CAPITOLUL 4

DECIZIA, METODE DE CONDUCERE ŞI DE FUNDAMENTARE A DECIZIEI

4.1. Conceptul de decizie şi de sistem decizional, tipologia deciziilor

Sistemul decizional este constituit din ansamblul deciziilor de con-ducere, elaborate, adoptate şi aplicate în cadrul întreprinderii. Prin inter-mediul sistemului decizional are loc exercitarea tuturor funcţiilor procesului managerial, el fiind elementul component cel mai activ al activităţii de ma-nagement. Decizia reprezintă punctul central al activităţii de management, în-trucât activitatea managerilor este o înlănţuire de decizii interdependente prin care se realizează integrarea întreprinderii în mediul economic. Funcţionarea economiei întreprinderii se află în strânsă dependenţă de calitatea procesului decizional. Prin intermediul deciziei se determină lo-cul fiecărei verigi organizaţionale a întreprinderii, al fiecărei subunităţi şi al fiecărui salariat în soluţionarea sarcinilor preconizate şi tot cu ajutorul deci-ziilor se coordonează în timp şi spaţiu resursele.

În acest noian de probleme, decizia apare ca o soluţie aleasă de manager din mai multe variante posibile, pe baza unor informaţii sem-nificative, în scopul coordonării şi reglării activităţilor subordonate, precum şi a controlului şi previziunilor. Indiferent de domeniul şi complexitatea activităţii întreprinderii, în mecanismul decizional apar următoarele elemente componente:

- decidentul; - obiectivele; - mulţimea variantelor decizionale; - mulţimea criteriilor de decizie; - mulţimea consecinţelor.

Decidentul este persoana sau mulţimea persoanelor care urmează să aleagă varianta cea mai avantajoasă din mulţimea celor posibile. Pentru a putea elabora decizii de calitate, este necesar ca decidentul să dispună de autoritate reală în domeniul în care ia decizii şi să practice un stil de conducere democrat.

62

Decidentul face inventarul variantelor ce vor fi supuse analizei (V):

V = (V1, V2, ....., Vi, ........., Vm)); i = m1, şi a criteriilor prin prisma cărora se vor analiza variantele (C);

C = (C1, C2, ......, Cj,, ....., Ck); i = k1, Între criteriile mai frecvent utilizate în managementul întreprinderii

pot fi menţionate: profitul, costul, preţul, gradul de utilizare a capacităţii de producţie, durata ciclului de producţie, randamente medii, consumuri speci-fice etc. Prin analiza fiecărei variante posibile, în raport cu fiecare criteriu de apreciere, rezultă un anumit nivel al variantei pentru fiecare criteriu, nivel numit consecinţa (aij).

Sintetic, mulţimea variantelor, a criteriilor de apreciere şi a consecin-ţelor posibile se prezintă ca în tabelul 4.1.

Tabel 4.1

Cj

Vi

C1

...............

Cj

...............

Ck

V1 a11 ............... a1j ............... a1k

M

M M

M M

M M

M

Vi ai1 ............... aij ............... aik

M

M M

M M

M M

M

Vm am1 ............... amj ............... amk

Contextul complex în care trebuie să opereze decidentul, dezvăluie con-ţinutul complex al actului decizional. Într-un asemenea context, decizia poa-te fi definită ca un proces raţional de alegere a unei căi de acţiune dintr-un ansamblu de posibilităţi cu scopul de a atinge un anumit obiectiv. Definiţia, relevă următoarele particularităţi ale actului decizional:

alegerea unei posibilităţi de acţiune din mai multe posibilităţi; alegerea să fie rezultatul unui act deliberat; să se urmărească un anumit scop; alegerea se răsfrânge asupra acţiunii.

Pentru ca o decizie să fie eficientă, ea trebuie să îndeplinească urmă-toarele cerinţe:

să fie fundamentată ştiinţific; să fie împuternicită, adică să fie luată de cel îndrituit; să nu fie contradictorie ci precisă şi corelată cu deciziile luate ante-

rior;

63

să fie oportună, adică să se încadreze în perioada optimă de elabo-rare şi implementare;

să fie completă, adică să cuprindă toate elementele necesare înţele-gerii corecte şi implementării;

să fie simplă şi clară. Unitatea dintre conţinutul fundamentat ştiinţific şi forma precisă şi clară este un imperativ major pentru fiecare decizie.

Diversitatea deciziilor manageriale pune în evidenţă necesitatea cu-noaşterii tipologiei acestor decizii în vederea culegerii complete şi corecte a informaţiei, în vederea alegerii celor mai adecvate metode de prelucrare a informaţiei. După orizontul de timp pentru care se adoptă, sfera de cuprindere a problemelor şi implicaţiile aplicării lor, se pot deosebi:

decizii strategice; decizii tactice; decizii curente.

Deciziile strategice se iau, de regulă, la nivelul conducerii superioa-re, vizează orizonturi decizionale mai mari de un an, se referă la probleme noi, majore ale activităţii întreprinderii şi care implică, cel puţin în parte, so-luţii originale. Deciziile tactice se adoptă la nivelul conducerii superioare şi medii pentru rezolvarea problemelor ce privesc obiectivele derivate din cele strate-gice, pe un orizont de timp care variază între un an şi o lună. Ele se referă la probleme importante, dar afectează numai o anumită parte a întreprinderii. Deciziile curente se iau la toate nivelurile ierarhice, pe un interval de timp redus, se adoptă cu o frecvenţă mare şi aplicarea lor afectează un sector restrâns al activităţii. După gardul de cunoaştere a probabilităţii de realizare a conse-cinţelor, după gradul de cunoaştere a mediului ambiant, deciziile pot fi:

în condiţii de certitudine; în condiţii de risc; în condiţii de incertitudine.

Deciziile elaborate în condiţii de certitudine se caracterizează prin aceea că manifestă o singură stare a condiţiilor obiective cu o probabilitate de realizare egală cu 1, iar evoluţia variabilelor poate fi controlată cu preci-zie. Deciziile elaborate în condiţii de risc au drept particularitate faptul că realizarea unei anumite consecinţe se asociază cu un anumit risc, risc ce

64

se poate evalua probabilistic. Implicit, se deduce că realizarea unui anumit obiectiv este asigurată cu o anumită probabilitate de garantare subunitară. Deciziile elaborate în condiţii de incertitudine se caracterizează prin lipsa informaţiilor privind probabilităţile de realizare a stărilor naturii. Se operează cu variabile ne-controlabile a căror evoluţie nu poate fi prognosti-cată şi deci gradul de certitudine, privind obţinerea rezultatelor potenţiale, este practic nul. În funcţie de numărul de persoane care fundamentează decizia, se pot deosebi:

decizii individuale; decizii de grup.

După numărul criteriilor supuse analizei, deciziile se pot grupa în două grupe:

decizii unicriteriale; decizii multicriteriale.

Aşa cum s-a subliniat, importanţa practică a clasificării deciziilor re-zidă în faptul că în procesul de fundamentare a deciziilor se folosesc meto-de, tehnici şi instrumente specifice fiecărei categorii de decizii.

4.2. Etapele procesului decizional Elaborarea şi fundamentarea deciziilor, reprezintă un proces care presupune parcurgerea mai multor etape ce grupează activităţi specifice şi care trebuie să se deruleze într-o ordine determinantă:

- identificarea şi definirea problemei; - culegerea informaţiilor; - stabilirea obiectivelor şi criteriilor decizionale; - construirea variantelor decizionale; - alegerea variantei optime; - comunicarea şi aplicarea deciziei; - controlul aplicării deciziei şi evaluarea rezultatelor.

Identificarea şi definirea problemei. La nivelul conducerii unei în-treprinderi apare necesitatea unei decizii atunci când în sistemul condus se identifică o problemă care aşteaptă o soluţie. Decidentul trebuie să identifice caracteristicile esenţiale ale problemei şi să o definească în mod riguros. De-finirea corectă a problemei decizionale permite stabilirea corectă a persoane-lor care vor elabora decizia. Culegerea informaţiilor. Orice decizie, indiferent de domeniul la care se referă, trebuie să se bazeze pe o informaţie completă şi riguroasă. In-formaţiile trebuie să permită aprecierea situaţiei reale a fenomenelor pentru

65

a putea lua decizii corespunzătoare. În acest sens, informaţiile trebuie să în-deplinească mai multe condiţii:

- să fie exacte; - să fie operative (la timp); - să aibă o formă de prezentare ordonată şi sintetică.

Dintre informaţiile necesare luării deciziilor fac parte - pe lângă cele care privesc activitatea întreprinderii - şi materialele cu caracter normativ, date pe care le oferă ştiinţa contemporană, legislaţia în vigoare referitoare la problema în cauză. În această etapă, paralel cu folosirea informaţiilor, se poate apela şi la propunerile, soluţiile, unor consultanţi în domeniu. Stabilirea obiectivelor şi criteriilor decizionale. Aşa cum s-a defi-nit, criteriile de decizie sunt puncte de vedere stabilite de decident cu ajuto-rul cărora izolează aspectele esenţiale ale activităţii investigate. După natura lor, criteriile pot fi tehnice, economice, sociale. Obiectivul sau scopul unui proces decizional se analizează în raport cu criteriul ales. Spre exemplu, dacă criteriul de decizie este profitul, atunci obiectivul poate fi maximizarea profitului. Construirea variantelor decizionale înseamnă inventarierea alter-nativelor posibile de realizare a obiectivelor, respectiv a mijloacelor de rea-lizare a acţiunii. Alegerea variantei optime înseamnă analiza şi compararea varian-telor decizionale în scopul alegerii celei optime. Succesul acestei etape este hotărâtor determinat de calitatea înfăptuirii etapelor anterioare. În alegerea variantei optime de acţiune, o importanţă deosebită o are folosirea metodelor cercetării operaţionale şi a tehnicii electronice de calcul. Evaluările numerice vor fi, însă, în mod obligatoriu, precedate de o analiză calitativă temeinică a fenomenelor investigate. Inventarul variantelor posibile de acţiune şi analiza lor calitativă pot fi realizate, în mod temeinic, şi prin consultarea colaboratorilor. Comunicarea şi aplicarea deciziei. Comunicarea se face, în princi-piu, pe cale ierarhică, fără scurtcircuitarea şefilor intermediari. Modul de comunicare este specific fiecărui tip de decizie. Aplicarea (realizarea) deciziei presupune stabilirea executanţilor, a termenelor şi mijloacelor necesare îndeplinirii. Totodată se determină for-mele şi metodele de control asupra executanţilor. Decizia capătă caracter obligatoriu prin stabilirea unui program con-cret de acţiune şi se materializează în dispoziţii şi ordine. Conducătorul trebuie să se asigure că decizia transmisă a fost bine înţeleasă. În caz de incertitudine, se recomandă ca executantul să fie intere-sat cum şi când se gândeşte să treacă la acţiune sau să rezolve un detaliu oa-

66

recare. Executantul trebuie să fie convins de eficacitatea deciziei pentru a se putea realiza în bune condiţii. Controlul aplicării deciziei şi evaluarea rezultatelor. Spiritul con-trolului nu este de a găsi şi sancţiona vinovaţi ci de a găsi soluţii şi a le apli-ca cu operativitate în vederea remedierii deficienţelor. Când apar carenţe in executarea deciziei, trebuie să se cerceteze de către decident, şi eventualele imperfecţiuni în fundamentarea deciziei, res-pectiv în transmiterea dispoziţiilor de aplicare a ei.

4.3. Metode de conducere şi de fundamentare a deciziilor Modul de elaborare a deciziilor conturează conţinutul principal al metodelor de conducere. Metoda de conducere reprezintă maniera în care conducerea colectivă sau individuală desfăşoară procesul de conducere pen-tru a pune în funcţiune resursele productive. Aplicarea metodelor de conducere este specifică nivelurilor de con-ducere, activităţilor, ramurilor, motiv pentru care acestea pot fi categorisite în mai multe clase, precum:

conducerea prin obiective; conducerea prin proiecte; conducerea prin excepţie; conducerea pe bază de produs; conducerea prin bugete; conducerea prin sisteme.

4.3.1. Managementul prin obiective (M.P.O)

Metoda de conducere prin obiective s-a dezvoltat începând cu anii 1950, în locul unor metode mai vechi utilizate în practica de conducere a în-treprinderilor. Acest concept a fost elaborat în SUA, iar astăzi este sistemul de management cel mai frecvent utilizat în cele mai multe ţări ale lumii. Succesul managementului prin obiective depinde de modul cum se corelează obiectivele generale ale întreprinderii, cu cele ale subsistemelor organizato-rice şi cu interesele lucrătorilor. Managementul prin obiective se defineşte ca un sistem de conducere bazat pe planificarea riguroasă a obiectivelor, de la nivelul întreprinderii pâ-nă la nivelul executanţilor, care iau parte la stabilirea acestor obiective şi pe corelarea adecvată a recompenselor sau sancţiunilor, pe de o parte, cu nive-lul realizării obiectivelor planificate, pe de altă parte. În acest context, principalul criteriu de apreciere a eficienţei manage-rilor este gradul de realizare a obiectivelor planificate.

67

În accepţiunea cea mai largă prin termenul de obiectiv înţelegem forma concretă, bine conturată a unui scop. Obiectivele de bază după rolul şi conţinutul lor se subdivid în obiective globale, obiectiv principal, obiective finale şi obiective individuale. Obiectivele globale se referă la întreaga întreprindere, considerată în ansamblul ei ca un tot unitar organizaţional şi integrator.

Obiectivul principal este constituit din mulţimea obiectivelor globale şi se constituie ca obiectiv unic pe întreprindere. Obiectivul principal al în-treprinderii agricole este produsul activităţii de planificare şi se identifică la nivelul conducerii de vârf cu planul de obiective al întreprinderii.

Obiectivele finale au un caracter relativ, putându-se referi fie la sar-cinile pe care întreprinderea trebuie să le realizeze la sfârşitul perioadei de plan, fie la sarcinile unui compartiment pentru o anumită perioadă de timp, situaţie în care mai poartă denumirea de sub-obiective. Obiectivele individuale sau personale sunt obiectivele de bază care cad în sarcina şi răspunderea numai a unui conducător. Un conducător poate avea în sarcină unul sau mai multe obiective individuale. Conducătorii sunt menţionaţi ca titulari de obiective. Oricare întreprindere agricolă îşi desfăşoară activitatea într-un mediu economic foarte dinamic, mai ales în condiţiile actuale de tranziţie spre eco-nomia de piaţă. De aceea, întreprinderea trebuie să se adapteze continuu prin stabilirea unui pachet de obiective precise, elaborate în urma unui studiu atent al pieţei produselor agricole. Managementul prin obiective este un demers care presupune parcur-gerea următoarelor etape:

1. Elaborarea sistemului de obiective fundamentale ale întreprinde-rii. Derularea acestei etape se concretizează în elaborarea planurilor şi pro-gramelor pe termen lung şi mediu. În stabilirea obiectivelor fundamentale se iau în considerare raportul cerere-ofertă pe piaţa produselor agricole şi dis-ponibilul de resurse şi factori de producţie existenţi în stoc sau care se pot achiziţiona într-o perioadă utilă.

2. Fundamentarea obiectivelor parţiale ale subdiviziunilor organiza-torice şi nominalizarea acestora pe persoanele competente din aparatul ma-nagerial. Obiectivele parţiale îşi au originea în obiectivul principal al între-prinderii care se defalcă pe subsisteme şi persoane.

3. Elaborarea programelor de acţiuni, a calendarelor de termen, a bugetelor şi a listei de metode. Aceste elemente se elaborează atât pentru an-samblul întreprinderii agricole cât şi pentru subdiviziunile ei organizatorice. Programele de acţiuni pe întreprindere se elaborează de managerul general, în timp ce programele de acţiuni pe compartimente se elaborează de mana-

68

gerii acestora. În paralel se stabilesc bugetele necesare, delegările de autori-tate şi se întocmesc planurile de control preventiv şi operativ al managerilor.

4. Urmărirea şi controlul modului de realizare a obiectivelor formu-late. Această etapă se derulează pe baza mecanismului feed-back sau cone-xiunea inversă. Se corelează rezultatele finale cu obiectivele precizate ini-ţial, se constată abaterile sub aspectul mărimii şi naturii lor şi se intervine cu decizii profilactice şi corective astfel încât, realizarea obiectivelor să de-curgă cât mai aproape de nivelurile stabilite prin planul de activitate al între-prinderii.

5. Evaluarea realizării obiectivelor şi recompensarea personalului constituie etapa finală a managementului prin obiective. Se stabileşte măsu-ra în care întreprinderea în ansamblu şi-a îndeplinit obiectivele. Aceleaşi operaţii se fac şi pentru subdiviziunile organizatorice ale întreprinderii. În funcţie de nivelul realizării obiectivelor planificate se stabileşte recompensa individuală sau colectivă sau, după caz, cuantumul penalităţilor şi sancţiona-rea celor vinovaţi. Conducerea prin obiective prezintă numeroase avantaje, cele mai importante fiind:

asigurarea concordanţei dintre obiectivele şi posibilităţile întreprin-derii, ale subdiviziunilor ei organizatorice;

concentrarea activităţii managerilor şi a executanţilor asupra căilor de atingere a obiectivelor;

creşterea nivelului de motivare în muncă a personalului muncitor; asigurarea unei corelări strânse între nivelul salarizării şi cel al re-

zultatelor obţinute; creşterea responsabilităţii faţă de îndeplinirea obiectivelor atât a

personalului de conducere cât şi de execuţie; crearea de condiţii optime pentru formarea managerilor.

Cu toate avantajele pe care le are, totuşi, managementul prin obiec-tive are şi unele limite datorate dificultăţilor privind modificarea mentalităţii managerilor întreprinderii, aspect deosebit de important mai ales în condiţii-le actuale de tranziţie spre economia de piaţă.

4.3.2. Managementul prin proiecte (MPP) Astăzi în producţia agricolă specialiştii operează cu tehnologii mo-derne de producţie bazate pe utilizarea unor factori foarte diverşi: naturali, organizatorici, tehnici, economici, financiari, sociali, informaţionali etc. Are loc, deci, o diversificare a problemelor specifice producţiei, care impune proiectarea şi asimilarea de noi tehnologii din ce în ce mai performante, sus-ţinute de activitatea de proiectare. Proiectul cuprinde un ansamblu de acti-

69

vităţi specifice care au ca scop precizarea parametrilor unor faze de execuţie a unui produs sau a unui serviciu.

Orice proiect prezintă următoarele caracteristici esenţiale: în comparaţie cu producţia de masă un proiect conduce la un nu-

măr mic de unităţi de produs; proiectul are de regulă un singur cumpărător sau beneficiar; complexitatea problemelor ridicate de un proiect implică necesitatea

participării unui număr de cadre cu diferite specialităţi; desfăşurarea în timp a unui proiect spre deosebire de producţia în

serie, este limitată, unul din obiectivele majore fiind producerea du-ratei proiectului;

proiectul presupune stabilirea în avans a operaţiunilor şi a termene-lor de executare.

Având în vedere aceste caracteristici ale proiectului, conducerea prin proiecte poate fi definită ca un sistem de management, cu o durată limitată de timp, întocmit în scopul soluţionării unor probleme complexe care au un caracter inovator, creator şi care necesită participarea unei game largi de specialişti. Managementul prin proiect prezintă mai multe variante dintre ca-re cele mai importante sunt:

a) management prin proiect cu responsabilitate individuală care presupune că întreaga responsabilitate trece în sarcina unei singure per-soane;

b) managementul prin proiecte cu stat major. În acest caz, respon-sabilitatea unui proiect este dată unui responsabil de proiect ajutat de un colectiv care se ocupă numai de această problemă. Responsabilul de proiect împreună cu colectivul de specialişti formează statul major.

c) managementul pe bază de proiect mixt reprezintă o îmbinare a primelor două tipuri de management prin proiect. Cumulează avantajele acestora şi caută pe cât posibil să elimine dezavantajele.

Succesul utilizării managementului prin proiect depinde în primul rând de calităţile profesionale ale conducătorului de proiect, acesta trebuind să posede atât cunoştinţe de management cât şi de specialitate. Conducătorul de proiect trebuie să posede o capacitate decizională deosebită, să se adapte-ze rapid la schimbările alerte care apar şi stilul de muncă în echipă. În ace-laşi timp, conducătorul de proiect trebuie să fie un bun specialist în toate fa-zele şi operaţiile pe care le cuprinde un proiect.

70

5.3.3. Managementul prin produs (MPPr) Managementul pe produs (MPPr) a apărut ca sistem de management impus de perfecţionările continue ale tehnologiilor de producţie şi mai ales ca urmare a creşterii complexităţii acestora. Multitudinea operaţiilor necesa-re pentru realizarea unui produs agricol, numărul mare de factori de produc-ţie din ce în ce mai diverşi utilizaţi, reprezintă argumente care conduc în mod logic la concluzia că procesul de producţie agricolă nu mai poată fi condus în totalitatea lui de un singur manager. La aceasta se adaugă gama foarte largă de produse care se produce în cadrul unei singure întreprinderi. Într-un asemenea context apare necesitatea formării unor manageri specia-lişti într-un singur produs sau un grup de produse oricum mai limitat şi cu caracteristici omogene. În sarcina managerului respectiv, cad toate activităţi-le, de la proiectarea tehnologiei, derularea proceselor de muncă, coordonare, până la obţinerea produsului finit. Ca urmare, în ultimele trei decenii s-a conceput managementul prin produs care necesită parcurgerea următoarelor etape:

a) precizarea de către nivelul managerial superior a obiectivelor în-treprinderii agricole, concretizate în numărul de produse agricole şi can-titatea care urmează a fi livrată pieţei. Dintre acestea se precizează care sunt produsele care urmează a face obiectul managementului pe produs;

b) desemnarea managerilor care vor coordona activitatea la produ-sele unde urmează a se aplica managementul pe produs. Alegerea acestor manageri se face din rândul specialiştilor care au o experienţă apreciabilă în domeniul respectiv. În continuare, se stabileşte lista sarcinilor, competenţelor şi a responsabilităţilor care revin manageru-lui desemnat. Dacă managementul pe produs se asigură de către o echipă managerială atunci coordonarea întregii activităţi cade în sarcina celui mai competent dintre ei;

c) elaborarea de variante de strategii, respectiv de tehnologii de producţie pentru obţinerea produselor desemnate;

d) derularea proceselor operaţionale care conduc la obţinerea pro-dusului respectiv sub directa îndrumare a managerului specialist. Periodic, dacă este necesar, se fac modificări de ordin organizatorico-structural, de-cizional şi metodologic în cadrul compartimentelor de producţie supuse managementului prin produs;

e) controlul periodic al producţiei la produsele supuse managemen-tului pe produs, evaluarea eficienţei economice prin comparaţie cu curba de viaţă a produselor respective. Managementul pe produs prezintă o serie de avantaje, între care menţionăm:

71

a) creşterea competenţei profesionale a managerilor şi elaborarea de decizii temeinic fundamentate tehnic şi economic. În acest mod se ajunge la perfecţionarea tehnologiilor de producţie, creşterea eficienţei la produsul respectiv şi pe ansamblul întreprinderii;

b) producţia este coordonată unitar; c) posibilitatea orientării mai accentuate spre cerinţele pieţei pe o

perioadă mai lungă de timp, dat fiind faptul că în acest sistem uzura morală a produsului este mult limitată;

d) managementul pe produs contribuie la creşterea calităţii produse-lor agricole, ceea ce determină sporirea prestigiului întreprinderii produ-cătoare pe piaţă. Limitele managementului pe produs decurg din dificultăţile privind asigurarea autonomiei necesare managerilor specializaţi din lipsa de armoni-zare dintre managementul pe produs şi sistemul de management general al întreprinderii.

4.3.4. Managementul prin excepţie (MPE) Managementul prin excepţie MPE are ca scop simplificarea procesu-lui de conducere prin degrevarea managerilor de informaţii inutile şi reţine-rea numai a acelora care au un caracter de experţi. Prin urmare, managerii nu intervin în segmentele productive în care procesele de muncă se desfăşoară conform tehnologiilor preconizate ci doar acolo unde se constată abateri de natură să conducă diminuarea cantitativă şi calitativă a produselor agricole. Important în cazul acestui tip de management este stabilirea corectă a exce-pţiilor şi a deciziilor de corecţie. Managementul prin excepţie presupune parcurgerea următoarelor etape:

a) precizarea obiectivelor care trebuie realizate în perioada urmă-toare şi a parametrilor specifici de apreciere a acestor obiective. Obiective-le se stabilesc pe fiecare nivel ierarhic în raport de competenţele şi res-ponsabilităţile care revin acestora. În această etapă se stabilesc mărimile to-leranţelor, respectiv limitele care declanşează intervenţia managerului. Tole-ranţele se calculează ca diferenţă dintre parametrii planificaţi ai procesului condus şi cei real admisibili. Dacă nivelul preliminat al unui parametru este Np, iar toleranţele in-ferioare se notează cu ti şi cele superioare cu ts, atunci domeniul de variaţie al parametrului de apreciere este Np - ti, Np + ts. Dacă parametrul de apreciere ia valori în afara acestui interval, atunci managerul intervine prin decizii de corecţie în vederea eliminării factorilor perturbatori. Parametrii de apreciere ai nivelului de realizare a obiectivelor trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:

72

să caracterizeze fidel activitatea din punct de vedere economic; să necesite cheltuieli reduse pentru urmărirea lor; să fie operativi şi înţeleşi de manageri şi subordonaţi.

b) Colectarea, înregistrarea, prelucrarea informaţiilor brute, pri-vind procesul de producţie şi transmiterea concluziilor managerilor respon-sabili. În principal, are loc calcularea şi analiza acestora în comparaţie cu to-leranţele admise. Se stabilesc valorile efective care se compară cu cele pre-văzute. În cazul în care această diferenţă depăşeşte limitele admise, atunci se impune intervenţia managerului. Depăşirea toleranţelor admise poate avea diferite gradări, de la situaţie normală, la atenţie, la alarmă şi până la pertur-baţii grave. c) Adoptarea deciziilor de corecţie de managerul în cauză şi trans-miterea acestora atât spre executanţi cât şi spre informare la managerii de rang superior. Managementul prin excepţie prezintă o serie de avantaje:

utilizarea mai bună a timpului de muncă a managerilor de la nivelu-rile superioare;

întărirea responsabilităţii în activitatea desfăşurată de managerii de la nivelul ierarhic mediu;

creşterea delegării de autoritate; simplificarea sistemului operaţional; evidenţierea cauzelor negative şi urmărirea cu prioritate a obiecti-

velor importante ale întreprinderii. Între dezavantaje menţionăm riscul anulării abaterilor de sens opus,

ne-semnalizarea acestor abateri, ceea ce poate crea managerilor impresia fal-să a unor activităţi desfăşurate normal.

4.3.5. Managementul prin bugete (MPB) Apărut la început în SUA apoi în Europa, managementul prin bugete (MPB) constă în fundamentarea costurilor necesare realizării unui produs şi urmărirea încadrării cheltuielilor efective în nivelul proiectat. Bugetul, ca instrument tipic de urmărire a eficienţei economice în cadrul economiei de piaţă este strict dependent de calitatea managementului. Aplicarea managementului prin bugete, în cadrul întreprinderilor agricole, solicită îndeplinirea următoarelor condiţii:

existenţa, atât la nivelul întreprinderii agricole cât şi a subdiviziuni-lor ei, a unui sistem riguros de programare, evidenţă şi urmărire a costurilor;

structura organizatorică de producţie şi de conducere să faciliteze realizarea unor relaţii de colaborare în urmărirea costurilor;

73

fixarea obiectivelor să se facă în condiţii de realism deplin. Bugetul nu este altceva decât un program financiar prin care se pre-vede consumul de resurse necesar realizării unui obiectiv. În principal, un buget se caracterizează prin obiective, perioade, resurse, competenţe şi res-ponsabilităţi. Bugetele pot fi clasificate după mai multe criterii:

a) după sfera de cuprindere deosebim: - bugete generale care se elaborează prin obiective fundamentale

ale firmei; - bugete parţiale care se elaborează prin obiective mai mici, dedu-

se din obiectivul fundamental. b) după capacitatea de adaptare deosebim:

- bugete fixe caracterizate printr-un singur nivel al cheltuielilor planificate;

- bugete flexibile caracterizate prin calcularea mai multor niveluri ale cheltuielilor dintre care devine efectiv cel care corespunde cel mai bine situaţiei concrete.

c) după nivelul la care sunt stabilite deosebim: - bugete stabilite la nivel de întreprindere; - bugete pe compartimente sau posturi de conducere; - bugete pe produs care se referă la perioada de realizare a pro-

dusului şi include numai cheltuielile solicitate de produsul res-pectiv.

d) după gradul de periodicitate deosebim: - bugete periodice care se întocmesc pentru o anumită perioadă

(lună, trimestru, an); - bugete continue care se întocmesc tot pentru o anumită perioa-

dă, însă, acestea pot fi prelungite pentru o nouă perioadă de timp.

Managementul prin bugete realizează un control permanent asupra consumurilor financiare, creând posibilitatea intervenţiei rapide a manageri-lor în cazul în care cheltuielile depăşesc cotele planificate. Metodologia ma-nagementului prin bugete presupune următoarele etape:

a) formularea obiectivelor şi stabilirea setului de indicatori financiari de exprimare a acestora, începând de la nivelul întreprinderii şi continuând în jos, în măsura în care există posibilitatea asigurării şi prelucrării informa-ţiilor;

b) elaborarea şi ordonarea sistemului de bugete în raport de structu-ra organizatorică a întreprinderii sau pe principalele domenii de activitate;

74

c) asigurarea sistemului informaţional necesar completării bugete-lor, pornindu-se de la nivelurile inferioare unde indicatorii financiari au bază de calculaţie;

d) asigurarea coordonării dintre bugetele întreprinderii în vederea eliminării unor eventuale discrepanţe;

e) controlul şi evaluarea abaterilor, stabilindu-se cauzele care au generat aceste abateri şi se elaborează deciziile de corecţie pentru eliminarea abaterilor. Marele avantaj al managementului prin bugete constă în posibilitatea exprimării obiectivelor întreprinderii în termeni financiari ceea ce permite conducerii exercitarea unui control permanent asupra consumului de resurse financiare şi materiale, deducerea costurilor de producţie şi creşterea eficien-ţei economice. Managementul prin bugete are totuşi şi dezavantajul că cere un volum mare de muncă pentru completarea formularelor şi are o operativi-tate redusă. Structura metodelor de conducere este foarte generală şi cu evidente interferenţe astfel încât clasificarea metodelor de conducere degajă carac-terul său artificial. De altfel, în cele mai multe cazuri, este greu a acorda sta-tut distinct unei anumite metode. Este limpede, în acest sens, că metoda de conducere prin obiective se suprapune cu metoda de conducere pe bază de produs şi trebuie să fie în acelaşi timp o metodă de conducere bazată pe o viziune sistemică. Teoretizarea metodelor de conducere poate aduce unele elemente de cunoaştere, dar poate crea şi confuzii. Ceea ce este sigur, însă, îl reprezintă faptul că particularităţile metodelor de conducere sunt imprimate de specificul metodelor de fundamentare a deciziilor. Este motivul principal care conferă statut aparte metodelor de fundamentare a deciziilor.

În exercitarea prerogativelor sale, managerul se poate confrunta cu situaţii diferite în ceea ce priveşte cunoaşterea probabilităţii de producere a consecinţelor deciziilor luate. Adică, certitudine, risc şi incertitudine. În ra-port cu diversitatea acestor situaţii s-au conturat metode specifice de cuanti-ficare a informaţiei şi luare a deciziei. Ţinând seama de caracterul mediului ambiant, de gradul de cunoaş-tere a posibilităţilor realizării consecinţelor prevăzute, deciziile pot fi adop-tate în condiţii de certitudine, de risc şi de incertitudine.

4.3.1. Fundamentarea deciziilor în condiţii de certitudine a. Metoda utilităţilor

75

În raport cu numărul criteriilor ce se analizează în cazul luării decizi-ilor, acestea pot fi unidimensionale (un singur criteriu) şi multidimensionale (mai multe criterii). Cel mai adesea, situaţiile întâlnite se înscriu în genul deciziilor mul-tidimensionale. Managerul se confruntă, în acest caz, cu mai multe alterna-tive, reprezentând modurile posibile de a acţiona, prin prisma mai multor criterii. Pentru a putea decide asupra unui asemenea obiectiv este necesar să se cunoască ordinea de prioritate pe ansamblul criteriilor analizate. Un ase-menea demers comportă unele dificultăţi întrucât varianta optimă pentru un criteriu nu coincide cu variantele optime după celelalte criterii. Rezultă deci, necesitatea asamblării criteriilor parţiale de apreciere într-un criteriu global, denumit criteriu sinteză. Realizarea acestui deziderat se face după anumite reguli, având la bază teoria utilităţilor de tip John von Neuman şi Oscar Morgenstern (Theory of Games and Economic Behavior, 1947). Metoda are la bază teoria ordinală, motiv pentru care poate fi folosită în cazul criteriilor numerice şi constă în translatarea ordinelor de mărime reale într-o scară convenţională 0-1. Valorile scării convenţionale sunt de-numite utilităţi şi se determină prin interpolare. Pentru fiecare criteriu se apreciază, prin valori numerice, utilităţile corespunzătoare consecinţelor înregistrate. În acest scop, celei mai favorabi-le consecinţe i se atribuie valoarea 1 (utilitatea maximă), iar celei mai nefa-vorabile consecinţe i se atribuie valoarea 0 (zero) (utilitatea minimă). Calcu-lul utilităţilor corespunzătoare consecinţelor intermediare se face prin inter-polare potrivit relaţiei:

minij

maxij

minijij

ijcc

ccu

uij - utilitatea intermediară a variantei i, după criteriul j; cij - consecinţa intermediară a variantei i, după criteriul j; cij

min - mărimea consecinţei celei mai nefavorabile; cij

max - mărimea consecinţei celei mai favorabile.

După calculul utilităţilor se trece la construirea criteriului sinteză. Această etapă se poate realiza în două ipoteze. Într-o primă ipoteză, conside-rând criteriile la fel de importante, utilităţile se bucură de proprietatea de aditivitate şi prin simpla însumare rezultă criteriul sinteză, în care ordinea de mărime reprezintă ordinea de favorabilitate a variantelor judecate. De cele mai multe ori, însă, criteriile după care se face aprecierea nu sunt la fel de importante. În această ipoteză, utilităţile calculate devin aditive prin ponderarea acestora cu coeficienţii de importanţă.

76

Prin calculul coeficienţilor de importanţă se poate recurge la matri-cea criteriilor de opţiune, având în principal următorul conţinut: se pun în joc 10 puncte între două câte două criterii, distribuindu-se după importanţa pe care o are un criteriu în raport cu perechea sa. Desfăşurarea calculelor se prezintă după cum urmează:

Tabel 4.2

Criteriul C1 C2 C3 C4 Total puncte

Ki

C1 P12 P13 P14 N1 K1

C2 P21 P23 P24 N2 K2

C3 P31 P32 P34 N3 K3

C4 P41 P42 P43 N4 K4

TOTAL * * * * N * Numărul punctelor acordate oricărei perechi este, aşa cum s-a opus, 10 (zece), putându-se scrie egalităţile:

P12 + P21 = 10; P13 + P31 = 10; P14 + P41 = 10; P23 + P32 = 10; P24 + P42 = 10; P34 + P43 = 10

Punctele fiecărei variante rezultă prin însumarea pe linie. Numărul total de puncte rezultă prin însumarea pe linii şi pe coloane, dar şi după rela-ţia: N = 5n(n - 1) Calculul coeficienţilor de importanţă se realizează prin împărţirea punctelor fiecărei variante la numărul total de puncte.

Ki = N

Ni

În domeniul economic, în problemele de fundamentare a deciziilor multicriteriale, metoda utilităţilor a avut un ecou de răsunet, fiind unanim adoptată – graţie simplităţii ei – de către specialişti, teoreticieni şi practici-eni. Metoda este şi reprezintă un instrument de apreciere numerică a ierarhi-ei variantelor posibile de acţiune şi de alegere a celei mai favorabile variante în contextul analizei variantelor posibile prin prisma mai multor criterii. Me-toda, aşa cum a fost ea formulată de autori, are un neajuns major. Poate fi remarcat, în acest sens, faptul că una din premisele formulate de autori este asocierea celei mai nefavorabile consecinţe cu 0(zero). Adică, în condiţiile în care valoarea numerică a celei mai nefavorabile consecinţe este un număr real pozitiv, diferit de 0(zero) şi suficient de mare, metoda consacră echiva-larea sa cu zero. Acesta este un prim şi evident neajuns, derivând din faptul că o consecinţă – în realitate cu un anumit grad de utilitate – este asociată cu

77

nimic. Revizuirea metodei propuse de O. Morgenstern şi John von Neuman se impune însă şi pentru faptul că, premisa care forţează regulile naturii, poate să conducă la rezultate eronate şi respectiv la concluzii false. Prin ur-mare, metoda demultiplicativă [E. Merce, 1997] este de preferat. Potrivit acestei metode, calculul se efectuează diferenţiat, în două situaţii distincte, în funcţie de raportul dintre valoarea consecinţei şi mărimea sa numerică;

cazul în care valoarea consecinţei este direct proporţională cu starea sa numerică (de exemplu, profitul);

maxij

ijij a

au ;

cazul în care valoarea consecinţei este invers proporţională cu starea sa numerică (de exemplu, costul unitar);

ij

maxij

ij a

au

Metoda utilităţilor poate fi folosită şi la fundamentarea deciziilor în condiţii de risc sau incertitudine. În asemenea situaţii ea reprezintă doar un prim pas în vederea utilizării metodelor specifice de fundamentare a unor asemenea situaţii.

Deciziile se iau în condiţii de certitudine, în cazul în care elementele procesului de producţie sunt de tipul variabilelor controlabile, caracteristici-le lor sunt cunoscute, evoluţia lor putând fi anticipată cu exactitate. Fiecărei modalităţi de acţiune a decidentului îi corespunde, în asemenea situaţie, o singură consecinţă şi un singur rezultat posibil. În exploataţiile agricole, aria deciziilor luate în condiţii de certitudine este relativ restrânsă, introducerea şi generalizarea rezultatelor programului tehnico-ştiinţific contribuind însă la mărirea gradului de certitudine a deciziilor.

Când se ia în considerare un singur criteriu de optimizare, se alege alternativa cu consecinţa cea mai favorabilă (producţia cea mai mare, durata cea mai mică de execuţie, costul de producţie cel mai mic, profitul cu masa cea mai mare etc.). Sunt rare situaţiile când se urmăreşte un singur criteriu, cel mai adesea se întâlnesc mai multe criterii sau decizii multidimensionale.

În cazurile de decizii multidimensionale, se determină utilitatea con-secinţelor pentru fiecare criteriu, se însumează utilităţile, iar decizia se ia după mărimea criteriului sinteză. O problemă esenţială pentru decident este stabilirea coeficienţilor de importanţă pentru fiecare criteriu. Pentru exem-plificare se vor considera condiţii de certitudine, adică porumb cultivat în condiţii de irigaţie (Tabelul 2.3) În cazul în care indicatorilor li se acordă importanţă egală, locul întâi îl deţine varianta V2. Dacă se consideră că indicatorii analizaţi sunt de im-

78

portanţă diferită şi li se acordă coeficienţii de importanţă prezentaţi în tabe-lul 2.3 (K1 = 0.3; K2 = 0,5; K3 = 0,7), atunci locul întâi îl ocupă varianta V3.

Situaţia cea mai dificilă în luarea unei decizii multidimensionale, cu mai multe obiective sau criterii, constă în aprecierea corectă a fiecărui crite-riu şi stabilirea coeficienţilor corespunzători. De multe ori, se procedează la stabilirea acestor coeficienţi pe bază de test, prin consultarea unor colective largi de specialişti.

Producţia agricolă, cu toate progresele ştiinţei, este supusă încă acţi-unii factorilor naturali cu caracter aleator. Aceasta face ca un număr mare de decizii să se ia în condiţii de risc şi incertitudine. Pentru asemenea condiţii este caracteristic faptul că fiecărei variante de acţiune îi pot corespunde mai multe consecinţe posibile, iar materializarea lor se estimează în termeni pro-babilistici.

b. Metoda programării liniare Îşi găseşte largă aplicabilitate în fundamentarea deciziilor privitoare la stabilirea structurii de producţie pe ramuri, la optimizarea reţetelor furaje-re, la optimizarea rutelor de transport etc.

Conform acestei metode se elaborează modelul economico-matema-tic, care cuprinde obiectivul de optimizat (scopul), şi sistemul de relaţii ce caracterizează procesul economic al îmbinării ramurilor, ţinând seama de re-sursele existente în cadrul întreprinderii, de parametrii tehnici şi economici ce se pot realiza, de condiţionările de ordin tehnologic şi fitosanitar etc. de-numit în mod obişnuit sistem de restricţii sau de constrângeri.

I. Funcţia obiectiv (scop, de optimizat)

În raport cu interesul major al exploataţiei agricole, funcţia obiectiv poate fi: realizarea unui profit maxim, a unui cost minim etc. Matematic, o asemenea funcţie poate fi redată astfel:

n1, j ;xcCn

1jjjextrem

n - numărul ramurilor de producţie; xj - dimensiunea ramurii j; cj - mărimea unitară a parametrului de optimizat în ramura j.

II. Sistemul de restricţii:

79

Realizarea funcţiei scop nu poate avea loc decât în condiţiile concre-te determinate, condiţii care sunt exprimate prin sistemul de restricţii (con-strângeri). Restricţiile care se formulează pot fi categorisite în raport cu esenţa relaţiilor pe care le exprimă în mai multe categorii:

restricţii privitoare la resurse, exprimând imperativul de a nu se depăşi resursele disponibile, adică:

n

1jijij bxa

aij - norma de consum din resursa i pentru a obţine o unitate de producţie în ramura j; bi - volumul resursei de natură i.

restricţii care exprimă relaţii de dependenţă între ramuri îndeo-sebi între ramuri consumatoare şi cele producătoare;

j

n

1kjijj

k

1jij xZxV

j = k,1 - ramuri care reclamă alocarea de produse din alte ramuri;

j = nk )1( - ramuri a căror produse sunt folosite ca resurse pentru

alte ramuri; Vij - consumul de resursă i pe o unitate de măsură în ramură;

Zij - producţia resursei de natură i pe o unitate de măsură în ramura j restricţii de succesiune, în special în problemele de optimizare a

structurii:

k

1jj

m

1jj xx

j = m,1 - ramurile următoare;

j = k,1 - ramurile precedente

restricţii de frecvenţă, care exprimă cerinţa ce se impune unor

culturi de a nu reveni pe acelaşi teren decât după un anumit in-terval de timp:

1n

Sx j

S - suprafaţa arabilă a întreprinderii pe care se poate cultiva cultura în cauză;

80

n - numărul anilor după care poate reveni cultura în cauză pe ace-eaşi suprafaţă restricţii de natură limitativă, exprimând imperativul de a se ob-

ţine cel mult sau cel puţin o anumită limită:

j

n

1jjj Q xq

sau j

n

1jjj Q xq

qj - producţia unitară în ramura j; Qj - volumul limită al producţiei în ramura j

restricţii de nenegativitate; 0x j

Calitatea soluţiei unui asemenea model, respectiv calitatea deciziei, depind de calitatea coeficienţilor tehnico-economici utilizaţi şi logica res-tricţiilor formulate, fiind foarte convingătoare, în acest sens, expresia engle-ză “garbage in, garbage out”.

77

Matr

icea

con

seci

nţe

lor

şi u

tili

tăţi

lor

pen

tru

patr

u v

ari

an

te l

a c

ult

ura

poru

mb

T

abel

ul

4.3

Var

iant

e In

dica

tori

sau

cri

teri

i =

C

Uti

lită

ţi/c

rite

rii

Uti

lită

ţi/c

rite

rii

Sim

- bo

l G

u-

noi

t/ha

Azo

tat

de

amo-

niu

kg/h

a

Sup

er-

fosf

at

kg

/ha

Sar

e po

tasi

- că

kg

/ha

Pro

d.

med

ie

kg/h

a C

1

Pro

fit

mii

le

i/ha

C

2

Rat

a pr

o-

fita

bili

tă-

ţii (

%)

C3

C1

K1=

1

C2

K2=

1

C3

K3=

1

S

uma

C1

K1=

0.3

C2

K2=

0,5

C3

K3=

0,7

S

uma

V1

- 60

0 60

0 20

0 70

00

400

8 1,

000

0,80

0 0,

320

2,12

0 0,

300

0,40

0 0,

224

0,92

4 V

2 -

600

600

- 65

00

500

12

0,92

9 1,

000

0,48

0 2,

409

0,27

9 0,

500

0,33

6 1,

115

V3

10

- 30

0 -

5500

20

0 25

0,

786

0,40

0 1,

000

2,18

6 0,

236

0,20

0 0,

700

1,13

6 V

4 -

300

300

- 40

00

100

20

0,57

1 0,

200

0,80

0 1,

571

0,17

1 0,

100

0,56

0 0,

831

78

4.3.2. Fundamentarea deciziilor în condiţii de risc

Are o foarte largă sferă de cuprindere în realitatea practică, cuprin-zând toate acele situaţii în care decidentul îşi fundamentează opţiunea pe le-gea medie de exteriorizare a informaţiei în cadrul fenomenelor de masă (fe-nomene cu amplă repetabilitate în spaţiu sau în timp).

În agricultură, luarea deciziilor în condiţii de risc este legată de po-sibilitatea apariţiei unei fenomen nefavorabil privind producţia agricolă (grindină, îngheţuri, secetă, inundaţii, epizootii, brume, incendii etc.). Modul său de manifestare, consecinţele sale negative sunt cunoscute, dar nu pot fi prevăzute cu exactitate locul şi momentul apariţiei. În urma culegerii datelor statistice privind frecvenţa evenimentelor meteorologice din zonă se pot ob-ţine informaţii privind probabilitatea apariţiei acestor fenomene. Prin urma-re, în situaţiile de risc deciziile se adoptă recurgând la compararea speranţe-lor matematice ale consecinţelor diferitelor alternative de decizie şi adopta-rea celei care corespunde speranţei matematice mai avantajoase, care repre-zintă valoarea medie a unei variabile aleatoare cu o anumită distribuţie a po-sibilităţilor de apariţie şi care duce la diminuarea riscului cauzat de aceste fenomene. De exemplu, prin prelucrarea datelor climatice se poate stabili că într-o zonă, trei din zece ani sunt secetoşi, sau că în patru din zece ani bate grindina, sau într-unul din zece ani bate grindina în luna mai etc., dar nu se cunoaşte care ani şi respectiv care lună decât printr-o evaluare probabilistică. Câteva exemple de evaluare probabilistă sunt bine venite.

Dacă într-o urnă sunt două bile, una albă şi alta neagră. Probabilita-tea de a scoate bila albă la prima extragere este de 1/2, ceea ce înseamnă 50 din 100 extrageri, cu ambele bile în urnă. La un zar cu şase feţe, probabilitatea de cădere a numărului şase este 1/6 sau 0,17, respectiv 17 ori din 100 de aruncări. Pentru celelalte numere, de la unu la cinci, probabilitatea constituie diferenţa, adică 0,83, ceea ce re-prezintă 83 %. În cazul când un eveniment este sigur, probabilitatea lui va fi egală cu unu, iar atunci când se ştie că un eveniment nu poate să aibă loc, probabi-litatea lui va avea valoarea zero. În toate situaţiile când probabilitatea este diferită de unu sau zero, deciziile se iau în condiţii de risc. Să presupunem, spre exemplu, că într-o zonă, din zece ani, trei ani sunt secetoşi, iar şapte ani sunt normali. Anii de secetă, precum şi cei normali, reprezintă fiecare câte o stare a naturii. Decidentul se întreabă: cum va fi anul următor, secetos sau normal? El nu poate şti, dar pe baza frecvenţei anilor secetoşi, apreciază că probabilitatea de a urma un an normal este mai mare decât cea de a fi un an

79

secetos. Dacă din zece ani, trei sunt secetoşi, probabilitatea ca anul următor să fie secetos este:

0,3;10

3p1

iar probabilitatea ca anul să fie normal este:

0,7;10

7p2 sau

p2 = 1 - p1 = 1,0 - 0,3 = 0,7. În toate cazurile ip = 1, adică suma probabilităţilor tuturor varian-

telor reprezintă un câmp complet de evenimente. Să considerăm, spre exemplu, o experienţă cu soiuri. De obicei, la astfel de experienţe, se face media pe durata de experimentare. Este greu în-să a presupune că în perioada de experimentare se pot prinde stările naturii în structura de probabilităţi reale. De aceea, evidenţa producţiei în anii nor-mali şi cei secetoşi se poate dovedi cel puţin utilă, aşa cum rezultă din datele prezentate în tabelul 4.4. Se consideră că sunt trei alternative (soiuri de fasole) cu consecinţele lor (producţiile în tone) şi două stări ale naturii (N1 şi N2).

Matricea consecinţelor la cultura fasole

Tabelul 4.4

Alternative (soiul)

Stările naturii Speranţa matematică N1(p1 = 0,3) N2 (p2 = 0,7)

V1 1,0 2,4 1,98 V2 1.5 2,3 2,06 V3 1.6 1,9 1,81

Este evident că dacă s-ar şti că anul următor este normal, s-ar prefera alternativa V1, iar în caz că anul ar fi secetos s-ar prefera alternativa V3. Deoarece nu se cunoaşte decât probabilitatea stărilor naturii, se ponderează utilităţile cu probabilităţile, se face suma, iar decizia se va lua pentru utilita-tea cea mai mare. În exemplul dat, se operează direct cu cifrele care arată consecinţele, pentru că există un singur criteriu. Deci, pentru alternativa V1 se calculează: (1,0 x 0,3) + (2,4 x 0,7) =1,98; pentru alternativa V2 va fi 2,06; iar pentru alternativa V3 va fi 1,81. Se constată că alternativa V1 apare cea mai avantajoasă. Logica acestui raţionament reiese din aceea ca, în reali-tate, rezultatele obţinute arată producţia de fasole luând în considerare şi anii buni şi anii răi (cele două stări ale naturii), cu frecvenţa (probabilitatea) lor, fiind absolut sigur că în zece ani (3 secetoşi şi 10 normali), varianta V2 se soldează cucele mai bune rezultate. Se subliniază că utilitatea poate conţine

80

unul sau mai multe criterii, ceea ce impune construirea criteriului sinteză aşa cum s-a ilustrat anterior.

4.3.2.1 Previziunea nivelului indicatorilor

tehnico-economici pe baza trendului Pentru individualizarea trendului este necesar să se cunoască structu-ra fenomenelor cronologice. Aşa cum este ştiut, evoluţia, în timp, a diferite-lor fenomene este determinată de influenţa unor factori a căror natură, sens şi intensitate pot fi diferite. Prin prisma criteriilor amintite, ei sunt cuprinşi în trei clase distincte:

factori esenţiali cu caracter permanent, care determină rezultanta (tendinţa sau trendul) în dezvoltarea fenomenului;

factori esenţiali cu caracter sezonier; factori ne-esenţiali cu acţiune ne-uniformă şi întâmplătoare.

Potrivit conţinutului şi naturii factorilor enumeraţi, rezultă că nivelul unui fenomen cronologic este suma a trei componente după cum urmează:

y(t) = T(t) + S(t) + e(t) y(t) - nivelul fenomenului cronologic; T(t) - mărimea componentei de tendinţă; S(t) - mărimea componentei sezoniere; e(t) - mărimea componentei întâmplătoare. Întrucât exteriorizarea fenomenului este mediată de acţiunea factori-

lor întâmplători, realizarea sa va fi un eveniment întâmplător, predicţia asu-pra ei fiind însoţită de un anumit risc. Metodologic, rezolvarea unei asemenea probleme presupune parcur-gerea succesivă a mai multor etape între care:

evidenţierea tendinţei şi alegerea liniei de tendinţă; determinarea formei concrete a liniei de tendinţă; precizarea riscului care se acceptă în predicţie şi testarea reprezen-

tativităţii liniei de tendinţă pentru riscul dinainte acceptat; extrapolarea (previzionarea) nivelului pe care-l va atinge indicato-

rul la orizontul ales. Evidenţierea tendinţei şi alegerea liniei de tendinţă. Se vorbeşte, în general, de tendinţă în accepţiunea că fenomenul se înscrie într-o evoluţie ascendentă sau descendentă de-a lungul perioadei de timp cercetate. Într-o asemenea accepţiune, tendinţa poate fi pusă, în evidenţă, cu ajutorul metodei corelaţiei. Se consideră, în acest sens, corespondenţa dintre şirul ordonat crescător al stărilor fenomenului şi evoluţia reală a stărilor acestui fenomen. Corelaţia dintre cele două şiruri poate fi cercetată în modul cel mai operativ

81

cu ajutorul metodelor corelaţiei neparametrice (Kendal, Spearman etc.). Mă-rimea coeficienţilor de corelaţie confirmă sau infirmă tendinţa. Adică, în cazul unor coeficienţi ai corelaţiei mari, se apreciază că fenomenul se înscrie într-o tendinţă, pe când în cazul unor coeficienţi mici, existenţa tendinţei es-te îndoielnică. Alegerea liniei de tendinţă presupune elaborarea cronogramei. Forma acesteia dă informaţii asupra celei mai potrivite linii teoretice de ex-primare a tendinţei. Determinarea formei concrete a liniei de tendinţă. După ce în pri-ma etapă s-a constatat existenţa trendului şi s-a optat asupra formei teoretice a modelului care-l poate reda, se poate proceda la estimarea parametrilor acesteia cu ajutorul metodei celor mai mici pătrate formulată de K.F. Gauss. A determina linia de tendinţă după această metodă înseamnă a estima para-metrii acesteia astfel încât împrăştierea stărilor reale în jurul trendului să fie minimă. Cu alte cuvinte, se impune condiţia: min;eM)M(eσ 222

e

Se cunoaşte, ă, că media abaterilor liniare de la valoarea medie este egală cu zero [M(e) = 0]. Deci, condiţia de minimizare a împrăştierii com-ponentei întâmplătoare faţă de tendinţă devine: M(e2) = min Se cunoaşte, pe de altă parte, că fenomenul cronologic neafectat de factori sezonieri are următoarea structură: y(t) = T(t) + e(t) şi e(t) = y(t) - T(t) Având în vedere ultima echivalentă, condiţia minimizării devine: mintTtyM 2

sau mintTty 2

Se presupune că forma trendului T(t) a fost precizată. Astfel, dacă trendul este o dreaptă: T(t) = a + bt, atunci se scrie: minbtatyM 2 sau minbtaty 2

Se ştie că expresia admite extrem (min) în punctul în care se anulea-ză derivatele parţiale de ordinul unu. Procedând la derivarea expresiei în ra-port cu parametrii căutaţi (a,b), simplificând şi separând termenii liberi de necunoscute, se ajunge la următorul sistem de ecuaţii normale:

1btaty2Mda

dM

tbtaty2Mdb

dM

82

şi tyMbM(t)a

tytMbM(t)aM(t) 2 sau

tytban

tytbta 2

Prin rezolvarea sistemului într-un caz anume se obţin soluţiile pentru a şi b. Raţionamentele sunt aceleaşi pentru orice altă formă a liniei de ten-dinţă. O problemă specială ce se iveşte pe drumul estimării liniei de tendin-ţă o constituie modalitatea de determinare a coeficienţilor sistemului de ecu-aţii:

etc.tt; 2

Pentru operativitate şi simplificarea volumului de lucru, în determi-narea coeficienţilor sistemului, se recurge la o schimbare de variabilă de forma:

s00i

i TTd ;d

TTt

T0 - valoarea mediană a variabilei de timp; Ts - prima valoare a variabilei de timp la stânga (mai mică) lui T0

Precizarea riscului acceptat şi testarea reprezentativităţii trendu-lui. Riscul acceptat în predicţie este stabilit în mod convenţional la limita de 5%. Această limită, reprezentând graniţa abaterilor adevărate este unanim acceptată în toate prelucrările statistice. La un asemenea risc, pentru verificarea reprezentativităţii modelului de tendinţă se foloseşte variabila t a lui Student de forma:

n

ste

n

s

tet

e2e

c

T(t)y(t)e(t)

Valoarea medie a componentei întâmplătoare se calculează ca o me-die aritmetică simplă de forma:

n

tete

Variaţia componentei întâmplătoare se poate măsura cu ajutorul es-timatei dispersiei:

83

n

1i

22e tete

1n

1s

1)n(n

tete

te

n

s

tet

22e

c

Dacă are loc condiţia: tc<tp,g atunci se consideră că modelul de ten-dinţă este reprezentativ, iar concluzia se poate (extinde asupra colectivităţii originare) acceptată cu un risc p, respectiv o probabilitate de garantare de 1- p.

g - grade de libertate (n - 1); p - probabilitate de eroare (risc) (5 %).

Previziunea. A efectua previziunea cu privire la starea unui anumit fenomen, la un orizont de timp dinainte stabilit, înseamnă a afla nivelul trendului pentru starea variabilei de timp la acel moment. În acest scop, pe lângă cunoaşterea formei concrete a trendului se impune cunoaşterea cores-pondenţei dintre variabila reală de timp şi cea obţinută prin translaţie, atât în perioada istorică, cât şi în viitor. Această corespondenţă se poate prezenta sintetic astfel:

Tabel 4.5

Variabila de timp Istoria fenomenului Viitorul fenomenului

Reale T1 T2 ... Tj-1 … Tj Tj+1 Tj+2 … Tn

Translatată t1 t2 ... tj-1 … tj tj+1 tj+2 . . . tn

Înseamnă că nivelul prognozat al fenomenului, cu riscul acceptat, la orizontul anului Tj+1, de pildă, va fi:

T(t) = a + b.tj+1

4.3.2.2 Testarea semnificaţiei diferenţei dintre medii

Alături de cazul exemplificat, elaborarea deciziilor în condiţii de risc au o largă sferă de cuprindere în agricultură. În această speţă se înscriu, de pildă, toate cercetările, testările legate de lansarea noilor soiuri de plante şi rase de animale, adică testarea semnificaţiei diferenţei dintre medii.

84

Concret, metodele de fundamentare a deciziilor pot avea nuanţe dife-rite în funcţie de natura planului experimental, respectiv conţinutul informa-ţiei obţinute din experienţe (blocuri randomizate, pătrat latin, grilaje etc.). Să admitem, de pildă, că se urmăreşte aprecierea semnificaţiei diferenţei dintre mediile a două soiuri, obţinute într-o experienţă organizată pe blocuri rando-mizate. Cota de risc este convenţional stabilită la limita de 5 %, risc ce poar-tă denumirea, în mod obişnuit, de graniţă de transgresiune, prag de semnifi-caţie sau probabilitate de eroare. Pentru aprecierea semnificaţiei dintre mediile soiurilor, la cota de risc dinainte precizată, se poate folosi testul t al lui Student sau testul F al lui Fisher.

Testul t. Fiind date cele două populaţii supuse cercetării comparati-ve, se admite că acestea sunt normal distribuite în raport cu caracteristica cercetată (producţia). Adică:

)σN(m xşi )σ,N(mx 2211

Fiind populaţii de volum mic, dispersiile se aproximează cu estima-

tele lor de forma:

1

j

n

1j

211

1

21 xx

1n

1s şi

2

j

n

1j22

2

22 ),x(x

1n

1s

iar mediile se aproximează cu estimatorii acestora după relaţiile:

2

j

1

j

n

1j2

22

n

1j1

11 x

n

1x şix

n

1x

În ipotezele formulate, variabila t a lui Student se determină după re-laţia:

i

2E

dii

2

i

dd

21c n

2ss sau

1nn

dds ;

s

xxt

d - diferenţele dintre rangurile perechi; ni - numărul termenilor sumei din care provin mediile comparate;

ds - eroarea standard a diferenţei.

În contextul precizat, dacă are loc inegalitatea: 1ng;tt gp,c

atunci diferenţa dintre medii este semnificativă, iar concluzia se poate gene-raliza cu cota de risc iniţial acceptată.

85

Testul Fisher, are la bază analiza variaţiei (dispersională, a varian-ţei). Cunoscând grupele de factori responsabili cu variaţia caracteristicii, se poate proceda la estimarea dispersiei în populaţia originară, prin fiecare componentă a variaţiei, la gradele de libertate corespunzătoare. Aşa de pildă, în cazul experienţelor monofactoriale aşezate în blocuri randomizate, varia-ţia totală cuprinde următoarele componente:

Pe baza regulii de compunere a variaţiei se poate proceda la calculul acesteia şi a componentelor sale.

SPRSPVSPTSPE;n

x

T

RSPR

n

x

T

VSPV;

n

xxSPT

2

I

2

2

i

22

2

Ti - numărul termenilor sumei din care provin mărimile numărătorului. Gradele de libertate se determină potrivit accepţiunii date acestei no-ţiuni după cum urmează:

GLT = n - 1; GLV = V - 1; GLR = R - 1 GLE = GLT - (GLV + GLR)

Atât componentele variaţiei cât şi gradele de libertate corespunză-toare se bucură de proprietatea de aditivitate. În contextul conceptelor expuse, valoarea F a lui Fisher este o varia-bilă aleatoare, calculată ca raport între estimata dispersiei prin intermediul unei anumite grupe de factori esenţiali (depinde ce se doreşte să se testeze) şi estimata dispersiei prin intermediul componentei eroare. Adică:

Variante (SPV)

Variaţia sistematică

Variaţia totală

Variaţia întâmplătoare

(SPE)

Repetiţii (SPR)

86

2E

2R

c2E

2V

cs

sFsau

s

sF , unde

GLE

SPEs ;

GLR

SPRs ;

GLV

SPVs 2

E2

R2

V

Dacă valoarea F calculată, pentru un anumit factor sistematic, este mai mare decât valoarea teoretică a lui F, atunci se apreciază că diferenţa dintre medii, prin prisma acelui factor, este semnificativă. Astfel spus, dacă are loc inegalitatea:

211 g,gp0 FF ,

atunci diferenţa este semnificativă. p - cota de risc; g1 - gradele de libertate ale numărătorului; g2 - gradele de libertate ale numitorului

4.3.2.3 Testarea calităţii producţiei În aceeaşi grupă de decizie se cuprinde şi testarea semnificaţiei me-diei de sondaj în activitatea de expediţie-recepţie a mărfurilor. Problema ce se cere rezolvată într-o asemenea situaţie este aceea de a aprecia dacă media de sondaj (obţinută printr-o cercetare selectivă) poate fi acceptată ca un pa-rametru adecvat al populaţiei originare.

