MARCEL PROUST

Prizoniera:■

CUVINT ÎNAINTE

Publicat în noiembrie 1923, romanul Prizoniera este primul din cele trei texte postume prin care ia sfîrşit ciclul în căutarea timpului pierdut, celelalte două fiind Albertine a dispărut şi Timpul regăsit.

Prizoniera este totodată şi prima parte a ceea ce am putea numi „ciclul Albertinei", Albertine fiind, după unii exegeţi proustieni, personajul al cărui nume apare cel mai frecvent în în căutarea timpului pierdut. Conform „metodei" sale care constă în adaosuri continui (tehnic realizate şi prin faimoasele „papcrolles", bucăţi de hîrtie cu însemnări lipite de marginea manuscrisului principal), personajul Albertine - ca şi romanul Prizoniera - se constituie relativ tîrziu: îl întîinim abia în 1913-1914, într-o serie de schite şi note adăugate. Jean-Yves Tadie şi colaboratorii săi au reconstituit tot acest labirintic traseu, care pune în evidenţă cel puţin două lucruri: deşi aparent există un paralelism şi chiar o comunicare între datele autobiografice (cea mai importantă fiind relaţia lui Proust cu tânărul său secretar şi şofer Agostinelli, mort într-un accident de aviaţie), acestea alimentează şi susţin într-un mod cu totul indirect o construc-tie ale cărei baze sînt puse cu mult înainte şi care progresează conform legilor ei proprii; hazardul joacă încă o dată un rol decisiv în cazul operei proustiene, textul Prizonierei, „făcut" şi prin contribuţia bolii şi morţii premature a lui Proust, fiind mereu altul, în funcţie de diferitele „lecturi" ale îngrijitorilor de ediţie şi ale editorilor, în cazuri ca acestea conceptul de ediţie definitivă nefiind operant.

In mod exemplar, iluzia posibilităţii descifrării textului literar prin biografie cade ori de cîte ori sîntem tentaţi să recurgem la diferitele „chei" pe care povestea vieţii lui Proust şi cea din Prizoniera par a ni le pune la îndemînă. Nenumărate elemente, marcate ca autobiografice la prima vedere, se dovedesc a fi transformate în spaţiul iictiv al romanului într-un material de construcţie îmbinat la moduri ce duc spre un cu totul alt ansamblu, a cărui rigoare implicit (geometric) demonstrativă nu poate fi niciodată cea a unei vieţi reale. Ca şi în celelalte romane ale ciclului In căutarea timpului pierdut, se înlănţuie aici multiplele „teme" - iubire, gelozie, boală, moarte, artă, mondenitate etc. - chemate prin asociaţii de tip analogic şi invadînd un spaţiu pe care treptat îl omogenizează printr-o scriitură de tip „monoton" şi cu tendinţă spre exhaustiv, ce-şi desfă-şoară virtualitătile arborescente spre cucerirea unei totalităţi. Poate că, într-o asemenea lectură, Prizoniera este, mai mult decîl oricare dintre celelalte romane ale ciclului, un loc al convergentei, un punct prin care trec toate liniile ce vin şi se duc de la şi spre celelalte romane, într-o mişcare biunivocă mai intensă decît în celelalte raportări. Nu se înşeală aşadar poate exegeţii care arată insistent spre singulara importanţă a Prizonierei în cadrul ciclului în căutarea timpului pierdut. Acumulările tematice şi analogic asociative din romanele anterioare au pregătit această posibilitate a angajării într-o cunoaştere totală. - într-o atemporalitate care echivalează cu eternitatea - prin iubirea ca gelozie (dar putem spune la fel de bine: prin gelozia ca iubire). O asemenea trăire este paradoxală: cel ce iubeşte nu iubeşte decît absenţa iubirii, absenţa aparentă a iubirii (într-un joc al minciunii şi al adevărului), iubirea ce pare a-i fi retrasă, refuzată. Absenţa şi prezenţa, vidul şi plinul, neantul şi existentul sînt astfel explorate în virtualitătile, în posibilele lor. Moartea şi arta răscumpără totul - adică vana cercetare, căci atîta vreme cît rămîi în relativul virtualităţii rămîi şi în chinurile zadarnicei căutări -, dînd singurul răspuns ce poate linişti un suflet: răspunsul definitiv. Dar şi acesta trebuie cucerit pas cu pas şi printr-o iniţiere deloc uşoară - în Albertine dispawe, viitorul roman, tortura celui ce iubise va continua încă multă vreme, nedespărţită de tentativa de a deveni ceea ce voise dintotdeauna să devină (chiar fără să ştie totdeauna că spre aceasta merge): un

scriitor.IRINA MAVRODIN

INCĂ DE DIMINEAŢĂ, cu faţa întoarsă spre perete şi înainte de a fi văzut, deasupra marilor perdele de la fereastră, ce JL nuanţă avea dîra de lumină, ştiam ce fel de vreme e. îmi spuseseră primele zgomote ale străzii, după cum ajungeau pînă la mine înăbuşite şi deviate de umezeală sau vibrînd ca nişte săgeţi în văzduhul răsunător şi gol al unei dimineţi spaţioase, glaciale şi pure; de îndată ce auzeam huruitul primului tramvai, înţelegeam dacă stătuse zgribulită în ploaie sau pornea spre zarea aurie. Şi poate că aceste zgomote fuseseră ele însele precedate de vreo emanaţie mai rapidă şi mai pătrunzătoare care, strecurîndu-se în somnul meu, răspîndea aici o tristeţe vestitoare de zăpadă, sau îl silea să intoneze pe un anume mărunt personaj interminent atît de numeroase cînturi întru gloria soarelui îneît acestea ajungeau în cele din urmă să-mi provoace, eu fiind încă adormit şi începînd să surîd, cu pleoapele închise, dar care se pregăteau să se lase orbite de lumină, o ameţitoare trezire muzicală, în timpul acestei perioade am perceput viaţa exterioară mai ales din camera mea. Ştiu că Bloch a povestit că, atunci cînd venea să mă vadă seara, auzea murmurul unei conversaţii; cum mama era la Combray şi nu găsea niciodată vreo altă persoană în afară de mine în camera mea, ajunse la concluzia că vorbeam de unul singur. Cînd, mult mai tîrziu, află că Albertine locuia atunci cu mine, înţelegînd că o ascunsesem de toată lumea, declară că vedea în sfîrşit motivul pentru care, în acea perioadă a vieţii mele, nu voiam niciodată să ies din casă. Se înşelă. Era de altfel uşor de scuzat, căci realitatea, chiar dacă este necesară, nu este cu totul previzibilă, cei care află despre viaţa altuia vreun detaliu exact trăgînd pe dată concluzii inexacte şi văzînd în faptul recent descoperit de ei explicaţia unor lucruri care nu au nici un fel de legătură cu acesta.

Cînd mă gîndesc acum că prietena mea venise, la întoarcerea noastră de la Balbec, să locuiască la Paris sub acelaşi acoperiş cu mine, că renunţase la gîndul de a face o croazieră.că îşi avea camera la douăzeci de paşi de camera mea, la capătul coridorului, în cabinetul cu tapiserii al tatălui meu, şi că în fiecare seară, foarte tîrziu, înainte de a mă părăsi, îşi strecura limba în gura mea asemenea pîinii zilnice, asemenea unui aliment hrănitor şi avînd caracterul aproape sacru al oricărei cărni căreia suferinţele pe care le-am îndurat din cauza ei ajunseseră să-i confere un fel de blîndeţe morală, ceea ce evoc pe dată prin comparaţie nu este noaptea pe care căpitanul de Borodimr mi-a îngăduit să o petrec la regiment, acordîndu-mi o favoare care de fapt nu vindeca decît un rău efemer, ci noaptea în care tata a trimis-o pe mama să doarmă în micul pat ce se alia lîngă patul meu. în asemenea măsură viaţa, dacă trebuie încă o dată să ne izbăvească de o suferinţă care părea inevitabilă, o face în condiţii diferite, atît de opuse uneori îneît este aproape un sacrilegiu să constaţi identitatea graţiei acordate!

Cînd Albertine ştia de la Franşoise că, în noaptea camerei mele cu perdelele încă trase, eu nu dormeam, ea nu şovăia să facă puţin zgomot

în timp ce se îmbăia în cabinetul ei de toaletă. Atunci, adeseori, în loc să aştept o oră mai tîrzie, mă duceam într-o sală de baie învecinată cu a sa şi care era foarte plăcută. Odinioară un director de teatru cheltuia sute de mii de franci pentru a împodobi cu smaralde adevărate tronul pe care diva îşi juca rolul de împărăteasă. Baletele ruseşti3 ne-au învăţat că simplele jocuri de lumină revarsă, dacă sînt îndreptate acolo unde trebuie, giuvaeruri la fel de somptuoase şi de variate. Acest decor mai imaterial nu este totuşi atît de graţios ca acela prin care la ora opt dimineaţa soarele îl înlocuieşte pe cel pe care aveam obiceiul să-1 vedem aici cînd nu ne ridicam din pat decît la ora prînzului. Ferestrele celor două săli de baie ale noastre nu erau transparente, ci acoperite cu un fel de chiciură artificială şi demodată, pentru ca să nu putem fi văzuţi de afară. Soarele îngălbenea dintr-o dată această muselină de sticlă, o aurea şi, descoperind încetişor în mine un tînăr bărbat mai vechi pe care multă vreme îl ascunsese obişnuinţa, mă îmbăta cu amintiri, ca şi cum aş fi fost în mijlocul naturii, în faţa unor frunzişuri aurii din care nu lipsea nici chiar prezenţa unei păsări. Căci o auzeam pe Albertine fluierînd întruna:

Durerile-s femei nebune,Şi cine le ascultă e mai nebun ca ele .

8O iubeam prea mult ca să nu surîd cu veselie de prostul ei gust muzical. Acest cîntec o fermecase vara trecută pe doamna Bontemps, care auzi spunîndu-se curînd că era o inepţie, astfel încît în loc să-i ceară Albertinei să-1 cînte cînd avea invitaţi, ea îl înlocui prin:

Un chit de-adio iese din tulburi izvoare ,

care deveni la rîndu-i „un vechi refren de Massenet cu care micuţa ne împuie urechile".Un nor trecea, acoperea soarele, iar eu vedeam cum se stinge şi intră iar într-un fel

de ceaţă pudica şi înfrunzita perdea de sticlă.Pereţii care despărţeau cele două săli de baie (cea a Albertinei, întru

totul asemănătoare, era o sală de baie pe care mama, avînd o alta în partea cealaltă a apartamentului, nu o folosise niciodată ca să nu facă zgomot lîngă camera mea) erau atît de subţiri încît puteam să ne vorbim în timp ce ne spălam fiecare în sala noastră de baie, continuînd o conversaţie întreruptă doar de zgomotul apei, în acea intimitate pe care o îngăduie adeseori la hotel micimea locuinţei şi apropierea dintre camere, dar care la Paris e atît de rară.

Alteori rămîneam culcat, visînd atîta vreme cît voiam, căci se dăduse poruncă să nu intre nimeni în camera mea înainte ca eu să li sunat, ceea ce, din cauza felului incomod în care fusese pusă para electrică deasupra patului meu, cerea atît de mult timp încît adeseori, renunţînd să mai încerc să ajung la ea şi mulţumit că sînt singur, rămîneam cîteva clipe aproape adormit Nu însemna că eram cu totul indiferent faţă de şederea Albertinei la noi. Despărţirea ei de prietene izbutea să-mi cruţe inima de noi suferinţe. Ea o menţinea într-o stare de odihnă, într-un fel de imobilitate care puteau să o ajute să se vindece. Dar această linişte pe care mi-o aducea prietena mea era mai curînd o potolire a suferinţei decît o bucurie. Nu vreau să spun că nu îmi îngăduia să gust numeroase bucurii în faţa cărora mă închisesem din pricina durerii prea vii, dar pe acestea, departe de a le datora Albertinei, pe care de altfel nu o mai găseam frumoasă şi cu care mă plictiseam, avînd senzaţia limpede că nu o iubesc, le gustam dimpotrivă în timp ce Albertine nu era lîngă mine. De aceea, pentru a începe dimineaţa, nu trimiteam pe dată pe cineva să o cheme, mai ales dacă era vreme frumoasă. Timp de cîteva clipe, şi ştiind că mă face mai fericit decît mă face ea, rămîneam doar cu micul personaj lăuntric, cel care saluta cîntînd soarele şi

9despre care am mai vorbit. Printre cei care alcătuiesc individul care sîntem, nu cei mai aparenţi ne sînt şi cei mai esenţiali. In mine, cînd boala va fi sfîrşit să-i arunce la pămînt unul după altul, vor mai rămîne încă doi sau trei care vor rezista mai bine decît ceilalţi, şi mai cu seamă un anume filosof care nu este fericit decît atunci cînd a descoperit, între două opere, între două senzaţii, partea lor comună. Dar ultimul dintre toţi, m-am întrebat uneori daca nu ar fi cumva omuleţul foarte asemănător cu un altul pe care opticianul din Combray îl aşezase îndărătul vitrinei sale pentru a arăta cum e vremea şi care, scoţîndu-şi capişonul de îndată ce se ivea soarele, şi-1 trăgea iar pe cap dacă urma să plouă. Cunosc egoismul acestui omuleţ; eu pot să sufăr de o criză de sufocare pe care numai venirea ploii ar linişti-o, dar lui puţin îi pasă şi încă de la primele picături atît de nerăbdător aşteptate, pierzîndu-şi veselia, îşi trage ursuz pe frunte capişonul. în schimb, cred că atunci cînd voi fi în agonie, cînd toate celelalte „euri" ale mele vor fi moarte, dacă va străluci o rază de soare în timp ce îmi voi da duhul, micuţul personaj ba-rometric se va simţi foarte la largul său, îşi va scoate capişonul şi- va cînta: „A ieşit soarele!"

O sunam pe Francoise. Deschideam Le Figaro. Căutam şi constatam că nu se găsea în el un articol6, sau pretins ca atare, pe care îl trimisesem la acest jurnal şi care nu era decît pagina recent regăsită şi uşor modificată, scrisă odinioară în trăsura doctorului Percepied, în timp ce priveam clopotniţele din Martinville. Apoi citeam scrisoarea trimisă de mama. Ea găsea că e bizar şi şocant ca o tînără fată să locuiască singură cu mine. în prima zi, chiar în momentul cînd plecam din Balbec, cînd mă văzuse atît de nefericit şi se neliniştise că mă lasă singur, poate că mama fusese fericită aflînd că Albertine pleca împreună cu noi şi văzînd că alături de propriile noastre cufere (cuferele lîn-gă care îmi petrecusem noaptea la hotelul din Balbec, plîngînd), fuseseră urcate în tren şi cele ale Albertinei, înguste şi negre, care îmi păruseră a avea forma unor sicrie şi despre care nu ştiam dacă vor aduce în casă viaţa sau moartea. Dar nici măcar nu mă întrebasem, dăruindu-mă cu totul bucuriei - în dimineaţa radioasă, după spaima că rămîn la Balbec - de a o lua cu mine pe Albertine. Dar dacă la început mama nu se împotrivise acestui proiect (vorbindu-i prietenei mele cu drăgălăşenie, ca o mamă al cărei fiu fusese grav rănit, şi care îi este recunoscătoare tinerei iubite care-1 îngrijeşte cu devotament7), ea începuse sa o facă de cînd proiectul se realizase prea bine, iar şederea tinerei

