Rudenia şi afinitatea

133

Capitolul al VII-lea

RUDENIA ŞI AFINITATEA

Secţiunea 1 – Rudenia

1.1. Noţiune. Clasificare Rudenia este definită de art. 45 Codul familiei ca fiind legătura care se bazează pe

descendenţa persoanelor una din alta sau pe faptul că mai multe persoane au un ascendent comun. Ceea ce defineşte Codul familiei este rudenia firească, bazată pe legătura de sânge dintre două persoane, respectiv pe faptul naşterii, însă rudenia mai izvorăşte şi din actul juridic al adopţiei, în acest caz fiind vorba de rudenie civilă. Ea constă în legătura izvorâtă din adopţie între adoptat şi descendenţii săi, pe de o parte, şi adoptator şi rudele sale, pe de altă parte. O primă clasificare a rudeniei se poate face aşadar, după izvorul ei, în: - rudenie de sânge şi - rudenie civilă. O a doua clasificare se face după linia de rudenie în:

- rudenie în linie dreaptă, care se bazează pe descendenţa unei persoane din alta, fie în mod direct, în sensul că o persoană este copilul celeilalte, fie în mod indirect, în sensul că între două persoane există un şir neîntrerupt de naşteri, deci de persoane între care s-a stabilit legătura părinte-copil (ex.: bunic-nepot);

- rudenie în linie colaterală, bazată pe faptul că mai multe persoane au un ascendent comun, ca, bunăoară, rudenia dintre fraţi, veri primari etc. Clasificarea în funcţie de linia de rudenie, trebuie înţeleasă în sensul că se referă la şirul de persoane între care există rudenia, şi ea suportă o subclasificare. Astfel, rudenia în linie dreaptă, în funcţie de sensul său urcător sau coborâtor, poate fi:

- rudenie în linie ascendentă, care leagă o persoană cu cei din care coboară, deci plecând de la copil spre părinţi, bunici;

- rudenie în linie descendentă, care leagă o persoană cu cei care coboară din ea, deci de la părinţi spre copil, nepot etc. În fine, rudenia de sânge se mai poate clasifica în:

- rudenie din căsătorie, ca aceea dintre părinţi şi copiii rezultaţi din căsătorie; - rudenie din afara căsătoriei, ca aceea dintre părinţi şi copiii concepuţi în afara căsătoriei. În dreptul nostru, ca urmare a asimilării depline a copilului din afara căsătoriei cu cel din

căsătorie (art. 63 Codul familiei), nu există deosebiri esenţiale de regim juridic între cele două categorii de rude. Unele diferenţe, asupra cărora vom reveni, apar însă în ceea ce priveşte stabilirea filiaţiei şi a numelui copilului din afara căsătoriei.

Egalitatea de tratament juridic între cele două categorii de rude, instituită în primul rând pentru protecţia copilului, îşi găseşte temei şi în Constituţia României care cuprinde în art. 44 pct. 3 dispoziţia conform căreia copiii din afara căsătoriei sunt egali în faţa legii cu cei din căsătorie. Este de precizat că nu se poate face confuzie între noţiunea de familie şi aceea de rudenie, întrucât, pe de o parte, noţiunea de familie1 este diferit definită, mai ales în legislaţia extrinsecă2, şi

1 Pentru amănunte, vezi: Capitolul I, secţiunea referitoare la noţiunea de familie. 2 Astfel, de exemplu, art. 17 din Legea locuinţei nr. 114/1996 modificată şi republicată în M.

Of. al României, Partea I, nr. 393 din 31.12.1997, arată că, prin familie, în sensul acestei legi, se înţelege soţul, soţia, copiii şi părinţii soţilor, care locuiesc şi gospodăresc împreună. Art. 9 alin. (6)

Dreptul familiei 134

în cadrul ei, o persoană poate avea calitatea de soţ, rudă sau afin, iar de cealaltă parte, fără însă a se exclude, rudenia poate izvorî din căsătorie sau din afara ei şi constituie “numai unul din izvoarele relaţiilor de familie”1.

1.2. Gradele, întinderea şi efectele rudeniei Legătura de rudenie este exprimată prin gradele de rudenie, care stabilesc întinderea, dar şi măsura apropierii rudeniei între două persoane.