Exigenţa faţă de parametrul cercetat (x0) este precizată prin STAS sau de către beneficiar şi se formulează ipoteza că x0 = m.

Cota de risc acceptată este de 5 % şi în probleme de acest gen, iar pentru aprecierea semnificaţiei mediei de sondaj se poate recurge la testul Z al lui Fisher sau la testul t a lui Student. Aceste investigaţii îşi găsesc o foar-te largă sferă de aplicare în problemele de cercetare a calităţii produselor agricole la recepţie. Pentru ilustrarea modului de fundamentare a deciziei, admitem că se cercetează o populaţie A, de volum N, ale cărei unităţi statistice, supuse stu-diului prin prisma caracteristicii X, au o repartiţie normală de parametrii m şi xσ . Adică:

)σN(m,X x

Făcându-se o cercetare selectivă asupra a n unităţi, se poate construi estimatorul mediei de forma:

n

1jjx

n

1x

87

Estimatorul construit urmează şi el legea de repartiţie, având parame-trii:

n

xσm,Nx ;adicã ,

n

xσxD şi mxM

2

În ansamblul adevărurilor enunţate, înseamnă că variabila de forma:

n

xσmx

Z

urmează, şi ea, legea normal - normată de parametrii: M(Z) = 0 şi D(Z) = 1, adică Z N ( , )0 1

Dacă ipoteza admisă este adevărată (H0: m = x0), atunci şi variabila:

n

xσxx

Z 0c

urmează legea normal - normată de aceeaşi parametrii, Zc N(0,1) Mărimea Z astfel calculată se compară cu valoarea tabelată (teoreti-că) a lui Z la cota de risc acceptată. Dacă se îndeplineşte condiţia:

pc ZZ ,

atunci media de sondaj poate fi acceptată ca o medie adevărată, respectiv marfa se acceptă ca fiind de parametrii calitativi menţionaţi de expeditor. Verificarea semnificaţiei medii sondaj cu ajutorul criteriului Z sau t pe baza caracteristicii nealternative, aşa cum s-a ilustrat, reprezintă o rezol-vare parţială a problemei sub aspectul intereselor de ordin practic, întrucât ipoteza diferenţei nule se verifică pentru orice distribuţie care se centrează pe media dată prin STAS, indiferent de gradul de împrăştiere a variantelor în jurul valorii centrale. Având în vedere adevărul menţionat, testarea parametrilor de calitate se face cu ajutorul criteriilor care au la bază caracteristica alternativă. În acest sens, se procedează la construirea seriei cu caracteristică alternativă în raport cu exigenţa formulată de beneficiar:

21nn

1 0:y

0 - variantele care corespund exigenţei formulate de beneficiar; 1 - variantele care nu corespund exigenţei formulate de beneficiar

Estimatorul mediei (a procentului mediu) este cel cunoscut pentru o caracteristică alternativă:

n

np 2

88

Presupunând că p0 este exigenţa formulată de beneficiar, criteriul asupra condiţiei de calitate se aplică astfel:

n

p)p(1

pp

D(x)

ppZ

:formaZdeulnulecutest ipotezei

aredeverificatestulseaplicãpp

acceptã; semarfapp

00

0

0

Dacă are loc inegalitatea:

pc ZZ ,

atunci ipoteza diferenţei nule se acceptă, iar concluzia se poate extinde asu-pra întregii populaţii cu cota de risc acceptată. Adică marfa se acceptă ca având parametrii de calitate menţionaţi de partenerul de afaceri.

4.3.3 Fundamentarea deciziilor în condiţii de incertitudine În cazul în care probabilităţile producerii consecinţelor unei decizii nu sunt cunoscute, se spune că decizia se ia în condiţii de incertitudine. Metodele de rezolvare a unor astfel de probleme, cu o sferă largă de cuprindere, fac parte din teoria jocurilor strategice. Teoria jocurilor strategice mai poartă denumirea şi de teoria matema-tică a situaţiilor conflictuale, adică acele situaţii în care acţionează două sau mai multe părţi ce îşi propun scopuri contrarii, astfel încât rezultatul oricărei măsuri luate de una din părţi depinde de modul de acţiune a celeilalte părţi. Pe scurt, jocul este o dispută între mai mulţi participanţi, dintre cel puţin unul se comportă raţional şi inteligent, adică poate evalua situaţia şi decide asupra evoluţiilor viitoare. Considerând doi jucători A şi B şi notând cu A1, A2, .... Ai, .... Am, strategiile jucătorului A şi B1, B2, .... Bj, .... Bk, strategiile jucătorului B, re-zultatul adoptării strategiei Ai de către jucătorul A şi al strategiei Bj de către B, se materializează într-o valoare aij, care poate fi câştig pentru jucătorul A şi o pierdere pentru jucătorul B. Scopul celor doi jucători este de a câştiga cât mai mult (A), respectiv a pierde cât mai puţin (B).

Matricial, rezultatele adoptării strategiilor celor doi jucători, se pre-zintă astfel:

Tabel 4.6

89

B

A

B1

...............

Bj

...............

Bk

A1 a11 ............... a1j ............... a1k

M

M M

M M

M M

M

Ai ai1 ............... aij ............... aik

M

M M

M M

M M

M

Am am1 ............... amj ............... amk

În agricultură, transpunerea în practică a unor asemenea probleme în modele, prezintă anumite particularităţi. Particularitatea principală este ace-ea că partenerul managerului (decidentul) este, adesea, natura (cu stările sa-le) care se comportă iraţional. Admiţând că A este decidentul cu strategiile sale A1, A2, ... Ai, ... Am şi B reprezintă natura cu stările sale B1, B2, ... Bj, ... Bk, metodele de stabilire a căii de acţiune (criteriile) pot fi diferite în funcţie de premisele globale admise de decident. Luarea deciziilor în condiţii de incertitudine se deosebeşte de luarea deciziilor în condiţii de risc prin aceea că nu poate fi supusă determinărilor cantitative şi nu se cunoaşte probabilitatea de apariţie a factorilor aleatori ca-re o provoacă. În acest caz, nu se mai poate lua ca element de orientare, pen-tru adoptarea unei anumite variante, valoarea speranţei matematice, ci se re-curge la aplicarea unor concepte din teoria jocurilor strategice. Există mai multe reguli sau criterii care se pot aplica în condiţii de incertitudine pentru precizarea modalităţii de acţiune a decidentului. Prin jocuri, în sensul teoriei jocurilor strategice, se înţeleg schemele situaţiilor de conflict, cu interese diferite, în care rolul întâmplării este limi-tat de raţiunea jucătorilor, sau măcar, a unuia din jucători. Teoria jocurilor strategice are aplicaţii in toate domeniile în care intervin situaţii conflictua-le: sportiv, militar, medical, economic etc. Un joc strategic se caracterizează prin următoarele elemente:

participanţii la joc poartă şi denumirea de părţi, jucători, parteneri etc. Numărul jucătorilor nu este dat de numărul persoanelor care participă la joc, ci de mulţimea intereselor contrarii care se con-fruntă. Astfel, la jocul de bridge, numărul jucătorilor este doi, deşi numărul persoanelor care participă la joc este patru (sunt coalizaţi doi câte doi). În jocul denumit şeptic, în caz că participă patru per-soane, fiecare pe contul lui, există patru jucători, dar dacă se aso-ciază doi câte doi, sunt în sensul teoriei jocurilor strategice numai doi jucători. Unul dintre jucători poate să nu fie persoană, sau coa-

90

liţie de persoane, ci natura, în sensul la care s-au făcut referiri. În producţia agricolă, unul dintre jucători este decidentul, individual sau colectiv, iar al doilea jucător, cel mai adesea, este natura, care se poate prezenta sub diferite stări (ploaie, normal, secetă etc.);

câştigul, reprezintă rezultatul confruntării dintre parteneri. Din acest punct de vedere jocurile strategice sunt de mai multe feluri. Jocurile în care este pusă o sumă în joc, iar la sfârşitul partidei, ce-ea ce câştigă un jucător pierde celălalt, poartă denumirea de jocuri cu sumă nulă. Însă nu este neapărat nevoie ca al doilea partener să piardă. Aşa de exemplu, obţinerea unei producţii de grâu sau de po-rumb reprezintă un câştig pentru exploataţia agricolă (jucător), dar nu este o pierdere pentru natură. Având în vedere că interesele unui partener sunt contrare intereselor celuilalt, se admite că unul dintre jucători urmăreşte un câştig maxim, iar celălalt încearcă să înregis-treze o pagubă minimă;

alternativele sunt situaţiile pe care le are la dispoziţie fiecare jucă-tor.

strategia reprezintă acţiunile pe care le întreprinde fiecare jucător în alegerea alternativelor, în funcţie de comportarea celuilalt jucă-tor, în scopul obţinerii unui câştig maxim, sau a unei pierderi mi-nime. Fiecare jucător se străduieşte să aplice acele strategii care să-i aducă avantaje maxime, ceea ce înseamnă să folosească o strategie optimă. Să presupunem, de exemplu, că există doi participanţi la joc: A şi B.

Ambii jucători au posibilitatea ca să aplice două alternative. Jucătorul A poate aplica alternativele A1 şi A2, iar jucătorul B poate utiliza alternativele B1 şi B2. Se va considera că ceea ce câştigă A, va pierde B (tabelul 4.7).

Matricea consecinţelor

Tabelul 4.7

Jucătorul A Jucătorul B (minimizant) Minime pe linii

(maximizant) B1 B2 * A1 4 7 4 A2 5 6 5

Maxime pe coloane 5 7 *

Fiecărei alternative îi corespunde un câştig pentru jucătorul A şi o pierdere pentru jucătorul B. Jucătorul A are interes să câştige cât mai mult, iar jucătorul B să piardă cât mai puţin. Se urmăreşte cum va acţiona fiecare din cei doi jucători pentru a-şi realiza scopul propus, ştiind că partenerul va

91

putea alege oricare din cele două alternative. Pentru jucătorul A, alternativa A1 ar fi cea mai avantajoasă, cu condiţia ca partenerul B să joace alternativa B2. În această situaţie, câştigul lui A va fi 7, însă jucătorul A îşi pune pro-blema că jucătorul B poate aplica strategia B1, caz în care jucătorul A va câştiga numai 4. Dacă jucătorul B aplică alternativa B1, atunci pentru jucăto-rul A este mai avantajoasă strategia A2, deoarece va câştiga mai mult decât 4, adică 5. Dacă este prudent, jucătorul A va prefera, deci, strategia A2, care îi asigură un câştig de cel puţin 5 unităţi, faţă de A1, unde câştigul îi poate fi diminuat de la 7 la 4 unităţi. Pentru jucătorul B, strategia este mai uşor de ales. Alternativa B1 îi asigură cele mai mici pierderi; 4 unităţi în situaţia ca partenerul A joacă A1, respectiv 5 unităţi în cazul când jucătorul A aplică al-ternativa A2.

Prin urmare, jucătorul A va juca alternativa A2, fiind sigur de 5 uni-tăţi câştig, iar jucătorul B va juca alternativa B1, fiind sigur că nu poate pier-de mai mult de 5 unităţi. A alge câştigul cel mai mare dintre câştigurile cele mai mici, iar jucătorul B preferă paguba cea mai mică din cele mai mari. (tabelul 4.7) Pentru luarea deciziilor în condiţii de incertitudine literatura de spe-cialitate pune la dispoziţie mai multe criterii, astfel: Criteriul lui Wald (prudent sau pesimist), presupune ca certă starea precară a factorilor naturali. Deci, trebuie să se asigure o soluţionare raţio-nală în condiţiile cele mai nefavorabile. Decizia, în contextul amintit, o re-prezintă strategia cu eficacitatea cea mai mare dintre eficacităţile minime, utilizând în acest scop, relaţia:

ji

jii aminmaxV

Regula pesimistă, sau a prudenţei (criteriul Wald) se foloseşte în sta-bilirea utilităţii minime pentru fiecare alternativă şi apoi alegerea acelei al-ternative a cărei utilitate minimă este maximă faţă de celelalte, pentru jucă-torul maximizat (din toate relele se preferă răul cel mai mic).

Regula optimistă, presupune că se asigură starea optimă a factorilor

naturii. Într-o asemenea ipoteză varianta optimă este reprezentată de strate-gia cu eficacitatea cea mai mare din toate eficacităţile; )amax(maxV ij

jii

Criteriul lui Laplace (echilibrat), presupune la fel de probabile dife-ritele stări ale factorilor naturii (strategiile adversarului). Prin urmare, se va alege acea strategie pentru care rezultatul mediu este cel mai favorabil:

92

K

a....a....aamax

K

amaxV 1kji1211

i

n

1iji

ii

Regula lui Laplace consideră că stările naturii sunt echiprobabile, adică fiecărei stări i se acordă coeficientul de probabilitate de 0,5, atunci când sunt două stări ale naturii, de 0,33 la 3 stări ale naturii ş.a.m.d.

Criteriul lui Hurwicz (optimist-pesimist), reprezintă o îmbinare în-tre acea strategie care aduce un rezultat maxim cu risc maxim şi varianta ca-re înseamnă un risc minim, dar şi eficacitate minimă. În acest sens, se consi-deră un coeficient de optimism (B), care poate lua valori între zero şi unu. În baza acestor raţionamente strategia de urmat va fi:

ij

jjiji

i aminB1amaxBmaxV

Aşadar, regula optimistă-pesimistă presupune opţiunea pentru o anu-mită probabilitate asociată celei mai avantajoase alternative (coeficient opti-mist) şi diferenţa de probabilităţi pentru alternativa cea mai nefavorabilă. Dacă fenomenul se analizează prin prisma mai multor criterii, alternativa optimă se poate identifica prin calculul utilităţilor corespunzătoare, respectiv prin construirea criteriului sinteză.

Criteriul lui Savage (al regretului), are ca principiu minimizarea re-gretului decidentului. Prin regret se înţelege starea de spirit a decidentului care compară rezultatul deciziei luate în condiţiile necunoaşterii strategiilor cu rezultatul pe care l-ar fi putut obţine dacă ar fi cunoscut strategiile adver-sarului. Utilizarea acestui criteriu presupune calculul, într-o primă etapă, a matricei regretelor:

jijii

ij aamaxb

Adică, pentru fiecare strategie a adversarului se fac diferenţele dintre eficacitatea maximă şi celelalte eficacităţi. Având matricea regretelor, stra-tegia care conduce la regretul minim se poate alege după relaţia:

ji

jii bmaxminV

Un exemplu tipic de aplicare a teoriei jocurilor în agricultură îl re-prezintă alegerea soiului adecvat dintr-un ansamblu de soiuri recomandate pentru o anumită zonă. Strategiile decidentului sunt, în acest caz, soiurile experimentate, iar strategiile naturii (ale adversarului) le reprezintă producţi-ile medii ale soiurilor (hibrizilor) pe un anumit număr de ani.

4.4 Metode de stimulare a creativităţii în luarea deciziilor

93

Eficienţa activităţii managerilor este determinată de spiritul de iniţia-tivă şi inovaţie. Crezul că la ce se ştie şi se practică există oricând şi oriunde alternative mai profitabile, reprezintă o stare de spirit obligatorie pentru un bun manager. În căutarea unor modalităţi noi de acţiune, a ideilor novatoare, teoria şi practica managerială a consacrat o serie de metode a căror atribut îl reprezintă interfertilizarea ideilor diferiţilor subiecţi.

4.4.1. Reuniunea brainstorming

Reuniunea brainstorming (furtuna de idei, asaltul creierului) repre-zintă o metodă practică de stimulare în grup a gândirii creatoare. Echipa de lucru este formată din lider şi participanţi (membri). Reuniunea cuprinde 6-12 participanţi cu scopul deliberat de a obţine cât mai multe idei cu privire la rezolvarea unei probleme.

Modalităţile de organizare a dezbaterilor pot îmbrăca forme diferite: calea progresiv-liniară, adică din raţionament în raţionament, o idee gene-rând altă idee; calea catalitică prin analogie şi opunerea permanentă a tutu-ror ideilor, chiar şi a celor aparent absurde; calea mixtă, reprezentând o combinaţie a primelor două modalităţi. Reuniunea brainstorming cuprinde trei etape distincte: pregătirea, desfăşurarea, valorificarea producţiei de idei. Liderul sau animatorul reuni-unii lansează, în permanenţă, idei incipiente în legătură cu problema în dez-batere. El participă la toate fazele reuniunii. Membrii reuniunii participă nu-mai la faza a doua. Conform practicii mondiale, se apreciază că durata aces-teia este de 15-45 minute şi că la o producţie de 80-100 idei se găseşte, de regulă, şi soluţia adecvată. Eficienţa reuniunii brainstorming reclamă prezenţa unui lider dina-mic cu mare capacitate de selecţie a ideilor şi o structură eterogenă a grupu-lui.

4.4.2. Sesiunea sinectica Sesiunea sinectica (metoda Gordon), este considerată varianta cea mai fidelă reuniunii brainstorming, dar spre deosebire de aceasta, grupul de sinecticieni se compune din cel mult 5-6 persoane, exclusiv liderul şi exper-tul. Liderul are menirea să valorifice personalitatea şi cunoştinţele fiecă-rui membru al grupului, inclusiv expertul, solicitându-i la maximum în ve-derea găsirii soluţiei căutate. El trebuie să fie un bun ascultător, animator şi interlocutor.

94

Expertul este subiectul tipic al grupului sinectic, având un rol con-structiv în orientarea acestuia pe direcţiile care i se par cele mai fertile, fiind dotat cu cea mai completă înţelegere a problemei. Participanţii etalează cunoştinţele, experienţa şi calităţile lor în sco-pul rezolvării problemei supuse dezbaterii. Succesul reuniunii sinectice este asigurat de contribuţia conştientă şi fără rezerve a fiecărui participant pe tot parcursul desfăşurării ei. Relaţiile ce se statornicesc pe parcursul unei sesi-uni sinectice între lider-expert-participanţi au conţinut diferit. Liderul ser-veşte interesele grupului, expertul este reprezentantul problemei, iar grupul serveşte interesele problemei de rezolvat. Sesiunea sinectica cuprinde şi ea câteva etape distincte între care etapa de înţelegere a problemei; detaşarea de problemă; valorificarea pro-ducţiei de idei.

4.4.3 Reuniunea Phillips’66 Reuniunea Phillips’66, este considerată tot o variantă a metodei brainstorming, popularizată de D. Phillips. Spre deosebire de aceasta, presu-pune consultarea mai multor echipe funcţionale, aproximativ 5, formate din câte şase participanţi. Etapele de desfăşurare sunt aceleaşi ca şi la brain-storming. Particularitatea metodei este dată de structura organizatorică a grupu-rilor creative, durata reuniunii care creşte spre două ore şi modul de desfăşu-rare care are loc în două faze: dezbaterea pe grupe şi dezbaterea în plen, unde opiniile sunt expuse de reprezentanţii grupurilor.

4.4.4. Metoda Delphi

Metoda Delphi. A fost imaginată de O. Helmer (1965), având drept scop obţinerea de prognoze şi soluţii în probleme de anvergură şi deosebită dificultate prin valorificarea competenţei unui grup de experţi. Metoda constă din întocmirea unor chestionare care se transmit unor specialişti (experţi), fiind solicitaţi să răspundă într-un interval de timp de-terminat de amploarea problematicii. După primirea tuturor răspunsurilor, consultarea se repetă trimiţându-se, în această etapă, răspunsurile fiecărui participant. Consultările se repetă, în continuare, până când se obţine o stabiliza-re a rezultatelor, a opiniilor. Caracteristica principală a metodei Delphi este utilizarea efectului feed-back în tatonarea opiniilor prin consultarea reciprocă, ciclică a experţi-lor.

95

4.5 Optimizarea raportului conducere-execuţie

Punctul central al activităţii de conducere îl reprezintă întronarea răspunderii individuale, ceea ce implică în mod inevitabil şi relaţia socio-profesională dintre conducător şi colectivul de muncă. În această relaţie, personalitatea şi comportamentul conducătorului este hotărâtoare, care con-diţionează nivelul organizării producţiei şi a muncii, climatul psiho-social, situaţia disciplinară, succesele şi insuccesele. În optimizarea raportului conducere-execuţie, cea mai importantă ca-racteristică a stilului de conducere creator şi eficient o deţine ştiinţa de a in-fluenţa pozitiv comportamentul subalternilor prin intermediul propriului comportament. În colectivele de muncă poziţia managerului este centrală, el fiind nucleul deciziei şi acţiunii. El îşi probează calităţile manageriale zi de zi în faţa subordonaţilor. Contractele cu colectivele de muncă trebuie să se desfă-şoare într-o ordine determinată, fiind imperioasă selectarea obiectivelor du-pă importanţa şi urgenţa lor. Dacă managerul se ocupă în mod exagerat de probleme curente de detaliu, va sfârşi prin a le neglija pe cele esenţiale, iar viaţa sa activă se va transforma într-un lanţ neîntrerupt de crize. Un manager cu o gândire modernă trebuie să se elibereze de spaima deciziilor în proble-me de fond, ştiut fiind faptul că orice iniţiativă potenţial profitabilă se asoci-ază cu o anumită cotă de risc. Realitatea confirmă că succesele le-au obţinut întotdeauna acei manageri care au avut curajul de a risca în mod calculat, informându-se constant despre mediul în care acţionează. Raportul conducere-execuţie reprezintă o relaţie a cărei conţinut se conturează în împrejurări multiple. El este influenţat însă, în mod cu totul aparte, de acele momente şi împrejurări care sunt consacrate, în mod special, exteriorizării relaţiei conducere-execuţie, precum şedinţele (reuniunile), con-trol, stimulare, sancţiune, apreciere etc.

4.5.1. Şedinţa Şedinţa este o formă de comunicare, de confruntare şi armonizare a ideilor, a căilor de acţiune, în realizarea anumitor obiective. Se obişnuieşte să se aprecieze că şedinţa este leagăn şi izvor al ideilor creatoare. În sensul propriu al cuvântului “leagăn” şedinţa poate însemna, însă, în discuţii lungi, plicticoase şi interminabile. Iată cele două ipostaze în care se pot desfăşura şedinţele. Viaţa managerială, complexitatea problemelor de pe “tabloul său de comandă”, frecvenţa solicitărilor sale de către colaboratori, conturează în

96

mod necesar întrebarea: cum trebuie să fie o şedinţă? În primul rând trebuie să fie necesară. În al doilea rând trebuie să fie scurtă. Scurtă pentru că şedin-ţele evidenţiază obiective, dar nu rezolvă obiective. Şedinţele nu trebuie să aibă drept obiectiv comunicări imperative, acestea se pot transmite pe alte căi. Tendinţa spre cronofagie a celor îndrăgostiţi de rezonanţa cuvintelor proprii trebuie jugulată. Vorbăria ascunde adesea şi un anumit gen de farise-ism, precum acel clasic, exemplu în care se vorbeşte despre legea economiei de timp, obligându-i pe alţii să se asculte la nesfârşit. O şedinţă ideală trebuie să aibă obiective precise, definite, mod de desfăşurare riguros structurat. Cei ce o conduc trebuie să deţină autoritatea de a desprinde concluziile şi a stabili responsabilităţile. Deşi sunt atât de mult nuanţate prin scop şi obiective, orice şedinţă cuprinde structural patru momente distincte: pregătirea, deschiderea, deru-larea şi finalizarea. Pregătirea şedinţei înseamnă, în primul rând, stabilirea explicită a ordini de zi, care trebuie să cuprindă probleme esenţiale şi optim dimensio-nate. O ordine de zi încărcată reduce eficienţa şedinţei prin prelungirea dez-baterilor la limita la care oboseala frânează participarea activă a participanţi-lor. Eficienţa şedinţei creşte dacă se oferă studierea, în prealabil, de către participanţi, a unui material scris pentru fiecare punct de pe ordinea de zi. Utilitatea şi eficienţa activităţii în comun sunt influenţate şi de data şedinţei. În acest sens, ziua şi ora se fixează cu o rezervă prealabilă de timp, care să permită participanţilor să se informeze asupra ordini de zi şi să-şi coordone-ze aceste activităţi cu celelalte obligaţii din agenda zilnică. Asigurarea mijloacelor materiale necesare desfăşurării normale a re-uniunilor nu garantează succesul şedinţei, dar neglijarea acestor aspecte poa-te influenţa negativ rezultatele efortului comun de gândire. În acest sens, trebuie să se asigure în mod corespunzător: locul reuniunii, ambianţa de lu-cru, mijloacele audio-vizuale etc. Deschiderea şedinţei se face printr-o expunere introductivă de 2-3 minute, cuprinzând formularea clară a obiectivelor. Pentru starea generală de spirit este deosebit de important ca şedinţa să înceapă la ora amintită. De comun acord cu participanţii se stabileşte durata totală a şedinţei şi - eventual - durata maximă a luărilor de cuvânt. În timpul derulării şedinţei, liderul trebuie să se ghideze după ur-mătoarele reguli:

stimularea participării active a celor prezenţi la soluţionarea obiec-tivelor în dezbatere;

calmarea spiritelor pentru preîntâmpinarea momentelor de tensiune; intervenţia promptă şi stoparea divagaţiilor de la subiect;

97

imprimarea unui ritm care să asigure încadrarea în durata stabilită, concomitent cu realizarea scopurilor propuse.

Finalizarea şedinţei are loc prin evaluarea şi prezentarea concluzii-lor sintetice şi clare, prin aprecierea desfăşurării şi a rezultatelor şedinţei. Este recomandabil ca ideile deosebit de importante să fie transmise în scris participanţilor, cel mai târziu în ziua următoare reuniunii.

4.5.2 Controlul, stimularea, sancţiunea Controlul, stimularea, sancţiunea, reprezintă pârghii esenţiale con-turării motivaţiei în exercitarea obligaţiilor profesionale. Controlul înseamnă cunoaşterea colaboratorilor, dar înseamnă, în primul rând, cunoaşterea reali-tăţilor şi implicit sursă de informaţii obiective pentru fundamentarea decizii-lor. În aprecierea subordonatului, managerul trebuie să uite că acesta nu este un simplu obiect al câmpului său decizional, ci o personalitate comple-xă, un univers, adesea foarte greu de descifrat. În cazul unor performanţe slabe, păstrarea calmului este o conduită optimă. Defectele trebuie eliminate pe o cale raţională şi civilizată.

De altfel, singurele corective obiective asociate performanţei sau eşe-cului sunt stimularea (recompensa) şi respectiv sancţiunea. În mânuirea acestor pârghii, managerul trebuie să ştie că efectele nu sunt determinate neapărat de starea absolută a recompensei sau sancţiunii cât mai ales de sta-bilirea unei scări (gradări) obiective a stimulentelor sau eventualelor sancţi-uni în cadrul grupurilor.

4.5.3. Delegarea Delegarea constă în atribuirea temporară de către un manager a une-ia din sarcinile sale de serviciu unui subordonat, însoţită de autoritatea, res-ponsabilitatea şi condiţiile corespunzătoare îndeplinirii acelei sarcini.

Delegarea de autoritate este generată, în principal, de gradul de încăr-care cu sarcini a cadrelor de conducere şi de execuţie. Prin caracterul tempo-rar al transferului de autoritate, delegarea se deosebeşte de descentralizare. De asemenea, delegarea nu determină modificări în structura organizatorică a întreprinderii.

Practica delegării produce dubla responsabilitate, în sensul ca mana-gerul care a făcut delegarea îşi menţine responsabilitatea finală pentru reali-zarea sarcinii, în faţa superiorilor, deşi executantul răspunde integral de rea-lizarea obiectivului pentru care s-a făcut delegarea.

98

Eficienţa delegării este influenţată de îmbinarea raţională a încrederii cu controlul faţă de persoana căreia i se delegă o anumită autoritate. În prac-tica managementului, prin delegare este necesar să se respecte o serie de re-guli:

nu se delegă sarcini de importanţă majoră; precizarea în scris, clară şi explicită a sarcinilor, competenţelor şi

responsabilităţilor delegate; asigurarea unui climat de încredere în capacităţile subordonaţilor

de a exercita în mod eficient autoritatea delegată; definirea riguroasă a rezultatelor ce se aşteaptă şi a criteriilor de

evaluare (preferabil comensurabile); verificarea în principiu, a rezultatelor şi nu a modului cum au fost

obţinute. În activitatea de conducere prin delegare, managerul trebuie să in-formeze persoanele din întreprindere, afectate de delegarea sarcinii, preci-zând şi opţiunile care au determinat-o.

CAPITOLUL 6

STRATEGIA ŞI POLITICA ÎNTREPRINDERII

6.1 Conceptul de strategie şi politică Strategia şi politica unei organizaţii economice se elaborează în strânsă relaţie cu mediul economic extern. În acest context, exploataţia agri-colă reprezintă un sistem deschis, care interacţionează cu mediul extern di-

rect şi cu mediul extern general. Mediul direct include clienţii, furnizorii, concurenţii, precum şi insti-

tuţii guvernamentale, organizaţii profesionale etc. Mediul general circumscrie mediul macroeconomic, mediul tehnolo-

gic, mediul social, mediul politic, mediul internaţional. În raport cu particularităţile mediului extern, strategia şi politica de dezvoltare a exploataţiei agricole poate fi definită ca un ansamblu de procese decizionale prin care se stabileşte misiunea, obiectivele econo-

mice pe termen lung, modalităţile de realizare a acestora şi resursele pe

care le implică.

Misiunea are drept scop personalizarea şi individualizarea exploa-taţiei. Ea trebuie să răspundă la următoarele întrebări:

cine este exploataţia ?; ce face exploataţia ?; încotro se îndreaptă exploataţia ?.

În raport cu particularităţile mediului economic extern, misiunea tre-buie să aibă un caracter elastic. Adică, ea trebuie să permită identificarea momentului favorabil pentru ajustarea strategiei. Obiectivele exploataţiei pot fi stabilite pe termen lung (strategice) sau pe termen scurt (tactice). Obiectivele pe termen lung, denumite şi organizaţionale, dau o imagine concretă asupra orientării generale a exploataţiei. Ele includ atât responsabilităţi economice cât şi responsabilităţi sociale şi trebuie să fie concretizate în acţiuni specifice. Alături de obiectivele organizaţionale, un rol important îl au obiecti-vele pe termen scurt, care reprezintă - de fapt - modalităţile concrete de rea-lizare a obiectivelor organizaţionale.

120

6.2 Tipologia strategiilor

Strategiile sunt elaborate şi urmărite la toate nivelurile manageriale ale exploataţiei agricole. Scopul strategiei este acela de a stabili cum vor fi obţinute rezultatele stabilite prin obiective, ţinând seama de condiţiile interne şi de factorii externi. Strategia are un puternic caracter antreprenorial în sensul că managerii au tot timpul de ales între direcţii diferite de derulare a activităţilor, trebuie să menţină o atmosferă activă, competitivă şi de repliere dacă intervin modificări în relaţiile cu mediul extern. În funcţie de sfera de cuprindere şi de orizontul de timp, strategiile pot fi:

a) strategii organizaţionale;

b) strategii concurenţiale;

c) strategii funcţionale.

a) Strategiile organizaţionale. Sunt strategiile de la nivelul cel mai înalt al organizaţiei economice. Prin

ele se precizează direcţiile majore de dezvoltare şi cum vor fi gospodărite re-sursele necesare.

Principalele tipuri de strategii organizaţionale sunt: a1 - strategii de creştere;

a2 - strategii ale stabilităţii;

a3 - strategii de descreştere;

a4 - strategii combinate.

a1 - Strategiile de creştere vizează extinderea volumului de activităţi, ca urmare a câştigării unor noi segmente de desfacere (pieţe). Strategiile de creştere sunt, în general, adoptate pentru sporirea capacităţii concurenţiale. Principalele căi de înfăptuire a strategiilor de creştere sunt: concentrarea, integrarea pe verticală şi diversificarea.

Strategia concentrării înseamnă, în esenţă, sporirea scării producţiei. Scara producţiei poate fi amplificată prin dezvoltarea produsului sau prin in-tegrarea pe orizontală. Dezvoltarea produsului se realizează pe calea îmbunătăţirilor calita-tive, care să asigure amplificarea volumului desfacerilor. Integrarea orizontală constă în absorbţia organizaţiilor economice care realizează produse şi servicii similare cu cele ale organizaţiei economice absorbante. Avantajul principal al concentrării este acela că permite promovarea şi practicarea tehnologiilor moderne cu consecinţele economice pozitive pe care le antrenează. În acelaşi timp, însă, orientarea majorităţii resurselor într-

121

un singur domeniu reduce capacitatea de adaptare în eventualitatea unor schimbări neaşteptate. Strategia integrării verticale constă în extinderea activităţilor în do-menii conexe (prelucrare, desfacere) realizate până la un moment dat de către clienţi sau furnizori. Pătrunzând în sfera furnizorilor se realizează o integrare în amonte. Absorbţia activităţilor prestate de clienţi conduce la integrarea în aval. Raţiunea principală a promovării integrării pe verticală o reprezintă creşterea profitabilităţii prin reducerea costurilor materiilor prime, respectiv prin creşterea calităţii produsului. Strategia diversificării constă în promovarea unor activităţi care se diferenţiază substanţial de activităţile tradiţionale ale exploataţiei. Dacă diversificarea se realizează prin asimilarea unor activităţi parţial înrudite se apreciază că este vorba de o diversificare concentrică, iar dacă noile domenii sunt complet diferire, este vorba de o diversificare prin

conglomerare.

Raţiunea principală a strategiilor de diversificare o constituie asigurarea elasticităţii de adaptare şi de diminuare a riscurilor. a2 - Strategii ale stabilităţii, sunt adoptate în situaţiile în care exploa-taţia a ajuns la un echilibru economic, dorindu-şi să păstreze statutul dobân-dit. În cazul unei asemenea strategii, sunt vizate puţine schimbări în ceea ce priveşte produsele, pieţele sau metodele de derulare a producţiei. Volumul activităţilor rămâne, în general, acelaşi, creşterile - dacă apar - sunt lente. a3 - Strategii de descreştere, vizează reducerea, în anumite proporţii a volumului de activităţi în scopul redresării unor tendinţe negative sau a eli-minării unor situaţii critice cu care se poate confrunta unitatea economică. Există mai multe strategii posibile de descreştere. Între acestea pot fi amin-tite: reducerea parţială a volumului de activitate, lichidarea şi captivitatea.

Strategia reducerii parţiale a volumului de activitate urmăreşte, în fapt, creşterea eficienţei activităţilor rămase. Aceasta ar putea însemna sim-plificarea structurii de producţie, eliminarea unor servicii, simplificarea structurii personalului angajat, vânzarea unor active etc. Strategia lichidării înseamnă vânzarea sau dizolvarea întregii firme. Un asemenea deznodământ poate fi ales în mod deliberat sau poate fi impus de împrejurări. Lichidarea (vânzarea) unei firme poate să survină atunci când proprietarii săi apreciază că viitorul proprietăţii deţinute este sumbru. Lichidarea impusă este determinată de situaţia financiară precară în care a ajuns organizaţia economică. În asemenea situaţii vânzarea se sol-dează, aproape sigur, cu pierderi. Strategia captivităţii constituie acea iniţiativă în care o organizaţie economică independentă renunţă la prerogativa deciziei în domenii esenţiale

122

cum ar fi vânzările, marketingul, concepţia produsului etc., în favoarea unei alte firme, în schimbul garanţiei desfacerii produselor la preţuri avantajoase. Această strategie este adoptată de firmele mici şi mijlocii, care prestează activităţi, pentru firmele mari. a4 - Strategii combinate, sunt adoptate de organizaţiile economice complexe, de dimensiuni mari, în cadrul cărora, în anumite subunităţi pot fi adoptate strategii de creştere, în altele de stabilizare sau în altele de descreş-tere.

b) Strategii concurenţiale. După stabilirea strategiilor organizaţionale, unitatea economică tre-

buie să stabilească ansamblul de acţiuni pe care urmează să le întreprindă, în fiecare domeniu, pentru a deveni competitivă, adică elaborează şi o strategie concurenţială. Din multitudinea strategiilor concurenţiale, trei alternative sunt considerate fundamentale şi anume: b1 - Dominarea globală prin preţuri;

b2 - Etalarea (diferenţierea) produsului sau serviciului;

b3 - Concentrarea asupra unui segment de piaţă.

b1 - Dominarea globală prin preţuri reprezintă o strategie prin care organizaţia economică urmăreşte să desfacă produsele la preţuri mai mici decât cele ale concurenţilor (preţuri de dumping). O astfel de strategie se poate realiza prin reducerea costurilor de producţie. De obicei, dominarea globală prin preţuri se realizează prin valorificarea unor avantaje pe care le deţine deja o anumită firmă faţă de alţi concurenţi (firme mari). b2 - Etalarea produsului sau serviciului constă în realizarea unui astfel de produs care să fie perceput ca unic pentru un anumit spectru de ne-voi. Sunt mai multe considerente care pot individualiza un produs. Între acestea pot fi amintite: imaginea de marcă, calitatea deosebită, service-ul

post vânzare etc.

b3 - Concentrarea asupra unui anumit segment de piaţă poate fi susţinută de idea că unitatea economică este capabilă să satisfacă cerinţele unui anumit segment al pieţei mai bine decât concurenţii. Un asemenea seg-ment de piaţă îl poate reprezenta un grup aparte de clienţi, o zonă geografică specifică etc. Consolidarea pe segmentul de piaţă vizat implică în final şi adoptarea deciziilor de realizare a poziţiilor dominante. c) Strategii funcţionale.

Prin acest tip de strategii se precizează acţiunile concrete prin care vor fi înfăptuite obiectivele concurenţiale. Managerii au rolul şi obligaţia de a transpune planul strategic concurenţial în acţiuni şi de a obţine rezultatele preconizate prin obiective. În procesul de implementare a strategiilor noi,

123

managerii trebuie să găsească răspunsurile adecvate cel puţin la următoarele întrebări: ce trebuie făcut pentru detaşarea de rutină;

care sunt activităţile ce necesită mai mult timp şi personal;

ce activităţi pot fi delegate către nivelurile ierarhice inferioare.

Transpunerea strategiilor în practică trebuie să ţină seama de ele-mentele specifice care definesc ansamblul organizaţional precum: resurse financiare disponibile;

structura şi mentalitatea personalului;

relaţiile organizaţionale etc.

6.3 Elaborarea strategiilor şi politicii întreprinderii

Exploataţia agricolă îşi desfăşoară activitatea într-un mediu economic marcat de frecvente modificări. În consecinţă, managerul este obligat să stabilească obiectivele şi mijloacele de realizare a obiectivelor printr-o permanentă raportare la schimbările care se produc în mediul economic exterior. O strategie viabilă presupune evaluarea corectă a principalelor com-ponente ale mediului economic, între care pot fi amintite:

oportunitatea pieţei;

resursele întreprinderii agricole;

structura şi calitatea personalului;

rolul social al exploataţiei.

Stabilirea strategiei îl obligă pe manager să ţină seama de implicaţiile şi interdependenţele dintre cele patru componente. Elaborarea propriu-zisă a strategiei presupune stabilirea, într-o primă etapă, a indicatorilor de perfor-manţă ai exploataţiei agricole. O a doua fază are în vedere realizarea strate-giei manageriale prin programe concrete de acţiune. Politica economică a întreprinderii este o parte a strategiei care re-flectă concepţia şi opţiunea managerului în contextul general al mediului economic în care operează. Ea poate fi sintetizată prin sublinierea cerinţelor şi problemelor majore cărora organizaţia economică trebuie să le facă faţă. În elaborarea strategiei şi politicii exploataţiei agricole, managerul trebuie să facă inventarul tuturor factorilor de influenţă între care pot fi amintiţi:

performanţele tehnice şi ştiinţifice;

situaţia şi perspectiva resurselor energetice, de materii prime şi

materiale;

124

structura şi calitatea forţei de muncă;

ciclul de viaţă al produselor;

evoluţia parităţilor monetare;

piaţa, desfacerile şi preţurile;

politica partenerilor interni şi externi.

Materializarea strategiei implică stabilirea unei structuri organizato-rice adecvate, a unui proces decizional corespunzător şi a unui sistem de control profesionalizat. Ca parte a strategiei de dezvoltare, politica de dezvoltare a exploata-ţiei agricole cuprinde ansamblul obiectivelor de dezvoltare pe un orizont mediu de timp şi care presupune precizarea unor indicatori de sinteză, între care pot fi enumeraţi:

structura şi volumul resurselor necesare şi disponibile;

volumul şi structura surselor de finanţare;

gradul de profitabilitate pe tipuri de produse.

Politica de dezvoltare reprezintă o adaptare a strategiei la condiţiile concrete din fiecare etapă. Ea se concretizează printr-un grad mai mare de detaliere, dar la un orizont de timp mai scurt. Între strategia şi politica de dezvoltare a unei unităţi economice există raporturi de intercondiţionare ca de la parte la întreg. În acest sens, trebuie reţinut că apariţia unor mutaţii majore în conţinutul politicii de dezvoltare presupune o ajustare şi a strategiei exploataţiei agricole. Elaborarea politicii economice de dezvoltare este impusă, adesea, de producerea unor evenimente imprevizibile sau de insuficienţa informaţiilor ori a investigaţiilor efectuate cu ocazia stabilirii strategiilor. Principalele opţiuni strategice pentru unităţile agricole sunt:

gradul de specializare sau diversificare a producţiei;

mărimea unităţilor agricole şi a subdiviziunilor organizatorice;

cooperarea în producţie.

6.4 Structura organizatorică şi de conducere a întreprinderii agricole

Structura organizatorică şi de conducere este definită de ansamblul persoanelor (funcţii şi posturi), a subdiviziunilor organizatorice şi a relaţiilor dintre acestea. Ea se conturează prin activităţile de organizare procesuală şi de organizare structurală.

Organizarea procesuală constă în descompunerea proceselor de muncă, fizice şi intelectuale, în elementele lor componente: operaţii, faze

mânuiri, mişcări. Descompunerea pe elementele componente este însoţită de

125

analiza acestora în scopul regrupării lor în raport cu natura obiectivelor ce

trebuie realizate. În procesul de grupare se ţine seama de omogenitatea şi

complementaritatea diferitelor activităţi. Organizarea structurală preia rezultatele organizării procesuale, încadrându-le în structuri organizatorice, prin gruparea funcţiilor, activităţilor şi atribuţiilor pe grupuri de lucru şi de salariaţi. Rezultatul organizării structurale îl constituie compartimentele, serviciile, secţiile,

birourile etc., cu personalul aferent specializat. Deşi reprezintă noţiuni şi realităţi inseparabile, structura organizato-

rică şi structura de conducere au conţinut distinct.

6.4.1 Structura organizatorică a exploataţiei agricole

Exercitarea activităţilor, specifice funcţiilor unităţilor economice agricole, impune o împărţire a acestora pe subdiviziuni organizatorice denumite compartimente. După natura activităţilor pe care le desfăşoară compartimentele pot fi:

operaţionale;

funcţionale.

În cadrul compartimentelor operaţionale se organizează activitatea productivă, adică în cadrul lor se obţin produse care se realizează servicii. Principalele compartimente în cadrul exploataţiilor agricole sunt:

fermele pentru cultura plantelor;

fermele pentru creşterea animalelor;

sectoare de mecanizare;

secţii de procesare a produselor agricole;

serviciile (aprovizionare, desfacere, transport).

Compartimentele funcţionale asigură fluxurile informaţionale nece-

sare elaborării deciziilor de către organele de conducere şi acordă asistenţă de specialitate compartimentelor operaţionale. Principalele compartimente funcţionale sunt:

financiar-contabil;

organizare;

personal;

salarizare;

cercetare-dezvoltare etc.

126

Organizarea compartimentelor funcţionale este în mod substanţial determinată de tipul de proprietate, de dimensiunea, de complexitatea, de gradul de dotare tehnică, specifice fiecărei unităţi agricole.

6.4.2 Structura de conducere a exploataţiei agricole

Strâns legat de structura organizatorică a exploataţiei agricole se de-finesc elementele specifice ale structurii de conducere, între care pot fi amintite: a) postul;

b) funcţia;

c) compartimentul;

d) nivelul ierarhic;

e) ponderea ierarhică;

f) linia ierarhică;

g) piramida ierarhică. a) Postul este alcătuit din ansamblul obiectivelor individuale, sarcinilor, competenţelor şi responsabilităţilor ce revin unui angajat, în mod organizat şi permanent, la un anumit loc de muncă. Postul, ca element al structurii organizatorice şi de conducere, se caracterizează prin trăsături specifice precum: obiective, sarcini, competenţe şi responsabilităţi.

Obiectivele postului ilustrează utilitatea acestuia, conţinând - în ace-laşi timp - criterii de evaluare a muncii salariatului care ocupă acel post. Sarcinile desemnează modalităţile concrete de desfăşurare a activităţii în vederea realizării obiectivelor postului. Ele reflectă conţinutul prestaţiilor efectuate de salariat şi sunt elementele cele mai dinamice ale postului. Competenţele postului vizează, deopotrivă, autoritatea formală şi autoritatea profesională a titularului de post. Competenţa postului relevă im-plicit autoritatea conferită acestuia. Competenţa (autoritatea) formală preci-zează limitele în cadrul cărora titularul de post are posibilitatea să acţioneze în vederea realizării obiectului individual. Această competenţă se acordă titularului de post prin regulamentul de organizare şi funcţionare sau prin norme, reglementări şi decizii manageriale interne. Competenţa (autorita-tea) profesională defineşte nivelul de pregătire şi experienţă pe care o are titularul postului şi dă măsura contribuţiei sale la realizarea obiectivelor fun-damentale ale unităţii agricole. Responsabilitatea este acea componentă organizatorică a postului care reflectă obligaţiile ce revin titularului de post pe linia îndeplinirii obiectivelor individuale. Proiectarea conţinutului unui post trebuie să aibă, drept condiţie şi restricţie majoră, asigurarea unui echilibru permanent între obiectivele şi

127

sarcinile postului - pe de o parte - şi competenţele şi responsabilităţile titularului de post, pe de altă parte. b) Funcţia defineşte totalitatea sarcinilor şi atribuţiilor ce revin per-soanelor la un anumit nivel ierarhic. Ea reuneşte, în mod obişnuit, mai multe posturi cu caracteristici organizatorice esenţiale identice. Din punct de vedere managerial, funcţiile se divid în funcţii de conducere şi funcţii de

execuţie. Funcţia de conducere se caracterizează prin stabilirea de competenţe

şi responsabilităţi, care conferă drept de coordonare a activităţii anumitor executanţi. Funcţia de execuţie este caracterizată prin prezenţa obiectivelor indi-viduale limitate, însoţite şi de competenţe şi responsabilităţi mai restrânse. Prin responsabilităţile lor, salariaţii care deţin funcţii de execuţie îndeplinesc efectiv sarcini transmise de la nivelul ierarhic superior. c) Compartimentul, ca subdiviziune a structurii de conducere, re-prezintă reuniunea de posturi şi funcţii cu conţinut analog sau complemen-tar, atribuite unor persoane care desfăşoară activităţi omogene, având califi-cări profesionale de un anumit gen, subordonate unui singur cadru de condu-cere. d) Nivelul ierarhic reprezintă reuniunea subdiviziunilor organizato-rice egal depărtate de vârful piramidei ierarhice. În practica managerială, numărul nivelurilor ierarhice are o importanţă deosebită asupra calităţii pira-midelor ierarhice şi implicit asupra funcţionalităţii sistemului. e) Ponderea ierarhică semnifică numărul persoanelor conduse ne-mijlocit de un centru de conducere. Mărimea ei este invers proporţională cu numărul nivelurilor ierarhice, prin ea urmărindu-se un grad raţional de încăr-care a aparatului de conducere. Numeric ea se poate caracteriza cu ajutorul

coeficientului de încărcare, reprezentând raportul dintre numărul personalu-

lui de execuţie (Pe) şi numărul personalului de conducere (Pc):

c

e

P

Pk

Supradimensionarea ponderii ierarhice are efecte nefavorabile asupra coordonării şi controlului, în timp ce sub-dimensionarea se soldează cu creş-terea costului structurii organizatorice, prin creşterea numărului de niveluri ierarhice, prin creşterea cheltuielilor cu personalul de conducere.

f) Linia ierarhică este linia ce leagă nivelurile ierarhice de sus în jos. În sens invers, aceeaşi linie poartă denumirea de drum ierarhic.

g) Piramida ierarhică constituie ansamblul nivelurilor ierarhice şi a liniilor ierarhice. Forma şi dimensiunea piramidei ierarhice sunt condiţionate de modul de organizare a exploataţiei agricole, de gradul de delegare a auto-

128

rităţii şi de gradul de autonomie a elementelor structurale. În acest sens, pot fi întâlnite piramide înalte şi piramide aplatizate. Avantajele şi dezavantajele pe care le generează atât formele înalte cât şi cele aplatizate, pledează pentru soluţii moderate în proiectarea piramidei ierarhice.

6.4.3 Relaţiile organizatorice

Reprezintă ansamblul legăturilor dintre componentele structurii in-stituite prin reglementări oficiale. Ele se materializează sub forma unor flu-xuri verticale, între componentele primare (post, funcţie) şi cele agregate (compartimente) ale structurii sau sub forma fluxurilor orizontale între com-partimentele aflate pe acelaşi nivel ierarhic. Diversitatea relaţiilor organizatorice, pe de o parte, nevoia înţelegerii şi folosirii lor în mod adecvat, pe de altă parte, impune categorisirea lor. Clasificarea relaţiilor organizatorice se face în funcţie de natura şi modul de manifestare a competenţelor şi responsabilităţilor. După natura lor, relaţiile organizatorice pot fi:

a) relaţii de autoritate;

b) relaţii de cooperare;

c) relaţii de control.

a) Relaţiile de autoritate se instituie prin intermediul unor reglemen-tări oficiale, exercitarea lor fiind obligatorie. La rândul lor, relaţiile de auto-ritate sunt de mai multe feluri:

a1 - relaţii ierarhice;

a2 - relaţii funcţionale;

a3 - relaţii de stat major.

a1 - Relaţiile ierarhice sunt relaţiile de subordonare oficială, prin ele asigurându-se unitatea de decizie şi de acţiune în cadrul întreprinderii. Ele

statuează raporturile nemijlocite între titularii posturilor de conducere situaţi

pe diferite niveluri ierarhice şi dintre aceştia şi cei ai posturilor de execuţie. a2 - Relaţiile funcţionale se stabilesc prin exercitarea autorităţii func-ţionale de care dispun anumite compartimente, materializate în consultanţă metodologică, regulamente, studii de specialitate.

a3 - Relaţiile de stat major se stabilesc prin delegarea sarcinilor, a autorităţii şi a responsabilităţii de către conducerea ierarhic superioară, unor persoane sau colective, în vederea soluţionării unor probleme care afectează obiectivele unuia sau a mai multor compartimente. b) Relaţiile de cooperare reprezintă fluxuri informaţionale şi de de-cizie între posturile situate pe acelaşi nivel ierarhic, care aparţin, însă, unor compartimente diferite. Ele uşurează rezolvarea unor probleme, care apar cu

129

o anumită periodicitate, prin evitarea folosirii liniei ierarhice, având conse-cinţe favorabile asupra creşterii operativităţii în rezolvarea obiectivelor.

c) Relaţiile de control apar şi se exteriorizează între organele specia-lizate de control şi diferite subdiviziuni organizatorice. Este semnificativ a se menţiona că autoritatea de a controla nu presupune şi competenţa de a conduce. De obicei, deciziile pe care le impun rezultatele controlului sunt adoptate de şefii ierarhici ai celor care au reprezentat obiectul controlului. Aşa cum s-a ilustrat, rezultatul concret al organizării structurale îl reprezintă structura organizatorică şi de conducere, care nu pot fi abordate şi înţelese decât în interdependenţa lor indisolubilă. Pentru exprimarea acestor structuri şi a relaţiilor dintre ele se folosesc următoarele documente: a.- organigrama;

b.- regulamentul de organizare şi funcţionare;

c.- regulamentul de ordine interioară;

d.- fişa postului.

a.- Organigrama este reprezentarea grafică a elementelor compo-nente ale structurii organizatorice şi de conducere, precum şi a relaţiilor din-tre ele. Concret, organigrama se materializează prin căsuţe dreptunghiulare ce reprezintă posturile de conducere şi compartimentele, şi prin liniile dintre

aceste căsuţe, care materializează relaţiile dintre părţile structurii

organizatorice şi de conducere. Cu titlu de exemplu, se prezintă organigrama

S.C. FRUVIMED S.A. Medgidia.

Consiliul împuternici-

ţilor Mandataţi ai

statului

Adunarea generală a acţionarilor

Consiliul de administraţie

Director general Director tehnic

Compartiment tehnic

Compartiment de aprovizionare-desfacere

Comisia de cenzori

Director economic

Compartiment economic

Ferme Sectoare

1,2,3,4,5,6,7,8,9,10,11,12, ... , 19 A.D.T. Hidro Mecaniz. Chimiz. Industrializare

130

Fig.6.1 - Organigrama S.C. FRUVIMED S.A. (după Letiţia Zahiu)

b) Regulamentul de organizare şi funcţionare (ROF) este un docu-ment care reflectă baza legală a existenţei şi funcţionării întreprinderii, orga-nizarea generală, precum şi atribuţiile, responsabilităţile şi obiectivele prin-cipalelor componente ale întreprinderii. Mai este denumit şi “Manualul în-

treprinderii” sau “Manualul de cadre” şi cuprinde următoarele secţiuni principale: b1 - Dispoziţii generale privind înfiinţarea şi organizarea întreprinderii, între care pot fi amintite: actul normativ de înfiinţare, statutul

juridic şi regimul de funcţionare, domeniul, ramura şi obiectul de activitate.

b2 - Funcţiunile şi sarcinile întreprinderii, precum şi ale subdiviziunilor organizatorice, lista principalelor documente care se elaborează de către fiecare compartiment. b3 - Conducerea unităţii în care sunt prezentate organele colective de conducere şi posturile de conducere, competenţele, atribuţiile şi responsa-bilităţile acestora. Sunt prezentate, de asemenea, lista compartimentelor, tipul de legături şi organigrama. c) Regulamentul de ordine interioară stabileşte regimul de discipli-nă, obligaţii şi răspunderi pentru tot personalul întreprinderii. Între acestea pot fi amintite:

obligaţiile organelor de conducere privind: modul de pregătire şi desfăşurare a şedinţelor, modul de adoptare a hotărârilor, modul de încadrare a personalului, condiţiile de încetare a contractului de muncă, modul de rezolvare a reclamaţiilor, programul de audienţe, asigurarea protecţiei muncii etc.

obligaţiile şefilor formaţiilor de lucru privind: încheierea contractelor cu şefii compartimentului în cadrul căruia funcţionează, drepturile şi obligaţiile reciproce în realizarea sarcinilor de producţie, stabilirea formaţiilor de muncă;

obligaţiile întregului personal al întreprinderii privind: folosirea tim-pului de muncă, conduita şi disciplina în muncă, calitatea lucrărilor, programul zilnic de lucru, programarea concediilor, răspunderile pentru eventualele pagube, sancţiunile disciplinare, recompensele, formele de perfecţionare profesională etc. d)Fişa postului este un document operaţional important care conţine

lista principalelor sarcini şi responsabilităţi ale postului. Un model de descriere a postului se prezintă în formularul 6.1.

131

Fişa trebuie să cuprindă elementele de identificare ale organizaţiei economice şi ale titularului postului. Conţinutul propriu-zis al fişei postului este organizat în două părţi distincte:

descrierea atribuţiilor, responsabilităţilor şi autorităţii postului;

cerinţele postului. Formularul 6.1

Denumirea firmei .......................................................................................... Denumirea compartimentului .........................................................................

FIŞA POSTULUI

Denumirea postului ........................................................................................ Numele şi prenumele titularului ..................................................................... Postul se află în subordinea directă a .............................................................. I. Descrierea atribuţiilor, responsabilităţilor şi autorităţii postului (enumerarea, în mod sistematizat, clar, precis, concis şi complet a activităţilor desfăşurate în mod permanent, precizându-se gradul de repetabilitate a operaţiilor şi volumul de timp necesar) II. Cerinţele postului (studii, specializare, experienţă, calităţi personale, capacitate, aptitudini şi dexterităţi spe-cifice, înzestrarea şi documentaţia necesare postului)

Descrierea atribuţiilor, responsabilităţilor şi autorităţii postului pre-supune enumerarea, într-o manieră concisă, precisă şi clară, a activităţilor desfăşurate în mod permanent, precizându-se gradul de repetabilitate şi cu-antumul de timp necesar. Se specifică, de asemenea, relaţiile ierarhice şi funcţionale. Cerinţele postului se referă la studiile necesare, specializarea, expe-rienţa, calităţile personale, capacitatea, aptitudini şi dexterităţi specifice. Se specifică, de asemenea, înzestrarea şi documentaţia necesare postului. Fişa postului se întocmeşte de către şeful ierarhic superior, conţinutul ei fiind adus la cunoştinţa titularului postului. Astfel elaborată, fişa postului oferă posibilitatea efectuării unui control eficient în îndeplinirea sarcinilor, a menţinerii ordini, facilitează eliminarea risipei de timp şi energie pentru unele prestaţii ne-conforme cu obiectivele urmărite.

6.4.4 Tipologia structurilor organizatorice şi de conducere

Prin specificul elementelor sale structurale, piramida ierarhică evi-denţiază tipurile structurale de conducere. Examinarea elementelor de bază ale structurii organizatorice şi de conducere, a modului de ordonare a aces-

132

tora, a corespondenţei dintre funcţii şi compartimente, a naturii acestora, a modului de repartizare a responsabilităţilor, de stabilire a legăturilor dintre elementele de natură funcţională, permite identificarea a trei tipuri de struc-turi organizatorice şi de conducere:

structura ierarhică (liniară);

structura funcţională;

structura mixtă (ierarhic-funcţională).

Sistemul liniar (ierarhic) se identifică prin aceea că fiecare persoană este subordonată unui singur conducător, de la care primeşte direct toate sarcinile şi dispoziţiile, indiferent de natura profesională a acestora (figura 6.2)

Fig. 6.2. – Sistemul liniar de conducere

Avantajul principal al acestui sistem constă în faptul că fiecare salariat are numai un conducător direct de la care primeşte toate dispoziţiile, dispoziţii a căror îndeplinire poate fi apoi urmărită cu multă uşurinţă. Acest tip de structură organizatorică şi de conducere este simplă şi mai puţin costi-sitoare, dar cere conducătorului să posede cunoştinţe numeroase şi variate, precum şi o bogată experienţă care să-i confere autoritate funcţională în vastul câmp decizional. Datorită particularităţilor amintite, sistemul liniar se utilizează în ca-zul întreprinderilor cu un număr redus de compartimente cu caracter opera-ţional, respectiv în cazul utilităţilor specializate, cu un număr restrâns de ramuri. Sistemul funcţional are drept caracteristică faptul că la diferite nive-luri ierarhice, prerogativele conducerii se împart între conducători, speciali-zaţi pe domenii. O astfel de structurare a conducerii asigură o îndrumare competentă, dar apare dezavantajul suprapunerii dispoziţiilor, a scăderii răs-punderii personale şi a îngreunării muncii de control. Conceput de F. Taylor,

A

B1 B2

C1 C2 C3 C4

133

pentru a anihila deficienţele sistemului ierarhic, el se adoptă mai rar în era informatizării economiei, fiind considerat un sistem istoric (figura 6.3). Sistemul ierarhic-funcţional (mixt) include atât elemente ierarhice cât şi funcţionale, dar titularii posturilor de execuţie primesc dispoziţii şi răspund numai faţă de conducătorul ierarhic nemijlocit. În cazul acestui sistem, compartimentele funcţionale asigură folosirea cunoştinţelor de specialitate, dar nu au competenţă ierarhică nemijlocită asupra subalternilor

din compartimentele operaţionale (figura 6.4.). În felul acesta se asigură atât utilizarea cunoştinţelor de specialitate cât şi unitatea de decizie şi acţiune

pentru desfăşurarea unei activităţi economice riguroase. Acest tip de structură organizatorică şi de conducere este adoptat de majoritatea întreprinderilor mijlocii şi mari.

Fig. 6.3. – Sistemul funcţional de conducere

Fig. 6.4. – Sistemul mixt de conducere

Structura organizatorică a întreprinderii constituie un element dina-mic şi complex care necesită perfecţionări continue şi capacitate de adaptare la exigenţele unui mediu economic aflat în continuă schimbare. Realizarea unor structuri organizatorice eficiente presupune cunoaş-terea variabilelor organizaţionale. Conceptul de variabilă organizaţională de-

A

B1 B2

C1 C2 C3 C4

A

B1 B2

C1 C2 C3 C4

Sp

Sp

134

semnează factorii interni şi externi, care condiţionează într-o anumită măsură caracteristicile structurii organizatorice şi de conducere. Principalele variabile organizaţionale sunt: dimensiunea întreprinderii, complexitatea

producţiei, nivelul dotării tehnice, gradul de specializare şi de cooperare,

dispersia teritorială a subunităţilor, gradul de automatizare şi a tratării

informaţiilor etc.