10fete se prelungea în casa noastră, şi în absenţa părinţilor mei. Nu pot totuşi să spun că mama îmi arăta vreodată împotrivirea ei. Ca odinioară, cînd nu mai îndrăznea să-mi reproşeze nervozitatea, lenea, acum se temea - temere pe care poate că nu am ghicit-o cu totul în acel moment, sau nu am vrut să o ghicesc -că riscă, exprimînd unele rezerve cu privire la tînăra fată cu care îi spusesem că urma să mă logodesc, că-mi va întuneca viaţa, că din pricina ei voi fi mai tîrziu mai puţin devotat soţiei mele, că îmi va semăna în suflet poate, pentru vremea cînd ea nu va mai fi, remuşcarea de a o fi mîhnit căsătorindu-mă cu Albertine. Mama prefera să pară că aprobă o alegere despre care avea sentimentul că nu va putea să mă facă să o schimb. Dar toţi cei care au văzut-o în acea perioadă mi-au spus că la durerea pe care o simţea pentru că îşi pierduse mama, se adăuga o expresie de perpetuă preocupare. Această concentrare, această discuţie lăuntrică îi pricinuiau mamei o fierbinţeală la tîmple şi ea deschidea întruna ferestrele, ca să se răcorească. Dar nu izbutea să ia nici o hotărîre de teamă că mă va „influenţa" într-un sens rău şi că îmi va strica ceea ce ea credea că este fericirea mea. Nu putea nici chiar să se hotărască să mă împiedice să o ţin la noi acasă provizoriu pe Albertine. Ea nu voia să se arate mai severă decît doamna Bontemps, pe care lucrul acesta o privea în primul rînd şi care nu-1 găsea nepotrivit, ceea ce o surprindea foatre mult pe mama. în orice caz, ea regreta că fusese obligată să ne lase pe amîndoi singuri, plecînd tocmai în acel

moment la Combray, unde ea urma poate să rămînă (şi, de fapt, chiar a rămas) multe luni, în timpul cărora mătuşa mea a avut întruna nevoie de ea zi şi noapte. Acolo totul a devenit mai uşor pentru ea datorită bunătăţii, devotamentului lui Legrandin, care, nedînd îndărăt în faţa nici unei greutăţi, şi-a amînat săptămînă după săptămînă întoarcerea la Paris, fără să o cunoască prea bine pe mătuşa mea, mai întîi doar pentru că fusese prietenă cu mama sa, apoi pentru că a simţit că bolnavei condamnate să nu se mai vindece îi plăceau îngrijirile lui şi nu se mai putea lipsi de el. Snobismul este o boală gravă a sufletului, dar localizată şi care nu-1 strică pe de-a-ntregul. Eu, spre deosebire de mama, eram foarte fericit că a plecat la Combray, căci altminteri mă temeam (neputîndu-i spune Albertinei să o ascundă) că mama va desco-peri prietenia ei pentru domnişoara Vinteuil. Aceasta ar fi fost pentru mama un obstacol absolut nu numai pentru o căsătorie, despre care ea îmi ceruse de altfel să nu-i vorbesc încă în mod definitiv prietenei melc, şi care îmi era din ce în ce mai intole-

11rabilă cînd mă gîndeam la ea, dar chiar şi pentru ca ea să-şi petreacă un anume timp în casa noastră. Exceptînd un motiv atît de grav şi pe care ea nu-1 cunoştea, mama, prin dublul efect al imitaţiei înălţătoare şi eliberatoare a bunicii, admiratoare a lui George Sand şi pentru care virtutea consta în nobleţea sufletească, şi, pe de altă parte, al propriei mele influenţe corupătoare, era acum indulgentă faţă de femeile cu o purtare faţă de care altădată s-ar fi arătat severă, sau chiar şi astăzi dacă ar fi fost dintre prietenele ei burgheze de la Paris sau din Combray, dar al căror suflet nobil eu îl lăudam şi cărora ea le ierta multe pentru că mă iubeau pe mine. în ciuda tuturor acestor lucruri şi chiar în afara ideii unei purtări convenabile, cred că Albertine nu ar fi fost deloc pe placul mamei, care păstrase de la Combray, de la mătuşa mea Leonie, de la toate rudele ei feminine, deprinderi de ordine despre care prietena mea nu avea nici cea mai elementară noţiune. Ea nu ar fi închis nici o uşă şi, în schimb, nu s-ar fi codit să intre cînd o uşă era deschisă, asemenea unui cîine sau unei pisici. Farmecul ei uşor incomod consta astfel în faptul de a fi în casă mai puţin ca o tînără fata cît ca un animal domestic care intră într-o încăpere, care iese din ea, care se găseşte pretutindeni unde nu te aştepţi şi care venea - pentru mine era o odihnă profundă - să se arunce pe patul meu alături de mine, făcîndu-şi acolo ua culcuş din care nu se mai mişca, fără să mă stingherească cum ar fi făcut o fiinţă umană. Totuşi, ea ajunse să-mi respecte orele de somn, fără să mai încerce nu numai să intre în camera mea, dar şi să mai facă zgomot înainte ca eu să fi sunat Francoise îi impuse aceste reguli. Ea făcea parte dintre acei servitori de la Combray care cunoşteau valoarea stăpînului lor şi ştiau că lucrul cel mai mic pe care-l pot face este să-i dea pe deplin ceea ce ei consideră că îi este datorat Cînd un vizitator străin îi dădea Franşoisei un bacşiş pe care să-1 împartă cu fata de la bucătărie, donatorul nici nu apuca bine să-i întindă moneda că Francoise, cu o rapiditate, o discreţie şi o energie egale, îi şi spusese fetei de Ia bucătărie cum să se poarte, iar aceasta venea să mulţumească nu cu jumătate de gură, ci deschis, cu voce tare, aşa cum îi spusese Francoise că trebuie să facă. Preotul din Combray nu era un geniu, dar şi el ştia cum se cuvine să te porţi. Sub îndrumarea sa, fiica unor veri protestanţi ai doamnei Sazerat se convertise la catolicism şi famiiia se purtase cu el cum nu se poate mai bine. Fu vorba de o căsătorie cu un nobil din Meseglise. Părinţii tînărului îi scriseră, pentru a căpăta unele informaţii, o scrisoare destul de dispreţuitoare şi în

12care originea protestantă era privită de sus. Preotul din Combray răspunse pe un asemenea ton îneît nobilul din Meseglise, încli-nîndu-se şi prosternîndu-se, scrise o scrisoare cu totul diferită, prin care cerea ca pe cea mai preţioasă favoare să se însoare cu tînăra fată.

Francoise nu avu nici un merit în a face să-mi fie respectat somnul de către Albertine. Era îmbibată de tradiţie. După o tăcere a ei, sau după răspunsul tăios pe care i-1 dădu cînd Albertine o rugă să intre la mine sau să mă întrebe ceva, rugăminte formulată probabil cu inocentă de Albertine, aceasta înţelese cu stupoare că se găsea într-o lume ciudată, cu obiceiuri necunoscute, reglementată de legi de comportare pe care nici măcar nu te puteai gîndi să le încâlci. Ea avusese un prim presentiment la Balbec, dar, la Paris, nu încercă nici măcar să reziste si aşteptă cu răbdare în fiecare dimineaţă să mă audă sunînd, înainte de a îndrăzni să facă zgomot

Educaţia pe care i-o dădu Francoise îi prinse bine de altfel chiar şi bătrînei noastre servitoare, căci gemetele pe care le scotea întruna de cînd ne întorsesem de la Balbec se potoliră treptat în clipa cînd urca în tramvai, îşi dăduse seama că uitase să-şi ia rămas bun de Ia „supraveghetoarea" hotelului, persoană mustăcioasă care veghea asupra etajelor, şi care abia dacă o cunoştea pe Francoise, dar fusese relativ politicoasă cu ea. Francoise voia să se întoarcă neapărat, să coboare din tramvai, să revină la hotel, să-şi ia rămas bun de la supraveghetoare şi să nu plece decît a doua zi. înţelepciunea şi mai ales oroarea mea subită de Balbec mă împiedicară să-i acord această favoare, dar ea căzuse pradă unei proaste dispoziţii bolnăvicioase şi febrile care nu dispăruse odată cu schimbarea de aer şi care se prelungea la Paris. Căci, după codul Francoisei aşa cum este el ilustrat în basoreliefurile bisericii Saint-Andre-des-Champs, nu este interzis să doreşti moartea unui duşman, şi nici chiar să-1 omori, dar este îngrozitor să nu faci ceea ce se cuvine să faci, să nu fii politicos cu cine a fost politicos cu tine, să nu-ţi iei rămas-bun înainte de a pleca, precum o adevărată mitocancă, de la o supra-veghetoare de etaj. în timpul întregii călătorii, amintirea, reînnoită în fiecare clipă, că nu îşi luase rămas bun de la această femeie, făcuse să-i urce sîngele în obraji, care deveniseră de un stacojiu ce putea să te înspăimînte. Şi refuză să bea şi să mă-nînce pînă la Paris poate pentru că acea amintire o făcea să

13simtă o „greutate" reală „în stomac" (fiecare clasă socială îşi are patologia sa) şi nu atît pentru că voia să ne pedepsească.

Printre cauzele care făceau ca mama să-mi trimită în fiecare zi o scrisoare, ba chiar o scrisoare din care nu lipsea niciodată un citat din doamna de Sevigne, era şi amintirea bunicii. Mama îmi scria: „Doamna Sazerat ne-a invitat la micul dejun, unul dintre acelea al cărui secret numai ea îl ştie şi care, cum ar fi spus biata ta bunică, citînd-o pe doamna de Sevigne, ne răpesc singurătăţii fără să ne dăruiască societatea". în primele mele răspunsuri am făcut prostia de a-i scrie mamei: „Mama ta te-ar recunoaşte pe dată după aceste citate". Trei zile după aceea, am primit o scrisoare cu aceste cuvinte: „Bietul meu fiu, dacă voiai să-mi vorbeşti de mama mea, o invoci în chip foarte nepotrivit pe doamna de Sevigne. Ea ţi-ar fi răspuns aşa cum i-a răspuns şi doamnei de Grignan: «Nu era din familie? Vă credeam rude».

Auzeam paşii prietenei mele care ieşea din camera ei sau intra în ea. Sunam, căci era ora cînd Andree urma să vină cu şoferul, prieten al lui Morel şi împrumutat nouă de familia Verdurin, să o ia pe Albertine. Vorbisem cu aceasta despre posibilitatea îndepărtată de a ne căsători; dar nu o făcusem niciodată în mod formal; ea însăşi, din discreţie, cînd spusesem: „nu ştiu, dar ar fi posibil", dăduse din cap surîzînd melancolic şi parcă spunînd: „nu, nu ar fi posibil", ceea ce însemna: „sînt prea săracă". Şi atunci, în timp ce spuneam: „nimic nu-i mai puţin sigur" cînd era vorba de proiecte de viitor, făceam în clipa de faţă tot ce era cu putinţă pentru a o distra, pentru ca viaţa să-i fie plăcută, căutînd poate de asemenea, inconştient, să o fac astfel să dorească să se mărite cu mine. Rîdea ea însăşi de tot acel lux. „Mama lui Andree ar face ochii mari dacă m-ar vedea cum am devenit o doamnă bogată ca şi ea, ceea ce ea

numeşte o doamnă care are «cai, trăsuri, tablouri». Cum aşa? Nu ţi-am povestit niciodată că spunea asta? Oh! e o figură! Cel mai mult mă uimeşte că înalţă tablourile la rangul cailor şi al trăsurilor."

Căci vom vedea mai tîrziu că, în ciuda obiceiurilor stupide de a vorbi care-i rămăseseră, Albertine evoluase în mod uluitor, ceea ce îmi era cu totul indiferent, superioritatea de spirit a unei femei interesîndu-mă întotdeauna atît de puţin încît dacă am vorbit despre ea uneia sau alteia, am făcut-o din pură politeţe. Numai ciudatul geniu al Celestei mi-ar fi plăcut poate9. Fără să vreau, surîdeam timp de cîteva clipe cînd, de exemplu, profitînd de faptul că aflase că Albertine nu era acolo, mi se adresa cu aceste cuvinte: „Divinitate a cerului pe un pat aşezată!" Eu îi

14spuneam: „Dar, Celeste, de ce «divinitate a cerului»? - Oh, dacă crezi că ai ceva din cei care călătoresc pe prăpăditul nostru pămînt, te înşeli amarnic! - Dar de ce «aşezat» pe un pat? Vezi bine că sînt culcat - Nu eşti niciodată culcat. Ai văzut vreodată pe cineva care să stea culcat aşa? Ai venit şi te-ai aşezat aici. Pijamaua ta acum atît de albă şi felul cum îţi mişti gîtul te fac să semeni cu o porumbiţă."

Chiar în ordinea lucrurilor idioate, Albertine se exprima cu totul altfel decît fetita care fusese abia cu cîţiva ani în urmă, la Balbec. Ea ajungea chiar să declare, în legătură cu un eveniment politic pe care îl blama: „Găsesc că asta-i formidabil", şi nu ştiu dacă nu oarecum în acea vreme învăţă să spună, pentru a arăta că găseşte că o carte e scrisă prost: „E interesantă, dar e scrisă cu picioarele".

O amuza mult interdicţia de a intra la mine în cameră înainte ca eu să fi sunat. Fiindcă luase obiceiul nostru familial al citatelor şi le folosea pentru ea pe cele din piesele pe care le jucase la mănăstire şi despre care îi spusesem că-mi plac, ea mă compara totdeauna cu Assuerus:

Şi moartea este preţul oricărui îndrăzneţ Ce făr-a fi chemat i se înfăţişează.

Nimic la adăpost nu pune de astă ordine fatală, Nici rangul şi nici sexul, iar crima e aceeaşi.

Eu însumi...Acestei legi supusă ca oricare alta sînt,Şi fără să-l previn va trebui spre a-i vorbiEl să mă caute sau cel puţin să mă cheme la el10.

Se schimbase şi fizic. Ochii săi prelungi şi albaştri - încă şi mai alungiţi - nu-şi păstraseră aceeaşi formă; aveau aceeaşi culoare, dar păreau a fi trecut la o stare lichidă. Astfel încît, atunci cînd îi închidea, era ca şi cînd ai fi tras nişte perdele ca să nu mai vezi marea. Fără îndoială că îmi aminteam mai ales de această parte din ea însăşi cînd o părăseam, în fiecare noapte. Căci, dimpotrivă, în fiecare dimineaţă, părul ei cîrlionţat îmi pricinui multă vreme aceeaşi surpriză, ca un lucru nou, pe care nu l-aş mai fi văzut niciodată. Şi totuşi, deasupra privirii surîzătoare a unei tinere fete, există oare ceva mai frumos decîtaceastă cunună buclată de violete negre? Surîsul propune mai multă prietenie; dar micii cîrlionţi lucioşi ai părului înflorit, mai înrudiţi cu carnea, a căror transpunere în mici valuri par, stîrnesc mult mai mult dorinţa.

De îndată ce intra în camera mea, sărea pe pat şi uneori îmi definea genul de inteligenţă, jura năvalnic şi cu sinceritate că ar vrea mai curînd să moară decît să mă părăsească: asta se întîmpla în zilele cînd mă bărbierisem înainte de a o chema Era una dintre acele femei care nu ştiu să desluşească

din ce motiv simt ceea ce simt Ele explică plăcerea pe care le-o pricinuieşte un ten proaspăt ras prin calităţile morale ale celui ce li se pare a le făgădui fericirea pentru viitorul lor, capabilă de altfel să descrească şi să devină mai puţin necesară pe măsură ~e barba este lăsată să crească.

O întrebam unde crede că se va duce. „Cred că Andree vrea să mă ducă la Buttes-Chaumont, loc pe care nu-1 cunosc." îmi era desigur cu neputinţă să ghicesc între atîtea alte cuvinte dacă sub acelea se ascundea o minciună. Aveam de altfel încredere în Andree, care avea să-mi spună în ce locuri fusese cu Albertine. La Balbec, cînd mă simţisem prea obosit de Albertine, mă gîndisem să-i spun în chip mincinos lui Andree: „Micuţa mea Andree, dacă te-aş fi revăzut mai devreme, pe tine te-aş fi iubit. Dar acum inima mea e dată alteia. Putem totuşi să ne vedem des, căci iubirea mea pentru o alta mă face foarte nefericit şi tu mă vei ajuta să mă consolez." Or, chiar aceste cuvinte mincinoase deveniseră adevărate după trei săptămîni. Poate că Andree crezuse la Paris că era într-adevăr o minciună şi că eu o iubeam, cum ar fi crezut neîndoielnic la Balbec. Căci adevărul se schimbă atît de mult pentru noi încît ceilalţi cu greu se mai pot descurca. Şi cum eu ştiam că ea îmi va povesti tot ceea ce Albertine şi cu ea vor fi făcut, îi cerusem şi ea acceptase să vină să o scoată din casă aproape zilnic. Astfel puteam să rămîn acasă fără nici o grijă. Şi faptul că Andree era una dintre fetele din nucul lor grup mă făcea să am încredere că ea va obţine tot ce voi vrea de la Albertine. într-adevăr, aş fi putut să-i spun acum cu toată sinceritatea că ea ar fi capabilă să mă liniştească.

Pe de altă parte, o alesesem pe Andree (care se întîmpla să fie la Paris pentru că renunţase la gîndul de a se întoarce la Balbec) drept călăuză a prietenei mele pentru că Albertine mi-a povestit despre afecţiunea pe care prietena ei o avusese pentru mine la Balbec, într-un moment cînd, dimpotrivă, mă temeam că a plictisesc, şi dacă aş fi ştiut atunci, poate că Andree ar fi fost

16cea pe care aş fi iubit-o. „Cum, nu ştiai? îmi spuse Albertine, chiar glumeam pe seama ei între noi. N-ai observat că începuse să vorbească, să judece lucrurile ca tine? Era izbitor, mai ales îndată după ce se despărţea de tine. Nici nu mai era nevoie să ne spună că se întîlnise cu tine. Cînd sosea, se vedea din prima clipă dacă venea din preajma ta. Ne priveam între noi şi rîdeam. Ea era ca un cărbunar care ar vrea să te facă să crezi că nu-i cărbunar, deşi e negru ca tăciunele. Un morar nu-i nevoie să spună că este morar, vezi bine că e plin de făină, se mai vede şi urma sacilor pe care i-a dus în spinare. Cu Andree, lucrurile stăteau la fel, ea îşi încrunta sprîncenile şi îşi mişca gîtul lung, ca şi tine, ce să-ţi mai spun? Cînd iau o carte care a fost în camera ta, chiar dacă o citesc afară, se ştie că vine din camera ta pentru că păstrează un iz neplăcut de plante medicinale arse. E un nimic, nu pot să spun decît asta, dar un nimic destul de drăguţ. De fiecare dată cînd cineva vorbise frumos de tine, păruse că te apreciază foarte mult, Andree era într-al nouălea cer."