Potrivit art. 46 Codul familiei, gradul de rudenie se stabileşte, în linie dreaptă după numărul naşterilor, fiul fiind aşadar ruda de gradul întâi, nepotul şi bunicul de gradul doi ş.a.m.d., iar în linie colaterală, după numărul naşterilor, urcând de la persoana al cărei grad de rudenie se stabileşte, până la ascendentul comun şi apoi coborând până la persoana faţă de care gradul de rudenie se stabileşte, astfel că fraţii sunt rude de gradul doi, verii primari sunt rude de gradul patru etc. Se observă deci că numai în linie dreaptă există rude de gradul întâi; în linia colaterală cel mai apropiat grad de rudenie fiind gradul doi, stabilit între fraţi şi surori.

Deşi art. 46 Codul familiei se referă numai la rudenia de sânge, în mod asemănător se va stabili şi întinderea rudeniei civile, izvorâte din adopţie. Stabilirea gradelor de rudenie şi deci a întinderii rudeniei este importantă întrucât adesea, legiuitorul condiţionează producerea unor efecte juridice de existenţa acestor raporturi. Astfel de reglementări se regăsesc atât în dreptul familiei, cât şi în alte ramuri de drept.

Amintim de exemplu că, potrivit art. 6 Codul familiei, căsătoria este oprită între rudele în linie colaterală, până la gradul patru inclusiv; obligaţia de întreţinere există între anumite rude apropiate, prevăzute de lege (art. 86 Codul familiei) etc. În unele cazuri, efectele juridice sunt recunoscute, fără ca prin lege să se determine gradul de rudenie. De exemplu, în caz de divorţ, copiii pot fi încredinţaţi unor rude (art. 42 Codul familiei); curatela poate fi instituită la cererea rudelor (art. 154 Codul familiei); este oprit să se încheie acte juridice între tutore, o rudă în linie dreaptă ori fraţii sau surorile tutorelui, pe de o parte, şi minorul ocrotit pe de altă parte (art. 128 Codul familiei). Rudenia produce însă efecte juridice şi în alte ramuri de drept ca dreptul civil, dreptul procesual civil, dreptul penal şi procesual penal etc. Astfel, în materie succesorală, vocaţia succesorală există pentru descendenţi, ascendenţi şi rudele în linie colaterală până la gradul patru inclusiv (art. 659 şi urm. Cod civil); abţinerea şi recuzarea judecătorilor sau a experţilor se poate face pe motiv că sunt rude cu părţile (art. 27, 28 şi 204 Cod procedură civilă), iar înlăturarea martorilor propuşi spre ascultare, pe acelaşi motiv al rudeniei cu una dintre părţi (art. 189 şi 190 Cod procedură civilă). Legislaţia locativă2 prevede de exemplu posibilitatea continuării locaţiunii de către o rudă, ascendent sau descendent, a titularului de contract decedat sau care a părăsit spaţiul locativ respectiv, dacă a locuit împreună cu titularul contractului. În dreptul penal, funcţie de prevederile legale şi de modalităţile concrete de săvârşire a unei fapte, rudenia are efecte diferite. Astfel, ea poate constitui o cauză de nepedepsire (de exemplu, în cazul infracţiunii prevăzute de art. 262 Cod penal, nedenunţarea unor infracţiuni sau a tăinuirii prevăzută de art. 221 Cod penal), o circumstanţă atenuantă (ca în situaţia tăinuirii sau a favorizării la infracţiunile prevăzute de art. 155-163 Cod penal) sau o circumstanţă agravantă (ca în cazul omorului calificat prevăzut de art. 175 Cod penal).

din Legea pentru reglementarea situaţiei juridice a unor imobile cu destinaţie de locuinţe, trecute în proprietatea statului nr. 112/1995 publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 279 din 29.11.1995, include în noţiunea de familie doar soţul, soţia şi copiii minori.

1 A se vedea, E.A. Barasch ş.a., op. cit., pag. 20, I.P. Filipescu, Tratat ..., op. cit., pag. 294. 2 Art. 27 lit. b) din Legea locuinţei nr. 114/1996.

