Cap 4

Efectele căsătoriei

33

Capitolul al IV-lea

EFECTELE CĂSĂTORIEI

Secţiunea 1 - Consideraţii generale Încheierea căsătoriei generează, între cei care o încheie, raporturi multiple şi complexe, de diferite naturi, dintre care numai unele fac obiectul reglementărilor juridice. Sunt supuse reglementărilor legale în special relaţiile de natură patrimonială, dar şi unele cu caracter personal - nepatrimonial, stabilindu-se drepturi şi obligaţii reciproce între soţi. Importanţa unor asemenea dispoziţii normative apare cu mai multă intensitate atunci când între soţi se ivesc neînţelegeri în privinţa drepturilor şi obligaţiilor lor şi atunci când se pune problema desfacerii căsătoriei prin divorţ. Incontestabil, însă, că modul în care sunt reglementate unele raporturi ce izvorăsc din instituţia căsătoriei influenţează în bună măsură desfăşurarea celorlalte care nu fac obiectul reglementărilor juridice1. Relaţiile ce se nasc între soţi în timpul căsătoriei, în contextul legislaţiei actuale, stau sub semnul egalităţii dintre bărbat şi femeie. Art. 1 alin. (4) din Codul familiei consacră principiul potrivit căruia soţii au drepturi şi obligaţii egale în raporturile dintre ei şi în ceea ce priveşte exerciţiul drepturilor părinteşti. Art. 25 Codul familiei reia acest principiu şi dispune că “bărbatul şi femeia au drepturi şi obligaţii egale în căsătorie”. Deşi acest text este aşezat în secţiunea privitoare la drepturile şi obligaţiile personale ale soţilor, nu există nici o îndoială că un asemenea principiu îşi găseşte aplicarea şi în domeniul raporturilor patrimoniale. De altfel, aceste reglementări nu reprezintă altceva decât o aplicaţiune în domeniul relaţiilor de familie a principiului constituţional al egalităţii în drepturi (art. 16 din Constituţia României). Codul familiei reglementează efectele căsătoriei în Capitolul III “Efectele căsătoriei”, Secţiunea I, (art. 25-28) referindu-se la “drepturile şi obligaţiile personale ale soţilor”, iar cea de-a II-a (art. 29-36) la “drepturile şi obligaţiile patrimoniale ale soţilor”. Deşi din tehnica reglementării s-ar părea că acest capitol epuizează drepturile şi obligaţiile soţilor, realitatea este că nu toate sunt cuprinse aici. Texte ale Codului familiei, situate în alte capitole, consacră, de asemenea, drepturi şi obligaţii ale soţilor referitoare la obligaţia de întreţinere (art. 86 alin. (1), art. 89 lit. a) şi art. 41 alin. (1) Codul familiei), la drepturile şi obligaţiile soţilor privind copilul minor (art. 97 Codul familiei). Mai pot fi amintite, în acelaşi sens, şi drepturile şi obligaţiile soţilor ce rezultă, implicit, din ansamblul de norme care alcătuiesc dreptul familiei ca: obligaţia de fidelitate, de a locui împreună etc. Unele drepturi şi obligaţii ale soţilor îşi au izvorul în norme aparţinând altor ramuri de drept, ca: revocabilitatea donaţiilor între soţi (art. 937 Cod civil), interzicerea contractelor de vânzare-cumpărare între soţi (art. 1037 Cod civil), vocaţia succesorală reciprocă a soţilor (reglementată de art. 1-5 din Legea nr. 319/ 1994) etc. Tot astfel, unele dintre raporturile statornicite între soţi şi surprinse de Codul familiei se întregesc cu dispoziţii cuprinse în alte ramuri ale dreptului, cum sunt cele referitoare la nume şi la comunitatea de bunuri, care se completează cu prevederi ale Codului civil. Desigur, raporturile personale pe care căsătoria le generează sunt esenţiale pentru familie, dar aceasta nu credem să îndreptăţească opinia exprimată în literatura de specialitate2, potrivit căreia raporturile patrimoniale dintre soţi ar fi juridiceşte subordonate celor personale sau un accesoriu al

1 T.R. Popescu, op. cit., pag. 149. 2 I.P. Filipescu, Tratat …, op. cit., pag. 39; I. Albu, Regimul juridic al bunurilor comune ale

foştilor soţi pe timpul dintre data desfacerii căsătoriei şi data împărţirii lor, în J.N. nr. 8/1965, pag. 66; I. Albu, Dreptul familiei, op. cit., pag. 106.

Dreptul familiei 34

acestora1. Ambele categorii de raporturi sunt reglementate de sine stătător, ele fiind generate deopotrivă de actul juridic al căsătoriei.

Secţiunea a 2-a - Raporturile personale dintre soţi

2.1. Numele soţilor

La încheierea căsătoriei, prevede art. 27 alin. (1) Codul familiei, viitorii soţi vor declara ofiţerului de stare civilă numele pe care înţeleg să-l poarte în timpul căsătoriei. Menţionata dispoziţie legală oferă trei posibilităţi: a) soţii să-şi păstreze, fiecare, numele avut înainte de încheierea căsătoriei; b) să-şi aleagă, de comun acord, un nume comun al unuia sau altuia dintre ei; situaţie în care se va schimba numai numele unuia dintre soţi; c) să-şi aleagă ca nume comun numele lor reunite, situaţie în care se vor schimba numele ambilor soţi. Legiuitorul făcând o enumerare limitativă a posibilităţilor de alegere a numelui la încheierea căsătoriei, înseamnă că soţii nu vor putea crea alte situaţii relativ la numele ce-l vor purta. Opţiunea soţilor va fi făcută fie în cuprinsul declaraţiei de căsătorie, fie ulterior, dar nu mai târziu de momentul încheierii căsătoriei, printr-un înscris separat care se va ataşa la declaraţia de căsătorie. Dacă viitorii soţi nu s-au pronunţat în nici un fel până în momentul încheierii căsătoriei cu privire la numele ce-l vor purta în viitor, se prezumă că fiecare rămâne la numele avut până atunci.

O dată numele comun declarat (potrivit art. 25 Codul familiei) soţii sunt obligaţi să-l poarte tot timpul căsătoriei, schimbarea acestuia neputându-se face decât cu consimţământul celuilalt soţ (art. 28 Codul familiei). În cazul în care fiecare dintre soţi şi-a păstrat numele avut înainte de încheierea căsătoriei, schimbarea lui pe cale administrativă se poate face fără consimţământul celuilalt soţ, cu privire la numele căruia această schimbare nu are nici un efect. Chiar dacă soţii au un nume comun, schimbarea numelui de familie al unuia dintre ei nu atrage şi schimbarea numelui celuilalt (art. 8 alin. (2) din Decretul nr. 975/1968), numai că în această ipoteză, astfel cum am arătat deja, este necesar consimţământul celuilalt (art. 28 alin. (2) Codul familiei)2. Soţii vor putea cere şi împreună schimbarea numelui lor comun, dar, în acest caz, fiecare va trebui să solicite schimbarea printr-o cerere separată (art. 5 din Decretul nr. 975/1968). O situaţie la care s-a oferit răspuns în literatura juridică3 a fost şi aceea a numelui pe care soţul, adoptat în timpul căsătoriei şi care are numele comun cu celălalt soţ, îl va purta după adopţie: va lua numele adoptatorului sau îşi va păstra numele comun. Răspunsul se regăseşte în această din urmă variantă, soţul adoptat nedobândind numele adoptatorului. Dacă, însă, celălalt soţ consimte, adoptatul va putea lua numele adoptatorului, după care soţii nu vor mai avea nume comune. Dacă soţul ce a fost adoptat nu a luat numele adoptatorului, la divorţ el nu va reveni la numele avut înainte de încheierea căsătoriei, ci la numele adoptatorului, în acest fel dispărând toate efectele

1 I. Albu, Regimul juridic al bunurilor …, op. cit., pag. 66; I. Albu, Dreptul familiei, op. cit.,

pag. 106. 2 C. Bîrsan, Schimbarea numelui pe cale administrativă, în R.R.D. nr. 6/1970, pag. 31. 3 I.P. Filipescu, Tratat …, op. cit., pag. 45; I. Albu, I. Reghini, P.A. Szabo, Înfierea, Editura

Dacia, Cluj-Napoca, 1977, pag. 155; D. Lupulescu, Numele şi domiciliul persoanei fizice, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1982, pag. 36; I. Molică, Efectele încuviinţării înfierii asupra numelui înfiatului căsătorit, în R.R.D. nr. 5/1983, pag. 31; I. Deleanu, notă la sent. civ.nr. 515/1966 a fostului Trib. raional Gherla, în R.R.D. nr. 4/1967, pag. 144.


35

rudeniei fireşti1. Soţul adoptat va putea, credem, cu atât mai mult să ia numele adoptatorului, în situaţia în care şi-a păstrat numele dinaintea căsătoriei, chiar fără consimţământul celuilalt soţ.

În literatura juridică2 se consideră, pe bună dreptate, că soţul supravieţuitor sau cel divorţat, dar care a rămas cu numele comun dobândit la încheierea căsătoriei, va putea conveni cu soţul dintr-o nouă căsătorie să poarte în viitor numele ales de ei în aceleaşi condiţii ca orice persoană, căci art. 27 Codul familiei nu distinge între modurile în care viitorul soţ şi-a dobândit numele3. Se va putea, aşadar, ca acesta să convină cu soţul din a doua căsătorie să poarte numele avut înainte, dar care a aparţinut soţului decedat sau de care a divorţat, după cum se vor putea înţelege ca ambii soţi să poarte acest nume sau numele lor reunite.

2.2. Obligaţia de sprijin moral Pornind de la aceea că la baza relaţiilor de familie stă prietenia şi afecţiunea reciprocă, prin

dispoziţiile art. 2 Codul familiei este reglementată obligaţia de sprijin moral, legiuitorul stabilind că soţii sunt datori a-şi acorda sprijin moral unul altuia. Această obligaţie îmbracă multiple forme, reţinute şi de dispoziţiile Codului familiei, în acest articol obligaţia fiind determinată doar generic. Încălcarea obligaţiei de sprijin moral, în funcţie de fapta săvârşită, se poate constitui într-o contravenţie (ca de exemplu cea prevăzută de art. 2 pct. 23 din Legea nr. 61/1991, constând în alungarea din locuinţa comună a soţului, a soţiei sau a copiilor, precum şi a oricăror alte persoane aflate în întreţinere) sau chiar într-o infracţiune, sancţionată de dispoziţiile Codului penal [de exemplu infracţiunea de abandon de familie - art. 305 alin. (1)]. Obligaţia de sprijin moral constă, aşadar, în îndatorirea pe care o are fiecare soţ de a acorda celuilalt ajutor în cazul în care acesta, datorită vârstei sau sănătăţii, are nevoie4, precum şi de a fi solidar cu celălalt în toate împrejurările vieţii5.

2.3. Obligaţia de fidelitate

Soţii sunt datori, după încheierea căsătoriei, să întreţină împreună relaţii sexuale şi, în acelaşi timp, să nu întreţină relaţii sexuale în afara familiei, adică să fie fideli unul altuia. Această obligaţie nu este prevăzută expres de legiuitor, considerându-se că ea este o consecinţă firească a căsătoriei, ci se desprinde din întreg ansamblul normelor juridice referitoare la familie. Chiar mai mult, întreţinerea de relaţii sexuale în afara familiei, în anumite condiţii, constituie infracţiunea de adulter prevăzută de art. 304 Codul penal. Tot pe fidelitatea soţilor se bazează şi prezumţia de paternitate prevăzută de art. 53 Codul familiei, potrivit căreia soţul mamei este tatăl copilului născut de aceasta.

Unii autori6 tratează separat obligaţia de fidelitate, prin care înţeleg îndatorirea soţilor de a nu întreţine relaţii sexuale în afara familiei, de aşa-numita obligaţie conjugală, care ar consta în obligaţia soţilor de a întreţine reciproc relaţii sexuale. În ceea ce ne priveşte, socotim că obligaţia de fidelitate este mai complexă, cuprinzând ambele aspecte evidenţiate mai sus, fiind de fapt două

1 I.P. Filipescu, Tratat …,op. cit., pag. 45. 2 Idem, pag. 44. 3 Vezi pentru părerea contrară Tr. Ionaşcu, Numele şi domiciliul persoanei fizice în lumina

recentei legislaţii a R.P.R., în Analele Universităţii Bucureşti nr. 6/1956, pag. 66. 4 I.P. Filipescu, Tratat …, op. cit., pag. 40. 5 I. Deleanu, notă la sent. civ. nr. 515/1966 a fostului Trib. raional Gherla, în R.R.D. nr.

4/1967, pag. 144. 6 I. Albu, Căsătoria ..., op. cit., pag. 101; I.P. Filipescu, Tratat …, op. cit., pag. 43; M.

Banciu, op. cit., pag. 40-41; E. Florian, op. cit., pag. 62-63.

Dreptul familiei 36

perspective ale aceleiaşi chestiuni. 2.4. Obligaţia de a locui împreună (obligaţia de coabitare)

Pentru ca relaţiile de familie să capete conţinut şi finalitate, este necesar ca soţii să locuiască împreună.

Întrucât este stabilit cu putere de principiu că soţii decid împreună, de comun acord, în tot ceea ce priveşte căsătoria (art. 26 Codul familiei), înseamnă că tot astfel ei vor putea hotărî şi cu privire la domiciliul pe care-l vor avea. Deşi nemenţionat expres, domiciliul comun al soţilor se deduce indirect din ansamblul reglementărilor legate de căsătorie. Astfel, ideea unui domiciliu comun al soţilor ar rezulta din dispoziţiile art. 100 alin. (1) Codul familiei prin care se stabileşte că minorul locuieşte la părinţii săi. Este posibil ca, pentru motive temeinice, soţii să aibă, de obicei pentru perioade limitate de timp, domicilii separate. De altfel, o asemenea ipoteză a şi fost avută în vedere de legiuitor atunci când a statuat asupra drepturilor şi obligaţiilor părinţilor faţă de copiii lor minori, arătându-se că “dacă părinţii nu locuiesc împreună, aceştia vor decide, de comun acord, la care dintre ei va locui copilul” (art. 100 alin. (2) Codul familiei). Fosta instanţă supremă1 s-a pronunţat în sensul că, împrejurări ca cele impuse de: exercitarea unei profesiuni, necesitatea pregătirii de specialitate, îngrijirea sănătăţii sau chiar situaţia în care nici una dintre locuinţele soţilor nu asigură norma locativă2, justifică domiciliile separate ale soţilor. Acestea sunt situaţii, după cum s-a remarcat şi în literatura de specialitate3, în care sunt posibile domiciliile separate ale soţilor justificate tocmai de temeinicia motivelor care au stat la baza alegerii unei asemenea soluţii. În lipsa unor motive temeinice, refuzul unuia dintre soţi de a locui împreună cu celălalt poate constitui motiv de divorţ.

Alungarea din locuinţa comună a unui soţ de către celălalt, precum şi părăsirea acestuia, aşa încât soţul este supus unor suferinţe fizice şi morale, constituie infracţiunea de abandon de familie, aşa cum legiuitorul a incriminat-o prin dispoziţiile art. 305 lit. a) din Codul penal.

Este, însă, contravenţie, dacă potrivit legii penale nu constituie infracţiune, fapta constând în alungarea din locuinţa comună a soţului sau a soţiei, a copiilor sau a oricărei persoane aflate în întreţinere (art. 2 pct. 23 din Legea nr. 61/1991 pentru stabilirea şi sancţionarea unor contravenţii privind regulile de convieţuire socială, ordinea şi liniştea publică)4. În ceea ce priveşte posibilitatea unuia dintre soţi de a obţine, prin intermediul instanţelor de judecată, evacuarea celuilalt soţ din locuinţa comună, opiniile exprimate în literatura de specialitate sunt contradictorii. O parte a doctrinei şi a practicii judiciare5 susţine teza inadmisibilităţii, de principiu, a evacuării soţului, motivat, în general, pe aceea că aceasta ar duce la o separare în fapt a soţilor, dispusă de către instanţă, ceea ce nu se poate accepta, fiind contrar principiilor căsătoriei. S-a susţinut şi opinia contrară, în sensul că soţul, care prin atitudinea sa face imposibilă convieţuirea, poate fi evacuat la cererea celuilalt6.

1 Plenul Trib. Supr., dec. de îndrumare nr. 26/1962, în C.D. 1962, pag. 37. 2 Trib. Supr., secţ. civ., dec. nr. 546/6.03.1973, în C.D. 1974, pag. 169; Trib. Supr., secţ.

civ., dec. nr. 1334/1970, în C.D. 1970, pag. 114-117; Trib. Supr., secţ. civ., dec. nr. 643/7.04.1982, în R.R.D. nr. 3/1983, pag. 65.

3 I.P. Filipescu, Tratat …, op. cit., pag. 41. 4 Republicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 9/24.01.1997. 5 I. Mihuţă, Probleme de drept din practica pe anul 1970 a Tribunalului Suprem, secţia

civilă, în R.R.D. nr. 8/1971, pag. 114; Trib. Supr. secţ. civ., dec. nr. 272/1970, în C.D. 1970, pag. 134; Trib. Supr., secţ. civ., dec. nr. 1071/1973, în C.D. 1973, pag. 149; Trib. jud. Neamţ, dec. civ. nr. 404/1981, în R.R.D. nr. 1/1982, pag. 55.

6 Trib. Supr., secţ. civ., dec. nr. 1861/1975, în R.R.D. nr. 1285/1975, pag. 35-36; C. Turianu,


37

În ceea ce ne priveşte, acceptăm ca întemeiată acţiunea în evacuarea unui soţ, atunci când acesta, prin comportarea sa violentă, ar pune în pericol grav viaţa sau sănătatea celuilalt soţ (sau a membrilor de familie) şi ar duce la imposibilitatea continuării convieţuirii. Ea este admisibilă şi în situaţia de excepţie în care soţul a cărui evacuare se solicită este coproprietarul locuinţei, fiindcă evacuarea dispusă, chiar dacă duce la lipsirea acestui soţ de unele dintre atributele dreptului său de proprietate, este vremelnică şi nu generează pierderea dreptului la proprietate. trebuie evidenţiat faptul că în practică, de cele mai multe ori, cererea de evacuare se formulează în cadrul acţiunii de divorţ şi măsura subzistă doar până la partaj, când instanţa va decide cărui soţ i se va atribui locuinţa ce a constituit domiciliul conjugal.

2.5. Neînţelegerile soţilor cu privire la raporturile personale dintre ei Relativ la raporturile personale dintre soţi, legea nu prevede vreo soluţie pentru situaţia în

care între soţi ar interveni neînţelegeri, cum, de exemplu, este indicat în cazul neînţelegerilor ce apar în privinţa ocrotirii părinteşti (art. 99 şi 100 din Codul familiei). În consecinţă, soţii sunt aceia care, singuri, se vor găsi în situaţia rezolvării unor asemenea probleme în scopul menţinerii căsătoriei. Nu mai puţin adevărat este faptul că sursa celor mai numeroase contradicţii o constituie tocmai asigurarea drepturilor şi îndeplinirea obligaţiilor personale între soţi, neînţelegerile lor în asemenea chestiuni fiind, deseori, cauza acţiunilor de divorţ. Pe cât de complexe sunt aceste raporturi, pe atât de imposibil este a se consacra reguli, astfel încât soluţionarea acestora rămâne la înţelepciunea şi buna-credinţă a soţilor.

Secţiunea a 3-a – Raporturile patrimoniale dintre soţi

3.1.Consideraţii generale

3.1.1. Categorii de raporturi patrimoniale Numeroasele raporturi patrimoniale care iau fiinţă între soţi în timpul căsătoriei pot fi cuprinse în trei categorii:

a) raporturi care se nasc cu privire la contribuţia soţilor la cheltuielile căsniciei; b) raporturi cu privire la bunurile lor; c) raporturi privitoare la obligaţia reciprocă de întreţinere.

În general, raporturile patrimoniale dintre soţi sunt stabilite prin normele Codului familiei, dar există şi acte juridice pe care soţii le încheie şi îşi găsesc reglementarea în Codul civil. De altfel, în acele cazuri în care dreptul familiei nu oferă soluţii normative proprii acestora, urmează a se face aplicarea dispoziţiilor dreptului civil. Bunurile soţilor, în legătură cu care se creează raporturile care au cea mai mare pondere în ansamblul relaţiilor patrimoniale dintre ei sunt, potrivit Codului familiei, împărţite în: bunuri comune, care constituie regula, şi bunuri proprii, care constituie excepţia. Această afirmaţie îşi are temeiul în aceea că toate bunurile dobândite de soţi în timpul căsătoriei sunt prezumate de lege a fi comune. În schimb, pentru ca un bun să poată fi considerat propriu al unuia dintre soţi, va trebui să se facă dovadă în acest sens. Prezumţia de comunitate are la bază realitatea că, în mod obişnuit, soţii dobândesc bunuri în timpul căsătoriei din veniturile ce sunt rezultatul muncii lor. Legiuitorul a înţeles să acorde prioritate comunităţii de bunuri tocmai datorită faptului că aceasta este destinată acoperirii sarcinilor rezultate din căsătorie, precum şi creşterii şi educării copiilor.

Despre posibilitatea evacuării din domiciliul comun al soţului în caz de violenţă exercitată asupra soţiei, în revista Dreptul nr. 12/1992, pag. 82.

Dreptul familiei 38

3.1.2. Regimul juridic al raporturilor patrimoniale dintre soţi înainte de Codul familiei

Codul civil de la 1864 consacra în privinţa raporturilor patrimoniale dintre soţi regimul separaţiei de bunuri, care se aplica numai atunci când soţii nu au înţeles, prin convenţie patrimonială, să se supună unui alt regim. Astfel, regimul de drept comun era considerat cel al separaţiei de bunuri (art. 1283 Cod civil) fiecare dintre soţi păstrând un drept exclusiv de administrare, folosinţă şi dispoziţie asupra bunurilor sale, cu obligaţia, însă, de a contribui la cheltuielile căsniciei. Bărbatul era obligat să-şi întreţină soţia (art. 196 Cod civil), acesteia din urmă revenindu-i obligaţia de a contribui la sarcinile căsătoriei cu “a treia parte din veniturile sale” (art. 1284 Cod civil).

Codul civil reglementa, ca unic regim convenţional, regimul dotal (art. 1233-1293 Cod civil), dota fiind potrivit dispoziţiilor art. 1233 “averea ce se aduce bărbatului, din partea sau în numele femeii, spre a-l ajuta să susţină sarcinile căsătoriei”. Soţii îl puteau adopta, cu sau fără modificări, prin convenţia matrimonială. Bunurile dotale erau în administrarea şi în folosinţa bărbatului, care avea, singur, exerciţiul acţiunilor ce le priveau. Femeia putea înstrăina dota mobiliară, dar numai cu autorizaţia bărbatului, dota imobiliară fiind inalienabilă, insesizabilă şi imprescriptibilă. Femeia măritată îşi păstra dreptul de administrare, folosinţă şi dispoziţie asupra bunurilor parafernale.

Prin art. 1287-1293, Codul civil mai reglementa, ca o anexă la regimul dotal, societatea de achiziţii a soţilor, formată dintr-o comunitate restrânsă de bunuri, ce se găsea în coproprietatea celor doi soţi1. Constituţia din 1948, deşi nu scotea raporturile juridice de familie de sub reglementarea Codului civil şi nu abroga în mod expres anumite texte ale acestui cod, practic, prin consacrarea unor noi principii (al egalităţii între sexe, de exemplu) a adus importante modificări relaţiilor de familie. Astfel, regimul dotal a fost considerat abrogat tacit2. Deşi regimul legal al separaţiei de bunuri a rămas în vigoare până la punerea în aplicare a Codului familiei, după Constituţia din 1948 practica judiciară i-a adus unele corective, în sensul principiilor enunţate de legea fundamentală. Soţia nu mai era obligată să verse bărbatului partea sa de contribuţie la cheltuielile căsniciei, iar noţiuni noi utilizate erau acelea de “patrimoniu conjugal” şi “comunitate de fapt”, prin ele urmărindu-se a se desemna comunitatea de bunuri a soţilor, precum şi să se recunoască contribuţia, prin munca în gospodărie, a femeii casnice3. Codul familiei, adoptat la 29 decembrie 1953 şi intrat în vigoare la 1 februarie 1954, a scos complet relaţiile de familie (şi, deci, şi raporturile patrimoniale) de sub incidenţa Codului civil. După acest moment, raporturile juridice de familie au fost cârmuite numai de dispoziţiile acestui cod, indiferent de data căsătoriei şi oricare ar fi fost regimul lor patrimonial legal sau convenţional, de mai înainte. Bunurile pe care soţii le aveau la data intrării în vigoare a Codului familiei au devenit comune sau proprii, potrivit dispoziţiilor codului4. Cu toate acestea, calitatea de bun comun nu putea fi opusă terţilor care la data intrării în vigoare a Codului familiei erau titularii unor drepturi reale asupra bunurilor soţilor5. Cu alte cuvinte, actele juridice de administrare încheiate cu terţii, privitoare la bunurile existente în patrimoniul soţilor rămâneau cârmuite de legislaţia anterioară, în vigoare la data încheierii acestor acte juridice6.

1 D. Rizeanu, D. Protopopescu, Raporturile patrimoniale dintre soţi în lumina Codului

familiei, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1959, pag. 21. 2 T.R. Ionaşcu, Modificările aduse Codului civil de principiul constituţional al egalităţii

sexelor, în J.N. nr. 2/1950, pag. 208 şi urm.; M. Eliescu, op. cit., pag. 167. 3 M. Eliescu, op. cit, pag. 167, 168. 4 C. Linzmayer, notă la dec. civ. nr. 3469/1957 a Trib. reg. Cluj, în L.P. nr. 1/1958, pag. 88. 5 T.R. Popescu, op. cit., pag. 162. 6 M. Eliescu, op. cit., pag. 396. Într-o speţă recentă, având ca obiect retrocedarea unui bun


39

În cazul căsătoriilor care au fost desfăcute înainte de intrarea în vigoare a Codului familiei, nu se puteau aplica dispoziţiile acestui cod. Cu toate acestea, în temeiul Constituţiei din 1948 şi a celei din 1952, astfel cum am arătat deja, practica judecătorească a recunoscut dreptul ambilor soţi asupra bunurilor dobândite în timpul căsătoriei. Deşi femeia nu putea invoca prezumţia de comunitate, putea face, însă, proba contribuţiei sale efective la achiziţionarea bunurilor1. De asemenea, dobândirea unui bun în timpul căsătoriei, numai pe numele unuia dintre soţi nu constituia un impediment pentru celălalt soţ în a dovedi contribuţia sa la achiziţionarea acestuia şi, pe cale de consecinţă, la stabilirea cotei ce i se cuvenea.

3.1.3. Regimul matrimonial în dreptul român actual. Caracteristici Regimul matrimonial desemnează totalitatea regulilor care guvernează raporturile dintre soţi privitoare la bunurile lor, precum şi acelea ce se formează în relaţiile cu terţii. O primă caracteristică a regimului juridic al bunurilor soţilor este aceea că este, în exclusivitate, legal, nefiind îngăduit ca în locul regimului legal sau paralel cu acesta să existe un regim convenit de părţi. Bunurile dobândite de oricare dintre soţi în timpul căsătoriei sunt bunuri comune, orice convenţie contrară fiind lovită de nulitate, în temeiul dispoziţiilor art. 30 Codul familiei. Numai anumite bunuri, limitativ determinate de lege prin art. 31 Codul familiei, sunt considerate proprii ale fiecăruia dintre soţi. Revenind la sancţiunea nulităţii, se impune precizarea că vor fi lovite de nulitate absolută orice convenţii intervenite, fie între soţi, fie între aceştia şi terţe persoane, prin care s-ar aduce atingere regimului legal al bunurilor soţilor. În acest context, vor fi nule: convenţiile încheiate între soţi prin care s-ar schimba regimul juridic al unor bunuri, ca, de pildă, acelea prin care s-ar stabili că anumite bunuri, deşi dobândite în timpul căsătoriei, să devină bunuri personale ale unuia dintre soţi; convenţiile încheiate în acest sens, chiar înainte de încheierea căsătoriei; declaraţiile unilaterale ale unuia dintre soţi prin care s-ar recunoaşte că anumite bunuri, neexceptate de la comunitate, ar aparţine în exclusivitate celuilalt soţ2; convenţiile încheiate de viitorii soţi sau de soţi cu terţii, prin care s-ar aduce atingere regimului legal al comunităţii de bunuri3.

În ceea ce priveşte conţinutul propriu-zis al convenţiilor prohibite de lege, este unanim admis în literatura juridică faptul că sunt sancţionate cu nulitatea acele convenţii prin care s-ar urmări o restrângere a comunităţii de bunuri, însă există diversitate de opinii cu privire la convenţiile de lărgire a comunităţii, adică acelea prin care s-ar urmări ca anumite bunuri, care, potrivit dispoziţiilor art. 31 Codul familiei, sunt considerate proprii, să fie incluse în masa bunurilor comune.

Se susţine, într-o primă opinie4, că, în condiţiile în care regimul comunităţii de bunuri este obligatoriu, înseamnă că nu se poate realiza micşorarea sau suprimarea bunurilor comune pe seama celor proprii, dar nici nu pot fi mărite bunurile comune în detrimentul celor proprii, fiindcă astfel s-ar atribui caracterului obligatoriu al comunităţii de bunuri un înţeles unilateral, care nu rezultă nici din dispoziţiile art. 30 alin. (2) Codul familiei şi nici din vreun alt text legal. Se mai susţine, în

naţionalizat în baza Drecretului nr. 92/1950, s-a decis că textul art. 1283 Cod civil consacră regula regimului matrimonial al separaţiei de bunuri, ceea ce obligă instanţele să determine natura juridică a bunului în litigiu,respectiv dacă soţii, prin excepţie, ca urmare a existenţei unei convenţii matrimoniale, nu au supus bunul unui regim matrimonial convenţional ( C.S.J., secţ. Civ., dec. nr.1749/2000, nepublicată, citată după P. Perju, Probleme de drept civil din practica secţiei civile a C.S.J., în revista Dreptul nr. 4/2001, p. 183).

1 Trib. Supr., col. civ., dec. nr. 1531/1955, în C.D. 1955, vol. I, pag. 215. 2 Trib. Supr., col. civ., dec. nr. 31/1960, în C.D. 1960, pag. 262-264. 3 I.P. Filipescu, Tratat …, op. cit., pag. 50-51. 4 Idem, pag. 53.

Dreptul familiei 40

argumentarea acestei opinii că, de vreme ce regimul bunurilor comune şi proprii este stabilit prin dispoziţiile art. 30-36 Codul familiei, mărirea comunităţii de bunuri se poate realiza numai potrivit dispoziţiilor art. 31 lit. b) din acest cod1.

Potrivit unei alte opinii2 convenţiile de lărgire a comunităţii trebuie privite ca valabile dacă prin ele nu se aduce atingere intereselor terţilor, întrucât, potrivit art. 30 alin. (2) Codul familiei sunt lovite de nulitate numai convenţiile care aduc atingere “existenţei efective a întinderii minimale a comunităţii”3, această dispoziţie nefiind în opoziţie cu extinderea domeniului comunităţii de bunuri4.

În ceea ce ne priveşte socotim că nu numai convenţiile prin care s-ar micşora comunitatea de bunuri a soţilor sunt nule, astfel cum rezultă din prevederile art. 30 alin. (2) Codul familiei, ci şi acelea prin care, în vederea măririi ei, anumite bunuri proprii ar fi considerate ca făcând parte din comunitate, dar pentru alte argumente decât acelea arătate mai sus ca stând la baza primei opinii.

Într-adevăr, art. 30 alin. (1) Codul familiei prevede că “bunurile dobândite în timpul căsătoriei de oricare dintre soţi sunt, de la data dobândirii lor, bunuri comune”, pentru ca în alin. (2) să se arate că “orice convenţie contrară este nulă”. Credem, din modul de redactare al textului şi din locul unde dispoziţia cuprinsă în alin. (2) este plasată, că legiuitorul a înţeles să proteguiască comunitatea de bunuri şi să sancţioneze cu nulitatea numai convenţiile care ar fi contrare dispoziţiilor alin. (1) al art. 30 din Codul familiei. Dacă ar fi dorit să confere acestei dispoziţii valoare de principiu, în sensul că este lovită de nulitate orice convenţie care ar contraveni oricărei dispoziţii din secţiunea ce se referă la regimul juridic al bunurilor soţilor, ar fi aşezat această dispoziţie la urmă sau ar fi spus expres că orice convenţie contrară dispoziţiilor din această secţiune este nulă, ceea ce nu a făcut. Mai mult, în cuprinsul acestei secţiuni, când legiuitorul a voit să împiedice încheierea unei convenţii, a prevăzut-o în mod expres. Astfel, art. 36 alin. (1) Codul familiei prevede că bunurile soţilor se pot împărţi la desfacerea căsătoriei prin convenţia acestora, iar în aliniatul al doilea se arată că, în timpul căsătoriei, împărţirea bunurilor comune se poate face numai pe cale judecătorească (nu şi prin convenţie). O asemenea înţelegere prin care s-ar împărţi bunurile comune în timpul căsătoriei va fi sancţionată cu nulitatea, dar nu în temeiul dispoziţiilor art. 30 alin. (2) Codul familiei, ci pentru că ea este potrivnică dispoziţiilor cu caracter imperativ din art. 36 Codul familiei. Convenţiile prin care s-ar mări comunitatea de bunuri în detrimentul bunurilor proprii sunt lovite de nulitate, nu în temeiul prevederilor art. 30 alin. (2) Codul familiei, ci pentru că ele contravin dispoziţiilor cu caracter imperativ care consacră cele două categorii de bunuri ale soţilor, cele comune şi cele proprii, ca regim legal unic, obligatoriu şi imuabil. Dacă legiuitorul este, indiscutabil, interesat în apărarea comunităţii de bunuri a soţilor, el este preocupat şi în protecţia patrimoniului propriu al fiecărui soţ, căci numai în acest mod se poate

1 Ibidem. 2 M. Eliescu, op. cit., pag. 177-178; I. Albu, Căsătoria …, op. cit., pag. 121. 3 M. Eliescu, op. cit., pag. 177. 4 Într-o speţă (dec. civ. nr. 391/1981, în R.R.D. nr. 11/1981, pag. 46), fostul Tribunal

Suprem pare a împărtăşi aceeaşi opinie, atunci când consideră că este necesar ca “instanţa să examineze dacă părţile prin acordul lor de voinţă - expres sau tacit- s-au înţeles să schimbe caracterul de bun propriu al materialelor, în cel de bunuri comune, avându-se în vedere destinaţia dată acestora, de a fi încorporate într-o casă menită să servească ca locuinţă comună, familială, ambilor soţi”.

Situaţia din speţă nu ilustrează, totuşi, această problemă, căci aici nu este vorba de schimbarea statutului juridic al aceluiaşi bun din bun propriu în bun comun, ci de posibilitatea ca, prin încorporarea unor materiale de construcţie preexistente, bunuri proprii, să rezulte o altă construcţie, care, fiind rezultatul eforturilor materiale ale ambilor soţi, în timpul căsătoriei, va fi bun comun (În acelaşi sens, Plenul Trib. Supr., dec. de îndrumare nr. 19/1960, în C.D. 1960, pag. 31 şi dec. nr. 497/1984, nepublicată).


41

realiza echilibrul necesar între interesele comune de ordin patrimonial ale familiei şi cele de satisfacere a nevoilor personale ale fiecăruia, prin garantarea unei minime independenţe patrimoniale. Dacă ar fi îngăduite orice convenţii de majorare a comunităţii de bunuri pe seama bunurilor proprii, s-ar ajunge la câştigarea de către unul dintre soţi a unui drept, e adevărat în devălmăşie, asupra unui bun cu privire la dobândirea căruia nu a avut nici o contribuţie, şi încă în mod gratuit. Un eventual prejudiciu trebuie privit nu numai din prisma unuia dintre soţi, ci şi, de exemplu, din punctul de vedere al posibililor moştenitori, mai ales în situaţia în care ar exista copii dintr-o căsătorie anterioară. Or, este cunoscut, legiuitorul român este foarte circumspect în ceea ce priveşte actele juridice dintre soţi care au ca efect transferul dreptului de proprietate de la unul la celălalt. Prin art. 1307 Cod civil sunt prohibite vânzările între soţi tocmai pentru că, în realitate, sub astfel de acte s-ar putea ascunde o donaţie, act gratuit de care legiuitorul doreşte să-l ferească pe oricare dintre soţi care s-ar afla sub influenţa celuilalt, nemanifestându-şi voinţa în mod liber şi realizând astfel o donaţie irevocabilă. Pe de altă parte, donaţiile, care în principiu, sunt acte juridice irevocabile, între soţi, potrivit dispoziţiilor art. 937 Codul civil, sunt, pentru considerentele deja expuse, oricând revocabile.