Totuşi, ca să nu se pregătească ceva fără ştirea mea, le-am sfătuit să renunţe la a mai merge în acea zi la Buttes-Chaumont şi să se ducă mai curînd la Saint-Cloud sau în altă parte.

Ştiam că nu o iubesc pe Albertine. Iubirea nu-i poate decît propagarea acelor valuri care mişcă profund sufletul, în urma unei emoţii. Unele asemenea valuri îmi mişcaseră sufletul pe de-a-ntre-gul cînd Albertine îmi vorbise la Balbec despre domnişoara Vinteuil, dar acum se opriseră. Nu o mai iubeam pe Albertine, căci nu-mi mai rămînea nimic din suferinţa, acum lecuită, pe care o simţisem în tramvai, la Balbec, aflînd ce fel de adolescenţă avusese Albertine, cu vizite poate făcute la Montjouvain. Toate acestea, la care mă gîndisem prea multă vreme, erau vindecate. Dar în unele momente, anumite feluri de a vorbi ale Albertinei mă făceau să presupun - nu ştiu de ce - că ei i se făcuseră probabil în viaţa-i încă atît de scurtă multe complimente şi declaraţii şi că le primise cu plăcere,

altfel spus cu senzualitate. Ea spunea în legătură cu orice: „E adevărat? E chiar adevărat?" Desigur, dacă ar fi zis ca Odette: „Minciuna asta gogonată e chiar adevărată?"' nu m-aş fi neliniştit, căci însuşi ridicolul acestei formule s-ar fi explicat prin stupida banalitate a unei minţi de femeie. Dar aerul ei întrebător: „E adevărat?" îţi dădea, pe de o parte, ciudata impresie că ai de-a face cu o creatură care nu-şi poate da seama de lucruri prin ea însăşi, care îţi cere mărturia, ca şi cum nu ar poseda aceleaşi facultăţi ca şi tine? (i se spunea: „A trecut o oră de cînd am plecat", sau „Plouă", şi ea

17întreba: „E adevărat?"). Din nefericire, pe de altă parte, această lipsă de uşurinţă în a-şi da seama prin sine însăşi de fenomenele exterioare nu era oare adevărata origine a acelor „E adevărat? E chiar adevărat?" Se părea mai curînd că acele cuvinte fuseseră, încă din adolescenţa sa precoce, răspunsuri la: „Să ştii că n-am întîlnit niciodată o fată atît de frumoasă ca tine", „să ştii că te iubesc foarte mult, că sînt într-o stare de tulburare teribilă", afirmaţii cărora le răspundeau, cu o modestie cochetă şi care consimţea, acele „E adevărat? E chiar adevărat?", care nu-i mai serveau Albertinei în relaţia cu mine decît să răspundă printr-o întrebare unei afirmaţii ca: „Ai dormit mai bine de un ceas. - E adevărat?"

Fără să mă simt cîtuşi de puţin îndrăgostit de Albertine, fără să văd în clipele pe care le petreceam împreună momente de plăcere, rămăsesem preocupat de felul cum îşi petrecea timpul; plecasem desigur din Balbec ca să fiu sigur că nu se va mai putea întîlni cu anumite persoane cu care mă temeam atît de mult că va face lucrul cel rău rîzînd, poate chiar rîzînd de mine, îneît încercasem cu iscusinţă să rup dintr-o dată, prin plecarea mea, toate relaţiile ei dubioase, far Albertine avea o asemenea pasivitate, o atît de mare facultate de a uita şi de a se supune, îneît aceste relaţii fuseseră rupte într-adevăr şi fobia care mă bîntuia, vindecată. Dar ea poate îmbrăca tot atîtea forme ca şi răul nesigur care este obiectul ei. Atîta vreme cît gelozia mea nu se reîncarnase în fiinţe noi, avusesem după suferinţele mele trecute un interval de calm. Dar cel mai mic pretext îi slujeşte unei boli cronice ca să renască, aşa cum de altminteri şi viciului fiinţei care este cauza acestei gelozii, cel mai mic prilej îi poate sluji ca să se exercite din nou (după un răgaz de castitate) cu fiinţe diferite. Putusem să o despart pe Albertine de complicele ei şi să-mi exorcizez astfel halucinaţiile; dar dacă putea fi făcută să uite acele persoane, să-şi scurteze legăturile, gustul ei pentru plăcere era şi el cronic şi nu aştepta poate decît un prilej pentru a-şi da Mu liber. Or, la Paris sînt tot atîtea prilejuri ca şi la Balbec.

în orice oraş, ea nu avea nevoie să caute, căci răul nu era numai în Albertine, ei şi în altele pentru care este bun orice prilej de plăcere. Privirea uneia, pe dată înţeleasă de cealaltă, le apropie pe cele două înfometate. Şi îi este uşor unei femei pricepute să pară că nu vede nimic, apoi, cinci minute mai tîrziu, să se ducă spre persoana care a înţeles şi a aşteptat-o într-o stradă dosnică, şi în cîteva cuvinte să-şi dea o întîlnire. Cine va

18şti vreodată? Şi îi era atît de uşor Albertinei să-mi spună, pentru ca acea relaţie să continue, că doreşte să revadă cutare loc din Paris care îi plăcuse. De aceea era de ajuns ca ea să se întoarcă tîrziu, ca plimbarea ci să fi durat un timp inexplicabil, deşi poate foarte uşor de explicat fără a face să intervină vreun motiv de ordin senzual, pentru ca răul meu să renască, legat de data asta de reprezentări care nu mai ţineau de Balbec, şi pe care m-aş fi străduit să le distrug ca şi pe precedentele, ca şi cum distrugerea unei cauze efemere ar fi putut duce şi la cea a unui rău congenital. Nu-mi dădeam seama că, în aceste distrugeri în care aveam drept complice, în Albertine, facultatea ei de a se schimba, puterea ei de a uita, aproape de a urî, recentul obiect al iubirii sale, eu îi

pricinuiam uneori o durere profundă uneia dintre acele fiinţe necunoscute cu care ea gustase rînd pe rînd plăcerea, şi că eu pricinuiam zadarnic această durere, căci acele fiinţe vor fi abandonate, dar înlocuite, şi paralel cu drumul jalonat de atîtea abandonări pe care ea le va săvîrşi cu uşurinţă, va urma pentru mine un altul, necruţător, abia întrerupt din cînd în cînd de scurte răgazuri de linişte; astfel îneît suferinţa mea nu putea, dacă mă gîndeam bine, să sfîrşească decît odată cu Albertine sau odată cu mine. Chiar în primele momente ale sosirii noastre la Paris, nesatisfăcut de informaţiile pe care Andree şi şoferul mi le dăduseră despre plimbările pe care le făceau cu prietena mea, simţisem împrejurimile Parisului la fel de crude ca acelea ale Balbecului şi plecasem cîteva zile în călătorie cu Albertine. Dar pretutindeni incertitudinea cu privire la ceea ce ea făcea era aceeaşi, posibilităţile răului erau la fel de numeroase, supravegherea încă mai dificilă, astfel îneît mă întorsesem cu ca la Paris. Părăsind Balbecul, crezusem că părăsesc Gomora, că o smulg de aici pe Albertine; dar vai! Gomora era risipită în cele patru colţuri ale lumii. Şi, pe jumătate din gelozie, pe jumătate fiindcă ignoram aceste bucurii (caz foarte rar), pusesem fără ştirea mea la cale acest joc de-a v-aţi ascunselea prin care Albertine îmi va scăpa întotdeauna.

O întrebam pe neaşteptate: „Fiindcă veni vorba, Albertine, visez cumva sau mi-ai spus că o cunoşti pe Gilberte Swann? - Da, adică mi-a vorbit, avea caietele de Istoria Franţei, a fost chiar foarte drăguţă şi mi le-a împrumutat, iar eu i le-am dat înapoi de îndată ce am întîlnit-o din nou. - E genul de femeie care nu-mi place? - Nu, nu, dimpotrivă."

Dar mai curînd decît să practic acest gen de conversaţii bănuitoare, consacram adeseori spre a imagina plimbarea

19Albertinei forţele pe care nu le foloseam ca să fac acea plimbare, şi îi vorbeam prietenei mele cu înflăcărarea pe care o păstrează intactă proiectele nerealizate. îmi exprimam o asemenea dorinţă de a mă duce să revăd un anume vitraliu din Sainte-Chapelle, un asemenea regret că nu o pot face doar cu ea singură, îneît ea îmi spunea drăgăstos: „Dar, dragul meu, dacă asta pare să-ţi placă atît de mult, fă un mic efort şi vino cu noi. Te vom aştepta cît vei vrea, pînă cînd vei fi gata. Dacă-ţi place mai mult să fii singur cu mine, o trimit pe Andree la ea acasă, va veni altădată." Dar înseşi aceste rugăminţi de a ieşi la plimbare sporeau liniştea care îmi îngăduia să rămîn acasă.

Nu mă gîndeam că apatia prin care lăsam astfel pe seama lui Andree sau a şoferului să-mi calmeze agitaţia, dîndu-le în grijă supravegherea Albertinei, anchiloza în mine, reducea la inerţie toate acele mişcări imaginative ale inteligenţei, toate acele inspiraţii ale voinţei care ne ajută să ghicim, să împiedicăm ceea ce va face o altă persoană. Era cu atît mai primejdios cu cît, prin natura mea, lumea posibilelor mi-a fost totdeauna mai deschisă decît cea a contingenţei reale. Aceasta ajută la cunoaşterea sufletului, dar te laşi înşelat de indivizi. Gelozia mea se năştea prin imagini, pentru o suferinţă, nu conform unei probabilităţi. Or, în viaţa oamenilor şi în cea a popoarelor poate exista (şi trebuia să existe o asemenea zi şi într-a mea) un moment cînd ai nevoie să ai în tine un şef al poliţiei, un diplomat cu o viziune clară, un şef al Siguranţei, care, în loc să viseze la posibilele pe care le ascunde întinderea dintre cele patru puncte cardinale, să judece corect şi să-şi spună: „Dacă Germania declară asta, înseamnă că ea vrea să facă altceva, nu altceva care este un lucru vag, ci tocmai asta sau asta, fapt pe care poate 1-a şi început. - Dacă persoana cutare a fugit, a luat-o nu spre locurile a, b, d, ci spre locul c, iar locul în care trebuie să facem cercetări este etc." Dar vai, eu lăsam să amorţească această facultate care nu era foarte dezvoltată în mine, o lăsam să-şi piardă puterea, să dispară, obişnuindu-mă să fiu calm de vreme ce alţii supravegheau în locul meu. Cît priveşte motivul acestei dorinţe, rni-ar fi fost neplăcut să i-1 spun Albertinei. îi spuneam că doctorul îmi prescrisese sa rămîn culcat în pat. Nu era adevărat. Şi chiar dacă ar fi fost, recomandările lui nu m-ar fi putut împiedica să-mi întovărăşesc

prietena. îi ceream permisiunea să nu vin cu ea şi cu Andree Nu voi spune decît unul din motive, care era un motiv ţinînd de înţelepciune. De îndată ce ieşeam cu Albertine, chiar dacă rămînea fără mine

20

doar o singură clipă, eram neliniştit, îmi închipuiam că poate vorbise cu cineva sau doar se uitase la cineva. Dacă nu era prea bine dispusă, mă gîndeam că poate din pricina mea ratează sau trebuie să-şi amîne un proiect. Realitatea nu este totdeauna decît un mod de a ne agăţa de un necunoscut pe al cărui drum nu putem merge foarte departe. E mai bine să nu ştim, să gîndim cît mai puţin cu putinţă, să nu-i oferim geloziei nici cel mai mic amănunt concret. Din nefericire, în lipsa unei vieţi exterioare, viaţa lăuntrică aduce şi ea cu sine tot felul de incidente; în lipsa unor plimbări cu Albertine, hazardurile întîlnite în cugetările mele singuratice îmi ofereau uneori acele mici frînturi de real care atrag către ele, precum un magnet, puţin necunoscut care, din acel moment, devine dureros. Zadarnic trăim sub ceva care seamănă cu un clopot pneumatic, asociaţiile de idei, amintirile continuă să funcţioneze.

Dar acele ciocniri interioare nu se produceau pe dată; abia plecase Albertine la plimbare că mă şi simţeam întărit, fie şi pentru cîteva clipe, de exaltantele virtuţi ale singurătăţii. îmi luam partea din plăcerile zilei care începea; dorinţa arbitrară -veleitatea capricioasă şi cu totul a mea - de a le gusta nu ar fi fost de ajuns pentru a mi le pune la îndemînă dacă timpul cu totul special de afară nu numai că mi-ar fi evocat imaginile trecute, dar mi-ar fi şi afirmat realitatea actuală, imediat accesibilă tuturor oamenilor pe care o împrejurare întîmplătoare şi deci neglijabilă nu-i ţinea să rămînă acasă. în anumite zile senine era atît de frig, eram într-o asemenea comunicare cu strada, încît părea că zidurile casei ar fi fost dezarticulate, şi de fiecare dată cînd trecea tramvaiul, zgomotul lui răsuna ca acela al unui cuţit de argint care ar izbi o casă de sticlă. Dar mai ales în mine auzeam, cuprins de beţie, un sunet nou al viorii melc lăuntrice. Corzile sale sînt strînse sau destinse prin simple diferenţe ale temperaturii, ale luminii de afară. în fiinţa noastră, instrument pe care uniformitatea obişnuinţei 1-a redus la tăcere, cîntul se naşte din aceste distanţări, din aceste variaţii, izvor ai oricărei muzici: timpul din anumite zile ne face pe dată să trecem de la o notă la alta. Regăsim aria uitată a cărei necesitate matematică am fi putut-o ghici şi pe care în primele clipe o cîntam fără să o cunoaştem. Doar aceste modificări lăuntrice, deşi venite din afară, reînnoiau pentru mine lumea exterioară. Porţi de comunicare de multă vreme condamnate se redeschideau în creierul meu. Viaţa anumitor oraşe, veselia anumitor plimbări îşi reluau locul lor în mine. Fremătînd tot în jurul corzii care vibra, mi-aş

21fi sacrificat cenuşia mea viaţă de altădată şi viaţa mea ce urma să vină, şterse cu guma obişnuinţei, pentru această stare atît de particulară.

Deşi nu mă dusesem să o întovărăşesc pe Albertine în lunga ei plimbare, mintea mea va hoinări şi mai mult şi, pentru că refuzasem să gust cu simţurile mele această dimineaţa, mă bucuram în imaginaţie de toate dimineţile asemănătoare, trecute sau posibile, mai exact de un anume tip de dimineţi printre care toate de acelaşi gen nu erau decît intermitenta apariţie şi pe care le recunoscusem repede; căci aerul rece întorcea de la sine paginile ce trebuiau întoarse, şi eu găseam arătîndu-mi-se în faţă, pentru ca să pot să o urmăresc din patul meu, evanghelia zilei. Această dimineaţă ideală îmi copleşea mintea cu o realitate permanentă, identică tuturor dimineţilor asemănătoare, şi îmi comunica o veselie pe care starea mea de debilitate nu o diminua: starea de bine rezultînd pentru noi mult mai puţin din starea noastră de sănătate desăvîrşită cît din excedentul nefolosit al forţelor noastre, putem sa ajungem la ea la fel de bine spo-rindu-le pe acestea, sau restrîngîndu-ne

activitatea. Cea care mă copleşea şi pe care o menţineam în stare latentă în patul meu, mă făcea să tresalt, să trepidez lăuntric, ca o maşină care, împie-dicată să-şi schimbe locul, se învîrteşte în jurul ei.