6.5. Planul instrument de conducere a exploataţiei agricole

“Planul este util, dar este el oare posibil în condiţiile în care mâine

este o putere ascunsă ?! (P.Valery)

Exercitarea excesivă a unor atribute ale planificării şi falimentul eco-

nomiilor centralizate, a generat îndoieli cu privire la însăşi utilitatea acestei activităţi. Într-un context mai general, însă, este evident că în disputa pro şi contra planificare, realitatea practică a dat câştig de cauză activităţii econo-mice programate, iar raţiunile acestei opţiuni sunt evidente. În acest sens, stabilirea genurilor de activităţi, a gradului lor de dezvoltare şi a proporţiilor dintre ele reprezintă condiţii esenţiale ale echilibrului economic. Mai întâi, se impune precizarea că piaţa, indiferent dacă este de măr-furi, servicii sau capitaluri, “... nu este aceea a concurenţei pure şi perfecte,

care - singură - ar putea asigura spontan şi la maximum avantajul părţilor

şi al întregului” (Fr. Perroux). Prin urmare, ar fi cu totul zadarnic să se aştepte de la ea să regleze funcţionarea economiei şi s-o supună legii op-timului economic. Raportul dintre activitatea de planificare şi concurenţă este extrem de înţelept înfăţişat de sloganul care a stat şi stă la baza dezvoltării economiei germane: “planificare cât trebuie, concurenţă cât se

poate”.

“Din motive foarte diferite, planul este, deci, necesar atât ţărilor

dezvoltate, dotate cu pieţe foarte imperfecte cât şi ţărilor subdezvoltate şi în

care cvasimecanismele pieţei trebuie create printr-o politică conştientă şi

raţională” (Fr. Perroux). “Cei tari nu pot fi lăsaţi să determine, în fapt, echilibrele economice.

Statul, care deţine puterea de constrângere publică [...] trebuie să intervină

în scopul de a obţine o maximizare practică a avantajului economic al

colectivităţii” (Fr. Perroux). Este foarte important a se reţine, însă, că munca de previziune (de programare) se construieşte de la bază, de jos în sus, şi că toate opţiunile tre-buie să aibă drept motivare legea cererii şi a ofertei. În acest sens, trebuie re-levat că planul poate avea un caracter discreţionar sau formalizat. În planul discreţionar, care s-a dovedit falimentar, puterea publică nu foloseşte pârghi-

135

ile economice de funcţionare a economiei globale ci pe cele de ordin admi-nistrativ. În planul formalizat, puterea publică cunoaşte modelul de funcţio-nare a economiei globale şi modifică nivelul uneia sau alteia din variabilele agregate prin măsuri de cointeresare, prin politica de preţuri. În integrarea planurilor (sarcinilor) individuale trebuie pornit de la adevărul că nu există calcul neutru. Orice calcul serveşte un interes, o strategie, iar asamblarea lor nu se poate face decât cu pârghii economice. În elaborarea unui plan este necesar a se armoniza relaţiile dintre centru şi unităţile periferice. Elaborarea planului implică schimb de informaţii între centru şi periferie, adesea însoţite de tensiuni, iar dacă centrul nu exercită un oarecare arbitraj nu avem dreptul să vorbim de activitate planificată. O modalitate concretă de structurare a producţiei agricole după ase-menea principii se înfiripă actualmente în agricultura românească. În mod concret, într-o primă fază, se centralizează opţiunile diferiţilor producători pentru anumite culturi vegetale sau pentru creşterea anumitor specii de ani-male. Imaginea globală, oferită după centralizare, reflectă cu suficientă exac-titate eventualele dezechilibre, dezechilibre ce pot fi eliminate printr-o poli-tică de preţuri stimulatoare. Evident, optimizarea pe această cale a structurii de producţie depinde de operativitatea informaţiilor şi mai ales de onorarea ofertelor.

6.5.1. Formele şi natura principalelor tipuri de planuri Planurile reprezintă ansambluri coerente de judecăţi, materializate printr-un sistem de indicatori specifici. Ele îmbracă o formă diversă în funcţie de orizontul de timp şi forma social-economică a exploataţiei agricole. Programarea activităţii la un orizont mediu sau îndepărtat de timp este rezultatul studiilor de prognoză, răspunzând interesului global, la nivel de ramuri sau subramuri ale producţiei agricole. Ele reprezintă baza concretă pentru stabilirea strategiei de dezvoltare a agriculturii. Pentru desfăşurarea unei activităţi profitabile, întreprinzătorul agricol, oricare ar fi el, trebuie să-şi fundamenteze variatele decizii prin studii ample. Aceste studii vizează deopotrivă optimizarea modului de folosire a diferitelor resurse materiale şi umane, precum şi cele privitoare la conjunctura pieţei, la posibilităţile de valorificare a producţiei. Complexitatea problemelor care se ivesc în dirijarea activităţii exploataţiei, impune în mod imperios asamblarea acestor studii, care - la orizontul unui exerciţiu financiar - îmbracă forma planului anual. Aşadar, planul anual constituie o sinteză a obiectivelor ce şi le propune întreprinzătorul, precum

136

şi a mijloacelor de realizare a acestor obiective. El se poate concretiza într-o formularistică adecvată, cuprinzând cel puţin următoarele secţiuni (aspecte):

modul de folosinţă a terenului;

forţa de muncă şi remunerarea acesteia;

baza tehnico-materială;

producţia vegetală;

producţia animală;

valorificarea producţiei şi încasările băneşti;

aprovizionarea;

bugetul de venituri şi cheltuieli;

investiţiile etc.

În cadrul diferitelor secţiuni se înscriu indicatori tehnici şi economici după starea lor reală sau rezultaţi din calculele ce se întreprind pe baza unei metodologii adecvate. Pentru realizarea ritmică a diverselor obiective cuprinse în planul anual, întreprinzătorul - mai ales în cazul exploataţiilor agricole de dimensiuni mai mari - trebuie să procedeze la detalierea obiectivelor şi la precizarea mijloacelor de realizare a acelor obiective. Asemenea studii se concretizează în forma planurilor operative. Acestea reprezintă mijloace concrete folosite de manageri în dirijarea activităţii productive. Prin natura şi scopul lor, planurile operative se elaborează pe perioade mai scurte de timp (trimestru, campanie agricolă, lună, decadă etc.). Planul operativ reprezintă un program concret de organizare a proce-selor tehnologice specifice fiecărei ramuri, de evaluare a necesarului de forţă de muncă, de mijloace tehnice şi alte resurse de producţie. Elaborarea unui asemenea program constituie o activitate complexă în care multitudinea acti-vităţilor paralele, succesive sau indiferente din punct de vedere tehnologic, trebuie să-şi găsească finalizarea în termenele prevăzute. Realizarea unui asemenea complex de cerinţe este, în general, dificilă. Depăşirea acestui neajuns implică folosirea unor instrumente metodologice adecvate precum metoda drumului critic (CPM) sau metoda graficului desfăşurător de tip Gantt. În cazul metodei drumului critic (CPM), parametrul supus analizei îl constituie timpul de execuţie a unui oarecare obiectiv. Dintre mai multe variante prezintă interes aceea la care drumul critic este cel mai scurt. Având în vedere conţinutul metodei, trebuie subliniat că metoda drumului critic are o largă aplicabilitate în acele domenii, respectiv pentru acele activităţi a căror execuţie depinde doar de inter-condiţionările tehnologice şi de volumul mijloacelor afectate.

137

În agricultură, la majoritatea lucrărilor intervine, însă, perioada op-timă de execuţie, astfel că, între două activităţi succesive, din punct de ve-dere tehnologic, se interpun momente de aşteptare. Această particularitate este rezultatul faptului că în agricultură are loc o îmbinare dintre procesele de muncă, acţiunea factorilor naturali şi transformările de ordin biologic. Aşadar, utilizarea drumului critic, ca algoritm de determinare a tim-pului optim de execuţie a unui ansamblu de lucrări, în condiţii date, are anu-mite limite de utilizare în agricultură. Construcţia grafurilor permite, însă, analiza şi inventarierea operativă a rezervelor de timp într-un ansamblu de activităţi, putându-se trece apoi la aplatizarea utilizării, în timp, a diferitelor categorii de resurse. Pentru aplatizarea utilizării, în timp, a diferitelor categorii de resurse se poate folosi cu deosebit succes şi metoda graficului desfăşurător de tip Gantt. În vederea utilizării acestei metode este necesar să se cunoască urmă-toarele elemente:

lucrările agricole ce urmează a se executa;

volumul lucrărilor agricole;

perioada optimă de executare a lucrărilor;

durata de execuţie a lucrărilor;

agregatul şi productivitatea zilnică a acestuia.

Pe baza acestor elemente se determină necesarul de forţă de muncă (zile-om, persoane) şi mijloace tehnice. Într-o asemenea situaţie graficul de tip Gantt permite elaborarea unui plan de activitate care să conducă la utilizarea cât mai raţională şi uniformă a resurselor de producţie. Pentru aplatizarea solicitărilor maxime la resursa supusă optimizării se pot folosi variate posibilităţi printre care:

prelungirea duratei de executare a lucrărilor din perioada de vârf;

schimbarea succesiunii executării lucrărilor;

deplasarea unor lucrări din perioada de vârf;

schimbarea modului de executare a lucrărilor (cu tracţiune animală

în loc de tracţiune mecanică) etc.

Evident, toate aceste modificări pot fi operate numai dacă tehnologia permite asemenea intervenţii. Să presupunem, spre exemplificare, că într-o exploataţie agricolă se urmăreşte fundamentarea programului operativ pentru lucrările de recoltare în perioada 10 iulie la 5 august, resursa supusă aplatizării fiind necesarul de tractoare (tabelul 6.1). Pe baza datelor din tabelul 6.1, s-a stabilit necesarul de tractoare pentru lucrările programate în perioada menţionată (tabelul 6.2). Cunoscând necesarul zilnic de agregate se poate elabora graficul de tip Gantt

138

în forma sa iniţială (tabelul 6.3) şi histograma iniţială a utilizării tractoarelor (figura 6.5) Procedând, în principal, la schimbarea duratei de execuţie a lucrărilor, s-a recalculat necesarul de tractoare (tabelul 6.4) şi pe baza lui s-a întocmit histograma aplatizată a necesarului zilnic de tractoare (figura 6.6)

13

8 P

rogra

mu

l acti

vităţ

ilo

r p

en

tru

ca

mpa

nia

de r

eco

lta

t (1

0 i

uli

e -

5 a

ugu

st)

Tab

elu

l 6

.1

N

r.

D

enu

mir

ea

C

ult

ura

UM

Vol

um

ul

P

erio

ada

D

ura

ta

de

A

greg

atu

l

Nor

ma

Nec

esar

crt.

lu

crăr

ii

lucr

ării

op

tim

ă ex

ecu

tare

de

pro

ducţ

ie

Agr

egat

e p

e zi

Z

.O.

Luc

r ăto

ri

pe z

i

1 R

ecol

tat

Luc

. m.v

ha

7

10-2

0 V

II

3 U

-650

-CS

U

2,0

1 -

- 2

Tra

nspo

rtat

“

t 14

0 “

3 U

-650

-RE

L

30,0

2

- -

3 R

ecol

tat

Luc

. fân

ha

90

“

5 U

-650

+C

SU

2,0

9 -

- 4

Gre

blat

“

ha

90

“ 4

U-6

50+

GR

-4

21,0

1

- -

5 B

alot

at

“ t

450

“ 4

U-6

50+

PPF

25,0

5

- -

6 În

cărc

at b

aloţ

i “

“ 45

0 “

4 -

24,0

-

56

14

7 T

rans

port

bal

oţi

“ “

450

“ 3

U-6

50+

RB

L

13,0

11

-

- 8

Des

cărc

at b

aloţ

i “

“ 45

0 “

3 -

24,0

-

38

13

9 S

tivu

it b

aloţ

i “

“ 45

0 “

4 -

20,0

-

68

17

10

Rec

olta

t gr

âu

“ 10

50

20-3

0 V

II

8 C

12

38,0

5

- -

11

Tra

nspo

rtat

“

“ 10

50

“ 8

U-6

50+

RB

L

23,0

6

- -

12

Bal

otat

pai

e “

“ 10

50

20 V

II-5

VII

I 11

U

-650

+PP

F 17

,0

6 -

-

13

Încă

rcat

bal

oţi

“ “

1050

“

11

- 24

,0

- 13

1 12

14

T

rans

port

bal

oţi

“ “

1050

“

11

U-6

50+

RB

L

13,0

7

- -

15

Des

cărc

at b

aloţ

i “

“ 10

50

“ 11

-

24,0

-

90

8 16

S

tivu

it b

aloţ

i “

“ 10

50

“ 11

-

20,0

-

157

14

17

Rec

olta

t in

“

66

“ 4

C12

8,

0 2

- -

18

Tra

nspo

rtat

“

“ 66

“

3 U

-650

+R

BL

23

,0

1 -

-

13

9

Nec

esa

rul

de t

racto

are

pen

tru

lu

cră

rile

meca

niz

ate

T

abelu

l 6

.2

N

r.

D

enu

mir

ea

A

greg

atul

UM

Vol

um

ul

P

erio

ada

de

D

urat

a

Nor

ma

N

eces

ar

R

epro

gram

are

crt.

lu

crăr

ii

lucr

ării

ex

ecu

tare

(z

ile)

agre

gate

P

erio

ada

de

exec

utar

e D

ura

ta

Nec

esar

ag

rega

te

1 R

ecol

tat l

uc. m

.v.

U-6

50+

CS

U

ha

7 10

-20

VII

3

2,0

1 10

-20V

II

3 1

2 T

rans

port

at lu

c. m

.v.

U-6

50+

RB

L

t 14

10

-20

VII

3

30,0

2

10-2

0 V

II

3 2

3 R

ecol

tat l

uc. f

ân

U-6

50+

CS

U

ha

90

10-2

0 V

II

5 2,

0 9

10-2

0 V

II

6 8

4 G

rebl

at m

ecan

ic

U-6

50+

GR

-4

ha

90

12-2

0 V

II

4 21

,0

1 13

-20

VII

4

1 5

Bal

otat

fân

luce

rnă

U-6

50+

PPF

t

450

14-2

0 V

II

4 25

,0

5 14

-20

VII

6

3 6

Tra

nspo

rtat

fân

luc.

U

-650

+R

BL

t

450

15-2

0 V

II

3 13

,0

11

16-2

0 V

II

4 9

7 T

rans

port

at g

râu

U-6

50+

RB

L

t 10

50

20-3

0 V

II

8 23

,0

6 20

-30

VII

- 3

15

8 B

alot

at p

aie

U-6

50+

PPF

t

1050

23

VII

-5V

III

11

17,0

6

23 V

II-5

VII

I 14

4

9 T

rans

port

at p

aie

U-6

50+

RB

L

t 10

50

23V

II-5

VII

I 11

13

,0

7 23

VII

-5 V

III

14

6 10

T

rans

port

săm

ânţă

in

U-6

50+

RB

L

t 66

25

-30

VII

3

23,0

2

25-3

0 V

II

3 1

14

0

Gra

ficu

l n

ecesa

rulu

i in

i ţial

de t

ract

oa

re

T

ab

elu

l 6

.3

D

u-ra

ta

Nec

esar

tr

acto

are

pe z

i

Eşa

lona

rea

cale

ndar

isti

că

I u

l i

e

A u

g u

s t

10

11

12

13

14

15

16

17

18

19

20

21

22

23

24

25

26

27

28

29

30

31

1

2 3

4 5

3 1

1 1

1

3

2 2

2 2

5 9

9 9

9 9

9

4

1

1

1 1

1

4 5

5 5

5 5

3

11

11

11

11

11

11

8 6

6 6

6 6

6 6

6 6

11

6

6

6 6

6 6

6 6

6 6

6 6

11

7

7

7 7

7 7

7 7

7 7

7 7

3

1

1 1

1

T.

T

R.

12

12

13

10

15

17

16

16

11

11

6 6

6 19

19

20

20

20

13

13

13

13

13

13

14

1

Gra

ficu

l re

-eşa

lon

ări

i n

eces

aru

lui

de t

ract

oa

re

T

ab

elu

l 6

.4

D

u-ra

ta

Nec

esar

tr

acto

are

pe z

i

Ree

şalo

nare

a ca

lend

aris

tică

I

u l

i e

A

u g

u s

t

10

11

12

13

14

15

16

17

18

19

20

21

22

23

24

25

26

27

28

29

30

31

1

2 3

4 5

3 1

1 1

1

3

2 2

2 2

6 8

8 8

8 8

8 8

4

1

1 1

1 1

6 3

3 3

3 3

3 3

4

9

9

9 9

9

3 15

15

15

15

14

4

4

4 4

4 4

4 4

4 4

4 4

4 4

4 14

6

6

6 6

6 6

6 6

6 6

6 6

6 6

6 3

1

1 1

1

11

11

11

9 12

12

13

12

12

12

15

15

15

10

10

11

11

11

10

10

10

10

10

10

10

10

10

4 4

4 6

3 3

2 3

3 3

- -

- 5

5 4

4 4

5 5

5 5

5 5

5 5

5

142

Fig.6.5 - Histograma initiala a utilizarii tractoarelor

0

5

10

15

20

25

1 3 5 7 9 1 13 15 1 19 21 23

Zile calendaristice

Nec

esar

tra

ctoa

re

Fig.6.6 - Histograma aplatisata a necesarului de tractoare

0

2

4

6

8

10

12

14

16

1 3 5 7 9 11 13 15 17 19 21 23 25 27

Zile calendaristice

Nec

esar

tra

ctoa

re

143

6.6 Structura de producţie a întreprinderii

6.6.1 Ramurile de producţie

Eficienţa economică a activităţii exploataţiilor agricole este condiţio-nată, în mod substanţial, de cadrul pe care acestea îl dobândesc ca urmare a procesului de profilare, specializare şi dimensionare. Elementul de bază, su-pus analizei în procesul de profilare, specializare sau îmbinare îl constituie ramura de producţie. Trăsăturile specifice, care definesc o anumită ramură de producţie şi care le individualizează sunt:

produsul finit şi destinaţia sa economică;

mijloacele de producţie folosite şi tehnologiile aplicate;

specializarea determinată a forţei de muncă.

Potrivit acestor criterii, ramurile de producţie din unităţile agricole pot fi grupate în:

ramuri de producţie vegetală;

ramuri ale producţiei zootehnice.

Odată cu perfecţionarea tehnologiilor de producţie, cu adâncirea pro-cesului de diviziune a muncii, are loc - în mod obişnuit - un proces de dife-renţiere accentuată a ramurilor de producţie. Astfel, în exploataţiile agricole specializate poate fi întâlnită, ca ramură de producţie distinctă, cultura legu-melor sau cultura viţei de vie etc. Din punct de vedere al importanţei pe care o au în economia explo-ataţiei, ramurile de producţie se împart în:

ramuri de bază;

ramuri complementare;

ramuri ajutătoare.

Ramurile de bază au rol preponderent în activitatea economică a exploataţiei agricole. În cadrul acestor ramuri este mobilizat un volum în-semnat de mijloace materiale şi de forţă de muncă. Ele imprimă şi determină profilul de producţie al exploataţiei, deţinând ponderea hotărâtoare în pro-ducţia marfă a acesteia.

Ramurile complementare se organizează alături de cele de bază în exploataţiile agricole dezvoltate complex. Deşi nu dau un volum de marfă similară ramurilor de bază, ele joacă un rol important în economia exploataţiei. Ramurile complementare întregesc activitatea economică a exploataţiei în sensul utilizării cât mai eficiente a resurselor acesteia.

144

Ramurile ajutătoare servesc nemijlocit procesul de producţie a ce-lorlalte ramuri. Prin urmare, ele nu au drept scop realizarea producţiei marfă. Furnizarea de producţie marfă de către ramurile ajutătoare, dacă este cazul, se limitează la unele excedente ocazionale. Necesitatea creării ramurilor aju-tătoare în cadrul exploataţiilor agricole derivă din particularităţile producţiei agricole şi necesitatea organizării raţionale a acesteia. Aceleaşi considerente pot face necesară crearea sectoarelor anexe, cu caracter industrial, de prelu-crare şi servicii. În contextul noţiunilor deja invocate, se poate aprecia că structura de producţie a unei exploataţii agricole este determinată de ramurile de

producţie existente în cadrul acesteia, de proporţiile în care sunt dezvoltate

şi de modul lor de îmbinare. În funcţie de aceste elemente, structura de pro-ducţie a unei întreprinderi poate avea un caracter mai complex sau mai simplu. Variantele de structură ce se pot elabora între aceste două limite convenţionale sunt multiple. Această variabilitate urmează în mod logic variabilitatea condiţiilor concrete din fiecare unitate agricolă, condiţii ce trebuie puse integral în valoare prin procesul de structurare. Pe această scară de variaţie se conturează şi procesul de profilare, specializare, diversificare, ca opţiuni ale întreprinderilor pentru anumite ramuri de producţie şi pentru un anumit grad de dezvoltare a acestora. În principiu, determinarea structurii de producţie a exploataţiei agri-cole trebuie să aibă în vedere criteriul optimului tehnic şi economic. Adică, din mulţimea variantelor care asigură cele mai mari cantităţi de produse va fi preferată aceea care reclamă - prin comparaţie - cele mai mici cheltuieli spe-cifice, respectiv cele în care se realizează cel mai mare profit. Ansamblul ramurilor cuprinse în structură, trebuie să reflecte concor-danţa dintre condiţiile concrete ale unităţii şi posibilităţile de valorificare ale acestora prin procesul de structurare. Cu alte cuvinte, structura de producţie trebuie să asigure o valorificare cât mai rodnică şi eficientă a condiţiilor naturale, materiale şi umane din cadrul exploataţiei agricole. Este absolut necesar ca în procesul de structurare să se ţină seama de relaţiile de natură biologică, tehnologică şi economică existente între ramurile de producţie prin prisma raporturilor acestora cu resursele existente. Aceste relaţii pot avea conţinut diferit şi anume:

de condiţionare;

de complementaritate;

de concurenţă.

De pildă, relaţiile între ramurile succesive sunt relaţii de complemen-

taritate, în timp ce relaţiile dintre diferite culturi a căror fertilizare reclamă aceleaşi îngrăşăminte, între plantele care au aceleaşi cerinţe faţă de sol, faţă

145

de forţa de muncă, sunt relaţii de concurenţă. În principiu, relaţiile de condi-ţionare şi complementaritate favorizează structura complexă a producţiei, în timp ce relaţiile de concurenţă impun îngustarea profilului de producţie. Procesul de structurare, fenomenele de profilare, specializare şi con-centrare au suferit transformări substanţiale în istoria dezvoltării exploataţiei agricole. Promovarea progresului tehnic, extinderea tehnologiilor moderne,

au constituit factorul dinamic hotărâtor, care a determinat tendinţele de con-

centrare şi specializare ale producţiei agricole. Pe fondul unui progres general continuu, concepţiile cu privire la structura de producţie au evoluat spre o dezvoltare selectivă. Pe plan mondial, procesul de specializare, de simplificare a structurii de producţie s-a dezvoltat, în unele ţări, până la menţinerea unei singure cul-turi (ramuri) adică monocultura. Tendinţa de îngustare a structurii de pro-ducţie are loc sub influenţa unor factori obiectivi, dintre care rolul hotărâtor îl are progresul tehnic. Modul de condiţionare, în forma cea mai generală, poate fi ilustrată ca în figura 6.4.

(F) ... (F) ... (F) ... ... (F) ... (F) ... (F)

Fig. 6.7 - Influenţa diferiţilor factori asupra procesului de concentrare, specializare

Există, însă, şi factori obiectivi care acţionează în sensul frânării pro-cesului de specializare. Aceştia derivă din particularităţile producţiei agricole, printre care pot fi amintiţi:

interdependenţa tehnologică dintre ramurile de producţie, care este

consecinţa faptului că în procesul de producţie unele ramuri folo-

sesc ca materie primă produsele altor ramuri;

accelerarea vitezei de rotaţie a mijloacelor circulante şi recuperarea

treptată a cheltuielilor avansate;

valorificarea deplină a variatelor condiţii de sol existente pe terito-

riul unei unităţi agricole.

Progres tehnic

Specializare Concentrare

(F) ... (F) ... (F) ... … (F) ... (F) ... (F)

146

6.6.2 Specializarea şi diversificarea

Sub impulsul factorilor de progres ştiinţific şi tehnologic, în producţia agricolă s-a conturat un proces semnificativ de specializare, de simplificare a structurilor de producţie şi de concentrare a producţiei pe ramuri. Specializarea şi concentrarea induc efecte economice pozitive prin fructificarea mai avantajoasă a elementelor de progres, atât în sfera producţiei cât şi în cea a desfacerii. Specializarea, ca expresie concretă a adâncirii diviziunii sociale a muncii, se manifestă prin dezvoltarea cu precădere a unei ramuri sau a unui produs până la dimensiunea care asigură avantajul economic cel mai sub-stanţial.

Caracteristicile esenţiale ale unităţilor specializate sunt: omogenita-tea procesului tehnologic, specializarea forţei de muncă, realizarea unei anumite producţii în partizi mari cu posibilităţi substanţiale de aliniere la exigenţele pieţei. Pentru aprecierea gradului de specializare a unei exploataţii agricole este necesar să se utilizeze anumite criterii de referinţă, anumiţi indicatori, care să exprime, pe cât posibil, cât mai exact fenomenul de îngustare a pro-filului de producţie. În acest sens, nivelul de specializare a producţiei unei exploataţii agricole poate fi exprimat prin indicatori direcţi şi indirecţi. Indi-catorul direct principal al specializării îl reprezintă structura producţiei

marfă, iar indicatorii indirecţi sunt reprezentaţi de structura producţiei glo-

bale, structura suprafeţelor cultivate, structura efectivului de animale etc. Cuantificarea gradului de specializare poate fi realizată prin calculul coeficienţilor de specializare, care se determină ca raport între valoarea pro-ducţiei marfă a ramurii (ramurilor) de bază şi valoarea totală a producţiei marfă realizată de exploataţia agricolă. Accepţiunile asupra atributului de unitate agricolă specializată pot suferii modificări în timp. În general, se apreciază că o întreprindere agricolă

este specializată dacă valoarea producţiei marfă, realizată în cadrul ramurii

de bază, reprezintă cel puţin 60 % din producţia marfă totală.

În procesul de elaborare a structurilor de producţie, influenţă hotă-

râtoare pot avea: obiectul producţiei, dimensiunea, zona geografică etc. Predominanţa gospodăriilor mici, ca formă de derulare a producţiei agricole, va răspunde necesităţilor curente de autoconsum, imprimând agriculturii un pronunţat caracter de subzistenţă, iar din punct de vedere a numărului de ra-muri, o structură difuză.

147

În contextul funcţionării mecanismelor pieţei, al extinderii sistemului de arendare şi al deschiderii pieţei funciare, al consolidării formelor asocia-tive, dimensiunea exploataţiei agricole, ca formă de exploatare, va tinde spre o stare de optim. Asemenea unităţi îşi vor putea alinia strategiile de dezvol-tare la exigenţele pieţei. În asemenea unităţi, procesul de structurare va do-bândi atributul specializării, iar obiectul producţiei îl va reprezenta realiza-rea producţiei marfă, a produselor destinate circuitului pieţei. Trebuie menţionat, însă, că specializarea îngustă comportă şi riscuri provocând instabilitatea şi nesiguranţa veniturilor. În acest sens, diversifica-rea poate constitui o opţiune pentru stabilizarea şi echilibrarea veniturilor. Diversificarea poate asigura stabilizarea veniturilor, respectiv elimi-narea unor riscuri majore provocate de dezechilibrele ce pot să apară adesea în raportul cerere-ofertă, respectiv căderea severă a preţurilor la anumite produse. În acelaşi timp, diversificarea atenuează fluctuaţiile care pot să apară în realizarea producţiei, ca urmare a fluctuaţiilor factorilor de mediu.

În esenţă, se poate afirma că diversificarea îl fereşte pe producătorul agricol de risc şi incertitudine (nu se recomandă a pune toate ouăle într-un singur coş). Diversificarea este impusă adesea ca soluţie tehnologică obliga-torie în optimizarea asolamentelor. Diversificarea poate fi orizontală sau verticală. Diversificarea ori-zontală înseamnă o structură cu mai multe culturi sau categorii, specii de animale. Diversificarea verticală vizează întregirea proceselor de producţie agricolă, cu activităţi de procesare, industrializare, valorificare etc.

6.6.3 Îmbinarea ramurilor de producţie

Paralel cu importanţa pe care a căpătat-o procesul de structurare a producţiei, s-au conturat preocupări tot mai substanţiale pentru perfecţiona-rea instrumentului metodologic, care să servească acestui scop. Dintre multi-plele metode cunoscute astăzi în literatura de specialitate amintim:

metoda balanţelor;

programarea matematică.

Metoda balanţelor serveşte la stabilirea echilibrului necesar între vo-lumul resurselor de producţie şi obiectivele producţiei. Balanţele oferă posi-bilitatea confruntării dintre existent şi necesar. Pentru optimizarea structurii de producţie, pentru elaborarea planurilor, de producţie se utilizează, de obi-cei, următoarele balanţe:

balanţa preliminară a produselor şi suprafeţelor;

balanţa efectivelor de animale (mişcarea);

balanţa forţei de muncă;

balanţa furajeră.

148

Programarea matematică. În cadrul metodelor de programare ma-tematică, procedeul cel mai frecvent întâlnit îl constituie programarea lini-

ară. Utilizarea programării liniare în problemele de optimizare a structurii de producţie constă în elaborarea modelului economico-matematic, ţinând seama de resursele existente în unitate şi de parametrii tehnico-economici ce se pot realiza. Criteriul principal în stabilirea ponderii diferitelor ramuri îl constituie gradul de eficienţă a acestora. Realizarea criteriului economic nu poate avea loc, însă, decât în limitele resurselor de care dispune unitatea şi în condiţiile respectării cerinţelor de ordin agrofitotehnic şi fitosanitar cu privire la organizarea asolamentelor. Prin urmare, modelul economico-matematic va cuprinde: I. Funcţia scop (obiectiv), prin care se urmăreşte realizarea unui anumit obiectiv economic major (profit maxim, cost minim etc.). Realizarea funcţiei scop nu poate avea loc, însă, decât în condiţii economice şi tehnologice determinate, condiţii reflectate în sistemul de restricţii (constrângeri). II. Sistemul de restricţii trebuie să cuprindă toate caracteristicile principale ale procesului de producţie, respectiv limitările la care este supus. Între acestea pot fi amintite:

condiţiile cu privire la volumul de resurse şi consumul pe ramuri;

condiţii referitoare la respectarea normelor tehnologice, fitotehnice,

fitosanitare etc.;

condiţii de ordin limitativ etc.

Formularea modelului trebuie să aibă, de asemenea, în vedere elimi-narea soluţiilor negative prin formularea restricţiei de nenegativitate. Potrivit celor precizate, modelul economico-matematic pentru optimizarea structurii de producţie poate fi formulat astfel: I. Funcţia scop (obiectiv)

n

1jjj extremxc

n - numărul ramurilor de producţie;

xj - dimensiunea ramurilor de producţie j (suprafaţă, animale);

cj - indicatorul economic supus optimizării (profit, cost, etc.)

II. Sistemul de restricţii. Reflectă ansamblul de limitări, recomandări şi reglementări în care poate şi trebuie să se încadreze procesul

149

de producţie. Datorită acestui fapt, sistemul de restricţii este foarte nuanţat, incluzând constrângeri multiple. Între acestea pot fi ilustrate: a. - restricţii referitoare la resurse;

jjij bxa

aij - consumul specific de resursă i în ramura j;

bi - cantitatea de resursă de tip i;

În această categorie intră restricţiile privind suprafaţa, cele privind resursele financiare, forţa de muncă, sursele de furajare etc. b. - restricţii de ordin tehnologic

Restricţiile de ordin tehnologic reflectă reglementările impuse de ce-rinţele agrofitotehnice, fitosanitare etc. Între acestea pot fi exemplificate:

b1 - restricţii de succesiune;

O asemenea restricţie poate reglementa, de exemplu, raportul dintre grupa plantelor prăşitoare şi a celor ne-prăşitoare.

n

1mjj

m

1jj xx

j = 1,m culturi prăşitoare;

j = nm ,1 culturi ne-prăşitoare.

b2 - restricţii de frecvenţă;

1n

Sx

jj

Sj - suprafaţa pretabilă pentru practicarea culturii j;

n - numărul de ani după care poate reveni cultura j pe acee-

aşi suprafaţă. Prin aceste restricţii se instituie interdicţia revenirii unei anumite cul-turi pe aceeaşi suprafaţă înainte de un anumit număr de ani. c. - restricţii limitative

Prin aceste restricţii se elimină tendinţele posibile de extindere exagerată a ramurilor foarte profitabile; jj Sx ,

sau de eliminare a ramurilor mai puţin profitabile, dar necesare pentru orga-nizarea unui plan de rotaţie raţional; jj Sx

d. - restricţii de nenegativitate

150

0x j

Cu privire la formularea modelelor economico-matematice de pro-gramare liniară este necesar a se reţine că viabilitatea soluţiei obţinute, prin rezolvarea modelului economico-matematic, depinde de realismul cu care s-au stabilit coeficienţii tehnico-economici ai modelului. Speranţele pentru o soluţie de interes practic sunt condiţionate în mod hotărâtor de descrierea şi cuprinderea cât mai completă a realităţii în model.

6.7 Mărimea întreprinderilor agricole

6.7.1 Concepte şi noţiuni specifice Extinderea progresului tehnic determină, în plan organizatoric, o concentrare şi o sporire a dimensiunii exploataţiei agricole ca răspuns la găsirea celui mai adecvat cadru de utilizare a tehnicii şi tehnologiilor moderne. Caracterizarea acestui proces complex este, în bună măsură, determinată de înţelegerea şi utilizarea corectă a noţiunilor cu care se operează. Concentrarea trebuie înţeleasă, în primul rând, ca acţiune, şi se poate înfăptui pe cale intensivă sau extensivă. Calea intensivă înseamnă o acumulare succesivă prin investiţii suplimentare pe aceeaşi unitate de producţie şi intensificarea procesului de producţie. Înfăptuirea concentrării pe cale extensivă vizează, de obicei, creşterea scării producţiei, adică o creştere a volumului mijloacelor de producţie (suprafaţă, animale, dotare tehnică etc.) şi reprezintă în fapt o centralizare. Mărimea caracterizează volumul ieşirilor din sistem şi se exprimă prin indicatorul venituri anuale, indicator care serveşte şi ca bază de impozitare. Mărimea este atât expresia gradului de intensivitate a procesului de producţie (a concentrării) cât şi a proporţiilor acesteia (a centralizării). În acelaşi scop se foloseşte şi noţiunea de marjă beneficiară, care exprimă masa absolută a profitului realizat de întreprinderea agricolă Dimensiunea sau scara producţiei este dată de suprafaţa de teren, de numărul de animale, de baza tehnică existentă etc. Cu aceeaşi accepţiune este folosită şi capacitatea de producţie, care este - de fapt - expresia concretă a dimensiunii. Sub incidenţa extinderii progresului tehnic în agricultură, s-a conturat, ca o preocupare cu semnificaţii aparte, determinarea scării optime a producţiei. Ca fenomen obiectiv, dimensiunea exploataţiei reclamă găsirea răs-punsurilor adecvate cu privire la starea sa optimă. Ea poate fi determinată în funcţie de o serie de criterii tehnice şi economice, la un anumit nivel de dez-voltare a forţelor de producţie.

151

Proporţiile producţiei influenţează eficienţa utilizării bazei tehnico-materiale a exploataţiei agricole. Pe baza cunoaşterii acestui adevăr general, în procesul de dimensionare optimă trebuie determinate pragurile (limitele) între care poate fi utilizată baza tehnico-materială în modul cel mai eficient. Desigur, procesul dimensionării nu poate fi rezolvat în mod unilateral, fiind absolut necesar să se considere ansamblul factorilor care, într-un mod sau altul - determină nivelul producţiei şi rentabilitatea sa, dar şi factorii de ordin social. Prin această prismă, poate fi considerată drept optimă acea dimensiune a unităţii agricole care permite, pentru o etapă dată, utilizarea cât mai completă a factorilor de producţie, obţinerea unor producţii cu un înalt grad de profitabilitate. Aşadar, dimensiunea rămâne o componentă esenţială a mărimii ex-ploataţiei agricole. Ea este expresia cantitativă a mărimii, condiţionând toto-dată exteriorizarea aspectelor calitative (performanţe) în cadrul proceselor de producţie. În funcţie de profil, dimensiunea se apreciază cu ajutorul următorilor indicatori:

suprafaţa de teren agricol;

efectivul de animale;

mărimea capitalului fix, etc.

6.7.2 Metodologia dimensionării optime a exploataţiei agricole

Principial, dimensiunea optimă este acea dimensiune care asigură in-troducerea progresului tehnic, generalizarea tehnologiilor moderne, ceea ce are drept urmare reducerea costurilor unitare sau creşterea profitului unitar (marja beneficiară standard). Se pune însă întrebarea: care sunt limitele ra-

ţionale până la care se pot extinde proporţiile producţiei?

Din punct de vedere strict economic, cercetările cu privire la determinarea dimensiunii optime (a domeniului optim) se bazează pe adevărul demonstrat că evoluţia cheltuielilor unitare de producţie (specifice) în raport cu dimensiunea pot fi constante şi variabile. La rândul lor, cheltuielile variabile, după sensul evoluţiei în raport cu dimensiunea, sunt:

descrescătoare în raport cu dimensiunea (amortisment specific);

crescătoare în raport cu dimensiunea (cheltuieli de transport).

Grafic, evoluţia cheltuielilor în raport cu dimensiunea poate fi ilus-trată ca în figura 6.8. Funcţia care materializează rezultanta costurilor

unitare depinde de evoluţia celor trei grupe de cheltuieli faţă de dimensiune

şi de raportul dintre ele. De altfel, identificarea dimensiunii optime implică, în primul rând, obţinerea informaţiei care reflectă exteriorizarea fenomenului economic în raport cu dimensiunea. Această informaţie poate fi

152

obţinută, după anumite reguli, din activitatea curentă de producţie sau prin proiectare. De asemenea, identificarea dimensiunii optime presupune folosirea unor instrumente metodologice adecvate. Literatura de specialitate menţio-nează, în acest sens, diferite metode precum: metoda grupării statistice, me-

toda variantelor logice constructive, metoda ajustării analitice etc.

La o analiză obiectivă este, însă, evident faptul că toate acestea sunt etape distincte în cadrul aceleiaşi metode. Aşadar, sub aspect metodologic, determinarea dimensiunii optime se reduce la o problemă tipică de extrem. Realizarea acestui deziderat se înfăp-tuieşte în mai multe etape distincte. Pornind de la adevărurile general valabile, unanim acceptate, privind evoluţia costurilor unitare în raport cu dimensiunea, se impune exprimarea acesteia în forma unei curbe de cost mediu şi determinarea optimului ca ex-trem al funcţiei de cost mediu. În acest sens, într-o primă etapă, se proce-

Fig. 6.8 - Evolutia diferitelor categorii de cheltuieli in raport cu

dim ensiunea

0

200

400

600

800

1000

0 100 200 300 400 500 600

ha

UM

Ch. descr.

Ch. const.

Ch. cresc.

153

dează la culegerea informaţiei. Pentru realizarea acestei etape, este deosebit de importantă delimitarea corectă a colectivităţii întreprinderilor agricole. Adică, pentru a pune în evidenţă influenţa factorului dimensiune, este necesar ca toate celelalte caracteristici precum: cadrul natural-geografic,

profilul etc., să fie relativ omogene, după clasicul principiu “caeteris paribus”. Numai în acest mod, diferenţele de ordin economic pot fi puse pe seama factorului dimensiune. Corespondenţa dintre dimensiune şi performanţa economică (cost unitar, profit unitar etc.) poate fi ilustrată grafic într-un sistem de axe rectan-gulare, prin materializarea norului de puncte. Această etapă de lucru este ne-cesară întrucât alura norului de puncte dă informaţii despre natura modelului teoretic, a funcţiei matematice, care va exprima, în medie, corespondenţa dintre dimensiune şi efectul economic. Cel mai adesea sunt recomandate funcţiile neliniare precum:

putere; y = axb

funcţia exponenţială; y = abx

funcţia polinomială de gradul doi; y = a + bx + cx2

funcţia polinomială de gradul trei; y = a + bx + cx2 + dx3

funcţia hiperbolică;

x

by

După exprimarea opţiunii asupra unui anumit model teoretic, se pro-cedează la estimarea parametrilor modelului prin metoda ajustării analitice şi - în final - la determinarea extremului funcţiei, extrem care va reprezenta dimensiunea optimă în condiţiile concrete ale informaţiei prelucrate.

6.7.3. Stări şi tendinţe ale dimensiunii exploataţiei agricole pe plan mondial

Abordarea noţiunii de dimensiune optimă este o acţiune complexă, vizând deopotrivă componenta sa economică şi cea socială. Aprecierea dimensiunii optime din punct de vedere strict economic reprezintă, în general, o misiune simplă, tehnică, rezumându-se la culegerea informaţiei şi prelucrarea corectă a acesteia sau la proiectarea dimensiunii optime după o metodologie ce poate fi uşor însuşită şi aplicată.

154

Din punct de vedere social, misiunea stabilirii dimensiunii optime este mult mai complexă şi delicată. Ea transcede considerentele pur tehniciste, metodologice, intrând în sfera dreptului natural de proprietate. Aici efectul pur economic al dimensiunii este filtrat şi receptat prin prisma dreptului de proprietate, care - în contextul liberei opţiuni - primează. S-ar părea - şi pe termen scurt aşa este - că proprietatea reprezintă un factor conservator în realizarea practică a dimensiunii optime. Factorul economic este, însă, un factor obiectiv şi el acţionează, se impune, adesea fără a exclude dramatismul, cei mici fiind înlăturaţi. Procesul are loc, însă, în timp îndelungat, lăsând loc replierilor în plan socio-profesional. Totodată, înfăptuirea pas cu pas a dimensiunii optime nu declanşează în mod exploziv şi alarmant componenta socială a procesului de concentrare. Iată cum se prezintă evoluţia numărului de exploataţii agricole în Franţa de-a lungul a peste 100 ani (tabelul 6.5).

Evoluţia numărului de exploataţii agricole în Franţa

Tabelul 6.5

Anul 1892 1929 1955 1975 1980 1985 1990 1993

Nr. de exploataţii - mii -

5701

3963

2265

1332

1240

1104

938

829

Dinamica (1892=100)

100,00

69,51

39,73

23,36

21,75

19,36

16,45

14,54

x) Conjard, I.L.; B. Schmitt; “Les progreses de production et de la productivité agricol et

l’evolution de la demande alimentaire” (Franţa)

155

Reducerea substanţială a numărului de exploataţii înseamnă, implicit, creşterea ponderii exploataţiilor cu suprafeţe mari. Este sugestivă, în acest sens, evoluţia numărului de exploataţii cu o suprafaţă mai mare de 50 ha (figura 6.9)

Fig. 6.9. - Ferme franceze mai mari de 50 ha

Sursa: RGA - Chambres d’Agriculture - APCA-Etudes Economiques

Elocventă este şi evoluţia dimensiunii medii a exploataţiilor agricole în ţările UEE (tabelul 6.6).

Dimensiunea medie a fermelor în UEE, 1989

Tabelul 6.6

Ţara Suprafaţa agricolă

- ha -

Vaci pentru lapte

- capete -

Porci total - capete -

Păsări Grad de me-canizare

-ha/tractor- UEE 13,3 15 49 114 18,2

Anglia 64,4 61 371 1225 37,0 Belgia 14,8 24 162 567 13,0

Danemarca 32,2 30 246 333 17,0 Franţa 28,6 20 56 118 21,9

Germania 16,8 16 66 172 8,1 Grecia 4,0 4 10 27 53,3 Irlanda 22,7 22 186 79 28,5

Italia 5,6 10 21 73 14,3 Luxemburg 30,2 31 78 42 14,3

Olanda 15,3 40 405 10142 11,0

25%

58%

25% SAU

36% SAU

43% SAU

58% SAU

180 000

149 000

120 000

95000

1955 1970 1979 1988

156

Portugalia 5,2 3 14 35 46,2 Sursa: (R.G.A. - Chambre d’Agriculture - A.P.C.A., Etudes Economiques)

Analiza comparativă a dimensiunii medii aduce în prim plan un adevăr deosebit de relevant. Adică, în ţările din prima linie a dezvoltării economice precum Anglia, Danemarca, Luxemburg, Franţa, Germania, dimensiunea medie a exploataţiei agricole este mare, în timp ce “săracii” UEE precum Grecia, Portugalia, au dimensiuni mici. Această corespondenţă dintre gradul de dezvoltare şi dimensiunea economică a fermei, în cadrul UEE, este elocvent ilustrată şi prin figura 6.10.

Sursa: Eurostat, Chambre d’Agriculture – APCA-Etudes Economiques

Lărgirea cadrului proprietăţii a cunoscut, în general, o evoluţie lentă din cel puţin două motive. Primul îl reprezintă caracterul relativ conservator al proprietăţii la simplificare, la reducerea numărului de proprietari. Cel de al doilea factor are caracter economic, tradus în realitate printr-o relaxare după atingerea unui anumit perimetru considerat optim. Adică, este deosebit

de presant să se treacă de la parcele de 10-20 ari la cele de 1- 2 hectare,

după care dimensiunea nu mai este atât de stânjenitoare. Este incontestabil, însă, faptul că deşi lent, procesul de lărgire a proprietăţii nu încetează şi va fi, cu siguranţă o trăsătură tipică a agriculturii şi în deceniile următoare. Evoluţia acestui proces în câteva ţări ale lumii este elocventă tabelele 6.7; 6.8 şi figurile 6.8; 6.9; 6.10; 6.11)

Evoluţia fermelor în SUA

Tabel 6.7

Specificare 1940 1950 1960 1970 1980 1990 Număr de ferme –mii - 6102 5388 3711 2730 2258 2093 Suprafaţa –ha/fermă- 70,4 86,9 122,1 156,9 181,2 188,8

Sursa: The measure of California agriculture (citat de I.O. Păun, 1999)

0

10

20

30

40

50

60

Echiva-lent supra-fata grau

PB RU DK FR RFA CEE 10 IT GR

Tara

Fig. 6.7 - Marimea economica a fermelor în UEE

0

2000

4000

6000

8000

Anul1940

Anul1950

Anul1960

Anul1970

Anul1980

Anul1990

157

Fig. 6.8. Evoluţia numărului de ferme în SUA

Fig. 6.9. Evoluţia mărimii fermei în SUA

Evoluţia fermelor în Austria

Tabelul 6.8

Specificare 1960 1970 1980 1990 Numărul de ferme 396530 362216 302579 273210

Suprafaţa –ha/fermă- 10,0 10,9 13,1 14,5 Numărul de vaci/fermă 4,0 4,6 5,2 7,7

Sursa:I.O.Otiman, Economie rurală (1999)

Fig. 6.10. Evoluţia numărului de ferme în Austria

0

100000

200000

300000

400000

Anul 1960 Anul 1970 Anul 1980 Anul 1990

0

5

10

15

Anul 1960 Anul 1970 Anul 1980 Anul 1990

ha

0

50

100

150

200

A nul1940

A nul1950

A nul1960

A nul1970

A nul1980

A nul1990

ha

158

Fig. 6.11. Evoluţia mărimii fermei în Austria

O trasătură tipică a ultimului deceniu şi – cu siguranţă în expansiune

pentru deceniile următoare – o reprezintă opţiunea tot mai frecventă pentru exploataţiile de tip asociativ, fie de tip privat, fie proprietate publică. O ase-menea opţiune nu se mai explică, în primul rând, prin presiunea factorilor economici ci prin aceea a factorilor sociali (concedii, week-end etc.). Este sigur faptul că generaţiile viitoare nu vor mai accepta să preia fermele de la părinţi şi să beneficieze de primul concediu la 60 de ani, odată cu pensiona-rea. Tipic, în acest sens exemplul verilor Tricot, care au fortificat asociaţia cu o a treia persoană provenind din mediu ne-agricol. “De la crearea în

1982, asociaţia a funcţionat întotdeauna în trei. Acum după plecarea tatei

la pensie noi nu avem de gând să schimbăm formula unei echipe

câştigătoare”, apreciază Guy Tricot, cel mai vechi dintre asociaţi. Fiecare asociat dispune de un week-end liber din trei (sâmbăta după amiaza şi duminica) şi un concediu pe o perioadă de 15 zile, stabilit de comun acord. Fără asemenea facilităţi minime, este sigur că tineretul nu se va mai îndrepta spre agricultură, rezultând că ferma tradiţională de tip familial, ca tip de exploatare, se va restrânge în perspectivă.

În ţara noastră, literatura de specialitate (I.O.Păun, 1999) recomandă

dimensiuni orientative pentru exploataţiile de diferite profiluri.

societăţi comerciale pentru culturi de câmp 500-1000 ha

societăţi comerciale pomicole 20-40 ha

societăţi comerciale viticole 25-50 ha

societăţi comerciale viticole 5-50 ha

societăţi comerciale pentru sere 2-4 ha

În condiţiile noii structuri de proprietate din agricultura ţării noastre, dimensiunile menţionate, pot fi luate, în cele mai multe cazuri, ca nişte pra-guri limită spre care se poate tinde în timp, în cadrul exploataţiilor de tip asociativ. Este în afară de orice îndoială, însă, că stabilirea unui cadru organizatoric adecvat va trebui să constituie o problemă majoră şi în agricultura privată. Argumentul economic esenţial, în acest sens, îl constituie gradul exagerat de fărâmiţare a proprietăţii funciare, asemănătoare cu cea cunoscută în perioada interbelică (tabelul 6.9).

Terenurile agricole după întinderea exploatării agricole în 1930

Tabelul 6.9

Categoria de exploatări

E x p l o a t ă r i Suprafaţa totală

ha nr. % ha %

159

0 - 1 610.000 18,6 320.000 1,6 1 - 3 1.100.000 33,5 2.200.000 11,1 3 - 5 750.000 22,5 3.015.000 15,3

Total 0-5 2.460.000 74,6 5.535.000 28,0 5 - 10 560.000 17,1 3.955.000 20,0 10 - 20 180.000 5,5 2.360.000 12,0 20 - 50 55.000 1,7 1.535.000 7,8

Total 5 - 50 795.000 24,3 7.850.000 39,8 50 - 100 12.800 0,4 895.000 4,5 100 - 500 9.500 0,3 2.095.000 10,6 Peste 500 2.700 0,1 3.375.000 17,1

Total peste 50 25.000 0,7 6.365.000 32,2 TOTAL GENERAL 3.280.000 100,0 19.850.000 100,0

Sursa: Anuarul Statistic al României, 1939/1940

Aceeaşi fărâmiţare şi sărăcie a perioadei interbelice este certificată şi de situaţia efectivelor de animale pe gospodării (tabelul 6.10 şi figura 6.12).

Tabelul 6.10

Număr de animale % din total gospodării 0 36,9 1 10,9 2 40,6

3-5 10,2 5 1,4

Total 100,0 Sursa: Anuarul Statistic al României, 1939/1940

0

10

20

30

40

50

%

0 1 2 3 la 5 peste 5

Numar de animale

160

Fig. 6.12 – Numărul de animale pe gospodării în anul 1930

Realitatea unei asemenea fărâmiţări a proprietăţii funciare determină

necesitatea diversificării opţiunilor pentru extinderea perimetrului exploataţiei agricole ca formă de exploatare. Ignorarea sau necunoaşterea acestor realităţi istorice ale agriculturii româneşti este cauza unor decizii contra-productive, de destructurare organizatorică a agriculturii cu consecinţe mai mult decât păgubitoare pentru economia ţării. Prezenţa alternativelor organizatorice, validarea, dezvoltarea sau restrângerea lor de legile concurenţei reprezintă opţiuni rezonabile. Predominante sunt gospodăriile individuale cu o dimensiune medie foarte mică (1,96 ha), alături de care pot fi menţionate asociaţiile familiale simple şi asociaţiile cu personalitate juridică (tabelul 6.10). Opţiunea pentru privatizarea exploatării începe să prevaleze asupra tipului de proprietate aşa cum se întâmplă, de fapt, în toate ţările care cunosc o anumită aşezare, o stabilitate economică.

Structura exploataţiilor agricole în anul 1995

Tabelul 6.10

Tipul exploataţiilor Număr Media A g r i c o l A r a b i l ha mii ha % mii ha %

Gospodării individuale 3600000 1,96 7072 47,8 5104 54,7 Asociaţii familiale 13700 112 1531 10,4 1120 12,0

Asociaţii pers. juridice 3970 446 1770 11,9 1280 13,7 Total sector privat 3618000 2,8 10373 70,1 7504 80,4

Sector de stat din care: acţionari ind.

627 -

2882 (2)

1807 (470)

12,2 (3,2)

1440 (300)

15,4 (3,2)

Sector public din care: păşuni comunale

3500 -

748 -

2616 (2286)

17,7 (15,5)

394 -

4,2 -

TOTAL GENERAL 3851000 3,8 14796 100,0 9338 100,0 Problematica dimensiunii optime a exploataţiei agricole, ca de altfel a oricărei unităţi economice, reprezintă o realitate incontestabilă chiar dacă limitele sale suportă nuanţări şi accepţiuni diferite. În context, specialistul, întreprinzătorul, trebuie să cunoască, în termeni obiectivi, rolul şi rostul în-treprinderilor mici şi mijlocii. IMM-urile reprezintă o realitate a tuturor ra-murilor de producţie, mai mult sau mai puţin, a tuturor zonelor geografice şi a tuturor ţărilor lumii. Ele pot fi soluţii de ocupare a forţei de muncă şi izvor de iniţiativă personală. Ceea ce se subliniază mai puţin, în raport cu întreprinderile mici şi mijlocii, este faptul că ele nu sunt o realitate benefică decât în relaţie de complementaritate cu marile unităţi economice. Ele nu

161

sunt o premisă a modernizării economiei (a industrializării) ci o consecinţă a unor asemenea fenomene. De fapt, realitatea economică a ţărilor dezvoltate demonstrează faptul că IMM-urile sunt, de fapt, unităţi economice captive.

Ele nu au putere economică de anvergură şi - prin urmare - nici drept de de-cizie asupra desfacerii, asupra preţurilor, asupra segmentelor de piaţă, mai ales în relaţiile internaţionale de schimb. Ele sunt legate prin veritabile “cor-doane ombilicale” de marile unităţi economice, care le dictează, în fapt, soarta. De altfel, raportul numeric între IMM şi marile unităţi faţă de cifra lor de afaceri este argumentul cel mai convingător despre faptul că IMM nu sunt altceva decât nişte sateliţi. Iată cum se prezintă numărul şi respectiv cifra de afaceri pe cele două alese de întreprinderi în domeniul industriei alimentare în UE, 1990:

Raportul dintre mărimea întreprinderii şi cifra de afaceri

Tabelul 6.11

Mărimea firmei %

Număr Cifra de afaceri Mici (sub 20 angajaţi) 92,0 12

Mari (peste 100 angajaţi) 1,7 68 Sursa: Michael Tracy, Produsele alimentare şi agricultura în economia de piaţă

Raportul 10-90, adeseori chiar mai sever, este o realitate în toate sec-

toarele de activitate. Prin prisma acestei realităţi, este extrem de important a

discerne între rolul economico-social incontestabil al IMM şi capcana pe care o reprezintă fetişizarea lor.

6.7.4 Aprecierea numerică a gradului de concentrare a producţiei în exploataţii agricole de anumite dimensiuni

Evidenţierea tendinţei fenomenului concentrării producţiei, în unităţi de dimensiuni mari, este - în general - o misiune simplă, informaţia în sine permiţând formularea unor concluzii suficient de convingătoare. Pentru aprecierea numerică, însă, a gradului de concentrare, la un moment dat, în timp sau în spaţiu, este obligatoriu să se facă apel la instrumente metodologice riguroase. Literatura de specialitate recomandă, în acest sens, utilizarea unor parametrii sintetici precum:

entropia informaţională - H(x);

redundanţa informaţională - R(x);

energia informaţională - E(x);

162

coeficientul concentrării a lui Gini - C(x).

Gruparea exploataţiilor agricole pe clase de mărime poate fi redată, în mod generic, printr-o repartiţie e forma:

j

j

n

x:x

Din ea se poate deduce repartiţia cu frecvenţe relative, formă nece-sară pentru aprecieri comparative:

j

j

j

j

p

x: x sau

f

x:x

xj - clasa de mărime;

nj - numărul exploataţiilor clasei j;

fj - frecvenţa relativă a clasei j.

n

nf j

j

pj - probabilitatea teoretică a apartenenţei unei exploataţii agricole

la grupa xj

În contextul ipotezelor făcute, conţinutul şi modul de calcul a indica-torilor menţionaţi pot fi relevate după cum urmează: Entropia informaţională - H(x), reprezintă măsura gradului de dezorganizare într-un sistem sau - în particular - împrăştierea unei repartiţii, după relaţia:

2

klgH(x)0

plgpH(x)k

1jj2j

Cu cât entropia este mai mică, cu atât concentrarea repartiţiei este mai mare.

Redundanţa informaţională - R(x), constituie diferenţa - în formă relativă - dintre entropia maximă şi entropia efectivă;

H(max)

H(x)1

H(max)

H(x)H(max)R(x)

1R(x)0

Având în vedere modul de calcul al redundanţei, se poate deduce că o redundanţă mare ilustrează un grad de concentrare mare.

163

Energia informaţională - E(x), este o noţiune introdusă în literatura de specialitate de către savantul român Octav Onicescu, având conţinutul de medie a frecvenţelor repartiţiei:

1 E(x) k

1 ;

j

2p

p

pp

E(x)k

1jk

1jj

k

1jjj

Energia informaţională este direct proporţională cu gradul de con-centrare a repartiţiei, respectiv a exploataţiilor agricole în anumite grupe de mărime. Coeficientul de concentrare a lui Gini, se determină ca raport între aria concentrării efective şi aria concentrării maxime, potrivit relaţiei:

1/2

f2

FF1/2

C(x)

k

1jj

j1j

0 1C(x)

Pentru ilustrarea conţinutului relaţiei de calcul să considerăm forma generică a repartiţiei care oglindeşte gruparea exploataţiilor pe grupe:

j

j

n

x:x

Pornind de la repartiţia ilustrată, se pot construi repartiţiile derivate de forma:

j

j

j

j

f

x:xsi

f

x:x unde:

jj

jjj

jj nx

nxfsi

n

nf iar,

Fj şi F'j reprezintă frecvenţele cumulate (adunate pas cu pas) ale lui fj şi f'j. În contextul acestor precizări, noţiunea de concentrare maximă, mi-nimă şi oarecare poate fi ilustrată grafic după cum urmează (figura 6.11):

F ig . 6 .12 - P ro iectia co n cen trarii m in im e, m ax im e si efectiv e

0

0 ,1

0 ,2

0 ,3

0 ,4

0 ,5

0 ,6

0 ,7

0 ,8

0 ,9

1

0 0 ,1 0 ,2 0 ,3 0 ,4 0 ,5 0 ,6 0 ,7 0 ,8 0 ,9 1

F j

F'j

C

164

AC - linia concentrării minime; ABC - linia concentrării maxime (aria triunghiului este aria concentrării maxime).

Aria dintre linia concentrării minime (AC) şi trapezele definite în tri-unghiul ABC, reprezintă aria concentrării efective (aria haşurată). Tot în contextul imaginii grafice şi a conţinutului noţiunilor invocate se poate ilustra deducţia relaţiei de calcul pentru coeficientul concentrării a lui Gini, după cum urmează:

1/2

r trapezeloAriaABC lui triunghiuAria

maxime conc. Aria

efective conc. Ariac(x)

1/2

f2

FF1/2

k

1jj

j1j

Trebuie menţionat că toţi parametrii, anterior prezentaţi, caracteri-zează gradul de concentrare a unei repartiţii în accepţiunea clasică. Adică, prin calculul lor, se poate aprecia dacă unităţile sunt mai mult sau mai puţin grupate (concentrate) într-o anumită clasă, indiferent de mărimea acesteia. Potrivit acestor parametrii, fenomenul concentrării poate fi foarte accentuat, dar în clase (exploataţii) de dimensiuni mici. O asemenea situaţie presupune delimitarea strictă a accepţiunilor ce se dau noţiunii de concentrare. O primă accepţiune este aceea de concentrare a unei repartiţii în vi-ziunea clasică. În acest scop, pot fi folosiţi cei patru parametrii menţionaţi, iar informaţia obţinută are aceeaşi valoare de cunoaştere ca şi indicatorii variaţiei (împrăştierii). O a doua accepţiune vizează caracterizarea gradului de concentrare în exploataţii (clase) de dimensiuni mari. Aceasta este accepţiunea care pre-zintă interes în aprecierea fenomenului concentrării producţiei agricole. În acest scop, literatura de specialitate (Merce, E., 1992) recomandă o metodă adecvată, având următorul conţinut: Să presupunem că gruparea exploataţiilor agricole pe clase de mărime este dată de repartiţia:

j

j

f

x:x

În structura unei asemenea repartiţii pot fi evidenţiate trei situaţii dis-tincte: a) repartiţia oarecare, cea care face obiectul cercetării:

A B

165

0f ; f f f f

xxxxxx xx:x j

kj21

k1kj1j2110

LL

L

b) repartiţia de concentrare maximă în unităţi (clasa) de dimensiune minimă:

0

x- x

...

...

0

x- x

...

...