Din punct de vedere tehnico-juridic ar fi trebuit, deci, ca dispoziţia din art. 30 alin. (2) să fie plasată la începutul sau la sfârşitul secţiunii şi să prevadă expres că orice convenţie contrară regimului juridic al bunurilor soţilor este nulă, nu numai acelea prin care s-ar micşora comunitatea. În susţinerea tezei că sunt valabile convenţiile de lărgire a comunităţii de bunuri pe seama bunurilor proprii, s-a mai argumentat în literatura juridică1 în sensul că o atare interpretare se impune întrucât interdicţia de a restrânge bunurile proprii în favoarea celor comune poate fi oricând eludată, ţinând cont că, potrivit legii, calitatea de bun comun este prezumată până la dovada contrară, astfel încât este suficient ca soţul, titular al dreptului de proprietate asupra unui bun propriu, să nu facă dovada acestei calităţi, iar bunul respectiv va fi considerat bun comun în virtutea prezumţiei legale. În acest fel se ajunge în realitate tot la săvârşirea unei liberalităţi indirecte, act care are validitate juridică. Argumentul izvorăşte dintr-o ipoteză pur teoretică pentru că problema unei astfel de probe se pune, de regulă, cu ocazia împărţirii bunurilor comune sau a dezbaterii moştenirii, când interesele foştilor soţi sau ale moştenitorilor nu mai sunt concordante şi, deci, o atare atitudine nu-şi are justificare. Dintr-un alt punct de vedere însă, chiar dacă am accepta ca posibile aceste atitudini ale persoanelor cu privire la anumite bunuri proprii, considerând astfel de convenţii contrare prevederilor legale şi ordinii de drept şi, prin urmare, sancţionate cu nulitate absolută, instanţele de judecată au îndatorirea, în virtutea rolului activ, de a invoca, din oficiu, o atare nulitate, stabilind, urmare a probatoriului administrat, calitatea bunurilor supuse împărţelii. Întrebarea care se poate pune este ce fel de convenţii pot încheia soţii între ei? Desigur, ei pot încheia orice convenţii care nu modifică regimul juridic legal şi obligatoriu al bunurilor lor. Astfel, vor putea încheia convenţii privind modul de administrare şi de folosinţă a bunurilor comune2; unul dintre soţi va putea face celuilalt donaţii, care însă sunt revocabile potrivit dispoziţiilor art. 937 Codul civil. O convenţie prin care unul dintre soţi ar da mandat general celuilalt soţ de a dispune de bunurile comune ar fi lovită de nulitate absolută, căci ar echivala cu o renunţare la unul din drepturile pe care legea le conferă soţilor în mod egal. Tot nulă ar fi şi convenţia prin care unul din soţi ar renunţa la dreptul de dispoziţie asupra bunurilor comune3.

Sintetizând caracteristicile regimului juridic al bunurilor soţilor, putem afirma că acesta este

1 I.P. Filipescu, P. Anca, O. Calmuschi, M.I. Eremia, Încheierea căsătoriei şi efectele ei,

Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1981, pag. 87. 2 M. Mayo, Raporturile patrimoniale în familie, în lumina Codului familiei R.P.R., în J.N.

nr. 3/1954, pag. 355. 3 T.R. Popescu, op. cit., pag. 161.

Dreptul familiei 42

un regim legal, unic, obligatoriu şi imuabil, legea neîngăduind modificări şi neadmiţând un alt regim decât acela pe care-l consacră1. În literatura juridică2, ca o propunere de lege ferenda, s-a susţinut că s-ar impune recunoaşterea dreptului soţilor ca, pe cale convenţională, să aducă restrângere regimului comunităţii de bunuri sau chiar ca acest regim să fie înlăturat, adoptându-se regimul separaţiei bunurilor, capabil a ocroti în aceeaşi măsură egalitatea soţilor în raporturile patrimoniale ce se nasc ca urmare a încheierii căsătoriei. Părerea a rămas izolată, dar considerăm că ea nu este nicidecum exagerată, raportându-ne la noile realităţi economico-sociale şi având în vedere tendinţele actuale, astfel încât o reglementare legală în acest sens ar fi indicată. Instituirea unei separaţii de patrimonii, cu menţinerea, totuşi, a obligaţiei soţilor de a contribui la cheltuielile comune (similar dispoziţiilor anterioare din Codul civil) ar fi în măsură a îmbina interesele personale ale soţilor cu obligaţiile patrimoniale ce incumbă acestora pentru susţinerea căsniciei şi apărarea intereselor copiilor minori. Instanţele judecătoreşti au posibilităţi mai largi de intervenţie în cazul neînţelegerilor dintre soţi cu privire la bunurile lor. Acestea, învestite fiind cu soluţionarea litigiilor de împărţire a bunurilor comune, fie după pronunţarea divorţului, fie chiar în timpul căsătoriei, dacă există motive temeinice în sensul prevederilor art. 36 alin. (2) Codul familiei, sau cu soluţionarea unor cereri de stabilire a caracterului comun al unora dintre bunurile dobândite în timpul căsătoriei, dacă acestea, de pildă, au fost achiziţionate şi figurează numai pe numele unuia dintre soţi (de exemplu, cazul imobilelor sau al împărţirii fructelor bunurilor comune)3, vor pronunţa hotărâri prin care vor stabili caracterul de bunuri comune sau proprii ale soţilor.

3.1.4. Natura juridică a comunităţii de bunuri a soţilor Pentru a califica juridic comunitatea matrimonială a soţilor, doctrina a consacrat noţiunea de proprietate comună în devălmăşie. S-a propus însă4, justificat credem noi, noţiunea de comunitate patrimonială în devălmăşie, întrucât conţinutul acestei categorii juridice este determinat nu numai de dreptul de proprietate, ci şi de alte drepturi reale ca: dreptul de uzufruct, de uz, de abitaţie, de servitute, de superficie, creanţele comune şi garanţiile acestor drepturi. Soţii răspund, potrivit art. 32 Codul familiei, împreună şi pentru datoriile lor comune. Desigur, este corectă noţiunea de proprietate comună în devălmăşie, atunci când ne referim la dreptul de proprietate al soţilor, sintagma de comunitate matrimonială urmând a fi folosită atunci când este vorba de întregul comunităţii matrimoniale. Proprietatea comună în devălmăşie se caracterizează prin aceea că dreptul fiecăruia dintre soţi asupra bunurilor lor nu este determinat prin cote-părţi, la fel ca şi în cazul coproprietăţii de drept comun.

Ea cuprinde atât drepturi, cât şi obligaţii (având pasiv şi activ), asemănându-se deci cu indiviziunea, dar de un alt tip, fără cote-părţi, aparţinând ambilor soţi în devălmăşie până la desfacerea căsătoriei sau la împărţirea bunurilor în timpul căsătoriei, potrivit art. 36 alin. (2) Codul familiei. Devălmăşia nu poate fi calificată ca societate, neavând natură convenţională şi nici scop lucrativ, şi nici ca persoană juridică, neîntrunind condiţiile cerute pentru aceasta5.

1 I. Albu, Dreptul familiei, op. cit., pag. 119. 2 V.D. Zlătescu, Sugestii pentru viitorul cod al familiei, în R.R.D. nr. 3/1972, pag. 67. A se

vedea şi Al. Bacaci, Consideraţii în legătură cu regimul matrimonial actual, în revista Dreptul nr. 4/2001, 92

3 Plenul Trib. Supr., dec. de îndrumare nr. 3/1974, în C.D. 1974, pag. 11 şi Trib. Supr. în compunerea prevăzută de art. 39 alin. (2) şi (3) din Legea pentru organizarea judecătorească, secţ. civ., dec. nr. 39/1972, în R.R.D. nr. 8/1973, pag. 126, cu notă de R. Petrescu.

4 I. Albu, Dreptul familiei, op. cit., pag. 120. 5 M. Eliescu, op. cit., pag. 230.


43

S-a mai susţinut în literatura juridică1 că devălmăşia ar atrage, din punct de vedere subiectiv, o limitare a capacităţii de folosinţă a soţilor, întrucât ei nu pot să dobândească, în timpul căsătoriei, decât bunuri comune şi abia cu titlu de excepţie bunuri proprii. Părerea a rămas singulară căci, astfel cum în mod just s-a arătat2, legiuitorul a urmărit nu să modifice condiţia personală a soţilor, ci să stabilească un regim al bunurilor dobândite în timpul căsătoriei, care oferă o sferă de posibilităţi de acţiune uneori mai largă, alteori mai restrânsă, a subiecţilor săi. Proprietatea comună în devălmăşie se deosebeşte de proprietatea comună pe cote-părţi în mai multe privinţe: a) În timp ce în cazul proprietăţii comune pe cote-părţi sunt determinate, abstract, cotele fiecărui copărtaş, în ceea ce priveşte proprietatea comună în devălmăşie cota fiecăruia dintre soţi nu este determinată în nici un fel, aceasta stabilindu-se numai cu ocazia unei eventuale împărţiri a bunurilor comune. b) În cazul coproprietăţii, oricare dintre coproprietari poate dispune de cota sa abstractă de proprietate, înstrăinând-o total sau parţial, fără consimţământul celorlalţi. Nici unul dintre soţi, însă, nu poate dispune în timpul căsătoriei, prin acte între vii, de dreptul său asupra bunurilor comune, acesta nefiind determinat.

c) Potrivit art. 35 din Codul familiei, oricare dintre soţi poate face singur acte de folosinţă şi de administrare asupra bunurilor comune, chiar şi acte de dispoziţie, prezumându-se că are mandat de la celălalt soţ, cu excepţia actelor de dispoziţie privitoare la imobile, când este necesar consimţământul expres al ambilor soţi, pe când coproprietarii nu pot îndeplini astfel de acte decât cu acordul tuturor. d) Proprietatea comună în devălmăşie îşi are izvorul în actul juridic al căsătoriei, pe când proprietatea comună pe cote-părţi poate rezulta din multiple cauze precum: legea, succesiunea, convenţia părţilor. e) Împărţirea proprietăţii comune pe cote-părţi se face în raport de cotele dinainte cunoscute, pe când în cazul proprietăţii comune în devălmăşie, cotele nefiind cunoscute, ele urmează a fi stabilite chiar cu ocazia împărţirii, în funcţie de contribuţia fiecărui soţ la achiziţionarea bunurilor comune. f) Proprietatea devălmaşă a soţilor este legată exclusiv de persoana lor, respectiv de calitatea de soţ, pe când, în cazul proprietăţii comune pe cote-părţi, titular al dreptului de proprietate poate fi orice persoană. Calitatea de coproprietar poate fi şi transmisă prin acte juridice, ceea ce nu e posibil în cazul proprietăţii comune în devălmăşie a soţilor. g) Exercitarea acţiunilor posesorii şi în revendicare are loc în mod diferit la cele două forme de proprietate.

Soţii nu pot intenta, unul faţă de celălalt, acţiunea posesorie, întrucât nici unul nu exercită o posesie exclusivă, nefiind îndeplinite cerinţele art. 674 Cod procedură civilă. În cazul proprietăţii comune pe cote-părţi, însă, coproprietarul care exercită posesia asupra unor bunuri în mod exclusiv poate, dacă sunt întrunite şi celelalte condiţii prevăzute de art. 674 Cod procedură civilă, să exercite acţiunea posesorie faţă de un alt coproprietar. Faţă de terţi însă, codevălmaşul are posibilitatea exercitării acţiunii posesorii, aceasta fiind un act de administraţie care poate fi efectuat şi de către unul dintre soţi în baza prezumţiei de mandat tacit reciproc. Coproprietarul nu poate exercita singur acţiunea posesorie împotriva unui terţ, întrucât, în acest mod, prin hotărâre judecătorească, i s-ar recunoaşte o posesie exclusivă asupra bunului, ceea ce ar prejudicia interesele celorlalţi coproprietari. În ceea ce priveşte acţiunea în revendicare, de vreme ce bunurile comune sunt în detenţia ambilor soţi, nici unul dintre ei nu are acţiunea în revendicare împotriva celuilalt. Pentru motive

1 Gh. Fekete, Unele aspecte ale raporturilor patrimoniale între soţi în lumina Codului

familiei, în L.P. nr. 6/1955, pag. 612. 2 M. Eliescu, op. cit., pag. 23.

Dreptul familiei 44

temeinice, potrivit dispoziţiilor art. 36 alin. (2) Codul familiei, soţul interesat are la îndemână acţiunea în constatarea bunurilor comune1. Aceeaşi este situaţia şi în cazul proprietăţii comune pe cote-părţi, coproprietarii neavând acţiune în revendicare unul împotriva altuia. Împărţirea bunului poate fi cerută oricând, fără a fi necesară dovedirea sau existenţa unor motive temeinice. Faţă de terţi, codevălmaşul poate introduce acţiunea în revendicare, întrucât ea profită şi celuilalt soţ. În cazul proprietăţii comune pe cote-părţi, nici unul dintre coproprietari nu poate introduce singur acţiunea în revendicare, deoarece ei nu au, priviţi individual, un drept de proprietate exclusiv2. Toţi coproprietarii pot însă introduce acţiunea în revendicare împotriva unui terţ posesor, dar neproprietar.

3.2. Bunurile soţilor

3.2.1. Noţiune şi categorii de bunuri ale soţilor Accepţiunea care trebuie conferită noţiunii de bunuri, folosită de Codul familiei, este aceea din dreptul civil3, în sensul că ea cuprinde bunurile corporale (mobile şi imobile) precum şi toate drepturile reale (principale şi accesorii) şi drepturile de creanţă, adică tot ceea ce se află în circuitul civil.

Din analiza prevederilor art. 30 şi 31 Codul familiei rezultă că legiuitorul a instituit două categorii de patrimonii legate de persoana soţului: pe de o parte, categoria bunurilor comune ambilor soţi, iar, pe de altă parte, categoria bunurilor proprii fiecăruia.

Art. 30 Codul familiei prevede, în alineatul întâi, că: “Bunurile dobândite în timpul căsătoriei, de oricare dintre soţi, sunt, de la data dobândirii lor, bunuri comune ale soţilor”, iar prin alineatul al treilea instituie o scutire de dovadă în ceea ce priveşte bunurile comune al căror caracter este prezumat de legiuitor.

Regula este, deci, că bunurile dobândite de soţi în timpul căsătoriei sunt bunuri comune, însă, prin excepţie soţii au, cum rezultă din prevederile art. 31 Codul familiei, şi bunuri proprii. Sunt bunuri proprii ale fiecăruia dintre soţi: a) bunurile dobândite înainte de încheierea căsătoriei; b) bunurile dobândite în timpul căsătoriei prin moştenire, legat sau donaţie, afară numai dacă dispunătorul a prevăzut că ele sunt comune; c) bunurile de uz personal şi cele destinate exercitării profesiei unuia dintre soţi; d) bunurile dobândite cu titlu de premiu sau recompensă, manuscrisele ştiinţifice sau literare, schiţele şi proiectele artistice, proiectele de invenţii şi inovaţii4, precum şi alte asemenea bunuri; e) indemnitatea de asigurare sau despăgubirea pentru pagube pricinuite persoanei;

f) valoarea care reprezintă şi înlocuieşte un bun propriu sau bunul în care a trecut această valoare.

3.2.2. Bunurile comune ale soţilor Categoria bunurilor comune exprimă, pe plan juridic, comunitatea de interese a celor doi soţi; ele sunt destinate să asigure mijloacele materiale necesare susţinerii familiei. Prezumţia de comunitate are un caracter relativ, (juris tantum), ea constituind, cum in

1 M. Eliescu, op. cit., pag. 224. 2 În sens contrar, R. Dumitru, Acţiunea în procesul civil, Editura Junimea, Iaşi, 1974, pag.

176. 3 M.I. Eremia, Tratat de drept civil, vol. I, Partea generală, Editura Academiei, Bucureşti,

1967, pag. 200; P. Pop, Gh. Beleiu, Drept civil, Universitatea Bucureşti, Facultatea de Drept, 1980, pag. 144; M. Eliescu, op. cit., pag. 183-185.

4 Conform noii legislaţii în materie, inovaţia nu mai este reglementată.


45

terminis o spune legiuitorul, o scutire de dovadă. Posibilitatea invocării prezumţiei de comunitate nu înlătură facultatea pe care oricare dintre soţi o are de a cere să se constate, în timpul căsătoriei, că un anume bun nu este un bun propriu al unuia dintre soţi, ci un bun comun, sau invers1.

Pentru determinarea conţinutului noţiunii de bunuri comune se folosesc trei criterii care izvorăsc din prevederile art. 30 alin. (1) Codul familiei, şi anume:

a) bunul să fie dobândit de soţi sau de unul dintre ei; b) dobândirea bunului să fi avut loc în timpul căsătoriei; c) bunul să nu facă parte din categoriile de bunuri proprii enumerate de art. 31 Codul

familiei. Pentru ca aceste criterii să devină funcţionale se cuvin lămurite câteva noţiuni implicate în conţinutul lor: noţiunea de dobândire; calitatea de soţ a dobânditorului, legată de timpul căsătoriei; data sau momentul dobândirii şi modul în care bunurile devin comune. a) Noţiunea de dobândire

Întrucât Codul familiei foloseşte, fără nici o altă precizare, noţiunea de “dobândire”, urmează să înţelegem că vor fi considerate bunuri comune acelea care au intrat în patrimoniul soţilor prin oricare din modurile de dobândire reglementate de legea civilă, indiferent dacă au fost achiziţionate de unul sau de ambii soţi şi indiferent de natura bunului. Drepturile reale vor fi considerate ca dobândite de soţi fie că au la bază un mod originar de dobândire, fie unul derivat. Înscrierea în cartea funciară a unui astfel de drept numai pe numele unuia dintre soţi este o împrejurare care nu schimbă apartenenţa bunului la comunitate. Înscrierea în cartea funciară a dreptului numai pe numele unuia dintre soţi este o condiţie pentru dobândirea acelui drept de către acel soţ; şi, în puterea legii (art. 30 alin. (1) Codul familiei), bunurile dobândite de oricare dintre soţi, şi nu numai de către aceştia împreună, sunt bunuri comune. În cazul în care în actul de dobândire figurează ambii soţi, iar în cartea funciară se indică şi cota fiecăruia, bunul va fi considerat bun comun în devălmăşie şi nu coproprietate pe cote-părţi2.

Bunul achiziţionat de către unul din soţi devine comun, chiar dacă celălalt soţ îl reprezintă la încheierea actului pe vânzător, aceasta nefiind o încălcare a prevederilor art. 1308 alin. (2) din Codul civil, care opresc cumpărarea de către mandatar a bunurilor ce a fost însărcinat a le vinde3.

Bunurile vor fi considerate comune numai dacă au fost dobândite prin acte juridice oneroase, căci cele dobândite prin moştenire, legat sau donaţie sunt, în temeiul dispoziţiilor art. 31 lit. b) Codul familiei, bunuri proprii, afară de cazul în care dispunătorul nu a precizat că acele bunuri urmează să fie comune.

În ceea ce priveşte uzucapiunea ca mod de dobândire a dreptului de proprietate, considerăm că în cazul celei de 30 de ani (art. 1890 Cod civil) bunul urmează să fie considerat comun sau propriu, după cum termenul de uzucapiune a început să curgă în timpul căsătoriei sau în afara ei4, având în vedere caracterul retroactiv al acesteia; în cazul celei de 10-20 de ani, după cum data justului titlu se situează sau nu în timpul căsătoriei5.

1 Plenul Trib. Supr., dec. de îndrumare nr. 3/1974, în C.D. 1974, pag. 11-14; Trib. Supr.,

secţ. civ., dec. nr. 1249/1972, în R.R.D. nr. 2/1973, pag. 161. 2 M. Eliescu, op. cit., pag. 186, 201-202. 3 A se vedea şi O. Căpăţînă, Cu privire la procura dată unui soţ de a vinde celuilalt soţ un

bun al mandatarului, în L.P. nr. 6/1955, pag. 605-612. 4 În acelaşi sens, I.P. Filipescu, Tratat …, op. cit., pag. 60; Trib. Supr., secţ. civ., dec. nr.

493/1968, în R.R.D. nr. 8/1968, pag. 172. În sens contrar, că bunul este comun dacă termenul de uzucapiune se împlineşte în timpul căsătoriei, între soţi neaplicându-se caracterul retroactiv al uzucapiunii, P. Anca, în Încheierea căsătoriei şi efectele ei, coordonator I.P. Filipescu, Editura Academiei, Bucureşti, 1981, pag. 115-116; A se vedea şi D. Andrei, R. Petrescu, Examen teoretic al practicii Tribunalului Suprem referitoare la uzucapiune, în R.R.D. nr. 11/1981, pag. 45 şi urm.

5 În sens contrar, respectiv că bunul dobândit prin uzucapiunea de 10-20 de ani este comun,

Dreptul familiei 46

Dobândirea drepturilor de creanţă în patrimoniul comun al soţilor poate avea ca izvor orice act juridic generator de obligaţii, delictul civil, gestiunea de afaceri, îmbogăţirea fără just temei etc. În legătură cu creanţa ce are ca obiect transmiterea dreptului de proprietate, nu există o unitate de vederi în literatura de specialitate. În ce ne priveşte, de vreme ce, potrivit legii, în noţiunea de bun se includ şi creanţele, considerăm că acestea devin bunuri comune, dacă sunt dobândite în timpul căsătoriei, şi proprii, dacă sunt dobândite în afara acesteia 1. Concluzionând, aşadar, prin dobândire se înţelege obţinerea, sub semnul prezumţiei de comunitate, de către oricare din soţi sau de ei împreună, a unui drept patrimonial, real sau de creanţă, în temeiul legii, al unui act sau fapt juridic2. b) Calitatea dobânditorului

Vor fi considerate bunuri comune, astfel cum rezultă din prevederile art. 30 alin. (1) Codul familiei, acelea ce sunt dobândite fie de către soţi împreună, fie de către oricare dintre soţi, singur. Deci, dobânditorul trebuie să aibă calitatea de soţ. În legătură cu determinarea calităţii de soţ a dobânditorului se impun anumite precizări relativ la timpul sau durata căsătoriei. Căsătoria durează între momentul încheierii sale, care este acela în care ofiţerul de stare civilă constată că sunt îndeplinite condiţiile cerute de lege pentru căsătorie, şi acela al desfacerii căsătoriei prin divorţ, a încetării ei prin moarte sau al desfiinţării în caz de nulitate, prin hotărâre judecătorească. Dacă intervine divorţul, momentul desfacerii căsătoriei este acela al rămânerii irevocabile a hotărârii judecătoreşti prin care divorţul s-a pronunţat. Rezultă că, dacă anumite bunuri au fost dobândite în intervalul de timp de la pronunţarea hotărârii şi până la rămânerea ei irevocabilă, prezumţia de comunitate există şi în privinţa acestora3.

Faţă de terţi, potrivit art. 39 alin. (2) Codul familiei, prezumţia de comunitate încetează numai la data când s-a făcut menţiunea despre hotărârea de divorţ pe marginea actului de căsătorie sau la data când ei au cunoscut despre divorţ, pe o altă cale. Terţii vor fi îndreptăţiţi să considere comune chiar acele bunuri care, fiind dobândite după desfacerea căsătoriei, în raporturile dintre soţi sunt considerate bunuri proprii. Practica judiciară mai veche s-a şi pronunţat4, în sensul că vor fi considerate bunuri proprii, iar nu comune, acelea care au fost dobândite după data desfacerii căsătoriei prin divorţ, însă cu bani proveniţi de la celălalt soţ, în timpul căsătoriei. Soţul de la care provin banii va avea, în acest caz, numai un drept de creanţă pentru suma dată soţului dobânditor, şi nu un drept de proprietate devălmaş5. În cazul morţii fiziceşte constatată nu se pun probleme deosebite, bunurile dobândite după data decesului de către soţul supravieţuitor vor fi, evident, bunuri proprii. Căsătoria poate lua sfârşit şi prin declararea judecătorească a morţii unuia dintre soţi. Data morţii şi, deci, a încetării căsătoriei va fi aceea stabilită prin hotărâre judecătorească, ceea ce înseamnă că bunurile dobândite de soţul în viaţă după această dată şi până la rămânerea definitivă a hotărârii declarative de moarte, deşi au beneficiat, provizoriu, de prezumţia de comunitate, vor fi retroactiv considerate bunuri proprii ale soţului care le-a achiziţionat.

a se vedea P. Anca în Încheierea căsătoriei …, op. cit., pag. 116.

1 T.R. Popescu, op. cit., pag. 68. În sensul că acele creanţe, născute înainte de căsătorie în patrimoniul unui soţ, dar realizate în timpul căsătoriei, nu sunt bunuri comune, iar cele născute în timpul căsătoriei, dar realizate după căsătorie, sunt bunuri comune, a se vedea M. Eliescu, op. cit., pag. 199.

2 I. Albu, Căsătoria …, op. cit., pag. 128. 3 Trib. Supr., secţ. civ., dec. nr. 123/1983, în R.R.D. nr. 12/1983, pag. 94. 4 Trib. Supr., secţ. civ., dec. nr. 1991/1972, în C.D. 1972, pag. 221. 5 I.P. Filipescu, Tratat …, op. cit., pag. 63.


47

Aşa cum s-a remarcat în literatura juridică1 se poate ca, ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti declarative de moarte, să se dovedească prin certificatul de deces o altă dată reală a morţii, împrejurare care duce la anularea hotărârii declarative de moarte şi la schimbarea retroactivă a statutului juridic al bunurilor dobândite între cele două date, din bunuri comune în proprii sau invers, după cum data reală a morţii, dovedită prin certificatul de deces, se situează anterior sau posterior celei stabilite prin hotărâre. Aceeaşi este situaţia şi în cazul în care data morţii, stabilită prin hotărâre judecătorească, este, ulterior, rectificată. Dacă cel declarat mort prin hotărâre judecătorească este, de fapt, în viaţă, o dată cu reîntoarcerea sa sau cu administrarea dovezii că este în viaţă, comunitatea matrimonială desfiinţată prin hotărâre judecătorească declarativă de moarte reînvie retroactiv. Însă, potrivit prevederilor art. 22 din Codul familiei, dacă soţul celui declarat mort s-a recăsătorit, o dată cu reîntoarcerea acestuia prima căsătorie se consideră desfăcută pe data celei de-a doua, făcând să înceteze toate raporturile, inclusiv cele patrimoniale, generate de prima căsătorie. În cazul anulării sau al nulităţii căsătoriei, aceasta este retroactiv desfiinţată, bărbatul şi femeia fiind consideraţi că niciodată nu au fost căsătoriţi. Toate bunurile achiziţionate vor fi considerate proprii ale celui care le-a dobândit, iar cel care a contribuit cu sume proprii de bani la achiziţionarea unor bunuri de către celălalt va avea un drept de creanţă sau va fi considerat coproprietar, dacă cota sa din bunul în discuţie a fost determinată, prezumţia de comunitate funcţionând numai în cazul căsătoriei.

De la această regulă, art. 23 Codul familiei, ocrotind buna-credinţă, creează o importantă excepţie atunci când prevede că “soţul care a fost de bună-credinţă la încheierea căsătoriei, declarată nulă sau anulată, păstrează, până la data când hotărârea judecătorească rămâne definitivă, situaţia unui soţ dintr-o căsătorie valabilă”. Aceasta înseamnă că beneficiul comunităţii, în cazul căsătoriei putative, poate fi invocat numai de către soţul care a fost de bună-credinţă. Despărţirea în fapt a soţilor nu face să înceteze comunitatea matrimonială, aşa încât vor fi considerate bunuri comune şi acelea achiziţionate în astfel de perioade2. Faptul că unul dintre soţi nu a contribuit cu nimic la achiziţionarea unor bunuri în perioada despărţirii în fapt, va fi luat în considerare la stabilirea părţii din bunurile comune ce se cuvine fiecărui soţ3. Deoarece numai căsătoria generează prezumţia de comunitate, în cazul concubinajului aceasta nu funcţionează, ceea ce înseamnă că bunurile dobândite de concubini vor deveni proprietatea fiecăruia, în proporţia în care au contribuit la achiziţionarea lor4. Dovada proprietăţii indivize, în ceea ce-i priveşte pe concubini, se face raportat la fiecare bun în parte şi nu la totalitatea bunurilor, cum se procedează în cazul comunităţii de bunuri generate de căsătorie5, iar contribuţia fiecărui concubin la achiziţionarea bunurilor, fiind o problemă de fapt, urmează a fi lămurită prin

1 A. Ionaşcu, Anularea hotărârii de declarare a morţii prezumate a unei persoane a cărei

moarte reală a fost constatată anterior prin act de deces, în L.P. nr. 11/1960, pag. 53. 2 D. Rizeanu, D. Protopopescu, op. cit., pag. 32; Plenul Trib. Supr., dec. de îndrumare nr.

19/1960, L.P. nr. 9/1960, pag. 56; V.D. Zlătescu, Semnificaţia şi consecinţele juridice ale unor situaţii de fapt ivite între soţi, în lumina legislaţiei privitoare la întărirea familiei, în R.R.D. nr. 7/1967, pag. 49-50.

3 Trib. Supr., secţ. civ., dec. nr. 800/1972, în R.R.D. nr. 2/1972, pag. 172; Trib. Supr., secţ. civ., dec. nr. 1130/1973, în I.G. Mihuţă, Repertoriu … pe anii 1969-1975, pag. 21;Trib. Supr., secţ. civ., dec. nr. 630/1974, în C.D. 1974, pag. 167; Trib. Supr., secţ. civ., dec. nr. 123/1983, în R.R.D. nr. 12/1983, pag. 94; Trib. Supr., secţ. civ., dec. nr. 1868/1982, în R.R.D. nr. 11/1983, pag. 67.

4 Trib. Supr, secţ. civ., dec. nr. 183/1980, în R.R.D. nr. 9/1980, pag. 57-58;Trib. Supr., secţ. civ., dec. nr. 1241/1980, în R.R.D. nr. 1/1981, pag. 64; Trib. Supr., secţ. civ., dec. nr. 1047/1981, în R.R.D. nr. 2/1982, pag. 60.

5 Trib. Supr., secţ. civ., dec. nr. 2581/1974, în I.G. Mihuţă, Repertoriu … pe anii 1979-1975, pag. 31.

Dreptul familiei 48

probele ce se administrează în proces1. c) Momentul dobândirii Dobândirea bunurilor comune înseamnă, aşa cum s-a arătat deja, intrarea acestora în patrimoniul soţilor, astfel că momentul dobândirii este acela care potrivit dreptului comun, marchează transferul dreptului din patrimoniul unor terţe persoane în acela al soţilor. În cazul drepturilor de creanţă, în virtutea cărora se poate pretinde transmiterea dreptului de proprietate asupra unui lucru, din perspectiva caracterului de bun comun sau propriu, problemele se complică, atât în literatura juridică, cât şi în practica judiciară exprimându-se păreri diferite, uneori iremediabil divergente. Într-o primă opinie s-a susţinut că simpla dobândire a unui drept de creanţă marchează momentul în care bunul a intrat în comunitate, chiar dacă dreptul de proprietate asupra bunului ce alcătuieşte obiectul acelei creanţe este dobândit ulterior2. Într-o altă opinie s-a susţinut, fără nici o distincţie, că, de vreme ce în dreptul nostru orice bun, inclusiv drepturile de creanţă, poate deveni bun comun, din momentul în care dreptul de creanţă, având ca obiect transmiterea dreptului de proprietate asupra unui lucru, a intrat în patrimoniul unuia dintre soţi, lucrul respectiv devine bun comun3. În fine, s-a mai susţinut că dreptul de creanţă şi, respectiv, dreptul de proprietate intră în comunitate succesiv, în momente diferite, bunurile dobândite astfel devenind, prin efectul legii, bunuri comune4. Aceste opinii oferă, după cum cu uşurinţă se poate observa, soluţii numai pentru ipoteza în care ambele momente, atât cel al naşterii dreptului de creanţă, cât şi cel al dobândirii pe baza acestuia a dreptului de proprietate se situează în timpul căsătoriei, când ambele vor fi, evident, bunuri comune, sau în afara ei, când ambele vor fi bunuri proprii. Există, însă, numeroase situaţii când dreptul de creanţă, având ca obiect un drept de proprietate, este dobândit de unul din soţi înainte de încheierea căsătoriei, iar dreptul de proprietate asupra acelui lucru se dobândeşte în timpul acesteia, sau invers. O serie de clarificări se impun şi pentru situaţia locuinţelor proprietate personală, construite cu sprijinul statului, mai ales că nici în această chestiune literatura de specialitate şi practica judiciară nu au oferit soluţii unanime. S-a considerat5 că, dacă dreptul de creanţă în virtutea căruia se poate pretinde dreptul de proprietate asupra apartamentului, ca urmare a încheierii contractului de câte unul dintre soţi înainte de a fi căsătorit, se naşte anterior căsătoriei, apartamentul urmează a fi considerat bun propriu, chiar dacă procesul-verbal de predare-preluare a acestuia, care marchează momentul dobândirii dreptului de proprietate, se semnează în timpul căsătoriei. Tot astfel, dacă dreptul de creanţă s-a născut în patrimoniul comun al soţilor în timpul căsătoriei, ca urmare a încheierii contractului de construire, apartamentul va fi bun comun, chiar dacă procesul-verbal de predare-preluare va fi semnat după desfacerea sau încetarea căsătoriei. Dreptul de proprietate rămâne legat - se argumentează această opinie - de patrimoniul în care s-a născut dreptul de creanţă şi dreptul de proprietate eventual, aşa încât determinant pentru calificarea bunului ca aparţinând comunităţii sau nu este nu momentul dobândirii efective a dreptului de proprietate, ci acela al încheierii contractului de construire, adică,

1 Trib. Supr., secţ. civ., dec. nr. 2160/1971, dec. civ. nr. 1360/1970, dec. civ. nr. 1801/1972,

în I.G. Mihuţă, Repertoriu … pe anii 1969-1975, pag. 97-99; Trib. mun. Bucureşti , secţ. a IV-a civ., dec. nr. 22/1990, în I.G. Mihuţă, Culegere de practică judiciară civilă pe anul 1990, Casa de editură şi presă Şansa S.R.L., Bucureşti, 1991.

2 M. Eliescu, op. cit., pag. 199. 3 T.R. Popescu, op. cit, pag. 168. 4 I.P. Filipescu, Tratat …, op. cit., pag. 69. 5 D. Chirică, Locuinţele construite cu credit de stat şi comunitatea de bunuri a soţilor, în

R.R.D. nr. 6/1984, pag. 11-16.


49

adăugăm noi, acela al naşterii dreptului de creanţă. “Un drept cu conţinut patrimonial - fie el de creanţă sau drept de proprietate eventual - este şi rămâne legat de patrimoniul în care s-a născut, schimbarea stării civile a subiectului (subiecţilor) activ(i) al (ai) unui astfel de drept, prin căsătorie sau desfacerea căsătoriei, după caz, nefiind o împrejurare de natură să determine trecerea bunului din patrimoniul în care s-a născut şi fixat într-un altul, la executarea creanţei sau la realizarea eventualităţii, după caz”1. Dobândirea proprietăţii este efectul unei cauze, care este dreptul de creanţă; or, acest efect nu poate fi mai important decât cauza care l-a determinat2. Practica judiciară şi, în special, cea a fostului Tribunal Suprem s-a situat pe o poziţie contrară. Se consideră că hotărâtor pentru determinarea caracterului de bun comun sau propriu, asupra locuinţei construite cu credit de la stat, este nu momentul încheierii contractului de construire, ci acel al semnării procesului-verbal de predare-preluare, care este privit ca moment al dobândirii dreptului de proprietate, chiar în cazul în care contractul de construire a fost încheiat numai de către unul dintre soţi înainte de încheierea căsătoriei. Se argumentează în această opinie că, dacă apartamentul a fost predat, prin procesul-verbal de predare-preluare, în timpul căsătoriei, el constituie bun comun al soţilor, întrucât dreptul de proprietate nu se dobândeşte prin contract, ci la predarea efectivă a locuinţei3.