Franşoise tocmai aprinsese focul şi spre a-1 aţîţa arunca în cămin vreo cîteva rămurele a căror mireasmă, uitată timp de o vară, descria în jurul căminului un cerc magic în care, zărin-du-mă pe mine însumi în timp ce citeam cînd la Combray, cînd la Doncieres, eram tot atît de voios, rămînînd în camera mea de la Paris, pe cît aş fi fost dacă m-aş fi aflat pe punctul de a porni să mă plimb spre Meseglise sau să-1 regăsesc pe Saint-Loup şi pe prietenii săi, care-şi făceau serviciul militar la ţară. Se întîm-plă adeseori ca plăcerea pe care o simt toţi oamenii cînd îşi revăd amintirile pe care memoria lor le-a colecţionat să fie mai vie, de exemplu, la cei pe care tirania răului fizic şi speranţa zilnică a vindecării îi lipsesc, pe de o parte, de putinţa de a merge să caute în natură tablouri care seamănă cu aceste amintiri, şi, pe de altă parte, îi lasă îndeajuns de încrezători că o vor putea curînd face, pentru a rămîne faţă de ele în stare de dorinţă, de poftă şi a nu le considera numai ca amintiri, ca tablouri. Dar chiar dacă n-ar fi fost decît asta pentru mine şi chiar dacă aş fi putut, amintindu-mi-le, să le revăd doar. dintr-o dată ele refăceau în mine, din eul meu întreg, prin virtutea unei senzaţii identice, copilul, adolescentul care le văzuse. Nu avusese loc

22numai o schimbare de timp afară, sau în cameră o modificare de mirosuri, ci şi în mine o diferenţă de vîrstă, o substituire de persoană. Mirosul, în aerul îngheţat, al rămurelelor era ca o bucată de trecut, ca o banchiză invizibilă desprinsă dintr-o iarnă străveche care înainta în camera mea, adeseori brăzdată de altminteri de cutare parfum, cutare lucire, ca de ani diferiţi în care mă regăseam cufundat din nou, năpădit chiar înainte de a-i fi identificat prin voioşia speranţelor de multă vreme abandonate. Soarele venea pînă la patul meu şi străbătea peretele transparent al corpului meu subţiat, mă încălzea, mă făcea să ard precum cristalul. Atunci, convalescent înfometat care se hrăneşte cu toate mîncărurile ce-i sînt încă refuzate, mă întrebam dacă nu cumva căsătorindu-mă cu Albertine nu mi-aş fi stricat viaţa, atît asu-mîndu-mi povara prea grea pentru mine de a mă consacra unei alte fiinţe, cît şi silindu-mă să trăiesc absent din mine însumi din cauza prezenţei ei continui şi lipsindu-mă pentru totdeauna de bucuriile singurătăţii. Şi nu numai de acestea. Chiar necerînd zilei decît dorinţe, există unele - cele pe care le provoacă nu lucrurile, ci fiinţele - a căror caracteristică este aceea de a fi individuale. Iată de ce dacă, coborînd din pat, mă duceam să dau la o parte o clipă perdeaua de la fereastră, nu numai ca un muzician care îşi deschide pianul o clipă şi ca să verific dacă pe balcon şi în stradă lumina soarelui era la acelaşi diapazon ca în amintire, ci şi ca să zăresc vreo spălătoreasă ce-şi ducea coşul cu rufe, vreo brutăreasa cu şorţ albastru, vreo lăptăreasă cu plastron şi mîneci de pînză albă ţinînd cîrligul de care atîrnă carafele cu lapte, vreo orgolioasă fată blondă mergînd în urma institutoarei sale, în sfîrşit, o imagine pe care diferenţele de linii poate cantitativ neînsemnate erau de ajuns pentru a o face tot atît de diferită de oricare alta pe cît de diferită este o frază muzicală de alta doar datorită a două note, şi fără vederea căreia mi-aş fi sărăcit ziua de scopurile pe care putea să le propună dorinţelor mele de fericire. Dar dacă sporul de bucurie, adus de vederea femeilor cu neputinţă de imaginat a priori, mă făcea să doresc mai mult, să vreau mai mult să explorez strada, oraşul, lumea, el îmi dădea prin chiar aceasta setea de a mă vindeca, de a ieşi din casă şi, fără Albertine, de a fi liber. De cîte ori, în clipa cînd femeia necunoscută la care urma să visez trecea prin faţa casei, cînd pe jos, cînd în viteza automobilului său, am suferit că trupul meu nu-mi putea urma privirea care o prindea Şi, căzînd peste ea ca trasă de la fereastra mea de o archebuză.

23să oprească fuga chipului în care mă aştepta ofranda unei bucurii pe care, claustrat cum eram, nu o voi gusta niciodată!

în schimb, de la Albertine nu mai aveam nimic de învăţat. Cu fiecare zi care trecea, ea îmi părea mai puţin frumoasă. Doar dorinţa pe care o stîraea în ceilalţi, cînd, allînd-o, începeam să sufăr şi voiam să le-o disput, o înălţa în ochii mei pe un piedestal înalt. Ea era capabilă să-mi pricinuiască doar suferinţă şi nicidecum bucurie. Plictisitoarea mea legătură subzista doar prin acea suferinţă. De îndată ce ea dispărea, şi odată cu ea nevoia de a o potoli, solicitîndu-mi întreaga atenţie ca pe o distracţie atroce, simţeam neantul care era ea pentru mine şi care eram eu probabil pentru ea. Eram nefericit că această stare durează şi. din cînd în cînd, doream să aflu ceva înspăimîntător pe care ea îl va fi făcut şi care ar fi fost capabil, pînă cînd eu m-aş fi vindecat, să ne oblige să ne certăm, ceea ce ne-ar îngădui să ne împăcăm, să refacem, diferit şi mai suplu, lanţul care ne lega. Pînă atunci, recurgeam la nenumărate împrejurări, la nenumărate plăceri, lăsîndu-le în grijă să-i dea lîngă mine iluzia acelei fericiri pe care eu nu mă mai simţeam capabil să i-o dăruiesc. Aş fi vrut ca de îndată ce m-aş fi vindecat să plec la Veneţia; dar cum să o fac dacă mă căsătoream cu Albertine, eu, atît de gelos din cauza ei îneît, chiar la Paris, de îndată ce mă hotărâm să mă mişc, o făceam ca să ies cu ea? Chiar cînd rămîneam acasă toată după-amiaza, gîndul meu o urmărea cum se plimbă, descria un orizont îndepărtat, albăstrui, dădea naştere în jurul centrului care eram eu unei zone mobile de incertitudine şi de vag. „Cît de mult m-ar cruţa Albertine de neliniştile despărţirii, îmi spuneam, dacă, în decursul uneia dintre aceste plim-bări, văzînd că nu-i mai vorbeam despre căsătorie, s-ar fi hotărît să nu se mai întoarcă şi ar fi plecat la mătuşa ei, fără ca eu să trebuiască să-mi mai iau rămas-bun de la ea!" Sufletul meu, de cînd rana începuse să se cicatrizeze, nu mai adera cu totul la cel al prietenei mele; puteam, prin imaginaţie, să o deplasez, să o îndepărtez de mine, fără să sufăr. Fără îndoială, în lipsa mea un altul îi va fi soţ şi, liberă fiind, ea va avea poate aventurile de care aveam oroare. Dar vremea era atît de frumoasă, şi eu eram atît de sigur că ea se va întoarce seara, îneît chiar dacă această idee a unor posibile greşeli mi se ivea în minte, puteam prin-tr-un act liber sa o închid într-o parte a creierului meu, unde ea nu avea mai multă importanţă decît ar fi avut pentru viaţa mea reală viciile unei persoane imaginare; punînd în mişcare ţîţînile acum mai suple ale gîndirii mele, depăşisem, cu o energie pe

24care o simţeam, în capul meu, fizică şi totodată mentală, ca o mişcare musculară şi o iniţiativă spirituală, starea de preocupare obişnuită în care fusesem prins pînă atunci şi începeam să mă mişc în aerul liber, loc de unde a sacrifica totul pentru a o împiedica pe Albertine să se căsătorească cu altul şi pentru a pune piedici gustului ei pentru femei părea tot atît de nesăbuit în propriii mei ochi cît şi în cei ai cuiva care nu ar fi cunoscut-o. De altfel gelozia este una dintre acele maladii intermitente a căror cauză este capricioasă, imperativă, mereu identică la acelaşi bolnav, uneori pe de-a-ntregul diferită la un altul. Există astmatici a căror criză nu se calmează decît cînd sînt deschise ferestrele şi cînd respiră aerul pur al înălţimilor, iar alţii care nu ies din criză decît cînd se refugiază în centrul oraşului, într-o cameră plină de fum. Nu există geloşi a căror gelozie să nu admită anumite derogări. Unul consimte să fie înşelat cu condiţia să i se spună, altul cu condiţia să i se ascundă, unul nefiind mai puţin absurd decît celălalt, de vreme ce dacă al doilea este cu adevărat mai înşelat prin aceea că i se ascunde adevărul, cel dintîi cere, prin acest adevăr, hrana, extinderea, reînnoirea suferinţelor sale.

Mai mult, aceste două manii inverse ale geloziei merg adeseori dincolo de cuvinte, chiar dacă imploră sau refuză confidenţele. Vedem geloşi care nu sînt astfel decît faţă de bărbaţii cu care amanta lor are relaţii departe de ei, dar care îi permit să se dea unui alt bărbat decît ei, dacă o fac cu autorizaţia lor,

lîngă ei şi, dacă nu chiar sub ochii lor, cel puţin sub acoperişul lor. Acest caz este destul de frecvent la bărbaţii vîrstnici îndrăgostiţi de o femeie tînără. Ei simt cît e de greu să-i placă, uneori neputinţa de a o mulţumi, şi, decît să fie înşelaţi, preferă să lase să vină la ei acasă, într-o cameră vecină cu a lor, pe cineva pe care îl consideră incapabil să-i dea sfaturi rele, dar capabil să-i dăruiască plăcere. Pentru alţii, lucrurile stau tocmai dimpotrivă: nelă-sîndu-şi amanta să iasă singură fie şi un minut într-un oraş pe care ei îl cunosc, ţinînd-o într-o adevărată sclavie, ei îi acordă favoarea de a pleca timp de o lună într-o ţară pe care ei nu o cunosc, în care nu-şi pot reprezenta ceea ce va face. Faţă de Albertine, aveam aceste două feluri de manie calmantă. Nu aş fi fost gelos dacă ea ar fi avut parte de plăceri lîngă mine, încurajate de mine, pe care le-aş fi ţinut pe de-a-ntregul sub supravegherea mea, cruţîndu-mi astfel teama de minciună; nu aş fi fost poate gelos nici dacă ea ar li plecat într-o ţara îndeajuns de necunoscută mie şi de îndepărtată pentru a nu-mi putea imaginaşi nici a nu putea avea posibilitatea şi tentaţia de a-i cunoaşte genul de viaţă. în amîndouă cazurile îndoiala ar fi fost suprimată printr-o cunoaştere sau printr-o necunoaştere la fel de totale.

Venirea serii cufundîndu-mă iar prin mijlocirea amintirii într-o atmosferă veche şi proaspătă, o respiram cu aceleaşi delicii cu care Orfeu respira aerul subtil, necunoscut pe acest pă-mînt, din Cîmpiile Elizee11. Ziua se sfîrşea şi eram năpădit de deznădejdea apropiatei nopţi. Privind maşinal către pendulă spre a vedea cîte ore vor trece pînă cînd se va întoarce Albertine, vedeam că am încă timp să mă îmbrac şi să cobor spre a-i cere proprietăresei mele, doamna de Guermantes, sfaturi în legătură cu cîteva frumoase obiecte de toaletă pe care voiam să i le dăruiesc prietenei mele. Uneori o întîlneam pe ducesă în curte, ieşind spre a-şi face cumpărăturile pe jos, chiar dacă era vreme urîtă; purta o pălărie plată şi o blană. Ştiam foarte bine că pentru mulţi oameni inteligenţi ea nu era altceva decît o doamnă oarecare, numele de ducesa de Guermantes nemaiînsemnînd nimic acum cînd nu mai există ducate şi nici principate, dar eu adoptasem un alt punct de vedere în felul meu de a mă bucura de fiinţe şi de ţinuturi. Mi se părea că această doamnă îmbrăcată în blană şi care înfrunta vremea rea poartă cu ea toate castelele de pe pămînturile a căror ducesă, prinţesă, vicontesă era, aşa cum personajele sculptate pe lintoul unui portal ţin în mină catedrala pe care au construit-o, sau cetatea pe care au apărat-o. Dar numai ochii minţii mele puteau vedea aceste castele, aceste păduri, în mîna înmănuşată a doamnei cu blană, vară a regelui. Cei ai trupului meu nu desluşeau, în zilele cînd vremea se arăta ameninţătoare, decît o umbrelă cu care ducesa nu se temea să se înarmeze. „Nu poţi şti niciodată, e mai prudent, dacă mă găsesc foarte departe şi dacă vreo trăsură îmi cere un preţ prea mare pentru mine." Cuvintele „prea mare", „îmi depăşeşte mijloacele" reveneau întruna în conversaţia ducesei, ca şi: „sînt prea săracă", fără să se poată înţelege prea bine dacă ea vorbea astfel pentru că găsea că e amuzant să spună că e săracă, fiind atît de bogată, sau pentru că găsea că aşa e elegant, ea fiind atît de aristocrată, adică afectînd că este o ţărancă, că nu acordă bogăţiei importanţa pe care i-o acordă oamenii care nu sînt decît bogaţi şi care îi dispreţuiesc pe cei săraci. Poate că era mai curînd un obicei căpătat într-o perioadă din viaţa ei cînd, fiind bogată, dar nu îndeajuns totuşi ţinînd seama de costul întreţinerii atîtor proprietăţi, ea simţea o oarecare lipsă de bani pe care nu voia să pară că o ascunde. Lucrurile despre care vorbim

26

cel mai adeseori glumind sînt în general, dimpotrivă, cele care ne fac necazuri, dar de care nu vrem a părea că sîntem preocupaţi, poate cu speranţa nemărturisită a avantajului suplimentar că tocmai persoana cu care stăm de vorbă, auzindu-ne glumind despre acel lucru, va crede că nu-i adevărat

Dar cel mai adeseori la acea oră, ştiam că o găsesc pe ducesă la ea acasă, şi eram fericit, căci era mai comod pentru a-i cere cu de-amănuntul informaţiile pe care le dorea Albertine. Şi coboram aproape fără să mă gîndesc cît era de extraordinar că mergeam la acea misterioasă doamnă de Guermantes din copilăria mea doar ca să mă folosesc de ea pentru o simplă comoditate practică, aşa cum faci cu telefonul, instrument supranatural în faţa miracolelor căruia ne minunam odinioară, şi de care ne servim acum fără să ne gîndim măcar că o facem, pentru a ne chema croitorul sau a comanda o îngheţată.

Accesoriile toaletei îi pricinuiau Albertinei mari plăceri. Nu ştiam să-mi refuz să-i fac în fiecare zi o asemenea nouă plăcere. Şi de fiecare dată după ce ea îmi vorbise cu încîntare despre o eşarfă, o etolă, o umbrelă, pe care, de la fereastră, sau trecînd prin curte, cu ochii ei care vedeau atît de repede tot ceea ce avea vreo legătură cu eleganţa, le zărise la gîtul, pe umerii, în mîna doamnei de Guermantes, ştiind că gustul în chip firesc dificil al tinerei fete (rafinat şi mai mult prin lecţiile de eleganţă care fuseseră pentru ea conversaţiile cu Elstir) nu ar fi nicidecum satisfăcut de vreo aproximare, chiar a unui lucru frumos, care îl înlocuieşte în ochii vulgului, dar care este pe de-a-ntregul diferit, mă duceam în taină să-i cer ducesei să-mi explice unde, cum, după ce model fusese confecţionat ceea ce-i plăcuse Albertinei, cum trebuia să procedez pentru a obţine întocmai acel lucru, în ce consta secretul celui care-1 făcuse, farmecul (ceea ce Albertine numea „şicul", „clasa") modului său de a crea, numele exact - frumuseţea materiei avîndu-şi importanţa sa - şi calitatea stofelor care voiam să fie folosite.

Cînd îi spusesem Albertinei, la sosirea noastră de la Balbec, că ducesa de Guermantes locuia vizavi de noi, în aceeaşi casă, ea luase, auzind marele titlu şi marele nume, acel aer mai mult decît indiferent, ostil, dispreţuitor, care este semnul dorinţei neputincioase în cazul firilor mîndre şi pătimaşe. Firea Albertinei era magnifică, dar calităţile pe care ea le ascundea nu se puteau dezvolta decît în mijlocul acelor piedici care sînt gusturile noastre, sau nefericirea lăsată de acelea dintre gusturile noastre la care am fost siliţi să renunţăm - aşa cum era pentru Albertine

27snobismul: e ceea ce numim ură. Ura Albertinei pentru cei din societatea înaltă ocupa de altfel foarte puţin loc în fiinţa ei şi îmi plăcea printr-o latură pe care am putea-o numi spirit revoluţionar - adică iubirea nefericită pentru nobilime -, înscris pe faţa opusă a caracterului francez, unde se află genul aristocratic al doamnei de Guermantes. Din imposibilitatea de a ajunge la el, Albertine nu s-ar fi preocupat poate de acest gen aristocratic, dar amintindu-şi că Elstir îi vorbise despre ducesă ca despre femeia care se îmbracă cel mai bine din tot Parisul, dispreţul republican faţă de o ducesă lasă locul, în cazul prietenei mele, unui viu interes pentru o femeie elegantă. Ea mă întreba adeseori tot felul de lucruri despre doamna de Guermantes şi îi plăcea să mă duc să-i cer ducesei sfaturi despre felul cum să se îmbrace ea însăşi. Fără îndoială, aş fi putut să i le cer doamnei Swann, şi chiar i-am scris odată în acest scop. Dar mi se părea că doamna de Guermantes merge şi mai departe în arta de a se îmbrăca. Dacă, coborînd pentru o clipă la ea, după ce mă asigurasem că nu plecase de-acasă şi cerusem să fiu anunţat de îndată ce se va întoarce Albertine, o găseam pe ducesă învăluită în ceaţa unei rochii de crepe de Chine cenuşiu, acceptam acest aspect care simţeam că se datorează unor cauze complexe şi care nu ar fi putut fi schimbat, mă lăsam năpădit de atmosfera pe care o emana, asemenea slîrşitului unor anumite după-amiezi învăluite în scama gris perle a unei ceti vaporoase; dacă, dimpotrivă, această rochie de casă era chinezească, cu flăcări galbene şi roşii, eu o priveam aşa cum priveşti un strălucitor apus de soare; aceste toalete nu erau un decor oarecare, pe care-1 poţi înlocui după voie, ci o realitate dată şi poetică aşa cum este cea a vremii de afară, aşa cum este lumina specială de la o anumită oră.