0

x- x

1

x- x:x k1-kj1-j2110

c) repartiţia de concentrare maximă în unităţi (clasa) de dimensiune maximă:

1

x- x

...

...

0

x- x

...

...

0

x- x

0

x- x:x k1-kj1-j2110

Pornind de la aceste ipoteze, gradul de concentrare în exploataţiile agricole de dimensiuni mari, se poate determina ca raport între amplitudinea medie efectivă şi amplitudinea maximă, după relaţia:

j jjjjj

j jjjjj

(m)fx(M)fx

(m)fx(o)fx

CM(x) unde:

j

jj (o)fx - dimensiunea medie a repartiţiei cercetate (oarecare,

efective) )(x ;

j

jj (m)fx - dimensiunea medie a repartiţiei de concentrare maximă

în clasa de dimensiune minimă (xmin);

j

jj (M)fx - dimensiunea medie a repartiţiei de concentrare maximă

în clasa de dimensiune maximă (xmax).

Având în vedere echivalenţele menţionate pentru fiecare stare tipică a repartiţiei, relaţia de calcul a coeficientului concentrării în exploataţii de dimensiuni mari capătă forma:

minmax

min

xx

xxCM(x)

CAPITOLUL 7

MANAGEMENTUL RESURSELOR MATERIALE

7.1 Programarea consumului de resurse

Programarea consumului de resurse în agricultură reprezintă un im-perativ al creşterii intensive. O asemenea situaţie presupune, deopotrivă, cu-noaşterea temeinică a tehnologiilor de producţie şi a arsenalului de metode econometrice destinate măsurării cantitative a relaţiilor de cauzalitate. În ansamblul cerinţelor ce se impun, într-o asemenea activitate, în-treprinzătorul trebuie să fie avizat cel puţin asupra următoarelor:

orice exploataţie agricolă poate fi abordată şi descrisă ca un sistem al cărei obiectiv îl reprezintă norma de ieşire (producţia);

pentru realizarea obiectivului, exploataţia agricolă are nevoie de re-surse (intrări, inputuri), care constituie mărimi de intrare în sistem;

transformarea intrărilor (a factorilor, resurselor) în ieşiri (produc-ţie) are loc în cadrul procesului de producţie după anumite legi specifice;

instrumentele metodologice ce pot fi folosite pentru a exprima şi măsura numeric transformarea intrărilor în ieşiri sunt multiple;

unul din cele mai importante instrumente folosite îl reprezintă func-ţiile de producţie.

7.1.1 Funcţiile de producţie

Funcţiile reprezintă unul din instrumentele principale ale analizei matematice, care studiază modul în care sunt legate între ele diferite varia-bile, adică evoluţia interdependenţă a acestora. Aşa, de exemplu, nivelul producţiei medii a unei culturi agricole oarecare depinde de felul şi volumul factorilor de producţie. Ştiind că această interdependenţă se manifestă în mod legic, vom spune că producţia medie este funcţie de factorii de pro-ducţie. Funcţia serveşte numai ca formă de redare a legăturilor cauzale. De aceea, studiul interdependenţelor trebuie să înceapă nu de la operaţiile mate-matice ci de la pătrunderea esenţei fenomenului economic sau biologic şi relevarea raporturilor cauzale.

168

Folosirea funcţiilor în fundamentarea deciziilor implică existenţa a cel puţin două mărimi variabile între care să existe o legătură, o dependenţă a unei mărimi de alta. În consecinţă, poate fi subliniat faptul că ideea de funcţie implică noţiunea de relaţie între variantele a două variabile. Dacă în cadrul unei asemenea relaţii, o variabilă o determină în mod unic pe cea-laltă, înseamnă că legătura este de tip funcţional. În situaţia în care pentru un nivel dat al unei variabile pot rezulta diferite valori ale celeilalte variabile, ca urmare a acţiunii factorilor ne-înregistraţi sau neesenţiali, legătura este de tip stocastic. Legăturile de tip stocastic, foarte frecvente în natură şi societate, sunt studiate prin promovarea anumitor ipoteze simplificatoare. Adică, admiţând - pe baza unor metode orientative de investigare - sau pur şi sim-plu ca ipoteză, existenţa unei relaţii de determinare între două variabile, apare necesitatea stabilirii formei acestei legături, precum şi exprimarea ei analitică. De exemplu, dacă se dau două serii de date:

x1 x2 , ... , xj , ..., xn

yi1 yi2 , ... , yij , ..., yin , şi se presupune că între perechile de variante (xj, yij) există o legătură, atunci se poate scrie funcţia:

yij = f(xj) O astfel de funcţie, care să descrie evoluţia reală a perechilor de va-riante xj, yij este practic imposibilă sau, în orice caz, foarte greu de stabilit. Pentru depăşirea acestui neajuns se promovează o ipoteză simplificatoare, procedând la modificarea variantelor variabilei rezultative, adică adoptarea unei alte funcţii de forma:

),f(xy jj

în care variabila dependentă jy poate fi diferită de yij.. Noua funcţie simpli-

ficată, va genera perechile de valori: x1, x2 , ... , xj , ..., xn

nj 21 y ...,, y...,,y ,y

Prin intermediul unui astfel de raţionament s-a sugerat, de fapt, că funcţia care exprimă legătura dintre cele două fenomene se obţine prin ajus-tarea datelor primare, prin nivelarea acestora, intrând astfel în domeniul funcţiilor de regresie. Funcţiile de producţie sunt funcţii de regresie de o speţă distinctă, ilustrând într-o formă esenţializată legea de transformare a resurselor (intră-rilor) în produse agricole (ieşiri).

169

Resursele de producţie circumscriu potenţialul natural, financiar şi uman, deţinut de o exploataţie agricolă la un moment dat. Angrenate în pro-cesul de producţie, sub acţiunea muncii omeneşti, resursele devin factori de producţie. Factorul de producţie participă, deci, nemijlocit la obţinerea di-verselor produse agricole, îmbrăcând forme variate precum: mijloace de muncă, obiecte ale muncii, forţă de muncă etc. Pentru a putea dezbate aspectele metodologice pe care le implică uti-lizarea funcţiilor de producţie este necesar să se cunoască natura resurselor, respectiv clasificarea acestora potrivit acelor criterii care sunt absolut nece-sare prezentării şi înţelegerii aparatului metodologic. După natura lor, factorii de producţie pot fi naturali şi economici. Atât factorii naturali cât şi cei economici, prin starea lor şi modul de utili-zare pot influenţa costurile unitare de producţie. De reţinut, însă, că factorii naturali precum precipitaţii, temperatură, luminozitate etc., nu sunt purtători de costuri totale. În contrast cu ei, factorii economici rezultaţi din procese de muncă sunt purtători de costuri totale. În plan metodologic trebuie ştiut că factorii naturali nu pot fi modelaţi decât prin intermediul funcţiilor de pro-ducţie, în timp ce factorii economici pot fi modelaţi atât prin intermediul funcţiilor de producţie cât şi prin intermediul funcţiilor economice. Analizaţi prin prisma relaţiei de cauzalitate şi ţinând seama de posi-bilităţile de creştere şi rentabilizare a producţiei prin alocarea suplimentară de resursă, interes deosebit prezintă clasificarea în factori ficşi şi factori variabili. Această clasificare are caracter convenţional şi este subordonată judecăţilor de ordin metodologic. Se consideră, în acest sens, factor fix cantitatea de resursă alocată până la un moment dat şi factor variabil, canti-tatea ce poate fi folosită în continuare (ce este = fix; ce se cumpără = variabil). Prin prisma acestui ultim criteriu de clasificare, un rol deosebit îl joacă descifrarea relaţiilor de interdependenţă ce se stabilesc pe lanţul ca-uză-efect între factorii de producţie şi rezultatele obţinute. Pentru exprimarea şi cuantificarea acestor relaţii de cauzalitate, lite-ratura de specialitate furnizează, ca aparat metodologic principal, funcţiile de producţie. Experienţa practică, precum şi preocupările pe plan metodologic au scos în evidenţă faptul că exprimarea relaţiilor de dependenţă dintre factorii alocaţi şi rezultatele obţinute în procesul producţiei agricole, pot fi redate în modul cel mai exact cu ajutorul unor funcţii curbilinii. Această particulari-tate derivă din faptul că în procesul producţiei agricole, pe momente de re-lativă stabilitate, are loc o plafonare a randamentelor medii la unitatea de suprafaţă sau pe cap de animal, peste o anumită limită de alocare a resurse-lor. În condiţiile unui anumit stadiu de dezvoltare tehnico-economică şi or-ganizatorică, această plafonare se explică prin prezenţa organismului viu în procesul de producţie, care se caracterizează - în condiţii date - printr-o ca-

170

pacitate limitată de convertire a factorilor în produse finite. Sigur, aceste plafoane pot fi “sparte” prin introducerea unor soiuri, hibrizi sau rase noi, ocazie cu care fenomenul plafonării se transferă pe un plan superior. Tre-buie reţinută, însă ideea foarte importantă că problematica optimizării teh-nologiilor de producţie, respectiv optimizarea consumului de resurse se ju-decă întotdeauna pe momente de relativă stabilitate, unde fenomenul plafo-nării trebuie integrat sistemului de judecăţi ca o realitate incontestabilă. De altfel, în gospodărirea factorilor de producţie, orice bun gospodar trebuie să aibă în vedere două legi fundamentale:

Legea randamentelor descrescânde;

Legea determinantă a factorului minim. Cea de a doua lege, mai puţin mediatizată în literatura de speciali-

tate, este foarte convingător sugerată de Dobenek prin clasicul său ciubăr. Făcând analogia dintre efectul unui complex cauzal de mai mulţi factori de producţie şi capacitatea unui ciubăr, el evidenţiază că, precum capacitatea

ciubărului este dată de înălţimea doagei minime, tot aşa influenţa com-

plexului cauzal este dimensionată de starea factorului minim. Pornind de la această realitate a relaţiei de condiţionare dintre re-surse şi randamentele medii, în literatura de specialitate s-a conturat un apa-rat metodologic temeinic. Primele preocupări, în acest sens, sunt legate de numele lui Mitscherlich-Spellman, care cercetând relaţia de influenţă a îngrăşămintelor chimice asupra producţiei medii la hectar, a ajuns la conclu-zia că aceasta ar putea fi redată printr-o funcţie de forma:

y = m - arx

y - producţia medie la hectar; m - producţia maximă ce se poate obţine la ha; a - diferenţa dintre producţia maximă şi producţia ce s-ar putea obţine dacă nu s-ar utiliza îngrăşăminte; r - coeficientul de micşorare a efectului îngrăşămintelor, pe măsura creşterii dozei alocate la unitatea de suprafaţă; x - cantitatea de îngrăşăminte aplicată. Funcţia Mitscherlich-Spellman este invocată, în primul rând, pentru

statutul său de pionierat în rândul preocupărilor de ordin metodologic pe acest tărâm. Astăzi sunt recomandate şi se folosesc cu deosebire funcţiile polinomiale de diferite grade (figurile 7.1; 7.2).

171

Pentru sectorul producţiei animale, relaţia dintre nivelul factorilor de

producţie şi randamentul mediu poate fi redată în mod adecvat cu ajutorul funcţiei hiperbolice (figura 7.3).

Această funcţie sugerează în mod plastic faptul că, în creşterea ani-malelor, alocarea de factor suplimentar (furaj) peste o anumită limită nu “deranjează” dar nici nu determină creşteri suplimentare ale producţiei. Pe lângă funcţiile enumerate, în cazuri particulare, pot fi utilizate:

funcţia exponenţială: y = abx funcţia putere: y = axb funcţia Gompertz: y = abcx

funcţia logistică: bxae1

cy

Folosind funcţiile ca aparat metodologic de exprimare a diferitelor legături cauzale, întreprinzătorul poate urmări obiective diferite. Astfel, el

F i g . 7 . 3 - F u n c t i a h i p e r b o l i c a

Fig. 7.2 - Functia polinomiala de gradul treiFig. 7.1 - Functia polinomiala de gradul doi

172

îşi poate propune optimizarea performanţelor tehnice sau a celor economice. De asemenea, poate avea în vedere un singur factor de producţie sau mai mulţi factori.

7.1.2 Optimizarea performanţelor tehnice (producţie maximă la hectar) OT

Vizează găsirea acelor limite de alocare a resurselor care determină randamentele fizice cele mai mari la hectar sau pe cap de animal.

7.1.2.1 Cazul unui sistem cu o singură intrare şi o singură ieşire

Să considerăm, pentru început, un proces de producţie în care întreprinzătorul utilizează o singură mărime (variabila) de intrare pentru a obţine un singur produs (alocarea unui factor la o anumită cultură). O ase-menea situaţie poate fi redată printr-o funcţie de forma:

y = f (x) Situaţiile pe care o asemenea funcţie le poate descrie şi deci formele sale particulare, sunt multiple. Admiţând, spre exemplificare, că obiectivul îl reprezintă obţinerea producţiei de tomate de seră în raport cu cantitatea de apă administrată, transformarea variabilei de intrare (apa, total sub controlul managerului) în norma de ieşire (tomate), ar putea fi exprimată cu o funcţie particulară de forma:

y = ax3 + bx2 + cx + d ; d = 0 Grafic, imaginea unei asemenea funcţii se prezintă ca în figura 7.4.

F ig . 7 . 4 - E v o lu t ia p r o g r e s iv - r e g r e s iv a a p r o d u c t ie i m e d i i la h a

F a c t o r

Pro

du

ctie

173

Funcţia are proprietatea că schimbă monotonia, ceea ce este esenţial pentru a putea reda transformările în sistemul de producţie considerat. Adică o normă mică de udare asigură supravieţuirea, iar productivitatea marginală este mică, dar progresivă. Odată cu creşterea mărimii de intrare în sistem (norma de udare), funcţia schimbă de monotonie, iar creşterile marginale devin regresive, instalându-se - după o anumită limită - plafonarea produc-ţiei şi chiar diminuarea ei.

O asemenea evoluţie a raportului intrări-ieşiri demonstrează că alocarea resursei nu se poate face la întâmplare, că se poate identifica o stare de optim şi că trebuie lămurite o sumă de alte aspecte care privesc de-ciziile de alocare a resursei. În scopul amintit, pornind de la funcţia de producţie, mai trebuie cunoscute şi determinate două curbe de productivi-tate. Sunt utilizate, în acest sens, trei noţiuni distincte: curba productivităţii totale (funcţia de producţie);

y = f(x); y = ax3 + bx2 + cx productivitatea medie pe total resursă alocată;

cbxaxPM ;x

yPM 2

productivitatea marginală (derivata a I a funcţiei de producţie);

cbx2ax3Pm ;x

yyPmr 2

Înfăţişarea celor trei curbe de productivitate se prezintă ca în figura alăturată (figura 7.5).

Fig. 7.5 Evoluţia curbelor de productivitate

şi delimitarea zonelor specifice de decizie

Z o n a I Z o n a I I Z o n a I I I

- 2 0

- 1 0

0

1 0

2 0

3 0

4 0

- 3 2 7 1 2x

y;P

mr;

PM

y

P MP m r

174

Starea de optim, din punct de vedere tehnic, o reprezintă punctul sta-ţionar al productivităţii totale, adică punctul în care se anulează derivata a I-a a acesteia.

OTx0x

yxOT

Cu condiţia de ordinul doi:

0x

y2

2

În cadrul economiei de piaţă, cunoaşterea consumului de resursă, care asigură performanţa tehnică maximă nu este suficientă. Deciziile cu privire la alocarea suplimentară de resursă pot fi hotărâtor modificate în funcţie de preţurile unitare ale variabilei de intrare, respectiv ale producţiei obţinute. Pot fi identificate, în acest scop, trei zone specifice de deciziei cu privire la alocarea suplimentară de resursă a căror conţinut rămâne unitar (neschimbat) indiferent de conjunctura preţurilor. Aceste zone pot fi identi-ficate prin cunoaşterea naturii concrete a celor trei curbe de productivitate. Alături de cunoaşterea extremului productivităţii totale, pentru iden-tificarea celor trei zone trebuie să se cunoască raportul dintre productivitatea marginală (Pmr) şi productivitatea medie (PM), respectiv extremul producti-vităţii medii. Extremul productivităţii medii poate fi determinat prin anula-rea şi soluţionarea derivatei acestei funcţii. De asemenea, el mai poate fi obţinut ca soluţie a sistemului format din funcţia productivităţii medii (PM) şi funcţia productivităţii marginale (Pmr).

Se ştie şi se poate demonstra că productivitatea marginală, intersec-tează productivitatea medie în punctul extrem al acesteia din urmă. Adică din:

x0MP , care este soluţie şi a productivităţii marginale,

x

yPM .

x

yPmy0yxy;

x

y1xyMP

2

.

În contextul precizărilor făcute, limitele celor trei zone de decizie sunt: Zona a I-a (0 0)MP , adică de la origine (zero), la extremul productivităţii medii pe total resursă alocată. Zona a II-a ( 0y0MP ), adică de la extremul productivităţii medii, la extremul productivităţii totale. Zona a III-a ( maxx0y ), adică de la extremul productivităţii to-

tale, la cantitatea maximă de resursă folosită în experiment.

175

Conţinutul deciziilor privitoare la alocarea suplimentară de resursă poate fi dedus din analiza mărimii coeficientului de elasticitate. Adică, rata variaţiei relative a mărimii de ieşire (Y) în raport cu rata variaţiei relative a mărimii de intrare (X), ceea ce este în fond raportul dintre productivitatea marginală şi productivitatea medie:

xy

yx

PM

Pm

x

yx

y

x

xy

y

ω

Mărimea coeficientului de elasticitate, respectiv conţinutul deciziilor cu privire la alocarea suplimentară de resursă, pe cele trei zone specifice de decizie se prezintă astfel: Zona a I, coeficientul de elasticitate este pozitiv şi supraunitar ( ω>1). În consecinţă, se va aloca resursă suplimentară indiferent de preţu-rile unitare ale factorului şi respectiv producţiei. Zona a II-a , coeficientul de elasticitate este pozitiv, dar subunitar ( 1ω0 ). Prin urmare, în această zonă se va aloca resursă suplimentară numai după consultarea preţurilor. În această zonă se plasează punctul sta-ţionar al funcţiilor economice (profit, cost unitar etc.), adică starea de optim economic. Zona a III-a, coeficientul de elasticitate este negativ ( ω< 0), însem-nând că orice alocare de resursă suplimentară după această limită diminu-ează atât rezultatele tehnice cât şi cele economice. Situaţiile concrete care se pot întâlni în practică sunt multiple. De fi-ecare dată, funcţia aleasă trebuie să poată exprima particularităţile procesu-lui de producţie în cauză. Considerăm, spre exemplu, că întreprinzătorul îşi propune drept obi-ectiv obţinerea producţiei de tomate în câmp, într-un anumit context natural-geografic şi îşi pune problema care este riscul sau avantajul alocării unor factori intensivi de producţie cum ar fi un anumit tip de îngrăşământ chimic. Este vorba, deci, tot de o funcţie cu un singur factor (imput) pentru un sin-gur produs, având forma generală:

y = f(x). Se pune întrebarea care va fi forma concretă a unei asemenea funcţii. În acest sens, două adevăruri sunt esenţiale pentru a căuta forma particulară a funcţiei:

176

întreprinzătorul poate obţine o anumită producţie şi fără alocarea suplimentară din factorul cercetat;

în cazul alocării în scară progresivă a unui factor, producţia creşte regresiv de la început, cu tendinţă de plafonare.

În baza acestor adevăruri, funcţia aleasă ar putea avea forma: y = ax2 + bx + c

Productivitatea medie, conform conţinutului său, se va prezenta ast-fel:

x

cbaxPM;

x

yPM

Productivitatea marginală, adică derivata funcţiei de producţie va fi:

x

yPm

; Pm = 2 ax + b

Grafic, evoluţia celor trei tipuri de funcţii ilustrate se prezintă ca în figura 7.6.

Fig. 7.6 Evoluţia funcţiilor de productivitate

şi delimitarea zonelor specifice de decizie

Zona II Zona III

-100

-50

0

50

100

150

200

250

0 20 40 60 80

x

y;P

mr;

PM

yPmrPM

177

Analiza coeficientului de elasticitate, ilustrează că într-un asemenea caz, acesta nu poate lua valori supraunitare, adică nu va exista zona I. Zona a II-a este delimitată de la origine la extremul productivităţii totale. După extremul funcţiei de producţie se defineşte zona a III-a în care coeficientul de elasticitate ia valori negative. Conţinutul deciziilor privitoare la alocarea suplimentară de resursă este aceleaşi. Acest ultim caz particular prezentat este tipic pentru aproape toate genurile de producţie vegetală. Conform ei, întreprinzătorul îşi pune în mod justificat întrebarea, de la bun început, dacă este sau nu rentabil să efectueze cheltuieli suplimentare. Această particularitate explică, în general, şi conse-cinţele nefavorabile ale exploatării pământului prin arendare pe termen scurt.

7.1.2.2. Cazul unui sistem cu două intrări şi o ieşire

Să admitem, acum, că întreprinzătorul vrea să optimizeze un proces de producţie având doi factori (două mărimi de intrare) şi un singur produs. Funcţia generală care poate exprima legea de transformare într-un asemenea sistem are forma:

y = f(x1 x2) (forma explicită). Pentru a putea pune în evidenţă raporturile numerice de determinare, în cazul unei asemenea legături, sunt esenţiale şi utile adevărurile puse în evidenţă la funcţiile cu un singur factor (monofactoriale). În acest sens, funcţia explicită poate avea formele:

)xf(xy

şi/sau )xf(xy

201

021

unde: 01x şi 0

2x sunt mărimi ale lui x1 şi x2, precizate (fixate) la un anumit nivel. În felul acesta cele două funcţii pot fi abordate ca funcţii monofacto-riale. Să presupunem că funcţia de producţie cu două variabile de intrare va avea forma:

22222

2111121 xcxbxcxba)xy(x

Considerând, pe rând, unul din factori precizaţi la un anumit nivel, se poate construi imaginea grafică a funcţiei de producţie după cum urmează. (figura 7.7).

178

Fig. 7.7 Combinaţiile echivalente ale factorilor şi izocuantele

corespunzătoare Analiza suprafeţei de răspuns ilustrează că o anumită producţie (izocuanta) se poate obţine cu o mulţime de combinaţii ale celor doi factori. Acestea, admiţând că cei doi factori sunt, cel puţin, parţial substituibili. b1. Izocuantele pot fi imaginate ca secţiuni, în plan orizontal, ale suprafeţei de răspuns. Problema este aceea de a găsi mulţimea combinaţiilor dintre cei doi factori care asigură aceeaşi producţie. În acest scop, funcţia explicită:

y = f(x1,x2), poate fi prezentată în forma implicită:

F(x1,x2, y) = 0. Dintr-o asemenea funcţie, pentru un anumit nivel precizat al pro-ducţiei (curba de izoproducţie) şi al unuia din factori, se poate deduce mări-mea celuilalt. Adică: F( 00

21 y,x,x ) = 0

Precizându-l pe y la un anumit nivel, precum şi nivelurile succesive ale unuia din factori, celălalt factor se poate deduce, în acest caz, ca rădăcină a ecuaţiei de gradul doi. Forma funcţiei care defineşte mulţimea combinaţiilor echivalente dintre cei doi factori, va fi - pentru funcţia considerată - un arc de parabolă.

7 06 0

5 04 0

3 0

500 10

00 1500 20

00 2500

0

5 0 0 0

1 0 0 0 0

1 5 0 0 0

2 0 0 0 0

2 5 0 0 0

3 0 0 0 0

3 5 0 0 0

Y

X1 X2

179

1

(0)2(0)22

(0)221

21

2

1,2

(0)2(0)22

(0)2211

211

2(0)22

(0)22

21111

(0)

22222

21111

2c

yxcxba4cbb

2a

4acbbx

0yxc)xb(axbxc

xcxbxcxbay

xcxbxcxbay

Corespondenţa dintre funcţia combinaţiilor echivalente şi (funcţia) curba de izoproducţie, se prezintă ca în fig. 7.7. b2. Rata de substituire tehnică a factorilor pe izocuantă se poate de-duce din diferenţiala funcţiei. Adică, având funcţia:

y = f(x1, x2), diferenţiala ei va fi:

dy = f1 dx1 + f2 dx2 . De-a lungul izocuantei, diferenţiala (sporul de producţie) este nulă:

f1 dx1 +f2dx2 = 0;de unde:

RSTΔx

Δx

f

f

1

2

2

1

f1 şi f2 sunt derivatele parţiale ale funcţiei de producţie în raport cu cei doi factori.

yΔx

yf şiy Δ

x

yf 2

221

11

Rata de substituire tehnică arată că raportul factorilor care se substi-tuie este invers proporţional cu creşterile relative ale funcţiei (derivatele parţiale). Adică;

yΔ

yΔ

Δx

Δx

2

1

1

2

Finalizarea deciziilor privitoare la nivelul şi combinaţia inputurilor

(factorilor, intrărilor) implică delimitarea zonei din suprafaţa de răspuns în care funcţia de producţie are rate marginale pozitive. Această zonă este de-limitată de funcţiile:

0x

)xy(xxfy

0x

)xy(xxfy

1

212

(2)

2

211

(1)

180

Performanţa tehnică maximă (OT) se va găsi chiar la intersecţia ce-lor două funcţii, având drept ordonate punctele în care se anulează derivatele parţiale ale funcţiei de producţie.

0x

xxy0,

x

)xy(xOT

2

21

1

21

Grafic, situaţia se poate ilustra ca în figura 7.8

Fig. 7.8 Delimitarea zonei cu rate marginale pozitive

7.1.3 Optimizarea performanţelor economice

Pentru optimizarea sistemelor de producţie este necesar să se aibă în vedere şi dimensiunea economică a transformărilor din sistem. Se ştie, în acest sens, că o anumită performanţă tehnică se poate realiza cu o mulţime de combinaţii echivalente ale factorilor de influenţă. Din punct de vedere economic, însă, numai una va fi corespunzătoare.

Maximizarea profitului are la bază aceleaşi considerente de ordin metodologic, cu deosebire că se porneşte de la funcţii economice (profit, cost unitar etc. ).

181

7.1.3.1 Maximizarea profitului

fără constrângeri de ordin financiar

Considerând că întreprinzătorul vrea să maximizeze profitul într-un sistem cu o singură intrare (un singur factor) şi un singur produs, funcţia de producţie va fi:

y = f(x) Corespunzător acesteia, funcţia de profit va avea forma: Pr = VP - CP; VP = f(x)py; CP = (C + x . px) şi Pr(x) = f(x)py - (C + x . px).

Punctul staţionar al acestei funcţii, respectiv starea de optim eco-nomic (profit maxim) este dat, ca de obicei, de punctul în care se anulează derivata a I-a a funcţiei de profit. Adică:

xyxy

xyxy

pdxpdy 0;ppdx

dy

0;p(x)pf;p(x)pf(x)rp

Sau în cazul variaţiei discrete:

si0ppΔx

Δyxy

xy pΔxpΔy

Aceasta însemnează că întreprinzătorul este interesat să cheltuiască suplimentar până la limita la care costul ultimei fracţiuni de factor adăugat este compensat de valoarea producţiei suplimentare obţinute. În acel punct se obţine şi profitul maxim. Dacă întreprinzătorul doreşte să maximizeze profitul asociat unui produs, obţinut într-un sistem de doi factori, procedeul este în principiu acelaşi. Adică, având funcţia de producţie:

y = f(x1, x2) , atunci funcţia de profit ar putea avea forma:

Pr(x1, x2) = f(x1, x2)py - (C + p1 x1 + p2 x2). Profitul maxim se va obţine pentru cantităţile de factori în care se anulează derivatele parţiale de ordinul unu. Adică:

0ppx

)xy(x0;pp

x

)xy(xOE

21 xy2

21xy

1

21

Un aspect important în fundamentarea deciziilor referitoare la aloca-rea suplimentară de resurse, îl reprezintă în acest caz rata de substituire

economică . În acest sens, maximizarea funcţiei de producţie: y = f(x1, x2), are loc în strânsă legătură cu cheltuielile pe care le implică achiziţionarea celor doi factori:

182

2

1122211 p

xpCVxxpxpCV

Prin înlocuirea echivalenţei lui x2 , în funcţia de producţie, rezultă:

)p

xpCV,f(xy

2

111

Extremul acesteia se obţine prin anularea derivatei a I-a.

);p

p(ffy

2

121 0

p

pff

2

121

2

1

2

11221 p

p

f

f0pfpf ;

În cazul unei variaţii discrete:

2

1

1

2

2

12

12

1

2

1

p

p

Δx

Δx

p

p

Δy

Δx

Δx

Δy;

p

p

Δx

ΔyΔx

Δy

Adică rata de substituire economică a factorilor este invers propor-ţională cu preţurile de achiziţie ale factorilor.

7.1.3.2 Maximizarea profitului

cu constrângeri de ordin financiar

Propunându-şi optimizarea tehnologiei de producţie, în condiţiile în care disponibilul său financiar este limitat, întreprinzătorul trebuie să-şi pună întrebarea cum va cheltui acel disponibil financiar pentru a obţine un efect economic cât mai favorabil. Adică în condiţiile argumentelor de ordin tehnic prezentate şi a unor preţuri ale factorilor cunoscute, cât va cumpăra dintr-un factor şi cât din celălalt sub constrângerea disponibilului financiar (sursă financiară limitată). Soluţia este dată de tangenta dreptei costului factorilor la curba de izoproducţie (izocuantă). Mult mai operativ este, însă, a determina aceste cantităţi de factori ca soluţii ale sistemului format din ecuaţia disponibilului financiar şi drumul

de expansiune (drum de cost minim sau dreapta proporţiilor optime). Ecuaţia disponibilului financiar (a costului implicat de achiziţionarea celor doi factori) este:

CV = p1 x1 + p2 x2

183

Pentru determinarea drumului de expansiune, este necesar să se afle punctul staţionar al funcţiei de producţie (optim tehnic) şi punctul staţionar al funcţiei profitului (optimul economic). Cunoscând ordonatele celor două puncte staţionare se poate afla forma concretă a drumului de expansiune. Aşa după cum s-a relevat, ordonatele celor două puncte se obţin prin anula-rea derivatelor parţiale ale funcţiei de producţie, respectiv ale funcţiei eco-nomice. Optim tehnic

22122

21

1

21 x;x ;0x

)xy(x0;

x

)xy(x

Optimul economic

21112y2

211y

1

21 x;x ;0ppx

)xy(x0;pp

x

)xy(x

Ştiind ordonatele celor două puncte staţionare, se poate determina forma concretă a drumului de expansiune după clasica ecuaţie a dreptei:

)x(xxx

xxxx 111

1112

2122212

Deci, sistemul de ecuaţii pentru determinarea optimului economic relativ va fi:

2010

22211

1111112

2122212

x;x ;

CVxpxp

)x(xxx

xxxx

Grafic, conceptele prezentate şi modul de soluţionare a problemei se prezintă ca în figura 7.9.

184

Fig. 7.9 Combinaţiile optimului tehnic, ale optimului economic

şi ale optimurilor economice relative

7.1.3.3. Optimizarea consumului de resurse

pe baza funcţiei de cost

Într-o gestiune optimală, problema întreprinzătorului este aceea de a alege acel nivel al ieşirii din sistem (producţie) pentru care profitul său este maxim. Acest deziderat se realizează pentru acel nivel a producţiei (ieşirii) pentru care costul unitar va fi minim. Funcţia de cost, pe care întreprinzătorul trebuie să o cunoască, poate fi obţinută invocând noţiunile prezentate anterior. Se consideră, în acest sens, sistemul de ecuaţii format din: 1. Drumul de expansiune

D = g(x1, x2) 2. Funcţia de producţie

y = f(x1, x2) 3. Ecuaţia costului total

(CF)fixcostb

(CV)variabilcostxpxp(y)

b(y)CT

2211

Funcţia de cost, corespunzătoare unei anumite ieşiri, se construieşte în felul următor:

185

1. Se alege un punct pe drumul de expansiune; 2. Se determină nivelul ieşirii corespunzătoare mărimilor de intrare ale punctului ales pe drumul de expansiune; 3. Se multiplică mărimea factorilor cu preţurile acestora şi rezultă costul variabil (CV); 4. Se adaugă costul fix (CF).

S-a obţinut în felul acesta funcţia costului total în raport de mărimea producţiei (g).

b(y)CT Conform părerilor admise de economişti, această funcţie are în par-

ticular forma unei funcţii polinomiale de gradul trei (figura 7.10).

Fig. 7.10 Funcţia costului total în raport de mărimea producţiei

Pornind de la funcţia costului total (CT), se pot obţine alte trei func-

ţii, care sunt la rândul lor funcţii ce depind de mărimea ieşirii din sistem (producţie), după cum urmează:

costul mediu total;

y

bxpxp

y

byCMT 2211

costul mediu variabil; cost mediu fix;

y

xpxp

y

(y)CMV 2211

; y

bCMF

0

2 0 0

4 0 0

6 0 0

8 0 0

1 0 0 0

1 2 0 0

1 4 0 0

1 6 0 0

0 2 0 4 0 6 0 8 0

Y

CT

186

Cea dea patra funcţie de cost, care prezintă interes în optimizarea gestiunii, este costul marginal (Cm). Această funcţie nu este altceva decât derivata costului total în raport cu producţia (ieşirea din sistem).

(y)dy

dCTCM

Funcţiile de cost în raport cu nivelul producţiei pot fi obţinute şi prin proiectarea şi ajustarea datelor obţinute în forma unor funcţii analitice adec-vate.

Prin proiectarea variantelor trebuie să se stabilească: nivelul producţiei; costul total; costul fix; costul variabil.

Pornind de la această bază de date se pot determina, în continuare: costul mediu total (CMT); costul mediu fix (CMF); costul mediu variabil (CMV); costul marginal (Cm). În ipoteza funcţiei costului total admise (polinomială de gradul trei),

CMT, CMV şi Cm sunt toate curbe de gradul doi (funcţii parabolice) descrescător-crescătoare, după cum rezultă din următoarea imagine (figura 7.11):

Fig. 7.11 Producţiile corespunzătoare costului mediu variabil şi respectiv costului mediu total

0

1000

2000

3000

4000

5000

0,5 0,7 0,9 1,1 1,3 1,5 1,7 1,9

X

mii

lei/

ha

Cm

CMT

CMV

CMF

a b

187

Câteva constatări sunt utile: CMV atinge starea minimă înainte de CMT; Cm trece atât prin minimul lui CMV cât şi a lui CMT. Decizia întreprinzătorului se poate opri asupra acelui nivel a produc-ţiei (ieşirii) care-i asigură un CMT minim, soluţia fiind dată de intersecţia dintre Cm şi CMT. Zona ab se consideră acceptabilă pentru creşterea producţiei prin alocare suplimentară de factori. Punctul a este limita minimă la care CMV nu depăşeşte Cm. Profitul întreprinzătorului care-şi vinde producţia la un preţ determi-nat, este - de asemenea - o funcţie de cea de producţie. Adică, profitul său este o funcţie de mărimea ieşirii, având forma:

CTpyb)y(pyPr

Pentru maximizarea profitului se anulează derivata a I-a a funcţiei de profit.

0)y(psi)y(pdy

Prd

:adica ),y(p

p = Cm Profitul maxim este dat de punctul de intersecţie al dreptei preţului

(o paralelă la abscisă) cu ramura crescătoare a costului marginal (Cm). Condiţia a doua:

0yd

Cmd

yd

prd2

2

2

2

; Adică, 0yd

Cmd2

2

Soluţia asupra ieşirii din sistem cu profit maxim poate fi ilustrată grafic potrivit imaginii din figura 7.12.

Fig. 7.12 Optimizarea profitului în funcţie de curba costului pe termen scurt

0

2000

4000

6000

8000

10000

12000

0.5 1 1.5 2

x

Cm

; p C m

p

188

Determinarea pragului de rentabilitate poate fi ilustrată aşa cum se recomandă în literatura de specialitate şi pe baza funcţiilor de cost, respectiv a funcţiei productivităţii marginale. Construirea cestor funcţii poate fi reali-zată însă în maniere diferite. Înfăţişăm în acest sens o modalitate relativ mai simplă şi neîndoielnic mai riguroasă pentru că utilizează ca ipoteză de lucru datele reale obţinute, fie prin proiectare, fie pe cale experimentală. În acest sens, pentru cele 5(cinci) variante tehnologice, prezentate la cultura tomate, baza de date, în vederea determinării funcţiilor de cost necesare este cea din tabelul 7.1.

Tabelul 7.1

Specificare Sim-bol

UM Variantele tehnologice

V1 V2 V3 V4 V5 Factor de scară X - 1.000 1.179 1.345 1.498 1.640 Producţia y kg/ha 40000 55000 65000 70000 73000 Spor marginal

dy kg/ha - 15000 10000 5000 3000

Ch. fixe CF mii lei/ha 18165 18165 18165 18165 18165 Ch. variabile CV mii lei/ha 128917 155222 179630 202132 223872 Ch. totale CT mii lei/ha 147082 173387 197795 220297 242037 Cheltuieli margi-nale

Cm mii lei/ha - 26305 24408 22502 21740

Ch. medii fixe CMF lei/kg 454 330 279 260 249 Ch. medii variabile CM

V lei/kg 3223 2822 2764 2888 3067

Ch. medii totale CMT

lei/kg 3677 3152 3043 3147 3316

Cheltuieli margi-nale

Cm lei/kg - 1754 2441 4500 7247

Notă:

– la cheltuielile variabile, specificate în tehnologii cu (v), s-au adăugat şi

cotele procentuale corespunzătoare pentru categoriile de cheltuieli astfel

prevăzute.

7.1.3.3.1 - Ajustarea funcţiilor de cost Folosind ca informaţie, baza de date din tabelul 7.1. şi promovând ca ipoteză de lucru faptul că funcţiile costului mediu, respectiv a costului mar-ginal, pot fi exprimate sub forma unor funcţii parabolice de gradul doi, s-a procedat la ajustarea datelor, rezultând următoarea formă concretă a aces-tora:

189

CMF(x) = 1839 – 2051x + 661,5x2 CMV(x) = 9567 – 10131x + 3768,8x2 CMT(x) = 11411 – 12188x + 4432,3x2 Cm(x) = 35948 – 58514x + 25017,3x2

În vederea ilustrării grafice a evoluţiei celor patru tipuri de funcţii este utilă determinarea valorilor ajustate ale acestora. Folosind o amplitu-dine a factorului de scară în limita domeniului studiat, valorile ajustate se prezintă ca în tabelul 7.2.

Tabelul 7.2

Specificare Sim-bol

UM Variantele tehnologice

V1 V2 V3 V4 V5 Factor de scară X - 0.75 1.00 1.25 1.50 1.75

Ch. medii fixe CMF lei/kg 673 450 309 251 276 Ch. medii variabile CMV lei/kg 4089 3205 2792 2850 3380 Ch. medii totale CMT lei/kg 4763 3655 3102 3102 3656 Cheltuieli marginale Cm lei/kg 6135 2451 1895 4466 10164 Grafic, evoluţia celor patru categorii de funcţii, susceptibile de inter-pretări în ceea ce priveşte pragul de rentabilitate, se prezintă ca în figura 7.13.

Fig. 7.13. - Evoluţia funcţiilor de cost

Intersecţia funcţiei costului marginal cu funcţia costului mediu vari-

abil oferă soluţiile pentru pragul de rentabilitate, respectiv limitele de alo-care ale factorilor de intensificare a producţiei, analizate în cele 5(cinci) va-riante tehnologice. Practic, întreprinzătorul va reuşi să realizeze profit ma-xim pentru acel nivel al producţiei medii la hectar, la care preţul este egal cu costul marginal:

0.0500.0

1000.01500.02000.02500.03000.03500.04000.04500.05000.0

0.5 0.7 0.9 1.1 1.3 1.5 1.7 1.9

X

mii

lei/

ha CMF

CMV

CMT

Cm

190

p = Cm; 3800 = 35948 – 58514x + 25017,3x2 şi; 32148 – 58514x + 25017,3x2 = 0

Prin soluţionarea ecuaţiei a rezultat că producţia care conduce la cel mai mare profit este de 56510 kg/ha Pragul de rentabilitate, respectiv zona de realizare a profitului sunt date ca soluţii ale ecuaţiei: p = CMT, adică: 3800 = 11411 – 12188x + 4432,3x2

Rezolvarea ecuaţiei a condus la soluţiile: CP1(x) = 0.9587 = 141008 lei = 37107 kg/ha CP2(x) = 1.79108 = 263436 lei = 69325 kg/ha

Aşadar, pragul de rentabilitate, la preţul de 3800 lei/kg, este cuprins

între producţia de 37107 kg şi 69325 kg.

191

An

exa

I E

xplo

ataţ

ia a

gric

olă

H

orti

cola

FIŞ

A T

EH

NO

LO

GIC

Ă A

CU

LT

UR

II

P

rod

ucţ

ia m

edie

__40

000_

D

ista

nţa

de

tran

spor

t __

__6_

___

T

OM

AT

E V

1

Su

pra

faţa

___

____

1___

___

Cu

ltu

ra p

r. _

_Var

ză__

____

Nr.

cr

t. L

ucră

ri te

hnol

ogic

e în

or

dine

cro

nolo

gică

U

M

Luc

rări

exe

cuta

te

mec

aniz

at

Luc

rări

exe

cuta

te m

anua

l C

onsu

m d

e m

ater

iale

Vol

. lu

cr.

Tar

if

lei/

UM

Che

lt.

cu lu

cr.

mec

. le

i

Vol

. lu

cr.

Nor

ma

de

mun

- că

Gru

pa

lucr

ă ri

i

Nec

e-

sar

ZO

Che

lt.

cu f

orţa

de

m

uncă

Felu

l m

ater

iale

lor

U

M

Con

- su

m

nor-

m

at

Pre

ţ le

i/U

M

Tot

al

lei

0 1

2 3

4 5

6 7

8 9

10

11

12

13

14

15

1 D

iscu

it te

ren

de 2

ori

ha

2

2500

00

5000

00

2.

Niv

elat

tere

n ha

1

8000

0 80

000

3.

Încă

rcat

gun

oi d

e gr

ajd

(v)

t 20

22

000

4400

00

G

unoi

gr.

t

20

1200

0 24

0000

4.

T

rans

port

at g

unoi

de

graj

d (v

) tk

m

120

1500

18

0000

5.

Fe

rtil

izat

cu

MIG

ha

1

6000

0 60

000

6.

Încă

rcat

îngr

.ch.

cu (

P+K

)1/2

(v)

t

0.29

45

18

II/2

0.

033

1080

În

gr.c

u K

kg

44

.5

2700

12

0150

7.

T

rans

p.în

gr.c

h. c

u (P

+K

)1/2

(v)

tkm

1.

767

1500

26

50.5

Îngr

. cu

P kg

25

0 12

00

3000

00

8.

Adm

.îngr

.ch.

+ a

lim

enta

t MIC

ha

1

7000

0 70

000

1 55

II

/2

0.03

6 12

00

9.

A

rătu

ră d

e to

amnă

ha

1

4000

00

4000

00

10.

Gră

pat t

eren

ha

1

5500

0 55

000

11.

Încă

rcat

îngr

.ch.

cu

N1/

2(v)

t

0.

076

18

II/2

0.

008

279

Îngr

. cu

N

kg

76

2310

17

5560

12

. T

rans

port

îngr

.ch.

cu

N1/

2(v)

tk

m

0.45

6 15

00

684

13.

Adm

. îng

r.ch

.+al

imen

tat M

IC

ha

1 70

000

7000

0 1

55

II/2

0.

036

1200

14.

Dis

cuit

+ g

răpa

t ha

1

2500

00

2500

00

15.

Tra

nspo

rt a

pă

tkm

4.

8 15

00

7200

16

. P

repa

rat s

oluţ

ie e

rbic

id

ml

0.

8 10

.6

IV/1

0.

075

3170

D

ual 5

00

l 3

1600

00

4800

00

17.

Erb

icid

at +

des

ervi

t ha

1

8000

0 80

000

1 22

.3

II/1

0.

045

1480

18.

Dis

cuit

+ g

răpa

t de

2 or

i ha

2

2500

00

5000

00

19.

Des

chis

rig

ole

ha

1 17

5000

17

5000

Răs

ad

fire

60

000

1000

60

0000

00

20.

Încă

rcat

răs

ad (

v)

t

6 15

II

/3

12.0

00

3960

00

21

. T

rans

port

răs

ad(v

) tk

m

36

1500

54

000

T

o t

a l

2924

534.

5

12.2

34

4044

08

6131

5710

192

0 1

2 3

4 5

6 7

8 9

10

11

12

13

14

15

R

E P

O R

T

29

2453

4.

12.2

37

4044

08

6131

5710

22

. D

escă

rcat

răs

ad(v

) t

6

19.5

II

/3

0.92

3 30

642

23

. A

lim

enta

t MPR

ha

1 0.

85

III/

4 4.

706

1741

18

24

. P

lant

at r

ăsad

ha

1

4000

00

4000

00

25.

Irig

at d

e 5

ori

ha

5

1.6

IV/5

15

.625

65

6250

A

pă

mc

1000

10

00

1000

000

26.

Com

plet

at g

olur

i ha

1 2

II/1

0.

500

1650

0 R

ăsad

fi

re

6000

10

00

6000

000

27.

Prep

arat

sol

uţie

erb

icid

m

iil

0.

8 10

.6

IV/1

0.

075

3170

S

enco

r kg

0.

3 17

8600

53

580

28

Tra

nspo

rtat

sol

uţie

erb

icid

tk

m

4.8

1500

72

00

29.

Erb

icid

at +

Des

ervi

t ha

1

8000

0 80

000

1 22

.3

II/1

0.

045

1480

30.

Inst

alat

ara

ci

mii

b

2.5

4 II

/2

1.25

0 41

250

Ara

ci

buc

2500

50

0 12

5000

0 31

. În

tins

sâr

mă

mii

m

17

4

II/2

8.

500

2805

00

Sâr

mă

kg

400

8000

32

0000

0 32

. L

egat

tom

ate(

v)

mii

f

60

1.75

II

/1

34.2

86

1131

429

Sfo

ară

kg

12

2500

0 30

0000

33

. P

răşi

t mec

anic

de

trei

ori

ha

3

2500

00

7500

00

34.

Păş

it m

anua

l de

2 or

i ha

2 0.

15

II/1

13

.333

44

0000

35.

Leg

at ş

i cop

ilit

de

două

ori

(v)

mii

f

120

1.52

5 II

/1

78.6

89

2596

721

36

. În

cărc

at în

gr.c

h. N

/2+

K/2

(v)

t

0.12

0 18

II

/2

0.01

3 44

2 În

gr.c

u N

kg

76

23

10

1455

60

37.

Tra

nspo

rt în

gr. c

u N

/2+

K/2

(v)

tkm

0.

723

1500

10

84.5

Îngr

.cu

K

kg

44.5

27

00

1201

50

38.

Pră

şit +

fer

tiliz

at

ha

1 70

000

7000

0 1

55

II/2

0.

063

1200

39.

Tra

nspo

rt a

pă 3

str

opir

i tk

m

14.4

15

00

2160

0

40

. Pr

epar

at s

oluţ

ie

mii

l

2.4

10.6

IV

/1

0.22

6 95

09

Dit

hane

l

2 48

000

9600

0 41

. T

rat.c

ultu

ra+

dese

rvit

de

3 or

i ha

3

8000

0 24

0000

3

20

II/1

0.

150

4950

R

idom

il

l 3

2475

00

7425

00

42.

Tra

nsp.

apă+

com

b. d

ăună

tori

tk

m

9.6

1500

14

400

S

ando

fan

kg

2.5

1678

40

4196

00

43.

Prep

arat

sol

uţie

m

iil

1.

6 10

.6

IV/1

0.

151

6340

D

ecis

l

0.3

9874

0 29

622

44.

Tra

tat c

ultu

ră+d

eser

v. d

e 2

ori

ha

2 80

000

1600

00

2 20

II

/1

0.10

0 33

00

Fast

ac

l 0.

1 16

7200

16

720

45.

Rec

olta

t tom

ate(

v)

t

40

0.22

II

/1

181.

82

6000

000

46

. S

orta

t tom

ate(

v)

t

40

0.5

I/1

80.0

0 24

0000

0

47.

Încă

rcat

tom

ate(

v)

t

40

19.5

II

/2

4.10

3 13

5385

48.

Tra

nspo

rt to

mat

e(v)

tk

m

240

1500

36

0000

49

. D

escă

rcat

tom

ate(

v)

t

40

19.5

II

/3

6.15

4 20

3077

T

OT

AL

GE

NE

RA

L

50

2881

9

442.

92

1454

0489

74

7194

42

193

FIŞA TEHNOLOGICĂ A CULTURII TOMATE – V1 Partea a II-a

Nr. crt.

Elemente de cheltuieli lei %

1. Materiale din surse proprii 240000.0 0.16 2. Materiale cumpărate 73479442.0 49.96 3. Cheltuieli de aprovizionare(20%) 14695888.4 9.99 4. Cheltuieli cu lucrări mecanice 5028819.0 3.42 5. Valoarea apei pentru irigat 1000000.0 0.68 6. Amortizarea fondurilor fixe - - 7. Impozitul pe venitul agricol - - 8. Arenda - - 9. Prime de asigurare - -

10. Alte impozite şi taxe - - 11. Alte cheltuieli materiale(1%) 942041.0 0.64

I. TOTAL CHELTUIELI MATERIALE 95146190.9 64.69 CHELTUIELI CU MUNCA VIE

1. Cheltuieli cu lucrările manuale 14540489.0 9.89 2. Contribuţii la fondul de pensii şi asigurări sociale(25%) 3635122.3 2.47 3. Contribuţii la fondul de şomaj(5%) 727024.0 0.49 4. Alte cheltuieli salariale (1%) 145045.0 0.10 II. TOTAL CHELTUIELI CU MUNCA VIE 19048041.0 12.95 III. TOTAL CHELTUIELI DIRECTE (I+II) 114194232.0 77.64 IV. CHELTUIELI INDIRECTE (12%) 13703307.8 9.32 V. DOBÂNZI AFERENTE CREDITĂRII 19184630.9 13.04 VI. TOTAL CHELTUIELI DE PRODUCŢIE (CT) 147082171.0 100.00 Valoarea producţiei secundare (VPS) - - VII. CHELTUIELI AFERENTE PRODUCŢIEI PRINCI-

PALE 147082171.0 100.00

INDICATORI ECONOMICI 1. Cost unitar de producţie (cp) lei/kg 3677 2. Preţ de vânzare (pv) lei/kg 3800 3. Profit brut unitar (pr) lei/kg 123 4. Rata profitului (r) % 3.3 5. Productivitatea muncii (w) kg/zo 90.3 lei/zo 343178.8

6. Cheltuieli de producţie în echivalent produs kg/ha 38705.8

195

Ane

xa I

I E

xplo

ataţ

ia a

gric

olă

H

orti

cola

FIŞ

A T

EH

NO

LO

GIC

Ă A

CU

LT

UR

II

P

rodu

cţia

med

ie

5500

0 D

ista

nţa

de tr

ansp

ort _

___6

____

TO

MA

TE

V2

S

upra

faţa

___

____

1___

__

C

ultu

ra p

r. _

_Var

ză__

____

Nr.

cr

t. L

ucră

ri te

hnol

ogic

e în

or

dine

cro

nolo

gică

U

M

Luc

rări

exe

cuta

te

mec

aniz

at

Luc

rări

exe

cuta

te m

anua

l C

onsu

m d

e m

ater

iale

Vol

. lu

cr.

Tar

if

lei/

UM

Che

lt.

cu lu

cr.

mec

. le

i

Vol

. lu

cr.

Nor

ma

de

mun

- că

Gru

pa

lucr

ă ri

i

Nec

e-

sar

ZO

Che

lt.

cu f

orţa

de

m

uncă

Felu

l m

ater

iale

lor

U

M

Con

su

m

nor-

m

at

Pre

ţ le

i/U

M

Tot

al

lei

0 1

2 3

4 5

6 7

8 9

10

11

12

13

14

15

1 D

iscu

it te

ren

de 2

ori

ha

2

2500

00

5000

00

2.

Niv

elat

tere

n ha

1

8000

0 80

000

3.

Încă

rcat

gun

oi d

e gr

ajd

(v)

t 25

22

000

5500

00

G

unoi

gr.

t

25

1200

0 30

0000

4.

T

rans

port

at g

unoi

de

graj

d (v

) tk

m

150

1500

22

5000

5.

Fe

rtil

izat

cu

MIG

ha

1

6000

0 60

000

6.

Încă

rcat

îngr

.ch.

cu (

P+K

)1/2

(v)

t

0.58

9 18

II

/2

0.06

5 21

60

Îngr

.cu

K

kg

89

2700

24

0300

7.

T

rans

p.în

gr.c

h. c

u (P

+K

)1/2

(v)

tkm

3.

534

1500

53

01

În

gr. c

u P

kg

500

1200

60

0000

8.

A

dm.în

gr.c

h. +

ali

men

tat M

IC

ha

1 70

000

7000

0 1

55

II/2

0.

036

1200

9.

Ară

tură

de

toam

nă

ha

1 40

0000

40

0000

10

. G

răpa

t ter

en

ha

1 55

000

5500

0

11

. În

cărc

at în

gr.c

h. c

u N

1/2(

v)

t

0.15

1 18

II

/2

0.01

7 55

6 În

gr.c

u N

kg

15

1.5

2310

34

9965

12

. T

rans

port

îngr

.ch.

cu

N1/

2(v)

tk

m

0.90

9 15

00

1363

.5

13.

Adm

. îng

r.ch

.+al

imen

tat M

IC

ha

1 70

000

7000

0 1

55

II/2

0.

036

1200

14.

Dis

cuit

+ g

răpa

t ha

1

2500

00

2500

00

15.

Tra

nspo

rt a

pă

tkm

4.

8 15

00

7200

16

. P

repa

rat s

oluţ

ie e

rbic

id

ml

0.

8 10

.6

IV/1

0.

075

3170

D

ual 5

00

l 3

1600

00

4800

00

17.

Erb

icid

at +

des

ervi

t ha

1

8000

0 80

000

1 22

.3

II/1

0.

045

1480

18.

Dis

cuit

+ g

răpa

t de

2 or

i ha

2

2500

00

5000

00

19.

Des

chis

rig

ole

ha

1 17

5000

17

5000

Răs

ad

fire

60

000

1000

60

0000

00

20.

Încă

rcat

răs

ad (

v)

t

7 15

II

/3

14.0

00

4620

00

21

. T

rans

port

răs

ad(v

) tk

m

42

1500

63

000

T

o t

a l

3091

864.

5

14.2

75

4717

65

7197

0265

195

0 1

2 3

4 5

6 7

8 9

10

11

12

13

14

15

R E

P O

R T

3091

864.

14

.275

47

1765

71

9702

65

22.

Des

cărc

at r

ăsad

(v)

t

7 19

.5

II/3

1.

077

3553

8

23.

Alim

enta

t MPR

ha

1 0.

85

III/

4 4.

706

1741

18

24

. Pl

anta

t răs

ad

ha

1 40

0000

40

0000

25

. Ir

igat

de

5 or

i ha

5 1.

6 IV

/5

15.6

25

6562

50

Apă

m

c 10

00

1000

10

0000

0 26

. C

ompl

etat

gol

uri

ha

1

2 II

/1

0.50

0 16

500

Răs

ad

fire

60

00

1000

60

0000

0 27

. Pr

epar

at s

oluţ

ie e

rbic

id

mii

l

0.8

10.6

IV

/1

0.07

5 31

70

Sen

cor

kg

0.3

1786

00

5358

0 28

T

rans

port

at s

oluţ

ie e

rbic

id

tkm

4.

8 15

00

7200

29

. E

rbic

idat

+ D

eser

vit

ha

1 80

000

8000

0 1

22.3

II

/1

0.04

5 14

80

30

. In

stal

at a

raci

m

iib

2.

5 4

II/2

1.

250

4125

0 A

raci

bu

c 25

00

500

1250

000

31.

Înti

ns s

ârm

ă m

iim

17

4 II

/2

8.50

0 28

0500

S

ârm

ă kg

40

0 80

00

3200

000

32.

Leg

at to

mat

e(v)

m

iif

70

1.

75

II/1

40

.000

13

2000

0 S

foar

ă kg

12

25

000

3000

00

33.

Prăş

it m

ecan

ic d

e tr

ei o

ri

ha

3 25

0000

75

0000

34

. Pă

şit m

anua

l de

2 or

i ha

2 0.

15

II/1

13

.333

44

0000

35.

Leg

at ş

i cop

ilit

de

două

ori

(v)

mii

f

140

1.52

5 II

/1

91.8

03

3029

508

36

. În

cărc

at în

gr.c

h. N

/2+

K/2

(v)

t

0.24

1 18

II

/2

0.02

7 88

2 În

gr.c

u N

kg

15

1.5

2310

34

9965

37

. T

rans

port

îngr

. cu

N/2

+K

/2(v

) tk

m

1.44

3 15

00

2164

.5

În

gr.c

u K

kg

89

27

00

2403

00

38.

Prăş

it +

fer

tiliz

at

ha

1 70

000

7000

0 1

55

II/2

0.

063

1200

39.

Tra

nspo

rt a

pă 3

str

opir

i tk

m

14.4

15

00

2160

0

40

. Pr

epar

at s

oluţ

ie

mii

l

2.4

10.6

IV

/1

0.22

6 95

09

Dit

hane

l

2 48

000

9600

0 41

. T

rat.c

ultu

ra+

dese

rvit

de

3 or

i ha

3

8000

0 24

0000

3

20

II/1

0.

150

4950

R

idom

il

l 3

2475

00

7425

00

42.

Tra

nsp.

apă+

com

b. d

ăună

tori

tk

m

9.6

1500

14

400

S

ando

fan

kg

2.5

1678

40

4196

00

43.

Prep

arat

sol

uţie

m

iil

1.

6 10

.6

IV/1

0.

151

6340

D

ecis

l

0.3

9874

0 29

622

44.

Tra

tat c

ultu

ră+

dese

rv. d

e 2

ori

ha

2 80

000

1600

00

2 20

II

/1

0.10

0 33

00

Fast

ac

l 0.

1 16

7200

16

720

45.

Rec

olta

t tom

ate(

v)

t

55

0.22

II

/1

250.

00

8250

000

46

. So

rtat

tom

ate(

v)

t

55

0.5

I/1

110.

00

3300

000

47

. În

cărc

at to

mat

e(v)

t

55

19

.5

II/2

5.

641

1861

54

48

. T

rans

port

tom

ate(

v)

tkm

33

0 15

00

4950

00

49.

Des

cărc

at to

mat

e(v)

t

55

19

.5

II/3

8.

462

2792

31

TO

TA

L G

EN

ER

AL

5332

229

56

5.98

18

5116

44

8716

8552

196

FIŞA TEHNOLOGICĂ A CULTURII TOMATE – V2 Partea a II-a

Nr. crt.

Elemente de cheltuieli lei %

1. Materiale din surse proprii 300000.0 0.17 2. Materiale cumpărate 85368552.0 49.24 3. Cheltuieli de aprovizionare(20%) 17073710.4 9.85 4. Cheltuieli cu lucrări mecanice 5332229.0 3.08 5. Valoarea apei pentru irigat 1500000.0 0.87 6. Amortizarea fondurilor fixe - - 7. Impozitul pe venitul agricol - - 8. Arenda - - 9. Prime de asigurare - -

10. Alte impozite şi taxe - - 11. Alte cheltuieli materiale(1%) 1092745.0 0.63

I. TOTAL CHELTUIELI MATERIALE 110367236.3 63.65 CHELTUIELI CU MUNCA VIE

1. Cheltuieli cu lucrările manuale 18511644.0 10.68 2. Contribuţii la fondul de pensii şi asigurări sociale(25%) 4627911.1 2.67 3. Contribuţii la fondul de şomaj(5%) 925582.0 0.53 4. Alte cheltuieli salariale (1%) 185116.0 0.11 II. TOTAL CHELTUIELI CU MUNCA VIE 24250254.0 13.99 III. TOTAL CHELTUIELI DIRECTE (I+II) 134617490.0 77.64 IV. CHELTUIELI INDIRECTE (12%) 16154098.8 9.32 V. DOBÂNZI AFERENTE CREDITĂRII 22615738.4 13.04 VI. TOTAL CHELTUIELI DE PRODUCŢIE (CT) 173387327.0 100.00 Valoarea producţiei secundare (VPS) - - VII. CHELTUIELI AFERENTE PRODUCŢIEI PRINCI-

PALE 173387327.0 100.00

INDICATORI ECONOMICI 1. Cost unitar de producţie (cp) lei/kg 3152 2. Preţ de vânzare (pv) lei/kg 3800 3. Profit brut unitar (pr) lei/kg 648 4. Rata profitului (r) % 20.5 5. Productivitatea muncii (w) kg/zo 97.2 lei/zo 369269.0

6. Cheltuieli de producţie în echivalent produs kg/ha 45628.2

197

Ane

xa I

II

Exp

loat

aţia

agr

icol

ă

Hor

tico

la

F

IŞA

TE

HN

OL

OG

ICĂ

A C

UL

TU

RII

Pro

ducţ

ia m

edie

65

000

Dis

tanţ

a de

tran

spor

t ___

_6__

__

T

OM

AT

E V

3

Sup

rafa

ţa _

____

__1_

____

Cul

tura

pr.

__V

arză

____

__

Nr.

cr

t. L

ucră

ri te

hnol

ogic

e în

or

dine

cro

nolo

gică

U

M

Luc

rări

exe

cuta

te

mec

aniz

at

Luc

rări

exe

cuta

te m

anua

l C

onsu

m d

e m

ater

iale

Vol

. lu

cr.

Tar

if

lei/

UM

C

helt

. cu

lucr

. m

ec.

lei

Vol

. lu

cr.