Soluţionarea acestei chestiuni a fost realizată de alţi autori mult mai tranşant4, arătându-se că atât dreptul de creanţă, cât şi dreptul de proprietate sunt bunuri pentru care interesează data dobândirii lor şi, prin urmare, dacă oricare dintre aceste drepturi este dobândit în timpul căsătoriei, bunul este comun, dacă nu se încadrează în categoriile expres şi limitativ prevăzute de legiuitor cu titlu de excepţie în art. 31 Codul familiei. În ceea ce ne priveşte, considerăm că criteriile îndeobşte acceptate de doctrina şi practica judiciară pentru determinarea caracterului bunurilor soţilor nu trebuie privite decât ca un ghid general, absolutizarea lor nefiind admisibilă, fiindcă diferite categorii de bunuri comportă particularităţi în privinţa dobândirii lor, a căror ignorare ar putea duce la soluţii inacceptabile. Apreciem, de asemenea, că soluţia problemei ar putea fi influenţată şi de răspunsul la întrebarea - ce are un rol hotărâtor: captarea creanţei în patrimoniul soţilor sau a dreptului de proprietate? Particularităţile semnalate deja cu privire la dobândirea unor categorii de bunuri comune sau proprii urmează a fi mai îndeaproape analizate în cele ce urmează. Se mai impune, însă, precizarea că bunurile dobândite în timpul căsătoriei prin convenţii afectate de termen sunt bunuri comune, iar cele înstrăinate în timpul căsătoriei prin astfel de convenţii nu mai fac parte din comunitate. Dacă acele convenţii sunt efectuate sub condiţie, soluţia diferă după cum condiţia este suspensivă sau rezolutorie. Bunurile achiziţionate în timpul căsătoriei sub condiţie suspensivă nu vor fi considerate bunuri comune decât în situaţia în care condiţia s-a realizat. O dată condiţia realizată, chiar după desfacerea căsătoriei, bunurile vor fi considerate comune, fiindcă realizarea condiţiei are efect retroactiv. Dacă bunul a fost achiziţionat în timpul căsătoriei sub condiţie rezolutorie, actul juridic produce efecte imediat, bunul devenind comun. Realizarea condiţiei face

1 Idem, pag. 13. 2 Idem, pag. 14. 3 Trib. Supr., secţ. civ., dec. nr. 215/1982, în R.R.D. nr. 12/1982, pag. 60; Trib. Supr., secţ.

civ., dec. nr. 1799/1982, în C.D. 1982, pag. 8-10. În acelaşi sens, P. Anca, Natura juridică a contractului de construire de locuinţe proprietate personală, în R.R.D. nr. 5/1977, pag. 39; E. Bolbose, Cu privire la dreptul de proprietate asupra locuinţei construite de soţi cu credit de stat, în R.R.D. nr. 3/1980, pag. 39-40; Fr. Deak, Examen teoretic al practicii judiciare privind contractele de construire de locuinţe proprietate personală şi de vânzare-cumpărare a locuinţelor din fondul locativ de stat, în R.R.D. nr. 7/1982, pag. 25; C. Toader, Discuţii cu privire la partajarea unui apartament ce constituie bun comun al soţilor, nota II, în revista Dreptul nr. 2/1996, pag. 31.

4 I.P. Filipescu, Tratat …, op. cit., pag. 70.

Dreptul familiei 50

ca actul juridic să se desfiinţeze cu efect retroactiv, considerându-se că nu a fost niciodată încheiat. Aceleaşi soluţii se impun şi în cazul înstrăinării unui bun prin convenţie afectată de condiţie1.

3.2.3. Sfera bunurilor comune În principiu prezumţia de comunitate se aplică oricăror categorii de bunuri, dacă au fost dobândite de soţi în timpul căsătoriei, cu excepţia acelora care sunt considerate de lege bunuri proprii. Se apreciază ca fiind bunuri comune orice lucruri care pot fi obiect de drepturi şi obligaţii patrimoniale şi drepturile reale privind bunurile respective. Cu toate acestea, în legătură cu anumite categorii de bunuri se impun o serie de precizări, cu atât mai mult cu cât calificarea lor ca bunuri comune sau proprii a fost controversată în literatura juridică. a) Venitul din muncă Calificarea venitului din muncă al soţilor ca bun comun sau propriu a format obiectul unor numeroase discuţii în literatura juridică. Sorgintea lor se află în diversitatea caracteristicilor pe care Codul familiei, pe de o parte, şi legislaţia extrinsecă, mai ales cea de dreptul muncii, pe de altă parte, le conferă veniturilor din muncă.

Discuţiile s-au purtat mai întâi în legătură cu salariul fiecărui soţ, fiind apoi extinse şi la alte forme ale venitului din muncă, fiindcă, în adevăr, concluziile privitoare la salariu sunt valabile şi pentru alte venituri din muncă, cu excepţia acelor care sunt considerate, potrivit dispoziţiilor art. 31 lit. d) Codul familiei, ca fiind bunuri proprii2.

Opinia dominantă în literatura juridică este aceea potrivit căreia venitul din muncă este bun comun al soţilor3, în sprijinul ei aducându-se argumente desprinse mai ales din prevederile art. 30 şi 31 Codul familiei, din care prezentăm mai jos pe cele mai importante.

Pentru calificarea corectă a câştigului din muncă trebuie să avem în vedere nu legislaţia muncii privitoare la salariu, ci prevederile art. 30 şi 31 Codul familiei, care sunt de strictă interpretare, atât în ceea ce priveşte regula instituită de art. 30, în sensul că orice bunuri dobândite de soţi în timpul căsătoriei sunt bunuri comune, cât şi în ce priveşte excepţiile limitativ precizate de art. 31 Codul familiei. Aşa fiind, venitul din muncă nefigurând în nici una din categoriile enumerate de art. 31 Codul familiei ca exceptate de la regimul comunităţii, trebuie considerat bun comun al soţilor. Faptul că nu se aminteşte această categorie ca fiind bun propriu nu este o omisiune legislativă, ci acest aspect relevă intenţia legiuitorului de a cuprinde venitul din muncă în categoria bunurilor comune. Atunci când legiuitorul a voit ca anumite venituri să fie exceptate de la regimul comunităţii a făcut-o în mod explicit. Este cazul premiilor şi al recompenselor prevăzute de art. 31 lit. d) Codul familiei. De asemenea, nu se poate crede nici că legiuitorul a lăsat această importantă categorie de bunuri pe seama interpretului.

Dacă salariul ar fi considerat bun propriu, în virtutea art. 31 lit. f) Codul familiei orice s-ar dobândi cu acesta ar trebui considerat tot bun propriu, ceea ce nu poate fi admis, având în vedere că el este destinat, în principal, susţinerii sarcinilor căsătoriei. Pe cale de consecinţă, câştigul din muncă ar trebui considerat bun comun nu numai după ce a fost încasat, ci şi atunci când se prezintă sub forma unei creanţe neîncasate4. Se recunosc, însă, şi anumite limitări ale tezei câştigului din muncă bun comun, aduse mai ales prin legislaţia extrinsecă raporturilor de familie5. Potrivit legislaţiei muncii, soţul celui încadrat

1 Ibidem. 2 A. Ionaşcu ş.a., Familia şi rolul ei în societatea socialistă, Editura Dacia, Cluj-Napoca,

1975, pag. 137. 3 M. Eliescu, op. cit., pag. 235-253; T.R. Popescu, op. cit., pag. 185-191; C. Oprişan,

Salariul fiecăruia dintre soţi este bun comun sau bun propriu?, în L.P. nr. 10/1957, pag. 1189 şi urm; A. Ionaşcu ş.a., op. cit., pag. 137.

4 M. Eliescu, op. cit., pag. 251. 5 Idem, pag. 247.


51

în muncă nu poate emite pretenţii legate de plata salariului şi nici alte pretenţii decurgând din contractul de muncă al celuilalt soţ, negăsindu-şi aplicarea dispoziţiile art. 35 Codul familiei relative la mandatul tacit. Tot astfel, procedura imputaţiei instituită de Codul muncii nu se conciliază cu teza potrivit căreia creanţa celui încadrat în muncă ar fi bun comun, căci într-o atare ipoteză societatea ar trebui mai întâi să urmărească, potrivit dispoziţiilor art. 33 Codul familiei, bunurile proprii ale soţului angajat, şi numai după împărţirea bunurilor comune s-ar putea îndestula din însăşi creanţa salariului celui încadrat. Nu în ultimul rând, trebuie menţionat faptul că plata salariului sau altor sume cuvenite celui angajat către alte persoane se poate face numai în temeiul unei procuri, indiferent dacă această persoană este soţul său. La polul opus, s-a conturat în literatura juridică o altă opinie, potrivit căreia salariul este bun propriu1. Se susţine că nemenţionarea de către art. 31 Codul familiei a salariului printre bunurile exceptate de la comunitate nu se datorează faptului că acesta ar fi bun comun, ci pentru că salariul nu este un bun dobândit fără muncă şi nici provenit din economiile realizate din sume câştigate prin muncă, ci un mijloc prin care se pot dobândi atât bunuri comune, cât şi proprii.

Salariul poate fi urmărit pentru datoriile personale ale soţului angajat, ceea ce înseamnă că nu constituie bun comun, de vreme ce bunurile comune nu pot fi urmărite, potrivit art. 33 Codul familiei, de creditorii personali ai soţului decât după urmărirea bunurilor proprii prin împărţirea bunurilor comune (art. 33 alin. (2) Codul familiei).

Potrivit dispoziţiilor art. 86 şi 41 Codul familiei, soţii îşi datorează reciproc întreţinerea, iar ea se stabileşte în funcţie de veniturile fiecăruia; potrivit dispoziţiilor art. 29 Codul familiei soţii au îndatorirea de a contribui la cheltuielile căsniciei, în raport cu mijloacele fiecăruia. Aşa fiind, conchid susţinătorii acestei opinii, salariul nu poate fi considerat decât bun propriu al fiecăruia dintre soţi. Un alt argument invocat în sprijinul acestei teorii a fost şi acela că, deşi Codul familiei a instituit regimul comunităţii de bunuri, el nu l-a instituit şi pe cel al comunităţii de patrimonii. Dacă salariul este exclus din patrimoniul fiecărui soţ, practic se proclamă inexistenţa acestuia. Subrogaţia reală funcţionează numai în cazul bunurilor prevăzute de art. 31 Codul familiei, astfel explicându-se pentru ce bunurile dobândite din salariu şi enumerate în acest text legal nu devin comune. Într-o altă opinie2 se face distincţie între salariul neîncasat, când există doar un drept de creanţă în patrimoniul soţului angajat, şi salariul încasat, care constituie un bun de afectaţiune, din el putându-se achiziţiona atât bunuri comune, cât şi bunuri proprii. A existat şi o altă părere3, în sensul că salariul constituie bun propriu de afectaţiune, făcându-se precizarea că dispoziţiile Codului muncii şi cele ale Codului familiei nu se pot aplica concomitent, ci numai succesiv. Salariul, în această opinie, - fie că nu a fost încasat, deci apare ca un drept de creanţă, fie că a fost încasat, şi se evidenţiază ca un drept real - este un bun propriu. Până la plata salariului i se aplică dispoziţiile Codului muncii, iar după încasarea lui de către cel angajat se aplică prezumţia de comunitate, dar numai bunurilor dobândite din salariu, dacă nu se încadrează în categoria celor proprii. După cum se poate constata, ultimele două opinii au la bază aceleaşi raţionamente, între ele

1 I.P. Filipescu, Dreptul familiei, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1965, pag. 63;

D. Sadoveanu, Regimul comunităţii de bunuri ale soţilor şi salariul, în J.N. nr. 1/1956, pag. 85. 2 S. Brădeanu, Salariul fiecăruia dintre soţi poate fi considerat ca bun comun al ambilor

soţi, în L.P. nr. 4/1958, pag. 34; D. Ciobanu, Poate fi oare salariul încadrat în masa bunurilor comune sau în masa bunurilor proprii?, în J.N. nr. 2/1959, pag. 284; D. Rizeanu, D. Protopopescu, op. cit., pag. 133 şi urm.

3 I. Albu, Dreptul familiei, op. cit., pag. 140; Idem, Consideraţii de “lege lata şi lege ferenda” privind regimul juridic al câştigului din muncă al soţilor, în R.R.D. nr. 2/1974, pag. 28-33.

Dreptul familiei 52

existând doar deosebiri de nuanţă. În ceea ce ne priveşte, considerăm că se impune distincţia între salariul neîncasat, când el apare ca un drept de creanţă, iar regimul aplicabil lui este guvernat în exclusivitate de normele dreptului muncii, şi regimul juridic al salariului încasat, când acesta se evidenţiază ca un drept real de proprietate1. În această a doua fază se observă tendinţa autorilor, chiar şi a acelora care au susţinut că salariul este bun propriu2, precum şi a practicii judiciare3, de a considera că salariul este guvernat de prezumţia de comunitate instituită de Codul familiei, fiind aşadar bun comun. Nu putem ignora ceea ce s-a arătat în literatura de specialitate4 şi în practica judiciară5, anume că din salariu se pot dobândi atât bunuri proprii cât şi bunuri comune, aşa încât ceea ce îi determină în ultimă instanţă caracterul este actul de afectare, destinaţia sa economică. Împărtăşim astfel părerea că nici după ce a fost încasat salariul nu devine, ipso facto, bun comun, păstrându-şi caracterul de bun propriu până în momentul în care din el s-au achiziţionat bunuri care pot fi comune sau proprii. Prin analogie, practica judecătorească şi literatura de specialitate au mai considerat a fi bunuri comune şi sumele de bani obţinute în timpul căsătoriei de la Casa de Ajutor Reciproc6, pensiile din cadrul asigurărilor sociale7, precum şi bursele primite de către unul dintre soţi în străinătate, urmare a unei convenţii de colaborare ştiinţifică8 şi veniturile din muncă ale cooperatorilor. Deşi în legătură cu remuneraţia autorilor se aplică aceleaşi reguli, se impun totuşi anumite precizări determinate de specificul dreptului de autor.

Potrivit prevederilor art. 31 lit. d) Codul familiei, manuscrisele ştiinţifice sau literare, schiţele şi proiectele artistice, proiectele de invenţii, precum şi alte asemenea creaţii sunt bunuri proprii, în considerarea efortului şi calităţilor legate strict de persoana celui care le-a creat. Din momentul valorificării lor se nasc anumite drepturi patrimoniale cu privire la care se pune problema încadrării lor în categoria bunurilor proprii sau comune. Opinia dominantă în literatura de specialitate, împărtăşită şi de o parte a practicii (inclusiv cea a fostului Tribunal Suprem) este aceea că remuneraţia cuvenită autorilor pentru operele de creaţie intelectuală constituie bun comun al ambilor soţi, dacă a fost încasată în timpul căsătoriei, chiar dacă opera a fost realizată înainte de încheierea ei, după cum remuneraţia încasată după desfacerea căsătoriei constituie bun propriu, chiar dacă opera a fost realizată în timpul ei9. În cazul despăgubirilor datorate autorului pentru folosirea fără drept a operei, momentul în

1 P. Anca, nota II la dec. civ. nr. 516/1980 a Trib. jud. Gorj, în R.R.D. nr. 10/1981, pag. 53-

57. 2 I.P. Filipescu, Tratat …, op. cit., pag. 100-101; P. Anca, în Încheierea căsătoriei …, op.

cit., pag. 110. 3 Trib. Supr., secţ. civ., dec. nr. 1977/1975, în C.D. 1975, pag. 142; Trib. Supr., secţ. civ.,

dec. nr. 672/1978, în R.R.D. nr. 11/1978, pag. 59. 4 I. Albu, Dreptul familiei, op. cit., pag. 141. 5 Trib. Supr., secţ. civ., dec. nr. 2016/1976, în C.D. 1976, pag. 163. 6 I.P. Filipescu, Tratat …, op. cit., pag. 101; Trib. Supr., secţ. civ., dec. nr. 1912/30.11.1976,

în R.R.D. nr. 6/1977, pag. 58. 7 Trib. Supr., secţ. civ., dec. nr. 2016/2.12.1976, în C.D. 1976, pag. 163. 8 I.P. Filipescu, Tratat …, op. cit., pag. 101; I. Mihuţă, Probleme de drept din practica

secţiei civile a Tribunalului Suprem, în R.R.D. nr. 9/1977, pag. 45 şi urm. 9 P. Anca, Încheierea căsătoriei …, op. cit., pag. 112; Trib. Supr., secţ. civ., dec. nr.

1309/1976, în C.D. 1976, pag. 170. De menţionat că, dacă valorificarea unui drept patrimonial de autor implică prerogative nepatrimoniale ce se află la dispoziţia efectivă a autorului operei, nu se poate vorbi de bun comun al soţilor - T.R. Popescu, op. cit., pag. 194.


53

care acestea devin comune este cel al naşterii dreptului de creanţă respectiv1. De lege ferenda, considerăm că remuneraţia pentru opere de creaţie intelectuală, de orice natură ar fi, trebuie considerată bun propriu al celui care realizează astfel de opere. O atare activitate nu poate fi asimilată, în opinia noastră, cu oricare altă activitate obişnuită al cărei rezultat - salariul - este considerat bun comun. Tocmai caracterul excepţional al acestei activităţi, strict legată de calităţile, talentul şi efortul deosebit al celui care creează opere de acest fel pledează pentru considerarea remuneraţiei dreptului de autor ca bun propriu.

În cazul transmiterii drepturilor patrimoniale derivate din dreptul de autor, situaţia este diferită după cum sunt transmise cu titlu gratuit, prin donaţie sau testament, când, aşa cum rezultă din prevederile art. 31 lit. b) Codul familiei, vor deveni bunuri proprii ale soţului gratificat, cu excepţia cazului când dispunătorul a prevăzut că ele sunt comune sau sunt transmise prin acte oneroase, şi atunci ele vor deveni bunuri comune ale soţilor dobânditori. Este vorba, evident, în aceste cazuri, de subiecţi derivaţi ai dreptului de autor. b) Imobilele

Deşi prezumţia de comunitate funcţionează şi în cazul bunurilor imobile dobândite în timpul căsătoriei, anumite precizări se impun, totuşi, întrucât uneori numai unul dintre soţi figurează în actul de dobândire sau doar unul dintre soţi este înscris în cartea funciară ori în registrele de transcripţiuni şi inscripţiuni. Întrucât în cazul actelor juridice privind imobilele este necesară forma autentică, notarul public are îndatorirea, în virtutea rolului său activ, să desluşească adevăratele raporturi dintre părţi şi să refuze întocmirea actului în cazul încălcării prevederilor legale imperative. La actele de dobândire a imobilelor nu este necesară manifestarea expresă de voinţă a ambilor soţi, cum pretinde legea în cazul actelor juridice de înstrăinare. Aşa fiind, notarul public va refuza întocmirea actului de dobândire a imobilului pe numele unuia dintre soţi doar în cazul în care ar exista opunere din partea celuilalt soţ, altfel el nefiind în măsură să facă cercetări cu privire la starea civilă a persoanei solicitante, ci este obligat să ia act de declaraţiile părţilor. Aceasta nu înseamnă că bunul dobândit în atare condiţii va forma proprietatea exclusivă a soţului care figurează în actul de dobândire; dimpotrivă, bunul este supus regimului juridic al comunităţii de bunuri, indiferent dacă în actul de dobândire figurează numai unul din soţi sau nici nu se face menţiune în cuprinsul său că este căsătorit. De la această regulă fac excepţie, desigur, imobilele dobândite în condiţiile art. 31 lit. b Codul familiei, care vor fi considerate bunuri proprii ale soţului dobânditor. Notarul public nu poate, chiar dacă ambii soţi o cer, să determine în cuprinsul actului de dobândire cotele de proprietate ale fiecărui soţ, întrucât regimul juridic consacrat de legiuitor al bunurilor dobândite în timpul căsătoriei este acela al proprietăţii comune în devălmăşie. Dacă, aşadar, actele juridice de dobândire se pot încheia pe numele unui singur soţ, tot astfel se poate face şi înscrierea bunului în cartea funciară. Soţii pot, însă, de comun acord, potrivit art. 44 din Decretul nr. 32/1954, să ceară înscrierea dreptului celuilalt soţ. Dacă soţul care figurează singur la cartea funciară se opune, celălalt soţ va putea să obţină înscrierea dreptului său pe calea acţiunii în prestaţie tabulară2. Fostul Tribunal Suprem a hotărât3 că soţul interesat este în drept să ceară, pe calea acţiunii în constatare, prevăzută de art. 111 Cod procedură civilă, să se stabilească dreptul de proprietate în devălmăşie asupra unui bun care figurează numai pe numele celuilalt soţ. Interesul său este determinat de împrejurări ca aceea că bunul sau bunurile sunt în posesia celuilalt soţ, care ar putea să le înstrăineze, neputându-se obţine în timpul căsătoriei împărţirea lor, astfel că stabilirea neechivocă a drepturilor sale, cu putere de lucru judecat, este admisibilă.

1 O. Căpăţână, În legătură cu bunurile comune ale soţilor şi opera de creaţie intelectuală, în

L.P. nr. 6/1960, pag. 48. 2 S. Brădeanu, Probleme de drept cu privire specială asupra dreptului de superficie, în J.N.

nr. 1/1957, pag. 47. 3 Plenul Trib. Supr., dec. de îndrumare nr. 3/1974, în C.D. 1974, pag. 11.

Dreptul familiei 54

Aşa cum s-a precizat în literatura juridică1 oricare dintre soţi poate să ceară chiar notarea la cartea funciară a calităţii de bun comun, acest fapt ocrotind şi interesele terţilor care doresc să încheie acte juridice cu privire la un bun supus prezumţiei de comunitate. Prin aceste mijloace se urmăreşte, deci, a se realiza concordanţa între situaţia juridică reală a bunului şi unele aparenţe formale.

• Construcţiile efectuate de soţi pe terenul unuia dintre ei În cazul construcţiilor efectuate de soţi pe terenul proprietatea unuia dintre ei se impun

anumite precizări, întrucât intră în coliziune două prezumţii juris tantum, şi anume aceea consacrată de art. 492 Cod civil, potrivit căreia proprietarul terenului devine prin accesiune şi proprietarul construcţiilor edificate asupra acestuia şi prezumţia comunităţii, rezultând din art. 30 Codul familiei.

Regula ce urmează a se aplica în cazul despre care facem vorbire nu va fi cea izvorâtă din prevederile art. 492 şi 494 Cod civil sau, cel puţin, nu în întregime aceasta, ci aceea a regimului comunităţii, care are prioritate, astfel că, de principiu, indiferent căruia dintre soţi îi aparţine terenul asupra căruia s-a construit, dacă acea construcţie a fost edificată de soţi în timpul căsătoriei, ea va deveni bun comun în devălmăşie al soţilor. Dat fiind însă, complexitatea situaţiilor de fapt, regula enunţată urmează a fi aplicată cu anumite nuanţări: a) În situaţia în care unul dintre soţi construieşte cu mijloace comune pe terenul proprietatea celuilalt soţ, cu acordul acestuia, soţul proprietar al terenului nu va deveni şi proprietar al construcţiei, ci aceasta va fi bun comun în devălmăşie al ambilor soţi. Soţul constructor având un drept de superficie, soţul proprietar al terenului rămâne pe mai departe proprietar asupra acestuia, dar dreptul său de proprietate este grevat de dreptul de folosinţă al celuilalt soţ2.

Soluţia rămâne valabilă şi după intrarea în vigoare a Legii nr. 58/19743, precum şi după aplicarea Legii nr. 9/1990 (privind interzicerea temporară a înstrăinărilor terenurilor prin acte între vii) şi abrogarea Legii nr. 58/1974. Aceeaşi este soluţia în cazul construcţiilor adaos la unele construcţii mai vechi alăturate sau învecinate cu acestea, respectiv construcţiile noi vor deveni proprietatea comună a ambilor soţi, iar terenurile şi construcţiile vechi vor rămâne, mai departe, proprietatea exclusivă a soţului titular, ab initio, al dreptului de proprietate. Şi în acest caz, soţul constructor, neproprietar asupra terenului, va avea un drept de folosinţă asupra acestuia, care va greva dreptul de proprietate asupra terenului celuilalt soţ4.

Cu toate modificările legislative intervenite prin apariţia Legii nr. 18/1991 a fondului funciar5 şi a Legii nr. 50/1991 privind autorizarea executării construcţiilor şi unele măsuri pentru

1 C. Iulian, Notă de practică judiciară, în L.P. nr. 9/1960, pag. 99. 2 Trib. Supr., secţ. civ., dec. nr. 2065/1956, în L.P. nr. 6/1957, pag. 727; Trib. Supr., secţ.

civ., dec. nr. 1457/1956, în L.P. nr. 6/1957, pag. 750; Trib. Supr., secţ. civ., dec. nr. 70/1960, în L.P. nr. 10/1960, pag. 98; S. Brădeanu, notă, în L.P. nr. 6/1957, pag. 750; D. Rizeanu, Observaţii pe marginea deciziei de îndrumare nr. 13/1959 a Plenului Tribunalului Suprem cu privire la aplicarea dispoziţiei art. 494 din Codul civil, în L.P. nr. 10/1961, pag. 674.

3 Trib. Supr., secţ. civ., dec. nr. 2167/15.11.1972, în C.D. 1972, pag. 212; Trib. Supr., secţ. civ., dec. nr. 168/1977, în R.R.D. nr. 3/1978, pag. 61; dec. nr. 566/1979, în R.R.D. nr. 8/1979, pag. 55; Pentru dobândirea dreptului de superficie ca urmare a partajului, a se vedea Trib. Supr., secţ. civ., dec. nr. 1325/1977, în R.R.D. nr. 2/1978, pag. 54; I. Mihuţă, Probleme de drept din practica pe anul 1977 a Tribunalului Suprem în materie civilă, în R.R.D. nr. 6/1978, pag. 27 şi urm.; Gh. Dobrican, Din practica aplicării regimului legal al terenurilor aferente construcţiilor înstrăinate, în R.R.D. nr. 7/1978, pag. 15 şi urm.; S. Brădeanu, Unele porbleme privind drepturile de superficie, de abitaţie şi de servitute, în lumina prevederilor Legilor nr. 58 şi 59/1974, în R.R.D. nr. 5/1977, pag. 30.

4 Plenul Trib. Supr., dec. de îndrumare nr. 19/1969, în C.D. 1960, pag. 62. 5 Modificată prin Legea nr. 169/1997 şi republicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 1/5


55

realizarea locuinţelor, se reţine că, în prezent, soluţia este aceeaşi, în sensul că soţul constructor dobândeşte dreptul de proprietate în devălmăşie asupra construcţiilor ridicate, alăturate, învecinate sau suprapuse, acea construcţie devenind bun comun al soţilor1.

b) Dacă unul dintre soţi ridică o construcţie pe terenul proprietatea celuilalt, cu mijloace comune, dar fără consimţământul sau chiar împotriva voinţei soţului proprietar al terenului, soţul constructor va fi considerat constructor de rea-credinţă, în sensul art. 494 Cod civil, iar drepturile care i se cuvin vor fi considerate bunuri comune.

c) Construcţia edificată de soţi împreună, cu mijloace comune, pe terenul proprietate a unuia dintre ei, va fi evident, bun comun al soţilor, soţul neproprietar asupra terenului având un drept de superficie, respectiv drept de proprietate comună în devălmăşie asupra construcţiei şi un drept de folosinţă asupra porţiunii din teren aferentă construcţiei2.

d) În cazul în care unul dintre soţi ridică acea construcţie cu mijloace proprii, pe terenul proprietate a celuilalt soţ, cu consimţământul acestuia, construcţia va fi bun propriu al soţului constructor, care este titularul unui drept de superficie ce grevează dreptul de proprietate asupra terenului, al cărui titular rămâne, pe mai departe, celălalt soţ.

e) Dacă o construcţie este edificată de unul din soţi cu mijloace proprii pe terenul celuilalt soţ, dar fără consimţământul acestuia sau chiar împotriva voinţei sale, soţul constructor este de rea-credinţă, nedobândind dreptul de superficie şi urmează a se aplica dispoziţiile art. 494 Cod civil.

f) Când construcţia este edificată de către unul din soţi cu mijloace proprii pe terenul proprietate comună a ambilor soţi, dacă a existat şi consimţământul celuilalt soţ, construcţia rămâne bun propriu al soţului constructor. Dacă nu a avut şi consimţământul celuilalt soţ sau a construit chiar împotriva voinţei acestuia, soţul constructor are numai drepturile izvorâte din art. 494 Cod civil.

• Recondiţionări, reparaţii, adaosuri la construcţii vechi În cazul în care ambii soţi efectuează reparaţii sau lucrări de îmbunătăţire la o construcţie

proprietatea unuia dintre ei, acea construcţie rămâne pe mai departe bun propriu al soţului titular al dreptului de proprietate, însă sporul de valoare adus acesteia prin lucrările noi constituie bun comun3, cu condiţia să fi adus un spor de valoare, nu şi atunci când ele au fost necesare ca urmare a uzurii determinate de folosinţa în comun a imobilului4. Sporul de valoare adus imobilului prin lucrări de îmbunătăţire, renovări etc., efectuate de ambii soţi, constituie bun comun5 şi atunci când imobilul este proprietatea indiviză a unuia din soţi şi a altor persoane. Dreptul de creanţă al soţului neproprietar poate fi valorificat numai cu ocazia partajării bunurilor comune, când se determină cota de contribuţie a fiecărui soţ. Dacă, însă, ca urmare a lucrărilor de îmbunătăţire de mai mare amploare, a rezultat un bun cu totul nou, el va fi considerat bun comun dobândit în timpul căsătoriei în întregul său6. Trebuie

ianuarie 1998 şi completată prin Legea nr. 1/2000 pentru reconstituirea dreptului de proprietate asupra terenurilor agricole şi cele forestiere, solicitate potrivit Legii fondului funciar nr. 18/1991 şi ale Legii nr. 169/1997, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 8/12 ianuarie 2000.

1 I.P. Filipescu, Tratat …, op. cit., pag. 108. 2 Trib. Supr., dec. de îndrumare nr. 19/8.09.1960, în L.P. nr. 9/1960, pag. 50-60; Trib. Supr.,

secţ. civ., dec. nr. 566/ 1979, în C.D. 1979, pag. 15; Trib. Supr., secţ. civ., dec. nr. 1261/1982, în R.R.D. nr. 7/1983, pag. 58.

3 Trib. Supr., secţ. civ., dec. nr. 19/1982, în C.D. 1982, pag. 119-120; Trib. Supr., secţ. civ., dec. nr. 1261/1982, citată.

4 Plenul Trib. Supr., dec. de îndrumare nr. 19/1960, pag. 29;Trib. Supr., secţ. civ., dec. nr. 1751/1974, în R.R.D. nr. 6/1975, pag. 65.

5 Trib. Supr., secţ. civ., dec. nr. 1797/1971, în I.G. Mihuţă, Repertoriu … pe anii 1969-1975, pag. 19.

6 Trib. Supr., secţ. civ., dec. nr. 723/1978, în C.D. 1978, pag. 165; Trib. Supr., secţ. civ., dec.

Dreptul familiei 56

precizat că nu ne aflăm în această situaţie atunci când, cu materialele rezultate din vechiul imobil, bun propriu al unuia din soţi, s-a construit unul nou, căci, dacă am admite că, şi în acest caz, bunul rezultat va fi comun, ar însemna o schimbare a statutului juridic al bunului, din bun propriu în bun comun, cu ignorarea prevederilor art. 31 lit. f) Codul familiei, potrivit cărora valoarea care reprezintă şi înlocuieşte bunul propriu sau bunul în care a trecut această valoare rămâne bun propriu ca urmare a subrogaţiei reale. Fostul Tribunal Suprem1 a admis, totuşi, într-o decizie de speţă, că, dacă la renovarea casei, bun propriu al unuia din soţi, celălalt soţ contribuie cu materiale proprii, instanţa trebuie să examineze, cu ocazia procesului de partaj, dacă părţile, prin convenţie - expresă sau tacită - nu s-au înţeles ca şi soţul care a contribuit cu materiale proprii să dobândească un drept real de proprietate, şi nu unul de creanţă.

• Construcţii edificate de soţi pe terenul proprietatea unei terţe persoane În general, faptul edificării unei construcţii pe terenul proprietate a unui terţ a dat naştere la numeroase şi dificile probleme juridice, asupra cărora practica judiciară şi literatura de specialitate au fost chemate a se pronunţa. Dificultăţile de găsire a unui răspuns au fost generate, de fapt, de adoptarea Legii nr. 58/1974 privind sistematizarea teritoriului şi a Legii nr. 59/1974 privind fondul funciar (în prezent abrogate), şi anume de dispoziţiile prin care terenurile de orice fel, proprietatea persoanelor fizice, nu puteau fi înstrăinate prin acte juridice, dreptul de proprietate asupra lor putând fi dobândit doar prin moştenire legală. Dispoziţiile acestor acte normative au fost interpretate în sensul că nu numai înstrăinarea dreptului de proprietate era interzisă, ci şi a dezmembrămintelor acestuia, ceea ce a condus la concluzia că, după apariţia acestor acte normative, nu se mai putea recunoaşte în favoarea constructorului pe terenul altei persoane dreptul de superficie2.

În ceea ce ne priveşte considerăm că prin Legea nr. 58/1974 s-a interzis numai înstrăinarea dreptului de proprietate3 nu şi a dezmembrămintelor sale, astfel încât, pe cale de consecinţă, dreptul de superficie se putea constitui şi după apariţia acestui act normativ. De altfel, în unele situaţii, ca în cazul soţului care a construit pe terenul proprietatea celuilalt soţ, acest raţionament a fost acceptat atât de literatură, cât şi de practică. Chiar şi sub imperiul vechilor reglementări legale constituirea dreptului de superficie a fost admisă, totuşi, în unele situaţii de excepţie, ca cea a soţilor care construiesc pe terenul proprietatea unuia dintre ei, a copiilor care construiesc pe terenul proprietatea părinţilor4 şi când dreptul de

nr. 1277/1981, în R.R.D. nr. 4/1982, pag. 67.

1 Trib. Supr., secţ. civ., dec. nr. 391/1981, în R.R.D. nr. 11/1981, pag. 46. 2 S. Brădeanu, Unele probleme privind …, op. cit., pag. 30 şi urm; M. Mayo, Consecinţele

ridicării unei construcţii de către beneficiarul unui antecontract de vânzare-cumpărare neurmat de actul autentic de înstrăinare, în R.R.D. nr. 7/1976, pag. 27; Tr. Ionaşcu, S. Brădeanu, Drepturile reale principale în R.S.R., Editura Academiei, Bucureşti, 1978, pag. 128; L. Pop, Regimul juridic al terenurilor destinate localităţilor, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1980, pag. 231 şi urm.; C. Bîrsan, Regimul juridic al bunurilor imobile, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983, pag. 62 şi urm.; I. Mihuţă, Probleme de drept din practica pe anul 1977 a Tribunalului Suprem în materie civilă, op. cit., pag. 27 şi urm.; Gh. Dobrican, Din practica aplicării …, op. cit., pag. 15 şi urm; Trib. Supr., secţ. civ., dec. nr. 1966/1977, în R.R.D. nr. 5/1978, pag. 56; Trib. Supr., secţ. civ., dec. nr. 1927/1976, în C.D. 1976, pag. 60-62. În acelaşi sens, Trib. Supr., secţ. civ., dec. nr. 1527/1977, în C.D. 1977, pag. 12; dec. nr. 1584/1979, în R.R.D. nr. 3/1980, pag. 67.

3 În sensul că acele contracte de vânzare-cumpărare, încheiate în forma înscrisului sub semnătură privată, având ca obiect terenuri, sub imperiul Legii nr. 58/1974 şi nr. 59/1974, sunt antecontracte valabil încheiate, afectate, însă, de o condiţie suspensivă, constând în reintrarea terenurilor în circuitul civil, a se vedea L. Pop, Dreptul de proprietate şi dezmembrămintele sale, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1996, pag. 146.

4 L. Pop, Dreptul …, op. cit., pag. 238-241; R. Petrescu, Examen al practicii judiciare privind regimul juridic al circulaţiei terenurilor, în R.R.D. nr. 11/1977, pag. 37; C. Bîrsan, Regimul


57

superficie ar rezulta din împărţeală1. Care sunt atunci drepturile celor care construiesc pe terenul proprietate a unui terţ? Este o problemă căreia nici doctrina şi nici practica judiciară nu i-au dat un răspuns unanim acceptat2. Diferitele soluţii preconizate se fundamentează pe principiile Codului civil privitoare la accesiunea imobiliară, potrivit cărora întotdeauna când un terţ edifică o construcţie pe terenul proprietatea altei persoane, cu excepţia situaţiilor evidenţiate mai sus, când se consideră că acesta dobândeşte un drept de superficie, proprietarul terenului dobândeşte, potrivit art. 488 şi 492 Cod civil, pe măsura încorporării construcţiei în teren, un drept de proprietate asupra acesteia, raporturile dintre proprietarul terenului şi constructor urmând a fi rezolvate după distincţiile stabilite de art. 494 Cod civil. Astfel, constructorul de rea-credinţă ar putea fi obligat la dărâmarea construcţiei şi la eventualele despăgubiri în favoarea proprietarului terenului. Dacă, însă, acesta din urmă doreşte să reţină construcţia, el va fi îndatorat să-i plătească constructorului despăgubiri constând în contravaloarea materialelor şi preţul muncii, sporirea valorii fondului nefiind luate în considerare. Pentru demolarea construcţiei este necesară, însă, obţinerea, în prealabil, a autorizaţiei eliberate de organul administrativ competent, conform dispoziţiilor Legii nr. 50/1991. Dacă soţii constructori au fost de bună-credinţă, proprietarul terenului nu este în drept să ceară dărâmarea construcţiei, ci este obligat să păstreze construcţia şi să-i despăgubească pe constructori, la alegerea sa, cu echivalentul valoric al materialelor şi cu preţul muncii sau cu sporul de valoare adus fondului prin edificarea construcţiei. Contravaloarea materialelor şi preţul manoperei urmează a fi calculată, avându-se în vedere preţurile din momentul edificării construcţiei şi nu acelea din momentul procesului dintre constructor şi proprietarul terenului3.

