CAMIL PETRESCU TEZE ŞI ANTITEZE ED. 100+1 GRAMAR, BUC., 2002

Noua structură şi opera lui Marcel Proust

Literatura epică de până la Proust nu se mai integra structurii culturii moderne, iar faţă de evoluţia realizată de ştiinţă şi filosofie în ultimii patruzeci de ani, această literatură epică rămăsese anacronică. Se poate preciza anume că arta literară, arta romanului în deosebi rămănese într-un stadiu caracterizat anterior, că ştiinţa şi filosofia timpului nostru nu-şi aveau o literatură epică într-adevăr corelativă.

Nu greşim, socot, dacă afirmăm că şi azi ambiţia celei mai mari părţi dintre scriitori e să creeze “tipuri”. Iar masa mare a publicului cititor caută în romane şi în piese de teatru, în primul rând “caractere”. După cum critica, întârziată şi ea la formulele raţionaliste, se consideră depreciată dacă nu condamnă fără drept de apel pe autorul care nu reuşeşte să “contureze” un caracter… Această pretenţie de a “contura” un personaj, de a construi un caracter definit, geometric în comportare, apare de altfel în cele mai multe cronioci literare de azi, fără să mai vorbim de naivele manuale didactice, răsplătind cu laudă ori pedepsind cu reproş.

Un suflet este el însuşi o unitate matematică etern identică ei însăţi, cum etern un triunghi echilateral este făcut din trei laturi şi trei unghiuri egale… E concepţia raţionalistă clasică, a substanţei imuabile, doctrina leibniziană despre monadele structurale. Sufletul este anume o impermeabilă monadă şi e deci, de la începutul lumii, neschimbător, indestructibil, veşnic prin urmare, şi predestinat.

Romancierii de dinainte de Proust – în genere – însă puneau foarte bine trei personaje să reflecteze, căci un astfel de autor nu numai că se ştia un constructor de tipuri, dar pe deasupra era şi atoateştiutor, ba avea încă şi darul ubicuităţii. Cititorii prea încrezători şi urmărind doar intriga admit însă totul. În genere, fiecare socoate că el ar fi putut să fie unul dintre cei ce reflectează aşa. Căci, în realitate, autorii nu făceau decât propuneri de realitate.

Care era până la Proust concepţia romancierilor, cam din orice şcoală s-ar fi declarat şi oricât de mari ar fi fost, despre artist, despre om, despre artă?. O construire raţionalistă, deductivă, apodictică, tipizantă.

Romancierul e mai întâi un om omniprezent, omniscient. Casele par pentru el fără acoperişuri, distanţele nu există, depărtarea în vreme de asemeni nu. În timp ce pune să-ţi vorbească un personaj, el îţi spune în acelaşi aliniat unde se găsesc şi celelalte personaje, ce fac, ce gândesc exact, ce năzuiesc, ce răspuns plănuiesc. Cât se poate însă şti cu adevărat, cât se poate ghici măcar, aţi văzut şi d-voastră. Se confundă, cum v-am spus, o propunere de realitate, dedusă, cu realitatea originară.

Ca să evit asemenea grave contradicţii, ca să evit arbitrarul de a pretinde că ghicesc ce se întâmplă ăn cugetele oamenilor, nu e decât o singură soluţie. Să nu descriu decât ceea ce văd, ceea ce aud, ceea ce înregistrează simţurile mele, ceea ce gândesc eu... Aceasta-i singura realitate pe care o pot povesti… Dar aceasta-i realitatea conştiinţei mele, conţinutul meu psihologic… Din mine însumi, eu nu pot ieşi… Orice aş face, eu nu pot descrie decât propriile mele senzaţii, propriile mele imagini. Eu nu pot vorbi onest decât la persoana întâi. Artistul nu poate povesti decât propria viziune despre lume… E ceea ce face Proust cu hotărâre şi luciditate.