Din toate rochiile sau rochiile de casă pe care le purta doamna de Guermantes, cele care păreau a răspunde cel mai mult unei intenţii bine determinate, a fi înzestrate cu o semnificaţie specială erau cele pe care Fortuny*- le-a făcut după unele desene antice de la Veneţia. Oare caracterul lor istoric, sau mai curînd faptul că fiecare este unică le dă acea caracteristică atît de particulară încît atitudinea femeii care le poartă aşteptîndu-vă, conversînd cu voi, dobîndeşte o importanţă excepţională, ca şi cum acel veşmînt ar fi fost rodul unei îndelungate deliberări şi ca şi cum acea conversaţie s-ar desprinde din viaţa curentă ca o scenă de roman? în romanele lui Balzac vedem eroine care îmbracă cu bună ştiinţă anume sau anume toaletă, în ziua cînd

28trebuie să primească un anume vizitator13. Toaletele de astăzi nu au asemenea originalitate, cu excepţia rochiilor făcute de Fortunv. Descrierea întreprinsă de romancier nu poate fi nicidecum vagă de vreme ce această rochie există în mod real şi pînă şi cele mai mici desene sînt tot atît de firesc fixate ca şi cele ale unei opere de artă. înainte de a o îmbrăca pe aceasta sau pe aceea, femeia a trebuit să aleagă între două rochii nu oarecum asemănătoare, ci profund individualizate fiecare, şi care ar putea purta un nume.

Dar rochia nu mă împiedica să mă gîndesc la femeie. Doamna de Guermantes însăşi mi se păru a fi în acea perioadă mai plăcută decît pe vremea cînd încă o iubeam. Aşteptînd mai puţin de la ea (nu mă mai duceam s-o văd pentru persoana ei), o ascultam aproape cu liniştita lipsă de stinghereală pe care o ai cînd eşti singur, încălzindu-ţi picioarele lîngă cămin, aşa cum aş fi citit o carte scrisă în limba de altădată. Aveam spiritul îndeajuns de liber pentru a gusta în ceea ce ea spunea acea graţie franceză atît de pură pe care nu o mai întîlneşti nici în vorbirea şi nici în scrierile din vremea noastră, îi ascultam conversaţia ca pe un cîntec popular minunat de francez, înţelegeam de ce o auzisem bătîndu-şi joc de Maeterlinck (pe care îl admira de altfel acum dintr-o slăbiciune a minţii sale de femeie, sensibilă la acele mode literare ale căror raze se arată tîrziu), după cum înţelegeam de ce Merimee îşi bătea joc de Baudelaire, Stendhal de Balzac, Paul-Louis Courier de Victor Hugo, Meilhac de Mallarme14. înţelegeam bine că cel care îşi bătea joc avea o gîndire mult mai restrînsă decît cel de care îşi bătea joc, dar şi un vocabular mai pur. Cel al doamnei de Guermantes, aproape atît cît şi cel al mamei lui Saint-Loup, era de o asemenea puritate îneît îi îneînta pe toţi. Nu în recile pastişe ale scriitorilor de astăzi - care spun au fait (pentru en realite), singulierement (pentru en particulier), elonne (pentru frappe de stupeur), etc, etc. -, regăsim vechea limbă şi adevărata pronunţare a cuvintelor, ci stînd de vorbă cu o doamnă de Guermantes sau cu o Franţoise. învăţasem de la cea de a doua, încă de la vîrsta de cinci ani, că nu se spune le Tarn, ci le Tar, că nu se spune le Bearn, ci le Bear. Drept care la douăzeci de ani, cînd am ieşit în înalta societate, nu a trebuit să învăţ că nu se spunea, aşa cum spunea doamna Bontemps: doamna de Bearrcis.

Aş minţi dacă aş spune că ducesa nu era conştientă de această latură legată de pămînt şi aproape ţărănească a ei şi că

29nu o arăta cu o anumită afectare. Dar din partea ei era mai puţin o falsă simplitate de mare doamnă care se joacă de-a ţăranca şi un orgoliu de ducesă care le dă cu tifla bogatelor doamne ce-i dispreţuiesc pe ţăranii pe care nici nu-i cunosc, cît gustul cvasiartistic al unei femei care cunoaşte farmecul a ceea ce posedă şi nu înţelege să-1 distrugă cu o spoială modernă. Tot astfel toată lumea a cunoscut la Dives un normand, patron de restaurant şi proprietar al hotelului Wilhelm Cuceritorul^, care se abţinuse - lucru foarte rar - să introducă aici luxul 'modern, şi care, el însuşi milionar, vorbea şi se îmbrăca precum un ţăran normand şi te lăsa să vii să-1 vezi cum pregăteşte el

însuşi în bucătărie, ca la ţară, o cină mult mai bună şi încă şi mai scumpă decît cele servite în cele mai luxoase hoteluri.

Toată seva locală din vechile familii aristocratice nu este de ajuns, trebuie să se nască din ele o fiinţă destul de inteligentă ca să nu o dispreţuiască, să nu o distrugă sub lustrul monden. Doamna de Guermantes, din nefericire spirituală şi pariziancă şi care, cînd am cunoscut-o, nu mai păstra din locurile de baştină decît accentul, găsise cel puţin, cînd voia să-şi zugrăvească viaţa de fată, pentru felul cum vorbea (între ceea ce ar fi părut prea involuntar provincial sau dimpotrivă artificial de literar) unul dintre acele compromisuri care fac tot farmecul romanului Micuţa Fadetle de George Sand sau al unor legende povestite de Chateaubriand în Memorii de dincolo de mormînt1''. îmi plăcea mai ales să o aud istorisind vreo poveste care punea în scenă cîţiva ţărani alături de ea. Numele vechi, vechile obiceiuri făceau ca aceste apropieri dintre castel şi sat să aibă în ele ceva plin de savoare. Rămasă în contact cu pămînturile peste care domnea, o anumită aristocraţie este şi acum regională, astfel îneît pînă şi cele mai simple cuvinte fac să se desfăşoare în faţa ochilor noştri o adevărată hartă istorică şi geografică a istoriei Franţei.

Dacă nu exista nici o afectare, nici o voinţă de a fabrica un limbaj personal, atunci acel mod de a pronunţa era un adevărat muzeu de istorie a Franţei prin conversaţie. „Unchiul meu Fitt-jam" nu uimea prin nimic, căci se ştie că familia Fitz-James proclamă cu orice prilej că sînt mari nobili francezi şi nu vor să li se pronunţe numele în manieră englezească. Trebuie, de altfel, să admirăm înduioşătoarea docilitate a unor oameni care crezuseră pînă atunci că trebuie să se străduiască să pronunţe gramatical anumite nume şi care, dintr-o dată, după ce au auzit-o pe ducesa de Guermantes rostindu-le altfel, le pronunţau aşa cum

30nu bănuiseră că trebuie să o facă. Astfel, ducesa, avînd un străbunic pe linia contelui de Chambord, spunea sus şi tare, pentru a-si tachina soţul, devenit partizan al ramurii d'Orleans: „Noi, bătrînii de Frochedorf". Invitatul care crezuse că procedează bine pronuntînd „Frohsdorf" îşi schimba dintr-o dată pronunţia, spunînd întruna „Frochedorf.

Odată, cînd o întrebam pe doamna de Guermantes cine era acel minunat tînăr pe care mi-1 prezentase ca fiind nepotul ei şi al cărui nume nu-1 auzisem prea bine, nu am desluşit acel nume nici cînd, din fundul gîtului, ducesa spuse foarte tare, dar fără să articuleze: „Este 1'... i Eon, fratele lui Robert. Pretinde că craniul lui are forma craniului vechilor gali." Atunci am înţeles că ea spusese: este le petit Le'on (prinţul de Leon, cumnatul lui Robert de Saint-Loup). „în orice caz, nu ştiu dacă are craniul vechilor gali, adăugă ea, dar felul lui de a se îmbrăca, cu mult şic de altfel, nu are nici o legătură cu asta. într-o zi cînd, de la Josselin, unde mă găseam la familia Rohan, ne dusesem într-un loc de pelerinaj, veniseră ţărani cam din toate părţile Bretaniei. Un vlăjgan din satul Leon se uita uluit la pantalonii bej ai cumnatului lui Roberl «De ce te uiţi aşa la mine? Pun rămăşag că nu ştii cine sînt», îi spuse Leon. Şi cum ţăranul spunea că nu ştie: «Sînt prinţul tău. - Ah!» îi răspunse ţăranul, descoperin-du-şi creştetul şi scuzîndu-se, «eu vă luasem drept un engle-zoi»." Şi dacă, profitînd de acest punct de plecare, o îndemnam pe doamna de Guermantes să-mi vorbească despre familia Rohan (cu care familia ei se înrudise adeseori), conversaţia sa căpăta farmecul melancolic al iertării şi, cum ar spune acel poet adevărat pe numele său Pampille, „aspra savoare a plăcintelor din făină neagră coapte pe un foc de vreascuri"18.

Despre marchizul du Lau (al cărui trist sfîrşit îl ştim, căci, surd fiind, cerea să fie dus la doamna H***, care era oarbă), ea povestea cum era în anii mai puţin tragici cînd, după vînătoare, la Guermantes, îşi punea papucii şi îşi bea ceaiul cu regele Angliei, faţă de care nu se simţea inferior, şi de care, după cum se poate vedea, nu se simţea în vreun fel stingherit19. Ea istorisea totul în

mod atît de pitoresc încît îi punea panaşul glorioşilor gentilomi muşchetari din Perigord.

De altfel, chiar cînd îi califica pur şi simplu pe oameni, faptul de a avea grijă să facă o diferenţă între provincii însemna pentru doamna de Guermantes, rămasă ea însăşi, o mare plăcere pe care nu ar fi ştiut niciodată să o aibă o pariziancă get-beget,

31şi aceste simple nume de Anjou, Poitou, Perigord refăceau în conversaţia ei peisaje.

Dar să ne întoarcem la pronunţia şi la vocabularul doamnei de Guermantes, căci prin această latură nobilimea se arată cu adevărat conservatoare, cu tot sensul oarecum copilăresc, oarecum primejdios, refractar faţă de orice evoluţie, dar şi amuzant pentru artist, pe care-1 are acest cuvînL Voiam să ştiu cum se scria odinioară cuvîntul Jean. Am aflat primind o scrisoare de la nepotul doamnei de Villeparisis, care semnează - cum a fost botezat, cum figurează în anuarul Gotha - Jehan de Villeparisis. cu acelaşi frumos h inutil, heraldic, aşa cum poate fi admirat, colorat cu roşu sau cu albastru, într-o carte de rugăciuni sau pe un vitraliu.

Din nefericire, nu aveam timpul să-mi prelungesc la nesfîrşit aceste vizite, căci voiam, pe cît era cu putinţă, să nu mă întorc acasă după prietena mea. Or, de la doamna de Guermantes obţineam cu mare greutate informaţiile care îmi erau folositoare pentru a-i face toalete de acelaşi gen Albertinei în măsura în care o tînără fată poate să le poarte.

„Doamnă, în ziua cînd trebuia să cinaţi la doamna de Saint-Euverte, înainte de a vă duce la prinţesa de Guermantes, aveaţi o rochie roşie, cu pantofi roşii, eraţi nemaipomenită, păreaţi un fel de mare floare însîngerata, un rubin în flăcări, cum se numea asta? Oare o fată tînără poate să poarte o asemenea rochie?"

Ducesa, redînd chipului ei obosit radioasa expresie pe care o avea prinţesa des Laumes cînd Swann îi făcea odinioară complimente, îl privi, rîzînd cu lacrimi, cu un aer batjocoritor, interogativ şi încîntat, pe domnul de Breaute, totdeauna acolo la acea oră, şi care privea prin monoclu, cu un surîs călduţ şi indulgent faţă de acea aiureală de intelectual, din cauza exaltării fizice de tînăr bărbat pe care i se părea că o ascunde. Ducesa părea că spune: „Ce are omul ăsta? E nebun." Apoi, întorcîndu-se către mine cu o expresie drăgălaşă: „Nu ştiam că semăn cu un rubin în flăcări sau cu o floare însîngerata, dar îmi amintesc într-adevăr că am avut o rochie roşie: era dintr-un satin roşu aşa cum se fabrica el pe timpuri. Da, o fată tînără poate purta o asemenea rochie, dar mi-ai spus că fata ta nu iese seara Este o rochie de mare gală, nu o poţi îmbrăca pentru vizitele obişnuite."

Extraordinar este că, din acea seară, la urma urmei nu atît de îndepărtată, doamna de Guermantes nu-şi amintea decît rochia pe care o purtase şi uitase un anumit lucru care totuşi, după cum vom vedea, ar fi trebuit să o impresioneze. Se pare că

32în cazul fiinţelor care acţionează, şi oamenii din societatea înaltă sînt fiinţe care acţionează (minuscule, microscopice, dar totuşi fiinţe care acţionează), spiritul, surmenat de atenţia acordată celor ce se vor petrece peste o oră, nu mai încredinţează decît foarte puţine lucruri memoriei. Adeseori, de exemplu, domnul de Norpois spunea, dar nu pentru a-şi păcăli interlocutorul şi a părea că nu s-a înşelat, cînd i se vorbea despre pronosticurile pe care le făcuse cu privire la o alianţă cu germanii şi care nu se realizase: „Cred că vă înşelaţi, nu-mi amintesc deloc, asta nu-mi seamănă, căci în acest gen de conversaţie sînt totdeauna foarte laconic şi nu aş fi prezis niciodată succesul uneia dintre aceste acţiuni răsunătoare care nu sînt adeseori decît nesăbuite şi degenerează de obicei în acţiuni de forţă. Nu poate fi negat faptul că. într-un

viitor îndepărtat, o apropiere franco-germană ar putea avea loc, apropiere care ar fi foarte profitabilă celor două ţări şi din care Franţa nu ar ieşi deloc rău, cred, dar n-am vorbit niciodată despre aşa ceva, pentru că para nu-i coaptă încă şi, dacă vreţi părerea mea, cerîndu-le foştilor noştri duşmani să ne unim destinele, cred că am merge către un mare eşec şi nu am avea de primit decît grele lovituri." Spunînd acestea, domnul de Norpois nu minţea, ci pur şi simplu uitase. Uităm de altfel repede ceea ce nu am gîndit profund, ceea ce ne-a fost dictat de imitaţie, de pasiunile înconjurătoare. Ele^ se schimbă şi odată cu ele se modifică şi amintirea noastră. încă şi mai mult decît diplomaţii, oamenii politici nu-şi mai amintesc de punctul de vedere în care s-au situat într-un anume moment, iar unele dintre retractările lor ţin mai puţin de un exces de ambiţie decît de o lipsă de memorie. Cît priveşte oamenii din societatea înaltă, ei îşi amintesc de puţine lucruri.