Doctrina4 şi practica judiciară5 au precizat, corect credem noi, că dispoziţiile art. 494 Codul civil pot fi aplicate după distincţiile precizate mai sus, numai dacă este vorba de un terţ posesor de bună sau rea-credinţă - după cum viciile titlului nu-i sunt sau îi sunt cunoscute - care a dobândit pe orice cale un teren de la un neproprietar sau l-a posedat fără nici un titlu, şi pe care a ridicat o construcţie, iar apoi se găseşte în faţa adevăratului moştenitor6. Regulile prezentate mai sus guvernează raporturile dintre soţii constructori şi proprietarul terenului din momentul în care acesta din urmă înţelege să-şi invoce drepturile izvorâte din accesiune. Există, însă, puternice motive pentru determinarea statutului juridic al construcţiilor înaintea acestui moment, mai ales în cazurile, frecvent întâlnite în practică, când construcţia este edificată - aceasta fiind şi situaţia soţilor - de mai multe persoane şi se cere partajul acesteia mai înainte ca proprietarul terenului să-şi invoce dreptul de accesiune. Nici în această problemă, soluţiile oferite de practica judiciară şi de literatură nu au fost unitare. Fostul Tribunal Suprem a decis că dacă proprietarul terenului îi lasă constructorului folosinţa nestingherită asupra construcţiilor pe care le-a ridicat, el nu va fi obligat să-l despăgubească pe acesta. Constructorul are, în atare situaţii, dreptul

…, op. cit., pag. 69. În sensul că, în cazul edificării de către copii a unei construcţii pe terenul proprietate a părinţilor, copiii dobândesc numai un drept de creanţă, Trib. Supr., secţ. civ., dec. nr. 903/1982, în R.R.D. nr. 5/1983, pag. 73; Gh. Dobrican, Este admisibilă constituirea unui drept de superficie, în situaţia în care copiii îşi construiesc o locuinţă pe terenul proprietatea părinţilor, cu acordul acestora?, în R.R.D. nr. 11/1983, pag. 15-17.

1 Trib. Supr., secţ. civ., dec. nr. 1325/1977, în R.R.D. nr. 2/1978, pag. 54-55; L. Pop, Dreptul …, op. cit., pag. 242-243. În sens contrar, C. Bîrsan, Regimul …, op. cit., pag. 69.

2 A se vedea C. Uscătescu (I), I.C. Bîrsan (II), Regimul juridic al construcţiilor edificate pe terenul proprietate a altei persoane, în R.R.D. nr. 5/1985, pag. 28-38.

3 Trib. Supr., secţ. civ., dec. nr. 723/1979, în C.D. 1979, pag. 51. 4 C. Bîrsan, Regimul juridic al …, op. cit., pag. 34. 5 Trib. Supr., secţ. civ., dec. nr. 386/1980, în R.R.D. nr. 10/1980, pag. 64. 6 C. Bîrsan, Regimul juridic al …, op. cit., pag. 35.

Dreptul familiei 58

de folosinţă asupra construcţiilor şi dreptul de a fi despăgubit de proprietarul terenului, atunci când acesta înţelege să-şi exercite dreptul izvorât din accesiune1. În alte cazuri, caracterizând drepturile constructorului, tot fostul Tribunal Suprem a considerat că este vorba de drepturi personale şi nu reale2, iar alteori, dimpotrivă, că este vorba despre un drept de proprietate asupra construcţiilor şi de folosinţă asupra terenului, dar care nu poate fi pur şi simplu, din moment ce urmează o desocotire cu proprietarul terenului3. În ceea ce ne priveşte împărtăşim opinia - exprimată în literatura juridică4 - potrivit căreia constructorul pe terenul altei persoane are un drept de proprietate rezolubilă, deci un drept de proprietate afectat de un eveniment viitor şi nesigur, şi anume manifestarea de voinţă a proprietarului terenului, care apare, astfel, ca o adevărată condiţie rezolutorie5. În adevăr, asupra construcţiei edificată în aceste condiţii există, concomitent, dreptul celui care a ridicat-o, care exercită asupra ei o posesie animo sibi habendi, posesie ce corespunde unui drept de proprietate afectat de o condiţie rezolutorie, şi dreptul proprietarului terenului, fundamentat pe accesiunea imobiliară, aşadar o dualitate de drepturi caracteristică dreptului de proprietate afectat de modalităţi. În concluzie, soţii care au construit în timpul căsătoriei pe terenul proprietate a unui terţ, au un drept de proprietate rezolubilă în devălmăşie cu caracteristicile pe care le-am precizat mai sus. În cazul în care proprietarul terenului exercită împotriva lor o acţiune petitorie izvorâtă din accesiune, raporturile dintre soţii constructori şi proprietarul terenului se vor soluţiona după cum ei au fost constructori de bună sau rea-credinţă, după distincţiile prevăzute de art. 494 Cod civil. Dacă, însă, unul dintre soţi a intentat împotriva celuilalt o acţiune de împărţire a bunurilor comune mai înainte ca proprietarul terenului să manifeste vreo pretenţie în privinţa construcţiilor, acesta va putea fi introdus forţat în proces, potrivit art. 57-59 Cod procedură civilă. Mai multe ipoteze pot să apară6:

a) Dacă proprietarul terenului înţelege să preia construcţia, instanţa de judecată îi va obliga pe soţii constructori să-i predea construcţia, iar pe proprietarul terenului să plătească constructorilor cota de contribuţie a fiecăruia la edificarea construcţiei, după distincţiile prevăzute de art. 494 din Codul civil. În cazul în care proprietarul terenului este insolvabil, soţii, titulari ai dreptului de creanţă, vor putea cere vânzarea imobilului în vederea realizării creanţei lor. Dacă soţii sunt constructori de bună-credinţă, ei au un drept de retenţie asupra imobilului, până la acoperirea integrală a creanţei lor.

b) Dacă proprietarul terenului refuză să preia construcţia, în cazul soţilor constructori de rea-credinţă instanţa de judecată va putea dispune obligarea acestora la ridicarea construcţiei potrivit art. 1075 şi 484 Cod civil, cu condiţia de a se fi obţinut autorizaţia prealabilă de demolare. Riscul demolării este, în acest caz, suportat de soţii constructori. Când soţii sunt constructori de bună-

1 Trib. Supr., secţ. civ., dec. nr. 1803/1982, în C.D. 1982, pag. 46-48; Trib. Supr., secţ. civ.,

dec. nr. 1176/1983, în R.R.D. nr. 4/1984, pag. 67-69. 2 Trib. Supr., secţ. civ., dec. nr. 199/1984, în R.R.D. nr. 12/1984, pag. 70. 3 Trib. Supr., secţ. civ., dec. nr. 942/1983, nepublicată, citată de C. Uscătescu, op. cit., pag.

28. 4 C. Stătescu, În legătură cu practica judiciară privind partajul unor construcţii clădite fără

autorizaţia legală, în R.R.D. nr. 12/1982, pag. 21 şi urm.; C. Bîrsan, Regimul juridic al …, op. cit., pag. 36-37.

5 C. Bîrsan, Regimul juridic al …, op. cit., pag. 37. 6 Dacă proprietarul terenului era necunoscut sau absent, s-a considerat că instanţa de

judecată va putea proceda la trecerea terenului în proprietatea statului, potrivit Decretului nr. 111/1951, la cererea organului financiar local. Soţii constructori urmau a fi despăgubiţi potrivit art. 494 Codul civil, în limitele Decretului nr. 467/1979, care se aplica prin analogie. Întrucât cele două decrete sunt abrogate, soluţia menţionată nu mai este actuală. În prezent, soţii constructori pe terenul unei persoane necunoscute vor putea, eventual, să dobândească dreptul de proprietate asupra terenului prin invocarea cu succes a prescripţiei achizitive.


59

credinţă sau au construit în baza unei convenţii cu proprietarul terenului, acesta urmează să fie obligat, la alegerea sa, să plătească constructorilor fie costul real al construcţiei (valoarea materialului şi a manoperei), fie plusvaloarea dobândită de teren prin edificarea construcţiei, iar dacă s-a construit pe bază de convenţie, valoarea de circulaţie a imobilului1.

c) Dacă proprietarul terenului era de acord să cedeze construcţia soţilor care au ridicat-o în contul creanţei acestora, terenul aferent trecea în proprietatea statului în temeiul art. 30 alin. (2) din Legea nr. 58/1974, fiind necesară şi autorizaţia de înstrăinare a construcţiei, potrivit art. 31 din acelaşi act normativ (Legea nr. 9/1990 dădea posibilitatea proprietarului terenului de a ceda soţilor constructori construcţia şi maxim 1000 mp teren aferent acesteia, iar prin apariţia Legilor nr. 18/1991 şi nr. 50/1991 constituirea dreptului de superficie nu mai constituie o problemă).

• Construcţii edificate de soţi pe un teren atribuit în folosinţă Potrivit dispoziţiilor art. 4 alin. (2) din Legea nr. 4/1973, modificată şi republicată la

31.12.1980 (abrogată prin Legea nr. 50/1991), statul a atribuit terenuri, cu plata unor taxe stabilite de lege, pentru construcţia de locuinţe. Fiindcă acest drept de folosinţă este atribuit numai pe durata existenţei construcţiei, înseamnă că, o dată ce construcţia nu mai există şi dreptul de folosinţă se stinge, iar pentru a ridica o nouă construcţie este nevoie de un nou act administrativ de atribuire, în consecinţă, dreptul de folosinţă asupra terenului, având un caracter accesoriu faţă de construcţie, urmează soarta acesteia: dacă construcţia este bun comun acelaşi caracter îl împrumută şi dreptului de folosinţă asupra terenului. Relativ la natura juridică a dreptului celui care a primit un teren în folosinţă asupra construcţiei edificate s-au purtat numeroase discuţii în literatura juridică2. În ceea ce ne priveşte, considerăm că nu se putea susţine teza existenţei unui drept de superficie, deşi în multe privinţe dreptul constructorului este asemănător acestuia, ci era, mai degrabă, un drept complex în compunerea căruia intră ca element principal, dreptul de proprietate asupra construcţiei, şi ca element accesoriu, dreptul de folosinţă asupra terenului, fiecare păstrându-şi natura juridică proprie3.

În mod asemănător se prezintă situaţia şi în cazul dreptului de concesiune asupra terenului (potrivit dispoziţiilor Legii nr. 50/1991, republicată), el urmând a fi bun comun sau propriu după cum locuinţa la rândul ei are calitatea de bun comun sau propriu4.

• Locuinţe construite cu credit Pentru realizarea construcţiei de locuinţe proprietate personală, sprijinul statului, precum şi al instituţiilor bancare private, se materializează şi prin acordarea de credite.

Soluţiile exprimate în practica judiciară, la problema stabilirii caracterului de bunuri comune sau proprii al locuinţelor construite în timpul sau înaintea încheierii căsătoriei, au fost diferite. S-a achiesat la un anumit moment, de către fostul Tribunal Suprem, la ideea că nu întreg imobilul dobândit în timpul căsătoriei trebuie considerat bun comun, ci numai partea corespunzătoare sumei achitate în timpul căsătoriei, din totalul împrumutului5. Această opinie, împărtăşită şi de o parte a doctrinei6, a fost, în mod întemeiat considerăm noi, criticată de alţi autori1, care au susţinut că

1 C. Uscătescu, op. cit., pag. 33. 2 Cu privire la aceste discuţii a se vedea, L. Pop, Dreptul …, op. cit., pag. 145-150. 3 Plenul Trib. Supr., dec. de îndrumare nr. 5/1963, în C.D. 1963, pag. 13; V. Georgescu,

Natura juridică a dreptului asupra locuinţei cumpărate cu credit de stat, în S.C.J. nr. 1/1958, pag. 276; I.P. Filipescu, Tratat …, op. cit., pag. 117.

4 I.P. Filipescu, Tratat …, op. cit, pag. 118. 5 Trib. Supr., secţ. civ., dec. nr. 857/1960, în L.P. nr. 12/1960, pag. 100; Trib. Supr., secţ.

civ., dec. nr. 1000/1976, în C.D. 1976, pag. 169. În acelaşi sens Trib. Supr., secţ. civ., dec. nr. 1103/1974, în R.R.D. nr. 3/1975, pag. 57; Trib. Supr., secţ. civ., dec. nr. 31/1973, în C.D. 1973, pag. 128.

6 T.R. Popescu, op. cit., vol. I, pag. 200; I. Albu, Dreptul familiei, op. cit., pag. 147, I.P.

Dreptul familiei 60

imobilul trebuie considerat în întregimea lui ca fiind bun comun, de vreme ce momentul dobândirii dreptului de proprietate se situează sub durata căsătoriei. Chiar fostul Tribunal Suprem a revenit asupra practicii iniţiale, considerând că sunt bunuri comune ale soţilor nu sumele achitate de aceştia în timpul căsătoriei ci locuinţa în întregul ei, întrucât momentul dobândirii bunului este acela al predării lui efective beneficiarilor, şi nu acela al achitării în întregime a împrumutului acordat2. Aşadar, în această concepţie, imobilul este bun comun în întregul său dacă predarea-preluarea se situează în timpul căsătoriei indiferent când se plătesc ratele din preţ. În cazul în care acest moment se situează înainte de încheierea căsătoriei, locuinţa va fi considerată bun propriu al soţului dobânditor, chiar dacă ratele s-au plătit în timpul căsătoriei. Plata ratelor scadente va fi avută, desigur, în vedere la o eventuală împărţire a bunurilor comune, pentru determinarea cotelor ce se cuvin soţilor, care se stabilesc în funcţie de contribuţia lor efectivă la achiziţionarea bunurilor. O altă opinie3 s-a exprimat, în sensul că nu momentul semnării procesului-verbal de predare-preluare este determinant pentru stabilirea dreptului de proprietate asupra locuinţei, ci momentul încheierii contractului de construire. În această concepţie, dacă contractul de construire a locuinţei cu credit acordat de stat este încheiat de unul din viitorii soţi înainte de căsătorie, locuinţa este bun propriu al celui care a încheiat contractul, chiar dacă aceasta a fost predată soţilor în timpul căsătoriei; la fel, dacă contractul de construire este încheiat de unul sau de ambii soţi în timpul căsătoriei, locuinţa va intra în comunitatea patrimonială de bunuri, chiar dacă predarea ei se face după desfacerea căsătoriei, dar înainte de împărţirea bunurilor comune. Dacă partajul are loc înainte de predarea-preluarea locuinţei, cum în patrimoniul comun al soţilor se află numai dreptul de creanţă, pe baza căruia se poate cere predarea locuinţei, la termenul prevăzut în contract, şi un drept de proprietate eventual, numai acestea urmează să fie cuprinse în masa partajabilă, nu şi dreptul de proprietate propriu-zis, întrucât el nu există efectiv la data partajului. Aceste drepturi vor fi atribuite numai împreună, unuia sau altuia dintre soţi, iar valoric se vor lua în calcul sumele efectiv achitate de către foştii soţi până la data partajului4. O dată cu încheierea contractului de construire, se susţine în această opinie, se nasc în patrimoniul beneficiarilor un drept de creanţă şi un drept de proprietate eventual, care, o dată captate într-un patrimoniu, rămân legate de patrimoniul în care s-au născut, schimbarea stării civile a subiectului acestor drepturi prin căsătorie sau desfacerea ei nefiind o împrejurare de natură să determine trecerea bunului dintr-un patrimoniu în altul5.

Deşi această opinie este interesantă, trebuie observat, totuşi, că dreptul de proprietate propriu-zis asupra locuinţei se naşte numai în momentul semnării procesului-verbal de predare-preluare; or, legea (art. 30 Codul familiei) vorbeşte de bunuri “dobândite“ în timpul căsătoriei, astfel încât dreptul de proprietate fiind dobândit o dată cu predarea locuinţei, problema caracterului de bun comun sau propriu al acesteia urmează a fi rezolvată funcţie de acest moment. Numai bunurile “dobândite în timpul căsătoriei” sunt, de principiu, considerate de legiuitor drept bunuri comune ale soţilor, astfel că, în ceea ce ne priveşte, apreciem că este de preferat cealaltă soluţie.

Filipescu, Dreptul familiei, Universitatea Bucureşti, 1976, pag. 106-107.

1 S. Georgescu, Incidenţa regimului comunităţii de bunuri între soţi cu regimul special al locuinţelor construite sau cumpărate cu credite acordate de stat în lumina practicii judiciare, în L.P. nr. 1/1967, pag. 28.

2 Trib. Supr., secţ. civ., dec. nr. 2697/1974, în C.D. 1974, pag. 184; Trib. Supr., secţ. civ., dec. nr. 1292/1975, în C.D. 1975, pag. 138-140; Trib. Supr., secţ. civ., dec. nr. 1079/1979, în R.R.D. nr. 12/1979, pag. 51; Trib. Supr., secţ. civ., dec. nr. 482/1978, în C.D. 1978, pag. 147. În acelaşi sens, şi Trib. Supr., secţ. civ., dec. nr. 1799/1982, în C.D. 1982, pag. 8-10.

3 D. Chirică, Locuinţele construite cu credit de stat şi comunitatea de bunuri a soţilor, în R.R.D. nr. 6/1984, pag. 11-16.

4 D. Chirică, Locuinţele construite cu …, op. cit., pag. 16. 5 Idem, pag. 12-13.


61

În cazul locuinţelor cumpărate cu credit acordat de stat, momentul dobândirii este acela al încheierii contractului de vânzare-cumpărare, funcţie de care se va determina şi caracterul de bun comun sau propriu al locuinţei1. În cazul altor bunuri achiziţionate cu plata preţului în rate, dreptul de proprietate dobândindu-se o dată cu încheierea contractului, acestea vor fi considerate bunuri comune sau proprii tot în funcţie de faptul dacă momentul dobândirii dreptului de proprietate se situează în timpul căsătoriei sau în afara ei, indiferent de data achitării ratelor scadente din preţ.

Făcând vorbire despre locuinţele cumpărate de soţi cu credit s-ar mai impune precizarea, chiar anticipând problematica împărţirii unor astfel de bunuri comune, că evaluarea acestor imobile precum şi a ratelor plătite, cu ocazia partajului, se va face nu în funcţie de preţul achitat de către soţi la acel moment (ca, de exemplu, calculat în condiţiile Decretului-Lege nr. 61/1990 sau în cele ale Legii nr.112/1995), ci după legea cererii şi a ofertei, fiindcă numai astfel se va putea stabili valoarea de circulaţie reală a imobilului2 şi cotele de contribuţie ale soţilor la dobândirea acestuia.

• Situaţia acelor terenuri dobândite ca urmare a împroprietăririi3 În general, avându-se în vedere că, prin Decretul nr. 187/1945, s-a urmărit avantajarea

familiilor de ţărani cu gospodării mici şi mijlocii, terenul primit trebuie considerat bun comun, chiar dacă împroprietărirea a fost făcută numai pe numele unuia dintre soţi; cu totul alta este situaţia în care împroprietărirea s-a făcut ca o recompensă sau pentru merite deosebite, caz în care terenul trebuie considerat bun propriu, în considerarea dispoziţiilor art. 31 lit. d) Codul familiei4.

Două situaţii distincte deosebim şi în cazul împroprietăririi potrivit dispoziţiilor Legii nr. 18/1991, după cum ne găsim în situaţia reconstituirii dreptului de proprietate privată sau a constituirii acestuia5. În primul caz, terenul este bun comun sau propriu în funcţie de caracterul pe care el l-a avut la momentul în care s-a produs cooperativizarea şi trecerea în proprietatea statului şi dacă terenul se atribuie fostului proprietar. Dacă terenul este obţinut de moştenitorii fostului proprietar, vor fi incidente dispoziţiile art. 31 lit. b) Codul familiei.

Pentru cazul de constituire a dreptului de proprietate privată asupra terenului, terenul va avea calitatea de bun comun (dacă nu cumva atribuirea se face în considerarea persoanei care primeşte).

• Construcţiile edificate de concubini

1 I. Mihuţă, Probleme de drept în practica pe anul 1977 a Tribunalului Suprem în materia

dreptului muncii şi a dreptului familiei, în R.R.D. nr. 4/1978, pag. 41; E. Bolbose, Cu privire la dreptul de proprietate asupra locuinţei construite de soţi cu credit de la stat, în R.R.D. nr. 3/1980, pag. 37; P. Anca, Încheierea căsătoriei …, op. cit., pag. 101-103; I.P. Filipescu, Tratat …, op. cit., pag. 124; D. Ghihamiş, Discuţii cu privire la partajarea unui apartament ce constituie bun comun al soţilor, nota I, în revista Dreptul nr. 2/1996, pag. 29.

2 Trib. Supr., secţ. civ., dec. nr. 1197/1989, în revista Dreptul nr. 4/1990; C.S.J., dec. secţ. civ. nr. 1285/1993, în revista Dreptul nr. 9/1994, pag. 81; C.S.J., secţ. civ., dec. nr. 1288/1992, nepublicată; D. Ghihamiş, Discuţii cu privire la partajarea unui apartament ce constituie bun comun al soţilor, în revista Dreptul nr. 2/1996, pag. 29; D. Ghihamiş (I), C. Toader (II), op. cit., pag. 27 şi urm.

3 Pentru detalii cu privire la împroprietărirea de care beneficiază veteranii de război cărora le-au fost acordate ordine şi medalii pentru faptele de arme săvârşite pe câmpul de luptă, în condiţiile în care astfel de drepturi nu le-au fost acordate prin Legea nr. 18/1989, a se vedea Legea nr. 44/1994 privind veteranii de război, precum şi unele drepturi ale invalizilor şi ale văduvelor de război, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 172/7.07.1994.

4 Trib. Supr., secţ. civ., dec. nr. 725/8.07.1961, în C.D. 1961, pag. 204-207; Pentru dezvoltarea ideii şi despre regimul juridic al terenurilor şi construcţiilor în I.P. Filipescu, Drept civil. Drepturi reale, op. cit., pag. 79-86.


Dreptul familiei 62

Concubinajul fiind o uniune liberă, nu are un statut juridic, astfel că raporturile patrimoniale dintre concubini sunt guvernate de regulile dreptului comun şi nu de cele ale dreptului familiei.

Bunurile dobândite pe durata concubinajului vor fi proprietatea aceluia care le-a achiziţionat, în afara cazului în care la dobândirea lor a contribuit şi celălalt concubin, când fiecare va avea o cotă de proprietate proporţională cu contribuţia sa, care va trebui dovedită, nefiind prezumată1.

Dacă unul dintre concubini ridică o construcţie pe terenul proprietatea celuilalt, el nu va deveni proprietar al construcţiei, ci titularul unui drept de creanţă, aplicându-i-se regulile cuprinse în art. 494 Cod civil.

La cumpărarea unui imobil în timpul concubinajului, s-a hotărât în practica judiciară că faptul de a se fi contribuit, de către unul dintre concubini, cu o sumă de bani, nu-i conferă un drept de proprietate asupra acelui imobil, ci tot un drept de creanţă2. Dacă starea de concubinaj a fost urmată de căsătorie, iar înainte de încheierea căsătoriei unul din concubini a încheiat un contract pentru construirea unui apartament, dar ratele scadente au fost plătite împreună, locuinţa va fi considerată bun comun, întrucât soţul necontractant nu a plătit ratele cu intenţia de a împrumuta celuilalt sumele de bani respective, ci cu scopul de avea o locuinţă comună, care să le aparţină amândurora în devălmăşie. Este vorba în acest caz, a precizat fostul Tribunal Suprem, de o convenţie între concubini care-şi produce efectele pe data încheierii căsătoriei şi care este pe deplin valabilă3.

În ceea ce priveşte drepturile dobândite de concubini din faptul edificării unei construcţii pe terenul proprietate a unui terţ, a fost consacrată în practica judiciară aceeaşi soluţie ca în cazul soţilor. Terţul proprietar al terenului este îndreptăţit, potrivit art. 488 Cod civil, să invoce dreptul de proprietate, având ca temei accesiunea imobiliară artificială, cu obligaţia de a-i despăgubi pe cei care au realizat construcţiile4.

În condiţiile existenţei în circuitul civil a terenurilor proprietate privată, este posibilă dobândirea unui drept de superficie de către concubinii care au construit pe terenul proprietatea unei terţe persoane sau de către concubinul care a construit pe terenul proprietatea celuilalt5.

• Dreptul de folosinţă asupra locuinţei Deşi natura juridică a dreptului de folosinţă asupra locuinţei este controversată, substanţa sa

patrimonială fiind în afară de orice îndoială, se pune problema încadrării într-una din cele două categorii de bunuri ale soţilor.

1 Trib. Supr., secţ. civ., dec. nr. 2581/1974, în I.G. Mihuţă, Repertoriu … pe anii 1969-1975,

pag. 31; Trib. Supr., secţ. civ., dec. nr. 1047/1979, în C.D. 1979, pag. 146; a se vedea şi D. Radu, Examen teoretic al practicii judiciare privind unele probleme de drept civil şi al familiei, în R.R.D. nr. 9/1984, pag. 47-54.

2 Trib. Supr., secţ. civ., dec. nr. 226/1982, în R.R.D. nr. 1/1983, pag. 63; V. Lăzărescu, Soluţiile practicii judiciare în legătură cu unele raporturi patrimoniale dintre persoanele fizice, în R.R.D. nr. 10/1972, pag. 122-131.

3 Trib. Supr., secţ. civ., dec. nr. 321/1984, în R.R.D. nr. 12/1984, pag. 65; C.S.J. în compunerea prevăzută de art.39 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 58/1968, dec. nr. 115/1992, în revista Dreptul nr. 8/1993, pag. 78. Tot astfel, cu privire la celelalte bunuri dobândite de concubini în perioada convieţuirii, s-a decis că, deşi nu li se aplică dispoziţia prevăzută de art. 30 Codul familiei, nimic nu împiedică însă, constatarea pe baza convenţiei lor, expresă sau tacită, că bunurile s-au dobândit pentru a fi proprietatea lor; C.S.J., dec. civ. nr. 793/1990, în V. Bogdănescu ş.a., Probleme de drept …, pag. 19-23; C.S.J., secţ. civ., dec. nr. 331/1990, în revista Dreptul nr. 9-12/1990, pag. 230-231; C.S.J., secţ. civ., dec. nr. 793/1990, nepublicată.

4 Trib. Supr., secţ. civ., dec. nr. 199/1984, în R.R.D. nr. 12/1984, pag. 70-71; a se vedea şi supra Construcţiile edificate de soţi pe terenul proprietatea unui terţ.



63

Sub imperiul vechii reglementări legale (Legea nr. 5/1973 abrogată de Legea locuinţei nr. 114/1996) s-a concluzionat că dreptul de folosinţă locativă, izvorât dintr-un contract de închiriere, nu putea fi inclus în categoria bunurilor comune, întrucât el nu aparţine numai soţilor, ci tuturor membrilor familiei, fiindcă toţi aceştia deţineau un drept de folosinţă originar asupra locuinţei1, chiar dacă contractul de închiriere fusese încheiat anterior datei căsătoriei.

În cazul contractelor de închiriere, accesorii contractului de muncă, drepturile celorlalţi membrii ai familiei (inclusiv ale soţului) sunt derivate din dreptul titularului contractului de închiriere.

Este vorba, aşadar, de o stare de indiviziune sui generis2, ai cărei subiecţi sunt toţi membrii familiei, fără, însă, a fi stabilită vreo cotă-parte cuvenită fiecăruia, chiar şi atunci când împărţirea în fapt a locuinţei ar fi posibilă.

Noua lege a locuinţei (Legea nr. 114/1996) aduce unele nuanţări ale drepturilor locative deţinute în temeiul acestui act normativ şi stabileşte condiţii de continuare a locaţiunii în favoarea unor alte persoane şi în cazuri limitativ determinate de legiuitor. Astfel, drept locativ dobândeşte, potrivit prevederilor art. 21 lit. k) (Legea nr. 114/1996), atât titularul contractului de închiriere, cât şi alte persoane care locuiesc împreună cu titularul.

În condiţiile părăsirii definitive a domiciliului de către titularul contractului de închiriere sau al decesului acestuia, închirierea se continuă în beneficiul altor persoane, strict determinate de lege, în măsura în care îndeplinesc condiţiile prevăzute de art. 27 din lege. Astfel, închirierea poate continua în beneficiul soţului sau al soţiei, dacă au locuit împreună cu titularul; în beneficiul acelor descendenţi sau ascendenţi care, de asemenea, au locuit împreună cu titularul sau în beneficiul altor persoane care au avut acelaşi domiciliu cu titularul un an şi care au fost înscrise în contractul de închiriere3.

Nici în această nouă reglementare, considerăm noi, nu se poate aprecia că dreptul de folosinţă a locuinţei este bun comun4.

În privinţa contractului de închiriere supus dispoziţiilor Codului civil (art. 1410 şi urm.) dreptul de folosinţă asupra locuinţei poate fi categorisit ca bun propriu sau comun după cum contractul a fost încheiat înainte sau în timpul căsătoriei5.

c) Sumele economisite, depuse la C.E.C sau la bănci Calificarea sumelor de bani depuse pe livret la C.E.C. a format obiect de discuţii în doctrină6. S-a impus opinia, justificată în ceea ce ne priveşte, potrivit căreia aceste sume sunt bunuri

1 Dacă unul dintre soţi pleacă sau este alungat din locuinţa comună, singur sau împreună cu

copiii, el nu-şi pierde prin neuz dreptul locativ, putând cere oricând reintegrarea în acel spaţiu. Nu se putea cere evacuarea soţului din locuinţa comună, dar se putea solicita evacuarea concubinului. A se vedea în acest sens Trib. Supr., secţ. civ., dec. nr. 12/1981, în R.R.D. nr. 8/1981, pag. 38; Fr. Deak, St. Cărpenaru, Drept civil, T.U.B., 1983, pag. 136.

2 P. Anca, în Încheierea căsătoriei …, op. cit., pag. 105. 3 Aceste dispoziţii au fost preluate, cu unele modificări, în art. 12 al Ordonanţei de Urgenţă a

Guvernului nr. 40/1999 privind protecţia chiriaşilor şi stabilirea chiriei pentru spaţiile cu destinaţia de locuinţe, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 148/8 aprilie 1999. Se prevede, în plus, că şi soţul sau soţia, pentru a beneficia de continuarea închirierii, trebuie să fi fost înscris în contractul de închiriere al titularului. De lege ferenda, considerăm că soţul şi descendenţii minori ar trebui să beneficieze de continuarea închirierii chiar fără să fi fost înscrişi în contract, în condiţiile în care se dovedeşte că au locuit împreună cu titularul.

4 În acelaşi sens, I.P. Filipescu, Tratat …, op. cit., pag. 131. 5 P. Anca, în Încheierea căsătoriei …, op. cit., pag. 105. 6 M. Mayo, Raporturile patrimoniale în …, op. cit., pag. 328; D. Rizeanu, D. Protopopescu,

op. cit., pag. 134.

Dreptul familiei 64

comune1, dacă sunt depuse în timpul căsătoriei, indiferent dacă sunt numai pe numele unuia dintre soţi sau al amândurora, cu excepţia cazului când se încadrează în vreuna din categoriile de bunuri prevăzute de art. 31 Codul familiei ca bunuri proprii. Aceasta deoarece aplicarea normelor instituite de Codul familiei în privinţa comunităţii de bunuri a soţilor au un caracter imperativ şi de neînlăturat2, independent de eventualele dispoziţii cuprinse în legi speciale relativ la secretul depunerilor. Unele precizări, credem că s-ar mai impune, cu atât mai mult cu cât practica judiciară s-a confruntat cu asemenea cazuri, relativ la sumele de bani depuse de către soţi la C.E.C. pe numele copiilor şi caracterul câştigurilor obţinute din aceste sume.

Curtea Supremă de Justiţie3 s-a pronunţat, corect considerăm noi, în sensul că, dacă soţii au depus aceste sume pe numele copiilor, doar în speranţa că astfel şansele de câştig vor fi mai mari, atunci sumele de bani nu au ieşit din patrimoniul comun; dacă, însă, prin depunerea acelor sume soţii au avut intenţia de a-i gratifica pe copii, actul lor echivalează cu un dar manual, iar sumele de bani sunt, de la data depunerii lor, proprietatea minorilor. Funcţie de natura actului juridic pe care soţii l-au efectuat, în contextul celor deja menţionate, se va stabili şi caracterul câştigurilor.

d) Câştiguri la diferite sisteme de loterie şi pe librete C.E.C. În literatura juridică s-a impus opinia că acele câştiguri realizate la loto, pronoexpres etc.

sunt bunuri comune sau proprii după cum sumele cu care s-a jucat aparţin uneia sau alteia dintre cele două categorii de bunuri4. Raţionamentul este corect, dar se impune observaţia că, practic, este foarte greu, dacă nu imposibil, de determinat provenienţa acestor sume cu atât mai mult cu cât, de cele mai multe ori, ele nu sunt foarte mari. Hotărâtoare în realizarea câştigurilor nu este, în opinia noastră, provenienţa sumei cu care s-a jucat şi câştigat, ci hotărârea de a juca şi şansa, motiv pentru care considerăm că bunurile câştigate în acest mod trebuie considerate ca fiind proprii ale aceluia dintre soţi care le-a câştigat. Fac excepţie câştigurile pe librete C.E.C. de o valoare mai mare, a căror provenienţă se poate cu uşurinţă determina. Câştigul realizat în acest fel va avea acelaşi regim juridic cu al sumelor depuse pe livret.

e) Fructele şi productele În ceea ce priveşte fructele bunurilor comune, făcându-se aplicarea regulii accesiunii,

instituită de art. 483 Cod civil, nu au existat discuţii în literatură; fără nici o îndoială, fructele bunurilor comune au fost, la rândul lor, considerate bunuri comune. Păreri contradictorii au existat în legătură cu fructele bunurilor proprii.

Într-o primă opinie s-a susţinut ideea că şi acestea trebuie considerate bunuri comune, întrucât art. 31 Codul familiei nu le enumeră printre bunurile proprii, iar calitatea de bun comun nu este condiţionată de modul de dobândire, astfel că art. 483 Cod civil nu-şi găseşte aplicarea5. În

1 Trib. Supr., secţ. civ., dec. nr. 2016/1976, în C.D. 1976, pag. 163; Trib. Supr., secţ. civ.,

dec. nr. 1309/1976, în C.D. 1976, pag. 170. 2 Trib. Supr., secţ. civ., dec. nr. 537/1961, în C.D. 1961, pag. 201; Trib. Supr., secţ. civ., dec.

nr. 153/1967, în C.D. 1967, pag. 143;Trib. Supr., secţ. civ., dec. nr. 322/1979, în R.R.D. nr. 6/1979, pag. 47; Trib. Supr., secţ. civ., dec. nr. 2139/1979, în C.D. 1979, pag. 143; A se vedea şi M. Eliescu, notă la dec. civ. nr. 689/1962 a Trib.Galaţi, în J.N. nr. 2/1964, pag. 108.

3 C.S.J. în compunerea prevăzută de art. 39 alin. (2) şi (3) din Legea pentru organizarea judecătorească, dec. civ. nr. 132/1991, în revista Dreptul nr. 6/1992, pag. 84.

4 M. Eliescu, op. cit., pag. 233; I. Albu, Dreptul familiei, op. cit., pag. 147. 5 C. Oprişan, Probleme ale lichidării comunităţii de bunuri a soţilor în practica

judecătorească şi în literatura de specialitate, în L.P. nr. 4/1960, pag. 59; T.R. Popescu, op. cit., vol. I, pag. 203; D. Ştefănescu, Regimul legal al fructelor produse de bunurile proprii în timpul căsătoriei, în R.R.D. nr. 5/968, pag. 75-82; R. Petrescu, Examen al practicii judiciare a Tribunalului Suprem în materie civilă, în R.R.D. nr. 9/1977, pag. 39.