Rudenia şi afinitatea

135

Partea generală a Codului penal cuprinde, în art. 149 şi o definiţie a noţiunii de rude apropiate, noţiune care se regăseşte în multe texte din partea specială a aceluiaşi cod.

Rude apropiate sunt, în sensul Codului penal român, ascendenţii şi descendenţii, fraţii şi surorile, copii acestora, precum şi persoanele devenite prin adopţie, potrivit legii, astfel de rude.

În procesul penal, spre deosebire de procesul civil, rudele apropiate ale inculpatului pot fi ascultate ca martori, dacă doresc acest lucru.

Şi aceste persoane însă, dacă au acceptat să fie audiate ca martori, pot fi pedepsite pentru infracţiunea de mărturie mincinoasă, în cazul în care fac depoziţii mincinoase1.

Rudenia constituie şi în procesul penal o cauză de incompatibilitate a judecătorilor, astfel că, judecătorii care sunt soţi sau rude apropiate între ei nu pot face parte din acelaşi complet de judecată (art. 46 Cod procedură penală). 1.3. Dovada şi durata rudeniei Dovada rudeniei se face în mod diferit, după cum se urmăresc efecte de stare civilă sau alte efecte.

a) Când se urmăresc efecte de stare civilă dovada rudeniei se face, în principiu, cu actele de stare civilă.

Potrivit art. 22 Decretul nr. 31/1954, starea civilă se dovedeşte cu actele întocmite sau înscrise în registrele de stare civilă, certificatele eliberate pe baza registrelor de stare civilă având aceeaşi putere doveditoare ca şi actele întocmite în registre. Există totuşi excepţii de la această regulă, respectiv situaţii în care starea civilă se poate dovedi prin orice mijloc de probă. Astfel, reconstituirea sau întocmirea în anumite cazuri a actelor de stare civilă2 se poate face şi pe baza altor mijloace de probă. De asemenea, când dovada filiaţiei faţă de mamă nu se poate face prin certificatul de naştere ori în cazul în care se contestă realitatea celor cuprinse în certificatul de naştere în privinţa filiaţiei faţă de mamă, dovada acesteia în faţa instanţei judecătoreşti se poate face prin orice mijloc de probă (art. 50 Codul familiei). b) Când se urmăresc altfel de efecte, de regulă, patrimoniale, dovada rudeniei se poate face prin orice mijloc de probă. Dovada prin orice mijloc de probă se admite şi atunci când aplicarea unor dispoziţii legale este condiţionată de existenţa rudeniei. Astfel de situaţii sunt următoarele:

- în caz de opoziţii la căsătorie pe motiv de rudenie între cei ce vor să se căsătorească (art. 6 şi 7 Codul familiei)3;

- în cazul stabilirii obligaţiei de întreţinere între rudele prevăzute de art. 86 Codul familiei; - în cazul nedemnităţii succesorale, când nedenunţarea omorului se consideră scuzabilă între

anumite rude (art. 656 Cod civil); - în cazul actelor juridice prohibite între anumite rude; - în cazul înlăturării martorilor pentru existenţa rudeniei între ei şi o parte din proces (art.

189-190 Cod procedură civilă)4; - la recuzarea judecătorilor sau a experţilor pentru că sunt rude cu părţile (art. 27, 28 şi 204

Cod procedură civilă); - când trebuie stabilită rudenia cu fostul proprietar al unui imobil - construcţie, supus

1 I. Neagu, Drept procesual penal, partea generală, vol. I, Editura Oscar Print, 1994, pag.

272. 2 Art. 52 şi urm. din Legea nr. 119/1996 privind actele de stare civilă, şi cu un domeniu mai

larg de aplicare, art. 24 din Decretul nr. 31/1954. 3 Trib. Supr., secţ. civ., dec. nr. 1911/1979, în C.D. 1979, pag. 161. 4 T.R. Popescu, op. cit., pag. 15.

Dreptul familiei 136

restituirii în condiţiile Legii nr. 112/1996 etc. Chiar şi în aceste cazuri, care au în principiu natură patrimonială, dovada statutului civil al unei persoane se face în primul rând prin actele de stare civilă1. Totuşi Tribunalul Suprem a arătat că se pot încuviinţa şi alte probe în acest sens atunci când trebuie dovedite “naşteri şi căsătorii vechi sau întâmplate în localităţi necunoscute ori îndepărtate sau când, pentru obţinerea lor ar întâmpina piedici găsite întemeiate, cu condiţia ca aceste probe, astfel admise, să nu fie contrare certificatelor de stare civilă prezentate”2.

