Sf. Euharistie, noi ne împărtășim cu Însuși Dumnezeu Cuvântul cel

întrupat, căci după cum ne spune Sf. Evanghelist Ioan: ”Cuvântul S-a făcut trup”(Ioan 1,

14) iar ”dacă nu veți mânca Trupul Fiului Omului și nu veți bea Sângele Lui, nu veți avea

viață în voi”(Ioan 6, 53).

Din cele relatate anterior, putem concluziona că Liturghia Cuvântului se împlinește

doar în și prin Liturghia Euharistică, deoarece cele două părți deoarece cele două părți ale

Sfintei Liturghii sunt împreună-lucrătoare spre întâlnirea deplină cu Hristos cel Înviat dar

și spre intrarea Bisericii în Împărăția lui Dumnezeu căci, ”deși cuvântul își găsește expresia

în părțile dogmatice și scripuristice ale Liturghiei, El nu poate deveni «cuvânt al vieţii»

decât în măsura în care duce de la căinţă la participare, de la convertire la comuniune”24

23 Ibidem, p.8624 Pr. Prof. John Breck, op. cit., p. 17.

12

3. Scrierile – împărtășirea cu Dumnezeu – Cuvântul prin cuvintele Sale

Textele biblice reprezintă momentul culminant al Lturghiei Cuvântului fiind o

veridică împărtășire cu Dumnezeu Cuvântul prin cuvintele Sale. Sfinții Părinți ai Bisericii

ne învață despre Întruparea Cuvântului lui Dumnezeu în cuvând, atrăgându-ne atenția

asupra faptului că precum ne împărtășim în mod real cu Dumnezeu Cuvântul prin Taina

Sfintei Euharistii, tot la fel ne împărtășim cu Acesta și prin primirea cuvintelor

dumnezeiești. Origen subliniază faptul că nu trebuie să pierdem nici măcar un singur

cuvânt din Sfânta Evanghelie căci, spune el: ”dacă atunci când vă împărtăşiţi luaţi seama

pe bună dreptate ca să nu cadă jos nici cea mai mică părticică, pentru ce să nu credeţi că

este rău a neglija un singur cuvânt al lui Hristos”25. Marele scriitor, Paul Evdokimov, ne

încredințează de faptul că Sfântul Clement Alexandrinul, în ”Stromatele” sale ne aduce

clar la cunoștință că trebuie să ne hrănim cun semințele vieții care se găsesc în Scriptură la

fel cum ne împărtășim cu Sfânta Euharistie, iar Sfântul Ioan Gură de Aur(Omilii la Facere

6, 2) precum și Sfântul Grigorie Teologului(Cuvântarea 45, 16) ne vorbesc despre

consumarea euharistică a cuvântului frânt în mod tainic.26

Dumnezeu nu ne comunică viața sa dumnezeiască și nici nu înfăptuiește legământul

Său cu noi doar prin Taina Sfintei Euharistii ci și prin cuvânt.27 Cuvântul este cel prin

intermediul căruia lumea a fost adusă la existență, căci: ”cu cuvântul Domnului cerurile s-

au întărit și cu duhul gurii Lui toată puterea lor”(Psalmul 32, 6) iar „pământul s-a

închegat, la cuvântul Domnului, din apă şi prin apă” (II Petru 3, 5). Aşadar „prin credinţă

înţelegem că s-au întemeiat veacurile prin cuvântul lui Dumnezeu, de s-au făcut din nimic

cele ce se văd”(Evrei 11, 3). Cuvântul lui Dumnezeu fiind un cuvânt cu putere, nu

mijlocește omului doar idei ci comunică și îl descoperă pe Dumnezeu și lucrarea Sa în

istorie, în lume și asupra omului.28

Cuvântul lui Dumnezeu se adresează fiecărui om în parte, oriunde și oricând,

susținând viața noastră prin puterea lui Dumnezeu care e comunicată prin el. De aceea,

omul care primește și împlinește cntul revelat se mântuiește, adică își îndeplinește scopul și

vocația s-a existențială care este unirea cu Dumnezeu și intrarea în Împărăția Sa: „Pentru

25 apud Pr. Prof. Dr. Petre Vintilescu, Liturghierul explicat, Bucureşti, Editura IBMBOR, 1998, p. 194.26 Paul Evdokimov, Rugăciunea în Biserica de Răsărit, trad. de Carmen Bolocan, Iaşi, Editura Polirom, p. 171-172.27 Pr. Prof. Dr. Costachi Galeri, Mărturisirea dreptei credinţe prin Sfânta Liturghie, în rev. „Ortodoxia”, an XXXIII (1981), nr. 1, p. 24.28 A. Borrely, M. Eutizi, L’oecumenism spirituelle, Labor et Fides (Perspective orthodoxe 8), Genf. 1988, p.106.

13

aceea, lepădând toată spurcăciunea şi prisosinţa răutăţii, primiţi cu blândeţe cuvântul

sădit în voi, care poate să mântuiască sufletele voastre. Dar faceţi-vă împlinitori ai

cuvântului, nu numai ascultători ai lui, amăgindu-vă pe voi înşivă”(Iacov 1, 21).