65

mare parte aceasta a fost şi opinia împărtăşită de practica judiciară1. Potrivit unei alte opinii, fructele bunurilor proprii trebuie considerate tot bunuri proprii, prin

aplicarea regulii accesiunii instituită de art. 483 Cod civil2. Culegerea fructelor este un drept izvorât din dreptul de proprietate, care, pentru a fi complet, trebuie să cuprindă şi pe acela al dobândirii fructelor. În ceea ce ne priveşte împărtăşim această din urmă opinie, fructele urmând soarta bunului care le-a produs, cu amendamentul, exprimat în literatura juridică3, că ele urmează a fi, totuşi, considerate bunuri comune, dacă sunt rezultatul muncii comune a soţilor4. În ceea ce priveşte productele, ele sunt considerate bunuri comune sau proprii după categoria de bunuri care le-a produs, întrucât reprezintă valoarea de înlocuire a bunurilor respective5, consumând însăşi substanţa acestora.

3.2.4. Drepturile soţilor asupra bunurilor comune Drepturile soţilor asupra bunurilor comune sunt circumscrise de prevederile art. 35 Codul

familiei, potrivit cărora: “soţii administrează şi folosesc împreună bunurile comune şi dispun tot astfel de ele. Oricare dintre soţi, exercitând singur aceste drepturi, este socotit că are şi consimţământul celuilalt soţ. Cu toate acestea, nici unul dintre soţi nu poate înstrăina şi nici nu poate greva un teren sau o construcţie ce face parte din bunurile comune, dacă nu are consimţământul expres al celuilalt soţ”. Este de observat, din textul reprodus mai sus, că legiuitorul a consacrat şi în această privinţă egalitatea soţilor cu privire la administrarea şi la folosirea bunurilor comune. Pentru că nu toate actele de administrare, de folosinţă şi de dispoziţie pot fi aduse la îndeplinire cu consimţământul expres al ambilor soţi, fiindcă aceasta ar îngreuna foarte mult exercitarea drepturilor soţilor asupra bunurilor lor comune precum şi circuitul civil, în aliniatul al doilea al art. 35 Codul familiei a fost reglementat mandatul tacit reciproc. Se prezumă că fiecare soţ, atunci când îşi exercită singur drepturile precizate în alineatul întâi al aceluiaşi text, are şi consimţământul celuilalt. a) Actele de administrare. Din conţinutul drepturilor soţilor asupra bunurilor comune fac parte, în primul rând, aşa cum rezultă din prevederile art. 35 alin. (1) Codul familiei, actele de administrare. Actele de administrare sunt acelea prin care bunurile se întreţin şi se pun în valoare, ca de pildă: contractul de închiriere pe o durată determinată6, acţiunea în evacuare1, contractul de

1 Trib. Supr., secţ. civ., dec. nr. 415/1966, în C.D. 1966, pag. 172-174; Trib. Supr., secţ. civ.,

dec. nr. 1250/1972, în C.D. 1972, pag. 204-207; Trib. Supr., secţ. civ., dec. nr. 72/1972, în I.G. Mihuţă, Repertoriu ... pe anii 1969-1975, pag. 21-22; Trib. Supr., secţ. civ., dec. nr. 148/1978, în R.R.D. nr. 7/1978, pag. 46; Trib. Supr., secţ. civ., dec. nr. 785/1973, în C.D. 1973, pag. 243.

2 D. Rizeanu, D. Protopopescu, op. cit., pag. 37; M. Eliescu, op. cit., pag. 233-234; I.P. Filipescu, Tratat ..., op. cit., pag. 135; M. Banciu, op. cit., pag. 75.

3 I. Albu, Dreptul familiei, op. cit., pag. 144-145. 4 Într-o decizie de speţă s-a considerat că, în cazul unui teren aflat în coproprietatea mai

multor persoane, fructele produse pe acel teren nu vor fi incluse în masa partajabilă, dacă sunt rezultatul muncii depuse numai de către unul dintre coproprietari, ele urmând a profita numai acestuia. Pentru ca acele fructe să profite şi celorlalţi, aceştia urmează să facă dovada că au cerut şi ei să muncească terenul, dar au fost împiedicaţi. În acest sens, Trib.Supr., secţ. civ., dec. nr. 777/1984, nepublicată.

5 Trib. Supr., secţ. civ., dec. nr. 72/1972, citată; Trib. Supr., secţ. civ., dec. nr. 2135/1979, în R.R.D. nr. 4/1980, pag. 61; I.P. Filipescu, Tratat …, op. cit., pag. 136; E. Florian, op. cit., pag. 108.

6 C. Stătescu, Drept civil. Persoana fizică. Persoana juridică. Drepturile reale, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1970, pag. 237-238; P. Anca, Drepturile soţilor cu privire la bunurile lor comune, în R.R.D. nr. 9/1976, pag. 18.

Dreptul familiei 66

reparare a unui imobil etc. Actele de administrare se împart în: acte de administrare prin natura lor, cum sunt cele arătate mai sus, şi acte de administrare prin scopul lor ca: vânzarea bunurilor supuse stricăciunii sau a fructelor naturale2, acţiunea posesorie3 etc. b) Actele de folosinţă. Conceptul de acte de folosinţă la care se referă, în al doilea rând, textul art. 35 alin. (1) Codul familiei cuprinde în conţinutul său atât facultatea folosirii în natură a bunurilor comune, cât şi aceea de a culege şi percepe fructele pe care bunurile le produc4. c) Actele de conservare. Codul familiei nu face nici o referire la o atare categorie de acte. Existenţa lor nu poate fi, însă, ignorată, ele constând în acele acte care sunt necesare dobândirii sau păstrării unui drept, ca, de pildă, transcrierea unui act de dobândire sau întabularea unui drept, întreruperea unei prescripţii, notificarea unei cesiuni de creanţă. În practica judiciară s-a hotărât5 că astfel de acte pot fi făcute de oricare dintre soţi, chiar dacă celălalt se opune, întrucât profită masei de bunuri ce alcătuiesc comunitatea. În acest caz nu este vorba despre un mandat de reprezentare din partea soţului neparticipant la încheierea lor, căci ele se încheie în numele soţului care le efectuează6. d) Actele de dispoziţie. În categoria acestora se cuprind atât actele de dispoziţie juridică, ca cele de înstrăinare sau cele de grevare a unui bun, de renunţare la un drept patrimonial, cât şi cele de dispoziţie materială asupra bunului, precum şi actele de consumare, de stabilire a destinaţiei lor economice, de transformare a lor etc. e) Prezumţia de mandat tacit reciproc. Exercitând acte de administrare, de folosinţă şi de dispoziţie oricare dintre soţi este prezumat că are mandat din partea celuilalt soţ (art. 35 alin. (2) Codul familiei), astfel că el lucrează nu numai în numele său, ci şi al celuilalt. Rostul acestei prezumţii instituite de legiuitor este acela ca operaţiile juridice să poată fi efectuate mai uşor, atât din punctul de vedere al soţilor, cât şi al terţilor de bună-credinţă7. Această prezumţie are un caracter relativ, ceea ce înseamnă că soţul neparticipant la actul juridic respectiv poate face dovada că s-a opus la încheierea acestuia, fapt ce va duce la anularea sa. Opoziţia, chiar dovedită, nu va putea fi opusă terţului de bună-credinţă cu care s-a contractat. Pentru anularea contractului va trebui, aşadar, să se dovedească nu numai inexistenţa consimţământului unuia dintre soţi, ci faptul că terţul cu care s-a contractat a cunoscut existenţa opunerii acelui soţ sau că a cunoscut acele împrejurări care exclud acordul celuilalt soţ la încheierea actului8. Cum, potrivit

1 Trib. reg. Iaşi, dec. civ. nr. 621/1966, în R.R.D. nr. 5/1968, pag. 129, cu notă de Sp. Proca;

Trib. Cluj, dec. civ. nr. 347/1957, în L.P. nr. 12/1957, pag. 1503, cu nota de C. Iluţiu şi S. Şerbănescu; A. Sitaru, În legătură cu dreptul soţilor de a administra şi de a folosi împreună bunurile comune, în R.R.D. nr. 5/1976, pag. 26-29; În sensul că nici unul dintre soţi nu poate introduce acţiune în evacuarea celuilalt atunci când se ivesc dificultăţi în legătură cu exercitarea posesiei, a folosinţei sau a dispoziţiei, a se vedea Trib. Supr., secţ. civ., dec. nr. 1581/1979, în R.R.D. nr. 1/1980, pag. 62.

2 În legătură cu discuţiile din literatura juridică privind delimitarea actelor de administrare de cele de dispoziţie, a se vedea P. Anca, Drepturile soţilor cu …, cit. supra.

3 M. Eliescu, op. cit., pag. 313. 4 În privinţa neînţelegerilor dintre soţi privind folosinţa bunurilor comune a se vedea, Trib.

jud. Timiş, dec. civ. nr. 966/ 1972, în R.R.D. nr. 4/1973, pag. 174; Trib. Supr. în compunerea prevăzută de art. 39 alin. (2) şi (3) din Legea pentru organizarea judecătorească, dec. nr. 89/1972, cu notă de R. Petrescu, în R.R.D. nr. 8/1973, pag. 128.

5 Trib. Supr., secţ. civ., dec. nr. 1315/1972, în C.D. 1972, pag. 212. 6 T.R. Popescu, op. cit., pag. 206. 7 M. Eliescu, op. cit., pag. 315-316. 8 I.C. Vurdea, Propuneri “de lege ferenda” privind regimul înstrăinării autoturismelor

proprietate personală, în R.R.D. nr. 3/1981, pag. 19; I. Mihuţă, Probleme de drept în materia


67

dispoziţiilor art. 1899 alin. (2) Codul civil, buna-credinţă se prezumă, reaua-credinţă a terţului cu care s-a contractat va trebui dovedită de soţul care invocă nulitatea actului, instanţa de judecată trebuind să manifeste un rol activ1. Practica judiciară2 a subliniat, în privinţa terţilor cu care soţii intră în raporturi juridice, că ei nu vor fi consideraţi de bună-credinţă nici atunci când există opunere expresă a celuilalt soţ la încheierea actului juridic şi nici atunci când opoziţia acestuia rezultă din împrejurări şi fapte colaterale care semnifică inexistenţa consimţământului său la încheierea actului3. Prezumţia de mandat tacit va putea fi chiar înlăturată prin convenţia soţilor, însă nu în general şi definitiv, ci pentru fiecare act în parte, fiindcă altfel ar însemna să se modifice prin convenţia soţilor însuşi regimul juridic impus de lege în privinţa comunităţii matrimoniale, ceea ce este inadmisibil. Evident că o astfel de modificare, cu atât mai mult, nu poate fi făcută prin actul unilateral al unuia din soţi4.

• Limitele mandatului tacit reciproc - Limitele legale ale mandatului tacit O primă limitare, pe care art. 35 alin. (2) Codul familiei o prevede expres, este în privinţa

terenurilor sau a construcţiilor care, dacă fac parte din categoria bunurilor comune, nu vor putea fi înstrăinate sau grevate5 de nici unul dintre soţi fără consimţământul expres al celuilalt. Raţiunea instituirii unei asemenea limitări se găseşte în importanţa acestor acte juridice, ce produc efecte notabile relativ la comunitatea matrimonială.

În literatura juridică s-a discutat dacă prevederile art. 35 alin. (2) Codul familiei se aplică numai imobilelor prin natura lor sau şi celor prin destinaţie (art. 468-470 Cod civil) şi celor prin obiectul la care se referă (uzufructul imobilelor, servituţile, dreptul de superficie). Deşi la început s-a exprimat părerea că textul menţionat se aplică numai imobilelor prin natura lor6, opinia dominantă7 în prezent este că dispoziţia legală este incidentă şi în cazul imobilelor prin destinaţie şi prin obiectul la care se referă.

dreptului familiei, a dreptului muncii şi a dreptului procesual civil din practica Tribunalului Suprem pe semestrul al II-lea al anului 1978, în R.R.D. nr. 10/1979, pag. 41; Trib. Supr., secţ. civ., dec. nr. 1153/1978, în C.D. 1978, pag. 159-161.

1 Trib. Supr., secţ. civ., dec. nr. 640/1982, în R.R.D. nr. 4/1983, pag. 62. 2 Trib. Supr., secţ. civ., dec. nr. 988/1967, în C.D. 1967, pag. 152-155; Jud. Piatra Neamţ,

sent. civ. nr. 3555/1973, cu notă de T. Bistriceanu, în R.R.D. nr. 5/1974, pag. 41; Trib. Supr., secţ.civ., dec. nr. 640/1982, cit. supra; Trib. Supr., secţ. civ., dec. nr. 1153/1978, în C.D. 1978, pag. 159-161; Trib. Supr., secţ. civ., dec. nr. 730/1979, în C.D. 1979, pag. 148; C.S.J. dec. secţ. civ. nr. 1645/1992, în V. Bogdănescu ş.a, Probleme de drept …, pag. 167-170.

3 S-au considerat a fi astfel de împrejurări: despărţirea în fapt a soţilor, existenţa unei acţiuni civile de divorţ între aceştia, încheierea actului într-o altă localitate decât aceea în care soţii îşi au domiciliul, aceea că s-a cerut de către celălalt soţ, punerea unui bun sub sechestru pentru a se evita înstrăinarea lui etc. A se vedea în acest sens, D. Lupulescu, Dreptul de proprietate comună al soţilor, Casa de editură şi presă Şansa S.R.L., Bucureşti, 1993, pag. 122; P. Anca, Prezumţia de mandat tacit de vânzarea bunurilor comune mobile în cazul soţilor despărţiţi în fapt, în R.R.D. nr. 4/1974, pag. 24.

4 M. Eliescu, op. cit., pag. 319. 5 Contractul de garanţie ipotecară asupra unui imobil bun comun, încheiat de unul dintre soţi

fără consimţământul celuilalt, este lovit de nulitate deoarece încalcă prevederile art. 35 alin.2 teza a 2-a din Codul familiei, chiar dacă ipoteca a fost întabulată în cartea funciară (C.S.J., secţ.com., dec. nr. 419/2000, în revista Dreptul nr.7/2001, p.215).

6 D. Rizeanu, D. Protopopescu, op. cit., pag. 69. 7 M. Eliescu, op. cit., pag. 324; T.R. Popescu, op. cit., pag. 207-208; I.P. Filipescu, Tratat

…, op. cit., pag. 146.

Dreptul familiei 68

Practica judiciară s-a mai pronunţat1 în sensul că prin încheierea de către unul dintre soţi a unui antecontract de vânzare-cumpărare privind un imobil, bun comun al soţilor, nu s-au încălcat limitele mandatului tacit al soţilor, întrucât textul art. 35 alin. (2) Codul familiei se referă numai la “înstrăinarea” imobilelor, or încheierea antecontractului, având semnificaţia unei promisiuni de vânzare, nu are ca efect transferul proprietăţii, creând doar obligaţii personale pentru părţile contractante. Astfel, se arată în motivarea deciziei menţionate, o asemenea convenţie nu diminuează patrimoniul comun şi valabilitatea ei nu e condiţionată de existenţa consimţământului expres al ambilor soţi. Deşi împărţeala nu are, în principiu, caracter constitutiv de drepturi, ci numai declarativ, în practica judiciară s-a decis2 că, la împărţirea bunurilor comune imobile, trebuie să participe ambii soţi, acţiunea în împărţeală fiind deci, asimilată, prin consecinţele ei, cu actele de înstrăinare. O altă problemă controversată a fost şi aceea dacă cerinţa consimţământului expres al ambilor soţi trebuie îndeplinită numai în cazul actelor prin care se înstrăinează imobilele comune sau şi atunci când se achiziţionează, cu bani comuni, în timpul căsătoriei, asemenea bunuri. Fostul Tribunal Suprem a decis3 că, întrucât Codul familiei îngrădeşte numai înstrăinarea şi grevarea terenurilor şi a construcţiilor ce fac parte din comunitate, dispoziţiile de excepţie ale art. 35 alin. (2) Codul familiei nu pot fi extinse şi la dobândirea unor astfel de bunuri. Soluţia a fost, pe bună dreptate, criticată în doctrină şi în practica mai recentă4, întrucât din cuprinsul deciziei menţionate se desprinde ideea că bunurile imobile pot fi achiziţionate şi fără consimţământul expres al ambilor soţi, chiar şi atunci când ar exista opunere din partea unuia dintre ei, asimilându-se, aşadar, actele de realizare a drepturilor cu cele de conservare, cu toate că între aceste două categorii de acte juridice există importante deosebiri5. Susţinătorii opiniei potrivit căreia nu este necesar consimţământul celuilalt soţ în cazul actelor de dispoziţie privind dobândirea bunurilor imobile comune aduc, totuşi, amendamentul că se exclude situaţia în care prin aceste acte se asumă obligaţii care necesită înstrăinarea sau grevarea altor bunuri imobile ale soţilor6. În fine, deşi s-a acreditat ideea că, de lege lata, necesitatea consimţământului expres nu poate fi extinsă şi la bunuri mobile, chiar dacă sunt de valoare deosebită, socotim, alături de alţi autori7, că cel puţin de lege ferenda o atare soluţie s-ar impune, întrucât unele bunuri mobile au,

1 C.S.J., dec. secţ. civ. nr. 1992/1993, în revista Dreptul nr. 7/1994, pag. 79; În sensul că

lipsa semnăturii unuia dintre soţi de pe înscrisul constatator al unei convenţii de înstrăinare sau de grevare a unui imobil nu duce, în orice condiţii, la concluzia lipsei consimţământului acestuia la încheierea convenţiei, a se vedea C.S.J., secţ. civ., dec. nr. 2554/1993, în revista Dreptul nr. 9/1994, pag. 81-82.

2 Trib. Supr., secţ. civ., dec. nr. 113/1962, în C.D. 1962, pag. 171. S-a considerat, de asemenea, că este admisibilă acţiunea prin care soţia solicită, în contradictoriu cu soţul şi ceilalţi coindivizari, partajul unui imobil, opunerea soţului pârât fiind considerată abuzivă. A se vedea Trib. Cluj, dec. civ. nr. 1195/1983, în R.R.D. nr. 4/1984, pag. 63.

3 Trib. Supr., secţ. civ., dec. nr. 1315/1972, în C.D. nr. 1972, pag. 212; Trib. mun. Bucureşti, secţ. a III-a civ., dec. nr. 2248/1984, în R.R.D. nr. 1/1985, pag. 61; În acelaşi sens O. Căpăţînă, Cu privire la procura unui soţ de a vinde celuilalt soţ un bun al mandatarului, în L.P. nr. 6/1955, pag. 605; T.R. Popescu, op. cit., pag. 208.

4 C.S.J., dec. secţ. civ. nr. 1220/1994, în Curtea Supremă de Justiţie.Buletinul jurisprudenţei. Culegere de decizii pe anul 1994, Editura Proema, Baia Mare, 1995, pag. 68-72.

5 D. Rizeanu, Efectele faţă de soţul necontractant ale antecontractului pentru cumpărarea unui imobil, în R.R.D. nr. 11/1977, pag. 29; P. Anca, Încheierea căsătoriei …, op. cit., pag. 129; M. Eliescu, op. cit., pag. 323.

6 I.P. Filipescu, Tratat …, op. cit., pag. 147, T.R. Popescu, op. cit., pag. 208. 7 D. Rizeanu, A. Lesviodax, C. Oprişan, I. Băcanu, M. Ionescu, Consideraţii pe marginea

unor probleme de drept civil, de familie, în R.R.D. nr. 7/1968, pag. 108.


69

prin valoarea lor ridicată, aceeaşi însemnătate (dacă nu cumva superioară - de exemplu o operă de artă) ca bunurile imobile. O a doua limitare a mandatului tacit reciproc, neprevăzută expres de lege, dar care rezultă implicit din interpretarea textelor, priveşte actele cu titlu gratuit între vii. S-a hotărât că, dacă un soţ dispune cu titlu gratuit de un bun comun, existenţa consimţământului celuilalt soţ nu se prezumă, întrucât prin astfel de acte se ajunge la micşorarea comunităţii de bunuri1. Oricare dintre soţi, însă, poate efectua fără consimţământul celuilalt daruri manuale care prin valoarea lor redusă nu afectează comunitatea matrimonială.

- Limitări ale mandatului tacit reciproc prin voinţa soţilor Aşa cum am anticipat deja, întrucât mandatul tacit reciproc dintre soţi este numai prezumat de lege, iar prezumţia are un caracter relativ, soţii pot, fie de comun acord, fie prin manifestări unilaterale de voinţă, să-i aducă limitări, însă nu în general şi definitiv, ci numai determinând cu exactitate care sunt acele acte juridice, în caz contrar aducându-se modificări însuşi regimului legal al comunităţii de bunuri, ceea ce nu este admisibil. Soţii pot conveni ca anumite acte juridice care ar putea fi încheiate numai de către unul dintre soţi, în virtutea mandatului tacit reciproc, să fie îndeplinite numai cu consimţământul expres al ambilor. Acţiunea în revendicare2. Luarea în discuţie a problematicii legate de acţiunea în revendicare, mult dezbătută în literatura juridică şi în practica judiciară, plasează chestiunea în domeniul dreptului procesual civil, vizând calitatea procesuală a unui soţ de a intenta singur o atare acţiune sau, dimpotrivă, necesitatea de a figura ca părţi în proces ambii soţi. S-a susţinut, într-o primă opinie, că acţiunea în revendicare, fiind un mijloc de conservare a bunului comun, oricare dintre soţi are calitatea procesuală de a o intenta3. Opinia a fost, însă, criticată4, susţinându-se că acţiunea în revendicare nu poate fi calificată drept act de conservare şi că atunci când ea priveşte bunuri imobile este nevoie de consimţământul expres al ambilor soţi pentru exercitarea ei. S-ar putea argumenta că acţiunea civilă sau dreptul la acţiune este o instituţie procesuală, distinctă şi autonomă de dreptul subiectiv material dedus judecăţii, deşi ea declanşează un proces care se poartă, evident, cu privire la anumite drepturi subiective, însă natura ei juridică îşi are, mai degrabă, izvorul în dreptul de petiţionare, care este propriu oricărei persoane cu capacitate deplină de exerciţiu, aşa încât, independent de obiectul acţiunii, acest drept este legat exclusiv de persoana fiecărui soţ.

În ceea ce ne priveşte, considerăm că, atunci când procesul se poartă cu privire la bunuri

1 Trib. Supr., secţ. civ., dec. nr. 2267/1974, în R.R.D. nr. 8/1975, pag. 67. S-a susţinut, cu

deplin temei, că prezumţia instituită de art. 35 alin. (2) Codul familiei nu se aplică nici în cazul liberalităţilor şi nici în cel al actelor dezinteresate (între vii). A se vedea L. Mihai, Este aplicabilă şi actelor dezinteresate prezumţia mandatului tacit reciproc între soţi?, în R.R.D. nr. 8/1984, pag. 44-47; I.P. Filipescu, Tratat …, op. cit., pag. 148.

2 Pentru o analiză amănunţită a problematicii acţiunii în revendicare, cu privire specială asupra posibilităţii intentării ei de către un singur coindivizar sau doar cu respectarea regulii unanimităţii, a se vedea: D. Chirică, Posibilitatea exercitării acţiunii în revendicare de către un singur coindivizar, în revista Dreptul nr. 1/1998, p.23-30 şi I. Lulă, Opinii privitoare la posibilitatea exercitării acţiunii în revendicare de către un singur coproprietar, în revista Dreptul nr. 4/2002, p.75-84

3 T.R. Popescu, op. cit., pag. 206-207; I. Albu, Dreptul familiei, op. cit., pag. 158; E. Florian, op. cit., pag. 126; Trib. reg. Bucureşti, dec. nr. 4162/1955, în L.P. nr. 3/1956, pag. 302; Trib. Supr., secţ. civ., dec. nr. 538/1973, în C.D. 1973, pag. 240.

4 V. Panţurescu, Câteva probleme privind regimul juridic al bunurilor comune, în J.N. nr. 7/1963, pag. 101; I.P. Filipescu, Tratat …, op. cit., pag. 145.

Dreptul familiei 70

imobile, ambii soţi trebuie să participe ca părţi, atât în situaţia în care sunt reclamanţi, cât şi atunci când sunt pârâţi. Acţiunea civilă, chiar dacă este o instituţie a dreptului procesual civil, priveşte un drept substanţial1, în cazul nostru dreptul de proprietate asupra unui imobil, referitor la care urmează a se pronunţa instanţa de judecată, care poate constata, prin hotărâre, nu numai încălcarea sau contestarea acestui drept, ci şi inexistenţa lui în patrimoniul soţilor, împrejurare cu consecinţe notabile pentru comunitatea matrimonială. Mai mult, în cursul procesului se poate încheia o tranzacţie cu privire la dreptul dedus judecăţii, a cărei valabilitate depinde de prezenţa ambilor soţi. De altfel, şi fostul Tribunal Suprem se pare că a achiesat la această opinie atunci când, într-o acţiune în grăniţuire, a decis2 că este necesară prezenţa ambilor soţi, întrucât ea se referă la imobile, iar mandatul tacit reciproc nu funcţionează dacă se pune şi o problemă de proprietate3.

• Cazuri speciale de exercitare a mandatului tacit reciproc a) Despărţirea în fapt a soţilor Această situaţie este, într-adevăr, o împrejurare de natură să nască întrebarea dacă mandatul

tacit reciproc între soţi mai funcţionează. Cu toate că în literatura juridică s-a susţinut că, întrucât legea nu face în această privinţă nici o distincţie (fiindcă ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus), mandatul tacit prezumat de legiuitor funcţionează pe toată durata căsătoriei, chiar dacă soţii trăiesc despărţiţi, practica judiciară, în mod întemeiat socotim noi, a consacrat punctul de vedere opus, în sensul că în perioada despărţirii în fapt a soţilor (şi cu atât mai mult dacă este introdusă acţiunea de divorţ) consimţământul nu mai poate fi presupus, ci trebuie dovedit4.

b) Dispariţia unui soţ sau punerea sub interdicţie Dreptul de reprezentare pe care soţii îl au între ei nu se stinge în situaţiile amintite, neputându-se face analogie cu situaţia despărţirii în fapt a soţilor. Dacă, însă, s-a instituit curatela, în cazul soţului dispărut, sau tutela, în cazul celui pus sub interdicţie, curatorul sau tutorele sunt în drept să încheie acte de administrare în temeiul mandatului prezumat, precum sunt în drept să se opună la încheierea actelor pe care celălalt soţ intenţionează să le facă5.

Actele de dispoziţie vor putea fi încheiate de tutore sau de curator numai cu consimţământul expres al celuilalt soţ şi cu încuviinţarea prealabilă a autorităţii tutelare (art. 129 şi art. 147 Codul familiei).

c) Rectificarea datei morţii sau anularea hotărârii declarative de moarte Întrucât data morţii stabilită printr-o hotărâre judecătorească poate fi rectificată, după cum, ulterior rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti de declarare a morţii, se poate constata că persoana declarată moartă este în viaţă, se pot ivi situaţii când, retroactiv, o persoană necăsătorită apare ca fiind căsătorită sau invers, situaţii care au anumite implicaţii şi în privinţa exercitării mandatului tacit prezumat de lege. Într-o primă împrejurare, iniţial, persoana care a încheiat actul avea calitatea de persoană căsătorită, iar, ulterior, ea apare retroactiv, ca persoană necăsătorită. Actele de dispoziţie încheiate cu privire la bunuri care, la acea dată, apăreau ca bunuri comune vor fi considerate valabile, fie că au fost încheiate cu respectarea dispoziţiilor legale privind consimţământul soţilor, fie că nu. Într-o a doua situaţie, persoana care a încheiat actul apărea ca o persoană necăsătorită iar,

1 Al. Bacaci, Unele consideraţii cu privire la raportul dintre dreptul substanţial şi acţiunea

civilă, în S.C.J. nr. 3/1984, pag. 217-222. 2 Trib. Supr., secţ. civ., dec. nr. 105/1981, în R.R.D. nr. 9/1981, pag. 63. 3 C. Bîrsan, Acţiunea în grăniţuire, în R.R.D. nr. 8/1984, pag. 77. 4 Trib. Supr., secţ. civ., dec. nr. 534/1975, în C.D. 1975, pag. 150; dec. nr. 2267/1974, în

R.R.D. nr. 8/1975, pag. 67; dec. civ. nr. 1153/1978, în R.R.D. nr. 1/1979, pag. 51; dec. nr. 640/1982, în C.D. 1982, pag. 126-127. A se vedea şi R. Dumitru, Prezumţia de mandat tacit de vânzarea bunurilor comune mobile în cazul soţilor despărţiţi în fapt, în R.R.D. nr. 4/1977, pag. 24.

5 În acelaşi sens M. Eliescu, op. cit., pag. 13-18.


71

ulterior, ea are, retroactiv, calitatea de persoană căsătorită. Actele încheiate, în acest caz, cu privire la bunurile aparţinătoare comunităţii ar urma să fie anulate, dacă bunurile se încadrează în categoria acelora pentru valabilitatea cărora era nevoie de consimţământul expres al celuilalt soţ. Având în vedere, însă, aparenţa creată, terţul cu care s-a contractat se afla într-o eroare comună, invincibilă, astfel că, nefiind de rea-credinţă, el este apărat de o eventuală acţiune în anularea acelui act (error communis facit jus).

• Sancţiunile aplicabile actelor încheiate cu încălcarea prevederilor art. 35 Codul familiei La început s-a admis doar că actele de dispoziţie privind terenurile şi construcţiile încheiate de unul dintre soţi fără consimţământul expres al celuilalt sunt lovite de nulitate, fără să se precizeze natura acestei nulităţi1. S-a acreditat apoi teza nulităţii relative şi parţiale a unui astfel de act juridic, în sensul că soţul al cărui consimţământ a lipsit la încheierea actului poate să-l confirme, iar în caz contrar înstrăinarea sau grevarea rămâne valabilă în limita cotei ce se cuvine soţului care a încheiat actul2.

Într-o altă opinie, care a beneficiat de cea mai largă susţinere3 (probabil şi ca urmare a adoptării ei de către fostul Tribunal Suprem4), s-a acreditat ideea nulităţii relative şi integrale a actelor de dispoziţie încheiate cu încălcarea dispoziţiilor art. 35 alin. (2), partea finală, din Codul familiei, cu motivarea, în esenţă, că este vorba despre “o nulitate de protecţie” a soţului care nu şi-a exprimat consimţământul, singurul în măsură să invoce dispoziţiile art. 35 alin. (2) Codul familiei, putând însă şi să confirme expres sau tacit actul juridic. Alţi autori au susţinut şi teza nulităţii absolute5.

În ceea ce ne priveşte, considerăm că un act juridic încheiat cu încălcarea dispoziţiilor art. 35 alin. (2) Codul familiei este lovit de nulitatea absolută. Argumentele pe care ne sprijinim ideea sunt, cel puţin în parte, altele decât cele exprimate în literatura juridică. Legiuitorul nu numai că a preferat regimul comunităţii de bunuri în devălmăşie a soţilor celui al separaţiei de bunuri, dar i-a conferit un caracter imperativ prin reglementările consacrate, impunându-l ca atare. Literatura juridică este unanimă în a considera că prevederea din art. 30 alin. (1) Codul familiei este numai o dispoziţie de principiu ce se realizează prin celelalte reglementări privind raporturile patrimoniale dintre soţi cuprinse de art. 30-36 Codul familiei. În aceste condiţii, dispoziţia din art. 30 alin. (2) Codul familiei, prin care se instituie sancţiunea nulităţii absolute pentru orice convenţie contrară comunităţii de bunuri, priveşte toate actele juridice încheiate cu

1 M. Mayo, Raporturile patrimoniale în …, în J.N. nr. 3/1958, pag. 339; C. Oprişan, Situaţia

juridică a bunurilor soţilor în timpul căsătoriei, în J.N. nr. 5/1954, pag. 645; Trib. reg. Cluj, dec. nr. 4642/1957, în J.N. nr. 3/1958, pag. 480, cu notă de E. Weinberg; Trib. reg. Galaţi, dec. nr. 775/1957, în J.N. nr. 3/1958, pag. 482.

2 Trib. reg. Cluj, dec. nr. 3469/1957, în L.P. nr. 1/1958, pag. 88 cu notă de C. Linzmeier. 3 D. Rizeanu, D. Protopopescu, op. cit., pag. 66; T.R. Popescu, Dreptul familiei, vol. I,

Bucureşti, 1960, pag. 233-234; C. Oprişan, Probleme ale lichidării comunităţii de bunuri a soţilor, în L.P. nr. 4/1960, pag. 57; C. Şerbănescu, op. cit., pag. 84; M. Eliescu, op. cit., pag. 325-327; D. Rizeanu, Consideraţii în legătură cu caracterul nulităţii actelor de dispoziţie încheiate de unul din soţi cu privire la anumite bunuri comune, în J.N. nr. 2/1965, pag. 49-54; V. Panţurescu, Câteva probleme privind regimul juridic al bunurilor comune, în J.N. nr. 7/1963, pag. 103-104; I.P. Filipescu, Tratat …, op. cit., pag. 150; C.S.J., secţ. civ., dec. nr. 1100/1992, în D. Crişu ş.a., Repertoriu de jurisprudenţă şi doctrină română, vol. II, 1989-1994, Editura Argessis, Bucureşti, 1995, pag. 139.

4 Plenul Trib. Supr., dec. de îndrumare nr. 18/1963, în C.D. 1963, pag. 27. 5 C. Sasu, Valabilitatea actelor de dispoziţie făcute de unul din soţi asupra bunurilor

comune fără consimţământul expres al celuilalt soţ, în J.N. nr. 1/1962, pag. 94-98.

Dreptul familiei 72

încălcarea oricăreia din dispoziţiile ce organizează comunitatea matrimonială1. Dacă nulitatea instituită prin art. 30 alin. (2) Codul familiei vizează orice convenţie încheiată între soţi, între aceştia şi terţe persoane, prin care se eludează dispoziţiile relative la comunitatea matrimonială, nu ar exista motive ca această sancţiune să nu se aplice convenţiilor încheiate cu încălcarea prevederilor art. 35 alin. (2) partea finală din Codul familiei2. Pe de altă parte, acceptând teza nulităţii relative, acţiunea în anulare a soţului neparticipant la încheierea actului juridic apare ca inadmisibilă după regulile consacrate în materia nulităţilor3. În plus, având în vedere că, de cele mai multe ori, o asemenea acţiune se intentează după desfacerea căsătoriei (când relaţiile dintre soţi sunt deteriorate), dacă s-ar accepta că este vorba de nulitate relativă, termenul de prescripţie ar fi, în majoritatea situaţiilor, împlinit. Desigur, problema sancţiunilor aplicabile în cazul depăşirii mandatului tacit reciproc nu trebuie limitată numai la domeniul specific al reglementărilor din Codul familiei, fiind necesar a se avea în vedere şi sancţiunile de drept penal, în cazul săvârşirii infracţiunilor de furt între soţi şi de abuz de încredere.

3.2.5. Datoriile comune ale soţilor La polul opus activului, format din bunurile soţilor, în patrimoniul lor există şi un pasiv, format din datoriile lor. În ceea ce priveşte regimul legal al acestora, determinat de prevederile art. 32-34 Codul familiei, este de remarcat că, în preocuparea sa de a ocroti comunitatea matrimonială, legiuitorul în timp ce determină limitativ categoriile de bunuri care sunt proprii, (art. 31 Codul familiei), prezumând că toate celelalte sunt comune, în privinţa datoriilor le determină limitativ pe cele comune (art. 32 Codul familiei) prezumând, deci, că toate celelalte sunt proprii. Potrivit dispoziţiilor art. 32 Codul familiei “soţii răspund cu bunurile comune pentru:

a) cheltuielile făcute cu administrarea oricăruia dintre bunurile lor comune; b) obligaţiile ce au contractat împreună; c) obligaţiile contractate de fiecare dintre soţi pentru împlinirea nevoilor obişnuite ale

căsătoriei; d) repararea prejudiciului cauzat prin însuşirea de către unul din soţi a unor bunuri

proprietate publică, dacă prin aceasta au sporit bunurile comune ale soţilor.” Această delimitare a grupei bunurilor afectate satisfacerii datoriilor comune de grupa celorlalte, afectate satisfacerii datoriilor personale - cum s-a remarcat în literatura juridică4 - nu poate fi considerată ca exclusivă, întrucât obligaţiile solidare ale soţilor şi, mai ales, cele indivizibile pot fi urmărite asupra tuturor bunurilor lor.

De asemenea, distincţia pe care legea o face în privinţa bunurilor soţilor în funcţie de cum acestea pot fi urmărite pentru satisfacerea creanţelor unor creditori nu împietează asupra dreptului de gaj pe care creditorii îl au asupra tuturor bunurilor debitorilor în temeiul art. 1718 Cod civil, indiferent de calitatea creditorilor. Prin această dispoziţie s-a stabilit numai o ordine de prioritate potrivit căreia creditorii comuni nu pot urmări bunurile proprii ale soţilor decât numai după urmărirea neîndestulătoare a bunurilor comune, iar creditorii personali nu pot urmări bunurile comune, putând, însă, cere împărţirea acestora în măsura necesară acoperirii creanţei lor (art. 33 şi 34 Codul familiei).