În procesele penale dovada rudeniei se poate face şi prin mijloacele de probă reglementate de Codul de procedură penală în art. 63 şi urm., deci în alte condiţii decât cele ale Codului familiei3, fără însă a le exclude pe acestea. În principiu, rudenia produce efecte numai dacă este dovedită. Cu toate acestea se admite că rudenia de sânge din afara căsătoriei va constitui impediment la căsătorie, în condiţiile art. 6 Codul familiei, deşi nu a fost stabilită legal. Durata rudeniei este permanentă, dacă vorbim despre legătura de sânge, deci despre rudenia firească. Rudenia bazată pe adopţie durează atâta timp cât fiinţează actul juridic al adopţiei.

Secţiunea a 2-a Afinitatea

2.1. Noţiunea, gradele şi durata afinităţii Legătura unuia dintre soţi cu rudele celuilalt soţ este desemnată prin noţiunea de afinitate. Această alianţă nu există între rudele unui soţ şi rudele celuilalt soţ, iar între soţi nu există nici rudenie, nici afinitate. Soţii “constituie o uniune distinctă, cu legături ce nu pot fi asimilate nici cu rudenia, nici cu afinitatea, ele constituind raporturi specifice de căsătorie”4. Afinitatea nu este definită de lege, însă doctrina5 a stabilit că ea are izvorul în căsătorie şi nu se naşte în cazul concubinajului. Pentru stabilirea gradelor afinităţii, în tăcerea legii, se vor aplica prin asemănare regulile de la rudenie, soţul fiind afinul rudelor celuilalt soţ în acelaşi grad în care soţul său este rudă cu persoanele în cauză. Astfel, unul din soţi este afin de gradul întâi cu părinţii celuilalt soţ sau de gradul doi în linie colaterală cu fraţii şi surorile celuilalt soţ. Rudele unuia dintre soţi sunt afini cu celălalt soţ, indiferent dacă rudenia este din căsătorie, din afara căsătoriei sau din adopţie. În ceea ce priveşte durata afinităţii, în doctrină s-au formulat anumite observaţii. Astfel s-a arătat că, deşi firesc ar fi ca afinitatea să dureze până la încetarea sau desfacerea căsătoriei care a generat-o6, nu se poate conchide în mod absolut în acest sens7. S-a concluzionat astfel, întrucât desfacerea căsătoriei duce la încetarea unora din efectele afinităţii, în timp ce altele supravieţuiesc.

1 Trib. Supr., secţ. civ., dec. nr. 234/1986 în R.R.D. nr. 10/1986, pag. 73. 2 Trib. Supr., secţ. civ., dec. nr. 2013/1956 în C.D. 1956, pag. 32. 3 Gh. Elian, Adevărul în procesul penal şi modalităţile de stabilire a sa în raport cu unele

prevederi ale Codului familiei, în J.N. nr. 9/1964, pag. 67 şi urm. 4 N. Grecu, Afinitatea - instituţie a dreptului familiei, în revista Dreptul nr. 10-11/1995, pag.

79. 5 P. Anca, Rudenia …, op. cit., pag. 26; I.P. Filipescu, Tratat …, op. cit., pag. 301; T.R.

Popescu, op. cit., vol. II, pag. 20; M. Mureşan, Afinitatea, în Dicţionar de drept civil de M. Costin, M. Mureşan, V. Ursa, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980, pag. 34.