Nor

ma

de

mun

că

Gru

pa

lu-

cră

rii

Nec

e-

sar

ZO

Che

lt.

cu f

orţa

de

m

uncă

Felu

l m

ater

iale

lor

U

M

Con

su

m

nor-

m

at

Pre

ţ le

i/U

M

Tot

al

lei

0 1

2 3

4 5

6 7

8 9

10

11

12

13

14

15

1 D

iscu

it te

ren

de 2

ori

ha

2

2500

00

5000

00

2.

Niv

elat

tere

n ha

1

8000

0 80

000

3.

Încă

rcat

gun

oi d

e gr

ajd

(v)

t 30

22

000

6600

00

G

unoi

gr.

t

30

1200

0 36

0000

4.

T

rans

port

at g

unoi

de

graj

d (v

) tk

m

180

1500

27

0000

5.

Fe

rtil

izat

cu

MIG

ha

1

6000

0 60

000

6.

Încă

rcat

îngr

.ch.

cu (

P+K

)1/2

(v)

t

0.88

4 18

II

/2

0.09

8 32

41

Îngr

.cu

K

kg

133.

5 27

00

3604

50

7.

Tra

nsp.

îngr

.ch.

cu

(P+

K)1

/2(v

) tk

m

5.30

1 15

00

7951

.5

În

gr. c

u P

kg

750

1200

90

0000

8.

A

dm.în

gr.c

h. +

ali

men

tat M

IC

ha

1 70

000

7000

0 1

55

II/2

0.

036

1200

9.

Ară

tură

de

toam

nă

ha

1 40

0000

40

0000

10

. G

răpa

t ter

en

ha

1 55

000

5500

0

11

. În

cărc

at în

gr.c

h. c

u N

1/2(

v)

t

0.22

8 18

II

/2

0.02

5 83

6 În

gr.c

u N

kg

22

7.5

2310

52

5525

12

. T

rans

port

îngr

.ch.

cu

N1/

2(v)

tk

m

1.36

5 15

00

2047

.5

13.

Adm

. îng

r.ch

.+al

imen

tat M

IC

ha

1 70

000

7000

0 1

55

II/2

0.

036

1200

14.

Dis

cuit

+ g

răpa

t ha

1

2500

00

2500

00

15.

Tra

nspo

rt a

pă

tkm

4.

8 15

00

7200

16

. P

repa

rat s

oluţ

ie e

rbic

id

ml

0.

8 10

.6

IV/1

0.

075

3170

D

ual 5

00

l 3

1600

00

4800

00

17.

Erb

icid

at +

des

ervi

t ha

1

8000

0 80

000

1 22

.3

II/1

0.

045

1480

18.

Dis

cuit

+ g

răpa

t de

2 or

i ha

2

2500

00

5000

00

19.

Des

chis

rig

ole

ha

1 17

5000

17

5000

Răs

ad

fire

60

000

1000

60

0000

00

20.

Încă

rcat

răs

ad (

v)

t

8 15

II

/3

16.0

00

5280

00

21

. T

rans

port

răs

ad(v

) tk

m

48

1500

72

000

T o

t a

l

32

5919

9

16.3

17

5391

27

8262

5975

198

0

1 2

3 4

5 6

7 8

9 10

11

12

13

14

15

R

E P

O R

T

32

5919

9

16.3

17

5391

27

8262

5975

22

. D

escă

rcat

răs

ad(v

) t

8

19.5

II

/3

1.23

1 40

615

23

. A

lim

enta

t MPR

ha

1 0.

85

III/

4 4.

706

1741

18

24

. P

lant

at r

ăsad

ha

1

4000

00

4000

00

25.

Irig

at d

e 5

ori

ha

5

1.6

IV/5

15

.625

65

6250

A

pă

mc

1000

10

00

1000

000

26.

Com

plet

at g

olur

i ha

1 2

II/1

0.

500

1650

0 R

ăsad

fi

re

6000

10

00

6000

000

27.

Pre

para

t sol

uţie

erb

icid

m

iil

0.

8 10

.6

IV/1

0.

075

3170

S

enco

r kg

0.

3 17

8600

53

580

28

Tra

nspo

rtat

sol

uţie

erb

icid

tk

m

4.8

1500

72

00

29.

Erb

icid

at +

Des

ervi

t ha

1

8000

0 80

000

1 22

.3

II/1

0.

045

1480

30.

Inst

alat

ara

ci

mii

b

2.5

4 II

/2

1.25

0 41

250

Ara

ci

buc

2500

50

0 12

5000

0 31

. În

tins

sâr

mă

mii

m

17

4

II/2

8.

500

2805

00

Sâr

mă

kg

400

8000

32

0000

0 32

. L

egat

tom

ate(

v)

mii

f

80

1.75

II

/1

45.7

14

1508

571

Sfo

ară

kg

12

2500

0 30

0000

33

. P

răşi

t mec

anic

de

trei

ori

ha

3

2500

00

7500

00

34.

Păş

it m

anua

l de

2 or

i ha

2 0.

15

II/1

13

.333

44

0000

35.

Leg

at ş

i cop

ilit

de

două

ori

(v)

mii

f

160

1.52

5 II

/1

104.

92

3462

295

36

. În

cărc

at în

gr.c

h. N

/2+

K/2

(v)

t

0.36

1 18

II

/2

0.04

0 13

24

Îngr

.cu

N

kg

227.

5 23

10

5255

25

37.

Tra

nspo

rt în

gr. c

u N

/2+

K/2

(v)

tkm

2.

166

1500

32

49

În

gr.c

u K

kg

13

3.5

2700

36

0450

38

. P

răşi

t + f

erti

lizat

ha

1

7000

0 70

000

1 55

II

/2

0.06

3 12

00

39

. T

rans

port

apă

3 s

trop

iri

tkm

14

.4

1500

21

600

40.

Pre

para

t sol

uţie

m

iil

2.

4 10

.6

IV/1

0.

226

9509

D

itha

ne

l 2

4800

0 96

000

41.

Tra

t.cul

tura

+de

serv

it d

e 3

ori

ha

3 80

000

2400

00

3 20

II

/1

0.15

0 49

50

Rid

omil

l

3 24

7500

74

2500

42

. T

rans

p.ap

ă+co

mb.

dău

năto

ri

tkm

9.

6 15

00

1440

0

San

dofa

n kg

2.

5 16

7840

41

9600

43

. P

repa

rat s

oluţ

ie

mii

l

1.6

10.6

IV

/1

0.15

1 63

40

Dec

is

l 0.

3 98

740

2962

2 44

. T

rata

t cul

tură

+de

serv

. de

2 or

i ha

2

8000

0 16

0000

2

20

II/1

0.

100

3300

Fa

stac

l

0.1

1672

00

1672

0 45

. R

ecol

tat t

omat

e(v)

t

65

0.

22

II/1

29

5.46

97

5000

0

46.

Sor

tat t

omat

e(v)

t

65

0.

50

I/1

130.

00

3900

000

47

. În

cărc

at to

mat

e(v)

t

65

19

.5

II/2

6.

667

2200

00

48

. T

rans

port

tom

ate(

v)

tkm

39

0 15

00

5850

00

49.

Des

cărc

at to

mat

e(v)

t

65

19

.5

II/3

10

.000

33

0000

T

OT

AL

GE

NE

RA

L

55

9064

8

655.

04

2139

0499

99

6199

72

199

FIŞA TEHNOLOGICĂ A CULTURII TOMATE – V3 Partea a II-a

Nr. crt.

Elemente de cheltuieli lei %

1. Materiale din surse proprii 360000.0 0.18 2. Materiale cumpărate 97259972.0 49.17 3. Cheltuieli de aprovizionare(20%) 19451994.4 9.83 4. Cheltuieli cu lucrări mecanice 5590648.0 2.83 5. Valoarea apei pentru irigat 2000000.0 1.01 6. Amortizarea fondurilor fixe - - 7. Impozitul pe venitul agricol - - 8. Arenda - - 9. Prime de asigurare - -

10. Alte impozite şi taxe - - 11. Alte cheltuieli materiale(1%) 1243026.0 0.63

I. TOTAL CHELTUIELI MATERIALE 125545640.5 63.47 CHELTUIELI CU MUNCA VIE

1. Cheltuieli cu lucrările manuale 21390499.0 10.81 2. Contribuţii la fondul de pensii şi asigurări sociale(25%) 5347624.7 2.70 3. Contribuţii la fondul de şomaj(5%) 1069525.0 0.54 4. Alte cheltuieli salariale (1%) 213905.0 0.11 II. TOTAL CHELTUIELI CU MUNCA VIE 28021554.0 14.17 III. TOTAL CHELTUIELI DIRECTE (I+II) 153567194.0 77.64 IV. CHELTUIELI INDIRECTE (12%) 18428063.3 9.32 V. DOBÂNZI AFERENTE CREDITĂRII 25799288.6 13.04 VI. TOTAL CHELTUIELI DE PRODUCŢIE (CT) 197794546.0 100.00 Valoarea producţiei secundare (VPS) - - VII. CHELTUIELI AFERENTE PRODUCŢIEI PRINCIPALE 197794546.0 100.00 INDICATORI ECONOMICI

1. Cost unitar de producţie (cp) lei/kg 3043 2. Preţ de vânzare (pv) lei/kg 3800 3. Profit brut unitar (pr) lei/kg 757 4. Rata profitului (r) % 24.9 5. Productivitatea muncii (w) kg/zo 99.2 lei/zo 377076.6

6. Cheltuieli de producţie în echivalent produs kg/ha 52051.2

200

Ane

xa I

V

Exp

loat

aţia

agr

icol

ă

Hor

tico

la

F

IŞA

TE

HN

OL

OG

ICĂ

A C

UL

TU

RII

Pro

ducţ

ia m

edie

70

000

Dis

tanţ

a de

tran

spor

t ___

_6__

__

T

OM

AT

E V

4

Sup

rafa

ţa _

____

__1_

____

Cul

tura

pr.

__V

arză

____

__

Nr.

cr

t. L

ucră

ri te

hnol

ogic

e în

or

dine

cro

nolo

gică

U

M

Luc

rări

exe

cuta

te

mec

aniz

at

Luc

rări

exe

cuta

te m

anua

l C

onsu

m d

e m

ater

iale

Vol

. lu

cr.

Tar

if

lei/

UM

Che

lt.

cu lu

cr.

mec

. le

i

Vol

. lu

cr.

Nor

ma

de

mun

că

Gru

pa

lu-

cră

rii

Nec

e-

sar

ZO

Che

lt.

cu f

orţa

de

m

uncă

Felu

l m

ater

iale

lor

U

M

Con

su

m

nor-

m

at

Pre

ţ le

i/U

M

Tot

al

lei

0 1

2 3

4 5

6 7

8 9

10

11

12

13

14

15

1 D

iscu

it te

ren

de 2

ori

ha

2

2500

00

5000

00

2.

Niv

elat

tere

n ha

1

8000

0 80

000

3.

Încă

rcat

gun

oi d

e gr

ajd

(v)

t 35

22

000

7700

00

G

unoi

gr.

t

35

1200

0 42

0000

4.

T

rans

port

at g

unoi

de

graj

d (v

) tk

m

210

1500

31

5000

5.

Fe

rtil

izat

cu

MIG

ha

1

6000

0 60

000

6.

Încă

rcat

îngr

.ch.

cu (

P+K

)1/2

(v)

t

1.17

8 18

II

/2

0.13

1 43

19

Îngr

.cu

K

kg

178

2700

48

0600

7.

T

rans

p.în

gr.c

h. c

u (P

+K

)1/2

(v)

tkm

7.

068

1500

10

602

În

gr. c

u P

kg

1000

12

00

1200

000

8.

Adm

.îngr

.ch.

+ a

lim

enta

t MIC

ha

1

7000

0 70

000

1 55

II

/2

0.03

6 12

00

9.

A

rătu

ră d

e to

amnă

ha

1

4000

00

4000

00

10.

Gră

pat t

eren

ha

1

5500

0 55

000

11.

Încă

rcat

îngr

.ch.

cu

N1/

2(v)

t

0.

303

18

II/2

0.

034

1111

În

gr.c

u N

kg

30

3 23

10

6999

30

12.

Tra

nspo

rt în

gr.c

h. c

u N

1/2(

v)

tkm

1.

818

1500

27

27

13.

Adm

. îng

r.ch

.+al

imen

tat M

IC

ha

1 70

000

7000

0 1

55

II/2

0.

036

1200

14.

Dis

cuit

+ g

răpa

t ha

1

2500

00

2500

00

15.

Tra

nspo

rt a

pă

tkm

4.

8 15

00

7200

16

. P

repa

rat s

oluţ

ie e

rbic

id

ml

0.

8 10

.6

IV/1

0.

075

3170

D

ual 5

00

l 3

1600

00

4800

00

17.

Erb

icid

at +

des

ervi

t ha

1

8000

0 80

000

1 22

.3

II/1

0.

045

1480

18.

Dis

cuit

+ g

răpa

t de

2 or

i ha

2

2500

00

5000

00

19.

Des

chis

rig

ole

ha

1 17

5000

17

5000

Răs

ad

fire

60

000

1000

60

0000

00

20.

Încă

rcat

răs

ad (

v)

t

9 15

II

/3

18.0

00

5940

00

21

. T

rans

port

răs

ad(v

) tk

m

54

1500

81

000

T o

t a

l

34

2652

9

18.3

58

6064

80

9328

0530

201

0

1 2

3 4

5 6

7 8

9 10

11

12

13

14

15

R

E P

O R

T

34

2652

9

18.3

58

6064

80

9328

0530

22

. D

escă

rcat

răs

ad(v

) t

9

19.5

II

/3

1.38

5 45

692

23

. A

limen

tat M

PR

ha

1

0.85

II

I/4

4.70

6 17

4118

24.

Plan

tat r

ăsad

ha

1

4000

00

4000

00

25.

Irig

at d

e 5

ori

ha

5

1.6

IV/5

15

.625

65

6250

A

pă

mc

1000

10

00

1000

000

26.

Com

plet

at g

olur

i ha

1 2

II/1

0.

500

1650

0 R

ăsad

fi

re

6000

10

00

6000

000

27.

Prep

arat

sol

uţie

erb

icid

m

iil

0.

8 10

.6

IV/1

0.

075

3170

Se

ncor

kg

0.

3 17

8600

53

580

28

Tra

nspo

rtat

sol

uţie

erb

icid

tk

m

4.8

1500

72

00

29.

Erb

icid

at +

Des

ervi

t ha

1

8000

0 80

000

1 22

.3

II/1

0.

045

1480

30.

Inst

alat

ara

ci

mii

b

2.5

4 II

/2

1.25

0 41

250

Ara

ci

buc

2500

50

0 12

5000

0 31

. În

tins

sâr

mă

mii

m

17

4

II/2

8.

500

2805

00

Sâr

mă

kg

400

8000

32

0000

0 32

. L

egat

tom

ate(

v)

mii

f

90

1.75

II

/1

51.4

29

1697

143

Sfo

ară

kg

12

2500

0 30

0000

33

. Pr

ăşit

mec

anic

de

trei

ori

ha

3

2500

00

7500

00

34.

Păşi

t man

ual d

e 2

ori

ha

2

0.15

II

/1

13.3

33

4400

00

35

. L

egat

şi c

opil

it d

e do

uă o

ri(v

) m

iif

18

0 1.

525

II/1

11

8.03

3 38

9508

2

36.

Încă

rcat

îngr

.ch.

N/2

+K

/2(v

) t

0.

481

18

II/2

0.

053

1764

În

gr.c

u N

kg

30

3 23

10

6999

30

37.

Tra

nspo

rt în

gr. c

u N

/2+

K/2

(v)

tkm

2.

886

1500

43

29

În

gr.c

u K

kg

17

8 27

00

4806

00

38.

Prăş

it +

fer

tiliz

at

ha

1 70

000

7000

0 1

55

II/2

0.

063

1200

39.

Tra

nspo

rt a

pă 3

str

opir

i tk

m

14.4

15

00

2160

0

40

. Pr

epar

at s

oluţ

ie

mii

l

2.4

10.6

IV

/1

0.22

6 95

09

Dit

hane

l

2 48

000

9600

0 41

. T

rat.c

ultu

ra+

dese

rvit

de

3 or

i ha

3

8000

0 24

0000

3

20

II/1

0.

150

4950

R

idom

il l

3 24

7500

74

2500

42

. T

rans

p.ap

ă+co

mb.

dău

năto

ri

tkm

9.

6 15

00

1440

0

Sand

ofan

kg

2.

5 16

7840

41

9600

43

. Pr

epar

at s

oluţ

ie

mii

l

1.6

10.6

IV

/1

0.15

1 63

40

Dec

is

l 0.

3 98

740

2962

2 44

. T

rata

t cul

tură

+de

serv

. de

2 or

i ha

2

8000

0 16

0000

2

20

II/1

0.

100

3300

Fa

stac

l

0.1

1672

00

1672

0 45

. R

ecol

tat t

omat

e(v)

t

70

0.

22

II/1

31

8.18

10

5000

00

46

. So

rtat

tom

ate(

v)

t

70

0.50

I/

1 14

0.00

42

0000

0

47.

Încă

rcat

tom

ate(

v)

t

70

19.5

II

/2

7.17

9 23

6923

48.

Tra

nspo

rt to

mat

e(v)

tk

m

420

1500

63

0000

49

. D

escă

rcat

tom

ate(

v)

t

70

19.5

II

/3

10.7

69

3553

85

TO

TA

L G

EN

ER

AL

5804

058

71

0.09

23

1770

.35

1120

6908

2

202

FIŞA TEHNOLOGICĂ A CULTURII TOMATE – V4 Partea a II-a

Nr. crt.

Elemente de cheltuieli lei %

1. Materiale din surse proprii 420000.0 0.19 2. Materiale cumpărate 109149082.0 49.55 3. Cheltuieli de aprovizionare(20%) 21829816.4 9.91 4. Cheltuieli cu lucrări mecanice 5804058.0 2.63 5. Valoarea apei pentru irigat 2500000.0 1.13 6. Amortizarea fondurilor fixe - - 7. Impozitul pe venitul agricol - - 8. Arenda - - 9. Prime de asigurare - -

10. Alte impozite şi taxe - - 11. Alte cheltuieli materiale(1%) 1392830.0 0.63

I. TOTAL CHELTUIELI MATERIALE 140675786.0 63.86 CHELTUIELI CU MUNCA VIE

1. Cheltuieli cu lucrările manuale 23177035.0 10.52 2. Contribuţii la fondul de pensii şi asigurări sociale(25%) 5794258.7 2.63 3. Contribuţii la fondul de şomaj(5%) 1158852.0 0.53 4. Alte cheltuieli salariale (1%) 231770.0 0.11 II. TOTAL CHELTUIELI CU MUNCA VIE 30361916.0 13.78 III. TOTAL CHELTUIELI DIRECTE (I+II) 171037702.0 77.64 IV. CHELTUIELI INDIRECTE (12%) 20524524.2 9.32 V. DOBÂNZI AFERENTE CREDITĂRII 28734333.8 13.04 VI. TOTAL CHELTUIELI DE PRODUCŢIE (CT) 220296560.0 100.00 Valoarea producţiei secundare (VPS) - - VII. CHELTUIELI AFERENTE PRODUCŢIEI PRINCIPALE 220296560.0 100.00 INDICATORI ECONOMICI

1. Cost unitar de producţie (cp) lei/kg 3147 2. Preţ de vânzare (pv) lei/kg 3800 3. Profit brut unitar (pr) lei/kg 653 4. Rata profitului (r) % 20.7 5. Productivitatea muncii (w) kg/zo 98.6 lei/zo 374602.6

6. Cheltuieli de producţie în echivalent produs kg/ha 57972.8

204

Ane

xa V

E

xplo

ataţ

ia a

gric

olă

H

orti

cola

FIŞ

A T

EH

NO

LO

GIC

Ă A

CU

LT

UR

II

P

rodu

cţia

med

ie

7300

0 D

ista

nţa

de tr

ansp

ort _

___6

____

TO

MA

TE

V5

S

upra

faţa

___

____

1___

__

C

ultu

ra p

r. _

_Var

ză__

____

Nr.

cr

t. L

ucră

ri te

hnol

ogic

e în

or

dine

cro

nolo

gică

U

M

Luc

rări

exe

cuta

te

mec

aniz

at

Luc

rări

exe

cuta

te m

anua

l C

onsu

m d

e m

ater

iale

Vol

. lu

cr.

Tar

if

lei/

UM

Che

lt.

cu lu

cr.

mec

. le

i

Vol

. lu

cr.

Nor

ma

de

mun

că

Gru

pa

lu-

cră

rii

Nec

e-

sar

ZO

Che

lt.

cu f

orţa

de

m

uncă

Felu

l m

ater

iale

lor

U

M

Con

su

m

nor-

m

at

Pre

ţ le

i/U

M

Tot

al

lei

0 1

2 3

4 5

6 7

8 9

10

11

12

13

14

15

1 D

iscu

it te

ren

de 2

ori

ha

2

2500

00

5000

00

2.

Niv

elat

tere

n ha

1

8000

0 80

000

3.

Încă

rcat

gun

oi d

e gr

ajd

(v)

t 40

22

000

8800

00

G

unoi

gr.

t

40

1200

0 48

0000

4.

T

rans

port

at g

unoi

de

graj

d (v

) tk

m

240

1500

36

0000

5.

Fe

rtil

izat

cu

MIG

ha

1

6000

0 60

000

6.

Încă

rcat

îngr

.ch.

cu (

P+K

)1/2

(v)

t

1.47

2 18

II

/2

0.16

4 53

97

Îngr

.cu

K

kg

222

2700

59

9400

7.

T

rans

p.în

gr.c

h. c

u (P

+K

)1/2

(v)

tkm

8.

832

1500

13

248

În

gr. c

u P

kg

1250

12

00

1500

000

8.

Adm

.îngr

.ch.

+ a

lim

enta

t MIC

ha

1

7000

0 70

000

1 55

II

/2

0.03

6 12

00

9.

A

rătu

ră d

e to

amnă

ha

1

4000

00

4000

00

10.

Gră

pat t

eren

ha

1

5500

0 55

000

11.

Încă

rcat

îngr

.ch.

cu

N1/

2(v)

t

0.

379

18

II/2

0.

042

1390

În

gr.c

u N

kg

37

9 23

10

8754

90

12.

Tra

nspo

rt în

gr.c

h. c

u N

1/2(

v)

tkm

2.

274

1500

34

11

13.

Adm

. îng

r.ch

.+al

imen

tat M

IC

ha

1 70

000

7000

0 1

55

II/2

0.

036

1200

14.

Dis

cuit

+ g

răpa

t ha

1

2500

00

2500

00

15.

Tra

nspo

rt a

pă

tkm

4.

8 15

00

7200

16

. P

repa

rat s

oluţ

ie e

rbic

id

ml

0.

8 10

.6

IV/1

0.

075

3170

D

ual 5

00

l 3

1600

00

4800

00

17.

Erb

icid

at +

des

ervi

t ha

1

8000

0 80

000

1 22

.3

II/1

0.

045

1480

18.

Dis

cuit

+ g

răpa

t de

2 or

i ha

2

2500

00

5000

00

19.

Des

chis

rig

ole

ha

1 17

5000

17

5000

Răs

ad

fire

60

000

1000

60

0000

00

20.

Încă

rcat

răs

ad (

v)

t

10

15

II/3

20

.000

66

0000

21.

Tra

nspo

rt r

ăsad

(v)

tkm

60

15

00

9000

0

T

o t

a l

3593

859

20

.399

67

3837

10

3934

890

205

0

1 2

3 4

5 6

7 8

9 10

11

12

13

14

15

R

E P

O R

T

35

9385

9

20.3

99

6738

37

1039

3489

0 22

. D

escă

rcat

răs

ad(v

) t

10

19

.5

II/3

1.

538

5076

9

23.

Ali

men

tat M

PR

ha

1

0.85

II

I/4

4.70

6 17

4118

24.

Pla

ntat

răs

ad

ha

1 40

0000

40

0000

25

. Ir

igat

de

5 or

i ha

5 1.

6 IV

/5

15.6

25

6562

50

Apă

m

c 10

00

1000

10

0000

0 26

. C

ompl

etat

gol

uri

ha

1

2 II

/1

0.50

0 16

500

Răs

ad

fire

60

00

1000

60

0000

0 27

. P

repa

rat s

oluţ

ie e

rbic

id

mii

l

0.8

10.6

IV

/1

0.07

5 31

70

Sen

cor

kg

0.3

1786

00

5358

0 28

T

rans

port

at s

oluţ

ie e

rbic

id

tkm

4.

8 15

00

7200

29

. E

rbic

idat

+ D

eser

vit

ha

1 80

000

8000

0 1

22.3

II

/1

0.04

5 14

80

30

. In

stal

at a

raci

m

iib

2.

5 4

II/2

1.

250

4125

0 A

raci

bu

c 25

00

500

1250

000

31.

Înti

ns s

ârm

ă m

iim

17

4 II

/2

8.50

0 28

0500

S

ârm

ă kg

40

0 80

00

3200

000

32.

Leg

at to

mat

e(v)

m

iif

10

0 1.

75

II/1

57

.143

18

8571

4 S

foar

ă kg

12

25

000

3000

00

33.

Pră

şit m

ecan

ic d

e tr

ei o

ri

ha

3 25

0000

75

0000

34

. P

ăşit

man

ual d

e 2

ori

ha

2

0.15

II

/1

13.3

33

4400

00

35

. L

egat

şi c

opil

it d

e do

uă o

ri(v

) m

iif

20

0 1.

525

II/1

13

1.15

43

2786

9

36.

Încă

rcat

îngr

.ch.

N/2

+K

/2(v

) t

0.

601

18

II/2

0.

067

2204

În

gr.c

u N

kg

37

9 23

10

8754

90

37.

Tra

nspo

rt în

gr. c

u N

/2+

K/2

(v)

tkm

3.

606

1500

54

09

În

gr.c

u K

kg

22

2 27

00

5994

00

38.

Pră

şit +

fer

tiliz

at

ha

1 70

000

7000

0 1

55

II/2

0.

063

1200

39.

Tra

nspo

rt a

pă 3

str

opir

i tk

m

14.4

15

00

2160

0

40

. P

repa

rat s

oluţ

ie

mii

l

2.4

10.6

IV

/1

0.22

6 95

09

Dit

hane

l

2 48

000

9600

0 41

. T

rat.c

ultu

ra+

dese

rvit

de

3 or

i ha

3

8000

0 24

0000

3

20

II/1

0.

150

4950

R

idom

il

l 3

2475

00

7425

00

42.

Tra

nsp.

apă+

com

b. d

ăună

tori

tk

m

9.6

1500

14

400

S

ando

fan

kg

2.5

1678

40

4196

00

43.

Pre

para

t sol

uţie

m

iil

1.

6 10

.6

IV/1

0.

151

6340

D

ecis

l

0.3

9874

0 29

622

44.

Tra

tat c

ultu

ră+

dese

rv. d

e 2

ori

ha

2 80

000

1600

00

2 20

II

/1

0.10

0 33

00

Fast

ac

l 0.

1 16

7200

16

720

45.

Rec

olta

t tom

ate(

v)

t

73

0.22

II

/1

331.

82

1095

0000

46.

Sor

tat t

omat

e(v)

t

73

0.

50

I/1

146.

00

4380

000

47

. În

cărc

at to

mat

e(v)

t

73

19

.5

II/2

7.

487

2470

77

48

. T

rans

port

tom

ate(

v)

tkm

43

8 15

00

6570

00

49.

Des

cărc

at to

mat

e(v)

t

73

19

.5

II/3

11

.231

37

0615

TO

TA

L G

EN

ER

AL

5999

468

75

1.52

9 24

5266

51

1245

1780

2

205

FIŞA TEHNOLOGICĂ A CULTURII TOMATE – V5 Partea a II-a

Nr. crt.

Elemente de cheltuieli lei %

1. Materiale din surse proprii 480000.0 0.20 2. Materiale cumpărate 121037802.0 50.01 3. Cheltuieli de aprovizionare(20%) 24207560.4 10.00 4. Cheltuieli cu lucrări mecanice 5999468.0 2.48 5. Valoarea apei pentru irigat 3000000.0 1.24 6. Amortizarea fondurilor fixe - - 7. Impozitul pe venitul agricol - - 8. Arenda - - 9. Prime de asigurare - -

10. Alte impozite şi taxe - - 11. Alte cheltuieli materiale(1%) 1542448.0 0.64

I. TOTAL CHELTUIELI MATERIALE 155787278.7 64.36 CHELTUIELI CU MUNCA VIE

1. Cheltuieli cu lucrările manuale 24526651.0 10.13 2. Contribuţii la fondul de pensii şi asigurări sociale(25%) 6131662.8 2.53 3. Contribuţii la fondul de şomaj(5%) 1226333.0 0.51 4. Alte cheltuieli salariale (1%) 245267.0 0.10 II. TOTAL CHELTUIELI CU MUNCA VIE 32129913.0 13.27 III. TOTAL CHELTUIELI DIRECTE (I+II) 187917192.0 77.64 IV. CHELTUIELI INDIRECTE (12%) 22550063.0 9.32 V. DOBÂNZI AFERENTE CREDITĂRII 31570088.0 13.04 VI. TOTAL CHELTUIELI DE PRODUCŢIE (CT) 242037343.0 100.00 Valoarea producţiei secundare (VPS) - - VII. CHELTUIELI AFERENTE PRODUCŢIEI PRINCIPALE 242037343.0 100.00 INDICATORI ECONOMICI

1. Cost unitar de producţie (cp) lei/kg 3316 2. Preţ de vânzare (pv) lei/kg 3800 3. Profit brut unitar (pr) lei/kg 484 4. Rata profitului (r) % 14.6 5. Productivitatea muncii (w) kg/zo 97.1 lei/zo 369114.3

6. Cheltuieli de producţie în echivalent produs kg/ha 63694.0

206

7.1.3.4. Funcţii de cost pe termen lung

Să notăm nivelul inputurilor fixate de întreprinzător prin parametrul

k, reprezentând “mărimea echipamentului său” (capital fix). Pe termen lung, el poate face ca acest echipament să varieze. Forma funcţiei de producţie şi a funcţiei costului va depinde de mărimea capitalului său. Dacă el cade de acord asupra mărimii lui k, problema se reduce la cazul funcţiei de cost pe termen scurt. Pentru a ilustra cele afirmate, să considerăm un întreprinzător care are un magazin de episerie. Mărimea echipamentului său este dată de supra-faţa imobilului (numărul de mp). Să presupunem că alternativele sale sunt: 500, 1000 şi 2000 mp şi că actualmente posedă 1000 mp. Pe termen lung, el poate alege oricare din cele trei variante. Adică, dacă magazinul este foarte frecventat, pe termen lung el va trece la amenajarea spaţiului de 2000 mp. Dacă scade clientela, se va restrânge la 500 mp. Odată opţiunea făcută, problema va consta în utilizarea optimă a suprafeţei de mărimea aleasă (dată). Presupunem că mărimea k are o variaţie continuă, iar cele trei funcţii:

1. drumul de expansiune, 2. funcţia de producţie, 3. funcţia de cost,

vor avea formele:

1. D = g(x1, x2, k) 2. y = f(x1, x2, k) 3. CT = p1x1 + p2x2 + (k) .

Aspectul important îl reprezintă aici faptul că partea fixă a costului total (costul fix) devine o mărime variabilă. Prin urmare, cele trei tipuri de funcţii vor căpăta forme diferite în funcţie de variaţia capitalului fix. Ur-mând aceleaşi reguli de compunere a costului total ca şi la cazul pe termen scurt, va rezulta:

CT = (y,k) + (k) În funcţie de mărimea lui k, acesta generează o familie a curbelor de cost posibile. Pentru un nivel de ieşire dat, întreprinzătorul calculează funcţia cos-tului total la diferite mărimi ale lui k şi alege acea stare (mărime) a echipa-mentului pentru care profitul va fi maxim. Să presupunem că pentru cele trei dimensiuni ale lui k, funcţiile costurilor totale se prezintă ca în figura 7.14.

207

Fig. 7.14 – Optimizarea profitului în funcţie de

curba costului pe termen lung

Curba costului pe termen lung se obţine ca mulţime a soluţiilor pe termen scurt, adică punctele de intersecţie ale curbelor costurilor pe termen scurt cu dreptele preţurilor practicate. După determinarea formei concrete a funcţiei de cost pe termen lung, strategia întreprinzătorului va fi aceeaşi ca şi în cazul precedent. (y)p '

7.1.3.5. Distribuirea optimă a unei resurse mai multor

ramuri concurente la resursă

În practica producţiei agricole sunt frecvente situaţiile în care o anu-

mită resursă poate fi utilizată, respectiv este solicitată de mai multe ramuri de producţie. Se ştie, totodată, că acel factor poate să determine efecte dife-rite în cadrul ramurilor concurente la resursă. Se naşte, prin urmare, întreba-rea: cum se va distribui resursa între ramurile concurente pentru a realiza pe ansamblu efectul economic sau tehnic cel mai favorabil.

Instrumentul metodologic folosit pentru a găsi răspunsul la aceste întrebări îl reprezintă tot funcţiile de producţie. Admitem, de pildă, că este vorba de resursa de tip X, care urmează să fie distribuită la trei culturi

3000

4000

5000

6000

7000

8000

9000

10000

11000

12000

13000

0,5 1 1,5 2 2,5

x

y

k1

k2k3

Pretul

209

de câmp. Fie x1, x2, x3 cantităţile de resursă ce urmează să fie distribuite celor trei culturi. În ipoteza că relaţia de dependenţă dintre resursa X şi ran-damentele medii ale celor trei culturi pot fi redate prin funcţiile: 2

111111 xcxbaxy

2222222 xcxbaxy

2333333 xcxbaxy

Principial, distribuirea resursei între cele trei ramuri trebuie astfel făcută încât la ultima fracţiune de resursă adiţionată să se obţină acelaşi efect marginal în fiecare ramură. Evident, pentru produsele ne-omogene este necesar a se opera în unităţi valorice sau convenţionale. Regula potrivit căreia se urmăreşte realizarea aceluiaşi randament marginal în fiecare ramură formează conţinutul principiului echimarginalităţii. Practic, princi-piul echimarginalităţii se materializează diferenţiat după cum resursa în ca-uză este sau nu restricţionată cantitativ şi anume: Dacă există resursă suficientă, atunci distribuirea resursei rezultă din

următorul şir de egalităţi: 0xy'...xy'xy' n21

Cu alte cuvinte, în acest caz, în fiecare ramură, se va aloca resursă până la limita optimului tehnic sau economic, în funcţie de obiectivul urmă-rit adică până la limita la care productivitatea marginală (derivata funcţiei) devine nulă. Dacă resursa este limitată, soluţionarea are la bază tot principiul

echimarginalităţii, care se poate enunţa – în acest caz - după cum urmează:

mxy'...xy'xy' n21

Acest caz poate fi soluţionat după alcătuirea sistemului de ecuaţii al productivităţii marginale. Considerând exemplul cu cele trei ramuri de producţie (culturi), dacă se dispune de o cantitate totală de resursă Q, înseamnă că sistemul de ecuaţii în forma sa generală se prezintă în felul următor: mx2cb 111 mx2cb 222 mx2cb 333 Qxxx 321

Evident, rezolvarea sistemului duce la cunoaşterea cantităţilor din resursa Q, care vor fi distribuite pe unitatea de suprafaţă la cele trei ra-muri(x1, x2, x3).

Aplicaţia 7.4: Se presupune că cele trei culturi ar fi grâul, orzul şi porumbul. Se admite, de asemenea că, influenţa cantităţilor de îngrăşăminte

210

(x1, x2, x3), din resursa total Q, asupra producţiei medii la cele trei culturi poate fi redată prin următoarele funcţii:

2111 0,100x30x3000xy (grâu)

2222 0,125x50x3500xy (orz)

2333 0,125x75x4000xy (porumb)

Exploataţia agricolă dispune de 455 kg îngrăşăminte cu azot pentru

a cultiva câte un hectar din fiecare cultură menţionată. În baza principiului echimarginalităţii, pe baza datelor efectiv presupuse, se poate descrie siste-mul de ecuaţii:

m0,200x30 1 şi 0m0,200x 1 3

m0,250x50 2 0m0,250x 2 5

m0,250x75 3 75 m0,250x 3

455xxx 321 455xxx 321

Prin rezolvarea sistemului se vor cunoaşte cantităţile de îngrăşăminte

ce urmează a se aloca pe unitatea de suprafaţă la cele trei culturi astfel încât efectul global să fie cel mai favorabil:

Tabelul 7.3.

x1 x2 x3 m B 0,200

0 0 1

0 0,250

0 1

0 0

0,250 1

1 1 1 0

30 50 75

455 0

0,250 0 1

0 0

0,250 1

5 1 1 -5

150 50 75

305 0

0 0,250

1

5 4 1 -9

150 200 75

105 5

4 4

-13

150 200 300 -195

211

75 140 240 15

x1 = 75 kg; x2 = 140 kg; x3 = 240 kg; m = 15 (rata de creştere marginală) Adică, pentru a obţine efectul global cel mai favorabil din disponi-

bilul de 445 kg/ha îngrăşăminte cu azot, se vor administra 75 kg/ha la grâu, 140 kg/ha la orz şi 240 kg/ha la porumb. Rata marginală la ultima doză adiţionată este de 15 kg/ha s.a. la fiecare din cele trei culturi.

Distribuţia diferenţiată a factorului intensiv de producţie are drept cauză reacţia diferită a producţiei medii la cele trei culturi faţă de factorul în cauză. Faptul poate fi foarte uşor sesizat prin analiza comparativă a evoluţiei funcţiilor de producţie la cele trei culturi (figura 7.15).

Fig. 7.15 – Evoluţia comparativă a producţiei medii la ha

pentru cele trei culturi

0

2000

4000

6000

8000

10000

12000

14000

16000

0 100 200 300 400

N, kg. s.a./ha

pro

du

ctia

- k

g/h

a -

GRAU

ORZ

POUMB

212

CAPITOLUL 8

MANAGEMENTUL BAZEI TEHNICO-MATERIALE Creşterea capacităţii de producţie a exploataţiei agricole este condiţiona-tă, în mod substanţial, de gradul de intensificare a producţiei. Un însoţitor per-manent şi esenţial al intensificării producţiei îl reprezintă mijlocele de producţie, perfecţionarea şi utilizarea raţională a acestora. Numai în condiţiile înzestrării agriculturii cu o bază tehnică adecvată se poate ajunge la realizarea unor randamente superioare, competitive, pe unitatea de suprafaţă sau pe cap de animal. De altfel, diferenţa de productivitate în agricultură (randamente pe ha) este determinată în principal de dotarea tehnică, de cadrul organizatoric, inclusiv sistemul de integrare pe orizontală şi pe verticală, precum şi calitatea pământului. Factorul teren agricol, în ţara noastră, nu se găseşte nici el în avantaj faţă de ţările UE. Aceasta pentru că favorabilitatea terenului trebuie judecată în complexul cauzal de factori care asigură randamentele mari în agricultură. Or, aici trebuie neapărat subliniat faptul că dacă o bună parte a

agriculturii franceze (Bretania), a agriculturii germane sau a ţarilor nordice

lucrează la un regim de precipitaţii de peste 800 mm, relativ uniform

repartizaţi în perioada de vegetaţie, la noi, în zonele cu terenurile cele mai

favorabile, regimul de precipitaţii este de 350 mm repartizaţi în mare

majoritate primăvara şi toamna. Adăugând degradările care au intervenit în starea terenului agricol al ţării noastre, realizăm uşor că favorabilitatea terenurilor agricole din România a devenit o legendă. Aşa se explică producţiile mai mult decât modeste, 350-550 kg/ha, realizate în perioada interbelică în cea mai mare parte a regiunilor ţării.

Pătrunderea progresului tehnic în agricultură este un fenomen istoric, el este strâns legat de procesul de industrializare. De-a lungul secolelor, el a cunoscut o diferenţiere zonală destul de pronunţată, diferenţiere consacrată de realitatea ultimelor decenii. Este elocvent a consemna, în acest sens, că dotarea tehnică a gospodăriilor ţărăneşti în perioada interbelică era mai mult decât modestă. Statistica Ministerului Agriculturii şi a Domeniilor regale din anul 1935 ilustrează că 36,9 % din gospodăriile ţărăneşti nu aveau nici o vită de

212

muncă. În ceea ce priveşte inventarul agricol, din recenzarea efectuată de către echipele regale studenţeşti, rezultă că un plug revenea la 2,1 gospodării sau la 7,2 hectare, o semănătoare la 75,2 gospodării sau la 252,1 hectare, o maşină de treierat la 117,2 gospodării sau la 329,9 hectare cultivate cu cereale. Tendinţa de consolidare a înzestrării tehnice a agriculturii, după cel de al doilea război mondial este prezentă şi în ţara noastră. Una din componentele esenţiale ale bazei tehnice în agricultură, numărul de tractoare, a cunoscut următoarea evoluţie(tabelul 8.1şi figura 8.1):

Evoluţia numărului de tractoare în România

Tabelul 8.1

Speci- ficare

Anul 1938 1950 1960 1970 1980 1985 1992 1995 1997

Nr. trac- toare

4039 13713 14194 107290 146652 184408 147000 163000 163000

Fig.8.1 - Evoluţia parcului de tractoare în România

0

20000

40000

60000

80000

100000

120000

140000

160000

180000

200000

Nr. tractoare

19851938 1950 1960 1970 1980 1992 1995 1997

213

O evoluţie asemănătoare este caracteristică şi în ceea ce priveşte princi-palele maşini agricole. Cu toate acestea, decalajul istoric faţă de ţările dezvoltate este substanţial.

Situaţia potenţialului mecanic (CP/ha) faţă de Germania şi Austria este ilustrativă, în acest sens.

Nivelul potenţialului mecanic (CP/ha)

Tabelul 8.2

Ţara Anul

1965 1975 România 0,6 1,2 Germania 8,4 12,3

Austria 4,8 9,4 Agricultura României este de 10 ori mai slab înzestrată, din punct de ve-dere tehnic, faţă de Germania, de 8 ori faţă de Austria, de 7 ori faţă de Franţa, de 6 ori faţă de Italia. Acest decalaj este confirmat şi de alte situaţii statistice, precum suprafaţa agricolă utilă pe un tractor fizic (tabelul 8.3) sau mărimea ca-pitalului fix (tabelul 8.4 şi figura 8.2, respectiv figura 8.3)

Suprafaţa agricolă utilă pe un tractor fizic

Tabel 8.3

Nr. crt.

Ţara SAU/tractor Raportul RO/UE

1 Anglia 35,5 2,5 2 Belgia 12,2 7,5 3 Danemarca 16,9 5,4 4 Franţa 20,8 4,4 5 Germania 8,3 11,0 6 Grecia 30,3 3,0 7 Irlanda 34,5 2,6 8 Italia 12,2 7,5 9 Luxemburg 12,2 7,5

10 Olanda 10,9 8,3 11 Portugalia 58,8 1,5 12 Spania 37,0 2,5

UE 19,6 4,6 ROMANIA 91 *

214

Mărimea capitalului fix (1994)

Tabelul 8.4

Nr. crt.

Ţara Capitalul fix

USD/agricultor UE/RO 1 Belgia 106090 12,2 2 Danemarca 262780 30,3 3 Franţa 151700 17,5 4 Germania 192443 22,2 5 Grecia 10287 1,2 6 Italia 19034 5,7 7 Irlanda 216896 25,0 8 Luxemburg 311650 35,9 9 Marea Britanie 219700 25,3

10 Olanda 239680 27,6 11 Portugalia 20719 7,4 12 Spania 67950 7,8

UE 100340 11,6 ROMÂNIA 8675 *

0

10

20

30

40

50

60

70

80

90

100

ha

Anglia

Belg

ia

Danem

arc

a

Fra

nta

Germ

ania

Gre

cia

Irla

nda

Italia

Luxe

mburg

Ola

nda

Port

ugalia

Spania

UE

RO

MA

NIA

Tara

Fig. 8.2 - SAU/tractor fizic

215

Decalajele privind înzestrarea tehnică a agriculturii s-au accentuat în ul-timi ani datorită incapacităţii industriei româneşti de a face faţă unei concurenţe acerbe şi fără nici un fel de politici protecţioniste. Este elocventă, în acest sens, evoluţia necesarului de grâu şi suprafaţă agricolă pentru procurarea mijloacelor tehnice necesare agriculturii (tabelul 8.5)

Cantităţile de grâu şi de suprafeţe necesare pentru

cumpărarea unor mijloace tehnice în agricultură

Tabelul 8.5

Specificare UM 1990 1992 1994 1996 1998 Tractor U-445 t 33,2 36,3 37,7 85,6 107,1

ha 11,0 12,1 12,5 28,3 32,1 Tractor U-650 t 49,8 54,5 55,4 100,0 126,0

ha 16,6 18,2 18,8 33,3 37,6 Combină cereale t 174,5 255,0 167,3 417,3 522,0

ha 53,8 85,0 33,8 139,3 174,0 Motorină t 1,2 2,8 2,1 3,5 4,9

Fig.8.3 - Marimea fondurilor fixe pe agricultor

0

50000

100000

150000

200000

250000

300000

350000

Belgia

Danem

arca

Frant

a

Germ

ania

Grecia

Italia

Irlan

da

Luxem

burg

Mar

ea B

ritan

ie

Olanda

Portu

galia

Spani

aUE

Român

ia

US

D

216

8.1 Dotarea optimă cu tractoare şi maşini agricole

În general, nivelul şi structura mijloacelor tehnice sunt puse de acord cu volumul activităţii de producţie a unităţii, cu structura de producţie pe ramuri, cu condiţiile naturale şi economice în care îşi desfăşoară activitatea.

Determinarea necesarului de tractoare şi maşini agricole reprezintă a acţiune deosebit de importantă în care trebuie să se ţină seama de faptul că atât supradotarea cât şi subdotarea pot antrena consecinţe nefavorabile. Astfel, su-pradotarea are ca efect folosirea incompletă a parcului de tractoare şi creşterea nejustificată a cotelor de amortisment. Subdotarea cauzează ne-executarea la timp a lucrărilor agricole şi, pe cale de consecinţă, diminuarea cantitativă şi calitativă a producţiei. Concret, necesarul de tractoare se determină după relaţia:

tR

VN t

, în care:

Nt - necesarul de tractoare;

V - volumul lucrării ce trebuie executată;

R - randamentul zilnic al tractorului;

t - durata de executare a lucrării.

Calculul necesarului de tractoare are la bază fişele tehnologice, care cu-prind volumul lucrărilor, termenele de executare, normele zilnice de lucru etc. Ţinând cont de faptul că producţia agricolă are un caracter sezonier, ne-cesarul de tractoare se stabileşte în funcţie de perioada de vârf. Pentru a uşura efectuarea calculelor şi a le reda într-o formă cât mai sugestivă se recurge, în mod obişnuit, la construirea graficelor privind necesarul de tractoare. După cum s-a precizat, calculul necesarului de tractoare se face în funcţie de perioada de vârf. Pentru a evita consecinţele negative ale supradotării este util ca, înainte de a decide asupra necesarului de tractoare, să se procedeze la aplatizarea graficului necesarului de tractoare. Operaţia de aplatizare se referă, în principal, la perioadele de vârf şi se poate realiza prin modificarea

termenelor de executare a lucrărilor în cauză, în limita perioadelor optime,

schimbarea succesiunii executării unor lucrări, dacă aceasta este admisibil din

punct de vedere tehnologic, redistribuirea lucrărilor agricole între mijloacele

de tracţiune mecanică şi animală etc. Pentru parcurgerea acestei etape de lucru se poate recurge la graficul de tip Gantt, din care rezultă lucrările ce urmează a

217

se efectua într-o anumită perioadă şi necesarul cumulat de tractoare pe zile calendaristice ale perioadei. Calculul necesarului de maşini agricole se face în mod asemănător cu cel al necesarului de tractoare, ţinând seama de volumul lucrării ce urmează a se executa, termenul de executare, norma zilnică de lucru pe agregat şi numărul de maşini în agregat. Potrivit elementelor ce-l condiţionează, necesarul de maşini agricole se poate calcula potrivit următoarei relaţii:

n,tR

VN ma

în care:

Nma - necesarul de maşini agricole;

V - volumul lucrării;

R - randamentul zilnic al unui agregat;

t - durata de executare a lucrărilor în zile;

n - numărul de maşini agregat.

Pentru fiecare exploataţie este de mare însemnătate realizarea unei pro-porţionalităţi optime între numărul de tractoare şi numărul de maşini agricole. Calculul necesarului de mijloace de transport este legat, în principal, de nevoile de aprovizionare cu materii şi materiale, precum şi de cele legate de desfacerea producţiei marfă. Trebuie subliniată, de asemenea, extinderea pe care o capătă transporturile interioare în raport cu proporţiile producţiei.

Ţinând seama de varietatea produselor ce trebuie transportate, de varie-tatea distanţelor de transport, a urgenţei transporturilor, precum şi de starea dru-murilor, întreprinderile folosesc diverse mijloace de transport.

Astfel, pentru distanţe mari, transporturile urgente se folosesc mijloacele auto şi eventual tractoare rutiere, iar pentru distanţe mici, transporturile se efec-tuează mai economic cu atelaje şi remorci.

Necesarul de mijloace de transport al unei întreprinderi agricole depinde de volumul transporturilor, distanţa de transport, tonajul mijloacelor utilizate, timpul optim de executare a lucrărilor etc. Efectiv, numărul mijloacelor de tran-sport poate fi determinat conform relaţiei:

tR

VN t

, în care:

Nt - necesarul de mijloace de transport;

V - volumul transporturilor;

R - randamentul zilnic al mijloacelor de transport;

t - durata de executare a lucrării.

218

Pentru organizarea raţională a transporturilor, o mare însemnătate o are precizarea şi calculul exact al normelor zilnice de transport (R). Aceasta se cal-culează după formula:

G

v

d

v

dtt

kTR

2121

, în care:

T - timpul zilnic de lucru;

k - coeficientul de utilizare a timpului zilnic;

t1 - timpul necesar pentru încărcarea mijlocului;

t2 - timpul necesar pentru descărcarea mijlocului;

d - distanţa de transport;

v1 - viteza de deplasare a mijlocului încărcat;

v2 - viteza de deplasare a mijlocului descărcat;

G - capacitatea de transport a mijlocului în cauză.

Norma de transport astfel determinată reprezintă o normă locală, fiind necesar ca ea să se încadreze în limitele normei republicane prevăzute pentru lu-crarea respectivă de transport.

8.2. Exploatarea raţională a mijloacelor tehnice de muncă

Determinarea necesarului de tractoare, maşini şi mijloace de transport, efectuat prin tehnicile de calcul amintite, trebuie completat cu calcule şi inves-tigaţii privind optimizarea folosirii acestora, care se referă, în principal, la

repartizarea mijloacelor de muncă pe feluri de activităţi astfel încât să se reali-

zeze cei mai înalţi indici de economicitate, precum şi o exploatare completă şi

raţională a acestora. Optimizarea repartizării tractoarelor pe feluri de lucrări sau a mijloacelor de transport pe categorii de transporturi se poate face cu ajutorul modelelor economico-matematice de tip distributiv. Modelarea unei asemenea probleme se poate realiza cu cele mai bune rezultate, folosind metoda distributivă a programării liniare. Pentru construirea modelului este necesar să fie cunoscute mijloacele ce urmează a fi repartizate şi parametrii ce pot fi realizaţi de către acestea pe diferite categorii de lucrări sau activităţi. În acest

219

sens se va aprecia felul şi numărul lucrărilor ce urmează a fi executate (m),

precum şi volumul acestora (ni), i = m1, . Totodată, trebuie cunoscute tipurile

de tractoare sau mijlocele de transport ce se vor folosi (k) şi volumul de lucru ce-l poate realiza fiecare (dj), k,1j . Sintetic, această informaţie se poate

prezenta ca în tabelul 8.3. Repartizarea optimă a mijloacelor de muncă pe tipuri de lucrări sau

activităţi trebuie să asigure realizarea unui cost total minim.

m

1j

n

1jijij min.xc

cu respectarea următoarelor condiţii:

0x3.

;disponibilexecutare,deøiposibilitãdx2.

necesar);executat,de(lucrãrinx1.

ij

m

1ijij

k

1jiij

Tabelul 8.6

TT TL

1 ..............……. j ...............……. K N

1 i

m

xij

n1

ni

nm

D d1 .............…. dj ............……. dn

Total

TT - tipul tractorului; D - disponibil de efectuat;

TL - tipul lucrării; N - necesar de efectuat.

Cu privire la exploatarea raţională a mijloacelor tehnice, un aspect deo-sebit de important îl constituie menţinerea în stare de funcţionare a acestora, respectiv stabilirea duratei de utilizare a lor. Prelungirea duratei de funcţionare a parcului de maşini şi tractoare este condiţionată de aplicarea riguroasă a unui sistem de întreţineri, revizii tehnice

220

şi reparaţii. Întreţinerile şi reviziile tehnice se fac în mod obligatoriu la termene stabilite prin normative, pe când reparaţiile se vor executa după necesitate. Desigur, în legătură cu efectuarea reparaţiilor se ridică o problemă deo-sebit de importantă şi anume aceea de a determina eficacitatea economică a cheltuielilor pentru reparaţii şi în funcţie de aceasta decizia cu privire la oportu-nitatea menţinerii tractoarelor în funcţiune. După cum se ştie, la actualul stadiu de dezvoltare a progresului tehnic este posibilă prelungirea substanţială a duratei de funcţionare a maşinii, prin înlocuirea unor piese fundamentale. Pe această cale sporesc, însă, an de an cheltuielile cu reparaţiile, care după un anumit prag devin mai puţin eficiente decât dacă s-ar procura o maşină nouă. Aşadar, întreprinzătorul trebuie să admită că există un termen optim la care este oportun să se scoată mijlocul de muncă din uz. Termenul optim de serviciu a unui tractor poate fi apreciat în funcţie de dinamica cheltuielilor totale, legate de achiziţionarea şi întreţinerea mijlocului tehnic, raportate la unitatea de lucrare efectuată. Se apreciază, în acest sens, că exploatarea (mijlocului tehnic) tractorului este economică atâta timp cât cheltu-ielile medii totale/ha.a.n. se reduc sau rămân constante. Faptul poate fi ilustrat printr-un exemplu ipotetic, prezentat în tabelul 8.7, respectiv figura 8.4.

Evoluţia cheltuielilor medii totale/ha.a.n.

în funcţie de anul de exploatare a tractorului (mii USD)

Tabelul 8.7

Specificare Anul de funcţionare

1 2 3 4 5 6 7 8 9 Cheltuieli de achiziţionare (mii $)

45 45 45 45 45 45 45 45 45

Cheltuieli anuale pentru reparat (mii $)

1,7 2,3 3,3 4,7 6,7 9,3 12,7 16,7 21,7

Cheltuieli pentru reparaţii cumulate (mii $)

1,7 4,2 7,6 12,5 19,4 29,2 42,2 59,5 82,0

Cheltuieli totale cumulate (mii $)

46,7 49,2 52,6 57,5 64,4 74,1 87,2 104,5 127,0

Volumul anual de lucrări executat (mii ha a.n)

0,4 0,4 0,4 0,4 0,3 0,3 0,3 0,2 0,2

Volumul de lucrări cumulat (mii ha a.n)

0,4 0,8 1,2 1,6 1,9 2,2 2,5 2,7 2,9

Cheltuieli totale pe 1 ha a.n (mii $)

116,8 61,5 43,8 35,9 33,9 33,7 34,9 38,7 43,8

221

Fig.8.4 – Evoluţia cheltuielilor cumulate pe ha.a.n.

8.3 Eficienţa economică a utilizării mijloacelor tehnice

Extinderea bazei tehnico-materiale face necesară studierea efectelor eco-

nomice ale utilizării parcului de tractoare şi maşini agricole, urmărindu-se cu predilecţie, creşterea productivităţii muncii, reducerea cheltuielilor directe de producţie, termenul de recuperare a investiţiei etc. Într-un fel sau altul fiecare din indicatorii menţionaţi sunt condiţionaţi de randamentul agregatelor folosite şi nu întâmplător revine mereu în atenţia managerilor, introducerea unor maşini agricole cu viteze sporite de deplasare, cu lăţimi de lucru mai mari şi greutate specifică mică.

Randamentul unui agregat reprezintă cantitatea de lucru (ha, t, mc) executată de un agregat într-o unitate de timp (oră, schimb, zi, campanie etc.) şi poate fi determinat potrivit relaţiei:

randamentul orar 0,1LV R

0

20

40

60

80

100

120

140

0 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10

Anul de folosire

Cheltuie

li m

ii $/h

a.a

.n.

222

R - randamentul orar;

V - viteza de deplasare (km/h);

L - lăţimea de lucru (m);

0,1 - coeficientul de transformare în ha.

randamentul pe un interval de timp 0,1HLV R

H - intervalul de timp în ore.

Economia de muncă vie, realizată ca urmare a introducerii unei maşini noi, se determină cu ajutorul formulei:

,P

C

P

CE

sn

mn

sv

mvm în care:

E - economia de muncă vie pe unitatea de măsură (ore-om);

Cmv - consumul de muncă reclamat de vechea maşină (ore-om/sch.);

Cmn - consumul de muncă reclamat de noua maşină (ore-om/sch.);

Psv - productivitatea pe schimb a maşinii vechi;

Psn - productivitatea pe schimb a maşinii noi.

Calculul reducerii cheltuielilor directe pe unitatea de lucrare sau pro-

dus reprezintă un criteriu esenţial în stabilirea sistemei de maşini pentru o anu-mită exploataţie agricolă. Reducerea cheltuielilor directe, pe unitatea de lucrare, ocazionată de în-locuirea maşinilor vechi cu altele mai productive se calculează cu ajutorul relaţiei:

sn

2

sv

1d P

Cd

P

CdEc , unde:

Ecd - economia de cheltuieli directe pe unitatea de producţie;

Cd1 - cheltuielile directe pe schimb a maşinii vechi;

Cd2 - cheltuielile directe pe schimb a maşinii noi.

Termenul de recuperare a investiţiilor reprezintă, de asemenea, unul din indicatorii ce caracterizează eficienţa economică a introducerii tehnicii noi.

Termenul de recuperare a investiţiilor ocazionate de introducerea unei maşini noi poate fi determinat cu ajutorul relaţiei:

nV

IT , unde:

T - termenul de recuperare a investiţiilor ocazionate de introducerea

noii maşini;

I - investiţia totală pentru achiziţionarea maşinii noi;

223

Vn - venitul net anual realizat prin utilizarea maşinii noi.

Dacă raportăm venitul net anual la valoarea totală a investiţiilor se obţine coeficientul eficacităţii economice a investiţiilor. La analiza acestui indicator este necesar să se constate dacă termenul de recuperare a investiţiilor nu depăşeşte termenul normat de amortizare a mijlocu-lui de muncă în cauză. O apreciere pozitivă poate fi făcută numai dacă termenul de recuperare este mai mic decât termenul de amortizare a investiţiei. În general, între două maşini cu aceeaşi productivitate, dar cu preţuri şi durata de folosire diferite, va fi preferată maşina mai ieftină şi durata de folosire mai scurtă pentru a se evita eventualele efecte ale uzurii morale. Economia de cheltuieli de exploatare ca urmare a sporirii randamen-tului maşinii noi se poate calcula astfel:

)C(CQEc 101 unde:

Ec - economia anuală de cheltuieli de exploatare;

Q1 - cantitatea anuală de lucrări efectuate;

Co,C1 - costul unei unităţi de lucrare cu maşina veche, respectiv cu

maşina nouă.

Pe lângă indicatorii menţionaţi, aprecierea eficienţei economice a înzestrării tehnice poate fi întregită prin calculul a o serie de indicatori cum ar fi:

consumul specific de combustibil;

consumul specific de energie electrică etc.

CAPITOLUL 10

MANAGEMENTUL ACTIVITĂŢII DE PRODUCŢIE ÎN CULTURA PLANTELOR

10.1 Conţinutul şi clasificarea sistemelor de cultură a plantelor Organizarea şi conducerea producţiei vegetale se înfăptuieşte din ce în ce mai mult pe calea raţionalizării consumului de factori de producţie, având la bază calcule economice fundamentate ştiinţific, măsuri care vizează înfăptuirea unei agriculturi cât mai intensive. Totalitatea măsurilor privitoare la organizarea raţională a ramuri-

lor de producţie vegetală, măsuri care vizează folosirea cât mai intensivă a

pământului ca principal mijloc de producţie, a mijloacelor tehnice, a forţei

de muncă şi a mijloacelor circulante, constituie sistemul de cultură al

plantelor.

Principalele verigi ale sistemului de cultură sunt: structura culturilor şi rotaţia acestora în timp şi spaţiu;

tehnologia culturii.

10.1.1. Clasificarea sistemelor de cultură a plantelor Dezvoltarea oricărei culturi este determinată, în primul rând, de sar-cinile privind dezvoltarea de ansamblu a agriculturii. Caracteristica de per-spectivă a agriculturii în ţara noastră trebuie să o constituie dezvoltarea sa intensivă prin mai buna folosire a întregii suprafeţe agricole a ţării. Caracterul zonal al producţiei agricole, considerente de ordin econo-mic-organizatoric, precum şi necesitatea asigurării unui echilibru economic în cadrul agro-ecosistemelor, determină nuanţarea foarte bogată a sistemelor de cultură.

După volumul de investiţii alocate se deosebesc: sisteme de cultură

intensive şi sisteme de cultură extensive.

După numărul de ramuri, cuprinse în structura de producţie, se pot deosebi: sisteme bazate pe monocultură şi sisteme bazate pe policultură.