1 M. Eliescu, op. cit., pag. 176; T.R. Popescu, op. cit., vol. I, pag. 160; I. Albu, Dreptul

familiei, op. cit., pag. 120. 2 Pentru detalii, a se vedea Al. Bacaci, Raporturile juridice patrimoniale în dreptul familiei,

Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1986, pag. 75-77. 3 C. Sasu, op. cit., pag. 96; Trib. Supr., col. civ., dec. nr. 2207/1967, în R.R.D. nr. 6/1968,

pag. 162. 4 P. Anca, Încheierea căsătoriei …, op. cit., pag. 132.


73

a) Cheltuielile făcute cu administrarea bunurilor comune (art. 32 lit. a) Codul familiei) Din această categorie fac parte cheltuielile făcute pentru conservarea, întreţinerea şi repararea bunurilor comune. Deşi textul vorbeşte numai de cheltuielile făcute cu administrarea bunurilor comune, tot în această categorie trebuie incluse şi cheltuielile făcute cu însăşi dobândirea lor. S-a apreciat în doctrină că, întrucât textul legii menţionează cheltuielile “făcute”, nu este suficient numai ca scopul sau cauza impulsivă să fie o cheltuială de administrare a bunurilor comune, ci este necesar ca acest scop să fie îndeplinit. În acest sens s-a decis1 că un împrumut făcut de unul din soţi nu va putea fi considerat datorie comună pe baza declaraţiei debitorului că împrumutul s-a făcut în legătură cu administrarea bunurilor comune, ci va trebui să se stabilească dacă în adevăr sumele de bani s-au folosit în acest scop. Cu alte cuvinte, numai acele datorii vor putea fi urmărite asupra bunurilor comune care izvorăsc din acte de administrare efectuate, respectiv “a căror realitate a fost dovedită”2. În literatura de specialitate s-a exprimat şi opinia contrară, la care nu aderăm, în sensul că nu ar fi necesar să se facă dovada că sumele au fost efectiv cheltuite pentru scopurile determinate, fiind suficient a se proba că obligaţia asumată este în legătură cu bunurile comune3. Din ansamblul reglementărilor privind raporturile patrimoniale ale soţilor se degajă ideea că, în general vorbind, urmează a fi considerate datorii comune numai acelea care sunt legate de bunurile comune sau sunt necesare susţinerii familiei, iar cele care izvorăsc din acte juridice privitoare la bunurile unuia dintre soţi, vor fi datorii proprii ale aceluia.

Analizând dispoziţiile art. 32 Codul familiei se poate formula concluzia că legiuitorul, pentru a determina care anume obligaţii urmează a fi satisfăcute din bunurile comune, a folosit, în principal criteriul naturii acestora, dar şi pe cel al modului de contractare. Astfel, pe de o parte, se menţionează cheltuielile făcute cu administrarea bunurilor comune sau obligaţiile privind nevoile obişnuite ale căsniciei, iar, pe de altă parte, obligaţiile “contractate împreună” sau de “fiecare din soţi”.

În privinţa cheltuielilor făcute cu administrarea bunurilor comune s-a susţinut4 că, în principiu, în actul prin care se contractează obligaţia trebuie să figureze numai unul din soţi, căci, dacă ar fi menţionaţi ambii, obligaţia ar deveni comună, dar nu în temeiul art. 32 lit. a) Codul familiei, ci al art. 32 lit. b) Codul familiei. Dar, întrucât, potrivit dispoziţiilor art. 35 Codul familiei, soţul care exercită un drept asupra bunurilor comune se prezumă că are şi consimţământul celuilalt, astfel că juridic obligaţia este contractată de ambii soţi, s-a apreciat că demarcaţia dintre obligaţiile prevăzute de art. 32 lit. a) Codul familiei şi cele prevăzute în art. 32 lit. b) Codul familiei s-ar realiza prin aceea că în cazul celor de la litera a) numai unul dintre soţi figurează în act, dar într-o dublă calitate, reprezentându-l şi pe celălalt, pe când în cazul celor de la litera b) ambii soţi figurează în actul prin care s-a asumat obligaţia.

b) Obligaţiile contractate de soţi împreună (art. 32 lit. b) Codul familiei) Relativ la această categorie de obligaţii s-a susţinut, că nu interesează cauza, obligaţiile urmând a fi comune chiar dacă nu au nici o legătură cu nevoile căsătoriei5. În ceea ce ne priveşte, apreciem că această afirmaţie nu este tocmai exactă. Atunci când legiuitorul vorbeşte, în art. 32 lit. b) Codul familiei, de obligaţii “contractate de soţi împreună”, considerăm că sintagma are înţelesul juridic concordant cu prevederile art. 35 alin. (2) Codul familiei. Aşadar, trebuie considerate

1 Trib. reg. Ploieşti, dec. nr. 86/1967, în R.R.D. nr. 10/1967, pag. 151. 2 Trib. Supr., secţ. civ., dec. nr. 1464/1981, citată supra. 3 D. Rizeanu, D. Protopopescu, op. cit., pag. 86. 4 M. Eliescu, op. cit., pag. 288-289; T.R. Popescu, op. cit., vol. I, pag. 222; I.P. Filipescu,

Tratat …, op. cit., pag. 170; M. Banciu, op. cit., pag. 92. 5 T.R. Popescu, op. cit., pag. 222; I.P. Filipescu, Tratat …, op. cit., pag. 171; M. Banciu, op.

cit., pag. 93.

Dreptul familiei 74

comune, potrivit art. 32 lit. b) Codul familiei, acele obligaţii pentru asumarea cărora art. 35 alin. (2) Codul familiei cere participarea efectivă a soţilor la încheierea actului juridic pentru a-şi exprima un consimţământ expres. Participarea efectivă a ambilor soţi la încheierea şi a altor acte juridice decât cele vizate de art. 35 alin. (2) partea finală din Codul familiei este oricum superfluă, întrucât se prezumă că unul dintre soţi exprimă consimţământul amândurora, iar efectele actului se vor răsfrânge asupra comunităţii matrimoniale câtă vreme terţul cu care s-a contractat nu a cunoscut în mod obiectiv dezacordul celuilalt soţ.

Dacă s-ar accepta ideea că dispoziţiile art. 35 lit. b) Codul familiei vizează orice fel de obligaţii, indiferent de cauza lor, cu singura condiţie de a fi asumate de soţi împreună, înseamnă că soţii pot, prin convenţii încheiate cu terţe persoane, să prejudicieze interesele comunităţii de bunuri, ceea ce nu este admisibil1. Legiuitorul menţionând că este vorba despre obligaţii contractate, înseamnă că vor intra în această categorie nu numai obligaţiile asumate prin acte juridice bilaterale, ci şi cele constatate prin acte juridice unilaterale, întrucât legea prezumă că s-au făcut în interesul comun al căsniciei2. De asemenea, nu este nevoie ca soţii să se oblige prin acelaşi act juridic, obligaţia putând fi asumată succesiv şi prin acte juridice diferite, precum este posibil şi ca unul dintre soţi să-şi asume obligaţia pur şi simplu, iar celălalt sub condiţie sau termen. Textul permite, astfel cum s-a precizat în literatura juridică3, ca obligaţia unuia dintre soţi să fie principală, iar a celuilalt accesorie, cu condiţia de a fi contractată de ambii soţi.

c) Obligaţiile contractate de fiecare dintre soţi pentru împlinirea nevoilor obişnuite ale căsătoriei (art. 32 lit. c) Codul familiei) Scopul pentru care sunt contractate aceste datorii este elementul determinant în considerarea lor ca datorii comune. Aceste obligaţii îşi pot avea originea fie într-un act juridic unilateral, fie într-unul bilateral, însă asumate de un singur soţ, fiindcă dacă ar contractate de ambii soţi ar face parte din categoria celor reţinute de art. 32 lit. b) Codul familiei. Dintre “nevoile obişnuite ale căsătoriei”, aflate, evident, în permanentă schimbare în funcţie de evoluţia societăţii, fac parte: procurarea de alimente, plata taxelor şi a impozitelor, cheltuielile făcute cu achiziţionarea obiectelor casnice, pentru medicamentele necesare tratării unor boli de care suferă un membru al familiei şi chiar şi cele făcute cu procurarea unor obiecte de uz personal (îmbrăcăminte etc.), deşi acestea din urmă sunt bunuri proprii (art. 31 lit. c) Codul familiei).

d) Obligaţia de a repara prejudiciul cauzat prin însuşirea ilicită a unor bunuri proprietate publică (art. 32 lit. d) Codul familiei) Necesitatea ocrotirii avutului public a fost aceea care a determinat includerea acestei categorii de obligaţii în grupa obligaţiilor comune.

Potrivit dispoziţiilor art. 135 pct. 2 din Constituţia României, proprietatea este publică şi privată. În acelaşi articol se face precizarea că “proprietatea publică aparţine statului şi unităţilor administrativ-teritoriale” (art. 135 pct. 3).

Categoria de obligaţii la care se referă art. 32 lit. d) Codul familiei nu izvorăşte din acte juridice reprezentând manifestări licite de voinţă, ci îşi au sursa în comiterea, de către unul dintre soţi, a unor fapte ilicite cauzatoare de prejudicii avutului public. Potrivit textului legal, pentru ca obligaţia să fie comună trebuie îndeplinite mai multe condiţii:

• Să se fi produs un prejudiciu patrimonial care generează obligaţia de reparare. • Prejudiciul să se fi produs prin însuşirea unor bunuri ce fac obiectul dreptului de

1 M. Eliescu, op. cit., pag. 176; P. Anca, în Încheierea căsătoriei …, op. cit., pag. 87-88; M.

Mureşan, Familia …, op. cit., pag. 115; Al. Bacaci, Relaţiile …, op. cit., pag. 150. 2 M. Eliescu, op. cit., pag. 292, 293; I.P. Filipescu, Tratat …, op. cit., pag. 170. 3 G. Giurcă, Constituirea garanţiei suplimentare prin afectarea bunurilor comune ale

gestionarului şi ale soţului său, în R.R.D. nr. 2/1972, pag. 91-93.


75

proprietate publică. Deşi textul se referă la dreptul de proprietate, s-a arătat1 în literatura juridică, că el trebuie înţeles şi în sensul că se referă la elementele patrimoniului. Deci, textul îşi are aplicabilitate nu numai atunci când s-a adus atingere dreptului de proprietate în întregul său, ci şi unui drept de folosinţă sau unui alt drept real, în condiţiile menţionate. În ceea ce priveşte termenul de “însuşire”, două păreri au fost exprimate în literatura juridică.

Într-o primă opinie s-a susţinut că art. 35 lit. d) Codul familiei se referă nu numai la ipoteza săvârşirii unei infracţiuni, ci şi la orice act sau fapt juridic de natură civilă care ar atrage răspunderea ambilor soţi cu bunurile comune, în măsura în care acestea au sporit2.

Într-o a doua părere, la care ne raliem, se susţine că prin termenul de “însuşire” folosit de art. 32 lit. d) Codul familiei se înţelege numai activitatea infracţională, fiindcă, în caz contrar, textul s-ar referi nu la “însuşire”, ci la “dobândire”; or, însuşirea este o activitate ilicită care constituie, întotdeauna, o infracţiune3.

• Însuşirea să fi fost săvârşită de către unul dintre soţi. Dacă însuşirea s-a produs înainte de încheierea căsătoriei, textul art. 32 lit. d) Codul familiei nu este aplicabil, chiar dacă rezultatul însuşirii s-ar fi folosit pentru dobândirea de bunuri după încheierea căsătoriei, fiindcă aceste bunuri nu sunt comune, ci proprii, potrivit art. 31 lit. f) Codul familiei4.

• Bunurile comune să fi înregistrat o sporire, în sensul că au fost achiziţionate noi bunuri, a sporit valoarea celor existente sau a fost evitată diminuarea valorii celor pe care soţii le aveau deja.

• Să se dovedească existenţa raportului de cauzalitate între faptul însuşirii şi sporul de valoare al bunurilor comune. Deşi la început s-a considerat5 că raportul de cauzalitate între însuşire şi sporul de valoare realizat trebuie prezumat ori de câte ori acesta din urmă este posterior însuşirii, credem că el trebuie dovedit, în acelaşi sens opinând şi fostul Tribunal Suprem6. Considerăm şi noi, alături de alţi autori7, că, de lege ferenda, o atare răspundere se impune a fi instituită nu numai pentru ipoteza însuşirii unor bunuri aparţinând proprietăţii publice, ci şi în cazul bunurilor proprietate privată, cu atât mai mult cu cât legea fundamentală ocroteşte în mod egal proprietatea, indiferent de titular. Bunurile comune vor putea fi urmărite numai în limita sporului de valoare realizat, ceea ce nu înseamnă că vor fi avute în vedere numai acele bunuri care au sporit valoric, ci şi alte bunuri comune, chiar dacă au fost dobândite înainte de însuşire8.

1 I.P. Filipescu, Tratat …, op. cit., pag. 173; Pentru detalii a se vedea şi I.P. Filipescu,

Noţiunea de patrimoniu şi relaţiile dintre soţi privind bunurile şi datoriile lor, în revista Dreptul nr. 3/1993, pag. 37 şi urm.

2 D. Rizeanu, D. Protopopescu, op. cit., pag. 87; I. Albu, Dreptul familiei, op. cit., pag. 161; M. Banciu, op. cit., pag. 95.

3 I. Stoenescu, Unele probleme privind executarea silită a creanţelor …, în J.N. nr. 1/1962, pag. 45; Gr. Porumb, Teoria generală a executării silite şi unele proceduri speciale, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1964, pag. 244-245; C. Oprişan, Situaţia juridică a bunurilor soţilor în timpul căsătoriei, în J.N. nr. 5/1954, pag. 649; E. Florian, op. cit., pag. 154.

4 I.P. Filipescu, Tratat …, op. cit., pag. 174; E. Florian, op. cit., pag. 154. 5 Trib. Craiova, dec. nr. 1925/1956, în L.P. nr. 8/1956, pag. 978, cu notă de N.I. Şchiopu;

Trib. Cluj, dec. civ. nr. 4494/1956, în J.N. nr. 5/1957, pag. 881, cu notă de D. Bărbieru; Trib. Supr., secţ. civ., dec. nr. 1618/1960; T.R. Popescu, op. cit., pag. 225; Trib. Supr., secţ. civ., dec. nr. 1509/1989, în revista Dreptul nr. 4/1990, pag. 65.

6 Trib. Supr., secţ. civ., dec. nr. 504/1969, în R.R.D. nr. 8/1969, pag. 183. 7 P. Anca, în Încheierea căsătoriei …, op. cit., pag. 138. 8 D. Rizeanu, În legătură cu …, op. cit., în J.N. nr. 2/1962, pag. 87; I. Stoenescu, Unele

probleme …, op. cit, pag. 47; I.P. Filipescu, Tratat …, op. cit., pag. 175.

Dreptul familiei 76

În cazul în care activitatea de însuşire a fost realizată de ambii soţi, titularul dreptului de despăgubire va putea urmări bunurile comune ale soţilor, fără a i se putea opune beneficiul de discuţiune, în sensul de a urmări, în prealabil, bunurile proprii ale soţilor, fiindcă într-o atare situaţie ambii sunt ţinuţi a răspunde solidar, potrivit art. 1003 Cod civil1.

• Regimul juridic al datoriilor comune ale soţilor Aşa cum rezultă din prevederile art. 33 şi 34 Codul familiei, există o corespondenţă între

natura creanţei şi categoria de bunuri din care poate fi satisfăcută. Bunurile comune nu pot fi urmărite decât de creditorii comuni ai soţilor. Creditorii personali se pot îndrepta, în principiu, numai asupra bunurilor proprii ale soţului debitor, însă, dacă acestea sunt neîndestulătoare, ei pot cere împărţirea bunurilor comune în proporţia necesară pentru acoperirea creanţei lor. Se observă că nu se realizează o abatere de la regulă fiindcă, în măsura în care bunurile comune s-au împărţit, ele au devenit proprii ale soţului debitor şi astfel pot fi urmărite de creditorii personali. La rândul lor, creditorii comuni ai soţilor îşi pot îndrepta pretenţiile şi asupra bunurilor proprii ale acestora, dacă cele comune nu sunt îndestulătoare pentru satisfacerea creanţelor lor. Această ordine de urmărire a bunurilor soţilor are un caracter imperativ şi, prin urmare, nu se pot accepta abateri de la ea, nici în cazul în care obligaţia ar fi solidară. Creditorii comuni care trec şi la urmărirea bunurilor proprii, dacă cele comune nu sunt suficiente, vor trebui să-şi dividă urmărirea faţă de ambii soţi, fiecare dintre aceştia trebuind să răspundă pentru jumătate din valoarea creanţei rămase neachitată. Dacă, însă, obligaţiile sunt solidare sau indivizibile, creditorul comun va putea urmări pe oricare dintre soţi pentru valoarea întregii creanţe rămasă neachitată. Contribuţia soţilor la datoriile comune în timpul căsătoriei trebuie să fie egală. Cu ocazia împărţirii bunurilor comune se va stabili şi contribuţia la datoriile comune, desigur, proporţională cu partea din comunitate cuvenită fiecărui soţ.

3.2.6. Aspecte patrimoniale în dreptul familiei derivând din Legea nr. 31/19902 privind societăţile comerciale Soţii pot fi asociaţi sau, respectiv, acţionari în orice tip de societate comercială. Potrivit dispoziţiilor art. 65 din Legea nr. 31/1990, bunurile constituite ca aport în natură în societate devin proprietatea acesteia din momentul înmatriculării ei la registrul comerţului3. În acest context se pune întrebarea dacă soţii pot contribui la constituirea sau la majorarea capitalului social al unei societăţi comerciale cu bunurile comune. Pentru a oferi răspuns la această întrebare se impune precizarea că actul juridic prin care bunurile comune trec în proprietatea societăţii comerciale este unul de dispoziţie.

O primă situaţie ce poate apărea este aceea în care ambii soţi participă cu bunuri comune la constituirea sau la majorarea capitalului social al unei societăţi comerciale.

1 P. Anca, în Încheierea căsătoriei …, op. cit., pag. 139. 2 Publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 126-127 din 17 noiembrie 1990, modificată

prin: Legea nr. 41 din 1 iunie 1991, Legea nr. 120 din 4 iunie 1991; Legea nr. 44 din 4 iulie 1991, Legea nr.142 din 11 iulie 1991; Legea nr. 80 din 23 decembrie 1991, Legea nr. 263 din 23 decembrie 1991 şi prin Legea nr. 78 din 20 iulie 1992, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 178 din 28 iulie 1992, republicată în temeiul Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr. 32/1997, Legea nr. 133 din 27 iunie 1997, aprobată şi modificată prin Legea nr. 195 din 17 noiembrie 1997, Legea nr. 335 din 28 noiembrie 1997.

3 C.S.J., secţ. civ., dec. nr. 199/1997, în Curtea Supremă de Justiţie. Buletinul jurisprudenţei. Culegere … pe anul 1997, op. cit., pag. 408; C.S.J., secţ. com., dec. nr. 11/1994, în Curtea Supremă de Justiţie. Buletinul jurisprudenţei. Culegere de decizii… pe anul 1994, op. cit., pag. 209.


77

Considerăm întemeiate soluţiile oferite în practica judiciară1 prin care s-a statuat că este posibilă participarea soţilor, împreună, la constituirea unei societăţi comerciale fără a fi necesară, în prealabil, separaţia de patrimonii, întrucât această cerinţă nu rezultă nici din dispoziţiile Legii nr. 31/1990 şi nici din cele ale Codului familiei. În motivarea acestei soluţii s-a arătat că: “Dispoziţiile art. 30 alin. (2) Codul familiei, potrivit cărora este nulă orice convenţie care ar contraveni prevederii conţinută în alineatul (1) al aceluiaşi text, în conformitate cu care bunurile dobândite în timpul căsătoriei … sunt bunuri comune ale soţilor, au un caracter de protecţie a fiecăruia dintre soţi de a nu fi prejudiciat de celălalt, sancţiunea intervenind atunci când micşorarea comunităţii de bunuri prin fapta unuia din soţi ar fi în dezavantajul proprietăţii personale a celuilalt, situaţie în care frauda trebuie dovedită”, ceea ce nu este cazul în situaţia în care soţii participă împreună la constituirea societăţii (deci dispun “împreună“ de bunurile comune). Beneficiile obţinute din activitatea comercială, precum şi cota-parte ce revine soţilor asociaţi în cazul excluderii sau al retragerii din societate ori în cazul dizolvării societăţii comerciale, vor fi bunuri comune. A doua situaţie este aceea în care numai unul dintre soţi participă la constituirea capitalului social al unei societăţi comerciale cu bunurile comune. Soluţia diferă după cum bunul comun este unul mobil sau imobil.

a) Când este vorba de un bun mobil, actul prin care bunul este adus la capitalul social poate fi încheiat de către soţul asociat sau acţionar fără consimţământul celuilalt soţ în baza mandatului tacit instituit prin art. 35 alin. (2) Codul familiei. În acest caz, însă, beneficiile obţinute şi cota-parte ce se cuvine soţului asociat la dizolvarea societăţii sau la retragerea ori la excluderea sa din societatea comercială vor fi tot bunuri comune, întrucât sunt dobândite în timpul căsătoriei ca fructe civile ale unor bunuri comune.

b) Când bunul comun adus la capitalul social este imobil, unul dintre soţi nu va putea dispune de el fără consimţământul expres al celuilalt.

Dacă acest consimţământ a fost obţinut, iar bunul a intrat în patrimoniul societăţii comerciale în mod valabil, beneficiile şi sumele acordate la dizolvarea societăţii comerciale vor fi bunuri comune.

Relativ la beneficiile obţinute urmează a se face distincţie asemănătoare aceleia care apare în doctrină în legătură cu salariul.

Cât timp beneficiile nu au fost încasate, soţul asociatului nu le poate revendica, pentru că dreptul la dividende este unul social fundamental al fiecărui asociat şi nu poate fi înstrăinat decât prin convenţia părţilor2.

După încasarea lor de către soţul asociat, beneficiile intră în patrimoniul comun al soţilor. În cazul în care asociatul a dispus de bunul comun fără consimţământul soţului, clauza

corelativă din contractul de societate va fi lovită de nulitate absolută, întrucât au fost încălcate limitele mandatului tacit reciproc prevăzute expres în Codul familiei.

Răspunderea soţilor asociaţi pentru datoriile societăţii. Problema se ridică numai în cazul societăţilor de persoane3, pentru că în societăţile de capitaluri4 răspunderea este limitată la aportul asociaţilor.

1 C.S.J., secţ. com., dec. nr. 178/1992, în V. Bogdănescu ş.a., op. cit., pag. 484-486. 2 C.S.J., secţ. com., dec. nr. 191/1996, în Buletinul jurisprudenţei. Culegere de decizii…pe

anul 1996, op. cit., pag. 218. 3 Societatea în nume colectiv şi comanditaţii din societatea în comandită simplă şi societatea

în comandită pe acţiuni. 4 Societatea pe acţinuni şi societatea cu răspundere limitată, chiar dacă despre aceasta din

urmă se apreciază că nu se încadrează în nici una dintre cele două categorii, împrumutând unele caractere atât de la societăţile de persoane, cât şi de la cele de capitaluri, S.D. Cărpenaru, Drept comercial român, Editura Atlas Lex, Bucureşti, 1993, pag. 32-33.

Dreptul familiei 78

Dacă ambii soţi au calitatea de asociaţi într-o societate în nume colectiv sau comanditaţi într-o societate în comandită simplă sau în comandită pe acţiuni, ei răspund nelimitat şi solidar în cazul în care patrimoniul societăţii comerciale nu este îndestulător, atât cu bunurile comune, cât şi cu cele proprii.

Dacă numai unul dintre soţi este asociat într-o astfel de societate, chiar dacă a adus la capitalul social un bun comun, răspunderea sa va fi personală1. Creditorii vor urmări, în primul rând, patrimoniul societăţii, apoi bunurile proprii ale soţului asociat, iar dacă sunt insuficiente, ei vor putea cere, pe calea acţiunii oblice, împărţirea bunurilor comune, pentru a se îndestula din partea ce revine soţului asociat. 3.2.7. Împărţirea bunurilor comune ale soţilor Regimul comunităţii matrimoniale ca principal efect patrimonial al căsătoriei, trebuie să fie în fiinţă, în principiu, tot timpul căsătoriei. Despărţirea în fapt a soţilor nu atrage încetarea sa, căci acest regim legal nu poate fi modificat ca urmare a înţelegerii sau a neînţelegerii soţilor. În cele mai multe cazuri regimul comunităţii durează tot timpul căsătoriei, dar, uneori, interesele creditorilor sau ale soţilor pot duce la împărţirea bunurilor comune nu numai la desfacerea şi la încetarea căsătoriei, dar şi în timpul acesteia, în condiţiile art. 36 alin. (2) Codul familiei.

a) Împărţirea bunurilor comune în timpul căsătoriei În timpul căsătoriei împărţirea bunurilor are caracter de excepţie, putându-se face la cererea unuia dintre soţi sau a creditorilor personali ai soţilor, însă numai pentru “motive temeinice”. Admiterea numai în mod excepţional a împărţirii bunurilor comune în timpul căsătoriei urmează aceeaşi concepţie a legiuitorului de ocrotire a comunităţii matrimoniale. Atunci când apar anumite împrejurări de natură a prejudicia interesele unuia sau ale altuia dintre soţi sau ale terţilor, împărţirea bunurilor comune se justifică, chiar dacă nu s-a formulat acţiune de divorţ. Legiuitorul nu determină ce se va înţelege prin “motive temeinice”, clarificarea conţinutului acestei noţiuni rămânând în sarcina doctrinei şi a practicii judiciare.

• Împărţirea cerută de unul dintre soţi Aşa cum rezultă din prevederile art. 36 alin. (2) Codul familiei, bunurile comune se pot

împărţi la cererea unuia dintre soţi, pentru motive temeinice, fie în întregime, fie numai în parte. Bunurile astfel împărţite devin bunuri proprii, iar cele care nu au fost împărţite, precum şi cele care se vor dobândi ulterior, rămân bunuri comune. Practica judiciară a apreciat în diferitele soluţii de speţă că este, spre exemplu, motiv temeinic împiedicarea, după despărţirea în fapt, a unui soţ de către celălalt de a participa la folosirea sau la administrarea bunurilor comune2. Simpla despărţire în fapt nu constituie un motiv temeinic pentru împărţirea bunurilor comune, decât coroborată cu alte împrejurări, ca aceea că unul dintre soţi înstrăinează sau distruge bunurile comune rămase în posesia sa sau le ascunde cu intenţia de a şi le însuşi3. Reprezintă, de asemenea, împrejurare de natură a justifica împărţirea bunurilor comune în timpul căsătoriei faptul că sumele de bani ce constituie bun comun sunt depuse la C.E.C. pe numele unuia din soţi, care-l împiedică pe celălalt să le folosească pentru nevoile căsniciei4, sau că, după despărţirea în fapt, prin alungarea de la domiciliu a soţiei, soţul trăieşte în concubinaj cu o altă

1 A. Pricopi, Căsătoria în dreptul român, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1998, pag. 115-

116. 2 Trib. reg. Bucureşti, dec. nr. 1219/1959, în L.P. nr. 11/1959, pag. 97. 3 Trib. Supr., secţ. civ., dec. nr. 769/1969, în C.D. 1969, pag. 172; Trib. Supr., secţ. civ., dec.

nr. 138/1971, în C.D. 1993, pag. 133; Trib. Supr., secţ. civ., dec. nr. 2091/1981, în R.R.D. nr. 9/1982, pag. 66; Trib. mun. Bucureşti, secţ. a IV-a civ., dec. nr. 408/1990, în I. Mihuţ, Culegere de practică judiciară civilă pe anul 1990, Casa de editură şi presă Şansa S.R.L, Bucureşti 1991, pag. 26.

4 Trib. Supr., secţ. civ., dec. nr. 802/1973, în C.D. 1973, pag. 249.


79

femeie în casa construită în timpul căsătoriei1. Folosirea, după separaţia în fapt, înstrăinarea, degradarea bunurilor comune de către unul din soţi sunt considerate “motive temeinice”, justificând împărţirea bunurilor comune în timpul căsătoriei2. Fostul Tribunal Suprem s-a pronunţat în sensul că, în cazul săvârşirii de către unul dintre soţi a infracţiunilor de furt sau de abuz de încredere, cererea de împărţire a bunurilor comune este justificată prin existenţa hotărârii de condamnare3. Împrejurările enunţate mai sus sunt exclusiv exemplificative, neputându-se face o enumerare completă a acelora care constituie “motive temeinice”, fiind în sarcina instanţelor judecătoreşti a statua, de la caz la caz, funcţie de situaţiile concrete de fapt şi de probatoriul administrat, dacă o astfel de acţiune este întemeiată sau nu. Dacă, prin moartea unuia dintre soţi, căsătoria încetează, acţiunea de împărţire a bunurilor comune, intentată anterior, nu mai poate fi continuată împotriva sau de către moştenitori, fiind lipsită de obiect4. Împărţirea bunurilor comune în timpul căsătoriei se poate face numai prin hotărâre judecătorească. Convenţia soţilor în această privinţă este inadmisibilă fiind lovită de nulitate absolută5. Împărţirea poate fi cerută în timpul căsătoriei nu numai pe cale principală, ci şi incidentală6. În practică, s-a decis că nici partajul folosinţei bunurilor comune nu este admisibil întrucât, atâta timp cât există comunitatea de bunuri, soţii administrează şi folosesc împreună bunurile comune şi dispun tot astfel de ele7. Fostul Tribunal Suprem a admis8, însă, posibilitatea împărţirii fructelor bunurilor comune, această împărţeală nefiind contrară dispoziţiilor art. 36 alin. (2) Codul familiei, deoarece fructele reprezintă practic o parte din bunurile comune, ori textul invocat permite împărţirea, fie în tot, fie în parte a bunurilor comune.

“În timpul căsătoriei”, reprezintă perioada la care se referă art. 36 alin. (2) Codul familiei şi înseamnă intervalul cuprins între încheierea căsătoriei şi rămânerea irevocabilă a hotărârii de divorţ9. S-ar mai impune precizarea că, la efectuarea partajului bunurilor comune, urmează a se lua în calcul valoarea pe care bunurile o au la acea dată (şi nu valoarea pe care bunurile o aveau în momentul în care au intrat în comunitate)10, aprecierea făcându-se funcţie de valoarea de circulaţie, care urmează a fi stabilită printr-o expertiză de specialitate, efectuată în procesul de împărţire.

• Împărţirea cerută de creditori Astfel cum am arătat deja, creditorii personali ai unuia dintre soţi, în măsura în care nu-şi

pot satisface creanţa prin urmărirea bunurilor proprii ale soţului debitor, pot cere împărţirea

1 Trib. Supr., secţ. civ., dec. nr. 1738/1968, în R.R.D. nr. 4/1969, pag. 177. 2 Trib. Supr., secţ. civ., dec. nr. 138/1971, în R.R.D. nr. 10/1971, pag. 168, C.S.J., dec. secţ.

civ. nr. 1862/1992, în V. Bogdănescu ş.a., Probleme de drept …, pag. 176-179; Trib. jud. Constanţa, dec. civ. nr. 159/1992, în revista Dreptul nr. 5/1992, pag. 82

3 Trib. Supr., dec. de îndrumare nr. 7/1974, în C.D. 1974, pag. 49. 4 Trib. Supr., secţ. civ., dec. nr. 542/1975, în C.D. 1975, pag. 149. 5 Trib. Supr., secţ. civ., dec. nr. 214/1966, în J.N. nr. 5/1966, pag. 152. 6 M. Eliescu, op. cit., pag. 373. 7 Trib. Supr., secţ. civ., dec. nr. 1479/1972, în C.D. 1973, pag. 207. 8 Trib. Supr., secţ. civ., dec. nr. 89/1972, în R.R.D. nr. 8/1973, pag. 126 cu notă de R.

Petrescu. 9 În literatura juridică s-a exprimat şi părerea, pe care n-o împărtăşim, în sensul că, după

intentarea acţiunii de divorţ, împărţirea bunurilor comune în temeiul art. 36 alin. (2) Codul familiei nu mai poate avea loc, ea urmând a se face o dată cu soluţionarea acţiunii de divorţ, I.P. Filipescu, Tratat …, op. cit., pag. 157.

10 Trib. Supr., secţ. civ., dec. nr. 785/1973, în R.R.D. nr. 3/1974, pag. 143, I.P. Filipescu, Tratat …, op. cit., pag. 159.

Dreptul familiei 80

bunurilor comune, pentru ca partea ce va reveni soţului debitor să poată fi urmărită până la satisfacerea în întregime a creanţei. Acest drept de urmărire, credem şi noi alături de alţi autori1, aparţine tuturor creditorilor personali şi nu numai celor chirografari, întrucât legea nu face nici o distincţie2.

Împărţirea bunurilor comune se poate face, aşa cum rezultă din prevederile art. 33 alin. (2) şi art. 36 alin. (2) Codul familiei, numai prin hotărâre judecătorească, iar acţiunea în justiţie trebuie îndreptată împotriva ambilor soţi, pentru ca hotărârea dată să fie opozabilă3. Creditorii personali vor putea cere împărţirea bunurilor comune numai în măsura necesară acoperirii creanţei lor, ei fiind în acelaşi timp obligaţi să urmărească, în prealabil, bunurile proprii ale soţului debitor, ordinea instituită de lege având un caracter imperativ, astfel că, dacă nici unul dintre soţi nu invocă beneficiul de discuţiune, el va trebui ridicat de instanţă din oficiu4. Bunurile care exced nevoii de acoperire a creanţei, dar care au fost supuse împărţelii vor rămâne, evident, bunuri proprii, calitatea fiind dobândită prin efectul împărţirii. Acţiunea în împărţeală se poate exercita pe cale principală şi pe calea contestaţiei la executare silită (pe cale incidentală)5. Creditorii personali exercită, atunci când cer împărţirea bunurilor comune un drept propriu şi nu dreptul soţului debitor pe calea acţiunii oblice sau subrogatorii, împărţirea bunurilor comune în cele două situaţii făcându-se în condiţii deosebite. Doar câteva succinte precizări s-ar mai impune în ceea ce priveşte confiscarea unor bunuri anume determinate sau a cotei părţi dintr-un bun al soţilor. Astfel, există reglementări legale privind confiscarea specială privită ca măsură de siguranţă (art. 254-257 şi art. 329 Cod penal, confiscarea având ca obiect banii, valorile sau orice alte bunuri în legătură cu infracţiunea efectiv săvârşită, după cerinţele menţionate în textele sancţionatoare), o confiscare contravenţională (Legea nr. 61/1991, republicată) şi o confiscare reglementată prin dispoziţiile Legii nr. 115/1996 privind declararea şi controlul averii demnitarilor, a magistraţilor, a funcţionarilor publici şi a altor persoane cu funcţii de conducere6. Pedeapsa confiscării se repercutează asupra părţii din masa bunurilor comune ce aparţine soţului condamnat, statul substituindu-se acestuia şi devenind în acest mod proprietar comun cu celălalt soţ asupra bunurilor determinate7.

b) Împărţirea bunurilor comune la desfacerea căsătoriei La desfacerea căsătoriei, potrivit art. 36 alin. (1) Codul familiei, bunurile comune se pot împărţi prin învoiala soţilor, şi numai în cazul în care aceştia nu se înţeleg va hotărî instanţa de judecată. În ceea ce priveşte momentul în care poate interveni învoiala soţilor referitor la împărţirea bunurilor comune s-au exprimat opinii diferite. S-a observat, în mod just considerăm noi, în literatura juridică, aceea că expresia din art. 36 alin. (1) Codul familiei - “la desfacerea căsătoriei”- determină numai momentul în care o atare convenţie îşi va produce efectele şi nu momentul în care ea poate fi încheiată. De aici s-ar putea

1 P. Anca, în Încheierea căsătoriei …, op. cit., pag. 141. 2 În sens contrar, I. Albu, Dreptul familiei, op. cit., pag. 167. 3 M. Eliescu, op. cit., pag. 379; T.R. Popescu, op. cit., pag. 213; I. Albu, Dreptul familiei,

op. cit., pag. 167. 4 M. Eliescu, op. cit., pag. 377. 5 Pentru detalii în legătură cu problema ridicată în literatura de specialitate, respectiv dacă s-

ar putea soluţiona cererea de împărţire a bunurilor comune a soţilor de către instanţele Curţii de Conturi învestite cu soluţionarea unei contestaţii la executare, a se vedea M. Vâtcă (I), Gh. Menchenie (II), în revista Dreptul nr. 9/1994, pag. 47 şi urm.

6 I.P. Filipescu, Tratat …, op. cit., pag. 167. 7 I. Stoenescu, Executarea silită a confiscării, în L.P. nr. 3/1961, pag. 26; I.P. Filipescu,

Tratat …, op. cit., pag. 164.