Ceea ce dă o voluptate de preţ cititotilor lui este tocmai această supremă onestitate de viziune, aplicaţia de a spune ceea ce e originar în conştiinţa proprie. Din cauza asta opera lui are o atmosferă de autenticitate halucinantă, nemaiîntâlnită la alt autor. Corolar artistic e unitatea unghiului de vedere, ceea ce Robert Curtius numeşte Perspectivismul lui Proust.

Romancierii raţionalişti cu darul ubicuităţii şi al totviziunii văd personajul din toate părţile dintr-o dată, dar şi din curte, prin peretele de zid. Ei cred că ştiu şi ceea ce gândescalţi oameni, fără ca aceştia să se exprime chiar.

Cei care fac efortulş de a citi pe Proust sfârşesc prin a deprinde voluptatea acestei unităţi de perspectivă în aşa mare măsură încât cu foarte mare greutate pot să mai citească vechile romane… Artificiozitatea lor, datorită pretenţiilor de a şti tot ce se petrece, oricând, oricum şi oriunde, de a fi în acelaşi timp în creierul a cinci persoane care stau de vorbă la un ceai, li se pare celor care au înţeles revoluţia lui Proust cu totul searbădă.

Conţinutul faptic al conştiinţei în romanele clasice, doar în prezentul permanent, nu poate susţine interesul unei opere de artă, decât în anumite cazuri foarte rare…

Cu totul de alt merit e soluţia adusă de Proust, preţios originală şi care de altfel a fost unul dintre motivele rezistenţei criticilor la început.

În constituţia prezentului, ca atare, în fluxul conştiinţei mele, în acea curgere de gânduri, îndoieli, imagini, năzuinţe, afirmaţii, negări absolute, intră şi amintirile. Şi pe drept cuvânt, evident. Amintirile nu sunt ceva impersonal, sunt propriile mele amintiri, fac parte din psihicul meu, în clipa în care le am, adică în clipa prezentă. Dacă m-aş lăsa în voia amintirii, acum când vorbesc, orice mi-ar apărea în minte, ar fi autentic, ar fi durata pură.

Aici, tocmai aici, face Proust marea deosebire despre care vorbeam şi asupra căreia insistă atât de mult. Amintirile fac parte din fluxul duratei, dar nu amintirile voluntare, abstracte, ci numai cele involuntare.

Romanul meu va trebui să cuprindă lanţul amintirilor meleinvoluntare… De aici se iveşte o altă dificultate. Lanţul amintirilor mele e spontan, nedirijat… El nu urmăreşte un schelet de fapte, o temă… aşa ca o construcţie arhitecturală. În sfârşit, memoria mea nu funcţionează, când funcţionează involuntar, după un plan care să coincidă cu regulile învăţate la estetică, ale perfectului roman clasic. Aceasta cunoştea o prezentare a personajelor, o îmbogăţire treptată a lor, un început de conflict, o gradaţie în acţiune şi pe urmă culminaţia şi un oi de peroraţie.

Nu e cu putinţă ca memoria noastră involuntară să funcţioneze după un asemenea plan, iar o carte cu astfel de schelet şi conţinut, ticluit după jaloane şi reţetă e artificială, falsă… Ce voi face atunci?…

În mod simplu, voi lăsa să se desfăşoare fluxul amintirilor. Dar dacă tocmai când povestesc o întâmplare, îmi aduc aminte, pornind de la un cuvânt, de o altă întâmplare? Nu-i nimic, fac un soi de paranteză şi povestesc toată întâmplarea intercalată. Dar dacă îmi strică fraza? N-are nici o importanţă. Dacă îmi lungeşte aliniatul? Nu-i nimic, nici dacă digresiunea durează o pagină, două, 30 ori 150. Asta se întâmplă de altfel chiar de câteva ori cu À la recherche du temps perdu. “ Revista Fundaţiilor Regale”, anul II, noiembrie 1935