Doamna de Guermantes susţinu că în seara cînd purta rochia roşie, ea nu-şi amintea ca printre invitaţi să fi fost şi doamna de Chaussepierre, şi că mă înşelam cu siguranţă. Or, numai Dumnezeu ştie totuşi cît de mult fuseseră preocupaţi ducele şi chiar ducesa de familia Chaussepierre, de atunci încoace! Iată şi de ce. Domnul de Guermantes era cel mai vechi vicepreşedinte al Jockey Clubului, cînd a murit preşedintele. Anumiţi membri ai cercului care nu au relaţii şi a căror singură plăcere este să dea bile negre oamenilor care nu-i invită, organizară o campanie împotriva ducelui de Guermantes, care, sigur că va fi ales şi destul de neglijent cu privire la acea preşedinţie care era puţin lucru în raport cu situaţia sa mondenă, nu se ocupă de nimic. S-a speculat faptul ca ducesa era partizană a lui Dreyfus (aface-rea Drcyfus era totuşi terminată de multă vreme, dar încă şi după douăzeci de ani se mai vorbea despre ea. iar atunci nu se terminase decît de doi ani20), că primea la ea în casă pe cei din familia Rothschild, şi că de cîtva timp erau mult prea favorizaţi unii mari potentaţi internaţionali ca ducele de Guermantes, care era pe jumătate german. Campania aceasta găsi un teren foarte favorabil, căci cluburile îi invidiază totdeauna foarte mult pe oamenii celebri şi detestă marile averi. Cea a domnului Chaussepierre nu era deloc mică, dar asta nu supăra pe nimeni, el nu cheltuia nici o para chioară, apartamentul cuplului era modest, femeia se îmbrăca în rochii de lînă neagră. Nebună după muzică, ea organiza matineuri unde erau invitate mai multe cîntăreţe decît la familia Guermantes. Dar nimeni nu vorbea despre asta, totul se petrecea fără să se servească răcoritoare - soţul însuşi fiind absent - în obscuritatea străzii La Chaise. La Operă, doamna de Chaussepierre trecea neobservată, aflîndu-se totdeauna împreună cu oameni al căror nume evoca mediul cel mai „ultra" din intimitatea lui Carol al X-lea, dar cu oameni şterşi, aproape deloc mondeni. în ziua alegerii, spre surpriza generală, obscuritatea a triumfat împotriva strălucirii, Chaussepierre, al doilea vicepreşedinte, fu numit preşedinte al Jokey Clubului, şi ducele de Guermantes rămase cu buzele umflate, adică prim-vicepreşedinte21. Desigur, nu-i mare lucru să fii preşedinte al Jokey Clubului pentru nişte prinţi de prim rang, cum erau prinţii de Guennantes. Dar să nu fii cînd ţi-a venit rîndul, să vezi că-ţi este preferat un Chaussepierre, cu o nevastă căreia Oriane nu numai că nu-i făcea cinstea să-i răspundă la salut cu doi ani mai înainte încă, dar se arăta chiar ofensată că e salutată de această creatură necunoscută, era greu de îndurat pentru duce. El pretindea că e mai presus de acest eşec, asigurîndu-i de altfel pe toţi că îl datora vechii sale prietenii pentru Swann. în realitate, nu-şi mai putea stăpîni mînia. Lucru destul de neobişnuit, nimeni nu-1 auzise vreodată pe ducele de Guermantes slujindu-se de expresia destul de banală: „pur şi simplu", dar de cînd avusese loc alegerea de la Jokey Club, de îndată ce se vorbea despre afacerea Drcyfus, apărea şi acel „pur şi simplu": „Afacerea Dreyfus, afacerea Dreyfus, aşa se tot spune şi termenul este impropriu; nu-i o afacere religioasă, ci pur şi simplu o afacere politică". Cinci ani puteau să treacă fără să fie rostit acel „pur şi simplu" dacă în acest răstimp nu se vorbea despre afacerea Dreyfus, dar dacă după cinci ani numele de Dreyfus revenea, pe dată „pur şi simplu" apărea şi el

34în mod automat. De altfel, ducele nu mai putea suporta să audă vorbindu-se despre această afacere „care a pricinuit, spunea el, atîtea nenorociri", deşi în realitate nu era sensibil decît la una singură, la eşecul său în alegerile la preşedinţia Jokey Clubului. De aceea, în după-amiaza despre care vorbesc şi cînd i-am amintit doamnei de Guermantes de rochia roşie pe care o purta la serata verişoarei sale, domnul de Breaute fu aproape bruftuluit cînd, vrînd să spună ceva, printr-o asociaţie de idei rămasă obscură şi pe care nu ne-o dezvălui, el începu astfel, învîrtindu-şi limba între buzele-i în formă de inimioară: „în legătură cu afacerea Dreyfus..." (de ce afacerea Dreyfus? Era vorba doar de o rochie roşie şi cu siguranţă că bietul Breaute, care totdeauna nu se gîndea decît cum să-i facă plăcere interlocutorului, nu voise să fie răutăcios). Dar fie şi numai numele de Dreyfus îl făcu pe ducele de Guemiantes să-şi încrunte sprîn-cenele jupiteriene. „Mi s-a povestit, spuse Breaute, un cuvînt de duh, pe legea mea, un cuvînt foarte spiritual, rostit de prietenul nostru Cartier (să-1 prevenim pe cititor22 că acest Cartier, frate al doamnei de Villefranche, nu avea nici cea mai mică legătură cu bijutierul cu acelaşi nume!), ceea ce de altfel nu mă miră, căci are haz de poate să mai vîndă şi altora. - Ah, îl întrerupse Oriane, nici nu mă gînde .c să cumpăr. Nu pot să vă spun cît de mult m-a plictisit totdeauna Cartier ăsta al tău şi n-am putut niciodată înţelege de ce Charles de la Tremoille şi soţia lui găsesc că pisălogul ăsta, pe care îl întîlnesc la ei de fiecare dată cînd mă duc, are un farmec fără margini. - Scumpa mea ducesă, răspunse Breaute, care pronunţa cu dificultate s-urile, găsesc că eşti mult prea severă faţă de Cartier. Este adevărat că poate ar trebui să-şi mai rărească vizitele pe la familia La Tremoille, dar este pentru Iarles un fel de, cum să spun, un fel de fidel Achate , ceea ce nu se prea mai vede în vremurile noastre. Oricum, iată ce mi-a povestit. Cartier ar fi spus că dacă domnul Zola a căutat să aibă un proces şi să fie condamnat, a făcut-o pentru a încerca o senzaţie pe care încă nu o cunoştea, aceea de a fi în închisoare24. - Şi tocmai de aceea a luat-o la goană înainte de a fi arestat, îl întrerupse Oriane. Teoria asta nu stă în picioare. De altfel, chiar dacă ar fi verosimil, găsesc spusele lui de-a dreptul idioate. Dacă asta ţi se pare spiritual! - Doamne sfinte, scumpa mea Oriane", răspunse Breaute care, văzîndu-se contrazis, începea să dea îndărăt, „cuvintele acestea nu-mi aparţin, ţi le repet aşa cum mi-au fost spuse, ia-le ca atare. Oricum, din cauza lor, domnul Cartier a fost certat de minunatul La

35Tremoille, care, pe bună dreptate, nu vrea să se vorbească niciodată în salonul său despre ceea ce eu voi numi, cum să zic? afacerile în curs, ceea ce era de altfel cu atît mai neplăcut cu cît de faţă era şi doamna Alphonse Rothschild. Cartier a trebuit să îndure din partea lui La Tremoille o adevărată mercurială. - Bineînţeles, spuse ducele foarte prost dispus, familia Alphonse Rothschild, deşi avînd tactul să nu vorbească niciodată despre această abominabilă afacere, este partizana lui Dreyfus, ca toţi evreii. Este chiar un argument ad hominem (ducele folosea cam la întîmplare expresia ad hominem), pe care nu-1 punem îndeajuns în valoare pentru a arăta reaua credinţă a evreilor. Dacă un francez fură, asasinează, nu mă cred obligat, pentru că este francez ca şi mine, să-1 găsesc nevinovat. Dar evreii nu vor admite niciodată că unul dintre concetăţenii lor este trădător, deşi ştiu foarte bine că-i aşa, şi puţin le pasă de înspăimîntătoarele repercusiuni (ducele se gîndea fireşte la blestemata alegere a lui Chaussepierre) pe care crima unuia dintre ai lor o poate aduce cu sine pînă... Să nu-mi spui, Oriane, că pretinzi că nu-i învinuieşti pe evrei pentru că susţin cu toţii un trădător. Nu-mi vei spune că fac asta pentru că sînt evrei. - Ba da, răspunse Oriane (agasată oarecum şi simţind un fel de dorinţă de a-i rezista lui Jupiter tunătorul şi de asemenea de a pune «inteligenţa» deasupra afacerii Dreyfus). Dar poate că tocmai pentru că fiind evrei şi cunoseîndu-se pe ei înşişi, ei ştiu că poţi fi evreu fără să fii neapărat trădător şi antifrancez,

cum pretinde, se pare, domnul Drumont25. Cu siguranţă că dacă ar fi fost creştin, evreii nu s-ar fi interesat de el, dar au făcut-o pentru că ei simt că dacă nu ar fi evreu, nu ar fi fost cu atîta uşurinţă socotit trădător «a priori», cum ar spune nepotul meu RoberL - Femeile n-au habar de politică, exclamă ducele, privind-o ţintă pe ducesă. Căci această crimă înspăimîntătoare nu este numai o cauză evreiască, ci pur şi simplu o imensă afacere naţională care poate aduce cu sine cele mai îngrozitoare consecinţe pentru Franţa, de unde ar trebui expulzaţi toţi evreii, deşi recunosc că sancţiunile de pînă acum au fost îndreptate (într-un mod josnic care ar trebui revizuit) nu împotriva lor, ci împotriva adversarilor lor cei mai eminenţi, împotriva bărbaţilor de primă importanţă, lăsaţi la o parte spre nefericirea bietei noastre ţări."

Simţeam că stăm pe un vulcan şi m-am grăbit să vorbesc din nou despre rochii.

„Vă amintiţi, doamnă, am spus de acea primă dată cînd aţi fost amabilă cu mine? - Prima dată cînd am fost amabilă cu el",

36reluă ca, privindu-1, în timp ce rîdea, pe domnul de Breaute, al cărui nas începea să se subţieze spre vîrf, al cărui surîs se arăta înduioşat din politeţe pentru doamna de Guermantes şi a cărui voce, ca un cuţit pe care cineva tocmai îl ascute, emise cîteva sunete vagi şi hodorogite. „Aveaţi o rochie galbenă cu mari flori ne^re. - Dar, dragul meu, e acelaşi lucru, sînt rochii de seară. - Şi pălăria dumneavoastră cu albăstrele, care mi-a plăcut atît de mult! Dar toate astea aparţin trecutului. Aş vrea să comand pentru tînăra fată despre care este vorba un mantou de blană ca acela pe care îl purtaţi icri-dimineaţă. Oare nu s-ar putea să-1 mai văd? - Nu, Hannibal este obligat să plece peste cîteva clipe. Vei veni la mine şi camerista mea îţi va arăta toate astea Numai că, dragul meu, sînt de acord să-ţi împrumut tot ce vei vrea, dar dacă vei comanda toalete create de Callot, Doucet, Paquin26, unor croitorese de mîna a doua, nu va ieşi niciodată acelaşi lucru. - Dar nu vreau nicidecum să mă duc la o croitoreasă de mîna a doua, ştiu foarte bine că ar ieşi altceva, însă m-ar interesa să înţeleg de ce ar ieşi altceva. - Dar să ştii prea bine că nu ştiu să-ţi explic nimic, sînt cam proastă, vorbesc ca o ţărancă. E vorba de pricepere, de linie; pentru blăni pot măcar să-ţi dau o scrisorică pentru blănarul meu, care nu te va mai fura. Dar să ştii că asta te va costa încă opt sau nouă mii de franci. - Şi rochia aceea de casă care miroase atît de urît, pe care o purtaţi acum cîteva seri, şi care este închisă la culoare, pufoasă, stropită şi vîrstată cu auriu ca o aripă de fluture? - Ah! e o rochie făcută de Fortuny. Fata ta poate foarte bine să îmbrace o asemenea rochie acasă. Am multe de felul ăsta, îţi voi arăta, pot chiar să-ţi dau în dar dacă îţi face plăcere. Dar aş vrea mai ales să o vezi pe cea a verişoarei mele Talleyrand. Trebuie să-i scriu să mi-o împrumute. - Dar aveaţi şi nişte pantofi foarte frumoşi, erau tot de la Fortuny? - Nu, ştiu ce vrei să spui, sînt dintr-o piele aurie pe care am găsit-o la Londra, făcînd cumpărături împreună cu Consuelo de Manchester27. Era extraordinară. N-am putut niciodată înţelege cum o auriseră, părea o piele de aur. Nu-i decît asta, cu un mic diamant la mijloc. Biata ducesă de Manchester a murit, dar dacă îţi face plăcere, îi voi scrie doamnei de Warwick sau doamnei Marlborough, pentru a încerca să găsim nişte pantofi asemănători. Mă întreb chiar dacă nu mai am încă o bucată din pielea aceea. Am putea să-i facem aici. O să mă uit în seara asta şi o să-ţi spun ce am găsit."

Cum încercam pe cît cu putinţă să plec de la ducesă înainte de întoarcerea Albertinei, la acea oră îi întîlneam adeseori în

37curte, pe cînd ieşeam de la doamna de Guermantes, pe domnul de Charlus şi pe Morel, care se duceau să bea ceaiul la... Jupien, suprema favoare pentru baron! Nu mă încrucişam cu ei în fiecare zi, dar ei se duceau acolo în fiecare zi. Trebuie

de altfel observat că constanţa unei deprinderi este de obicei în raport cu absurditatea ei. în general, nu facem decît brusc şi din cînd în cînd lucruri cu adevărat importante. Dar tocmai vieţile nesăbuite, cînd maniacul se lipseşte pe sine de toate plăcerile şi îşi aplică cele mai mari suferinţe, se schimbă cel mai puţin. La fiecare zece ani, dacă am avea curiozitatea să cercetăm, l-am regăsi pe acel nefericit dormind la orele cînd ar putea trăi, ieşind din casă la orele cînd nu-i nimic altceva de făcut decît să te laşi asasinat pe străzi, bînd băuturi foarte reci cînd îi este cald, mereu tratîndu-şi un guturai. Ar fi de ajuns o mică zvîcnire de energie, într-o singură zi, pentru a schimba toate astea odată pentru totdeauna. Dar tocmai aceste vieţi sînt de obicei apanajul unor fiinţe incapabile de energie. Viciile sînt un alt aspect al acestor existenţe monotone pe care un efort al voinţei ar putea să le facă mai puţin atroce. Cele două aspecte puteau fi în egală măsură luate în considerare cînd domnul de Charlus se ducea în fiecare zi împreună cu Morel să bea ceaiul la Jupien. O singură furtună se ivise în acea deprindere cotidiană. Nepoata croitorului spunîndu-i într-o bună zi lui Morel: „Bun, veniţi mîine, vă voi plăti ceaiul", baronul găsise pe bună dreptate că această expresie este prea vulgară pentru o persoană pe care se gîndea să o facă aproape nora lui, dar cum îi plăcea să-i jignească pe oameni şi se îmbăta cu propria-i mînie, în loc să-i spună pur şi simplu lui Morel că îl roagă să-i dea în privinţa asta o lecţie de distincţie, întreaga întoarcere se petrecuse sub semnul unor scene violente. Pe tonul cel mai insolent, cel mai orgolios: „«Simţul tactil» care, după cum văd, nu este însoţit în cazul tău de «tact», ţi-a împiedicat mirosul să se dezvolte normal, de vreme ce ai tolerat ca această expresie fetidă de a plăti ceaiul, cu cincisprezece centime presupun, şi-a înălţat putoarea pînă la regalele mele nări? După ce ai terminat să cînţi un solo la vioară, ai fost răsplătit vreodată cu o băşină, în locul unor aplauze frenetice sau al unei tăceri încă şi mai elocvente pentru că este alcătuită din teama de a nu putea reţine nu ceea ce logodnica dumitale ne dă din belşug, ci suspinul pe care l-ai adus pe buzele noastre?"

Cînd un funcţionar a încasat asemenea reproşuri de la şeful lui, el este invariabil dat afară a doua zi. Dar, dimpotrivă, nimic nu ar fi fost mai dureros pentru domnul de Charlus decît să-1

38■oncedieze pe Morel şi, temîndu-se chiar că mersese prea departe, începu să-i aducă tinerei fete minuţioase elogii, pline de cuist şi involuntar presărate cu impertinenţe. „E încîntătoare. Cum eşti muzician, cred că te-a sedus prin vocea ei atît de frumoasă cînd ia notele de sus, părînd că aşteaptă acompaniamentul tău în si diez. Registrul ei grav îmi place mai puţin şi asta trebuie să fie în legătură cu triplul început al gîtului ei ciudat şi subţire, care pare că se termină, dar continuă să se înalţe; mai mult decît nişte detalii mediocre, îmi place silueta ei. Şi cum este croitoreasă şi ştie probabil să mînuiască foarfecele, trebuie să-mi dea copia frumoasei ei siluete, desenată pe hîrtie şi apoi decupată."