În agricultura ţării noastre cele mai răspândite sisteme sunt cele ba-zate pe policultură. Monocultura se aplică în unităţile cu o specializare

234

foarte îngustă cu, ar fi: viticultura, pomicultura etc. şi se circumscrie, ca sferă, subunităţilor de producţie. Având în vedere modul de acţiune a factorilor de vegetaţie şi posibi-lităţile de dirijare ale acestora, sistemele de cultură se clasifică în: sisteme de

cultură în câmp deschis (culturi de câmp) şi sisteme de cultură forţate (sere,

răsadniţe, solarii). Tot în cadrul criteriului privitor la dirijarea factorilor de producţie, respectiv a unuia din cei mai importanţi pentru dezvoltarea plantelor, sistemele de cultură se împart în: sisteme de culturi irigate şi

sisteme de culturi neirigate.

Alegerea sistemului de cultură, de către fiecare exploataţie agricolă, se face în funcţie de condiţiile naturale şi economice locale şi de sistemul de cointeresare practicat pe plan naţional.

10.1.2. Optimizarea structurii şi rotaţiei culturilor

Premisa abordării unui asemenea obiectiv o reprezintă validarea dife-rită a diferitelor culturi, din punct de vedere economic, din punct de vedere a gardului lor de profitabilitate. Pornind de la o asemenea premisă, natura cul-turilor şi ponderea pe care o ocupă fiecare în cadrul suprafeţei arabile re-prezintă una din componentele esenţiale ale sistemului de cultură a plantelor. Optimizarea acestei componente reprezintă pârghie substanţială de acţiune pentru creşterea, pe ansamblu, a profitabilităţii economice a exploataţiei. Principial, natura şi proporţiile diferitelor culturi se stabilesc sub im-periul cerinţei de maximizare a rezultatelor economice, cerinţă ce se mate-rializează în funcţia obiectiv. Realizarea obiectivului nu poate avea loc, însă, decât în condiţii determinate, condiţii care se formalizează matematic sub forma unor restricţii (egalităţi, inegalităţi de tipul unu sau tipul doi). Con-cret, aceste cerinţe se pot referi la încadrarea ramurilor în limita anumitor categorii de resurse (pământ, forţă de muncă, mijloace băneşti etc.). Prin cerinţele formulate se pot stabili limitele minime sau maxime de dezvoltare a anumitor culturi. De asemenea, este necesar ca prin restricţiile formulate să se aibă în vedere respectarea considerentelor de ordin tehnologic. Atât funcţia obiectiv cât şi restricţiile referitoare la respectarea varia-telor cerinţe impuse se materializează în modelul de programare liniară, metodă larg utilizată astăzi pentru optimizarea planului de producţie, respec-tiv a strategiilor de dezvoltare. Alături de aspectele privind stabilirea naturii şi ponderii diferitelor culturi, ca o necesitate de prim rang, se impune optimizarea succesiunii în timp şi spaţiu a diferitelor culturi. Rotaţia în timp şi spaţiu a culturilor de-

fineşte conţinutul noţiunii de asolament şi joacă un rol deosebit de important

235

în practicarea unei agriculturi raţionale în care obiectivele prezente se îmbină cu cele de perspectivă. Optimizarea asolamentelor se poate realiza cu ajutorul metodei distributive (de tip transport) în care restricţiile privind succesiunea şi rotaţia culturilor joacă un rol esenţial. Restricţia de succesiune reflectă relaţia dintre două sau mai multe culturi în sistem, pe doi ani consecutivi. Adică, grupa de culturi sau cultura succesivă nu poate depăşi suprafaţa culturilor premergă-toare compatibile. Restricţiile privind revenirea unei culturi pe aceeaşi suprafaţă sunt impuse de cerinţe fitosanitare şi agrotehnice şi se referă, de obicei, la mai mulţi ani calendaristici. Se cunoaşte, în acest sens, că există culturi precum: sfecla de zahăr, floarea soarelui, soia, inul etc., care nu pot reveni pe acelaşi teren decât după un anumit număr determinat de ani. Practic este indicat ca această latură a sistemului de cultură, privi-toare la optimizarea structurii de producţie şi a asolamentului să se facă în două etape distincte. Într-o primă etapă, cu ajutorul modelului de programare liniară se stabileşte natura şi ponderea culturilor. Într-o a doua fază se procedează la optimizarea amplasării în spaţiu, pentru fiecare an agricol, a culturilor stabilite cu ajutorul metodei distributive.

10.2 Proiectarea fişei tehnologice Planificarea activităţii tehnico-economice, anuale sau operative, pre-supune elaborarea prealabilă a unor documente, între care fişa tehnologică (devizul) deţine un rol hotărâtor. Proiectarea fişei tehnologice impune folosirea unor instrumente metodologice riguroase pentru prelucrarea informaţiei primare şi stabilirea nivelului principalilor indicatori.

Fişa tehnologică (devizul de lucrări) constituie documentul de bază, sursă principală de informaţii pentru planificarea şi finanţarea producţiei. În cadrul ei se evidenţiază, în mod distinct, aspectele tehnice şi cele economice. În prima parte, referitoare la aspectele tehnice, se înregistrează toate lucrările ce se vor executa pentru cultura respectivă, grupate distinct - după modul de execuţie - în mecanizate şi manuale, în ordine cronologică. La fiecare lucrare, se specifică unitatea de măsură, volumul şi, după caz,

norma de muncă, tariful, grupa de complexitate a lucrării, numărul de

muncitori în formaţie. De asemenea, se vor înregistra toate consumurile de

materii şi materiale precum: seminţe, material de plantat, îngrăşăminte

chimice, îngrăşăminte naturale, pesticide, sârmă, sfoară etc. Pe baza informaţiei astfel înregistrate se procedează la efectuarea calculelor privind necesarul din diferite categorii de resurse.

236

De exemplu, necesarul de forţă de muncă, exprimat în zile-om, se determină după relaţia:

nN

VZO

V - volumul lucrării;

N - norma de muncă;

n - numărul de muncitori în formaţie.

Calculul necesarului de muncitori se efectuează în funcţie de numărul de zile-om calculate şi durata de executare a lucrării:

ntN

V

t

ZONm

t - durata de execuţie a lucrării.

Necesarul de forţă de muncă exprimat în ZO reprezintă baza de cal-

cul pentru determinarea cheltuielilor cu forţa de muncă, iar necesarul cal-

culat, în număr muncitori, serveşte la organizarea proceselor de muncă.

În mod analog se poate determina şi necesarul de tractoare, respectiv agregate. Adică,

tR

ZTNn;

R

VZAsi

R

VZT t

ZT - zile tractor;

ZA - zile agregat;

Nt - numărul de tractoare;

R - randamentul zilnic;

t - durata de efectuare a lucrării.

Pentru lucrările efectuate manual se înregistrează, de asemenea, chel-tuielile cu forţa de muncă, iar pentru cele mecanizate, cheltuielile către unitatea prestatoare. Partea a doua a fişei tehnologice cuprinde aspectele economice. Aici sunt evidenţiate cheltuielile pe elemente, costul unitar şi rentabilitatea

producţiei.

În creşterea animalelor, fişele se elaborează pe categorii de animale. Ele cuprind producţia ce urmează a se realiza, consumul de materii prime şi materiale, costurile totale şi specifice, precum şi rentabilitatea. Previzionarea producţiei medii. Producţia medie constituie unul din indicatorii tehnici de bază ce trebuie precizaţi în fişa tehnologică. Având în vedere implicaţiile substanţiale pe care nivelul acesteia îl poate exercita asupra tuturor calculelor, asupra rezultatelor globale, fizice şi economice, se

237

conturează ca o necesitate de prim ordin - stabilirea riguroasă, ştiinţifică a mărimii sale. În vederea fundamentării nivelului producţiei medii se pot folosi mai multe metode. Printre acestea, un rol însemnat îl are metoda bazată pe evoluţia istorică (anterioară) a producţiei medii la o anumită cultură sau ca-tegorie de animale. Această evoluţie poate fi exprimată sintetic cu ajutorul diferenţei medii absolute, cu ajutorul indicelui mediu sau prin intermediul trendului. Folosind oricare din aceste metode de redare esenţializată a ten-dinţei, producţia medie, la un orizont oarecare, se poate determina prin extrapolare. Metoda se bazează pe idea că de-a lungul unei perioade îndelungate, evoluţia reală a nivelurilor producţiei medii poate fi redată ca o tendinţă medie. Prin stabilirea tendinţei medii se recurge, de fapt, la o ipoteză simplificatoare. Adică, în fapt se elimină stările accidentale, abaterile în plus sau în minus, cauzate de starea mai mult sau mai puţin favorabilă a factorilor naturali. Extrapolarea pe baza sporului mediu se recomandă numai în ca-zul în care evoluţia producţiei medii este apropiată de o progresie aritmetică, folosindu-se următorul model de calcul:

1n

y(1)y(n)Δ;Δ1)(ty(1))T(t yy1i

ti - orizontul la care se stabileşte nivelul producţiei medii;

yΔ - diferenţa medie absolută (sporul) a producţiei medii la ha sau

pe cap de animal;

y(n) - nivelul producţiei medii în ultimul an considerat;

y(1) - nivelul producţiei medii în primul an considerat;

n - numărul de ani luaţi în studiu.

Extrapolarea pe baza indicelui mediu se recomandă dacă evoluţia producţiei medii, în anii analizaţi, se înscrie într-o progresie geometrică. Modelul de calcul are forma:

1)(tyi

iIy(1))T(t

Obişnuit se lucrează cu modelul în forma sa logaritmică:

yii I1)log(tlogy(1))logT(t

Indicele mediu se poate determina ca medie geometrică, medie para-bolică sau prin metoda autoregresiei (vezi capitolul 13). Extrapolarea pe baza trendului implică precizarea naturii mode-lului teoretic cu care se va reda trendul. Pentru determinarea parametrilor funcţiei de trend se impune condiţia minimizării dispersiei (împrăştierii) componentei întâmplătoare (vezi capitolul 13). Odată cunoscută forma

238

concretă a trendului, precizarea producţiei planificate înseamnă extrapolarea trendului la orizontul de timp dorit. O altă modalitate de stabilire a producţiei medii (pentru sectorul ve-getal) are la bază gradul de favorabilitate a terenului, exprimată în note de bonitare. În acest scop trebuie să se cunoască notele de bonitare pe suprafeţe relativ omogene din punct de vedere agro-ecologic. Admitem că pentru o cultură oarecare, în condiţii experimentale, cu respectarea tehnologiei specifice culturii, s-a realizat o anumită producţie la hectar. De asemenea, se admite că numărul punctelor de bonitare, pentru su-prafaţa pentru care s-a cultivat planta de cultură, în cauză, este ştiut. Într-o asemenea situaţie, se poate determina producţia pe un punct de bonitare în condiţiile unei anumite tehnologii. Presupunând că tehnologia respectivă este accesibilă pentru exploataţia agricolă în cauză, se poate proceda la stabilirea producţiei medii preconizate la hectar, după clasica relaţie de calcul a mediei aritmetice ponderate:

n

1ii

n

1iii

n

1ii

n

1iii

iin

1ii

n

1iii

s

sbr

s

sbry

şi bry;

s

syy

r - randamentul pentru un punct de bonitare;

bi - numărul punctelor de bonitare ale parcelei i;

yi - producţia pe parcela i;

si - suprafaţa parcelei i.

Aceeaşi rigoare se impune şi în proiectarea altor elemente ale fişei tehnologice precum: consumul de îngrăşăminte organice şi minerale, nece-

sarul de udări (apă), desimea plantelor, etc. Toate aceste aspecte pot fi op-timizate cu ajutorul funcţiilor de producţie, folosind informaţia obţinută pe cale experimentală. În context, trebuie reţinut că funcţiile de producţie sunt folosite tot mai mult şi pentru stabilirea producţiei medii la hectar, dacă se cunoaşte legea teoretică de manifestare a cauzalităţii dintre factori şi pro-ducţie şi respectiv nivelul de alocare a factorilor.

239

10.2.1 Fundamentarea economică a tehnologiei de producţie Prin tehnologia de producţie a unei culturi se înţelege ansamblul lu-crărilor agrofitotehnice, agrochimice şi fitosanitare, fundamentate din punct de vedere tehnic şi economic, menite să asigure, în condiţii determinate, obţinerea unor producţii cât mai ridicate pe unitatea de suprafaţă şi cu o efi-cienţă economică ridicată. Prin natura sa complexă, tehnologia de producţie reprezintă elementul cel mai mobil a sistemului de cultură, cu posibilităţi de perfecţionare continuă. În temeiul acestui atribut, tehnologia culturii poate contribui la valorificarea superioară a resurselor, sporirea randamentelor unitare, creşterea productivităţii muncii, reducerea costurilor unitare şi îmbunătăţirea calităţii producţiei. Elementele componente ale tehnologie unei culturi sunt: lucrările solului, soiurile şi hibrizii folosiţi, densitatea

plantelor la hectar, fertilizarea, întreţinerea culturilor, irigarea, recoltarea,

nivelul de mecanizare şi de consum de forţă de muncă. Având în vedere starea elementelor componente ale tehnologiei, aceasta poate avea grade diferite de intensitate, atribut care se concretizează, în ultimă instanţă, în producţia medie la hectar şi costul pe unitatea de produs. Pentru a oferi posibilitatea aplicării unor tehnologii moderne în toate exploataţiile agricole, Academia de Ştiinţe Agricole şi Silvice a elaborat teh-nologii cadru, pe culturi, prin care se precizează lucrările specifice şi para-metrii specifici de executare a lor. Evident, tehnologiile cadru reprezintă o bază orientativă, fiecare unitate urmând a întreprinde studii privitoare la op-timizarea fiecărei componente tehnologice, potrivit cu particularităţile natu-rale şi economico-organizatorice locale. Alegerea soiurilor şi a hibrizilor reprezintă un factor hotărâtor al pro-movării unui sistem de cultură intensiv. Datorită acestui fapt, conform legis-laţiei în vigoare, producerea seminţelor şi a materialului de plantat se reali-zează pe baza unor programe speciale. În acest sens, sămânţa prebază 1

(bază superelită), prebază 2 (superelită) şi bază (elită), forme parentale, se produc numai în staţiunile experimentale ale ASAS. Producerea seminţei din

înmulţirea I şi a II-a se face în ferme specializate, pe loturi semincere spe-cial organizate. Hibrizii care necesită o tehnologie deosebită se produc în staţiuni experimentale. Producerea cartofului din categorii biologice su-perioare se face numai în unităţi specializate, situate în zone închise cu condiţiile cele mai favorabile. Calitatea materialului de semănat, valoarea biologică a soiurilor şi hibrizilor reprezintă pârghii substanţiale de acţiune pentru “spargerea” plafoanelor ce se pot instala în ceea ce priveşte nivelul producţiei medii la hectar sau pe cap de animal. Se cunoaşte, în acest sens, faptul că

240

introducerea hibridului dublu la cultura porumbului a însemnat un salt de aproximativ 40 % în ceea ce priveşte randamentul mediu la hectar. Având în vedere caracterul zonal al agriculturii precum şi multitudi-nea soiurilor şi hibrizilor existenţi în producţie, o atitudine selectivă în

alegerea acestora este necesară. Pentru a lua decizia corespunzătoare cu

privire la soiurile cele mai potrivite trebuie să existe masa de informaţie necesară. Această informaţie este dată de producţiile medii înregistrate la soiurile supuse studiului, comparativ, de-a lungul mai multor ani calendaristici. (Tabelul 10.1).

Tabelul 10.1

Soiul A n u l

1 2 ... j ... n

1

2

..........

i

..........

m

a11 a12 ... a1j ... a1n

a21 a22 ... a2j ... a2n

................................................................................................

ai1 ai2 ... aij ... ain

................................................................................................

am1 am2 ... amj ... amn

aij - nivelul producţiei medii a soiului i în anul j

Folosind o asemenea sursă de informaţie, se pot folosi criteriile de

fundamentare a deciziilor în condiţii de incertitudine. În legătură cu utilizarea seminţelor ca pârghie esenţială a optimizării tehnologiei, este imperios a se face studii şi în ceea ce priveşte densitatea plantelor pe mp, respectiv alegerea epocii optime de semănat. Desimea reprezintă unul din factorii de seamă pentru asigurarea unei producţii medii mari la unitatea de suprafaţă. În esenţă, este vorba aici de optimizarea spaţiului de nutriţie, care trebuie să se coreleze cu starea specifică a celorlalţi factori de producţie, factori care suferă variaţie în timp şi în spaţiu. Pentru fiecare moment şi loc, densitatea optimă se poate stabili, în contextul precizat, cu ajutorul funcţiilor de producţie. Rezultatele experimentale sunt edificatoare în acest sens (tabelul 10.2).

241

Influenţa densităţii asupra producţiei de legume

(după Mănescu, S. şi colab.)

Tabelul 10.2

Specificare 31250 plante 41670 plante 46700 plante

v1 v2 v3 v1 v2 v3 v1 v2 v3

Producţia t/ha

în rând 91 111 125 110 110 134 112 126 142 în benzi 86 97 111 102 101 108 103 117 128

Costuri mii lei/ha

în rând 54 59 51 66 66 57 67 73 62 în benzi 53 66 48 64 58 58 68 78 58

Val. prod. mii lei/ha

în rând 94 113 128 113 113 135 104 129 144 în benzi 88 99 113 105 103 129 106 118 129

Profit mii lei

în rând 40 54 77 47 47 78 37 56 82 în benzi 35 43 65 41 39 71 38 47 71

v1 – 2 plante; v2 – 3 plante; v3 - necopilit În ceea ce priveşte epoca de semănat, aceasta poate influenţa consi-derabil randamentul mediu la hectar, bilanţul energetic şi rezultatele econo-mice (tabelul 10.3).

Tabelul 10.3

Specificare UM Epoca de semănat

20 IX 1 X 10 X 20 X 1 XI

Producţia medie kg/ha 4630 4670 4840 4650 3680 Producţia netă lei/ha 1726 1768 1907 1748 733 Venitul net lei/ha 1124 1162 1284 1142 199 Cost de producţie lei/ha 750 745 720 748 931 Rata rentabilităţii % 28,7 29,6 32,2 29,1 5,2 Energie consumată pe ha kwh 6531 6536 6566 6536 6490 Energie obţinută la ha “ 20325 20501 21247 20413 16155 Energie netă la ha “ 13749 13965 14681 13877 9665 Energie consumată pe tonă “ 1410 1399 1356 1401 1763

Lucrările solului pot solicita până la 50 % din consumul de carbu-ranţi folosiţi direct în tehnologia unei culturi. Datorită acestui fapt, alegerea lucrărilor şi a modului lor de efectuare poate să constituie o cale importantă de reducere a consumului de energie şi implicit a costurilor de producţie. Cercetările agrofitotehnice recomandă, în acest sens, micşorarea adâncimii arăturii pentru cerealele păioase, porumb boabe, leguminoase pentru boabe şi floarea soarelui precum şi alternarea de la un an la altul a lucrărilor adânci cu cele superficiale. Sigur, alternarea lucrărilor, raţionalizarea acestora devine posibilă numai în cadrul unul asolament judicios elaborat. Fertilizarea, reprezintă una din cele mai importante căi de acţiune pentru intensificarea producţiei agricole. Creşterea eficienţei utilizării

242

îngrăşămintelor chimice implică elaborarea unui plan de fertilizare, care are la bază studiile agrochimice şi pedologice, adică inventarul substanţelor

fertilizante pe fiecare parcelă (cartarea agrochimică a solurilor), pe de o

parte, precum şi necesităţile plantelor faţă de elementele nutritive, pe de

altă parte. De asemenea, trebuie să se ţină seama de faptul că efectul

îngrăşămintelor chimice depinde mult de starea celorlalţi factori

agrofitotehnici, că starea de optim al consumului de îngrăşăminte depinde

de optimizarea celorlalte componente ale tehnologiei.

În condiţii determinate de timp, spaţiu şi progres tehnic, limitele op-time de alocare ale îngrăşămintelor, stabilirea combinaţiilor optime dintre ele şi distribuirea lor raţională pe culturi, se poate face cu ajutorul funcţiilor de producţie, a funcţiilor economice sau a funcţiilor energetice, în raport cu scopul optimizării. Alături de îngrăşămintele chimice, reconsiderarea rolului îngrăşămintelor naturale este o opţiune benefică, atât ca sursă de elemente fertilizante cât şi mijloc de ameliorare a proprietăţilor fizico-chimice ale so-lului. De asemenea, în zonele cu soluri acide, un rol însemnat, în sporirea eficienţei îngrăşămintelor îl reprezintă aplicarea amendamentelor de calcar. O modalitate importantă de sporire a eficienţei utilizării îngrăşă-mintelor o poate constitui alegerea perioadei de administrare a acestora. (tabelul 10.4). Analiza datelor experimentale obţinute conduce la concluzia că, în condiţiile date, la cultura grâului doza de 120 kg îngrăşăminte cu azot s.a. aplicată o singură dată, primăvara devreme, asigură cel mai mare spor de producţie la hectar, precum şi cele mai reduse consumuri de energie şi chel-tuieli de aplicare. Întreţinerea culturilor, respectiv stabilirea felului şi a numărului lucrărilor de întreţinere trebuie să se facă în acord cu starea terenurilor, cu baza materială şi resursele de forţă de muncă. Efectul lucrărilor de întreţinere depinde esenţial de executarea lor la momentul optim. Lucrările fitosanitare de combatere a bolilor şi dăunătorilor au un rol foarte important în asigurarea unor producţii constante şi de calitate superioară. O tendinţă tipică a optimizării tehnologiilor, din acest punct de vedere, o constituie trecerea la combaterea integrată a bolilor şi dăunătorilor prin îmbinarea mijloacelor chimice cu cele biologice şi agrotehnice. Irigarea culturilor constituie un factor de producţie hotărâtor pentru asigurarea unor recolte mari şi stabile. Controlul şi dozarea regimului de apă în sol constituie o condiţie majoră a unei agriculturi intensive. Prin irigaţii se asigură creşterea randamentelor specifice, stabilitatea producţiei şi sporirea calităţii acesteia. Obţinerea sporurilor preconizate pe terenurile amenajate pentru irigat, cu o eficienţă economică corespunzătoare, este posibilă numai prin adoptarea unor tehnologii specifice, care să integreze armonios toate

243

elementele care definesc tehnologia, întrucât irigaţiile implică eforturi supli-mentare din partea unităţilor agricole. În acest context, o latură esenţială în optimizarea tehnologiei culturilor irigate o reprezintă combinarea adecvată a regimului de irigaţii cu cel de fertilizare. Optimizarea acestor doi factori ai tehnologiilor culturilor irigate se poate face cu ajutorul funcţiilor de pro-ducţie, a funcţiilor economice şi a funcţiilor energetice. Evident, studiile tre-buie finalizate prin calculul unor indicatori de eficienţă economică precum: sporul de producţie la ha, costul unitar al sporului obţinut, profit unitar, rata rentabilităţii etc. O premisă esenţială a asigurării unei eficienţe economice ridicate, în cazul culturilor irigate, o reprezintă gospodărirea judicioasă a apei în sistemul de irigaţii. In acest sens, stabilirea consumului de apă se va face în funcţie de provizia de apă în sol, de grosimea stratului ce trebuie umezit. De asemenea, deosebit de important este a se cunoaşte, pentru fiecare cultură, fazele optime pentru aplicarea udării. Recoltarea reprezintă veriga tehnologică prin care se finalizează în-treaga activitate de obţinere a unui produs. Ştiut fiind faptul că recolta poate fi diminuată în mod substanţial prin strecurarea unor defecţiuni în sistemul de organizare a recoltării, transportului şi depozitării, această etapă a derulării tehnologiei trebuie să fie precedată de elaborarea unui plan operativ foarte detaliat.

Optimizarea diferitelor laturi ale tehnologiei se poate concretiza în multiple variante tehnologice şi de succesiune a diferitelor culturi. Pentru adoptarea uneia sau alteia dintre ele se pot întreprinde studii comparative, criteriul hotărâtor reprezentându-l randamentul mediu la hectar şi respectiv costul unitar de producţie, indicatori ce se determină şi se cuprind în fişa tehnologică a culturii. (tabelul 10.5)

24

4

Infl

uen

ţa e

poc

ii d

e ap

lica

re a

îngr

ăşăm

inte

lor

cu a

zot

asu

pra

pro

du

cţie

i, a

chel

tuie

lilo

r şi

con

sum

ulu

i de

ener

gie

(du

pă

Hera

Cr.

şi

cola

b.)

Tab

elu

l 10

.4

Ep

oca

de

apli

care

şi d

oza

kg/

ha

Sp

or d

e

pro

du

cţie

C

onsu

m

mot

orin

ă C

onsu

m

ener

geti

c C

ostu

l ad

min

istr

ării

Toa

mn

a P

rim

ăvar

a d

e-vr

eme

La

form

area

p

aiu

lui

q/h

a %

l/

ha

%

kw

h/h

a %

le

i/h

a %

0 12

0 0

18,7

10

0,0

1,60

10

0,1

18,8

10

0,0

23

100,

0 40

80

0

18,4

98

,4

2,75

17

1,8

32,3

17

1,8

39

169,

6 40

0

80

15,9

85

,0

2,75

17

1,8

32,3

17

1,8

39

169,

6 40

40

40

17

,5

93,6

4,

20

262,

5 49

,4

262,

7 60

26

0,9

245

Variante de succesiune a culturilor

(după Mănescu B. şi colab.)

Tabelul 10.5

Vari-anta

Succesiunea culturilor

Producţia kg/mp

Costul lei/mp

Valoarea producţiei

lei/mp

Profit lei/mp

1 Salată I Salată II Vinete

2.200 2.423 8.500

61.38

104.75

43.38

2 Ardei iute

Vinete Castraveţi

3.208 8.000 1.413

116.46

173.47

55.01

3 Ceapă verde

Vinete Răsaduri

3.750 8.500

125 buc.

37.11

99.62

62.51

4 Salată

Ridichi lună Ardei gras

2.200 3.825 2.960

58.07

39.07

-19.05

5 Verdeţuri Dovlecei

9.325 4.280

32.74 59.90 27.14

6 Tomate

Ardei gras 4.300 2.960

38.58 48.61 10.03

10.3 Organizarea proceselor de muncă în producţia vegetală Organizarea proceselor de muncă în producţia vegetală se face pe baza planurilor operative, într-o succesiune determinată, cuprinzând urmă-toarele etape:

pregătirea;

lansarea;

execuţia;

urmărirea;

recepţia.

Pregătirea constă în inventarierea condiţiilor necesare pentru desfă-şurarea normală a fiecărui proces de muncă. În această etapă se analizează un spectru larg de probleme, de natură tehnică, organizatorică şi economică.

246

Astfel, pentru fiecare proces de muncă se va preciza agregatele corespun-zătoare precum şi numărul lor. Principial, agregatele se consideră raţional alcătuite dacă asigură respectarea cerinţelor impuse de tehnologie şi utiliza-rea completă a forţei de tracţiune a tractoarelor. În raport cu această ultimă cerinţă se determină numărul componentelor (maşinilor) unui agregat, potri-vit relaţiei:

Rm

RdPn

, unde:

n - numărul de maşini în agregat;

P - forţa de tracţiune nominală a tractorului;

Rd - rezistenţa la tracţiune a dispozitivului la cuplare;

Rm - rezistenţa la tracţiune a maşinilor.

Numărul de agregate necesare zilnic pentru efectuarea unei lucrări rezultă conform relaţiei:

tRs

VNagr

, unde:

V - volumul lucrării;

Rs - randamentul pe schimb al agregatului;

t - durata de executare a lucrării.

Tot în această etapă se determină cantităţile de materiale necesare (combustibil, seminţe, îngrăşăminte etc.) pe baza fişelor tehnologice. Având în vedere că majoritatea proceselor de muncă din producţia vegetală se efectuează prin deplasarea agregatelor pe teritoriu, un moment esenţial în pregătirea proceselor de producţie îl constituie organizarea locului de muncă. În acest sens, se procedează la delimitarea terenului pe parcele de lucru astfel încât coeficientul parcursului în lucru să fie maxim (aproape de unu). Forma ideală care răspunde acestui deziderat este dreptunghiul. Având în vedere că în teren pot apărea o serie de elemente restrictive precum limitele obligate, forma reliefului etc., forma şi mărimea parcelelor se abate mai mult sau mai puţin de la forma ideală. În asemenea condiţii, pentru realizarea unui coeficient optim al parcursului în lucru, un rol important îl are metoda de deplasare a agregatului. Se poate practica, în acest scop, metoda de deplasare în parcursuri liniare (la cormană sau în

lături) sau metode de deplasare în suveică. Evident, desfăşurarea în bune condiţii a activităţii implică pregătirea şi avizarea lucrătorilor asupra particularităţilor specifice proceselor de muncă ce urmează să se desfăşoare. Lansarea constituie ansamblul măsurilor pregătitoare pe care le

implică declanşarea imediată a proceselor de muncă. Ea cuprinde reparti-

247

zarea sarcinilor pe executanţi, amplasarea agregatelor pe parcele şi elabo-

rarea planului-itinerar.

Prin repartizarea sarcinilor, fiecare executant este avizat asupra lucrării ce urmează să se execute, asupra volumului şi caracteristicilor sale, asupra locului unde se efectuează, agregatul folosit şi norma zilnică de lucru. Pentru a evita pierderile de timp şi pentru reducerea consumului spe-cific de carburanţi, deplasarea de la o parcelă la alta se face pe baza unui plan-itinerar. Execuţia reprezintă derularea propriu-zisă a procesului de produc-

ţie, urmărindu-se realizarea parametrilor cantitativi şi calitativi.

Realizarea parametrilor cantitativi presupune folosirea completă a timpului de lucru, utilizarea completă a capacităţii mijloacelor tehnice şi încadrarea în termenele optime. Urmărirea executării proceselor de muncă are ca principal obiectiv

preîntâmpinarea staţionării agregatelor şi încadrarea în ritmurile specifice,

precum şi controlul respectării cerinţelor agrofitotehnice. Recepţionarea reprezintă etapa finală a proceselor de muncă prin

care se confirmă, cantitativ şi calitativ, lucrările efectuate. Prin recepţiona-rea lucrării se consumă momentul esenţial în cultivarea motivaţiei muncii şi implicit a stării disciplinare.

10.3.1 Organizarea proceselor de muncă

în cultura plantelor de câmp

Procesele de muncă în cultura plantelor reprezintă o gamă foarte va-riată. Indiferent de natura lor, derularea optimă a proceselor de muncă im-plică analiza şi optimizarea unor etape distincte precum: alegerea agregate-lor, organizarea locului de muncă, desfăşurarea procesului de muncă şi con-trolul calităţii lucrării. Având în vedere elementele specifice care le conturează conţinutul, procesele de muncă din cultura plantelor de câmp pot fi grupate în patru mari categorii:

lucrările solului;

lucrări de semănat şi plantat;

lucrări de întreţinere.

lucrări de recoltat;

Întrucât judecăţile de principiu ce se au în vedere la organizarea pro-ceselor de muncă sunt general valabile iar cele de detaliu sunt, în cele mai

248

multe cazuri, rutinare, se va prezenta cu titlu de exemplu organizarea proce-sului de muncă la semănat şi plantat. Organizarea lucrărilor de semănat şi plantat trebuie să aibă în vedere faptul că aceste activităţi trebuie să se încadreze în limite de timp şi perioade calendaristice strict determinate. Alegerea agregatelor depinde de cultura care face obiectul procesului de producţie şi particularităţile tehnologiei aplicate. La alcătuirea lor trebuie să se aibă în vedere şi agregatele ce se vor folosi la lucrările de întreţinere şi de recoltare. Pentru păstrarea distanţei dintre rânduri şi pentru evitarea greşurilor, agregatele trebuie să fie echipate cu marcatoare reglate corespunzător. Odată cu stabilirea agregatelor trebuie să se determine şi necesarul de seminţe, necesarul de alte materiale precum şi mijloacele de transport necesare. Un aspect esenţial în stabilirea şi utilizarea agregatelor îl reprezintă determinarea productivităţii zilnice a acestora. În acest scop, se poate folosi relaţia:

tVL0,1Rz

0,1 - coeficient de transformare în ha;

L - lăţimea de lucru a agregatului, m;

V - viteza orară a agregatului km/h;

t - numărul orelor de lucru pe schimb. Organizarea locului de muncă implică precizarea orientării rândurilor în funcţie de forma de relief. Sistemul preferat de deplasare a agregatului la semănat este cel în suveică. În cazul în care semănatul se face pe suprafeţe mari este necesar să se delimiteze parcelele de semănat prin precizarea lungimii şi lăţimii acestora. Se recomandă ca lungimea parcelei să fie astfel stabilită încât să asigure posibilitatea alimentării maşinii la un singur capăt. Această lungime se poate deduce din relaţia de proporţionalitate (egalitate) a desimii efective cu desimea teoretică (ideală) a culturii în cauză.

10

NsDT;

bL

0.85qDEDT;DE 4

În consecinţă, relaţia de proporţionalitate devine:

bN

0.85q10L şi

10

Ns

bL

0.85q

s

4

4

Având în vedere că alimentarea se face la un singur capăt, lungimea parcelei va fi jumătate din cea dedusă din relaţia de proporţionalitate.

249

Adică: bNs

0.85q100.5L

4

, unde:

L - lungimea parcelei de semănat;

0,5 - jumătate din parcursul total realizat până la golirea

buncărului;

104 - suprafaţa în mp a unui hectar;

q - capacitatea cutiei de semănat;

0,85 - coeficientul de folosire a cutiei;

Ns - norma de semănat;

b - lăţimea maşinii de semănat.

În ceea ce priveşte lăţimea parcelei de semănat, aceasta rezultă ca ra-port între suprafaţa parcelei de semănat şi lungimea acesteia.

L

Spl

La rândul său, suprafaţa parcelei de semănat depinde de timpul pre-conizat a se lucra pe o parcelă şi productivitatea zilnică a agregatului:

:unde ,L

10ZRzSp

sauha) (în ZRzSp4

Rz - randamentul zilnic în ha;

Z - numărul de zile în care agregatul va lucra pe aceeaşi parcelă;

104 - constantă de transformare a suprafeţei în mp;

L - lungimea parcelei de semănat.

Pentru a asigura desfăşurarea în bune condiţii a procesului de muncă la semănat se efectuează o cursă de probă. Controlul calităţii semănatului se face de două, trei ori pe parcursul zilei de lucru, urmărindu-se cu predilecţie adâncimea de încorporare a seminţei, distanţa dintre rânduri şi eventualele greşuri.

10.3.2 Organizarea proceselor de muncă în legumicultură Cultura legumelor se caracterizează printr-un consum mare de forţă de muncă, ajungându-se frecvent la 300-400 ZO/ha. Munca se organizează pe echipe, pe baza normelor de personal specifice diferitelor lucrări. Organi-zarea proceselor de muncă prezintă diferite particularităţi în funcţie de natura sistemului de cultură: în câmp, în solarii, în sere, etc. Activităţile care reclamă cel mai mare consum de forţă de muncă sunt cele legate de producerea răsadului şi de recoltat, rezultând că acestea sunt verigile esenţiale ale tehnologiei şi în ceea ce priveşte organizarea proceselor de muncă. Este important a se releva faptul că, în cazul

250

producerii răsadului, pe lângă un consum mare de forţă de muncă se cere şi o calificare şi experienţă corespunzătoare. Plantatul se efectuează manual sau mecanic. În cazul plantatului ma-nual se recomandă organizarea executării proceselor de muncă cu lucrători specializaţi pe operaţii sau grupe de operaţii pentru creşterea productivităţii muncii. Operaţiile acestui proces de muncă sunt: scos răsad, făcut cuiburi,

transport răsad, răsădit, udat cuiburi şi nivelat pământ la cuiburi.

În cazul plantării mecanizate urmează să se aleagă agregatul specific speciei de plante care face obiectul culturii. Astfel, pentru plantatul răsaduri-lor în ghivece, agregatul se poate compune din tractorul L-400+MPR-5. Plantarea arpagicului pentru ceapă de consum sau usturoiului se efectuează cu agregatul L-500+MPB-8 sau L-445+MPB-8. Formaţia de lucru cuprinde: un tractorist, patru-cinci muncitori alimentatori, trei muncitori care pregă-

tesc răsadul şi doi muncitori pentru transportul răsadului.

10.3.3 Organizarea proceselor de muncă în pomicultură Producţia pomicolă se caracterizează printr-o serie de particularităţi tehnico-economice ce implică un anumit specific şi în organizarea proceselor de muncă, cum sunt:

plantaţiile pomicole, ca mijloace fixe, au o durată de folosinţă între

15-45 ani, în funcţie de specie, soi, portaltoi, sistem de cultură şi

tehnologie folosită;

la livezile clasice, având durata mare de exploatare, apare uzura

morală, ca urmare a schimbării preferinţelor consumatorului şi ce-

rerea de noi soiuri;

investiţiile sunt imobilizate pe o perioadă îndelungată de timp, cu

implicaţii asupra termenului de recuperare a fondurilor alocate;

schimbările structurale în producţia pomicolă antrenează schimbări

în ceea ce priveşte sistemul de maşini şi implicit organizarea proce-

selor de muncă.

Particularităţile menţionate evidenţiază faptul că în activitatea cu-rentă de organizare şi conducere a producţiei pomicole, întreprinzătorul va avea drept obiective majore lucrările de întreţinere şi recoltatul. Lucrările de întreţinere cuprind o gamă foarte amplă (teren, tăieri, stropiri, etc.), dar organizarea şi desfăşurarea lor cuprind aceleaşi momente şi etape esenţiale şi anume: alegerea agregatelor şi pregătirea lor pentru lu-

cru, organizarea locului de muncă şi desfăşurarea propriu-zisă a procesului

de muncă.

251

Lucrările de recoltare reprezintă un moment esenţial prin amploarea şi implicaţiile ce le poate antrena asupra calităţii producţiei. Pentru a asigura desfăşurarea optimă a acestui proces de muncă sunt necesare o serie de mă-suri pregătitoare precum: evaluarea producţiei de fructe, calculul necesa-

rului de ambalaje, stabilirea necesarului de forţă de muncă, utilaje şi

unelte, stabilirea momentului optim al recoltării şi tehnica recoltării, mani-

pularea şi transportul producţiei, sortarea, ambalarea şi desfacerea pro-

ducţiei.

Evaluarea producţiei se poate face, în faza de vegetaţie, de mai multe ori în cursul anului. Pentru procesul de recoltare prezintă, însă, interes deo-sebit evaluarea făcută la începutul perioadei de maturare tehnică. Stabilirea necesarului de ambalaje se face în funcţie de volumul pro-ducţiei şi capacitatea ambalajelor iar forma, mărimea şi materialele din care se confecţionează trebuie corelate cu STAS-urile în vigoare, cu exigenţele beneficiarilor şi cu specia care face obiectul recoltării. La cultura mărului şi părului se practică ambalajul paletizat şi conteinerizat. Calculul necesarului de forţă de muncă se face în funcţie de volumul producţiei, normele zilnice şi durata recoltatului. Totodată se prevăd şi se asigură uneltele şi utilajele necesare (găleţi, coşuri, scări, platforme, lădiţe, box-paleţi, mijloace de transport). Paralel cu operaţia de culegere a fructelor se fac o serie de operaţii complementare, precum încărcarea şi descărcarea mijloacelor de transport, de sortare şi calibrare a fructelor. Prin sortare se elimină fructele cu defecte uşor vizibile iar prin calibrare fructele se clasează după greutate sau diame-tru.

10.3.4 Organizarea proceselor de muncă în viticultură

Ca şi în cazul producţiei pomicole, lucrările de întreţinere şi recoltatul conturează conţinutul principal al proceselor de muncă în viticultură. Principalele lucrări de întreţinere sunt stropirile, îngropatul şi dezgropatul. Indiferent de natura procesului de muncă, momentele esenţiale sunt - şi în acest caz - alegerea agregatelor şi a uneltelor, organizarea locului de muncă şi desfăşurarea propriu-zisă a procesului de muncă. Îngropatul şi dezgropatul viţei de vie se poate face manual sau meca-nizat. Operaţia manuală se poate face individual sau în formaţie, patru la în-groparea viţei şi trei la dezgropat. În cazul îngropatului mecanizat cu tracto-rul 40 CP+PCV sunt necesari 32 muncitori la aplecatul şi fixarea coardelor şi 16 la finisatul lucrării. Tăierile de toamnă se pot efectua individual sau în formaţie de nouă lucrători. În cazul formaţiilor de lucru, procesul de muncă se organizează pe

252

operaţii astfel: un muncitor desface via de pe spalier, şapte efectuează tă-

ierile şi unul adună coardele. Tăierea coardelor se poate face şi mecanizat (agregat VR+TCV-1,4). Organizarea procesului de muncă la recoltat se face în funcţie de des-tinaţia acestora (vin, struguri de masă etc.). Organizarea recoltatului se ca-racterizează prin consum foarte mare de forţă de muncă. Determinarea ne-cesarului de muncitori şi a mijloacelor de transport la recoltat este un mo-ment esenţial. Pentru desfăşurarea ritmică a procesului de recoltare este ne-cesar să se stabilească parcelele de recoltat, repartizarea lucrătorilor pe par-cele, aprovizionarea cu lădiţe, coşuri. Recoltatul strugurilor de masă se subdivide pe următoarele ope-raţii: cules, transport la punctele de recoltare, sortare, cizelat şi ambalat.

În cazul strugurilor pentru vin, acestea se sortează pe soiuri şi nu-mai în unele cazuri pe calităţi. Nu se cizelează şi nu se ambalează în lădiţe ci se culeg în coşuri, se depozitează în căzi cu care se transportă la cramă. Recoltatul propriu-zis se efectuează individual sau pe echipe de doi-patru lucrători, astfel încât deplasarea la mijlocul de transport să fie minimă.

CAPITOLUL 11

MANAGEMENTUL ACTIVITĂŢII DE PRODUCŢIE ÎN CREŞTEREA ANIMALELOR

11.1. Conţinutul şi clasificarea sistemelor de creştere a animalelor

Competiţia productivă angajată în scopul echilibrării şi ameliorării consumului în continuă creştere, amplificarea cantitativă şi calitativă a cere-rii de consum, îşi pun amprenta cu tot mai multă intensitate asupra creşterii animalelor, urmărindu-se transformarea, într-o proporţie tot mai însemnată, a produselor de origine vegetală în produse animale. Preocuparea pentru creşterea gradului de zootehnizare este o tendinţă marcantă a tuturor naţiu-nilor interesate de prosperitatea şi progresul lor economic. Din statistica mondială rezultă că, pe măsura creşterii nivelului de trai, scade ponderea consumului alimentar de origine vegetală în favoarea produselor animale. În

ultimele şase decenii, consumul anual de pâine pe locuitor, în Europa, a scă-zut de la 200 kg la aproximativ 70 kg. În acelaşi timp consumul anual de carne a crescut de la 30 kg la peste 70 kg, în multe ţări modificările acestui raport fiind mult mai accentuate. Înscrierea ţării noastre într-o asemenea evoluţie este condiţionată de asigurarea factorilor optimi de creştere şi ex-ploatare a animalelor, de încadrarea creşterii animalelor într-un sistem raţio-nal de producţie, care să corespundă zonei geografice, dotării tehnice, condi-ţiilor economico-organizatorice. În spiritul acestor cerinţe, sistemul de creş-

tere al animalelor se defineşte ca un complex de activităţi şi măsuri cu ca-

racter tehnic, economic, organizatoric şi juridic, care are drept scop spo-

rirea efectivelor de animale, a producţiei şi a rentabilităţii.

Principalele elemente ale sistemului de creştere a animalelor sunt: organizarea reproducţiei economice a efectivului de animale, planificarea

efectivului, organizarea producţiei şi a consumului de furaje. Alături de elementele menţionate, optimizarea sistemelor de producţie impune rezolva-rea adecvată a unor aspecte cum sunt: alegerea raselor de animale, stabili-

rea necesarului de forţă de muncă, alegerea celor mai potrivite tipuri de

adăposturi, organizarea prevenirii şi combaterii epizootiilor, optimizarea

dimensiunii fermelor, optimizarea sistemului informaţional, organizarea ac-

tivităţilor de recoltare, transport, condiţionare, ambalare şi valorificare a

254

producţiei. În funcţie de natura şi starea elementelor care definesc conţinutul sistemelor de creştere a animalelor, acestea pot fi de mai multe feluri. Din punct de vedere al resurselor materiale afectate se pot deosebi:

sisteme gospodăreşti (extensive);

sisteme industriale (intensive). Sistemul gospodăresc se caracterizează printr-un nivel mai scăzut al investiţiilor şi o concentrare mai redusă a efectivelor de animale. Pentru va-lorificarea mai bună a tradiţiei, a variatelor condiţii natural-geografice şi economice, sistemul gospodăresc se poate dovedi adesea o modalitate sub-stanţială de întreţinere şi creştere a producţiei animale, mai ales dacă prin

anumite iniţiative particulare, se modernizează spaţiile de cazare, se mecani-zează principalele operaţii ale proceselor de muncă şi se adoptă metode şti-inţifice de furajare a animalelor. Sistemul industrial este un sistem intensiv care se caracterizează prin alocarea unor mari investiţii, utilaje şi instalaţii tehnologice, printr-un înalt grad de mecanizare a proceselor de muncă, prin adâncirea diviziunii şi specializarea în muncă, prin creşterea gradului de calificare a forţei de mun-că. Atributul de sistem industrial se mai motivează şi prin faptul că au fost preluate o serie de principii de bază ale organizării producţiei industriale precum: continuitate şi ritmicitate în obţinerea şi livrarea producţiei în

partizi mari. Sistemul industrial se caracterizează, în general, şi printr-un grad de concentrare mai mare a efectivelor, solicitând un consum mare de investiţii şi un consum mare de energie. În consecinţă, pentru a pune în va-loare avantajele acestui sistem, se impune folosirea unor animale ameliorate cu o înaltă capacitate productivă, practicarea unor tehnologii moderne, ba-zate pe norme ştiinţifice de stabilire a reţetelor furajere, pe raţionalizarea consumurilor de energie.

Din punct de vedere a organizării reproducţiei economice, a procu-rării materialului biologic de înlocuire, se întâlnesc:

sisteme cu circuit închis;

sisteme cu circuit deschis. Sistemele cu circuit închis se caracterizează prin aceea că fermele îşi asigură materialul din surse proprii, în cadrul unei specii întâlnindu-se în-tregul sistem de verigi ale sistemului biotehnic, începând cu produşii obţi-nuţi şi încheind cu categoria matcă. Avantajul principal al acestui sistem îl constituie interesul pentru obţinerea unui tineret de înlocuire valoros.

255

Sistemele cu circuit deschis cuprind, în mod obişnuit, o singură ve-rigă din ciclul reproductiv al unei specii, adică o singură categorie de anima-le (îngrăşarea tineretului taurin sau creşterea puilor pentru carne etc.). Deşi acest sistem oferă o serie de avantaje ce rezultă din specializarea accentuată a producţiei şi a muncii, el nu se recomandă pentru categoriile de animale de la care produsul se obţine prin recoltare, aşa cum ar fi de pildă fermele de vaci pentru lapte unde se impune asigurarea ritmică şi de calitate a tineretu-

lui de înlocuire, reproducţia economică a efectivului fiind, în asemenea si-

tuaţii, preocupări majore.

11.2. Noţiuni, concepte şi raţionamente definitorii Producţia bunurilor materiale analizată prin prisma reluării sale

continue, defineşte procesul reproducţiei economice. Organizarea reproduc-ţiei economice a efectivului de animale trebuie să aibă, însă, în vedere, una din particularităţile esenţiale ale producţiei agricole şi anume că procesul economic al reproducţiei se împleteşte cu procesul reproducţiei biologice. Sau astfel spus, organizarea reproducţiei economice a efectivului de ani-

male are loc pe fondul reproducţiei biologice. Această particularitate gene-rează dimensiuni suplimentare reproducţiei efectivului de animale ca proces economic prin comparaţie cu alte sectoare ale producţiei materiale. Este, prin urmare, de la sine înţeles că orice încercare de optimizarea a reproduc-ţiei economice a efectivului trebuie să fie însoţită de cunoaşterea amănunţită a particularităţilor reproducţiei biologice a fiecărei specii de animale. Reproducţia biologică reprezintă însuşirea organismelor vii de a asi-gura perpetuarea speciei adică a unor noi generaţii asemănătoare cu cele din care provin. Ea este o repetare cu caracter ciclic a o serie de etape calitative şi cantitative, finalizându-se cu apariţia unui nou individ. Realizarea ciclu-rilor biologice ale reproducţiei diferă de la specie la specie, se caracterizează prin parametrii particulari în cadrul fiecărei specii de animale. În limitele acestor parametrii ai reproducţiei biologice trebuie căutate cele mai adecvate soluţii pentru înfăptuirea reproducţiei economice a efectivului şi asigurarea continuităţii producţiei. Funcţia reproducţiei, ca proces biologic, este deosebit de complexă. Din această cauză eforturile şi investigaţiile pentru cunoaşterea acestei func-ţii se impun ca o necesitate stringentă. În ultimă instanţă, găsirea unor soluţii de reflectare a acestei funcţii prin intermediul unor relaţii cantitative este unica modalitate de corelare obiectivă a funcţiei reproducţiei biologice cu reproducţia economică a efectivului. Măsura cantitativă a funcţiei repro-

256

ducţiei o reprezintă, de fapt, un anumit sistem de indicatori specifici. Se ştie, în acest sens, că indicatorul este o mărime variabilă definită calitativ,

care se obţine prin numărare, măsurare ori prin calcul şi caracterizează numeric un atribut, o proprietate a unui proces sau fenomen. În particular, prin indicatorii reproducţiei biologice ai animalelor de fermă se înţelege acele mărimi cantitative care caracterizează numeric modul de desfăşurare a reproducţiei la un individ sau un grup de indivizi. Din gama largă a indicatorilor utilizaţi astăzi în literatura de specia-litate, rolul esenţial îl joacă fertilitatea, având în esenţă aceeaşi accepţiune şi conţinut ca şi statistica demografică. În acest spirit, fertilitatea animalelor

de reproducţie reprezintă numărul de produşi viabili obţinuţi în decurs de 12 luni de la 100 femele aflate la vârsta cu capacitate reproductivă. Ta-bloul sinoptic al factorilor de influenţă asupra fertilităţii poate fi ilustrat ca în figura 11.1.

Fig.11.1 Tabloul sinoptic al factorilor de acţiune asupra fertilităţii

Racordarea definiţiei date fertilităţii la tabloul sinoptic al factorilor de influenţă permite, pe baza unor raţionamente elementare, exprimarea ma-tematică a fertilităţii, după cum urmează:

Psg

pF

F - indicele de fertilitate;

p - perioada unui an calendaristic (12 luni sau 365 zile);

P - prolificitatea sau gemelitatea;

POTENŢIAL GENETIC

SERVICE-PERIOD

CONDIŢII DE ÎNTREŢINERE

PROLIFICITATE CALVING-INTERVAL

FERTILITATE

257

g - durata gestaţiei;

s - durata medie a service-periodului (intervalul mediu de la par-

turiţie la instalarea gestaţiei următoare).

Prin maximă generalizare, se poate aprecia că fertilitatea este o func-ţie variabilă în raport cu service-periodul şi prolificitatea, având forma:

xb

ya)y,x(f

Întrucât factorii de influenţă pot întruni stări diferite de la o specie de animale la alta, se impune particularizarea acesteia pentru fiecare specie în parte.

Taurine, specie unipară, gemelitatea ne-având o influenţă precumpă-nitoare, astfel încât funcţia indicelui fertilităţii capătă forma:

100s285

365100

sg

p%F

Aşadar, mărimea indicelui fertilităţii este determinată - la această specie - de mărimea service-periodului (tabelul 11.1 şi figura 11.2).

Evoluţia indicelui fertilităţii la taurine, femele pluripare,

în raport de service-period

Tabelul 11.1

S 28 70 112 154 196 238 280 322 364 406 448

%F 116,6 102,8 91,9 83,1 75,9 69,8 64,6 60,1 56,2 52,8 49,8

Contrar aparenţelor, evoluţia indicelui fertilităţii demonstrează că şi la specia taurine sunt rezerve substanţiale pentru realizarea unor valori ridi-cate ale acestuia. De asemenea, mai ales analiza imaginii grafice (figura 11.2), conturează o concluzie de importanţă practică deosebită şi anume că “bătălia” pentru un indice de fertilitate ridicat se câştigă sau se pierde pe

prima parte a domeniului de variaţie a service-periodului.

Trebuie reţinut faptul că mărimea indicelui fertilităţii are o influenţă precumpănitoare asupra înfăptuirii reproducţiei economice, dar el determină totodată, în mod substanţial, eficienţa economică a producţiei de lapte în ca-

drul fermelor specializate pentru obţinerea acestui produs (tabelul 11.2).

258

Fig. 11.2 – Influenţa service-period asupra fertilităţii la specia taurine La specia porcine, cea mai prolifică dintre animalele de fermă, indi-cele fertilităţii este determinat atât de service-period cât şi de coeficientul de prolificitate, după cum urmează:

n

NP ;P

s114

365P

sg

pF

N - numărul total de produşi într-o anumită perioadă de timp;

n - numărul total de fătări înregistrate în aceeaşi perioadă.

Variaţia indicelui fertilităţii, în raport cu cele două variabile se pre-zintă ca în tabelul 11.3, respectiv figura 11.3. In ansamblul valorilor cal-culate se remarcă amplitudinea substanţială între valorile extreme ale indi-celui fertilităţii (35,4 - 10,4 = 25 capete), ceea ce demonstrează rezervele

deosebit de mari pentru creşterea numerică a efectivelor prin optimizarea

stării celor doi factori de influenţă.

4 0

5 0

6 0

7 0

8 0

9 0

1 0 0

1 1 0

1 2 0

1 3 0

0 50 1 0 0 1 5 0 2 0 0 2 5 0 3 0 0 3 5 0 4 0 0 4 5 0 5 0 0

s(zile)

F%

Infl

uen

ţa i

nd

icel

ui

fert

ilit

ăţi

i a

sup

ra r

ezu

lta

telo

r ec

on

om

ice

într

-o f

erm

ă d

e 5

0 v

aci

Ta

bel

11.2

Ser

- vi

ce

peri

od

s

Cal

ving

in

ter-

va

l C

I

Indi

cele

de

fer

-ti

li-t

ate

F%

Pro

ducţ

ia

de la

pte

pe

lact

aţie

1/

cap

Pro

d.

anua

lă

1/ca

p4

Tot

al

hl

Val

oare

a pr

oduc

ţiei

-$

-

Che

ltui

eli

tota

le

$6

Rez

ulta

te e

co-

nom

ice

Lap

te

Viţ

ei5

Tot

al

Pro

fit

$ P

ierd

eri

$ 70

35

5 10

3 50

00

4296

21

48

4296

0 23

48.4

0 45

308.

40

3102

5 10

110

- 11

2 39

7 92

50

00

3481

19

20

3840

0 20

97.6

0 40

497.

60

3102

5 73

75

- 15

4 43

9 83

50

00

3474

17

37

3474

0 18

92.4

0 36

632.

40

3102

5 37

15

- 19

6 48

1 76

50

00

3170

15

85

3170

0 17

26.6

5 33

426.

65

3102

5 67

5 -

238

523

70

5000

29

16

1458

29

160

1596

.00

3075

6.00

31

025

- -1

865

280

565

65

5000

26

99

1349

26

980

1482

.00

2846

2.00

31

025

- -4

045

322

607

60

5000

25

12

1256

25

120

1368

.00

2648

8.00

31

025

- -5

905

364

649

56

5000

23

50

1175

23

500

1276

.80

2477

6.80

31

025

- -7

525

4 Q

QP

L

CI

21

;

Q

2 -

pro

du

cţia

med

ie a

nu

ală

pe

cap

de

vită

fu

raja

tă

Q

1 -

pro

du

cţia

med

ie d

e la

pte

pe

o l

act

aţi

e (3

05 z

ile)

P

L -

per

ioa

da d

e la

cta

ţie

C

I -

ca

lvin

g-i

nte

rva

l 5 G

reu

tate

a m

edie

a u

nu

i vi

ţel

la f

ăta

re s

-a c

on

sid

era

t 40

kg

; 4

0*5

.7*0

.2$

=4

5.6

$/c

ap

6 C

ostu

l med

iu a

l une

i zil

e fu

raja

te: 1

.7 $

.

Evoluţia indicelui fertilităţii la porcine în raport

cu service-periodul şi prolificitatea Tabelul 11.3

P S 6 7 8 9 10 11 12 13

20 16,3 19,1 21,8 24,5 27,2 30,0 32,7 35,4 30 15,2 17,7 20,3 22,8 25,4 27,9 30,4 33,0 40 14,2 16,6 19,0 21,3 23,7 26,1 28,4 30,8 50 13,4 15,6 17,8 20,0 22,3 24,5 26,7 28,9 60 12,6 14,7 16,8 18,9 21,0 23,1 25,2 27,3 70 11,9 13,9 15,9 17,9 19,8 21,8 23,8 25,8 80 11,3 13,2 15,1 16,9 18,8 20,7 22,6 24,5 90 10,4 12,5 14,3 16,1 17,9 19,7 21,5 23,3

Fig. 11.3 - Influenţa P şi s asupra indicelui fertilităţii la suine

90

70

50

30

6

8

10

12

5

10

15

20

25

30

35

40

F

s P

La specia ovine, natura funcţiei indicelui fertilităţii este asemănă-toare cu cea prezentată la suine, exprimându-se însă procentual:

%%% Ps155

365P

sg

pF

Şi în acest caz, indicele fertilităţii se găseşte în raport direct cu proli-ficitatea şi în relaţie inversă cu service-periodul, evoluţia valorilor calculate prezentându-se ca în tabelul 11.4.

Evoluţia indicelui fertilităţii la ovine în raport cu

variaţia service-period şi a coeficientului de prolificitate

Tabelul 11.4

s P%

100 110 120 130 140 150 160

80 158,7 174,6 190,4 206,3 222,2 238,1 253,9

110 140,4 154,4 168,5 182,5 196,6 210,6 224,6

140 125,8 138,4 151,0 163,6 176,2 188,7 201,3

170 114,1 125,5 136,9 148,3 159,7 171,1 182,5

200 104,3 114,7 125,2 135,6 146,0 156,4 166,9

230 96,0 105,6 115,2 124,8 134,4 144,0 153,7

260 89,0 97,9 106,8 115,7 124,6 133,5 142,4

Atât valorile numerice cât şi imaginea grafică (figura 11.4) ilustrează faptul că şi la această specie există rezerve remarcabile de creştere a efecti-velor prin optimizarea stării factorilor de influenţă.

Obţinerea continuă a produselor de origine animală, în cantităţi cres-cânde, presupune reproducţia continuă şi în proporţii sporite a organismelor vii participante la procesul de producţie. Reproducţia economică a efective-lor de animale constituie deci un proces planificat şi dirijat care se desfă-şoară potrivit anumitor cerinţe, pe fondul procesului natural de perpetuare a speciilor. El constă în înlocuirea periodică a animalelor reformate cu altele de valoare egală sau superioară. Această trăsătură precum şi faptul că - ase-menea oricărui alt proces de producţie - creşterea animalelor implică pre-zenţa mijloacelor de muncă, a obiectelor muncii şi a forţei de muncă, conferă reproducţiei efectivelor calitatea de proces economic.

262

Figura 11. 4 - Influenţa P% şi a s asupra indicelui fertilităţii la ovine

11.3. Organizarea reproducţiei economice a efectivelor de animale În ansamblul său, procesul economic al reproducţiei efectivului poa-te fi imaginat ca un flux continuu de trecere a animalelor de la o categorie la

alta pe măsura îndeplinirii condiţiei de vârstă (figura 11.5 şi respectiv figura

11.6).

Fig. 11.5 - Schema principalelor fluxuri în cazul creşterii numai a tineretului femel destinat înlocuirii reformelor la categoria matcă

260

200

140

80

100

120

140

16040,0

90,0

140,0

190,0

240,0

290,0

F%

s P%

Vaci pentru lapte V1 la V2

Viţei 0-6 luni

Tineret femel

6-12 luni

Tineret femel

12-18 luni

Viţele montate 18 la (v1-9)

luni

Juninci (v1-9) la v1

luni

R

p2 p3 p4 p5 p6

Vânzări

Fig

.11

.6. – S

ch

em

a p

rin

cip

ale

lor

flu

xu

ri în

cazu

l cre

şteri

i în

tregu

lui

efec

tiv d

e t

inere

t fe

mel

pân

ă la

vâr

sta

prim

ei

V

aci p

entr

u la

pte

de la

v1

la v

2 lu

ni

Viţ

ele

de la

pri

mip

are

n 2i

iTR

Viţ

ele

6 la

12

luni

V

iţel

e

0 la

6 lu

ni

Viţ

ele

12 la

18

luni

V

iţel

e 18

la (

v 1-9

) lu

ni

Ju

ninc

i de

la (

v 1-9

) la

v1

luni

V

ânză

ri

Viţ

ei d

e la

pri

mip

are

R

(ref

orm

e va

ci)

1/

2(X

1*F

) vi

ţele

1/2

(X1*

F)

mas

culi

p2

p3

p4

p5

p6

Intrarea în sistem este reprezentată prin resursa de material biologic, resursă ce se determină pentru fiecare specie în funcţie de efectivul matcă şi mărimea indicelui fertilităţii anterior prezentat.