6 I.P. Filipescu, Tratat …, op. cit., pag. 300, M. Banciu, op. cit., pag. 164. 7 P. Anca, Rudenia …, op. cit., pag. 29.

Rudenia şi afinitatea

137

Bunăoară, obligaţia de întreţinere dintre părintele vitreg şi copilul vitreg, reglementată de art. 87 Codul familiei, dăinuieşte chiar după desfacerea căsătoriei1. La fel, în cazul dispoziţiilor de procedură privitoare la recuzare, la strămutare sau la martori, desfacerea căsătoriei nu atrage automat încetarea efectelor afinităţii. Dimpotrivă, unele prevederi legale (art. 27 şi 204 Cod procedură civilă) dispun expres că efectele afinităţii se prelungesc şi după desfacerea căsătoriei. În consecinţă se poate spune că afinitatea, o dată născută ca urmare a unei căsătorii, devine un raport de sine-stătător, relativ independent de căsătoria care l-a generat. Autonomizarea efectelor afinităţii de soarta căsătoriei care a generat-o se poate justifica prin aceea că afinitatea se bazează şi pe rudenie, care supravieţuieşte desfacerii sau încetării căsătoriei. Probleme mai deosebite pot să apără în practică datorită dezvoltării şi în ţara noastră a precreerii medicale asistate. În condiţiile în care de lege lata nu există o reglementare în domeniu, stabilirea maternităţii poate fi dificilă atunci când, prelevând materialul genetic (ovul) de la o femeie-mamă donatoare- şi folosind fecundarea in vitro, embrionul format este implantat unei alte femei- mamă purtătoare2.

2.2. Dovada şi efectele afinităţii

Dovada afinităţii se face prin dovada căsătoriei din care rezultă şi prin dovada rudeniei. În dreptul familiei, afinitatea, în condiţiile pe care le-am arătat deja, generează obligaţia de

întreţinere între copilul vitreg şi părintele vitreg (art. 87 Codul familiei). În alte ramuri de drept, afinitatea produce numeroase efecte ca de exemplu:

- în materie de nedemnitate succesorală, nedenunţarea omorului este considerată scuzabilă pentru afinii în linie dreaptă ai făptuitorului (art. 656 Codul civil);

- în materie de recuzare a judecătorilor şi a experţilor (art. 27-28 Cod procedură civilă); - în materie de strămutare a proceselor (art. 37-39 Cod procedură civilă);

1 În acest caz, obligaţia de întreţinere nu se bazează în mod exclusiv pe afinitate, ci şi pe

situaţia specială a acestor persoane. Astfel, soţul care a întreţinut copilul celuilalt soţ este obligat să continue a-i da întreţinere, cât timp copilul este minor, însă numai dacă părinţii săi fireşti au murit, sunt dispăruţi ori sunt în nevoie, iar copilul vitreg va fi obligat să dea întreţinere părintelui vitreg care l-a întreţinut timp de 10 ani (art. 87 Codul familiei).

2 V. Dobozi I, G. Lupan, I. Apetrei II, Filiaţia în cadrul asistenţei medicale a procreerii, în revista Dreptul nr. 9/2001, p. 41 şi urm.

Dreptul familiei 138

- în materia probelor testimoniale (art. 189-190 Cod procedură civilă); - art. 17 al Legii nr. 51/1995 pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat

reglementează un efect al afinităţii. Conform textului, profesia de avocat nu poate fi exercitată la instanţa de judecată sau la parchetul unde soţul sau ruda ori afinul până la gradul al treilea inclusiv, îndeplineşte funcţia de magistrat. Aceste interdicţii sunt de strictă interpretare1 şi nu pot fi extinse în temeiul principiului ubi eadem est ratio idem jus, la situaţii asemănătoare cum este, de exemplu, cea în care soţul fratelui sau al surorii soţului avocatului deţine funcţia de magistrat2. Aceste persoane nu sunt afini ai avocatului şi nici rude, fiind doar afini ai soţului avocatului. Ca atare, nefiind expres prevăzută în lege, interdicţia nu se extinde şi la aceste persoane3.

1 Gh. Beleiu, Dreptul civil român, Introducere în dreptul civil, Subiectele dreptului civil,

Editura Şansa, Bucureşti, 1993, pag. 262-268; M. Mureşan, Drept civil. Persoanele (note de curs), Editura Cordial, Cluj-Napoca, 1992, pag. 13-16.

2 E. Lipcanu, Cu privire la noţiunea de afinitate în contextul Legii pentru organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, în revista Dreptul nr. 12/1995, pag. 31-32

3 Când legiuitorul a dorit să instituie o interdicţie şi pentru astfel de persoane, a prevăzut-o expres, ca de exemplu în cazul recuzării judecătorilor (art. 27 pct. 2 teza a II-a din Codul de procedură civilă).