Charlie ascultase cu atît mai puţin aceste elogii, cu cît fusese totdeauna insensibil la nurii logodnicei lui. Dar el îi răspunse domnului de Charlus: „Bineînţeles, micuţul meu, o să-i dau o săpuneală, să nu mai vorbească aşa!" Morel îi spunea „micuţul meu" domnului de Charlus nu pentru că frumosul violonist n-ar fi ştiut că el avea abia a treia parte din vîrsta baronului. Nu o spunea nici cum ar fi făcut Jupien, ci cu acea simplitate care în anumite relaţii postulează că suprimarea diferenţei de vîrstă a precedat tacit tandreţea. Tandreţe prefăcută în cazul lui Morel, în cazul altora tandreţe sinceră. Astfel, cam în acea vreme, domnul de Charlus primi o scrisoare^ concepută astfel: „Dragul meu Palamede, cînd te voi vedea? îmi lipseşti mult şi mă gîndesc adeseori la tine etc. Al tău, PIERRE." Domnul de Charlus îşi bătu mult capul ca să afle care era acea rudă a sa care îşi îngăduia să-i scrie pe un ton atît de familiar, care îl cunoştea aşadar bine, şi al cărui scris el nu-1 recunoştea totuşi.

Toţi prinţii cărora Almanahul din Gotha le acordă cîteva rînduri defilară timp de cîteva zile prin capul domnului de Charlus. în cele din urmă şi dintr-o dată mintea i se lumină datorită unei adrese scrise pe dosul plicului: autorul scrisorii era tînărul servitor al unui club unde se ducea uneori domnul de Charlus, Acest tînăr servitor nu crezuse că este nepoliticos scriindu-i pe un asemenea ton domnului de Charlus, care pe de altă parte se bucura de un mare prestigiu în ochii săi. Dar se gîndea că nu ar fi frumos din partea lui să nu tutuiască pe cineva care îl îmbrăţişase de mai multe ori şi, astfel - îşi închipuia el în naivitatea-i -, îi dăruise afecţiunea lui. Domnul de Charlus fu de fapt încîntat de acea familiaritate. Se întîlni chiar mai devreme cu domnul de Vaugoubert, ca să-i poată arăta scrisoarea. Şi totuşi e bine ştiut că domnului de Charlus nu-i

39

plăcea să iasă cu domnul de Vaugoubert. Căci acesta, cu monoclul la ochi, se uita cu de-amănuntul la tinerii bărbaţi care treceau. Mai mult, emancipîndu-se cînd era cu domnul de Charlus, folosea un limbaj pe care baronul îl detesta. Punea toate numele de bărbaţi la feminin şi, cum era foarte prost, îşi închipuia că face o glumă foarte spirituală şi rîdea întruna în hohote. Cum pe de altă parte ţinea enorm la postul său de diplomat, deplorabilele şi batjocoritoarele purtări pe care le avea în stradă erau neîncetat întrerupte de teama pe care i-o pricinuia chiar în acea clipă trecerea unor persoane din societatea înaltă, şi mai ales a unor funcţionari. „Am cunoscut-o pe micuţa telegrafistă pe care o vezi, spunea el atingîndu-1 cu cotul pe baronul încruntat, dar acum a ajuns la casa ei, mitocanca! Oh! vînză-torul ăsta de la Galeries Lafayette e o minune! Dumnezeule, iată-1 pe directorul de la Afacerile comerciale. Să sperăm că n-abăgat

de seamă gestul meu! Ar fi capabil să mă pîrascăministrului, care m-ar pune pe liber, cu atît mai mult cu cît se pare că nu e unul, ci e una." Domnul de Charlus abia îşi stăpînea mînia. în cele din urmă, pentru a scurta această plimbare care îl exaspera, se hotărî să scoată scrisoarea şi să i-o dea ambasadorului să o citească, dar îi recomandă să fie discret, căci se prefăcea că Charlie era gelos, pentru a-i face pe ceilalţi sa creadă că era şi iubitor. „Or, adăugă el cu o expresie de bunătate greu de descris, trebuie să încercăm totdeauna să pricinuim cît mai puţin rău cu putinţă."

înainte de a ne întoarce la prăvălia lui Jupien, autorul ţine să spună cît de trist ar fi dacă cititorul s-ar simţi jignit de asemenea stranii tablouri. Pe de o parte (şi aceasta-i partea cea mai neînsemnată), unii găsesc că aristocraţia pare, în această carte, mai acuzată de degenerescentă decît celelalte clase sociale. Chiar dacă ar fi aşa, nu am avea de ce să ne mirăm. Cele mai vechi familii sfîrşesc prin a mărturisi, printr-un nas roşu şi coroiat, printr-o bărbie deformată, semne specifice în care fiecare admiră „rasa". Dar printre aceste trăsături persistente şi întruna agravate, există şi unele care nu sînt vizibile, şi anume tendinţele şi gusturile.

O obiecţie mai gravă, dacă ar fi întemeiată, ar fi cea care ar spune că toate acestea ne sînt străine şi că trebuie să extragem poezia din adevărul cel mai apropiat. Arta extrasă din realul cel mai familiar există într-adevăr şi domeniul ei este poate cel mai mare. Dar nu-i mai puţin adevărat că un mare interes şi uneori frumuseţea pot lua naştere din acţiuni decurgînd dintr-o formă

40de spirit atît de îndepărtată de tot ceea ce noi simţim, de tot ceea ce noi credem, încît nu putem nici măcar să ajungem a le înţelege, ele desfăşurîndu-se în faţa noastră ca un spectacol hpsit de cauză. Ce poate fi mai poetic decît Xerxes, fiul lui Darius, care porunceşte să fie biciuită marea care-i înghiţise corăbiile28?

Este sigur că Morel, folosindu-se de puterea pe care i-o dădeau farmecele sale asupra tinerei fete, îi transmise acesteia, ca din partea lui însuşi, observaţia baronului, căci expresia „a plăti ceaiul" dispăru tot atît de complet din prăvălia croitorului precum dispare pentru totdeauna dintr-un salon cutare persoană intimă, ce era primită aici zilnic şi cu care, pentru un motiv sau altul, stăpînii casei s-au certat, sau pe care vor să o ascundă, nefrecventînd-o decît în oraş. Domnul de Charlus fu mulţumit de dispariţia acelui „a plăti ceaiul", el văzu în asta o dovadă a ascendentului său asupra lui Morel şi ştergerea singurei mici pete care dăuna perfecţiunii tinerei fete. In sfîrşit, ca toţi cei din specia lui, deşi fiind în chip sincer prietenul lui Morel şi a celei care îi era aproape logodnică, înflăcăratul partizan al căsătoriei lor era destul de dornic să lanseze după placul său răutăţi mai mult sau mai puţin inofensive, în afara şi deasupra cărora rămînea la fel de olimpian pe cît ar fi fost fratele lui.

Morel îi spusese domnului de Charlus că o iubea pe nepoata lui Jupien, că voia să o ia de nevastă, şi baronului îi plăcea să-şi întovărăşească tînărul prieten în acele vizite în care juca rolul de viitor socru indulgent şi discret. Nimic nu-i plăcea mai mult decît asta.

Părerea mea personală este că „a plăti ceaiul" venea de la Morel însuşi şi că, orbită de iubire, tînăra croitoreasă adoptase o expresie a fiinţei adorate, care contrasta prin urîţenia ei cu celelalte frumoase vorbe ale tinerei fete. Aceste vorbe, purtările îneîntătoare care se potriveau cu ele, protecţia domnului de Charlus făceau ca multe cliente pentru care ea lucrase să o primească la ele acasă ca pe o prietenă, să o invite la cină, să o introducă printre relaţiile lor, micuţa neacceptînd de altfel aceste invitaţii decît cu permisiunea baronului şi în serile cînd asta îi convenea „O tînără croitoreasă în societatea înaltă? ni se va spune, dar e cu totul neverosimil!" Dacă ne gîndim bine însă, nu era mai puţin verosimil decît faptul că odinioară Albertine venise să mă vadă la miezul nopţii şi că acum trăia împreună cu mine. Şi ar fi fost poate neverosimil pentru o alta, dar nicidecum pentru Albertine, care nu avea nici tată, nici mamă şi care ducea

41

,1,1

o viaţă atît de liberă, încît la început, la Balbec, o luasem drept amanta unui fustangiu, avînd drept cea mai apropiată rudă pe doamna Bontemps, care, la doamna Swann, nu admira decît purtările urîte ale nepoatei sale şi acum închidea ochii la tot ceea ce ar fi putut-o scăpa de ea făcînd-o să se mărite cu un soţ bogat, măritiş care i-ar fi adus ceva bani şi mătuşii (în societatea cea mai înaltă mame foarte nobile şi foarte sărace, reuşind să-şi căsătorească fiul cu o fată bogată, se lasă întreţinute de tinerii căsătoriţi, acceptă blăni, un automobil, bani de la o noră pe care nu o iubesc şi pe care o introduc în înalta societate).

Va veni poate o zi cînd croitoresele, şi eu nu voi găsi nicidecum şocant asemenea lucru, se vor duce la petrecerile date de aristocraţie. Nepoata lui Jupien fiind o excepţie, ea nu poate încă să îndreptăţească o asemenea previziune, căci cu o rîndu-nică nu se face primăvară. Oricum, dacă mărunta situaţie a nepoatei lui Jupien i-a scandalizat pe unii, ea nu 1-a scandalizat pe Morel, căci în anumite privinţe prostia lui era atît de mare încît nu numai că o găsea „mai curînd proastă" pe această tînără fată care era de o mie de ori mai inteligentă decît el, poate doar pentru că îl iubea, ci mai şi presupunea că persoanele foarte sus-puse care o primeau în casa lor, ceea ce nu-i gîdila deloc vanitatea, erau nişte aventuriere, nişte ajutoare de croitorese deghizate şi care făceau pe doamnele nobile. Fireşte, nu erau cei din familia Guermantes şi nici chiar persoane care îi cunoşteau, ci nişte burgheze bogate, elegante, avînd un spirit destul de liber pentru a găsi că nu te dezonorezi primind în casa ta o

croitoreasă, un spirit îndeajuns de aservit pentru a simţi o anume mulţumire protejînd o tînără fată pe care Alteţa Sa baronul de Charlus o vizita, foarte ceremonios, zilnic.

Nimic nu-i plăcea mai mult baronului decît ideea acestei căsătorii, el crezînd că astfel Morel nu-i va fi răpit. Se pare că nepoata lui Jupien făcuse o „greşeală" pe cînd era aproape o copilă. Şi domnul de Charlus, elogiind-o în faţa lui Morel, i-ar fi vorbit despre asta cu destulă plăcere prietenului său, care ar fi fost furios, baronul băgînd astfel zîzanie între cei doi. Căci domnul de Charlus, deşi teribil de rău, semăna cu mulţi oameni buni care îi elogiază pe cutare bărbat sau pe cutare femeie pentru a dovedi propria lor bunătate, dar s-ar păzi ca de foc să rostească acele cuvinte binefăcătoare, atît de rar rostite, care ar fi capabile să instaureze pacea. Totuşi, baronul se ferea de orice insinuare, şi asta din două motive. „Dacă îi povestesc, îşi spunea el, că logodnica lui a păcătuit, ti voi răni amorul propriu şi îmi

42va purta pică. Şi apoi de unde să ştiu eu că nu e îndrăgostit de ea? Dacă nu spun nimic, focul acesta de paie se va stinge repede, voi controla raporturile dintre ei după bunul meu plac şi el nu o va iubi decît atît cît voi dori eu. Dacă îi povestesc greşeala trecută a logodnicii sale, cine îmi spune că Charlie al meu nu este încă îndeajuns de îndrăgostit ca să devină gelos? Atunci voi transforma din vina mea un flirt lipsit de importanţă şi cu care faci ce vrei, într-o mare iubire, lucru greu de controlat." Pentru aceste două motive, domnul de Charlus păstra o tăcere care nu avea decît aparentele discreţiei, dar care pe de altă parte era meritorie, căci oamenilor de felul lui le este aproape imposibil să tacă.

De altfel, tînăra fată era admirabilă şi domnul de Charlus, căruia ea îi satisfăcea pe deplin gustul estetic pe care îl putea avea pentru femei, ar fi vrut să aibă sute de fotografii ale ei. El, mai puţin prost decît Morel, afla cu plăcere ce doamne onorabile o primeau în vizită, iar flerul său social le situa unde trebuie. Dar se ferea (vrînd să păstreze conducerea) să-i spună lui Charlie, care, adevărată brută în privinţa asta, continua să creadă că în afară de „clasa de vioară" şi de familia Verdurin, nu mai existau decît cei din familia Guermantes şi cele cîteva familii aproape regale enumerate de baron, tot restul nefiind decît o „drojdie", o „turmă". Charlie lua aceste expresii ale domnului de Charlus în sensul lor literal.

Cum de îşi petrecea la nepoata unui croitor domnul de Charlus, aşteptat în zadar în fiecare zi a anului de atîţia ambasadori şi atîtea ducese, necinînd cu prinţul de Croy pentru că trebuie să-i dea ei prioritate, timpul pe care îl răpeşte acestor mari doamne, acestor mari nobili? Mai întîi, motiv suprem, Morel era acolo. Şi chiar dacă nu ar fi fost, nu văd nimic neverosimil în asta, sau atunci judecaţi lucrurile cum ar fi făcut-o un ajutor al lui Aime. Numai chelnerii cred că un bărbat foarte bogat are totdeauna haine noi şi care bat la ochi şi că un domn foarte şic dă dineuri de şaizeci de invitaţi şi nu merge decît cu automobilul. Se înşeală. Adeseori un bărbat foarte bogat poartă totdeauna acelaşi veston jerpelit Un domn cum nu se poate mai Şic este un domn care nu are de-a face în restaurant decît cu chelnerii şi, odată întors la el acasă, joacă cărţi cu valeţii lui. Ceea ce nu-1 împiedică să refuze să treacă după prinţul Murat29.

Printre motivele care îl făceau pe domnul de Charlus să fie *ericit de căsătoria celor doi tineri era şi acela că nepoata lui Jupien era într-un anume sens o extindere a personalităţii lui

43

Morel şi, prin aceasta, a puterii şi totodată a cunoaşterii pe care baronul o avea cu privire la el. Domnul de Charlus nu s-ar fi gîndit nici măcar o clipă să-şi facă vreun scrupul că o „înşeală", în sensul conjugal al termenului, pe viitoarea soţie a violonistului. Dar faptul de a avea de călăuzit „un tînăr menaj", de a se simţi

protectorul temut şi atotputernic al soţiei lui Morel, care, privind la baron ca la un Dumnezeu, ar dovedi astfel că dragul de Morel îi sădise în minte această idee, şi ar conţine astfel în fiinţa ei ceva din Morel, făcură să varieze genul de dominaţie exercitată de domnul de Charlus şi să se nască în „lucrul" său Morel încă o fiinţă, soţul, adică îi dădură ceva în plus, ceva nou, ceva ciudat ce putea fi iubit în el. Poate că însăşi această dominaţie va fi acum mai mare decît fusese vreodată. Căci în acele cazuri cînd Morel singur, neînarmat spre a spune astfel, rezista adeseori baronului, pe care era sigur că îl va recuceri, odată însurat, pentru menajul său, apartamentul, viitorul său, s-ar teme mai mult, oferind dorinţelor domnului de Charlus mai multă suprafaţă şi priză. Toate acestea şi chiar, la nevoie, în serile cînd se va plictisi, faptul de a-i încaieră între ei pe soţi (baronul nu detestase niciodată tablourile care înfăţişau bătălii) îi plăceau domnului de Charlus. Mai puţin totuşi decît gîndul că tînărul menaj va trăi depinzînd de el. Iubirea domnului de Charlus pentru Morel se înnoia în chip delicios cînd îşi spunea: şi soţia lui va fi a mea într-atît el este al meu, ei nu vor face nimic care să mă supere, se vor supune capriciilor mele şi astfel ea va fi un semn (pînă acum necunoscut de mine) pentru ceea ce uitasem aproape şi care îmi stă atît de mult la inimă, că pentru toata lumea, pentru cei care mă vor vedea cum îi protejez, cum îi instalez într-o locuinţă, pentru mine însumi, Morel este al meu. Această evidenţă pentru ceilalţi şi. pentru sine îl făcea pe domnul de Charlus mai fericit decît tot restul. Căci posedarea a ceea ce iubeşti este o bucurie şi mai mare decît iubirea. Adeseori cei care ascund de toată lumea această posesie nu o fac decît de teamă că obiectul iubit le va fi răpit. Şi, prin această prudenţă a tăcerii, fericirea lor este diminuată.