Ieşirile din sistem sunt reprezentate de reformele practicate la cate-goria de bază precum şi eventualele surplusuri sau căderi la categoriile de tineret. Refacerea la aceeaşi scară sau la scară lărgită a efectivelor de ani-male defineşte proporţiile reproducţiei economice. Din acest punct de ve-dere, reproducţia economică a efectivului de animale poate fi:

reproducţie economică simplă;

reproducţie economică lărgită. Indiferent de proporţiile la care se înfăptuieşte, pentru a se putea di-rija şi controla modul de realizare a reproducţiei economice, este necesar să se precizeze pentru fiecare specie:

categoriile de animale cu duratele de vârstă corespunzătoare;

modalitatea de determinare a efectivului fiecărei categorii în raport cu posibilităţile existente şi respectiv cu tipul de reproducţie preco-

nizat.

11.2.1. Reproducţia economică simplă

Potrivit aspectelor de principiu enunţate, categoriile de animale, cu titlu de exemplu, pentru specia taurine sunt următoarele:

1. Vaci pentru lapte de la v1 la v2; 2. Tineret femel de la 0 la 6 luni; 3. Tineret femel de la 6 la 12 luni; 4. Tineret femel de la 12 la 18 luni; 5. Viţele montate de la 18 la (v1-9) luni; 6. Juninci de la (v1 - 9) la v1 luni; unde; v1 - vârsta medie a primei fătări;

v2 - vârsta medie a reformării.

În felul acesta întregul flux al transformărilor de la naştere la refor-

marea animalului este încadrat riguros în timp, condiţie fără de care dirijarea şi controlul modului de înfăptuire a reproducţiei economice sunt imposibile. În ceea ce priveşte determinarea efectivului de animale ale fiecărei categorii este necesar a se reţine că, întrucât duratele de vârstă ale categori-ilor de animale sunt diferite iar munca de programare şi dirijare a producţiei se circumscrie anului calendaristic, trebuie să se opereze distinct cu noţiunea de “rulaj anual” respectiv “efectiv la un moment dat” al categoriei. Rapor-tul dintre cele două noţiuni este reglementat de relaţia:

265

j

jjjjj V

Xx respectiv ,VxX

Xj - rulajul anual al categoriei;

xj - efectivul la un moment dat al categoriei;

Vj - viteza de rotaţie a animalelor în cadrul categoriei.

Mărimea vitezei de rotaţie este determinată, la rândul ei, de relaţia:

p

DXxsi

D

pV jj

jj

j

p - perioada anului calendaristic;

Dj - durata de vârstă a categoriei (în cazul categoriei vaci, durata se

referă numai la reforme care sunt determinate pentru un an calen-

daristic).

Considerând cazul reproducţiei economice simple pentru o fermă de vaci cu lapte, în circuit închis, fluxurile ce au loc pot fi descrise ca un sistem

cibernetic particular de forma ilustrată în figura 11.7.

Reforma reprezintă, aşa cum se ştie, cota parte anuală din efectivul

categoriei de bază (vaci pentru lapte) care nu mai poate fi exploatată cu ran-dament economic corespunzător, calculându-se după relaţiile:

vv

1R

12 (în coeficienţi)

)efectiv întregul la(vv

XR

)procente în(vv

100R

12

1

12

Schema (figura 11.7) evidenţiază faptul că rulajele anuale pe catego-rii trebuie astfel dimensionate încât să asigure înlocuirea reformei la catego-ria de bază, în condiţiile în care pe parcursul creşterii tineretului au loc anu-mite pierderi şi diminuări. Făcând apel la ecuaţia generală de transformare într-un subsistem cibernetic se poate scrie:

R)c1(X si RcXX

;cXR ;RRX

ijijj

jjj

În consecinţă, rezultă că pe ansamblul sistemului, dimensionarea

oricărei categorii se va face conform relaţiei:

n

jiij TRX

266

ii c1

1T

şi

F

ig.1

1.7

- M

od

elu

l ci

ber

net

ic s

tati

c a

l re

pro

du

cţie

i ec

on

om

ice

sim

ple

c 6

1

X 6

R

R

X 6

c 5 1

X

c 4 1

X

c 3 1

X

c 2 1

X

R –

r e

f o

r m

a

c a

t e

g o

r i e

i

v a

c i

p e

n t

r u

l a

p t

e X

6 –

r u

l a j

u l

a n

u a

l

a l

c a

t e

g o

r i e

i j

u n

i n

c i

X5 –

r u

l a j

u l

a n

u a

l a

l

v i ţ

e l

e l o

r

m o

n t

a t e

18

la

(v1

- 9)

lun

i X

4 –

r u

l a j

u l

a n

u a

l al

v

i ţ e

l e

l o r

12

la 1

8 l

uni

X3 –

r u

l a j

u l

a n

u a

l a

l v

i ţ e

l e

l o r

6 la

12

luni

X

2 –

r u

l a j

u l

a n

u a

l a

l v

i ţ e

l e

l o r

0

la 6

lu

ni

c j –

c o

e f

i c

i e n

ţ i

d e

a j

u s

t a r

e

(c o

r e

c ţ

i e)

)1(

n

ji

i

j

c

RX

Între cotele de rezervă şi coeficienţii de corecţie în lanţ până la cate-

goria matcă, pentru o anumită categorie, există relaţia:

i

ii

i

iii

i C1

Cr ;

r1

rC ;r1

C1

1

,

Între coeficienţii de corecţie în lanţ şi coeficienţii de corecţie speci-

fici diferitelor categorii există, evident, relaţia;

)c1(C i

n

jij

rj se declară, cu excepţia celei mai mici categorii, unde se determină con-form relaţiei:

2

RFr2

Particularizând, se poate evidenţia că rulajele pe categorii vor fi di-mensionate potrivit relaţiilor: - juninci de la (v1-9) la v1 luni:

6

6 c1

1RX

- viţele montate de la 18 la (v1-9) luni:

556

5 C1

R

c1

1

c1

1RX

- tineret femel de la 12 la 18 luni:

4456

4 C1

R

c1

1

c1

1

c1

1RX

- tineret femel de la 6 la 12 luni:

33456

3 C1

R

c1

1

c1

1

c1

1

c1

1RX

- tineret femel de la 0 la 6 luni:

223456

2 C1

R

c1

1

c1

1

c1

1

c1

1

c1

1RX

268

Pentru categoria tineret femel 0-6 luni, particularizarea relaţiei gene-rale ilustrează necesarul de tineret pentru înfăptuirea reproducţiei economice simple, a cărei cunoaştere este utilă pentru aflarea surplusului de tineret fe-mel. În fapt, rulajul acestei categorii este determinat de efectivul matcă şi indicele fertilităţii conform relaţiei:

)XXF(2

1X 0

612

06X numărul total de juninci care vor făta în cursul anului.

Cu titlu de exemplu, se prezintă calculele efectuate pentru o fermă de 100 capete, având următorii parametrii, care condiţionează înfăptuirea reproducţiei: efectivul de vaci 100 capete

indicele de fertilitate F% = 90

vârsta medie a primei fătări v1 = 2.5 ani

vârsta medie a reformării v2 = 8.0 ani

numărul de juninci care vor făta X 60 = 18

vârsta livrării surplusului de tineret femel 6 luni

vârsta livrării tineretului mascul 0.5 luni

Organizarea reproducţiei economice simple

în cadrul unei ferme de100 capete vaci pentru lapte Tabelul 11.5

Nr. Categoria Sim- Rulaj Efectiv permanent crt. de animale bol ci Xj xj %

1. Vaci pentru lapte de la 30 la 96 luni X1 - 100 100 58.48

2. Juninci de la 21 la 30 luni X6 0.030 19 14 8.19

3. Viţele montate de la 18 la 21 luni X5 0.060 20 5 2.92

4. Tineret femel de la 12 la 18 luni X4 0.090 22 11 6.43

5. Tineret femel de la 6 la 12 luni X3 0.120 24 12 7.02

6. Tineret femel de la 0 la 6 luni X2 - 54 27 15.79

7. Tineret mascul de la 0 la 0.5 luni X2 - 54 2 1.17

TOTAL - - - 171 100.00

Datele obţinute evidenţiază - într-adevăr - structura tipică a efecti-

vului în fermele specializate pentru producţia de lapte, ceea ce rezultă cu elocvenţă şi din figura 11.8

269

Fig. 11.8 – Structura efectivului de animale

în cazul reproducţiei economice simple

x6 x5

x4 R xt x3 x2

Fig. 11.9 Modelul cibernetic în dinamică al reproducţiei

economice simple a efectivului de animale

0 %

1 0 %

2 0 %

3 0 %

4 0 %

5 0 %

6 0 %

1 2 3 4 5 6 7

C a te g o r i i l e d e a n im a le

61

1

c

6c1

1

5c1

1

6c1

1

4c1

1

6c1

1

4c1

1

4c1

1

6c1

1

D6

5c1

1

5c1

1

5c1

1

5c1

1

D5

4c1

1

D4

4c1

1

3c1

1

3c1

1

2c1

1

3c1

1

2c1

1

3c1

1

2c1

1

D3 2c1

1

3c1

1

21

1

c

D2

270

Perspective interesante, privind influenţa diferiţilor factori, asupra eficienţei reproducţiei economice, deschide calculul necesarului de tineret femel pentru organizarea reproducţiei economice, respectiv ponderea efecti-vului matcă în cadrul efectivului total al speciei. În literatura de specialitate (Merce E., 1973) este ilustrat calculul necesarului de tineret femel pentru organizarea reproducţiei economice simple pe baza sistemului cibernetic în dinamică a efectivului de animale (figura 11.9).

Potrivit sistemului ce descrie reproducţia economică simplă rezultă că relaţia de calcul pentru necesarul de tineret femel este:

12

11t vv

TvxX

;

n

2j1j vTRDTRXt

T – transmitanţa medie pe sistem având forma:

1

556

66

n

2jj

n

2j

n

jijin

jii v

D)c1)(c1(

1D

c1

1

D

DT

)T(MT

1

33456

4456

v

D)c1)(c1)(c1)(c1(

1D

)c1)(c1)(c1(

1

1

223456

v

D)c1)(c1)(c1)(c1)(c1(

1

Efectuând calculele, pentru exemplul considerat, rezultă: T=(0,75/(1-0.03)+ 0,25/((1-0.03)(1-0.06)) + 0,5/((1-0,03)(1-0,06)(1-0,09)) + + 0,5/((1-0,03)*(1-0,06)*(1-0,09)*(1-0,12)) + 0,5/((1-0,03)*(1-0,06)* *(1-0,09)(1-0,12)(1-0,12)))/2,5 = 1,24

c1

1T

şi c = ;

T

1T c = 0,19.

Înseamnă că necesarul total de tineret femel, la parametrii considera-ţi, va fi:

capete 5636.5650,5

310

5,20.8

24,15,2100x t

De altfel, calculul se poate verifica prin defalcarea etapelor de lucru pe categorii, determinând structura efectivului în ipoteza că la categoria

“Tineret femel 0-6 luni” nu intră în calcul decât necesarul pentru organi-

zarea reproducţiei economice simple (tabelul 11.6).

271

Ponderea vacilor pentru lapte se poate determina, de asemenea, pe cale directă, utilizând relaţia de calcul din literatura de specialitate (Merce E., 1976), având forma:

%05,64955.6

5.445

10081,0)5,20,8(5,2

81,0)5,20,8(100

)c1)(vv(v

c1)vv(x

121

121

%

Calculul detaliat al structurii efectivului şi necesarului

total de tineret femel pentru reproducţie

Tabelul 11.6

Nr.

Categoria de animale

Sim-

ci

Rulaj

Efectiv permanent

crt. bol Xj xj % 1. Vaci pentru lapte de la 30 la 96 luni X1 - 100 100 64.10 2. Juninci de la 21 la 30 luni X6 0,03 19 14 8.97 3. Viţele pentru montă de la 18 la 21 luni X5 0,06 20 5 3.21 4. Tineret femel de la 12 la 18 luni X4 0,09 22 11 7.05 5. Tineret femel de la 6 la 12 luni X3 0,12 24 12 7.69 6. Tineret femel de la 0 la 6 luni X2 0,12 28 14 8.97 7. Total tineret femel Xt 0,19 - 56 35.90 8. Total efectiv specie - - - 156 100.00

Relaţia de calcul, privind ponderea vacilor cu lapte, are la bază ur-mătorul şir de raţionamente: ET = xt + 1; dacă efectivul total reprezintă întregul: ET . . . . . . . . 1, atunci procentul căutat este reprezentat de vacile cu lapte; % . . . . . . . . . x1

Din această regulă de trei simplă se poate explicita ponderea vacilor cu lapte după cum urmează:

121

12

12

121

12

1t1 vvTv

vv

vv

vvTv1

1vv

Tv1

1x

1

ET

1x

)c1)(vv(v

)c1)(vv(

c1

)c1)(vv(vvv

vvc1

vvv

121

12

121

12

121

12

272

11.2.2 Reproducţia economică lărgită

Reproducţia economică lărgită circumscrie toate situaţiile în care efectivul de tineret trecut la turma de bază este mai mare decât reforma anu-ală a categoriei matcă. Din ansamblul acestor situaţii, interes deosebit, pen-tru formularea unor concluzii generalizatoare, prezintă varianta reproducţiei economice lărgite cu utilizarea întregii resurse de material biologic (figura 11.10).

1/2(X1 )06XF X2 X3 X4 X5 X6

Fig. 11.10 - Modelul cibernetic al reproducţiei economice lărgite

În ipoteza admisă, circuitul reproducţiei economice lărgite este des-cris ca un sistem cibernetic ale cărui cunoscute sunt mărimea de intrare (produşii obţinuţi de la vaci şi juninci), precum şi coeficienţii de pierderi şi eliminări pe parcursul creşterii (pi). Conform ecuaţiei fundamentale a siste-mului rezultă că rulajele pe categorii adică mărimile de ieşire din subsisteme pot fi determinate după relaţia:

)p1(T;n,2j ;T)XXF(2

1X i

j

2i1

061j

X 60 - numărul total de juninci care vor făta în cursul anului.

Numărul junincilor care vor făta în cursul anului de plan pot fi de-terminate în funcţie de efectivele existente la începutul anului după relaţia:

)D

Lnfxx(X

556

06

Lnf - lunile ne-acoperite cu fătări de la categoria precedentă

Pentru determinarea efectivului permanent pe categorii se poate fo-losi relaţia prezentată la reproducţia economică simplă, relaţie care regle-mentează raportul dintre rulajul categoriei şi efectivul permanent al acesteia. Şi în cazul reproducţiei economice lărgite prezintă interes calculul efectivului total de tineret femel disponibil, ca premisă pentru efectuarea unor investigaţii privind eficienţa economică în raport cu scara reproducţiei economice, respectiv factorii care o determină. În acest scop, procesul re-producţiei economice lărgite poate fi descris ca un sistem cibernetic, în di-

1-p2 1-p3 1-p4 1-p5 1-p6

273

namică, având un lanţ evolutiv de conexiuni pentru fiecare categorie (figura 11.11). Potrivit ecuaţiei fundamentale a sistemului cibernetic înseamnă că efectivul total de tineret femel poate fi determinat potrivit relaţiei:

n

2jj

j

2i1

061t D)T(M)XXF(

2

1x

Transmitanţa medie pe sistem se determină ca o medie ponderată a conexiunilor pe lanţurile evolutive până la vârsta la care a ajuns o anumită categorie după formula:

p1

D

DT

)T(MTn

2jj

n

2j

j

2ijij

2ii

şi

Tv)FX(2

1x 1

0

61t X

Pentru ilustrarea modului de calcul a efectivului total de tineret fe-mel, respectiv a ponderii sale şi a ponderii vacilor cu lapte potrivit relaţiei anterioare, să considerăm următorul exemplu:

efectivul de vaci: X1 = 100 capete

indicele anual de fertilitate: F = 0,9

vârsta medie a primei fătări: v1 = 2,5 ani

vârsta medie a reformării: v2 = 8,0 ani

numărul de juninci care vor făta în anul curent: X0

6 = 18 capete

(echivalentul reformei, care în formulă se amplifică cu v1, iar în planul

de mişcare, tabelul 1, cu anul calendaristic) )

intensitatea selecţiei (pierderi, eliminări) se caracterizează prin urmă-

toarele valori: p2= 0.05; p3 = 0.05; p4 = 0.04; p5 =0.03; p6 = 0.03

transmitanţa medie pe sistem: T = 1-p = 0,8724

x2

x

3

1 21

60(

)F

XX

x 4

Xt

x 5

x 6

Fig

. 1

1.1

1-

Modelu

l cib

ern

eti

c a

l re

pro

du

cţi

ei

econ

om

ice

lărg

ite, în

din

am

ică

1-p2

1-p2

1-p2

1-p2

1-p2

D2

1-p3

1-p3

1-p3

1-p3

1-p3

D3

1-p4

1-p4

1-p4

1-p4

1-p4

D4

1-p5

1-p5

1-p5

1-p5

1-p5

D5

1-p6

1-p6

1-p6

1-p6

1-p6

D6

Transmitanţa medie pe sistem, în cazul reproducţiei economice lărgi-

te, se determină potrivit relaţiei înfăţişate, în funcţie de intensitatea selecţiei

pe categorii, după cum urmează:

1

6654355432

1

443233222

v

D)p1)(p1)(p1)(p1(D)p1)(p1)(p1)(p1(

v

Dp1p1p1D)p1)(p1(Dp1T

8724.05.2

875.1

5,2

75.097.097.096.095.095.025,097,096,095,095,0

5,2

50.096.095.095.050,095,095,050,095,0

Adică, intensitatea selecţiei la tineretul femel de reproducţie (p), în exemplul considerat, este de 12.76 %;

p=1-T=1-0,8724 = 0,1276.

Aplicând relaţia de calcul va rezulta:

capeteTvXXFX t 1178724,05,2181009,02

1)(

2

11

061

Efectivul total al speciei va fi: 100 + 117 = 217 capete

Ponderea vacilor pentru lapte = % 08,46100217

100

Ponderea tineretului femel total = % 92,53100217

117

Efectivul total de tineret femel, precum şi ponderea acestuia şi a va-

cilor cu lapte, pot fi determinate şi etapă cu etapă (detaliat) după cum se prezintă în tabelul 11.7

276

Calculul detaliat al efectivului de tineret femel în cazul reproducţiei economice lărgite, a ponderii acestuia şi a vacilor cu lapte

Tabelul 11.7

Nr.

Categoria de animale

Sim- bol

pi

Rulaj

Efectiv permanent

crt. Xj xj %

1. Vaci cu lapte de la 30 la 96 luni X1 - 100 100 46.08

2. Juninci de la 21 la 30 luni X6 0,03 37 28 12,90

3. Viţele montate de la 18 la 21 luni X5 0,03 40 10 4,61

4. Tineret femel de la 12 la 18 luni X4 0,04 46 23 10,60

5. Tineret femel de la 6 la 12 luni X3 0,05 52 26 11,98

6. Tineret femel de la 0 la 6 luni X2 0,05 60 30 13,82

Total tineret femel Xt 0,20 - 217 53.92

Total efectiv specie - - - 217 100,0

Structura efectivului speciei în cazul reproducţiei economice lărgite,

respectiv ponderea mai scăzută a vacilor pentru lapte şi procentul mai ridi-

0

10

20

30

40

50

60

Vaci culap t e de la

30 la 96lun i

Jun inci dela 21 la 30

lun i

Vit elem on tat e dela 18 la 21

luni

T ineretfem el de la

12 la 18lun i

T ineretfem el de la6 la 12 lun i

T ineretfem el de la0 la 6 lun i

T ot alt ineretfem el

277

cat al tineretului pentru reproducţie sunt trăsături elocvent ilustrate şi de

imaginea grafică (figura 11.12) Fig. 11.12 – Structura efectivului de animale

în cazul reproducţiei economice lărgite

11.3. – Efecte economice comparative

Cunoscând modul de determinare a ponderii efectivului matcă şi fac-torii care determină această pondere, se pot întreprinde studii privind re-zultatele economice pe zi de viaţă furajată, fapt deosebit de important în ve-derea optimizării factorilor ce influenţează reproducţia economică a efecti-vului (tabelele 11.7; 11.8; 11.9).

Costul mediu al unei zile de furajare s-a calculat după relaţia:

2

21211

zf vp

cs)vv(pr1

csvp

c

p - zilele calendaristice ale unui an;

cs1 - costul mediu al unei zile de furajare la tineretul femel pentru

reproducţie (0.9 $/zi furajată);

cs2 – costul mediu al unei zile de furajare la animalele adulte

(1.7$/zi furajată)

Evoluţia costului mediu pe zi de viaţă furajată

în funcţie de v1 şi v2; (r = 0.19 )

Tabelul 11.8

v1 v2 2.00 2.25 2.50 2.75 3.00 3.25 3.50 5 27133 26400 25667 24933 24200 23467 22733 6 28111 27500 26889 26278 25667 25056 24444 7 28810 28286 27762 27230 26714 26191 25667 8 29333 28875 28417 27958 27500 27041 26583 9 29741 29333 28826 28519 28111 27704 27296 10 30067 29700 29333 28967 28600 28233 27867 11 30033 30000 29667 29333 29000 28667 28333 12 30556 30250 29944 29639 29333 29028 28722 13 30744 30462 30180 29897 29615 29333 29051 14 30905 30643 30381 30119 29857 29595 29333

Calculul valorii medii a producţiei pe zi de viaţă furajată s-a efectuat

278

în funcţie de produsele specifice obţinute şi preţurile corespunzătoare ale acestora (tabelul 11.8).

Evoluţia valorii medii a producţiei

pe zi de viaţă furajată în funcţie de v1 şi v2

Tabelul 11.9

v1 v2 2.00 2.25 2.50 2.75 3.00 3.25 3.50 5 29529 27092 24679 22302 19974 17707 15518 6 32533 30515 28493 26470 24455 22753 20474 7 33952 32305 30640 28959 27266 25565 23861 8 34766 33429 32070 30690 29290 27873 26441 9 34867 33781 32672 31543 30393 29223 28035 10 34478 33587 32678 31751 30805 29841 28858 11 33565 32825 32071 31303 30519 29720 28905 12 32685 32060 31425 30779 30121 29452 28770 13 31700 31162 30617 30065 29505 28936 28358 14 30669 30196 29720 29240 28755 28264 27767

Pentru calculul valorii producţiei s-au avut în vedere următoarele elemente:

1. Valoarea viţeilor (V1)

65CI

pvv1V 12

1

CI - intervalul mediu între fătări;

65 $ – valoarea unui viţel

Evoluţia intervalului dintre fătări în raport cu vârsta reformării

(după I.V. Martin, 1978)

Tabelul 11.10

v2 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 14 CI 405 405 430 430 460 490 520 560 610 630 650

CI 405

405 413 418 426 437 449 463 479 494 508

2. Valoarea producţiei de lapte (V2). Se determină în funcţie de nu-

mărul de lactaţii realizate (egal cu numărul de produşi obţinuţi) şi preţul de livrare al laptelui (0.2 $/litru). În acest scop este necesar să se cunoască evo-luţia producţiei medii pe lactaţii (tabelul 11.11).

279

Evoluţia producţiei medii pe lactaţii

(după E. Merce, 1976)

Tabelul 11.11

Lactaţia I II III IV V VI VII VIII IX X % 80 90 100 95 90 80 70 65 60 60

l/cap. 4800 5400 6000 5700 5400 4800 4200 3900 3600 3600

3. Valoarea remanentă (V3) se diferenţiază în funcţie de vârsta re-formării, considerându-se următoarele mărimi:

350 $/cap. până la 6 ani inclusiv;

300 $/cap, de la 7 la 10 ani inclusiv;

250 $/cap peste 10 ani.

4. Valoarea eliminărilor de la tineretul pentru reproducţie (V4),

calculându-se după relaţia:

1212

114 vv

1R ;90

c1

c

vv

vvc

c1

1

c1

RV

90 $ - valoarea medie pe cap de tineret femel eliminat pe parcursul

creşterii.

c – coeficientul mediu de eliminări la tineret femel (0.15)

5. Valoarea producţiei secundare (V5); 7 t/an; 0.6 $/t.

În funcţie de elementele enumerate, valoarea medie a producţiei pe zi de viaţă furajată, se determină după relaţia:

2

54321zf vp

VVVVVv

Făcând bilanţul între valoarea medie a producţiei pe zi de viaţă fura-jată şi costul mediu al unei zile de furajare pe viaţă, rezultă mărimea pro-fitului mediu pe zi de viaţă furajată (tabelul 11.12).

Evoluţia profitului mediu pe zi de viaţă furajată

în funcţie de v1 şi v2

Tabelul 11.12

v1 v2 2.00 2.25 2.50 2.75 3.00 3.25 3.50 5 2396 691 -988 -2631 -4226 -5759 -7216 6 4422 3015 1604 192 -1212 -2602 -3971 7 5141 4019 2878 1721 552 -625 -1806 8 5433 4555 3654 2732 1790 831 -142 9 5127 4447 3746 3024 2281 1519 739

280

10 4411 3887 3345 2784 2205 1608 992 11 3232 2825 2405 1969 1519 1053 572 12 2130 1810 1480 1140 788 424 48 13 957 700 437 167 -111 -397 -693 14 -236 -447 -661 -879 -1102 -1331 -1566

Mărimea profitului mediu furnizează informaţii şi despre vârsta op-

timă a reformării animalelor (combinaţiile încadrate în chenar). Un aspect organizatoric deosebit de important al reproducţiei eco-

nomice a efectivului îl constituie determinarea liniilor de izostructură. Adi-că, determinarea acelor combinaţii dintre v1 şi v2 care asigură aceeaşi ponde-re a vacilor cu lapte. Aceste combinaţii se pot afla (tabelul 11.12; respectiv tabelul 11.13), pornind de la relaţia de calcul a ponderii vacilor cu lapte, re-laţie care se egalează cu ponderea pentru care se doreşte aflarea combinaţii-lor.

%C

)c1)(vv(v

)c1(vv

121

12

Combinaţiile dintre v1 şi v2 care asigură aceeaşi pondere a

vacilor cu lapte în efectivul total al speciei

Tabelul 11.13 v1

v2 50 % 55 % 60 % 65 % 70 % 75 % 80 % 5 2,30 2,05 - - - - - 6 2,76 2,46 2,17 - - - - 7 3,22 2,87 2,53 2,20 - - - 8 3,68 3,28 2,89 2,51 2,14 - - 9 - 3,69 3,29 2,83 2,40 - - 10 - - 3,62 3,14 2,66 2,21 - 11 - - - 3,45 2,92 2,43 - 12 - - - - 3,18 2,65 2,10 13 - - - - 3,44 2,87 2,28 14 - - - - - 3,09 2,46

Evoluţia ponderii vacilor în cadrul efectivului total

în raport cu variaţia lui v1 şi v2

Tabel 11.14

v2 v1 2.00 2.25 2.50 2.75 3.00 3.25 3.50

5 54.85 49.75 44.75 39.86 35.06 30.37 25.77 6 61.83 57.45 53.14 48.91 44.75 40.67 36.65 7 66.94 63.10 59.32 55.59 51.92 48.31 44.75 8 70.85 67.43 64.05 60.73 57.45 54.21 51.01 9 73.92 70.85 67.80 64.80 61.83 58.90 56.00 10 76.42 73.61 70.85 68.11 65.40 62.72 60.07

281

11 78.47 75.90 73.36 70.85 68.35 65.89 63.45 12 80.20 77.83 75.48 73.15 70.85 68.56 66.30 13 81.67 79.47 77.28 75.12 72.97 70.85 68.74 14 82.94 80.88 78.84 76.82 74.81 72.82 70.85

Grafic, combinaţiile dintre v1 şi v2, care asigură aceeaşi pondere a

vacilor cu lapte, precum şi ponderea corespunzătoare se prezintă ca în figura 11.13

Fig.11.13 – Mulţimea combinaţiilor dintre v1 şi v2 care asigură aceeaşi pondere

a vacilor cu lapte şi liniile de izostructură corespunzătoare

Evoluţia liniilor de izostructură oferă, în acelaşi timp, posibilitatea

formulării unor concluzii organizatorice deosebit de utile prin prisma rezul-tatelor economice (tabelul 11.15). La aceeaşi pondere a vacilor cu lapte, costul mediu pe zi de viaţă fu-rajată este acelaşi. În schimb, valoarea producţiei, respectiv profitul mediu pe zi de viaţă creşte spre combinaţiile cu stări mici ale lui v1 şi v2, ceea ce pledează pentru precocizarea tineretului şi realizarea primei fătări la vârstă cât mai timpurie.

Evoluţia rezultatelor economice în funcţie de combinaţiile dintre

v1 şi v2 care asigură ponderea de 65 % a vacilor cu lapte

Tabelul 11.15

Vârsta primei fătări (v1) 2,20 2,51 2,83 3,14 3,45

Vârsta reformării (v2) 7,00 8,00 9,00 10,00 11,00

14

11

8

5

2

2,25 2,

5

2,75

3

3,25 3,

520 ,00%

30,00%

40,00%

50,00%

60,00%

70,00%

80,00%

90,00%

282

Costul mediu pe zi de viaţă furajată ( zfc ) 348,3 348,3 348,3 348,3 348,3

Valoarea medie a producţiei pe zi de viaţă fu-

rajată ( zfv ) 411,4 398,0 383,1 370,3 354,8

Profitul mediu pe zi de viaţă furajată ( zfb ) 63,20 49,8 34,9 22,1 6,6

11.3. Planificarea evoluţiei efectivului

În timp, animalele trec în mod obligatoriu de la o categorie de vârstă la alta sau sunt valorificate pe măsura îndeplinirii condiţiei de vârstă şi de dezvoltare corporală. Schemele transformărilor în timp pentru cazul repro-ducţiei economice simple şi lărgite pot fi ilustrate ca în figura 11.5 şi figura 11.6. Planificarea în timp a acestor treceri de la o categorie de animale la alta, a vânzărilor, a eventualelor cumpărări, reprezintă mişcarea (evoluţia sau balanţa) efectivului de animale. Mişcarea constituie, deci totalitatea schimbărilor care intervin în cadrul efectivului de animale, într-o anumită perioadă de timp. Aceste fluctuaţii pot determina creşteri sau diminuări de efectiv în funcţie de intrările şi ieşirile înregistrate în cadrul unei anumite

categorii. Fluxul transformărilor între două limite de timp poate fi exprimat prin ecuaţia de balanţă:

Sf = Si + I - E Sf - stoc final;

Si - stoc iniţial;

I - numărul animalelor intrate în cadrul categoriei;

E - numărul animalelor care au ieşit din cadrul categoriei în pe-

rioada dată.

Mişcarea efectivului se întocmeşte pentru toate speciile şi poate fi lunară, trimestrială sau anuală. Ea reprezintă o etapă deosebit de importantă în elaborarea planului de producţie, venituri şi cheltuieli al fermei, stând la baza elaborării celorlalte secţiuni de plan precum: balanţa furajeră, pro-

ducţia animală, necesarul de forţă de muncă etc. Efectuarea mişcării efecti-vului este precedată de elaborarea planului de montă şi fătări, plan în care se materializează modul de înfăptuire a reproducţiei ca fenomen biologic. Din punct de vedere al modului de eşalonare în timp, reproducţia, ca

fenomen biologic, poate fi: sezonieră şi uniform eşalonată în timp. Reproducţia sezonieră se practică la specia ovine, precum şi la spe-cia taurine şi porcine crescute în sistem gospodăresc. Această variantă de elaborare a planului de montă şi fătări oferă unele avantaje legate de furaja-rea animalelor cu nutreţ verde, fapt ce se repercutează favorabil asupra vo-lumului producţiei şi a eficienţei sale economice. Astfel, la specia taurine,

283

prin dirijarea reproducţiei, fătările pot fi astfel grupate încât în perioada de primăvară să se obţină până la 70 % din fătări. La specia porcine, crescute în sistem gospodăresc, se pot grupa fătările pe două până la 6 loturi, în funcţie de efectivul de scroafe, obţinându-se 4 până la 12 serii de purcei pe an (ta-belul 11.16).

Planul de montă şi fătări la porcine în sistem gospodăresc

Tabelul 11.16

Starea Lunile calendaristice fiziologică I II III IV V VI VII VIII IX X XI XII

Gestaţie,

fătare

1

2

1

1

2

1

2

2

1 2

1

1

2

1

2

2

Lactaţie 2

2

1 1

2 2

1 1

Planificarea lunilor în care să se obţină produşii se pune de acord cu condiţiile natural-economice locale. În exemplul considerat sunt două loturi de scroafe cu patru loturi de purcei obţinuţi în lunile: ianuarie, aprilie, iulie

şi octombrie. Reproducţia uniform eşalonată în timp este varianta organizatorică tipică pentru specia porcine şi taurine crescute în sistem industrial (intensiv). Ea se caracterizează prin obţinerea ritmică a produşilor, livrărilor şi încasă-rilor băneşti. De asemenea, reproducţia uniform eşalonată în timp oferă po-sibilitatea utilizării mai depline a construcţiilor zootehnice, a forţei de mun-că precum şi a fondurilor circulante prin mărirea vitezei de rotaţie şi dimi-nuarea stocului mediu a acestora. La taurine, femelele se lotizează aproxi-mativ uniform la monte pe luni calendaristice, urmând ca şi numărul de viţei obţinuţi să fie aproximativ acelaşi în fiecare lună. La specia porcine, în ca-zul unor efective mari, scroafele se pot împărţi în trei până la şase loturi in fiecare lună, obţinându-se astfel de la 36 până la 72 serii de purcei pe an ca-

lendaristic. Cunoscând numărul de produşi, precum şi perioadele în care se

vor obţine, se poate proceda la efectuarea evoluţiei lunare, trimestriale sau

anuale a efectivului. Regulile de elaborare a mişcării efectivului sunt, în general, aceleaşi. Sunt necesare - totuşi - unele sublinieri cu caracter particular după cum este

vorba de reproducţie economică simplă sau lărgită.

11.3.1 Mişcarea lunară în cazul reproducţiei economice simple

284

Evidenţiază modificările ce intervin în cadrul efectivului pe luni ca-lendaristice (tabelul 11.17) şi se parcurge în următoarea succesiune:

se înscrie efectivul pe categorii la început de an;

se proiectează efectivul pentru sfârşitul anului într-o structură opti-

mă, pe baza coeficienţilor de trecere (k3 =0,10; k4=0,05; k5=0,05;

k6=0,05)

se înregistrează la ieşiri vacile ce se vor reforma în cursul anului;

se înregistrează intrările prin fătări la categoria cea mai mică, po-

trivit planului de montă şi fătări;

se determină ieşirile la categorie superioară potrivit următoarei re-

laţii:

1j

1jj D

NxE

Ej - ieşirile la categorie superioară;

xj+1 - efectivul permanent al categoriei superioare (proiectat în

structură optimă la sfârşit de an);

Dj+1 - durata de vârstă a categoriei superioare;

N - numărul de luni pentru care se planifică ieşirile;

“ieşirile” la categorie superioară se înregistrează concomitent la

“intrări” de la categorie inferioară;

surplusul animalelor existent în cadrul fiecărei categorii va fi valori-

ficat prin vânzări, înregistrându-se la rubricile corespunzătoare;

se efectuează balanţa efectivului lunar, pentru fiecare categorie.

11.3.2. Mişcarea lunară în cazul reproducţiei economice lărgite

Pune în evidenţă, ca şi în cazul reproducţiei economice simple, mo-dificările numărului de animale pe categorii în fiecare lună. Elaborarea aces-tei mişcări (tabelul 11.18) este, în general, mai simplă, efectuându-se în ur-mătoarea succesiune:

se înscrie efectivul pe categorii la început de an;

se înregistrează la “ieşiri” reformele de la vacile pentru lapte;

se înregistrează intrările prin fătări la categoria cea mai mică;

ieşirile de la fiecare categorie se înregistrează, pe măsura îndeplini-

rii condiţiei de vârstă. Ele vor trece, în marea majoritate, la categorie superioară, mai puţin cele care reprezintă cotele de selecţie (p2=0,05; p3=0,05; p4=0,04; p5=0,03; p6=0,03) şi care se vor înregistra la ieşiri prin vânzări;

12

D12IXE j

jjj

; (F = 0,9)

285

“ieşirile” la categorie superioară se înregistrează concomitent

la “intrări” de la categorie inferioară;

1j1jj PEI

se efectuează balanţa, în fiecare lună, pentru fiecare categorie

de animale.

28

5

Miş

ca

rea l

un

ară

a e

fecti

vu

lui

de t

au

rin

e î

n c

azu

l re

pro

du

cţi

ei

econ

om

ice s

imple

Ta

belu

l 1

1.1

7

Cat

egor

ia d

e an

imal

e E

fect

iv

Lun

ile

cale

ndar

isti

ce

Efe

ctiv

St

ruct

ura

la

1a

I-a

I II

II

I IV

V

V

I V

II

VII

I IX

X

X

I X

II

la 3

1 X

II

opti

mă

Vac

i pen

tru

lapt

e, 3

0-96

luni

intr

. de

la c

at. i

nf.

ie

şiri

pri

n re

form

are

500

500 8 7

501 7 8

500 7 6

501 8 8

501 8 8

501 9 9

501 7 6

502 8 8

502 6 8

500 8 7

501 7 8

500 8 8

500

(91)

(9

1)

500

Juni

nci d

e la

21

la 3

0 lu

ni

in

tr. d

e la

cat

. inf

.

ieşi

ri l

a ca

t. su

p.

vâ

nzăr

i

72

72

8 8

72

8 7 1

72

8 7 1

72

7 8

71

9 8

72

8 9

71

8 7

72

8 8

72

8 6 2

72

8 8

72

8 7 1

72

8 8

72

(96)

(9

1)

(5)

72

Viţ

ele

pt. m

ontă

de

la18

-21

luni

intr

. de

la c

at. i

nf.

ie

şiri

la c

at. s

up.

vâ

nzăr

i

25

25

8 8

25

9 8 1

25

8 8

25

8 7 1

25

9 9

25

8 8

25

8 8

25

8 8 1

24

9 8

25

8 8

25

8 8

25

9 8 1

25

(100

) (9

6)

(4)

25

Tin

eret

fem

el d

e la

12-

18 lu

ni

in

tr. d

e la

cat

. inf

.

ie

şiri

la c

at. s

up.

vâ

nzăr

i

55

55

9 8

56

8 9 2

53

10

8

55

9 8 3

53

8 9

52

9 8

53

9 8 1

53

8 8

53

10

9 1

53

9 8 1

53

8 8

53

10

9

54

(107

) (1

00)

(8)

53

Tin

eret

fem

el d

e la

3-1

2 lu

ni

in

trăr

i de

la c

at. i

nf.

ie

şiri

la c

at. s

up.

vâ

nzăr

i

90

90

10

9 1

90

8 8

90

11

10

3

88

10

9 3

86

12

8

90

7 9 1

87

9 9

87

10

8 2

87

10

10

87

10

9 1

87

9 8

88

10

10

1

87

(11

6)

(107

) (1

2)

88

Tin

eret

fem

el d

e la

0-3

luni

intr

ări

prin

făt

ări

ie

şiri

la c

at. s

up.

vâ

nzăr

i

60

60

20

10

12

58

21

8 10

61

20

11

9

61

22

10

10

63

19

12

9

61

20

7 13

61

18

9 13

57

22

10

9

60

22

10

10

62

19

10

8

63

22

9 13

63

20

10

12

61

(245

) (1

16)

(128

)

61

Tin

eret

mas

cul d

e la

0-0

.,5 lu

ni

in

trăr

i pr

in f

ătăr

i

vânz

ări

10

10

21

21

10

19

20

9 22

20

11

21

21

11

20

21

10

21

21

10

19

19

10

21

20

11

20

21

10

21

20

11

22

22

11

19

20

10

(246

) (2

46)

28

6

Miş

ca

rea l

un

ară

a e

fecti

vu

lui

de t

au

rin

e î

n c

azu

l re

pro

du

cţi

ei

econ

om

ice l

ărg

ite

Ta

belu

l 1

1.1

8

Cat

egor

ia d

e an

imal

e E

fect

iv la

L

unil

e ca

lend

aris

tice

E

fect

iv

1 a

I-a

I II

II

I IV

V

V

I V

II

VII

I IX

X

X

I X

II

la 3

1 X

II

Vac

i pen

tru

lapt

e, 3

0-96

luni

in

trăr

i de

la c

at. i

nf.

ie

şiri

pri

n re

form

are

500

500

13

7

506

14

8

512

14

6

520

12

8

524

13

8

529

13

9

533

14

6

541

13

8

546

13

8

551

14

7

558

15

8

565

13

8

570

(161

) (9

1)

Juni

nci d

e la

21

la 3

0 lu

ni

in

trăr

i de

la c

ateg

. inf

.

ieşi

ri l

a ca

teg.

sup

er.

vâ

nzăr

i

122

122

14

13

123

15

14

124

14

14

124

14

12

2

124

15

13

126

16

13

129

15

14

130

16

13

133

13

13

1

132

19

14

137

20

15

142

14

13

1

142

(185

) (1

61)

(4)

Viţ

ele

pt. m

ontă

de

la 1

8-21

luni

in

trăr

i de

la c

at. i

nf.

ie

şiri

la c

at s

up.

vâ

nzăr

i

43

43

15

14

44

16

15

45

16

14

47

15

14

1

47

16

15

1

47

13

16

44

20

15

49

21

16

54

14

13

55

17

19

1

52

17

20

1

48

20

14

54

(200

) (1

85)

(4)

Tin

eret

fem

el d

e la

12-

18 lu

ni

in

trăr

i de

la c

ateg

. inf

erio

ară

ie

şiri

la c

ateg

. sup

erio

ară

vâ

nzăr

i

96

96

20

15

1

100

21

16

105

15

16

1

103

18

15

1

105

18

16

107

20

13

2

112

20

20

112

18

21

109

16

14

1

110

18

17

1

110

16

17

1

108

18

20

106

(218

) (2

00)

(8)

Tin

eret

fem

el d

e la

3-1

2 lu

ni

in

trăr

i de

la c

ateg

. inf

erio

ară

ie

şiri

la c

ateg

. sup

erio

ară

vâ

nzăr

i

176

176

18

20

174

17

21

1

169

19

15

2

171

21

18

1

173

25

18

2

178

24

20

1

181

26

20

187

24

18

1

192

25

16

2

199

25

18

206

26

16

1

215

24

18

1

220

(274

) (2

18)

(12)

Tin

eret

fem

el d

e la

0-3

luni

intr

ări

prin

făt

ări

ie

şiri

la c

ateg

. sup

erio

ară

vâ

nzăr

i

60

60

25

18

2

65

27

17

3

72

24

19

1

76

26

21

4

77

25

25

2

75

25

24

76

27

26

77

26

24

1

78

24

25

77

25

25

2

75

25

26

74

26

24

76

(305

) (2

74)

(15)

Tin

eret

mas

cul d

e la

0-0

.,5 lu

ni

in

trăr

i pr

in f

ătăr

i

vânz

ări

10

10

26

23

13

25

25

13

27

26

14

25

26

13

26

26

13

26

26

13

24

25

12

26

25

13

25

26

12

24

24

12

25

24

13

26

26

13

(305

) (3

02)

287

Aşa cum s-a subliniat, evoluţia efectivului de animale astfel întoc-mită stă la baza elaborării celorlalte secţiuni de plan. Un prim pas, în acest sens, îl constituie calculul efectivelor medii. Având în vedere că evoluţia efectivului, în maniera ilustrată, reprezintă o serie cronologică de momente, înseamnă că efectivele medii se vor determina ca medii cronologice simple de forma:

112

y...y

2

y

y

122

1

Efectivele medii se calculează separat pentru fiecare categorie de animale întrucât fiecare categorie are parametrii specifici în ceea ce priveşte consumul, producţia şi condiţiile de îngrijire.

11.4. Organizarea bazei furajere Creşterea animalelor de producţie cu un nivel de eficienţă economică corespunzătoare, ridică o serie de probleme cu caracter tehnic, economic şi organizatoric deosebit de complexe printre care: organizarea bazei furajere

joacă un rol esenţial. Optimizarea proporţiilor dintre baza furajeră şi efecti-vele de animale presupune cunoaşterea multiplelor modalităţi de condiţio-nare reciprocă dintre cele două sectoare. Progresele deosebit de însemnate înregistrate, în ultimele decenii, în producţia animală impune o continuă şi sistematică îmbunătăţire a tehnicilor de lucru în toate verigile acestui sector de activitate. Baza furajeră, verigă esenţială în creşterea şi exploatarea ani-malelor trebuie să asigure o alimentaţie corespunzătoare cu efect economic şi productiv maxim. În mod concret, problemele pe care le implică organiza-rea raţională a bazei furajere se referă, în principal, la: tipul de bază furaje-

ră, tipul de alimentaţie şi elaborarea balanţei furajere.

11.4.1. Tipul de bază furajeră Pornind de la precizarea produselor finite, de la stabilirea profilului fermei zootehnice, este necesar a se stabili tipul de bază furajeră corespun-zătoare. În fapt, tipul de bază furajeră este condiţionat de structura relaţiilor furajere, adică de tipul de alimentaţie şi specificul condiţiilor natural-geografice locale. Ştiut fiind, însă, faptul că în multe cazuri, din punct de vedere tehnic, furajele sunt substituibile, se conturează necesitatea şi posibi-litatea adoptării unei atitudini selective faţă de furajele în cauză, prin prisma criteriilor economice sau productive. Soluţionarea corespunzătoare a unei asemenea probleme poate avea consecinţe deosebit de favorabile asupra

288

costurilor de producţie şi creşterea rentabilităţii fermelor zootehnice. Rezol-varea corespunzătoare a acestui obiectiv este cu atât mai imperioasă şi justi-ficată cu cât se ştie că ponderea cheltuielilor cu furajele depăşeşte, în gene-ral, 60 % la taurine şi este de peste 80 % la porcine.

Literatura de specialitate (Drăgănescu, C., 1966; Merce, E., 1974; Merce, E., 1976) furnizează dezbateri privind fundamentarea metodologică a acestei problematici. Foarte adesea, s-a recomandat metoda Peterson, pen-tru stabilirea priorităţilor în producţia de furaje. Preocupările pe această te-mă, ale autorilor menţionaţi, au condus la concluzia că metoda Peterson are unele neajunsuri de fond insurmontabile. Alte metode propuse ulterior s-au dovedit - deşi mai exacte - mult prea laborioase. În contextul multiplelor preocupări pe această temă, se poate conchide că stabilirea tipului de bază furajeră este o problemă tipică de decizie multicriterială şi că metoda cea mai operativă şi eficientă o constituie construirea criteriului sinteză pe baza teoriei utilităţilor de tip von Neuman. Se consideră, în acest sens, un sorti-ment de furaje cu caracteristicile corespunzătoare (tabelul 11.19).

Producţia, costul unitar şi conţinutul în principii nutritive

Tabelul 11.19

Nr. Furajul Sim- Principii nutritive Cost crt. bol Kg/ha SU

g/kg UN/ kg

PD g/kg

unitar $/t

1. Porumb siloz în ogor propriu cu ştiuleţi

X1 40000 280 0,22 11 6

2. Porumb cultură dublă cu ştiuleţi

X2 30000 255 0,21 9 7

3. Porumb cultură dublă fără ştiuleţi

X3 25000 204 0,14 5 8

4. Fân lucernă

X4 6000 850 0,41 96 10

5. Fân natural

X5 3000 862 0,47 56 7

6. Semifân ierburi (gr. +leg.)

X6 12000 450 0,30 53 8

7. Paie orz X7 5200 830 0,35 8 4 8. Paie de grâu X8 4500 870 0,35 3 3 9. Coceni porumb X9 10000 840 0,38 18 3

Potrivit datelor prezentate în tabelul 11.19, nivelul principalelor ca-racteristici de productivitate şi economicitate ale furajelor se prezintă ca în tabelul 11.20.

289

Nivelul caracteristicilor de productivitate şi economicitate Tabelul 11.20

Furajul Productivitate Economicitate SU

kg/ha UN/ ha

PD kg/ha

SU $/t

$/1000 UN

PD $/t

Porumb siloz în ogor propriu cu ştiuleţi

11200 8200 440 21,4 29,3 545,5

Porumb siloz cultură du-blă cu ştiuleţi

7550 6300 270 27,8 33,3 777,8

Porumb siloz în cultură dublă fără ştiuleţi

5100 3500 125 39,2 57,1 1600,0

Fân lucernă 5100 2460 576 11,7 24,4 104,2 Fân natural 2586 1410 168 8,1 14,9 125,0 Semifân ierburi (gr. + leg.)

5400 3600 636 17,8 26,7 150,9

Paie orz 4316 1820 42 4,8 11,4 495,2 Paie grâu 3915 1575 14 3,4 8,6 964,3 Coceni porumb 8400 3800 180 3,6 7,9 166,7

Pentru stabilirea ordinii de prioritate se vor calcula utilităţile cores-punzătoare caracteristicilor supuse studiului. Potrivit conţinutului metodei, pentru determinarea utilităţilor se procedează după cum urmează:

în cadrul fiecărei caracteristici se atribuie valoarea zero celei mai

nefavorabile consecinţe şi valoarea unu celei mai favorabile conse-

cinţe;

toate celelalte utilităţi se vor determina după relaţia:

minij

maxij

minijij

ij cc

cc

ij - utilitatea furajului i după caracteristica j;

cij - consecinţa furajului i după caracteristica j;

minijc consecinţa cea mai nefavorabilă;

maxijc consecinţa cea mai favorabilă;

Calitatea de consecinţă minimă sau maximă se judecă în funcţie de natura caracteristicii analizate. Aşa de pildă, în cazul costului, consecinţa cea mai favorabilă (maximă) este reprezentată de costul minim. Efectiv, uti-lităţile calculate, potrivit regulilor expuse şi ordinea de prioritate, în ipoteza că cele şase caracteristici sunt la fel de importante se prezintă ca în tabelul 11.21. De cele mai multe ori, însă, caracteristicile supuse studiului nu sunt la fel de importante. Evident, în asemenea situaţii utilităţile calculate nu sunt

290

mărimi aditive. În vederea însumării lor se procedează, mai întâi, la calculul coeficienţilor de importanţă sau de ponderare. În scopul determinării aces-tora se poate recurge la matricea criteriilor de opţiune, care are următorul conţinut:

se pun în joc 10 puncte, care se distribuie între două câte două cri-

terii, în raport cu importanţa unuia faţă de celălalt;

suma punctelor distribuite pentru fiecare criteriu se împarte la nu-

mărul total de puncte puse în joc, rezultând coeficienţii de pondera-

re (tabelul 11.22).

După cunoaşterea coeficienţilor de importanţă, urmează ca utilităţile fiecărui criteriu să fie ponderate cu coeficientul de importanţă al acelui crite-riu (tabelul 11.23).

În cazul prezentat, ordinea de prioritate nu diferă esenţial de ipoteza că toate criteriile ar fi la fel de importante ceea ce înseamnă că mărimea coe-ficienţilor de importanţă este proporţională cu suma utilităţilor ne-ponderate.

29

1

O

rdin

ea d

e p

rio

rita

te a

fu

raje

lor

Ta

belu

l 1

1.2

1

Fur

ajul

U

t i l

i t ă

ţ i

Cri

teri

u Ie

rarh

ia

C

1 C

2 C

3 C

4 C

5 C

6 si

ntez

ă

Por

umb

silo

z în

ogo

r pr

opri

u cu

şti

uleţ

i 1,

000

1,00

0 0,

685

0,49

7 0,

565

0,70

5 4,

452

I P

orum

b si

loz

cult

ură

dubl

ă cu

şti

uleţ

i 0,

576

0,72

0 0,

412

0,31

8 0,

484

0,55

0 3,

060

V

Por

umb

silo

z cu

ltur

ă du

blă

fără

şti

uleţ

i 0,

292

0,30

8 0,

178

0,00

0 0,

000

0,00

0 0,

778

IX

Fân

luc

ernă

0,

292

0,15

5 0,

904

0,76

8 0,

665

1,00

0 3,

783

IV

Fân

nat

ural

0,

000

0,00

0 0,

248

0,86

9 0,

858

0,98

6 2,

960

VI

Sem

ifân

ierb

uri

0,32

7 0,

323

1,00

0 0,

598

0,61

8 0,

969

3,83

4 II

I P

aie

orz

0,20

1 0,

060

0,04

5 0,

961

0,92

9 0,

739

2,93

5 V

II

Pai

e gr

âu

0,15

4 0,

024

0,00

0 1,

000

0,98

6 0,

425

2,58

9 V

III

Coc

eni p

orum

b 0,

675

0,35

2 0,

267

0,99

4 1,

000

0,95

8 4,

246

II

292

Calculul coeficienţilor de ponderare

Tabelul 11.22

Criterii C1 C2 C3 C4 C5 C6 Total puncte

Coeficient de ponde-

rare C1 4 3 6 5 5 23 0,153 C2 6 5 7 6 6 30 0,200 C3 7 5 7 6 6 31 0,207 C4 4 3 3 4 4 18 0,120 C5 5 4 4 6 5 24 0,160 C6 5 4 4 6 5 24 0,160

Total * * * * * * 150 *

29

3

Ord

inea

de p

rio

rita

te a

fu

raje

lor

pe b

aza

uti

lită

ţilo

r po

ndera

te

Ta

belu

l 1

1.2

3

Fur

ajul

U

t i l

i t ă

ţ i

Cri

teri

u Ie

rar-

C1

C2

C3

C4

C5

C6

sint

eză

hia

Por

umb

silo

z în

ogo

r pr

opri

u cu

şti

uleţ

i 0,

1530

0,

2000

0,

1418

0,

0597

0,

0904

0,

1128

0,

7576

I

Por

umb

silo

z cu

ltur

ă du

blă

cu ş

tiul

eţi

0,08

82

0,14

40

0,08

52

0,03

82

0,07

74

0,08

79

0,52

10

V

Por

umb

silo

z cu

ltur

ă du

blă

fără

şti

uleţ

i 0,

0447

0,

0616

0,

0369

0,

0000

0,

0000

0,

0000

0,

1432

IX

F

ân l

ucer

nă

0,04

47

0,03

09

0,18

70

0,09

22

0,10

63

0,16

00

0,62

11

IV

Fân

nat

ural

0,

0000

0,

0000

0,

0513

0,

1042

0,

1372

0,

1578

0,

4505

V

I S

emif

ân ie

rbur

i 0,

0500

0,

0645

0,

2070

0,

0717

0,

0989

0,

1550

0,

6471

II

I P

aie

orz

0,03

07

0,01

21

0,00

93

0,11

53

0,14

86

0,11

82

0,43

42

VII

P

aie

grâu

0,

0236

0,

0049

0,

0000

0,

1200

0,

1577

0,

0680

0,

3742

V

III

Coc

eni p

orum

b 0,

1033

0,

0704

0,

0552

0,

1193

0,

1600

0,

1533

0,

6616

II

294

11.4.2. Stabilirea tipului de alimentaţie

Pe lângă precizarea tipului de bază furajeră, rezolvarea raţională a asigurării animalelor cu furaje implică - în mod necesar - şi stabilirea tipului de alimentaţie. Împlinirea unui asemenea obiectiv se poate realiza cu ri-goare, exactitate şi operativitate, utilizând programarea liniară întrucât tipul de alimentaţie trebuie să reflecte natura şi raportul în care se află diferitele categorii de furaje în cadrul raţiei. Utilizarea programării liniare în stabilirea amestecurilor furajere este pe deplin cunoscută şi frecvent aplicată astăzi. Este, totuşi, necesar a se pune în discuţie câteva aspecte legate de conţinutul unor parametrii care intervin în formularea modelelor matematice folosite pentru optimizarea relaţiilor furajere. Se cunoaşte, în acest sens, că optimizarea relaţiilor furajere se re-zumă - în fapt - la alegerea dintr-o mulţime de raţii echivalente, sub aspect tehnic, pe aceea care are costul cel mai mic. De altfel, şi denumirea de raţie de cost minim pune în evidenţă faptul că la formularea unor asemenea mo-dele, funcţia scop trebuie să ceară neapărat minimizarea costului raţiei fura-jere. Se întâlnesc însă situaţii în care prin formularea funcţiei scop se cere maximizarea unor indicatori care caracterizează producţia animală,

neglijându-se indicatorii referitori la baza furajeră. Nu este deci lipsit de in-

teres a releva noi viziuni asupra posibilităţilor de formulare a funcţiei obiec-tiv. Se cunoaşte, sub acest aspect, că aprecierile făcute separat, după diferite atribute ale furajelor, se pot asambla, rezultând criteriul sinteză. Potrivit cri-teriului sinteză, ierarhia este condiţionată atât de economicitatea furajelor cât şi de productivitatea acestora. Se conturează astfel, în mod elocvent, po-sibilitatea formulării funcţiei obiectiv cu ajutorul coeficienţilor care stau la baza ierarhizării furajelor. Într-o asemenea viziune, elaborarea modelelor pentru optimizarea bazei furajere şi respectiv echilibrarea balanţelor furajere trebuie să se facă sub imperiul cerinţei de maximizare a funcţiei obiectiv. Conform unui asemenea punct de vedere, orice raţie furajeră trebuie astfel elaborată încât, în componenţa ei, să intre cu prioritate acele furaje care ocupă primele locuri în ierarhia stabilită după criterii sinteză, echilibrarea balanţei furajere urmând a se face potrivit aceloraşi criterii. Marele avantaj al elaborării unor modele de acest gen este acela că funcţiile obiectiv astfel elaborate îndeplinesc, în mod fericit, rolul unor funcţii agregat, funcţii a că-ror construcţie prezintă dificultăţi destul de mari. În aceeaşi ordine de idei poate fi subliniat faptul că astfel se valorifică informaţia obţinută cu ocazia stabilirii tipului de bază furajeră, acţiune care altfel ar părea lipsită de fina-litate. Opticii novatoare, privind formularea funcţiei obiectiv, trebuie să i se adauge preceptele general valabile invocate în alcătuirea modelelor de programare liniară. Sub aspect tehnic, trebuie să se asigure cantitatea de

295

substanţe şi principii nutritive prevăzute prin normele de furajare şi alte acte normative, să corespundă particularităţilor biologice ale categoriei de ani-male căreia îi este destinată. De asemenea, este necesar a se reţine că în vi-ziunea relevată, restricţiile privitoare la resurse (norme de furajare şi princi-pii nutritive) se formulează ca inegalităţi de tipul doi. Desigur, formularea modelului de programare liniară pentru raţia fu-rajeră optimă, în spiritul celor subliniate, presupune cunoaşterea a o serie de aspecte, unele suplimentare, precum:

necesarul de substanţe şi principii nutritive pentru fiecare categorie

de animale;

sortimentul de furaje ce poate intra în componenţa raţiei şi conţinu-

tul acestora în principii nutritive;

limitele restrictive cu privire la participarea cantitativă a unor fura-

je în raţie;

coeficienţii de prioritate ai furajelor, calculaţi cu ocazia stabilirii ti-

pului de bază furajeră.

Ţinând seama de aspectele de principiu enumerate, modelul econo-mico-matematic, în forma sa generală, ar putea fi formulat astfel: I. Funcţia obiectiv:

n

1jjjmax xkC

II. Constrângerile în care se poate realiza scopul: a) referitoare la asigurarea normelor furajere:

n

1jijij n,1j ;bxa ; mi ,1

b) tehnologice

xj Qj sau/şi xj Qj

c) de nenegativitate 0jx

m - numărul principiilor nutritive urmărite în raţie;

n - numărul furajelor din sortimentul considerat;

aij - conţinutul de principii nutritive i într-o unitate din furajul j;

bi - necesarul de principii nutritive de tipul i;

kj - coeficientul de prioritate a furajului j;

xj - cantitatea din furajul j folosit în raţie.

Spre exemplificare, se va elabora şi soluţiona modelul de programa-re liniară pentru stabilirea raţiei furajere la categoria “vaci pentru lapte” (550 kg; 3500 l lapte/cap/an), obiectivul modelului fiind, pe rând, minimiza-

296

rea costului raţiei, respectiv maximizarea coeficienţilor de prioritate. Atribu-tele sortimentului de furaje considerat sunt prezentate în tabelul 11.24.

Atributele sortimentului de furaje

Tabelul 11.24

Nr. crt.