81

concluziona că acea convenţie ar fi posibil a se încheia oricând, dar că îşi va produce efectele numai la desfacerea căsătoriei. Au existat opinii fie în sensul că învoiala de împărţire poate interveni numai după rămânerea definitivă a hotărârii de divorţ1, fie că ea poate interveni chiar înaintea divorţului, dacă prin ea nu se urmăreşte desfacerea căsătoriei2, fie că învoiala poate avea loc numai după introducerea acţiunii de divorţ3, la aceasta din urmă interpretare achiesând şi fostul Tribunal Suprem4. De obicei, după divorţ soţii procedează la o împărţire totală a bunurilor comune, însă nimic nu împiedică să se facă o împărţire parţială, situaţie în care bunurile neîmpărţite rămân pe mai departe bunuri comune5. Atunci când soţii au încheiat o convenţie de împărţeală, ei pot fie să stabilească în cuprinsul ei numai cotele care le revin, fie să determine în concret bunurile atribuite fiecăruia, potrivit acestor cote. În prima ipoteză, dacă soţii ajung la neînţelegeri în privinţa formării concrete a loturilor va hotărî instanţa de judecată, însă potrivit cotelor stabilite de părţi. În plus instanţele, în virtutea rolului lor activ, ar trebui şi să atragă atenţia părţilor că pot proceda la o împărţeală prin bună învoială6. În ceea ce priveşte forma convenţiei pe care soţii pot să o încheie cu privire la împărţirea bunurilor comune, legea nu distinge, astfel încât ea va trebui supusă normelor dreptului comun, fără a se omite că, în unele cazuri, forma autentică a acesteia este cerută ad validitatem.

• Stabilirea cotei cuvenite fiecărui soţ Codul familiei nu prevede nici un criteriu după care instanţele judecătoreşti să procedeze la stabilirea cotelor ce se cuvin soţilor din bunurile comune. Pornindu-se de la existenţa relaţiilor de căsătorie, ca un prim criteriu, coroborat şi cu egalitatea soţilor din toate punctele de vedere, concluzia ar putea fi stabilirea, în toate cazurile, a unor cote egale pentru fiecare. Această concluzie

1 C. Nedelschi, Cu privire la împărţirea bunurilor comune ale soţilor, în L.P. nr. 3/1955,

pag. 230; C. de Apel Suceava, secţ. civ., dec. nr. 833/2001 (nepublicată), citată şi criticată de T.Pungă, Din jurisprudenţa Curţii de Apel Suceva în domeniul dreptului civil, dreptului familiei, dreptul muncii şi dreptul procesual civil pe semestrul I/2001, în revista Dreptul nr.3/2002, p. 142.

2 M. Eliescu, op. cit., pag. 350-356; Trib. Supr., secţ. civ., dec. nr. 1537/1955, în C.D. 1955, vol. I, pag. 222; Trib. Supr., secţ. civ., dec. nr. 1071/1975, în C.D. 1975, pag. 146-147; P. Anca, Încheierea căsătoriei …, op. cit., pag. 154-155.

3 T.R. Popescu, op. cit., pag. 283; I. Stoenescu, Probleme patrimoniale rezolvate prin hotărârea de divorţ, în L.P. nr. 11/1959, pag. 29-30.

4 Trib. Supr., secţ. civ., dec. nr. 1530/1968, în R.R.D. nr. 2/1969, pag. 174; Trib. Supr., secţ. civ., dec. nr. 517/1972, dec. nr. 1467/1973 şi dec. nr. 1071/1975, toate în I. Mihuţ, Repertoriu … pe anii 1969-1975, pag. 26. Şi în doctrină s-a arătat că sintagma “la desfacerea căsătoriei”, prevăzută în art. 36 alin.1 C. fam. Are în vedere momentul de la care convenţia urmează să-şi producă efectele, T. Pungă, Din jurisprudenţa Curţii …, loc. cit., p. 143. Mai mult, în practică s-a decis ca atunci când soţii sunt despărţiţi în fapt şi divorţul e iminent, deşi o convenţie de împărţire a bunurilor comune e nulă, ea poate fi luată în considerare ca mijloc de probă, alături de alte dovezi, pentru a stabili corect masa bunurilor comune, unele bunuri proprii etc., fără ca instanţa să poată lua act de partajul intervenit solo consensu (Trib.Supr., secţ. civ., dec. nr. 61/1986, în R.R.D. nr. 10/1986, p. 63-64).

5 În practică s-a arătat că efectele tranzacţiei încheiate de soţi în timpul procesului de divorţ cu privire la anumite bunuri comune nu se pot extinde şi asupra celorlalte bunuri comune, astfel încât e admisibilă acţiunea unuia dintre foştii soţi având ca obiect împărţeala, pe cale judecătorească, a bunurilor comune la care nu se referă tranzacţia. În consecinţă un partaj suplimentar de bunuri comune e admisibil, neexistând nici o prevedere legală care să-l interzică (C.S.J., secţ. civ., dec. nr.5599/2001, în revista Dreptul nr. 6/2002, p. 211).

6 Trib. Supr., dec. de îndrumare nr. 10/1969, în C.D. 1969, pag. 40-49.

Dreptul familiei 82

nu poate fi acceptată, întrucât s-ar putea ajunge la situaţia inechitabilă ca, oricât de mică ar fi contribuţia unui soţ la dobândirea bunurilor comune sau chiar dacă aceasta ar lipsi în totalitate, el să beneficieze, totuşi, de o cotă de jumătate din aceste bunuri. Criteriul care se impune a fi folosit, acceptat fiind şi de practica noastră judecătorească, este acela al contribuţiei efective a fiecărui soţ la dobândirea bunurilor comune, astfel încât cu ocazia partajului se poate ajunge la situaţia unor cote inegale sau chiar ca unul dintre soţi să nu primească nimic, atâta vreme cât nu a avut vreo contribuţie la dobândirea bunurilor1. Tot practica judiciară a fost aceea care a stabilit că trebuie recunoscută şi contribuţia acelui soţ care nu a fost angajat şi nu a avut venituri, luându-se în considerare munca depusă în gospodărie; tot astfel se va lua în calcul şi munca femeii pentru creşterea copiilor2. Se va ţine seama şi de faptul că unul dintre soţi a distrus o parte din bunurile comune. De asemenea, dacă după despărţirea în fapt unele bunuri au rămas în folosinţa exclusivă a unuia dintre soţi, cu ocazia partajului instanţa va avea în vedere valoarea lor de la momentul despărţirii soţilor3. La împărţirea bunurilor comune trebuie avută în vedere contribuţia fiecărui soţ la dobândirea totalităţii bunurilor comune şi nu a fiecărui bun în parte4 şi, de asemenea, se va lua în calcul inegalitatea veniturilor5 şi faptul că unul dintre soţi a plătit ratele din preţul cu care bunurile au fost achiziţionate6. În cazul despărţirii în fapt a soţilor, o anumită perioadă, astfel cum am arătat, regimul comunităţii matrimoniale nu este suspendat. De această împrejurare, cum şi practica judiciară a stabilit7, se va ţine seama numai în măsura în care a influenţat contribuţia soţilor la achiziţionarea bunurilor comune, ca, de pildă, în cazul ratelor plătite în acea perioadă. Problema cotei care se cuvine fiecăruia dintre soţi din bunurile comune se impune, evident, numai cu prilejul împărţirii acestora în timpul sau la data desfacerii căsătoriei. În timpul căsătoriei o asemenea acţiune în justiţie este inadmisibilă, deoarece prin stabilirea cotelor fiecărui soţ s-ar interverti regimul juridic al devălmăşiei în proprietate comună pe cote-părţi. Pe de altă parte, o stabilire a cotelor, la un anume moment, nu ar avea nici o eficienţă de vreme ce, ulterior, cota de contribuţie a soţilor s-ar modifica. Nu mai puţin, însă, în practica judecătorească, s-a considerat ca fiind admisibilă acţiunea care are ca obiect stabilirea faptului că un imobil care este întabulat numai

1 Fostul Tribunal Suprem s-a pronunţat în sensul că instanţele judecătoreşti nu trebuie să

pornească “de la premisa că drepturile soţilor asupra bunurilor comune sunt egale, potrivit art. 36 Codul familiei; drepturile subiective sunt în funcţie de contribuţia soţilor la achiziţionarea bunurilor comune […]. Numai în cazul în care contribuţia nu ar putea fi determinată, instanţa va fi îndreptăţită să conchidă că părţile în cauză cu drepturi egale”, Trib. Supr., secţ. civ., dec. nr. 865/1960, în C.D. 1960, pag. 282. A se vedea şi Trib. Supr., secţ. civ., dec. nr. 1542/1970, în R.R.D. nr. 8/1971, pag. 156.

2 Trib. Supr., secţ. civ., dec. nr. 753/1980, în I. Mihuţă, Culegere … pe anul 1990, pag. 22. Trib. mun. Bucureşti, secţ. a III-a civ., dec. nr. 1054/1992, cu notă de I. Mihuţă, în Culegere de practică judiciară civilă pe anul 1992, Casa de editură şi presă Şansa S.R.L., Bucureşti, 1993, pag. 32-33.

3 Trib. Supr., secţ. civ., dec. nr. 128/1978, în C.D. 1978, pag. 158; Trib. mun. Bucureşti, secţ. a III-a civ., dec. nr. 1333/1990, în I. Mihuţă, Culegere … pe anul 1990, pag. 21.

4 Trib. Supr., secţ. civ., dec. nr. 1624/1960, în C.D. 1960, pag. 272; C.S.J., secţ. civ., dec. nr. 907/1993, în revista Dreptul nr. 7/1994, pag. 80.

5 Trib. Supr., secţ. civ., dec. nr. 595/1961, în C.D. 1961, pag. 204. 6 Trib. Supr., secţ. civ., dec. nr. 487/1967, în C.D. 1967, pag. 150; G. Nedelschi, Cu privire

la împărţirea bunurilor comune ale soţilor, în L.P. nr. 3/1955, pag. 228; T.R. Popescu, op. cit., pag. 55 şi urm.; M. Eliescu, op. cit., pag. 343-344; I. Albu, Dreptul familiei, op. cit., pag. 170.

7 Trib. Supr., secţ. civ., dec. nr. 261/1967, în C.D. 1967, pag. 145; Trib. Supr., secţ. civ., dec. nr. 213/1978, în C.D. 1978, pag. 149.


83

pe numele unuia din soţi este în realitate bun comun, fără ca prin aceasta să se determine cotele fiecăruia1.

• Procedura împărţirii bunurilor comune Dispoziţiile legale care guvernează procedura de soluţionare a cererilor care au ca obiect împărţirea bunurilor comune sunt cele de drept comun, respectiv art. 6731-67314 din Codul de procedură civilă2, la care se adaugă dispoziţiile Codului familiei şi ale Codului civil (art. 728 şi urm.). La început se cuvine făcută precizarea că dreptul la acţiunea în împărţirea bunurilor comune nu se prescrie3. Instanţa competentă material este judecătoria, indiferent de valoarea masei partajabile şi indiferent dacă împărţirea bunurilor comune se solicită concomitent cu acţiunea principală de desfacere a căsătoriei sau separat4 Pe toată durata procesului de împărţire a bunurilor comune, instanţa de judecată poate lua măsuri de conservare a acestora, dacă există pericol de înstrăinare sau deteriorare sau dacă unul dintre soţi îl împiedică pe celălalt să beneficieze de veniturile produse de aceste bunuri5. În acest scop se poate institui un sechestru judiciar sau se poate proceda la inventarierea bunurilor comune folosindu-se procedura specială a ordonanţei preşedinţiale. În regimul de evidenţă al cărţilor funciare nu este necesar ca, în prealabil, să se înscrie în cartea funciară caracterul de bunuri comune al bunurilor soţilor, părţile putând dovedi în cursul procesului – împotriva înscrierii în cartea funciară – cotele reale ce li se cuvin dintr-un imobil6. Notarea în cartea funciară a introducerii acţiunii în împărţeală nu duce la imposibilitatea înstrăinării bunului, prin aceasta realizându-se numai încunoştiinţarea terţilor despre existenţa litigiului7. Potrivit articolului 6736 din Codul de procedură civilă, dacă pentru formarea loturilor sunt necesare operaţii de măsurătoare, evaluare şi altele, pentru care instanţa nu are date suficiente, va

1 Trib. jud. Timiş, dec. civ. nr. 519/1971, în R.R.D. nr. 6/1972, pag. 163. 2 Procedura împărţelii judiciare face obiectul Capitolului VII1 al Cărţii a VI-a din Codul de

procedură civilă, astfel cum a fost modificat prin Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr. 138/2000 şi Ordonanţa de Urgenţă a Guvernului nr.59/2001

3 Trib. reg, Maramureş, dec. civ. nr. 824/1963, în J.N. nr. 9/1964, pag. 109-110, cu notă de V. Almaşi.

4 Această interpretare a art. 17 din Codul de procedură civilă a fost dată în soluţionarea unui recurs în interesul legii, prin dec. nr.VIII din 21 dec. 2000 de către C.S.J., publicată în M.Of., P.I, nr.84/19.02.2001. Decizia Curţii Supreme a fost considerată a fi “o gravă eroare”, o încălcare a principiului separaţiei puterilor în stat, prin care C.S.J. modifică “ texe de lege de o claritate fără reproş, urmărind, în esenţă, să-şi restrângă competenţa fără intervenţia legiuitorului”. Conform autorilor acestei critici, soluţia corectă este aceea că judecătoria este competentă în soluţionarea împărţirii bunurilor comune numai când aceasta se solicită prin aceeaşi cerere cu acţiunea de divorţ, iar când formează obiectul unei acţiuni civile separate competenţa urmează a se determina funcţie de prevederile dreptului comun, respectiv de criteriul valoric. Aceasta este şi în opinia noastră soluţia justă; în caz contrar s-ar ajunge, cum s-a arătat în opinia menţionată, ca, mergând pe logica C.S.J., acţiunile în împărţirea bunurilor comune în caz de nulitate a căsătoriei să fie judecate de tribunal în primă instanţă, indiferent de criteriul valoric şi de caracterul principal sau accesoriu al cererii (V.M. Ciobanu, G. Boroi, M. Nicolae notă la dec. nr. VIII din 2000 a C.S.J., în revista Dreptul nr. 5/2001, p. 220-227. În acelaşi sens, a se vedea Gh. Comăniţă, Partajul judiciar, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2002, p.35 şi urm.).

5 Trib. Supr., secţ. civ., dec. nr. 1453/1970, în R.R.D. nr. 10/1971, pag. 171. 6 Trib. reg. Oradea, dec. civ. nr. 3093/1959, în L.P. nr. 9/1960, pag. 97; G. Kovacs, notă la

dec. civ. nr. 1083/1969 a Trib. jud. Sibiu, în R.R.D. nr. 8/1970, pag. 143. 7 Trib. Supr., secţ. civ., dec. nr. 1199/1973, în R.R.D. nr. 12/1973, pag. 153.

Dreptul familiei 84

pronunţa o încheiere prin care va stabili calitatea de copărtaşi a părţilor, cotele ce li se cuvin, bunurile supuse împărţelii şi creanţele născute din starea de proprietate comună pe care codevălmaşii le au unii faţă de alţii. Dacă, după pronunţarea acestei încheieri şi înainte de darea hotărârii de împărţeală, se constată că au fost omise unele bunuri, instanţa va putea da o nouă încheiere care va cuprinde bunurile omise. Scoatere unui bun cuprins din eroare în masa de împărţit va putea fi făcută de instanţă cu acordul codevălmaşilor. Toate aceste încheieri pot fi atacate cu apel, potrivit dreptului comun, mai înainte de pronunţarea hotărârii finale, dacă apelul priveşte calitatea de codevălmaşi, cota-parte ce se cuvine fieccăruia sau masa bunurilor supuse împărţelii. Această încheiere nu are un caracter obligatoriu, aşa încât dacă împărţirea bunurilor nu ridică probleme deosebite, toate aceste aspecte pot fi rezolvate prin însăşi hotărârea ce se va pronunţa1. În continuare, instanţa va trece la formarea şi la atribuirea loturilor sau la vânzarea bunurilor prin bună învoială ori la licitaţie publică, în cazul în care împărţirea în natură nu este posibilă2.Practica judecătorească este bogată în această materie, aducând numeroase precizări privind modalităţile concrete de înfăptuire a împărţelii. Astfel, s-a hotărât că, de vreme ce art. 741 Cod civil prevede că la formarea şi la compunerea loturilor trebuie să se dea fiecărei părţi, pe cât posibil, aceleaşi feluri de bunuri, iar art. 742 Codul civil aduce amendamentul că, doar în caz de inegalitate a loturilor atribuite în natură, să se procedeze la compensarea în bani, se poate concluziona că nu se va alege varianta compensării în bani şi a atribuirii bunurilor în totalitate numai uneia din părţi, întrucât, în acest fel, nu s-ar realiza practic o împărţeală, ci o cumpărare de către unul dintre soţi a cotei celuilalt, ceea ce ar fi posibil numai pe calea unei tranzacţii3. La formarea loturilor, instanţele de judecată trebuie să ţină seama de acordul părţilor, mărimea cotelor, natura bunurilor, domiciliul şi ocupaţia părţilor, faptul că unul dintre codevălmaşi, înainte de a se cere împărţeala, a făcut construcţii, îmbunătăţiri cu acordul celuilalt sau altele asemenea. La determinarea căruia dintre soţi i se cuvine locuinţa construită împreună, instanţele urmează a avea în vedere atât interesele copiilor minori, atunci când aceştia există, cât şi posibilităţile fiecăruia dintre soţi de a-şi asigura o altă locuinţă. S-a decis4, în acest sens, că faptul construirii de către soţi a unei locuinţe pe terenul proprietatea exclusivă a unuia dintre ei, nu este de natură a conchide, ab initio, că locuinţa să i se atribuie proprietarului terenului, atâta vreme cât proprietarul terenului are mai multe posibilităţi de dobândire a unei alte locuinţe, indiferent cu ce titlu, în raport cu celălalt care nu are nici o altă opţiune. În practica judiciară s-a decis că, în cazul în care foştii soţi nu doresc să realizeze o împărţire a bunurilor comune dobândite în timpul căsătoriei, ci numai transformarea stării de devălmăşie într-una de indiviziune, acţiunea lor, având drept scop determinarea cotelor ce li se cuvin şi stabilirea bunurilor din comunitate, este admisibilă. O astfel de hotărâre judecătorească va avea autoritate de lucru judecat în privinţa cotelor stabilite şi a bunurilor ce urmează a fi împărţite chiar în faţa instanţei căreia se va solicita, ulterior, împărţirea bunurilor comune.

1Soluţia a fost adoptată şi sub vechea reglementare, referitor la încheierea de admitere în

principiu – a se vedea G. Costi, Procedura partajului judiciar al bunurilor comune ale soţilor, în J.N. nr. 4/1966, pag. 98; D. Rizeanu, D. Protopopescu, op. cit., pag. 96.

2 Plenul Trib. Supr., dec. de îndrumare nr. 4/1967, în C.D. 1967, pag. 23; În sensul că vânzarea la licitaţie este o modalitate extremă, a se vedea Trib. Supr., secţ. civ., dec. nr. 224/1980, în R.R.D. nr. 7/1980, pag. 52.

3 Trib. Supr., secţ. civ., dec. nr. 1520/1962, în J.N. nr. 1/1964, pag. 158; Trib. Supr, secţ. civ., dec. nr. 1624/1960, în C.D. 1960, pag. 273; Trib. Supr., secţ. civ., dec. nr. 1313/1960, în C.D. 1960, pag. 158;

4 Trib. mun. Bucureşti, secţ. a IV-a civ., dec. nr. 472/1992, în I. Mihuţă, Culegere ... pe anul 1992, pag. 31-32.


85

În cazul în care împărţeala nu se poate realiza în nici una din modalităţile prevăzute de lege, instanţa va hotărâ închiderea dosarului.

• Efectele hotărârii de împărţire O dată rămasă definitivă hotărârea de partaj, bunurile comune devin proprii, potrivit cotelor stabilite de instanţă. Hotărârile de partaj au un caracter declarativ şi nu constitutiv, fiecare coproprietar fiind considerat proprietarul exclusiv al bunurilor ce i s-au atribuit de la data dobândirii lor şi că niciodată nu a fost proprietar asupra celorlalte bunuri (art. 786 Codul civil). În cazul soţilor, însă, efectul hotărârii de împărţire retroactivează numai până la data desfacerii sau a încetării căsătoriei, moment până la care regimul juridic al bunurilor a fost acela al devălmăşiei şi numai după acea dată, pe cote-părţi. Hotărârea de partaj rămasă definitivă şi învestită cu formulă executorie constituie titlu executoriu, putând fi pusă în executare, chiar dacă prin acţiune nu s-a cerut şi instanţa n-a dispus predarea efectivă a bunurilor. Ea nu va avea, însă, acest caracter dacă părţile au precizat expres că nu solicită predarea bunurilor1. Determinarea momentului în care încetează comunitatea de bunuri, mai ales că împărţirea se face, de regulă, după trecerea unei perioade de timp de la desfacerea căsătoriei, a născut în literatura juridică o adevărată controversă. Într-o primă opinie s-a susţinut că proprietatea comună în devălmăşie se menţine şi după desfacerea căsătoriei până la hotărârea de partaj, argumentându-se mai ales prin aceea că, până la această dată, nici unul dintre soţi nu are o cotă-parte determinată din bunurile comune şi astfel nu se poate susţine ideea indiviziunii, care presupune fracţionarea dreptului2. Într-o altă opinie s-a apreciat că proprietatea comună în devălmăşie a soţilor se transformă pe data desfacerii căsătoriei în indiviziune de drept comun. În argumentarea opiniei se arată, pe de o parte, că, de vreme ce comunitatea de bunuri a soţilor este un efect al căsătoriei, ea nu mai poate supravieţui acesteia, iar, pe de altă parte, criteriul pentru determinarea cotei-părţi a fiecărui soţ nu se mai schimbă după desfacerea căsătoriei. Dacă până la divorţ fiecare soţ avea un drept eventual asupra unei cote-părţi din bunurile comune, după această dată acel drept se preface ope legis într-un drept actual şi născut3. Se arată, însă, că proprietatea comună în devălmăşie a soţilor nu se transformă direct într-un drept exclusiv şi diviz al fiecărui soţ asupra unor bunuri determinate concret, ci într-o “indiviziune de drept comun pe cote-părţi care va lua sfârşit numai prin împărţeală”4. Potrivit unei a treia opinii, mai nuanţată, codevălmăşia soţilor se menţine şi după desfacerea căsătoriei până în momentul împărţirii bunurilor comune, însă nu-şi mai găseşte aplicarea regimul juridic al bunurilor comune, cum este consacrat de Codul familiei, aşa încât administrarea, folosinţa şi dispoziţia bunurilor se vor exercita în condiţiile dreptului comun5.

Astfel: a) actele de conservare şi de administrare vor putea fi efectuate de fiecare soţ potrivit

1 Trib. Supr., secţ. civ., dec. nr. 3/1968, în R.R.D. nr. 7/1968, pag. 124. 2 G. Nedelschi, Cu privire la împărţirea bunurilor comune ale soţilor, în L.P. nr. 3/1955,

pag. 227; C. Oprişan, Probleme ale lichidării comunităţii de bunuri a soţilor în practica judecătorească şi în literatura juridică de specialitate, în L.P. nr. 4/1960, pag. 44-57; M. Eremia, notă la dec. civ. nr. 378/1955 a Trib. Galaţi, în L.P. nr. 2/1956, pag. 217-218.

3 G. Fekete, Unele aspecte ale raporturilor patrimoniale dintre soţi în lumina Codului familiei, în J.N. nr. 6/1955, pag. 614; T.R. Popescu, op. cit., vol. I, pag. 279 şi urm.; M. Eliescu, op. cit., pag. 332 şi urm.

4 M. Eliescu, op. cit., pag. 335; D. Lupulescu, op. cit., pag. 164. 5 D. Rizeanu, D. Protopopescu, op. cit., pag. 71-72; S. Şerbănescu, op. cit., pag. 93-94; D.

Rizeanu, Regimul juridic al bunurilor comune ale foştilor soţi în timpul dintre data desfacerii căsătoriei şi data împărţirii lor, în J.N. nr. 8/1965, pag. 58-65.

Dreptul familiei 86

dispoziţiilor privitoare la gestiunea de afaceri (art. 987 - 991 Cod civil), iar actele de dispoziţie vor putea fi realizate de oricare dintre foştii soţi, dar cu consimţământul expres al celuilalt; b) urmărirea bunurilor comune se va face după dispoziţiile dreptului comun şi nu după cele ale art. 32-34 Codul familiei. Creditorii pot urmări bunurile comune şi cele proprii, potrivit dispoziţiilor privitoare la gajul general al creditorilor (art. 1718 Cod civil şi art. 490 Cod procedură civilă) fie concomitent, fie pe rând la alegerea lor; c) împărţirea bunurilor comune se poate face pe cale judecătorească sau prin învoiala foştilor soţi. Ulterior, acceptându-se distincţia între dreptul de proprietate, ca drept subiectiv al foştilor soţi asupra bunurilor comune, şi regimul juridic aplicabil acestora, astfel cum s-a preconizat în această din urmă opinie, a fost criticat modul în care s-a considerat exercitarea drepturilor foştilor soţi asupra bunurilor comune1. S-a arătat că gestiunea de afaceri nu poate primi aplicaţie în cazul comunităţii foştilor soţi, ea fiind o instituţie juridică de excepţie care se aplică numai atunci când gestiunea are loc fără cunoştinţa proprietarului (art. 987 Cod civil). Dimpotrivă, în dreptul nostru, când ea are loc fără împuternicire, însă cu cunoştinţa proprietarului, ne aflăm în faţa unui mandat tacit. Extinderea, deci, a regulilor gestiunii de afaceri “până la a constitui un regim juridic legal de drept comun depăşeşte limitele instituţiei gestiunii de afaceri propriu-zise”2. S-a mai observat că şi cerinţa consimţământului expres al ambilor foşti soţi, în cazul actelor de dispoziţie, constituie în realitate o regulă a coproprietăţii de drept comun. Aşa fiind, în această concepţie se acceptă că, în privinţa regimului juridic al bunurilor foştilor soţi, se aplică regulile indiviziunii de drept comun, concluzia fiind împărtăşită şi de susţinătorii tezei transformării de drept, o dată cu desfacerea căsătoriei, a devălmăşiei în indiviziune. Se impun două precizări: prima, că regimul juridic al indiviziunii de drept comun, care se aplică ca regim legal după desfacerea căsătoriei, nu este obligatoriu, la fel ca regimul juridic al comunităţii matrimoniale, ci are doar un caracter supletiv; şi a doua, că acest regim juridic prezintă anumite particularităţi determinate tocmai de faptul că dreptul de proprietate al foştilor soţi asupra bunurilor comune nu este determinat prin cote precis stabilite, ci numai determinabil. Astfel, potrivit aceleiaşi concepţii comunitatea de bunuri a foştilor soţi îmbină, în perioada de la desfacerea căsătoriei şi până la împărţirea lor, elemente ale devălmăşiei şi ale indiviziunii de drept comun, aşa că, încercându-se a se reflecta în chiar denumire această realitate, s-a propus ca proprietatea foştilor soţi asupra bunurilor comune să fie convenţional denumită “proprietate comună de tranziţie între proprietatea comună în devălmăşie şi proprietatea comună pe cote-părţi sau mai scurt comunitate postmatrimonială de bunuri”3. În ce ne priveşte, socotim că este în afară de orice îndoială că dreptul de proprietate în devălmăşie se menţine şi după desfacerea căsătoriei până la realizarea împărţirii bunurilor comune, pentru argumentul hotărâtor că şi în această perioadă dreptul fiecăruia din foştii soţi este numai determinabil sau, cum afirma un alt autor4, “dreptul de proprietate asupra bunurilor comune ale foştilor soţi (…) nu este încă divizat, ci numai de esenţă divizibilă”, neputându-se ajunge la fracţionarea sa decât pe calea împărţelii, astfel că, această caracteristică a indiviziunii nefiind prezentă, nu se poate vorbi de o transformare de drept, o dată cu desfacerea căsătoriei, a devălmăşiei în indiviziune. Prezumţia legală de mandat tacit reciproc nu mai funcţionează o dată cu desfacerea căsătoriei, căci nu mai există acele relaţii care-şi găseau aplicarea în timpul căsătoriei şi care au justificat-o. De asemenea, obligaţiile asumate de foştii soţi în această perioadă nu mai pot fi considerate comune.

1 I. Albu, Regimul juridic al bunurilor comune ale foştilor soţi pe timpul dintre data

desfacerii căsătoriei şi data împărţirii lor, în J.N. nr. 8/1965, pag. 65-75; I. Albu, Dreptul familiei, op. cit., pag. 177.

2 Ibidem. 3 I. Albu, Dreptul familiei, op. cit, pag. 74. 4 D. Lupulescu, Dreptul …, op. cit., pag. 167.


87

În consecinţă, dacă în ceea ce priveşte dreptul de proprietate ca drept subiectiv al foştilor soţi el îşi păstrează caracterul devălmaş din timpul căsătoriei, determinat fie şi numai de faptul că partea fiecăruia nu este stabilită nici măcar printr-o cotă ideală, dar şi de aceea că bunurile care formează comunitatea au fost dobândite în timpul căsătoriei, astfel că se menţin caracteristicile lor din momentul dobândirii până la realizarea împărţelii, acest drept are un caracter sui generis, prin îmbinarea caracteristicilor indiviziunii de drept comun cu anumite elemente specifice, determinate de faptul că drepturile foştilor soţi nu sunt încă divizate. Credem, aşadar, că denumirea acestei comunităţi ca o comunitate postmatrimonială, al cărei conţinut constă tocmai într-o proprietate comună de tranziţie între proprietatea comună în devălmăşie şi proprietatea comună pe cote-părţi, corespunde unei realităţi ce nu poate fi ocolită. c) Împărţirea bunurilor în cazul încetării căsătoriei În situaţia încetării căsătoriei ca urmare a morţii unuia dintre soţi, împărţirea bunurilor comportă două operaţii succesive, prima constând în determinarea cotei care se cuvine soţului supravieţuitor din masa bunurilor comune şi a doua în determinarea cotei acestuia în calitate de moştenitor potrivit dispoziţiilor Legii nr. 319/19441. Problema este mai complexă în situaţia în care moartea unuia dintre soţi a fost declarată judecătoreşte. În acest caz, data morţii va fi cea stabilită prin hotărâre judecătorească, ceea ce înseamnă că, dacă până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti bunurile dobândite de soţul în viaţă au stat sub semnul prezumţiei de comunitate, o dată cu rămânerea definitivă a hotărârii, retroactiv, aceste bunuri îşi pierd caracterul de bunuri comune, devenind bunuri proprii, cu toate consecinţele ce derivă de aici cu privire la actele juridice încheiate în legătură cu ele.

Potrivit art. 18 din Decretul nr. 31/1954, se poate întâmpla ca data morţii, stabilită prin hotărâre judecătorească, să fie rectificată printr-o hotărâre ulterioară acesteia, ceea ce va atrage după sine intervertirea retroactivă a calităţii bunurilor din comune în proprii, sau invers. Hotărârea judecătorească de declarare a morţii poate fi nu numai rectificată ulterior, dar şi anulată, dacă se dovedeşte că cel declarat mort este în viaţă. Căsătoria va fi considerată, de această dată, ca existentă pe toată durata, încetarea ei în baza hotărârii de declarare a morţii dovedindu-se a fi numai o aparenţă. În consecinţă, regimul comunităţii matrimoniale va avea aplicare pentru întreaga perioadă, cu excepţia drepturilor dobândite de terţii de bună-credinţă, cu titlu oneros, înainte de intervenirea hotărârii de anulare a celei declarative de moarte.

Atunci când soţul prezent s-a recăsătorit, iar cel declarat mort se dovedeşte a fi în viaţă, anulându-se hotărârea declarativă de moarte, potrivit art. 22 Codul familiei căsătoria cea nouă rămâne valabilă, iar căsătoria anterioară se consideră desfăcută pe data încheierii noii căsătorii. Încetarea raporturilor patrimoniale dintre soţul prezent şi cel declarat mort nu se mai raportează la data stabilită prin hotărârea declarativă de moarte ca fiind cea a morţii, ci la data încheierii noii căsătorii. d) Împărţirea bunurilor comune în cazul desfiinţării căsătoriei Căsătoria declarată nulă sau anulată, fiind considerată că niciodată nu a existat, efect de esenţa sancţiunii nulităţii, nu se pune problema împărţirii bunurilor comune, regimul bunurilor dobândite sub durata căsătoriei aparente fiind acela de drept comun, la fel ca în cazul concubinilor. Nu mai puţin, însă, trebuie precizat că actele juridice de conservare, de administrare ori de dispoziţie, încheiate de cei formal căsătoriţi cu terţe persoane, trebuie considerate valabile, interesul care se impune ocrotit fiind acela al terţilor care erau puşi în faţa unei aparenţe pe care nu aveau cum să o ignore. De la regula generală a retroactivităţii nulităţilor, Codul familiei consacră o însemnată derogare în favoarea soţilor care au fost de bună-credinţă la încheierea căsătoriei, ignorând viciul care a atras anularea acesteia.

Astfel cum rezultă din prevederile art. 23 şi 24 Codul familiei “soţul care a fost de bună-

1 Trib. Supr., dec. de îndrumare nr. 12/1968, în C.D. 1968, pag. 30.

Dreptul familiei 88

credinţă la încheierea căsătoriei declarată nulă sau anulată, păstrează, până la data când hotărârea instanţei judecătoreşti rămâne definitivă, situaţia unui soţ dintr-o căsătorie valabilă” şi, ca o consecinţă, “cererea de întreţinere a soţului de bună-credinţă şi raporturile patrimoniale dintre bărbat şi femeie sunt supuse, prin asemănare, dispoziţiilor privitoare la divorţ”. Textele nu sunt clare în înţelegerea faptului dacă buna-credinţă la care se referă legiuitorul este o condiţie numai cu privire la dreptul de întreţinere sau şi în privinţa celorlalte raporturi patrimoniale, astfel că în încercarea de a se desluşi sensul exact s-au dat naştere, în literatura juridică, unor opinii divergente. Codul menţionează buna-credinţă numai când face referire la cererea de întreţinere, iar când este vorba despre celelalte raporturi patrimoniale nu mai precizează această condiţie, ci doar faptul că, prin asemănare, se vor aplica dispoziţiile legale privitoare la divorţ. Cu toate acestea, textele au fost interpretate în sensul că bunurile dobândite în timpul căsătoriei vor fi considerate bunuri comune numai în beneficiul soţului de bună-credinţă sau, cu alte cuvinte, comunitatea de bunuri va fi alcătuită doar din bunurile dobândite în timpul căsătoriei de soţul de rea-credinţă1. Interpretarea contrară ni se pare mai realistă2. Potrivit ei, deşi legiuitorul a voit, în mod netăgăduit, să-l ocrotească pe soţul de bună-credinţă, o construcţie juridică ce rezultă dintr-o aplicare unilaterală a dispoziţiilor legale privitoare la comunitatea de bunuri numai pentru soţul de bună-credinţă este de neacceptat. Existenţa bunei-credinţe la unul dintre soţi este în măsură să justifice aplicarea regimului comunităţii cu privire la ambii soţi, înlăturând în întregime efectul retroactiv al desfiinţării actului juridic al căsătoriei. Este de neconceput să se considere că bunurile dobândite de soţul de bună-credinţă ar fi bunuri proprii, iar cele dobândite de cel de rea-credinţă ar fi comune, fiindcă într-o atare ipoteză s-ar crea un regim matrimonial sui generis, nereglementat3, pe de o parte, iar, pe de altă parte, aceasta ar echivala cu o sancţiune patrimonială pentru soţul de rea-credinţă, care ar excede chiar răspunderii delictuale, ceea ce este inadmisibil. În consecinţă, în situaţia anulării căsătoriei, când doar unul dintre soţi a fost de bună-credinţă, la împărţirea bunurilor se va face aplicarea dispoziţiilor legale privitoare la divorţ.

3.2.8. Bunurile proprii ale soţilor Dacă, de regulă, bunurile dobândite în timpul căsătoriei sunt prezumate a fi bunuri comune,

prin art. 31 Codul familiei se determină şase categorii de bunuri care sunt considerate proprii ale fiecăruia dintre cei doi soţi.

La stabilirea caracterului de bunuri proprii ale soţilor se folosesc mai multe criterii ca: data dobândirii lor (art. 31 lit. a) Codul familiei); legătura bunului cu persoana soţului (art. 31 lit. b)-e) Codul familiei); subrogaţia reală (art. 31 lit. f) Codul familiei); iar în alte formulări se mai adaugă şi criteriul afectaţiunii bunului.