Părintele Rafail Noica ne spune ca acest Cuvânt dumnezeiesc, provenind din

energiile dumnezeiești, poate să curățească, să sfințească, să odihnească.29 Hristos le-a

amintit ucenicilor săi înainte de patima Sa: „Acum voi sunteţi curaţi, pentru cuvântul pe

care vi l-am spus”(Ioan 15, 3). Pe de altă parte, Sfântul Chiril al Alexandriei subliniază că

întreaga Sfântă Treime lucrează curăţirea prin cuvânt: Tatăl prin cuvântul Fiului cu puterea

Sfântului Duh. „E ca şi cum ar zice: Cu voi cei dintâi s-a înfăptuit de Tatăl, prin cuvântul

Meu, modul curăţirii spirituale prin Duhul şi în Duhul. Căci lepădând tulburarea

obişnuinţelor deşarte şi a morţii lumeşti, sunteţi pregătiţi spre rodirea plăcută lui

Dumnezeu. ... Căci nu mai trăiţi în duh iudaic sau potrivit literei Legii ... ci credeţi că vă

împliniţi prin credinţa sigură şi vă străduiţi să mulţumiţi pe Dumnezeu prin facerea de bine.

... Deci toţi cei ce se vor strădui să se curăţească vor fi ca voi”.30 Mântuitorul Hristos se

roagă Tatălui: „Sfinţeşte-i pe ei întru adevărul Tău; cuvântul Tău este adevărul” ( Ioan 17,

17) iar Sfântul Apostol Petru ne sfătuiește să ne curățim sufletul prin ascultarea de adevăr(I

Petru 1, 22) . Deoarece provine din energiile dumnezeiești, „cuvântul lui Dumnezeu e viu

şi lucrător şi mai ascuţit decât orice sabie cu două tăişuri, şi pătrunde până la

despărţitura sufletului şi duhului, dintre încheieturi şi măduvă, şi destoinic este să judece

simţirile şi cugetările inimii”(Evrei 4, 12). De asemenea, prin cuvânt avem ajutor divin în

fiecare clipă „căci pătrunzând în adâncurile fiecărui suflet şi având, ca Dumnezeu,

descoperit scopul ascuns în fiecare, înfăptuieşte prin lucrarea Duhului tăierea tuturor

mişcărilor noastre zadarnice”31

Prin urmare, Hristos este Cel care ne învață și care ni se dăruiește prin cuvintele

Sale citite de slujitorii Bisericii la Sfânta Liturghie, continuându-și slujirea Sa

învățătorească. Fiind cuvintele lui Hristos, se înțelege că sunt și cuvinte ale Cuvântului

ipostatic suprem care neîncetat se întrupează în ele și tocmai de aceea, ele sunt, după cum

ne spune Părintele Stăniloae: ” ca nişte vehicule ale energiilor Sale necreate, ca expresii ale

Subiectului divin care ni se dăruieşte prin ele”.32

29 Pr. Rafael Noica în Pr. C. Coman, Ortodoxia sub presiunea istoriei, Bucureşti, Editura Bizantină, 1995, p. 163.30 Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentariu la Evanghelia Sfântului Ioan, X, în Scrieri. Partea a IV-a, trad. de Pr. Prof. Dumitru Stăniloae, PSB 41, Bucureşti, 2000, p. 938.31 Ibidem, p. 938.32 Pr. Dumitru Stăniloae, Chipul lui Hristos în Biserica Răsăriteană: Iisus Hristos, darul şi Cuvântul suprem al lui Dumnezeu, în rev. „Ortodoxia”, an XXV (1973), nr. 1, p. 14.

14

Cuvântul lui Dumnezeu este cel care ne inalță în problemele pe care le ridică actul

credinței fiind în același timp dătător de viață veșnică pentru toți cei care îl primesc cu

credință și își arată dragostea față de Hristos prin împlinirea lui(Ioan 14, 23). „Adevărat,

adevărat zic vouă: Dacă cineva va păzi cuvântul Meu, nu va vedea moartea în veac” (Ioan

8, 51) căci „cuvintele mele duh sunt şi viaţă” (Ioan 6, 23). De asemeneam, Mântuitorul ne

atrage atenţia, prin pilda semănătorului, să ne facem sufletul ogor roditor pentru cuvântul

Lui fără a lăsa ca grijile lumeşti, bogăţia şi plăcerile lumii acesteia să-l înăbuşe (Luca 8, 5-

15).

Cel care dă putere cuvintelor Cuvântului făcându-le vii şi lucrătoare în sufletul

nostru este Duhul Sfânt căci „numai venind în noi deplin prin Duhul Sfânt cuvintele

Domnului ne devin înţelese prin experienţa interioară a vieţii în Dumnezeu”33. În cadrul

Sfintei Liturghii se crează cadrul cel mai adecvat pentru primirea cuvintelor lui Dumnezeu

căci in interiorul acesteia, Sfântul Duh îl face prezent în mijlocul nostru pe Mântuitorul

Hristos. Textele biblice însă transmise și prin canale de comunicare moderne, ne duc cu

gândul la prezența reală a Cuvântului lui Dumnezeu în lume, la întâlnirea cu El și la

împărtășirea cu El prin intermediul cuvintelor Sale.

Împărtăşirea cu Dumnezeu Cuvântul prin cuvânt presupune împărtăşirea euharistică

cu Trupul şi Sângele Domnului, preînchipuite în Sfântul Potir iar Cuvântul lui Dumnezeu

citit din Sfânta Scriptură, după cum arată Nicolae Cabasila, „ne pregăteşte şi ne curăţă în

prealabil, înainte de marea sfinţire a dumnezeieştilor Taine”34

33 Ibidem, p. 15.34 Nicolae Cabasila, Tâlcuirea Dumnezeieştii Liturghii, XXII, 4, ed. cit., p. 62.

15