Furajul Sim-bol

UN/ kg

g/kg PD

Costul fu-rajului $/kg

Coefici-enţii de

prioritate

1. Porumb în ogor propriu cu ştiu-leţi

x1 0,22 11 0,06 4,452

2. Porumb siloz cultură dublă cu ştiuleţi

x2 0,21 9 0,07 3,060

3. Porumb siloz cultură dublă fără ştiuleţi

x3 0,14 5 0,08 0,778

4. Fân lucernă x4 0,41 96 0,10 3,783

5. Fân natural x5 0,47 56 0,07 2,960

6. Semifân ierburi (gr. + leg.) x6 0,30 53 0,08 3,834

7. Paie orz x7 0,35 8 0,04 2,935

8. Paie grâu x8 0,35 3 0,03 2,589

9. Coceni porumb x9 0,38 18 0,03 4,246

Modelul clasic, prin care se urmăreşte minimizarea costului raţiei se va prezenta astfel: I. Cmin = 0,06x1 + 0,07x2 + 0,08x3 + 0,10x4 + 0,07x5 + 0,08x6 + 0,04x7 + + 0,03x8 + 0,03x9

II. În condiţiile:

1. 0,22 x1 + 0,21 x2 + 0,14 x3 + 0,41 x4 + 0,47 x3 + 0,30 x6 + + 0,35 x7 + 0,35 x8 + 0,38 x9 11 2. 11 x1 + 9 x2 + 5 x3 + 96 x4 + 56 x5 + 53 x6 + 8 x7 + 3 x8 + + 18 x9 850 3. x1 + x2 + x3 + x4 + x5 + x6 + x7 + x8 + x9 25

4. x1 + x2 + x3 25 5. x4 + x5 + x6 8 6. x7 + x8 + x9 10

7. x jj 0 1 9; ,

În noua viziune, modelul prin care se urmăreşte maximizarea coefi-cienţilor de prioritate, va fi formulat după cum urmează: I. Cmax = 4,452 x1 + 3,060 x2 + 0,778 x3 + 3,784 x4 + 2,960x5 + 3,834x6 + +2,935 x7 + 2,589 x8 + 4,246 x9

297

II. În condiţiile: 1. 0,22 x1 + 0,21 x2 + 0,14 x3 + 0,41 x4 + 0,47 x5 + 0,30 x6 + 0,35 x7 + 2. + 0,35 x7 + 0,35 x8 + 0,38 x9 11 3. 11 x1 + 9 x2 + 5 x3 + 96 x4 + 56 x5 + 53 x6 + 8 x7 + 3 x8 + 18 x9 4. 850 5. x1 + x2 + x3 + x4 + x5 + x6 + x7 + x8 + x9 25 6. x1 + x2 + x3 25 7. x4 + x5 + x6 8 8. .x7 + x8 + x9 10

9. x jj 0 1 9; ,

Soluţiile obţinute şi prezentate în tabelul 7.23 pun în evidenţă aspec-te interesante cu rezonanţe de ordin practic. Poate fi constatat, în acest sens, faptul că în cazul modelului la care s-a impus minimizarea funcţiei, a rezul-tat un cost de 1,8386 $ pe raţie, în timp ce costul raţiei la cel de al doilea model este de 2,3848 $. Costul mai mare al raţiei în cazul celui de al doilea model (cu 0.5462 $/raţie) este compensat prin optimizarea unui al doilea cri-teriu şi anume: producţia la hectar. Urmare a acestui fapt, necesarul de su-prafaţă pe raţie în cazul celui de al doilea model este cu 17,5969 mp mai mic. Aşadar, elaborarea unor asemenea modele pentru optimizarea raţiilor furajere, pe baza unor criterii complexe poate duce la însemnate economii de suprafeţe de teren şi realizarea suplimentară a altor obiective strategice ale unităţii. Consecinţele devin deosebit de pregnante dacă sunt transpuse la scara efectivului de animale ce poate fi crescut într-o unitate agricolă, într-un anumit judeţ sau la nivelul întregii ţări. Aşa de pildă, un efectiv mediu de 500 capete vaci înseamnă 182500 raţii furajere anual, ceea ce ar reprezenta - în cazul celei de a doua raţii - un cost mai mare cu 99681.5 $. În acelaşi timp, însă, la cel de al doilea model, considerând acelaşi efectiv mediu de vaci, s-ar realiza o economie de suprafaţă de 3211434 mp, adică 321,14 ha, de pe care unitatea agricolă ar putea obţine peste 1500000 kg porumb boabe. Cunoscând că soluţia viitorului pentru producţia agricolă o constituie calea intensivă şi gospodărirea cât mai raţională a fondului funciar, avantajul utili-zării unor modele de speţa a doua este incontestabil.

11.4.3 Elaborarea balanţei furajere

În esenţa sa, balanţa furajeră exprimă echilibrul dintre necesarul de furaje, calculat pentru un anumit efectiv şi sursele de acoperire a acelui ne-cesar. Calculul necesarului de furaje se conduce separat pentru perioada cu-prinsă între începutul şi sfârşitul anului calendaristic, respectiv pentru pe-

298

rioada cuprinsă între recolta anului de plan şi data la care se pot obţine fu-rajele în anul următor. Calculul necesarului de furaje pentru cea de-a doua

perioadă are în vedere perspectiva asigurării continuităţii în furajarea ani-

malelor. Concret, calculul necesarului de furaje se conduce separat pe cate-gorii de animale şi feluri de furaje, ca produs între raţia zilnică şi numărul zilelor de furajare. La rândul lor, zilele de furajare se pot determina pe baza evoluţiei efectivului de animale (balanţa efectivului). Raţiile zilnice de fu-rajare se stabilesc în conformitate cu rezultatele cercetării ştiinţifice de spe-cialitate. Asigurarea necesarului de furaje trebuie să aibă în vedere o gamă largă de posibilităţi între care:

resursele obligate (păşuni, fâneţe, producţie secundară, etc.);

nutreţuri combinate;

culturi furajere. O preocupare aparte în cercetarea căilor de asigurare a necesarului de furaje o constituie alcătuirea planului de cultură pentru producţia de fu-raje. La stabilirea suprafeţelor de teren arabil ce urmează a se cultiva cu plante furajere se va avea în vedere ca acestea să fie, pe cât posibil, cât mai mici. Rezolvarea unui asemenea deziderat poate fi atins prin extinderea cul-turilor furajere cu mare randament la hectar, prin generalizarea sistemului de culturi succesive, prin asigurarea conveierului verde pe o perioadă cât mai îndelungată a anului. Principial şi de facto, cele mai multe din căile de acţi-une enumerate îşi găsesc rezolvarea prin lămurirea aspectelor legate de sta-bilirea tipului de bază furajeră, respectiv prin utilizarea modelelor de op-timizare a raţiilor furajere, care au drept obiectiv maximizarea coeficienţilor de prioritate ai furajelor.

29

9

Sit

uaţi

a c

om

pa

rati

vă a

cel

or

dou

ă r

aţi

i fu

raje

re (

M1;M

2)

Ta

belu

l 1

1.2

5

Nr.

cr

t.

Fur

ajul

S

im-

bol

Con

ţinu

tul î

n pr

inci

pii n

utri

-ti

ve

Cos

tul

fura

julu

i $/

kg

Nec

esar

su

praf

.

Sol

uţie

C

ost

ra

ţie

N

eces

ar s

upra

faţă

U

N

PD

mp/

kg

M1

M2

M1

M2

M1

M2

1 P

orum

b si

loz

în o

gor

pro-

priu

cu

ştiu

leţi

x 1

0,

22

11

0,06

0,

25

15,7

3 25

,00

0,94

38

1,50

00

3,93

25

6,25

00

2 P

orum

b si

loz

cult

ură

dubl

ă cu

şti

uleţ

i x 2

0,

21

9 0,

07

0,33

0

0 0

0 0

0

3 P

orum

b si

loz

cult

ură

dubl

ă fă

ră ş

tiul

eţi

x 3

0,14

5

0,08

0,

40

0 0

0 0

0 0

4 F

ân lu

cern

ă x 4

0,

41

96

0,10

1,

67

1,16

0

0,11

60

0 1,

9372

0

5 F

ân n

atur

al

x 5

0,47

56

0,

07

3,33

6,

84

0 0,

4788

0

22,7

772

0 6

Sem

ifân

(ie

rbur

i)

(gra

min

ee+

leg.

) x 6

0,

30

53

0,08

0,

83

0 8,

00

0 0,

6400

0

6,64

00

7 P

aie

orz

x 7

0,35

8

0,04

1,

92

0 0

0 0

0 0

8 P

aie

grâu

x 8

0,

35

3 0,

03

2,22

0

0 0

0 0

0 9

Coc

eni p

orum

b x 9

0,

38

18

0,03

1,

00

10,0

0 8,

16

0,30

00

0,24

48

10,0

000

8,16

00

T

o t

a l

- -

- -

- -

- 1,

8386

2,

3848

38

,646

9 21

,050

0

CAPITOLUL 14

DIAGNOZA STĂRII EXPLOATAŢIEI AGRICOLE

Prin însăşi denumire, analiza sugerează o acţiune de investigare, de cunoaştere, de apreciere şi furnizare a informaţiilor despre starea, structura şi evoluţia principalelor laturi ale activităţii desfăşurate în diversele domenii ale activităţii social-economice. În sensul aceloraşi atribute, analiza tehnico-economică în cadrul exploataţiei agricole are drept menire constatarea nivelului principalilor in-dicatori ai producţiei, individualizarea factorilor de influenţă, aprecierea şi cuantificarea relaţiilor de intercondiţionare pe lanţul transformărilor cauzale, precum şi evidenţierea tendinţei generale de dezvoltare a acestora. Indiferent de domeniu, analiza activităţii tehnico-economice repre-zintă “un instrument important de conducere şi control a activităţii în-treprinderilor” (Mărgulescu, D., 1966). Sarcina de bază a analizei tehnico-economice în cadrul exploataţiei agricole este aceea de a explica rezultatele obţinute prin prisma factorilor de influenţă, de a aprecia mărimea indicatorilor specifici acestui domeniu de activitate, folosind - în acest scop - sistemul logic al comparaţiei. De fapt, comparaţia invocată ca metodă de analiză, reprezintă un sistem logic de apreciere între două niveluri ale unui fenomen, unul funcţionând ca nivel comparat, iar celălalt ca bază de comparaţie. Baza de comparaţie sau de referinţă poate fi: nivelul realizat al indicatorului într-o altă unitate cu acelaşi profil de producţie (comparaţie în spaţiu), nivelul realizat al indica-torului în aceeaşi unitate, într-o perioadă anterioară de timp (comparaţia în

timp). Privită ca un sistem logic de apreciere a fenomenelor cu caracter teh-nico-economic, comparaţia reprezintă fundamentul teoretic şi baza metodo-logică a instrumentelor de analiză în cadrul exploataţiei agricole. Analiza tehnico-economică la nivelul unei exploataţii agricole sau subunităţi de pro-ducţie, trebuie să se desfăşoare potrivit anumitor rigori, pe baza cunoaşterii şi aprecierii unor reguli ce decurg din însăşi natura fenomenului analizat şi a factorilor săi de influenţă. Trebuie precizat, în acest sens, că efectele tehnico-economice - care fac obiectul analizei - reprezintă rezultatul unui complex cauzal de acţiuni şi influenţe. Factorii reprezintă cauza formării şi

320

modificării unui efect tehnico-economic, al unui rezultat, factori care acţio-nează într-un sistem de legături cauzale.

14. 1 Organizarea şi prezentarea informaţiei

Informaţia deţinută asupra unui fenomen, prezintă de obicei, ample variaţii în timp şi spaţiu. Rigoarea ştiinţifică impune organizarea acestei informaţii, ca o condiţie a alegerii celor mai adecvate metode de prelucrare a bazei de date. În acest scop, cel mai adesea se foloseşte sistemul tabelelor şi

respectiv a seriilor date. Seriile de date pot fi cronologice sau teritoriale după cum variaţia se produce în timp sau în spaţiu. Din punct de vedere metodologic, indiferent că este vorba de cercetarea variaţiei în timp sau în spaţiu, problemele ce se cer rezolvate ca şi instrumentele de lucru sunt aceleaşi. Seriile cronologice, constituie o formă ordonată de prezentare a da-telor în care se reflectă diversele laturi cantitative ale activităţii de producţie. Ele au înfăţişarea de două şiruri paralele, din care, pe primul şir figurează caracteristica (însuşirea) timp cu rol de variabilă independentă, iar pe al doilea şir figurează caracteristica (indicatorul) cercetată. Expresia numerică a fenomenului studiat poate fi o mărime absolută, relativă sau medie. Varietatea aspectelor care fac obiectul analizei, modul lor de înre-gistrare ca şi gradul diferit de prelucrare, fac necesară clasificarea seriilor de date (cronologice sau teritoriale) după diferite criterii. Având în vedere semnificaţia datelor cuprinse în cadrul unei serii cronologice, acestea pot fi:

serii cronologice de intervale;

serii cronologice de momente.

Seriile cronologice de intervale reflectă starea unui indicator pe anumite perioade (intervale) de timp (lună, trimestru, an etc.). Nivelul unor asemenea indicatori este marcat pentru intervalele de timp specificate. Ceea ce este caracteristic pentru seriile cronologice de intervale, îl reprezintă fap-tul că mărimea succesivă a stărilor indicatorului se poate însuma, suma având sens şi interpretare economică. De exemplu, profitul lunar sau pro-ducţia lunară de tractoare sunt mărimi care prin însumare dau nivelul in-dicatorului într-un an calendaristic. Seriile cronologice de momente caracterizează situaţia unui indi-cator la anumite momente de timp. De exemplu, mărimea capitalului fix, numărul de tractoare deţinute de exploataţia agricolă la un moment dat. Acest tip de serii cronologice poate fi identificat şi prin aceea că însumarea stărilor întrunite de indicator nu are sens economic, nu se poate interpreta.

321

După natura indicatorilor care intră în construcţia seriilor cronolo-gice, acestea pot fi: serii cronologice construite cu indicatori absoluţi de nivel;

k

k

k

k

y

tsau

y

T

serii cronologice construite din diferenţe absolute cu bază fixă:

jkk/jyk/j

y

k

k/jy

kyyΔ;

Δ

tsau

Δ

T

serii cronologice construite din diferenţe absolute cu baza în lanţ:

1kk1k/k

y1k/ky

k

1k/ky

kyyΔ;

Δ

tsau

Δ

T

serii cronologice formate din indici cu bază fixă:

j

xk/jyk/j

y

k

k/jy

k

y

yI;

I

tsau

I

T

serii cronologice formate din indici cu baza în lanţ:

1k

k1k/ky1k/k

y

k

1k/ky

k

y

yI;

I

tsau

I

T

serii cronologice formate din ritmuri cu bază fixă:

1I1y

y

y

yy

y

ΔR;

R

tsau

R

Tk/jy

j

k

j

jk

j

k/jyk/j

yk/jy

k

k/jy

k

serii cronologice formate din ritmuri cu bază în lanţ:

1I1y

y

y

yy

y

Δ

y

ΔR;

R

t

sau

R

T

1k/ky

1k

k

1k

1kk

1k

1k/ky

1k

1k/ky1k/k

y

1k/ky

k

1k/ky

k

În funcţie de natura indicatorilor care stau la baza seriilor cronolo-gice, acestea pot furniza informaţii despre nivelul unui indicator, despre sen-sul evoluţiei sale şi proporţia în care evoluează de la o perioadă la alta, de la un moment la altul.

322

14.2 Determinarea nivelului mediu al unui indicator

Indicatorii tehnico-economici prezintă - de obicei - variaţii mai mari sau mai mici în timp sau în spaţiu. Această variaţie este cauzată de o serie de factori, care după natura lor, intensitatea şi sensul de acţiune, pot fi grupaţi în:

factori esenţiali cu caracter permanent - T(t);

factori esenţiali cu caracter sezonier - s(t);

factori întâmplători - e(t).

A determina nivelul mediu al unui indicator, care prezintă variaţie în timp, înseamnă a găsi acel nivel pe care l-ar avea fenomenul (indicatorul) analizat dacă factorii esenţiali ar acţiona cu aceeaşi intensitate, iar acţiunea factorilor întâmplători ar fi nulă. Procedeele de determinare a nivelului mediu al unui indicator diferă în funcţie de faptul dacă seria de date este de intervale sau de momente, după cum diferă în funcţie de natura indicatorilor care intervin în construirea seriei de date.

14.2.1 Determinarea nivelului mediu al unei serii de intervale formată din indicatori absoluţi de nivel

Nivelul mediu ( y ) al unei serii de date reprezintă partea din volumul

indicatorului analizat ce revine la o unitate de timp. Adică, dacă se dă seria de date:

nj21

nj21

y...y...yy

T...T...TT,

atunci nivelul mediu acesteia va fi:

nj21

nj21

T...T...TT

y...y...yyy

Întrucât, în practică, perioadele de timp sunt considerate egale, for-mula de calcul devine:

n

y

1...1...11

y...y...yyy

n

1jj

nj21

Aşadar, nivelul mediu al unei serii cronologice de intervale se calculează ca o medie aritmetică a stărilor întrunite de fenomenul cercetat.

323

14.2.2. Determinarea nivelului mediu al unei serii de momente formată din indicatori absoluţi de nivel

O serie cronologică de momente este acea serie de date care oglinde-şte starea indicatorului la momente succesive de timp, într-un interval consi-derat, având forma:

nj21

nj21

y...y...yy

t...t...tt

S-a reţinut că nivelul mediu al unui indicator se determină ca raport între volumul total al acestuia şi lungimea intervalului de timp. În acest caz, însă, seria fiind de momente, stările întrunite de indicator nu pot fi însumate după procedeul anterior prezentat. Pentru depăşirea neajunsului, se porneşte de la ipoteza că evoluţia indicatorului este, în principal, rezultatul factorilor esenţiali şi că stările acestuia corespund unor intervale infinit de mici (dt). Într-o asemenea ipoteză, nivelul mediu al indicatorului se obţine astfel:

dt

f(t)dty

tnt

tnt

1

1

Determinarea lui y , într-un caz dat, presupune cunoaşterea funcţiei

teoretice a evoluţiei indicatorului f(t), care poate fi exprimată, cel mai ade-sea, prin următoarele expresii analitice: a) f(t) este o funcţie liniară: f(t) = a + bt În această ipoteză, nivelul mediu al indicatorului se poate calcula după relaţia:

2

yyy n1

b) funcţia f(t) este o funcţie exponenţială: tbaf(t)

Într-o asemenea situaţie, nivelul mediu al indicatorului poate fi de-terminat cu relaţia:

1n

1n

lnylny

yyy

c) funcţia f(t) poate fi aproximată prin polinoame de gradul unu în sub-in-

tervalul n2,k;tt k1k Astfel, dacă se dă seria cronologică de momente:

nk1k21

nk1k21

y ... y y ... y y

t ... tt ... tt,

324

se poate presupune că între două momente, evoluţia indicatorului poate fi aproximată cu un segment de dreaptă, aşa cum rezultă din fig. 14.1.

Fig. 14.1 Evoluţia unui indicator la diferite momente de timp

Linia f(t) poate fi aproximată, în acest caz, cu conturul poligonal alcătuit din laturile superioare ale celor “n-1” trapeze, iar y se poate deter-

mina conform relaţiei:

n

2k1kk

n

2k

1kkk1k

)t(t

2

)t)(ty(y

y

Se definesc intervalele dintre momentele de raportare prin echiva-lenţa: tk - tk-1 = Tk-1

Rezultă că nivelul mediu al indicatorului se poate determina după relaţia:

n

2k1k

n

2k1k

k1k

T

T2

yy

y

Prin dezvoltare, acesta revine la forma:

1n21

1nn1n

2n1n2n

232

121

T...TT

T2

yyT

2

yy...T

2

yyT

2

yy

y

0

5

1 0

1 5

2 0

2 5

t1 t2 t3 … tk -1 tk … tn-1 tn

f(t)

y1 y2 y3 yk-1 yk yn-1 yn

325

1n21

1nn

1n1n

2n1n

2n2n

23

22

12

11

T...TT2

Ty

2

Ty

2

Ty

2

Ty...

2

Ty

2

Ty

2

Ty

2

Ty

1n21

1nn

1n2n1n

212

11

T...TT2

Ty

2

TTy...

2

TTy

2

Ty

Aceasta este relaţia de calcul a mediei cronologice ponderate. Dacă intervalele dintre momentele de timp sunt egale între ele, atunci relaţia se va prezenta astfel:

1n

2

yy...yy

2

y

y

n1n32

1

Ea reprezintă media cronologică simplă şi are foarte largi aplicaţii în agricultură precum stocul mediu al mijloacelor circulante, efectivele me-dii de animale etc.

14.2.3 Determinarea nivelului mediu al unei serii formate din diferenţe absolute (sporul mediu)

Admiţând că intervalele de timp cu care se operează se consideră egale între ele, determinarea nivelului mediu al diferenţelor absolute, revine la a calcula media aritmetică simplă a diferenţelor cu baza în lanţ:

1n

Δ

Δ

n

2k

1k/ky

y

De asemenea, cunoscând relaţia de trecere dintre diferenţele cu baza

în lanţ şi cele cu baza fixă, n/1y

1n/ny

3/2y

2/1y ΔΔ...ΔΔ , nivelul mediu al dife-

renţei absolute se poate determina, într-un mod mai operativ, după formula:

1n

ΔΔ

n/1y

y

Nivelul mediu al diferenţelor absolute astfel calculat arată cu cât s-a

modificat, în medie, pe unitatea de timp, fenomenul cercetat. Media astfel calculată are valoare de cunoaştere numai dacă în evoluţia indicatorului se conturează o tendinţă crescătoare sau descrescătoare de-a lungul perioadei de timp cercetate.

326

14.2.4 Determinarea nivelului mediu al unei serii formate din indici

Nivelul mediu al unei serii construită cu indici reprezintă indicele mediu. El arată proporţia în care s-a modificat un fenomen de-a lungul unei perioade, dacă este exprimat în procente, sau de câte ori s-a modificat fenomenul, dacă este exprimat în unităţi. Calculul indicelui mediu, rod al unor ample preocupări în literatura de specialitate (Florea, I. şi colab., 1971; Postelnicu, V., 1966, etc.), se poate realiza cu ajutorul mai multor metode între care amintim:

metoda mediei geometrice;

metoda mediei parabolice;

metoda autoregresiei.

14.2.4.1 Calculul indicelui mediu ca medie geometrică

Se fundamentează pe ipoteza că nivelul indicatorului cercetat, în pe-rioada curentă (k), este egal cu produsul dintre nivelul indicatorului în pe-rioada precedentă (k-1) înmulţit cu indicele indicatorului între cele două pe-rioade considerate:

n2,k;Iyy 1k/ky1kk

În baza relaţiei generale, se poate particulariza:

1n/ny

3/2y

2/1y1n

3/2y

2/1y1

3/2y23

2/1y12

I,...,IIyy

....................................

IIyIyy

Iyy

Făcând uz de proprietatea determinantă a caracteristicii, se poate scrie: 1n

y1yyy1n )I(yI,...,IIyy

de unde:

1n

1

ny y

yI

Calculul efectiv al indicelui mediu se face prin logaritmare:

1n

ylogylogIlog 1n

y

327

14.2.4.2 Calculul indicelui mediu ca medie parabolică

Se bazează pe egalitatea dintre suma termenilor teoretici ai seriei de date, aproximaţi pe baza indicelui mediu şi suma termenilor empirici:

n

1kk

1ny

2yy1

n

1kk

1ny1

2y1y11

y)I...II(1y

sau y)I(y...)I(yIyy

În calcul efectiv al indicelui mediu, după această metodă, se întâl-nesc două situaţii: a) seria de date cuprinde un număr par de stări,

b) seria de date cuprinde un număr impar de stări.

a) Dacă seria are un număr par de stări, atunci aceasta se poate împărţi în două (n = 2 m).

2m

1mkk

1my

2yy

my1

m

1kk

1my

2yy1

y)I...II(1Iy

şi y)I...II(1y

Prin împărţirea celei de a doua egalităţi la prima, rezultă:

m m

1kk

2m

1mkk

ym

1kk

2m

1nkk

my

y

y

I şi

y

y

I

b) Dacă seria de date are un număr impar de stări (n = 2m +1), cal-culul indicelui mediu are la bază următorul raţionament. Făcând abstracţie de ultimul termen se poate scrie:

m2

1kk

1m2y

2yy1 y)I...II1(y

Făcând abstracţie de primul termen se poate arăta:

1m2

2kk

1m2y

2yy2 y)I...II1(y

Dar y12 Iyy şi egalitatea devine:

1m2

2kk

1m2y

2y

1yy1 y)I...II1(Iy

Împărţind relaţia doi la prima rezultă:

328

m2

1kk

1m2

2kk

y

y

yI

14.2.4.3 Calculul indicelui mediu prin metoda autoregresiei

Are la bază adevărul că egalitatea dintre două stări consecutive ale unui indicator, prin intermediul indicelui mediu: y1kk Iyy

este o ipoteză simplificatoare şi că - de fapt - relaţia se prezintă astfel: εIyy y1kk

Problema ce se cere rezolvată este aceea de a determina indicele me-diu dintr-o astfel de egalitate astfel încât abaterile dintre mărimea empirică şi cea teoretică să fie minimă:

minσ 2ε , dar

0M( ε(ε) [M( εM(ε))M( εσ 22ε

Aşadar, condiţia de minimizare a dispersiei variabilei epsilon (com-ponenta întâmplătoare) capătă forma: minε saumin )M(ε 22

Se cunoaşte, însă, că:

2y1kk

2 )Iyy(

şi, în final, condiţia de minimizare a dispersiei devine:

n

2k

2y1kk min)Iy(y .

Prin derivarea expresiei în raport cu yI , anularea acesteia, simplifi-

carea cu doi şi separarea termenilor liberi de necunoscute, rezultă:

y2

1k1kk Iyyy , respectiv:

n

2k

21k

n

2k1kk

y

y

yy

I

329

14.2.5 Calculul ritmului mediu al unui indicator Calculul ritmului mediu implică determinarea prealabilă a indicelui mediu. Se cunoaşte, în acest sens, că ritmul şi indicele unui fenomen se găsesc în următoarea relaţie de determinare: 100100IR yy

Aceeaşi relaţie se consideră adevărată şi pentru nivelul mediu al ce-lor două mărimi relative.

100100IR yy

Astfel calculat, ritmul mediu arată cu cât la sută s-a modificat în me-die un anumit indicator de-a lungul perioadei de timp supuse cercetării.

14.3 Determinarea tendinţei unui indicator Aşa cum este ştiut, evoluţia în timp a diferiţilor indicatori tehnico-economici este determinată de influenţa unor factori a căror natură, sens şi intensitate pot fi diferite. Prin prisma criteriilor amintite, ei sunt cuprinşi în trei clase distincte:

factori esenţiali cu caracter permanent care determină rezultanta

(tendinţa sau trendul) în dezvoltarea fenomenului;

factori esenţiali cu caracter sezonier;

factori ne-esenţiali cu acţiune neuniformă şi întâmplătoare.

Potrivit conţinutului şi naturii factorilor enumeraţi, rezultă că nivelul unui indicator pe intervalul de timp t1 – tn este suma a trei componente după cum urmează: a) componenta de tendinţă - T(t), reprezentând cota parte a nive-lului indicatorului y(t) determinată de acţiunea factorilor esenţiali cu caracter permanent şi intensitate uniformă; b) componenta sezonieră - S(t), reprezentând acea parte din y(t) determinată de acţiunea factorilor esenţiali cu caracter sezonier;

c) componenta întâmplătoare - e(t), care reprezintă cota parte din y(t) cauzată de acţiunea factorilor neesenţiali (întâmplători). Dependenţa dintre mărimea globală a indicatorului în timp şi cele trei componente poate fi exprimată astfel: e(t)S(t)T(t)y(t)

Determinarea efectivă a tendinţei unei serii cronologice se face dife-rit după cum aceasta este sau nu afectată de factori sezonieri.

330

14.3.1 Determinarea tendinţei unui indicator în timp, neafectat de factori sezonieri

În cazul unui asemenea indicator, acţiunea factorilor sezonieri este nulă. Prin urmare, indicatorul are următoarea structură: e(t)T(t)y(t)

Pentru determinarea tendinţei unui asemenea indicator se porneşte de la ipoteza simplificatoare conform căreia mărimea componentei întâmplă-toare ar fi nulă, punându-se în evidenţă ceea ce este legic, esenţial în dezvol-tarea unui fenomen. Este necesar a se parcurge, în acest sens, mai multe etape succesive de lucru:

evidenţierea tendinţei;

alegerea liniei de tendinţă;

determinarea liniei de tendinţă;

testarea reprezentativităţii liniei de tendinţă.

Parcurgerea fiecărei etape are la bază anumite reguli, după o succesi-une determinată (vezi fundamentarea deciziilor în condiţii de risc).

14.3.2 Determinarea tendinţei unui indicator afectat de factori sezonieri

Un indicator afectat de acţiunea factorilor sezonieri are următoarea structură: y(t) = T(t) + S(t) + e(t) Evoluţia unor asemenea indicatori cum ar fi producţia medie lunară sau trimestrială de lapte de vacă, necesarul de forţă de muncă pe luni calen-daristice, consumul de răcoritoare, de bere etc., se recomandă a fi urmărită pe sezoane. A determina tendinţa unor asemenea indicatori, înseamnă a elimina atât acţiunea factorilor sezonieri cât şi a celor întâmplători. În acest sens, pentru a putea folosi tehnica de ajustare a unei serii de forma: y(t) = T(t) + e(t), prezentată anterior, este necesar să se procedeze mai întâi - la desezonaliza-rea seriei de date. Desezonalizarea se poate face cu ajutorul a două metode:

metoda mediei aritmetice simple,

metoda mediei mobile.

14.3.2.1 Metoda mediei aritmetice simple

Se bazează pe ipoteza că prin calculul valorii medii, de-a lungul unui ciclu sezonier, oscilaţiile determinate de acţiunea factorilor sezonieri se anu-lează. Se recomandă ca media să se calculeze dintr-un număr de termeni

331

egal cu numărul sezoanelor unui ciclu. Să admitem că se cunoaşte următorul eveniment sezonier:

Evoluţia unui fenomen sezonier

Tabelul 14.1

Trimestrul Anul (Ciclul) (Sezonul) 1998 1999 2000

I y11 y12 y13 II y21 y22 y23 III y31 y32 y33 IV y41 y42 y43

Ciclul sezonal se închide - în acest caz - pe un an calendaristic, iar

sezonul este trimestrul.

A elimina influenţa factorului sezonier cu ajutorul mediei aritmetice simple înseamnă, de fapt, a determina valoarea medie a indicatorului pe fie-care ciclu sezonal:

.4

yyyyy

;4

yyyyy

;4

yyyyy

433323133

423222122

413121111

Conţinutul acestei modalităţi de desezonalizare se bazează pe faptul că prin efectuarea mediilor, de-a lungul unui ciclu sezonal, abaterile în plus sau în minus se compensează şi astfel valorile medii determinate nu vor conţine influenţa sezonului. Aşadar, y j nu conţine influenţa sezonului. Sau,

sintetic se poate spune că mediile astfel calculate au structura: e(t)T(t)(t)y j

14.3.2.2 Metoda mediilor mobile

Constă în efectuarea succesivă a unor medii dintr-un număr determi-nat de stări ale indicatorului astfel încât, de fiecare dată, se elimină prima stare din grupul considerat şi se adaugă o altă stare din şirul stărilor indicato-rului. Numărul termenilor din care se calculează mediile mobile poate fi diferit. Se recomandă - şi în acest caz - a se lua în calculul mediilor un nu-măr de termeni egal cu numărul sezoanelor unui ciclu sezonal.

332

O problemă specială ce se conturează în calculul mediilor mobile o constituie asigurarea corespondenţei în timp dintre stările reale ale indicato-rului şi mediile mobile calculate. Astfel, dacă se consideră un număr impar de stări, atunci mediile mobile vor fi:

s.a.m.d. 3

yyyy

;3

yyyy

;3

yyyy

4241313

4131212

31211121

În acest caz, corespondenţele în timp a mediilor mobile cu stările reale este asigurată:

T T T T T T T T T T T T

y y y y y y y y y y y y

y y y y y y y y y y

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12

11 21 31 41 12 22 32 42 13 23 33 43

21 31 41 12 22 32 42 13 23 33

În cazul în care se consideră un număr par de stări, calculul mediilor mobile ca medii aritmetice nu asigură corespondenţa în timp dintre mediile reale ale indicatorului.

s.a.m.d. 4

yyyyy

;4

yyyyy

;4

yyyyy

221241313

124131212

413121111

9876543121

433323134232221241312111

121110987654321

yyyyyyyyy

yyyyyyyyyyyy

TTTTTTTTTTTT

Spre a înlătura acest neajuns, pentru cazul cu un număr par de stări, mediile mobile se vor calcula ca medii cronologice simple:

;4

2

yyyy

2

y

y

12413121

11

31

; 4

2

yyyy

2

y

y

22124131

21

41

333

s.a.m.d. 4

2

yyyy

2

y

y

32221241

31

12

În acest caz, corespondenţa dintre mediile mobile şi stările reale ale indicatorului este asigurată:

T T T T T T T T T T T T

y y y y y y y y y y y y

y y y y y y y y

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12

11 21 31 41 12 22 32 42 13 23 33 43

31 41 12 22 32 42 13 23

După desezonalizare seriei de date, cu una din metodele amintite,

determinarea tendinţei se reduce la cazul indicatorilor neafectaţi de factori sezonieri.

14.3.2.3 Calculul indicilor sezonalităţii O latură esenţială a caracterizării evoluţiei în timp a diferiţilor indi-catori afectaţi de factori sezonieri o constituie determinarea indicilor sezonalităţii. Prin natura lor, indicii sezonalităţii ilustrează intensitatea acţiu-nii factorilor sezonieri. Totodată, indicii sezonalităţii sunt folosiţi în efectua-rea prognozelor, în sensul că trendul fenomenului sezonier se corectează cu indicii sezonalităţii. În mod concret, pentru calculul indicilor sezonalităţii se cunosc mai multe metode:

metoda raportării la media generală;

metoda raportării la mediile mobile;

metoda raportării la tendinţă.

Metoda raportării la media generală are în esenţă următorul con-ţinut. Fiind cunoscută evoluţia indicatorului afectat de factori sezonieri, cal-culul indicilor sezonalităţii constă în următoarele:

Mărimile care intervin în calculul indicilor sezonalităţii Tabelul 14.2

Trimestrul Anul iy

1998 1999 2000 I y11 y12 y13 1y

II y21 y22 y23 2y

III y31 y32 y33 3y

IV y41 y42 y43 4y

334

jy 1y 2y 3y y

determinarea stării medii pe sezon ( );y i

determinarea stării medii generale a indicatorului ( )y ;

calculul indicilor sezonalităţii prin raportarea la media generală

potrivit relaţiei:

y

yA i

i .

Metoda raportării la mediile mobile. Calculul indicilor sezonalită-ţii, după această metodă, implică, de asemenea, parcurgerea succesivă a mai multor etape după cum urmează:

desezonalizarea seriei prin calculul mediilor mobile;

calculul indicilor abaterilor pe sezon prin împărţirea stărilor

reale ale fenomenului la stările omoloage descentralizate:

ij

ijij y

yA ;

calculul mediei indicilor abaterilor de sezon care reprezintă

tocmai indicii sezonalităţii:

m,1i1k

A

A

n

1jij

i

;

k - numărul stărilor unui sezon;

m - numărul sezoanelor.

Metoda raportării la tendinţă. Aşa cum s-a arătat, după desezona-lizarea seriei, determinarea tendinţei se reduce la cazul unei serii neafectate de factori sezonieri. Parametrii modelului, de o anumită formă, se pot de-duce pe baza datelor desezonalizate prin una din metodele amintite. Efectiv, etapele ce se parcurg în cazul acestei metode pentru calculul indicilor sezonalităţii sunt următoarele:

determinarea stării medii a indicatorului pe sezon y i ;

estimarea parametrilor modelului de tendinţă;

calculul mărimilor ajustate ale fenomenului la nivelul median T(t);

calculul indicilor sezonalităţii prin împărţirea stării medii a sezo-

nului y i la valoarea ajustată a acestuia în anul median T(t):

335

.)T(t

yA

i

ii

14.4. Viteza indicatorilor de grup şi descompunerea

acesteia pe factori de influenţă

14.4.1 Noţiunea de indicator de grup, ipoteze şi tipuri de descompunere a vitezei acestora

Numim indicator de grup acel indicator care ia naştere sub acţiunea concomitentă a mai multor factori de influenţă (cel puţin doi), în mai multe verigi organizatorice de producţie (ferme) sau categorii sortimentale, fiind formalizat astfel:

R

1iii vuy

În acest caz u şi v sunt factorii de influenţă asupra fenomenului complex y în cadrul celor R subunităţi de producţie (sau categorii sortimen-tale). Presupunem că se urmăreşte analiza evoluţiei indicatorului între două perioade (momente) distincte. Se va nota, în acest sens, cu k starea in-dicatorului, respectiv a factorilor în perioada curentă şi cu j starea indicato-rului, respectiv a factorilor în perioada de bază. Înseamnă că mărimea indi-catorului în cele două perioade va fi:

în perioada de bază:

(j)(j)vuy(j) ii

în perioada curentă:

i

ii (k)(k)vuy(k) .

Modificarea totală a indicatorului complex y de la perioada de bază (j) la perioada curentă (k) poate fi pusă în evidenţă cu ajutorul diferenţei ab-

solute, cu ajutorul indicilor şi cu ajutorul ritmurilor.

O problemă specială ce se conturează în legătura cu viteza indicato-rilor de grup, o reprezintă descompunerea (defalcarea) transformării lor în timp pe factori de influenţă. Această defalcare se determină, se exprimă şi se interpretează diferit după cum viteza indicatorului este exprimată prin dife-renţe absolute, indici sau ritmuri. În cazul în care viteza indicatorului este exprimată prin diferenţe ab-

solute se identifică descompunerea aritmetică. Dacă viteza indicatorului este exprimată prin indici atunci vorbim de descompunere geometrică.

336

Când viteza indicatorului este redată cu ajutorul ritmurilor, atunci descompunerea se numeşte mixtă. Indiferent de modalitatea de exprimare a vitezei indicatorului com-plex, respectiv de tipul de descompunere, evidenţierea influenţei factorilor are la bază anumite principii metodologice, existând, în acest sens, mai multe ipoteze de separare a influenţei factorilor dintre care amintim:

Ipoteza înlocuirilor succesive (în lanţ), numită în mod curent metoda

substituirilor în lanţ (MSL);

Ipoteza substituirilor simultane (MSS);

Ipoteza distribuirii egale(drumul factorilor) a restului nedescompus

(MDE);

Ipoteza defalcării proporţionale a restului nedescompus (MDP) etc. Metodele se deosebesc prin modul în care rezolvă atribuirea restului

nedescompus.

Cu privire specială la indici (descompunere geometrică), în litera-tura de specialitate (Trebici V. şi colab., 1980) sunt menţionate o serie de alte metode privind atribuirea restului nedescompus, printre care amintim:

metoda Laspeyres (L),

metoda Paasche (P),

metoda Edgeworth (E),

metoda Irwing Fisher (indicele ideal) etc. Pentru analiza influenţei factorilor asupra indicatorilor complecşi (de

grup), în practică se utilizează MSL. Individualizarea influenţei factorilor, potrivit acestei metode, se realizează pe baza următoarelor reguli:

descompunerea începe de la nivelul de bază al fenomenului;

descompunerea începe cu factorul cantitativ şi de ordinul unu, con-

tinuând cu factorii calitativi şi de grad inferior;

factorul a cărui influenţă se stabileşte, se înregistrează la nivelul

perioadei curente (k) în prima parte a relaţiei de calcul şi se men-

ţine la nivelul perioadei de bază (j) în partea a doua a relaţiei;

factorii a căror influenţă a fost stabilită se înregistrează la nivelul

perioadei curente (K);

factorii a căror influenţă n-a fost stabilită şi nu sunt în lucru se

menţin la nivelul perioadei de bază (j).

Pentru a distinge factorii cantitativi şi calitativi, se menţionează că factorii calitativi sunt de aceeaşi natură şi esenţă cu indicatorul complex, adică se exprimă prin aceeaşi unitate de măsură. De exemplu, să considerăm producţia totală de grâu în cadrul unei unităţi agricole:

337

i

ii qSQ

Q - producţia totală (t);

S - suprafaţa (ha);

q - producţia medie la ha (t).

Deci, producţia medie este - în acest caz - factorul calitativ. Să considerăm, acum, valoarea producţiei de grâu la ha în cadrul aceleaşi societăţi agricole:

iii pqV

V - valoarea producţiei (lei);

q - producţia de grâu la ha (t);

p - preţul de vânzare pe UM (lei).

Înseamnă că în acest caz, preţul este factor calitativ iar producţia la ha devine cantitativ. Aşadar, statutul de factor cantitativ sau calitativ se stabileşte în func-ţie de fenomenul cercetat.

14.4.2 Descompunerea aritmetică Viteza modificării indicatorului complex este redată, în cazul acestei descompuneri, cu ajutorul diferenţelor absolute. Să presupunem că avem următorul model de analiză:

iii vuy

y - indicatorul complex;

u, v - factorii direcţi de influenţă.

Modificarea totală a indicatorului complex de la perioada de bază (j) la perioada curentă (k) va fi:

iii

iii

j/ky )j(v)j(u)k(v)k(u)j(y)k(y

Fig. 14.1 Modificarea totală a indicatorului complex de la perioada j la perioada k

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . j/k

y . . . . . . . . . . .

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

v(k)

v(j)

u(j) u(k)

338

Fig.14.2 – Modificarea totală a indicatorului complex

de la perioada j la perioada k

Alături de evidenţierea modificării totale pe care a suferit-o indicato-

rul de la perioada de bază la perioada curentă, un aspect deosebit de impor-tant al analizei îl constituie defalcarea (atribuirea) acestei transformări to-tale pe factori de influenţă. În cazul analizei concrete a unui indicator, pentru stabilirea influenţei factorilor, se va avea în vedere regulile de utilizare a MSL. La modul general, neştiind care este factorul cantitativ şi calitativ, se admite că - teoretic - descompunerea poate fi efectuată în succesiunea u v, respectiv în succesiunea v u. O asemenea abordare are, în plus, darul de ilus-tra modul de atribuire a restului nedescompus. Succesiunea u v modificarea totală

i iiiii

k/jy (j)(j)vu(k)(k)vuΔ

modificarea cauzată de factorul u

ii

iiii

k/jy/u (j)v(j)u(j)(k)vuΔ

modificarea cauzată de factorul v

i iiiii

k/jy/v (j)(k)vu(k)(k)vuΔ

Modificarea totală este suma influenţelor celor doi factori: k/j

y/vk/jy/u

k/iy ΔΔΔ

Transformarea globală, respectiv a celor doi factori de influenţă poate fi ilustrată sugestiv ca în figura 14.3. ************************************************* ++++++

******************jk

uy

// ************************** ++++++

************************************************* ++++++

jk

vy

//

++++++

++++++

++++++

++++++

++++++

u(j)

u(k)

v(k)

339

Fig. 14.3 Mărimea influenţelor atribuite celor doi factori

în succesiunea u v

Succesiunea v u

modificarea totală

i iiiii

k/jy (j)(j)uv(k)(k)uvΔ

modificarea cauzată de factorul v

i iiiii

krjy (j)(j)uv(j)(k)uvΔ

modificarea cauzată de factorul u

i iiiii

k/jy/u (j)(k)uv(k)(k)uvΔ

Şi în acest caz, schimbarea totală este egală cu suma influenţei celor doi factori (figura 14.4). k/j

y/uk/jy/u

k/iy ΔΔΔ

********************************************************

*************************jk

uy

// **************************

********************************************************

+++++++

+++++++

jk

vy

//

+++++++

+++++++

+++++++

+++++++

Fig. 14.4 - Mărimea influenţelor atribuite celor doi factori

în succesiunea v u

Poate fi remarcat faptul că influenţele atribuite celor doi factori diferă în funcţie de succesiunea adoptată. Cu alte cuvinte, după MSL, des-compunerea este completă, dar nu este unică. Adică, în succesiunea u v , factorului u i s-a atribuit influenţa sa pură, iar asupra factorului v a trecut atât influenţa sa pură cât şi interacţiunea dintre doi factori (figura 14.4). În succesiunea v u , factorului v i s-a atribuit influenţa sa pură, în timp ce factorul u preia atât influenţa sa pură cât şi interacţiunea dintre cei doi fac-tori.

v(j)

u(k)

u(j)

v(j) v(k)

340

Influenţele pure şi respectiv interacţiunea dintre cei doi factori este redată în figura 14.5.

* * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * *+*+*+*+*

* * * * * * * * * * * *j/ku/y * * * * * * * * * * * * * *+*+*+*+*

* * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * * *+*+*+*+ + + + + + + + + + + + + + + +

j/kv/y

+ + + + + + + + + + + + + + +

Fig. 14.5 Mărimea influenţelor pure şi interacţiunea celor doi factori

Ordinea de înlocuire a factorilor după MSL este astfel stabilită întru-cât interacţiunea să treacă pe seama factorului calitativ, întrucât aceasta ex-primă dimensiunea intensivă a procesului de producţie.

14.4.3 Descompunerea geometrică În cazul descompunerii geometrice, viteza de modificare a indicato-rului este exprimată prin indici. Indicele transformării globale a indicatoru-lui complex are forma:

iii

iii

k/jy (j)(j)vu

(k)(k)vu

I

Pentru a pune în evidenţă influenţa fiecărui factor se determină indi-cii factoriali, descompunerea având la bază aceleaşi reguli.

Succesiunea u v

iii

iii

k/jy/v

iii

iii

k/jy/u (j)(k)vu

(k)(k)vu

I ;(j)(j)vu

(j)(k)vu

I

În cazul descompunerii geometrice, indicele funcţional )I( j/ky este

egal cu produsul indicilor factoriali, dacă aceştia sunt exprimaţi în unităţi.

k/jy/v

k/jy/u

k/jy III

u(k)

u(j)

v(j) v(k)

320

Succesiunea v u

iii

iii

j/ku/y

iii

iii

j/kv/y )j(u)k(v

)k(u)k(v

I ;)j(u)j(v

)j(u)k(v

I

j/k

u/yj/kv/y

j/ky III

14.4.4 Descompunerea mixtă Viteza indicatorului complex este exprimată, în cazul acestui tip de descompunere, prin ritmuri:

100)j(v)j(u

)j(v)j(u)k(v)k(u

)j(yR

iii

i iiiij/k

yj/ky

Descompunerea pe factori de influenţă urmează aceleaşi reguli ale MSL, cu precizarea că numitorul rămâne peste tot la nivelul bază de comparaţie. Succesiunea u v

j/kv/y

j/ku/y

j/ku/y

iii

i iiiii

j/jv/y

iii

i iiiii

j/ku/y

RRR

100)j(v)j(u

)j(v)k(u)k(v)k(uR

100)j(v)j(u

)j(v)j(u)j(v)k(uR

Succesiunea v u

100)j(u)j(v

)j(u)j(v)j(u)k(v

R

iii

i iiiii

j/kv/y

100)j(u)j(v

)j(u)k(v)k(u)k(v

R

iii

i iiiii

j/ku/y

321

j/ku/y

j/kv/y

j/ky RRR

Indicatorii funcţionali şi factoriali trebuie să satisfacă o serie de proprietăţi printre care: proprietatea de identitate 0R;1I;0 k/k

yk/k

yk/k

y

proprietatea de circularitate

1/n

y1n/n

y2/3

y1/2

y

1/ny

1n/ny

2/3y

1/2y

1/ny

1n/ny

2/3y

1/2y

RR...RR

II...II

...

proprietatea de reversabilitate a bazei 0RR;1II;0 k/j

yk/k

yk/1

yk/k

yk/1

yk/k

y

Rigoarea diferitelor metode de descompunere se evaluează după gra-dul în care satisfac aceste proprietăţi.

14.5 Indicatorii activităţii economice ai exploataţiei

agricole, conţinut, clasificare Obiectul analizei circumscrie şi elaborarea unui sistem de indicatori cu ajutorul căruia să se poată aprecia nivelul, structura şi evoluţia diferitelor aspecte ale activităţii economice cum ar fi:

resursele de muncă;

baza tehnico-materială;

rezultatele obţinute în procesul de producţie.

Importanţa unui asemenea gen de preocupări în practica activităţii economice a pus şi pune cu tot mai multă acuitate în evidenţă, importanţa unui sistem de indicatori adecvat. Varietatea aspectelor practice investigate, a multiplelor nevoi de cunoaştere a acestora a dus, printr-o corespondenţă logică, la o gamă largă de indicatori. Utilizarea acestora în deplină cunoştinţă cauză presupune cla-sificarea lor după diferite criterii. După gradul de prelucrare, indicatorii se împart în două mari grupe:

14.5.1 Indicatori absoluţi

14.5.2 Indicatori relativi

322

14.5.1 Indicatorii absoluţi Nivelul absolut al unei serii de momente sau de intervale este pre-zentat prin valoarea absolută a fiecărui termen al seriei. În prelucrarea aces-tor indicatori intervin, cel mult, operaţiile de adunare sau/şi de scădere. În funcţie de conţinutul lor, indicatorii absoluţi sunt de mai multe feluri. Indicatorul absolut de nivel, notat de obicei prin simbolul y, măsoară nivelul înregistrat de indicatorul studiat, în mărimi absolute. Diferenţa absolută a indicatorului de nivel ( yΔ ), măsoară dife-

renţa dintre două stări ale indicatorului de nivel, care apar ca mărimi ab-solute. Fiind dată o serie de stări ale indicatorului, diferenţa se poate face faţă de termenul iniţial sau între doi termeni care se succed. Dacă diferenţa se face faţă de starea iniţială a indicatorului, atunci aceasta poartă denumirea de diferenţă absolută cu bază fixă. fixatj);j(y)k(yj/k

y

Când diferenţa se face de fiecare dată faţă de starea precedentă a in-dicatorului, se obţine diferenţa absolută cu baza în lanţ, având forma: )1k(y)k(y1k/k

y

14.5.2 Indicatorii relativi

Metodologia analizei acordă acestei grupe de indicatori o importanţă tot mai mare, graţie substanţialului areal de probleme pe care le poate elu-cida. În raport cu indicatorii absoluţi, indicatorii relativi concentrează mai multă informaţie. Dacă în cazul indicatorilor absoluţi intervin numai operaţii de adunare sau/şi scădere, în cazul indicatorilor relativi, gradul de prelucrare este mult mai evoluat, intervenind în mod obişnuit operaţia de împărţire. De altfel, din punct de vedere matematic, indicatorul relativ este o mărime ce se exprimă în sens generic sub forma raportului:

100)j(y

)k(yI sau

)j(y

)k(yI j/k

yj/k

y

De altfel, multitudinea indicatorilor relativi întâlniţi în teoria şi prac-tica analizei economice impune gruparea acestora după diferite criterii de clasificare:

după natura informaţiei pe care o furnizează, respectiv după semnificaţia mărimilor raportate (numărător; numitor) indicatorii relativi pot fi:

14.5.2.1 Indicatori relativi de structură;

14.5.2.2 Indicatori relativi de intensitate;

323

14.5.2.3 Indicatori relativi ai coordonării (indici ai variaţiei terito-

riale);

14.5.2.4 Indicatori relativi ai dinamicii (indici ai variaţiei în timp).

14.5.2.1 Indicatorii relativi de structură Sunt acele mărimi relative care caracterizează structura populaţiei studi-

ate în raport cu o anumită caracteristică. Ei sunt rezultatul împărţirii dintre parte şi întreg. Principalii indicatori relativi de structură sunt:

ponderea;

frecvenţa relativă;

frecvenţa relativă cumulată;

greutatea specifică.

Frecvenţa relativă (proporţia) a grupei j se obţine ca raport între frec-venţa absolută a acelei grupe şi volumul întregii populaţii.

100n

nf j

j

Frecvenţa relativă cumulată (proporţia cumulată) corespunzătoare grupei k, reprezintă partea din colectivitate pentru care caracteristica a înre-gistrat stări ce nu depăşesc grupa respectivă.

k

1jjk n,1k fF

Greutatea specifică se determină în mod analog cu frecvenţa rela-tivă, conţinutul fenomenului studiat fiind, însă, diferit. Calculul greutăţii specifice intervine în cazul seriilor de variaţie construite cu indicatori abso-luţi de nivel. Şi greutatea specifică este tot o proporţie (pondere) şi rezultă ca raport între nivelul indicatorului înregistrat la varianta j şi nivelul acelui indicator pe întreaga populaţie.

100y

yg j

j

Un exemplu tipic de calcul a greutăţi specifice în agricultură îl repre-zintă ponderea diferitelor categorii de folosinţă a terenului în cadrul supra-feţei agricole totale.

14.5.2.2 Indicatorii relativi de intensitate Caracterizează gradul de dezvoltare a indicatorului studiat în raport

cu un alt indicator cu care se găseşte în strânsă legătură. Mărimile care se împart sunt fenomene de natură diferită:

z

yI )z,y(

324

y - mărimea indicatorului raportat;

z - mărimea indicatorului bază de raportare.

În practica producţiei agricole, ca de altfel în întreaga economie, in-dicatorii relativi de intensitate au o largă sferă de aplicare. Unul dintre indi-catorii relativi de intensitate, cu deosebită semnificaţie economică îl repre-zintă productivitatea muncii:

T

QW

De asemenea, se mai pot menţiona: producţia medie la ha, producţia medie de lapte pe cap de vacă, producţia medie efectivă pe tractor conven-ţional în hantri, consumurile specifice etc.

14.5.2.3 Indicii de coordonare Se obţin ca raport între categorii specificate ale aceluiaşi indicator

sau între indicatori de aceeaşi natură, dar amplasaţi diferit în spaţiu (indici teritoriali). Se reţine faptul că această grupă de indicatori relativi se bucură de atributul de a fi indici, ei arătând variaţia teritorială sau între categorii specificate. Un exemplu tipic de determinare a indicilor coordonatori îl reprezin-tă aprecierea comparativă a mărimii diferiţilor indicatori pe judeţele ţării. De pildă, dacă se cunoaşte seria de variaţie reprezentând mărimea producţiei de cereale pe câteva judeţe ale ţării:

54321 y y y y y

CJ BH BC AR AB:

y

S,

atunci indicele coordonării (al variaţiei teritoriale) va fi:

.fixatj ;n,1k ;y

yI kj/k

y

Acest indice caracterizează gradul de dezvoltare a unui indicator în grupa k faţă de mărimea aceluiaşi indicator în grupa j luată ca bază de comparaţie.

14.5.2.4. Indici ai dinamicii

Conţinutul principal al indicatorilor relativi îl constituie indicii. In-

dicele este o mărime relativă rezultată din compararea unui indicator, fie la diferite momente de timp, fie în spaţii diferite, oferind măsura schimbării relative a acelui indicator. Aşadar, indicii reprezintă o categorie specifică a mărimilor relative care caracterizează variaţia în timp sau în spaţiu. Pentru a

325

face distincţia cunoscută între cele două noţiuni trebuie reţinut că orice in-dice este o mărime relativă dar nu orice mărime relativă este un indice.

Indicii sunt obţinuţi ca raport între nivelul atins de indicatorul studiat într-o anumită perioadă şi nivelul aceluiaşi indicator într-o altă perioadă lu-ată ca bază de comparaţie. Ei sunt folosiţi pentru a caracteriza viteza de vari-aţie a unui indicator absolut în timp. Dacă baza de comparaţie este fixată se obţin indicii cu bază fixă:

fixatj;n,1k)j(y

)k(yI j/k

y

Când baza de comparaţie se schimbă, fiind mereu cea precedentă, se obţin indicii cu baza în lanţ:

n,2k)1k(y

)k(yI 1k/k

y

Indicii, exprimaţi în unităţi, arată de câte ori s-a modificat indica-torul de la o perioadă la alta. Exprimaţi procentual, indicii arată la cât la sută se ridică mărimea indicatorului în perioada studiată faţă de mărimea indicatorului în perioada de bază considerată loc. Strâns legată de noţiunea de indice al variaţiei în timp se foloseşte noţiunea de ritm. Ritmul se obţine prin raportarea diferenţelor absolute la volumul indicatorului, realizat într-un moment sau de-a lungul unei perioade de timp luată ca bază de comparaţie. Ritmurile se exprimă obişnuit în pro-cente şi arată cu cât la sută s-a modificat fenomenul analizat în perioada cer-cetată faţă de nivelul aceluiaşi fenomen în perioada bază de comparaţie şi pot fi cu bază fixă şi cu bază în lanţ. Ritmurile cu bază fixă rezultă prin raportarea diferenţelor absolute cu bază fixă la nivelul realizat al indicatorului în perioada de bază, având forma:

100100I100)j(y

)j(y)k(y100

)j(yR j/k

y

j/kyj/k

y

Ritmul cu baza în lanţ se obţine prin raportarea diferenţelor abso-lute cu baza în lanţ la nivelul realizat al indicatorului în perioada bază de comparaţie, potrivit relaţiei:

100100I100)1k(y

)1k(y)k(y100

)1k(yR 1k

y

1k/ky1k/k

y

Un criteriu aparte privind clasificarea indicilor, îl reprezintă sfera de cuprindere a acestora. Din acest punct de vedere, indicii pot fi: 14.5.2.4.1 Indici individuali

14.5.2.4.2 Indici de grup

326

14.5.2.4.1. Indicii individuali (elementari)

Sunt indicii care caracterizează variaţia unei mărimi elementare, con-form formulei:

100)j(y

)k(yI j/k

y

De exemplu, indicele preţului de realizare a unui singur produs:

100)j(p

)k(pI j/k

p

Sau indicele volumului fizic a unui singur produs:

100)j(q

)k(qI j/k

q

Sau indicele valorii unui singur produs, într-o singură verigă organi-zatorică sau o singură categorie sortimentală:

100)j(p)j(q

)k(p)k(q100

)j(V

)k(VI j/k

V

14.5.2.4.2. Indicii de grup (sintetici)

Reprezintă acea categorie de indici care măsoară variaţia unei mă-rimi complexe formată din mai multe mărimi elementare, având ponderi diferite. După modul cum se calculează, indicii de grup sunt mai de multe feluri:

a. indici agregat;

b. indicele mediu aritmetic;

c. indicele mediu armonic;

d. indice al evoluţiei nivelului mediu.

Indicele mediu aritmetic, mediu armonic şi al evoluţiei nivelului mediu pot fi aduşi la forma indicelui agregat, care constituie clasa de bază a indicelui de grup. a. Indicele agregat, se calculează ca un raport între două sume de produse. Presupunând că modelul matematic al indicatorului absolut are forma:

i

ii vuy ,

calculul indicelui funcţional şi al indicilor factoriali se poate ilustra astfel:

327

iii

iii

j/ky )j(v)j(u

)k(v)k(u

I

iii

iii

j/ku/y )j(v)j(u

)j(v)k(u

I

iii

iii

j/kv/y )j(v)k(u

)k(v)k(u

I

Ca ponderi, pot fi luate stările din perioada de bază sau cele din pe-rioada curentă, după natura caracteristicii studiate în raport cu fenomenul de ansamblu. De exemplu, indicele agregat al volumului fizic, foloseşte drept ponderi preţurile din perioada de bază, întrucât producţia fizică este factor cantitativ în raport cu valoarea producţiei totale:

iii

iii

j/kq/V )j(p)j(q

)j(p)k(qI (indice de tip Laspeyres)

Un asemenea indice caracterizează viteza de variaţie a unui produs la nivelul mai multor subunităţi de producţie sau pe mai multe categorii sor-timentale. Indicele agregat al preţurilor foloseşte ca ponderi cantităţile din perioada curentă întrucât preţul este factor calitativ în raport cu fenomenul cercetat (valoarea producţiei).

iii

iii

j/kp/V )k(q)j(p

)k(q)k(p

I (indice de tip Paasche)

Acest indice caracterizează viteza preţului unitar în cazul unui pro-dus pe categorii sortimentale sau obţinut în mai multe subunităţi de producţie. b. Indicele mediu aritmetic este un indice de grup calculat ca me-die aritmetică ponderată a indicilor individuali, conform relaţiei:

iii

iii

j/ku

j/ku/y )j(v)j(u

)j(v)j(uII

Aici poate fi amintit indicele mediu aritmetic al volumului fizic:

328

iii

iii

j/kq

j/kq/V )j(p)j(q

)j(p)j(qII

El poate fi adus la forma indicelui agregat al volumului fizic:

iii

iii

iii

iii

i

i

j/kq/V )j(p)j(q

)j(p)k(q

)j(p)j(q

)j(p)j(q)j(q

)k(q

I

c. Indicele mediu armonic se calculează ca medie armonică ponde-rată a indicilor individuali după formula:

iiij/k

u

iii

j/kv/V

)k(v)k(uI

1

)k(v)k(u

I

Aici poate fi amintit indicele mediu armonic al preţurilor care se calculează potrivit relaţiei:

)k(q)j(p

)k(q)k(p

)k(q)k(p)k(p

)j(p

)k(q)k(p

)k(q)k(p

I

11

)k(q)k(pI

ii

i

ii

i

iii

i

i

iii

iii

j/k

iii

j/kp/V

d. Indicii evoluţiei nivelului mediu al unui indicator caracterizează variaţia stării medii a unui indicator şi poate fi calculat ca indice funcţional (pentru indicator în ansamblul său) şi ca indici factoriali. Aşadar, se vor în-tâlni trei indici ai evoluţiei nivelului mediu şi anume: al indicatorului com-plex, al ponderii (structurii) şi al caracteristicii, după cum urmează:

indicele variaţiei totale (funcţional);

indicele variaţiei structurii (factorial);

indicele variaţiei caracteristicii (factorial).

Indicele variaţiei totale (cu structură variabilă) este un indice care măsoară variaţia nivelului mediu al unei caracteristici ca urmare a variaţiei acesteia în fiecare grupă şi a variaţiei structurii colectivităţii (ponderii), calculându-se potrivit relaţiei:

ii

iii

ii

iii

j/ku )j(v

)j(v)j(u:

)k(v

)k(v)k(u

)j(u

)k(uI

329

Indicele variaţiei structurii este un indice sintetic care măsoară

variaţia nivelului mediu al caracteristicii numai ca urmare a modificărilor structurale:

ii

iii

ii

iii

j/kv/u )j(v

)j(v)j(u

:)k(v

)k(v)j(u

I

Indicele variaţiei caracteristicii (cu structură fixă) este un indice sintetic ce măsoară variaţia nivelului mediu al unei caracteristici ca urmare a variaţiei caracteristicii în fiecare grupă:

ii

iii

ii

iii

j/k

u/v )k(v

)k(v)j(u

:)k(v

)k(v)k(u

I

Un exemplu tip de utilizare a indicilor nivelului mediu îl constituie indicii costului mediu. indicele cu structură variabilă

ii

iii

ii

iii

j/k

c )j(q

)j(q)j(c:

)k(q

)k(q)k(cI

indicele variaţiei structurii

ii

iii

ii

iii

j/k

q/c )j(q

)j(q)j(c:

)k(q

)k(q)j(cI

indicele variaţiei caracteristicii

ii

iii

ii

iii

j/k

c/c )k(q

)k(q)j(c:

)k(q

)k(q)k(cI

Între indicele funcţional şi cel factorial există relaţia:

j/k

c/c

j/k

q/c

j/k

cIII