Enumerarea categoriilor de bunuri proprii este limitativă, nemaiputându-se adăuga pe linie verticală alte categorii la cele enumerate de art. 31 Codul familiei. Pe linie orizontală, însă, în cadrul fiecărei categorii în parte, există posibilitatea extinderii sau a restrângerii sferei bunurilor la care legiuitorul face referire. Cele două categorii mari, bunurile comune şi proprii, nu trebuie considerate ca delimitate ireversibil, căci, în anumite împrejurări, bunurile comune pot deveni proprii, ca bunăoară prin împărţirea lor în timpul căsătoriei. Caracterul de bunuri proprii sau comune poate fi schimbat retroactiv, ca în cazul declarării morţii unuia din soţi şi a rectificării ulterioare a datei acesteia sau

1 D. Rizeanu, D. Protopopescu, op. cit., pag. 137; T.R. Popescu, op. cit., pag. 346; C.

Oprişan, Probleme ale lichidării comunităţii de bunuri a soţilor în practica judecătorească şi în literatura de specialitate, în L.P. nr. 4/1960, pag. 47.

2 Tr. Ionaşcu, Căsătoria în dreptul ..., op. cit., pag. 99; P. Anca, Încheierea căsătoriei …, op. cit., pag. 179.

3 P. Anca, Încheierea căsătoriei …, op. cit., pag. 180.


89

chiar a anulării hotărârii declarative de moarte. 3.2.8. Bunurile proprii ale soţilor Dacă, de regulă, bunurile dobândite în timpul căsătoriei sunt prezumate a fi bunuri comune,

prin art. 31 Codul familiei se determină şase categorii de bunuri care sunt considerate proprii ale fiecăruia dintre cei doi soţi.

La stabilirea caracterului de bunuri proprii ale soţilor se folosesc mai multe criterii ca: data dobândirii lor (art. 31 lit. a) Codul familiei); legătura bunului cu persoana soţului (art. 31 lit. b)-e) Codul familiei); subrogaţia reală (art. 31 lit. f) Codul familiei); iar în alte formulări se mai adaugă şi criteriul afectaţiunii bunului.

Enumerarea categoriilor de bunuri proprii este limitativă, nemaiputându-se adăuga pe linie verticală alte categorii la cele enumerate de art. 31 Codul familiei. Pe linie orizontală, însă, în cadrul fiecărei categorii în parte, există posibilitatea extinderii sau a restrângerii sferei bunurilor la care legiuitorul face referire. Cele două categorii mari, bunurile comune şi proprii, nu trebuie considerate ca delimitate ireversibil, căci, în anumite împrejurări, bunurile comune pot deveni proprii, ca bunăoară prin împărţirea lor în timpul căsătoriei. Caracterul de bunuri proprii sau comune poate fi schimbat retroactiv, ca în cazul declarării morţii unuia din soţi şi a rectificării ulterioare a datei acesteia sau chiar a anulării hotărârii declarative de moarte. a) Categoriile bunurilor proprii

• Bunurile dobândite înainte de căsătorie (art. 31 lit. a) Codul familiei) Faţă de prevederile art. 30 Codul familiei, potrivit cărora sunt considerate bunuri comune

cele dobândite în timpul căsătoriei, categoria bunurilor prevăzute în art. 31 lit. a) Codul familiei se înţelege a fi formată din bunuri proprii, chiar dacă legea nu ar fi prevăzut în mod expres aceasta. Pe linia aceluiaşi raţionament sunt bunuri proprii şi cele dobândite după desfacerea sau încetarea căsătoriei, deşi textul art. 31 Codul familiei nu se referă la ele. Chiar dacă bunurile au fost dobândite înainte de căsătorie sau după desfacerea acesteia de către soţi împreună, ele se califică tot ca proprii, dreptul soţilor asupra lor fiind acela de proprietate comună pe cote-părţi şi nu în devălmăşie1.

• Bunurile dobândite prin moştenire, legat sau donaţie (art. 31 lit. b) Codul familiei) Raţiunea pentru care legiuitorul a înţeles să confere acestei categorii de bunuri caracterul de bunuri proprii este, în cazul moştenirii legale, legătura de rudenie sau de căsătorie dintre moştenitor şi cel care lasă moştenirea, împrejurare strict personală, iar în cazul legatelor sau al donaţiilor, caracterul lor intuitu personae, ele fiind efectuate în considerarea persoanei gratificate. Trebuie precizat că, atunci când legiuitorul vorbeşte de bunuri dobândite prin moştenire, se referă la moştenirea legală, iar atunci când vorbeşte de legate se referă atât la legatele universale, cât şi la cele cu titlu universal sau cu titlu particular, adică la moştenirea testamentară. Bunurile primite prin donaţie sunt proprii, indiferent dacă este vorba de donaţie directă, indirectă sau deghizată ori de dar manual. În practica judiciară s-a decis2 că, în cazul înstrăinării făcută de ascendent descendentului, prezumată a fi o liberalitate, potrivit art. 845 Cod civil, cu rezerva dreptului de uzufruct, bunul astfel dobândit este un bun propriu şi nu comun. Donaţiile făcute de un soţ celuilalt pot avea ca obiect numai bunuri proprii, nu şi comune, căci altfel s-ar micşora comunitatea de bunuri, ceea ce este inadmisibil potrivit art. 30 alin. (2) Codul familiei. În cazul liberalităţilor cu sarcini, acestea având parţial caracter oneros, bunul donat sau testat - s-a spus - va fi bun propriu, exceptat de la comunitate, dar numai în limita diferenţei dintre emolumentul sarcinii şi valoarea bunului3.

Dispoziţia din art. 31 lit. b) Codul familiei, potrivit căreia bunurile dobândite în modurile

1 T.R. Popescu, op. cit., pag. 173; Trib. Supr., secţ. civ., dec. nr. 147/1979, în C.D. 1979,

pag. 146-147. 2 Trib. Supr., secţ. civ., dec. nr. 2065/1956, în L.P. nr. 6/1957. 3 D. Rizeanu, D. Protopopescu, op. cit., pag. 108.

Dreptul familiei 90

arătate nu sunt bunuri comune, ci proprii, comportă o excepţie care rezultă din acelaşi text, în sensul că dispunătorul poate prevedea ca astfel de bunuri să devină totuşi comune. Excepţia nu poate privi, evident, moştenirea legală, în cazul căreia devoluţiunea are loc în temeiul legii, ci numai moştenirea testamentară şi donaţia între vii. Astfel cum s-a precizat în literatura juridică1, voinţa dispunătorului ca bunul să fie comun nu trebuie să fie neapărat expresă, ea putând fi şi tacită, dar neîndoielnică. Voinţa dispunătorului prin care acesta a înţeles ca bunurile donate să devină comune ale ambilor soţi poate fi dovedită cu orice mijloc de probă, inclusiv prin martori sau prezumţii. În lipsa unor asemenea dovezi, bunul va fi considerat, în temeiul art. 31 lit. b) Codul familiei, bun propriu al soţului gratificat2. În general, contribuţia părinţilor la achiziţionarea unor bunuri în timpul căsătoriei este considerată a fi o donaţie în favoarea exclusivă a copilului lor, dacă nu s-a specificat expres că s-a dorit gratificarea ambilor soţi3. În privinţa darurilor de nuntă în practica judiciară s-a decis că ele urmează a fi considerate bunuri comune ale soţilor, cu motivarea că sunt dobândite în timpul căsătoriei, iar scopul lor este acela de a constitui un patrimoniu comun necesar soţilor la începutul căsătoriei4. În doctrină5 s-a exprimat şi părerea contrară, în sensul că bunurile donate, indiferent de momentul primirii lor, trebuie considerate bunuri proprii, dacă dispunătorul nu a prevăzut că ele vor fi comune. În ceea ce ne priveşte, apreciem că problema ridicată trebuie privită nuanţat. Atunci când, cu ocazia sărbătoririi căsătoriei, se fac de către participanţi daruri obişnuite, ele într-adevăr se prezumă a fi făcute ambilor soţi, în ideea enunţată deja, a constituirii minimului patrimonial necesar în căsnicie. Ar fi excesiv să se pretindă în astfel de împrejurări precizări exprese, în sensul că darul se efectuează în considerarea numai a unuia sau ambilor soţi. Dacă, însă, este vorba de bunuri având valori ridicate sau sume de bani foarte mari, astfel de bunuri trebuie considerate proprii ale soţului care le primeşte, neputându-se presupune numai datorită momentului la care donaţia a avut loc că voinţa donatorilor a fost de a-i gratifica pe ambii soţi. În cazul donaţiilor efectuate prin înscris autentic sau al legatelor din cuprinsul unui testament, voinţa dispunătorului - dat fiind forma solemnă a actului - va fi cea care va stabili şi natura de bun comun sau propriu . Practic pot apărea în această privinţă următoarele situaţii:

- liberalitatea a fost făcută ambilor soţi cu menţiunea expresă ca bunul să devină comun, ipoteză care nu comportă discuţii;

- liberalitatea este făcută ambilor soţi, însă fără menţiunea expresă ca bunul să devină comun, când bunul va fi comun în devălmăşie6, deşi s-a exprimat şi părerea că bunul ar fi în această situaţie proprietatea comună pe cote-părţi a soţilor7;

1 M. Eliescu, op. cit., pag. 205. 2 Trib. Supr., secţ. civ., dec. nr. 1490/1974, în C.D. 1974, pag. 179-185. S-a considerat, de

exemplu, că o garnitură de mobilă este bun propriu al soţiei, deşi a fost cumpărată în timpul căsătoriei cu plata în rate, de vreme ce s-a dovedit că ratele au fost plătite din sumele de bani primite de către aceasta de la părinţii ei. A se vedea Trib. Supr., secţ. civ., dec. nr. 1289/1978, în R.R.D. nr. 3/1979, pag. 52.

3 Trib. Supr., secţ. civ., dec. nr. 2078/1977, în R.R.D. nr. 5/1978, pag. 36. În sens contrar, B. Diamant, V. Luncean, notă la sent. civ. nr. 3916/1995 a Judecătoriei Mediaş, în revista Dreptul nr 2/1997, pag. 113-114; Trib. mun. Bucureşti, secţ. a III-a civ., dec. nr. 529/1991, în I. Mihuţă, Culegere de practică judiciară civilă pe anul 1991, Editura Proema, Bucureşti, 1992, pag. 26-27.

4 Trib. Supr., secţ. civ., dec. nr. 786/1979, în C.D. 1979, pag. 141-143; Trib. Supr., secţ. civ., dec. nr. 79/1973, în I.G. Mihuţă, Repertoriu … pe anii 1969-1975, pag. 19.

5 Fr. Deak, St. Cărpereanu, op. cit., pag. 82. 6 M. Eliescu, op. cit., pag. 205. 7 D. Rizeanu, D. Protopopescu, op. cit., pag. 108-109.


91

- liberalitatea a fost făcută numai unuia dintre soţi, dar cu menţiunea ca bunul să devină comun, caz în care bunul va fi considerat comun;

- liberalitatea este făcută unuia dintre soţi fără nici o altă menţiune, când bunul va fi propriu, dar celălalt soţ va putea dovedi că voinţa tacită a dispunătorului a fost ca bunul să devină comun1.

• Bunurile de uz personal şi cele destinate exercitării profesiunii (art. 31 lit. c) Codul familiei)

Caracterul de bunuri proprii este conferit acestor două categorii de bunuri de afectaţiunea lor uzului personal al unuia sau altuia dintre soţi. O definiţie legală a acestor categorii de bunuri nu este dată, după cum legea nu cuprinde nici vreo enumerare exemplificativă. - Bunurile de uz personal. Pentru a fi considerate proprii, bunurile de uz personal trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: a) Bunul să fie dobândit de unul dintre soţi. Se poate întâmpla ca bunul să aparţină unuia din soţi, dar să fie folosit de celălalt, situaţie în care bunul poate fi considerat aparent ca fiind propriu al aceluia care îl foloseşte. Bunăoară, obiectele de îmbrăcăminte feminină moştenite de soţ, dar folosite de soţia acestuia, nu vor putea fi considerate ca bunuri proprii ale soţiei, ci vor fi bunuri proprii ale soţului în temeiul art. 31 lit. b) Codul familiei. În consecinţă, trebuie precizat că, dacă, în general, destinaţia bunului şi folosinţa lui efectivă, sunt în măsură să ne ofere criteriul de bază în determinarea caracterului de bunuri proprii în sensul art. 31 lit. c) Codul familiei, uneori totuşi este nevoie şi de alte criterii, ca de exemplu acela al modului de dobândire.

b) Bunul va fi considerat propriu al celui care îl foloseşte, indiferent de modul de dobândire, în afară de cazul în care modul de dobândire îl aşează într-o altă categorie din cele enumerate în art. 31 Codul familiei, astfel cum am arătat mai sus. Deci, bunul va fi propriu chiar dacă a fost procurat cu mijloace comune. Dacă unul dintre soţi a contribuit cu munca sa la achiziţionarea unui bun propriu al celuilalt soţ, el are împotriva acestuia din urmă un drept de creanţă fundamentat pe îmbogăţirea fără just temei2. c) Bunul trebuie să aibă destinaţia uzului personal şi să fie efectiv folosit de unul dintre soţi3. Singură destinaţia după natura bunului nu este suficientă pentru calificarea acestuia ca propriu, fiind necesară şi folosinţa efectivă a bunului de către unul dintre soţi. Obiectele de lux, datorită valorii lor mari, nu sunt considerate bunuri proprii, chiar dacă îndeplinesc toate condiţiile arătate mai sus. Chestiunea nu trebuie, însă, absolutizată, ci avută în vedere întotdeauna situaţia de fapt, nivelul de viaţă al soţilor în funcţie de care valoarea bijuteriilor etc. poate sau nu părea disproporţionată. Accentuând în mod excesiv caracterul de bunuri comune al bijuteriilor, considerate obiecte de lux cu o valoare deosebită, s-a ajuns la concluzia4, eronată socotim noi, că bijuteriile oferite de părinţi sau de rudele apropiate unui soţ celuilalt soţ sau cele oferite de prieteni sau rudele comune oricăruia dintre aceştia sunt bunuri comune, dacă donaţia a fost făcută cu ocazia nunţii. În primul rând, se impune a se observa că aceste obiecte, destinate a fi purtate de o anumită persoană (şi nu în comun de către ambii soţi), nu sunt cadouri făcute ambilor soţi, chiar cu ocazia nunţii, ci unuia dintre ei. Pe de altă parte, nu putem accepta nici ideea că astfel de bunuri sunt “destinate să formeze începutul patrimoniului comun al soţilor”. Cu atât mai mult, opiniem noi, dacă bijuteriile sunt donate cu ocazia nunţii de către părinţi, ele vor fi considerate bunuri proprii ale celui gratificat. - Bunurile destinate exercitării profesiei. Sunt considerate astfel de bunuri cele destinate

1 M. Eliescu, op. cit., pag. 205. 2 D. Rizeanu, D. Protopopescu, op. cit., pag. 111. 3 P. Anca, Încheierea căsătoriei …, op. cit., pag. 119. 4 L. Pîrvu, Regimul juridic al bunurilor de valoare deosebită dobândite în timpul căsătoriei,

în revista Dreptul nr. 10/1992, pag. 45-49; pentru opinii contrare a se vedea şi nota II la acelaşi articol, de S. Şerban.

Dreptul familiei 92

exercitării efective a profesiei unuia dintre soţi, ca uneltele pentru îndeplinirea unei meserii, instrumentele muzicale, biblioteca de specialitate, atelierul de pictură sau sculptură etc. - Situaţia pluralităţii de profesiuni. Dacă unul dintre soţi exercită două sau mai multe profesiuni, bunurile destinate exercitării lor trebuie considerate bunuri proprii, chiar dacă o profesiune este principală şi alta secundară sau una este permanentă, iar alta temporară, afară dacă ele nu sunt destinate exercitării unor îndeletniciri cu totul vremelnice1. - Situaţia profesiunilor succesive. Într-o primă părere2, de mai largă audienţă, s-a apreciat că în cazul mai multor profesiuni exercitate succesiv, vor fi considerate bunuri proprii toate bunurile destinate realizării profesiei, cu condiţia să nu se fi dovedit că soţul a abandonat definitiv una din ele. Urmează, deci, a se cerceta în concret situaţia soţului cu mai multe profesiuni pentru a se evita ca acesta, în cazul revenirii la profesia anterioară, să fie pus în situaţia de a nu o mai putea exercita. În fine, s-a mai susţinut3 şi, credem, cu deplin temei, că bunurile destinate exercitării profesiunii sunt proprii chiar dacă soţul a abandonat definitiv acea profesie, căci, o dată ce bunurile au dobândit acest caracter, ele îl păstrează în permanenţă. De pildă, chiar dacă soţul s-a pensionat, bunurile care i-au servit la exerciţiul profesiei îşi păstrează caracterul de bunuri proprii, ele având şi o semnificaţie afectivă pentru acel soţ4. Este adevărat că practica judecătorească s-a pronunţat cel mai adesea în sensul că bunurile destinate exercitării profesiei îşi păstrează acest caracter cu condiţia ca profesia să nu fi fost abandonată definitiv5. Considerăm alături de alţi autori6, că această interpretare a textului legal este greşită, condiţia ca bunurile să fie “destinate exercitării profesiei unuia dintre soţi” fiind necesară numai pentru ca bunurile să capete acest caracter, pe care nu-l vor mai schimba indiferent de modificările intervenite ulterior în statutul profesional al soţului. - Situaţia profesiunii comune a soţilor. În această privinţă s-a impus, atât în literatura de specialitate, cât şi în practica judiciară, părerea că bunurile nu sunt comune, ci proprii sub forma coproprietăţii în cote-părţi egale pentru ambii soţi7. Oricare dintre soţi, însă, va putea dovedi că are o cotă mai mare din aceste bunuri, ţinând seama de contribuţia sa la achiziţionarea lor, sau că anumite bunuri sunt în întregime proprii dacă, de pildă, au fost dobândite înainte de încheierea căsătoriei sau prin donaţie8.

• Bunurile dobândite cu titlu de premiu sau de recompensă, manuscrisele ştiinţifice sau literare, schiţele şi proiectele artistice, proiectele de invenţii, precum şi alte asemenea bunuri (art. 31 lit. d) Codul familiei) Această categorie de bunuri este considerată a fi proprie în virtutea caracterului excepţional al muncii care le-a creat, care reclamă un efort deosebit şi calităţi intelectuale aparte. O primă grupă o constituie premiile şi recompensele. În interpretarea practicii judiciare9 şi a doctrinei10, aici se vor include nu premiile din cadrul sistemului premial de salarizare, care au acelaşi regim juridic ca salariul, ci numai acelea care se acordă pentru merite deosebite. Tot astfel va fi şi situaţia recompenselor care sunt premii acordate pentru merite deosebite, regăsindu-se, de exemplu, în cazul invenţiilor.

1 În acelaşi sens, M. Eliescu, op. cit., pag. 209-210; I. Albu, Dreptul familiei, op. cit., pag.

133; I.P. Filipescu, Tratat …, op. cit., pag. 80. 2 D. Rizeanu, D. Protopopescu, op. cit., pag. 110-111. 3 I.P. Filipescu, Tratat …, op. cit., pag. 80. 4 Trib. mun. Bucureşti, col. II, dec. nr. 3109/1956, în L.P. nr. 5/1957, pag. 607. 5 Trib. Capitalei, dec. nr. 131/1968, în R.R.D. nr. 8/1969, pag. 183. 6 I.P. Filipescu, Tratat …, op. cit., pag. 81. 7 M. Eliescu, op. cit., pag. 211; T.R. Popescu, op. cit., pag. 179; I. Albu, Dreptul familiei,

op. cit., pag. 134; Trib. Capitalei, dec. civ. nr. 3109/1956, în L.P. nr. 5/1957, pag. 607. 8 M. Eliescu, op. cit., pag. 211; I. Albu, Dreptul familiei, op. cit., pag. 134. 9 Trib. Supr., dec. civ. nr. 698/1955, în L.P. nr. 5/1955, pag. 550. 10 I. Albu, Dreptul familiei, op. cit., pag. 134-135; I.P. Filipescu, Tratat …, op. cit., pag. 81.


93

În literatura juridică mai veche1 s-a exprimat şi opinia că, într-o viitoare reglementare legală, această categorie de bunuri ar trebui inclusă în bunurile comune. Nu achiesăm la acest punct de vedere, motivat tocmai de caracterul deosebit al acestor bunuri, care îşi are izvorul în efortul personal al soţului care le-a obţinut, fiind rezultatul unor creaţii şi activităţi ce exced cadrului celor obişnuite. O a doua grupă din cadrul acestei categorii o constituie manuscrisele ştiinţifice sau literare, schiţele şi proiectele artistice, proiectele de invenţii. Caracteristica comună tuturor acestor bunuri este aceea că sunt rezultatul unei activităţi excepţionale care materializează capacitatea creatoare, artistică, literară sau ştiinţifică a unuia sau altuia dintre soţi. Aşa cum s-a precizat în literatura de specialitate, nu este vorba aici de însăşi opera de creaţie intelectuală ori de drepturile cu caracter personal nepatrimonial, căci diviziunea în bunuri proprii şi comune reglementată în Codul familiei are în vedere exclusiv categoria drepturilor patrimoniale. Astfel de bunuri la care se referă textul sunt numai lucrurile materiale în care s-a materializat opera de creaţie intelectuală, fiindcă, aşa cum a stabilit practica fostului Tribunal Suprem2, sumele dobândite pentru realizarea operelor literare, artistice, ştiinţifice şi altor opere de creaţie intelectuală, constituie bun comun şi nu bun propriu a celui care l-a realizat. Deşi această opinie este, cum am arătat, împărtăşită de doctrina şi de practica judiciară, în ceea ce ne priveşte considerăm că sumele de bani primite pentru opere de creaţie intelectuală, de orice natură ar fi, ar trebui socotite bun propriu al celui care a realizat aceste opere şi nu bun comun. O astfel de activitate nu poate fi asimilată, în opinia noastră, cu activitatea obişnuită al cărei rezultat să fie considerat bun comun. Tocmai caracterul excepţional al acestei activităţi, strict legată de capacitatea, de talentul şi de efortul deosebit al aceluia care creează, pledează pentru a considera contravaloarea bănească a activităţii de creaţie bun propriu. Considerarea ca bunuri proprii numai a lucrurilor în care s-a încorporat creaţia intelectuală nu aduce autorului nici o recompensă sau nici un stimulent material, de vreme ce sumele de bani şi orice fel de recompensă vor fi socotite bun comun. Facem această afirmaţie în considerarea faptului că încadrarea remuneraţiei de autor într-o categorie sau alta are consecinţe deosebite mai ales în eventualitatea împărţirii bunurilor soţilor ca urmare a desfacerii, a încetării sau a desfiinţării căsătoriei, situaţie în care, acceptând opinia dominantă, ajungem la a-i acorda soţului celui care a creat opere de acest gen avantaje materiale cu privire la care nu a avut nici un merit.

• Indemnitatea de asigurare şi despăgubirea pentru pagubele pricinuite persoanei (art. 31 lit. e) Codul familiei) Sumele de bani încasate ca urmare a asigurării contractuale sau prin efectul legii sunt bunuri proprii, fiind destinate să repare pagube exclusiv personale, să refacă capacitatea de muncă sau să asigure existenţa persoanelor care nu mai sunt capabile de a munci. La fel sunt considerate şi despăgubirile cuvenite soţului care a suferit un delict civil.

În consecinţă, raţiunea ce face ca aceste sume să fie bunuri proprii constă în aceea că, prin ele, se repară pagube intim legate de persoana celui vătămat3. Indemnitatea de asigurare este considerată bun propriu, chiar dacă primele de asigurare n-au fost plătite de soţul asigurat şi indiferent de sursa banilor. Dar nu numai sumele încasate ar urma să fie considerate bunuri proprii, ci şi creanţele în indemnitate şi în despăgubire, de vreme ce acceptăm că nu numai dreptul de proprietate este susceptibil de a intra în patrimoniul soţilor, ci şi orice alt drept absolut sau relativ4. Mai precizăm că textul art. 31 lit. e) se referă la asigurarea de persoane şi

1 P. Anca, Încheierea căsătoriei …, op. cit., pag. 118-119; În sens contrar şi I.P. Filipescu,

Tratat …, op. cit., pag. 81. 2 Trib. Supr., secţ. civ., dec. nr. 581/1974, în R.R.D. nr. 2/1975, pag. 67; Trib. Supr., secţ.

civ., dec. nr. 1309/1976, C.D. 1976, pag. 170-171. 3 M. Eliescu, op. cit., pag. 214-215. 4 Idem, pag. 215-216.

Dreptul familiei 94

nu la asigurarea de bunuri, în cazul căreia sumele încasate vor fi bunuri comune sau proprii după categoria din care fac parte bunurile asigurate.

• Valoarea care reprezintă şi înlocuieşte un bun propriu sau bunul în care a trecut această valoare (art. 31 lit. f) Codul familiei)

Prin prevederea de la art. 31 lit. f) se evită confuziunea între grupa bunurilor proprii şi aceea a bunurilor comune, făcându-se aplicarea subrogaţiei reale cu titlu universal la celelalte categorii de bunuri enumerate în acelaşi text.

Aşa cum s-a observat în literatura juridică1 subrogaţia reală este reglementată expres de Codul familiei numai în privinţa bunurilor proprii, deşi ea funcţionează şi în cazul bunurilor comune, ca o consecinţă a prezumţiei instituite de art. 30 alin. (1) Codul familiei, în sensul că toate bunurile dobândite de soţi în timpul căsătoriei sunt prezumate a fi bunuri comune, cele proprii trebuind a fi dovedite.

Potrivit art. 31 lit. f) Codul familiei devin bunuri proprii: bunurile dobândite în schimbul altor bunuri proprii, sumele încasate ca preţ al vânzării unor bunuri proprii, creanţele preţului de vânzare a unor bunuri proprii, sulta obţinută în caz de schimb al unui bun propriu, bunurile cumpărate din sumele obţinute ca preţ din vânzarea unor bunuri proprii, indemnitatea de asigurare pentru prejudiciul adus unor bunuri proprii, despăgubirile datorate pentru daunele cauzate unor bunuri proprii. Desigur enumerarea de mai sus nu are caracter exhaustiv. Subrogaţia poate să fie şi parţială atunci când, de pildă, într-un bun comun se investesc, în vederea reparării sau a modificării, valori proprii şi când un bun este dobândit în parte cu valori proprii şi în parte cu valori comune. Cum regula este că accesoriul urmează principalul, înseamnă că vor exista bunuri comune în care sunt incluse şi valori proprii sau invers - bunurile proprii care încorporează valori comune2. b) Dovada bunurilor proprii Întrucât bunurile proprii aparţin în exclusivitate fiecărui soţ, drepturile de folosinţă, posesie şi dispoziţie se vor exercita fără restricţii de către soţul titular al dreptului de proprietate, potrivit dreptului comun. Prin instituirea prezumţiei de comunitate a bunurilor dobândite de soţi în timpul căsătoriei, legiuitorul a răsturnat sarcina probei, întrucât “calitatea de bun comun nu trebuie dovedită” (art. 30 alin. (3) Codul familiei), ceea ce ne îndreptăţeşte la concluzia că, în cazul în care unul dintre soţi susţine că un anumit bun este propriu, trebuie să facă şi dovada în acest sens. Prezumţia de comunitate având un caracter juris tantum, dovada contrară, respectiv a calităţii de bun propriu, este admisibilă prin orice mijloc de probă (art. 5 din Decretul nr. 32/1954). Formularea folosită de legiuitor în acest din urmă text legal - “dovada că un bun este propriu se va putea face, între soţi, prin orice mijloc de probă” - deşi pare simplă, a generat o adevărată controversă în doctrină, formulându-se opinii, uneori, ireductibil divergente. Într-o primă opinie3, care a absolutizat sensul literal al termenilor, s-a susţinut că oricare dintre soţi poate să probeze că un bun este propriu prin orice mijloc de probă, fără nici o restricţie, legiuitorul permiţând acest lucru în toate cazurile, fără vreo distincţie, astfel că ubi lex non distinguit nec nos distinguere debemus. Rezultă că proba unui bun propriu se va putea face nu numai prin înscrisuri, dar şi prin martori şi prezumţii, indiferent de valoarea actului juridic şi chiar împotriva şi peste cuprinsul unui înscris, fie că este vorba de bunuri mobile sau imobile. Prin această teorie sunt înlăturate ambele condiţii ale art. 1191 Cod civil, respectiv atât aceea ce limitează dovada actelor juridice a căror valoare depăşeşte 250 lei la înscrisuri, cât şi aceea prin care nu se îngăduie dovada cu martori împotriva şi peste ceea ce cuprinde un înscris, chiar dacă actul

1 M. Eliescu, op. cit., pag. 218. 2 Idem, pag. 317. 3 D. Ciobanu (II), Despre limitele aplicării art. 5 din Decretul nr. 32/1954 pentru punerea în

aplicare a Codului familiei, în J.N. nr. 8/1962, pag. 89; D. Rizeanu, D. Protopopescu, op. cit., pag. 40-41.


95

juridic are o valoare de sub 250 lei1. Alţi autori2 au admis o singură derogare de la libertatea totală de dovedire a caracterului de bun propriu între soţi, şi anume la cazul în care calitatea de bun propriu ar izvorî din acte juridice solemne, când dovada nu se va putea face decât cu înscrisul întocmit în conformitate cu dispoziţiile legale.

Într-o altă opinie3 s-a considerat că actele juridice pot fi dovedite prin orice mijloc de probă numai atunci când nu s-au întocmit înscrisurile cerute de lege ad probationem, dar dacă astfel de înscrisuri au fost întocmite, dovada prin martori sau prezumţii nu este admisibilă nici împotriva, nici peste cuprinsul înscrisului. Derogarea instituită de legiuitor în cuprinsul dispoziţiilor art. 5 din Decretul nr. 32/1954, se arată în această opinie, priveşte numai regula din art. 1191 alin. (1) Codul civil, nu şi pe aceea din aliniatul al doilea al aceluiaşi text. Argumentul ar fi acela că legiuitorul îngăduie această derogare în materia probaţiunii numai când soţii s-au aflat în imposibilitatea, cel puţin morală, de preconstituire a înscrisurilor; atâta vreme cât ele există (ori s-au întocmit) nu se mai poate admite o slăbire a forţei lor doveditoare4. În ceea ce ne priveşte, considerăm că este în afară de orice îndoială faptul că, prin dispoziţia analizată, legiuitorul a voit să faciliteze dovada, între soţi, a calităţii de bun propriu, înlăturând unele restricţii existente în dreptul comun, de vreme ce toate bunurile dobândite de aceştia stau sub semnul prezumţiei de comunitate. În nici un caz, însă, nu trebuie să se aducă atingere categoriilor de bunuri proprii, astfel cum au fost stabilite, tot de legiuitor, în cuprinsul art. 31 Codul familiei. Stabilirea înţelesului art. 5 din Decretul nr. 32/1954 nu trebuia, în opinia noastră, făcută printr-o interpretare strict literală şi rigidă a termenilor utilizaţi, ci având în vedere atât normele dreptului probator comun, cât şi cele privitoare la existenţa specifică a categoriilor de bunuri proprii stabilite de legiuitor, cu care se interferează în mod necesar.

În privinţa acelor bunuri a căror calitate de bunuri proprii rezultă din fapte juridice stricto sensu, prevederile art. 5 din Decretul nr. 32/1954 nu aduc nici o derogare dreptului comun, căci faptele juridice se pot dovedi şi în dreptul comun prin orice mijloc de probă.

Libertatea deplină în materie de probă se păstrează şi cu privire la acele bunuri a căror calitate de a fi proprii unuia din soţi izvorăşte din principiul subrogaţiei reale (art. 31 lit. f) Codul familiei). Această substituire de bunuri care are drept scop aceea de a conserva valoric patrimoniul propriu al fiecărui soţ, se înfăţişează tot ca un fapt juridic stricto sensu, a cărui dovadă este permisă prin orice mijloc de probă. Nu mai puţin se cuvine a se observa disocierea făcută şi în literatura juridică între dovada acestei substituiri valorice, pe de-o parte, şi dovada actelor juridice prin intermediul cărora astfel de bunuri se dobândesc sau se înstrăinează, pe de altă parte. Împrejurarea că, din cuprinsul înscrisului ce atestă actul juridic prin care bunul a fost dobândit, rezultă că bunul este comun sau că preţul a fost plătit de ambii soţi, nu constituie un impediment în administrarea oricărui mijloc de probă pentru a se dovedi că bunul este propriu ca urmare a subrogaţiei reale, chiar dacă înscrisul este autentic5. Motivaţia acestei afirmaţii constă în aceea că faptul subrogării este exterior actului juridic de dobândire, iar dovada sa este numai aparent o dovadă împotriva şi peste ceea ce cuprinde înscrisul, în realitate constituind o probă contrară prezumţiei de comunitate. Voinţa soţilor nu poate interverti caracterul prezumţiei de comunitate (prezumţie juris tantum), ceea ce chiar s-ar putea întâmpla dacă

1 C.S.J., secţ. civ., dec. nr. 434/1990, în V. Bogdănescu ş.a., Probleme de drept …, pag. 164-

167 şi în revista Dreptul nr. 9-12/1990, pag. 231-232. 2 T.R. Popescu, op. cit., pag. 182. 3 M. Eliescu, op. cit., pag. 221-222; I. Albu, Dreptul familiei, op. cit., pag. 149. 4 M. Eliescu, op. cit., pag. 222. 5 V. Panţurescu, notă la dec. civ. nr. 120/1962 a Trib. reg. Argeş, în J.N. nr. 11/1963, pag.

117-120.

Dreptul familiei 96

s-ar susţine că dovada caracterului de bun propriu nu este admisibilă dacă soţii, cu ocazia dobândirii lui, au declarat că este bun comun sau că, dobânditorul fiind căsătorit, urmează a se aplica dispoziţiile art. 30 din Codul familiei1. Dovada actului juridic de dobândire sau de înstrăinare nu se poate face, însă, decât în condiţiile dreptului comun. Dacă dobândirea bunurilor este legată de îndeplinirea unor solemnităţi cerute ad validitatem, nu se pune problema dovedirii aparte a caracterului propriu al bunului dacă actul juridic în sine nu a fost întocmit potrivit legii, fiindcă nu s-a realizat condiţia prealabilă dobândirii acestora. Atunci când legiuitorul admite că, între soţi, dovada că un bun este propriu se poate face prin orice mijloc de probă, el se referă, neîndoielnic, şi la mărturisire.

Art. 2 din Decretul nr. 32/1954, în înţelesul pe care l-am arătat mai sus, îi priveşte nu numai pe soţi, ci şi pe cei care le înfăţişează drepturile, adică pe succesorii lor universali sau cu titlu universal, pe moştenitorii, pe legatarii sau pe donatarii de bunuri viitoare şi pe creditorii chirografari, în afară de situaţia în care invocă un drept propriu.

Relativ la modalităţile procedurale de administrare a probelor, nu credem că legiuitorul a voit să aducă vreo derogare prin prevederile art. 5 din Decretul nr. 32/1954, astfel că aceasta se va face de către instanţele judecătoreşti cu respectarea prevederilor art. 189 din Codul de procedură civilă2.

Concluzionând, arătăm că, în privinţa dovedirii, între soţi, a calităţii de bun propriu are loc o interferenţă şi totodată, un impact între reglementarea din dreptul comun în materie de probaţiune şi prevederile art. 5 din Decretul nr. 32/1954, precum şi între cele care alcătuiesc regimul juridic al bunurilor soţilor. Neclarităţile textului legal fac, în mod necesar, intervenţia legiuitorului într-o viitoare modificare legislativă. În raporturile dintre soţi şi terţi. Determinarea calităţii de bun propriu se poate pune nu numai în raporturile dintre soţi, ci şi între soţi şi terţe persoane ori numai între alte persoane. Sunt considerate terţe persoane toţi cei care nu au nici un raport juridic cu soţii, succesorii cu titlu particular ai soţilor cu privire la actele juridice săvârşite de autorii lor înainte de înstrăinarea sau de predarea bunului asupra căruia aceştia au dobândit un drept cu titlu particular, precum şi creditorii chirografari care invocă un drept propriu. Terţele persoane, atât în raporturile dintre ele cât şi în raporturile lor cu soţii, vor putea face dovada calităţii de bun propriu prin orice mijloc de probă, întrucât în mod obiectiv ele nu posedă înscrisurile pe care soţii le-au întocmit în acest sens.

1 P. Anca (II), Cu privire la dovada …, op. cit., pag. 18. 2 E. Lipcanu, Dovada bunurilor proprii în raporturile dintre soţi, în R.R.D. nr. 11/1980,

pag. 35-48.

Cap 4

Documents

Transcript of Cap 4