Ne amintim poate că Morel îi spusese odinioară baronului că dorea să seducă o tînără fată, şi mai ales pe aceasta, şi că pentru a reuşi îi va făgădui că se va căsători cu ea, dar că, violul odată savîrşit, el „o va şterge cît mai departe30". Dar domnul Charlus uitase asta, date fiind mărturisirile că o iubeşte pe nepoata lui Jupien pe care Morel i le făcuse. Mai mult, poate că însuşi Morel uitase. Exista, poate, un adevărat interval între

44natura lui Morel aşa cum o mărturisise el cu cinism - ba poate chiar o exagerase cu iscusinţă - şi momentul cînd ea îl va domina din nou. Apropiindu-se mai mult de tînăra fată, ea îi plăcuse şi el o iubea. Se cunoştea atît de puţin pe sine încît îşi închipuia, fără îndoială, că o iubeşte, ba poate chiar că o iubeşte pentru totdeauna. Desigur, prima sa dorinţă iniţială, proiectul său criminal subzistau, dar acoperite de atîtea sentimente suprapuse încît nimic nu spune că violonistul nu ar fi fost sincer zi-cînd că acea vicioasă dorinţă nu era adevăratul mobil al faptei sale. Există de altfel o perioadă de scurtă durată cînd, fără să şi-o mărturisească în chip exact, această căsătorie i se păru necesară. Morel avea pe atunci nişte crampe puternice la mînă şi se vedea silit să ia în considerare eventualitatea că nu va mai putea cînta la vioară. Cum, în afară de arta sa, era de o lene de neînţeles, necesitatea de a fi întreţinut de cineva se impunea şi prefera ca această persoană să fie nepoata lui Jupien şi nu domnul de Charlus, această combinaţie oferindu-i mai multă libertate şi, de asemenea, posibilitatea de a alege între multe femei diferite, ucenicele, mereu altele, pe care, la presiunile lui, nepoata lui Jupien i le va aduce în pat, precum şi frumoasele şi bogatele doamne cu care o va sili să se prostitueze. în calculele lui Morel nu intră nici o clipă gîndul că viitoarea lui nevastă poate va refuza să-i facă pe plac, nefiind într-atît de perversă. De altfel, toate acestea trecură pe planul doi, lăsînd loc iubirii pure, căci crampele încetaseră. îi vor ajunge vioara şi banii daţi de domnul de Charlus, ale cărui pretenţii vor mai scădea cu siguranţă de îndată ce el, Morel, se va fi căsătorit cu tînăra fată. Lucrul cel mai grabnic era căsătoria, din cauza iubirii sale, şi în interesul propriei libertăţi. îl puse pe Jupien să-i ceară mîna nepoatei sale din partea lui, iar Jupien i-o ceru. De fapt, nici nu era necesar.

Pasiunea tinerei fete pentru violonist se revărsa în jurul ei, precum părul său cînd îl despletea, precum bucuria din privirile ei fericite. în cazul lui Morel, aproape orice lucru care îi era plăcut sau profitabil îi stîrnea emoţii morale şi cuvinte de acelaşi fel, uneori chiar lacrimi. Aşadar, în chip sincer - dacă un asemenea cuvînt i se poate aplica lui - i se adresa nepoatei lui Jupien cu vorbe atît de sentimentale (sentimentale sînt şi cele cu care atîţia tineri nobili cărora le place să nu facă nimic în viaţă li se adresează vreunei încîntătoare fete de burghezi foarte bogaţi) încît acele teorii pe care le expusese domnului de Charlus cu privire la seducţie şi la dezvirginare erau de o josnicie fără lard. Numai că entuziasmul virtuos faţă de o persoană care îi

45

pricinuia o plăcere şi angajamentele solemne pe care le lua faţă de ea aveau un revers pentru Morel. De îndată ce persoana nu-i mai provoca nici o plăcere, sau chiar, de exemplu, dacă obligaţia de a face faţă promisiunilor îi pricinuia lui o neplăcere^ ea devenea dintr-o dată pentru Morcl obiectul unei antipatii pe care o justifica în propriii săi ochi şi care, după unele tulburări neurastenice, îi îngăduia să-şi dovedească sieşi, după ce îşi redo-bîndea euforia sistemului său nervos, că era, considcrînd lucrurile chiar dintr-un punct de vedere pur virtuos, eliberat de orice obligaţie.

Astfel, la sfîrşitul şederii sale la Balbec, îşi pierduse nu ştiu cum toţi banii şi, neîndrăznind să-i spună domnului Charlus, căuta pe cineva căruia să-i ceară cu împrumut învăţase de la tatăl său (care totuşi îi interzisese să-i „tapeze" pe cei din jur) că în asemenea caz este convenabil să-i scrii persoanei căreia vrei să i te adresezi că „ai a-i vorbi despre afaceri", că îi „ceri o întîlnire de afaceri". Această formulă magică îl îneînta într-atît pe Morel îneît cred că ar fi dorit să piardă bani doar pentru plăcerea de a cere o întîlnire „de afaceri". Mai tîrziu, văzuse că formula nu avea chiar acea virtute pe care o credea el. Constatase că oameni cărora el însuşi nu le-ar fi scris niciodată altminteri, nu-i răspunseseră la cinci minute după ce primiseră scrisoarea prin care le cerea „o întîlnire de afaceri". Dacă după-amiaza trecea fără ca Morel să fi primit un răspuns, lui nu-i venea gîndul că, chiar în cel mai bun caz, domnul solicitat nu se întorsese poate acasă, trebuia poate să scrie alte scrisori, dacă nu chiar plecase într-o călătorie, sau se îmbolnăvise etc. Dacă Morel obţinea printr-un noroc extraordinar o întîlnire pentru a doua zi dimineaţa, el îl aborda pe cel solicitat prin următoarele cuvinte: „Tocmai eram surprins că nu am nici un răspuns şi mă întrebam dacă nu vi s-a întîmplat ceva, aşadar sînteţi bine sănătos etc." Deci, la Balbec, şi fără să-mi spună că voia să-i vorbească despre o „afacere", îmi ceruse să-1 prezint aceluiaşi Bloch faţă de care se purtase atît de urît cu o săptămînă mai înainte. în tramvai. Bloch nu ezitase să-i împrumute - sau mai curînd să-i obţină un împrumut de la domnul Nissim Bernard31 - cinci mii de franci. Cu începere din acea zi, Morel îl adorase pe Bloch. Se întreba cu lacrimi în ochi cum i-ar putea face un serviciu celui care îi salvase viaţa. în cele din urmă, mi-am luat obligaţia să-i cer domnului de Charlus o mie de franci pe lună pentru Morel, bani pe care îi va remite pe dată lui Bloch, care astfel avea să recupereze destul de repede suma împrumutată. în prima lună.

46Morel, încă sub impresia bunătăţii lui Bloch, îi trimise neîntîrziat

cei o mie de franci, dar

după aceea găsi iară îndoială că o întrebuinţare diferită a celor patru mii de franci care mai rămîneau ar putea fi mai plăcută, căci începu să-1 vorbească de rău pe Bloch. Fie si numai vederea acestuia era de ajuns pentru a-i stîrni tot felul de gînduri negre, iar Bloch, uitînd el însuşi ce îi împrumutase lui Morel şi cerîndu-i trei mii cinci sute de franci în loc de patru mii, ceea ce i-ar fi adus violonistului un cîştig de cinci sute de franci, acesta din urmă vru să răspundă că în faţa unui asemenea fals nu numai că nu va mai plăti nici o centimă, dar că cel care îi împrumutase banii trebuia să se considere foarte fericit că nu depune o plîngere împotriva lui.

Spunînd aceasta, ochii îi scînteiau de mînie. De altfel nu se mulţumi să spună că Bloch şi domnul Nissim Bernard nu numai că nu trebuiau să fie supăraţi pe el, dar că trebuiau să se declare fericiţi că nu este el supărat pe ei. în sfîrşit, fiindcă domnul Nisssim Bernard declarase, se pare, că Thibaud32 cînta la vioară la fel de bine ca Morel, acesta găsi că trebuie să-1 dea în judecată, asemenea cuvinte dăunîndu-i în profesie, apoi, cum în Franţa nu mai există justiţie, mai ales împotriva evreilor (antisemitismul fiind în cazul lui Morel efectul natural al împrumutului de cinci mii de franci de la un israelit), el nu mai ieşi în oraş decît înarmat cu un revolver încărcat O stare nervoasă asemănătoare, urmînd unei iubiri înflăcărate, avea să se manifeste şi cu privire la nepoata croitorului. Este adevărat că domnul de Charlus juca poate, fără să bănuiască, un anume rol în această schimbare, căci adeseori el declara, fără să creadă nici un cuvînt din cele spuse, ci doar pentru a-i tachina, că după ce se vor căsători el nu-i va mai revedea şi-i va lăsa să zboare cu propriile lor aripi. Această idee era în sine cu totul insuficientă pentru a-1 desprinde pe Morel de tînăra fată, şi, rămînînd în mintea lui Morel, ea era gata, la momentul potrivit, să se combine cu alte idei ce aveau o afinitate cu ea şi capabile, după ce se realizase amestecul, să devină un puternic agent de ruptură.

Nu mi se întîmpla de altfel foarte des să-i întîlnesc pe domnul de Charlus şi pe Morel. Adeseori intraseră în prăvălia lui Jupien cînd eu plecam de la ducesă, căci plăcerea pe care o simţeam în preajma ei era atît de mare încît uitam nu numai aşteptarea anxioasă care preceda întoarcerea Albertinei, dar pînă si ora acestei întoarceri. Voi pune deoparte, printre aceste zile eînd mi-am prelungit vizita la doamna de Guermantes, una care a fost marcată de un mic incident a cărui crudă semnificaţie mi-a scăpat cu totul şi nu a fost înţeleasă de mine decît multă

47

vreme după aceea în acel siîrşit de după-amiază, doamna de Guermantes îmi dăduse, fiindcă ştia că îmi plac, nişte flori de seringa aduse din sudul Franţei. Cînd, după ce plecasem de la ducesă şi mă întorsesem la mine, Albertine se întorsese de la plimbare; m-am încrucişat pe scară cu Andree, pe care mireasma violentă a florilor pe care le aduceam păru a o incomoda.

„Cum, v-aţi întors? i-am spus. - Doar acum o clipă, dar Albertine avea de scris nişte scrisori şi m-a rugat să plec. - Nu crezi că pune la cale ceva urît? - Nicidecum, îi scrie mătuşii ei, cred. Dar ei nu-i plac miresmele puternice şi nu va fi îneîntată de florile pe care le-ai adus. - înseamnă că am avut o idee proastă! O să-i spun Francoisei să le pună pe scara de serviciu. - Să nu-ţi închipui că Albertine nu va continua să simtă mireasma. împreună cu cea a tuberozei, este poate cea mai persistentă. De altfel, cred că Francoise e plecată cu treburi. - Dar atunci cum voi putea intra în casă, căci astăzi n-am la mine cheia? - N-ai decît să suni, Albertine îţi va deschide. Şi poate că între timp se va fi întors poate şi Francoise."

îmi luai rămas bun de la Andree. De îndată ce am sunat, Albertine veni să-mi deschidă, treabă destul de complicată, căci Francoise nefiind sus, Albertine nu ştia de unde să aprindă lumina. în cele din urmă, putu să-mi deschidă, dar florile de seringa o puseră pe fugă. Le-am lăsat în bucătărie, astfel că întrerupîndu-şi scrisoarea (nu am înţeles de ce), prietena mea avu timp să se ducă în camera mea, de unde mă chemă, şi să se întindă pe patul meu. încă o dată, în acea clipă am găsit că toate acestea erau foarte fireşti, cel mult oarecum confuze, în orice caz insignifiante. Era cît pe ce să o surprind cu Andree, şi îşi oferise un mic răgaz stingînd toate luminile, mergînd la mine pentru a nu mă lăsa să-i văd patul în dezordine, şi se prefăcuse că tocmai scria o scrisoare. Dar vom vedea toate acestea mai tîrziu, toate acestea despre care n-am ştiut niciodată dacă erau sau nu adevărate.

Cu excepţia acestui incident unic, totul se petrecea normal cînd mă întorceam de la ducesă. Albertine neştiind dacă nu voi dori cumva să ies cu ea înainte de cină, îi găseam de obicei în anticameră pălăria, mantoul, umbrela,

pe care le lăsase la nimereală. De îndată ce, intrînd, le zăream, atmosfera casei devenea respirabilă. Simţeam că locul unui aer rarefiat îl luase deplina fericire. Eram salvat de la tristeţe, vederea acestor nimicuri mă făcea să o posed pe Albertine, alergam spre ea.

48în zilele cînd nu coboram la doamna de Guermantes, pentru ca timpul să treacă mai

uşor, în timpul acelei ore care preceda întoarcerea prietenei mele, răsfoiam un album de Elstir, o carte de Bergotte.

Atunci - cum operele înseşi care par a se adresa numai vederii şi auzului cer ca, pentru a le gusta, inteligenţa noastră trează să colaboreze strîns cu aceste două simţuri - scoteam fără să-mi dau seama din mine visele pe care Albertine le suscitase odinioară cînd încă nu o cunoşteam şi pe care le stinsese viaţa cotidiană. Le aruncam în fraza muzicianului sau în imaginea pictorului ca într-un creuzet, hrăneam cu ele opera pe care o citeam. Şi fără îndoială că aceasta îmi părea şi mai vie. Dar şi Albertine cîştiga fiind transportată astfel dintr-una din cele două lumi la care avem acces şi unde putem situa rînd pe rînd acelaşi obiect, scăpînd astfel de strivitoarea apăsare a materiei pentru a se juca în spaţiile fluide ale gîndirii. Mă găseam dintr-o dată, şi pentru o clipă, capabil să simt, pentru insipida fată, sentimente arzătoare. Ea avea în acel moment aparenţa unei opere de Elstir sau de Bergotte, simţeam o exaltare momentană pentru ea, văzînd-o la depărtarea unde o situa imaginaţia şi arta.

Curînd eram prevenit că se întorsese; dădusem poruncă să nu i se rostească numele dacă nu eram singur, dacă eram de exemplu cu Bloch, pe care îl sileam să mai rămînă o clipă, spre a nu risca să se întîlnească cu prietena mea. Căci ascundeam faptul că locuieşte cu mine, şi chiar că vine vreodată la mine, într-atît de mare îmi era teama că vreunul dintre prietenii mei se va îndrăgosti de ea şi o va aştepta afară, sau că, întîlnindu-se o clipă pe coridor sau în anticameră, ea ar fi putut să-i facă un semn şi să fixeze o întîlnire. Apoi auzeam foşnetul fustei Albertinei, care se îndrepta spre camera ei, căci din discreţie şi fără îndoială şi vrînd să mă menajeze, ca odinioară cînd cinam împreună la La Raspeliere, cînd se străduise să nu mă facă gelos, ea nu venea spre camera mea cînd ştia că nu sînt singur. Dar nu era numai din cauza asta, înţelegeam dintr-o dată. îmi aminteam, cunoscusem o primă Albertine, apoi brusc ea fusese schimbată într-o alta, cea de azi. Şi de această schimbare nu mă puteam face răspunzător decît pe mine însumi. Tot ceea ce mi-ar ti mărturisit cu uşurinţă, apoi firesc, cînd eram buni camarazi, nu-mi mai mărturisea de îndată ce crezuse că o iubesc, sau, fără poate să-şi spună numele Iubirii, ghicise la mine un sentiment inchizitorial care vrea să ştie, suferă totuşi pentru că ştie, şi caută să afle mai mult. Din acea zi ea îmi ascunsese totul. îmi

49ocolea camera dacă credea că eram aici nu numai, adeseori, cu o prietenă, dar şi cu un prieten, ea, ai cărei ochi se arătau odinioară atît de viu interesaţi cînd îi vorbeam despre o tînără fată: „Trebuie să încerci să o aduci, m-ar amuza să o cunosc.• Dar aparţine acelui gen pe care îl numeşti nu foarte onorabil.• Va fi cu atît mai nostim." în acel moment aş fi putut poate să

ştiu totul. Şi chiar cînd în micul cazinou ea îşi dezlipise sînii decei ai lui Andree, nu cred că o făcuse pentru că eram eu de faţă.ci din cauza lui Cottard, care, se gîndea ea desigur, i-ar fi stricatreputaţia, povestind ce văzuse33. Şi totuşi, încă de atunci, începuse să devină mai rigidă, cuvintele încrezătoare nu-i mai ieşeaudin gură, gesturile îi erau pline de rezervă. Apoi îndepărtase deea tot ceea ce ar fi putut să mă emoţioneze. Părţilor din viaţa eipe care nu le cunoşteam le dădea un caracter inofensiv, ignoranţa mea făcîndu-se complice şi accentuîndu-1. Şi acum, trans

formarea era adusă la îndeplinire, ea mergea de-a dreptul încamera ei dacă nu eram singur, nu numai ca să nu deranjeze,dar şi ca să-mi arate că puţin îi pasă de ceilalţi. Exista un singurlucru pe care ca nu l-ar mai face niciodată pentru mine, pe carenu l-ar fi făcut decît pe vremea cînd asta m-ar fi lăsat indiferent,pe care l-ar fi făcut cu uşurinţă tocmai din cauza asta, şi anumesă mărturisească. Voi fi obligat de-a pururi, ca un judecător, sătrag concluzii nesigure din unele imprudenţe de limbaj care eraupoate explicabile şi fără recursul la culpabilitate. Şi totdeauna eamă va simţi gelos şi judeeînd-o.

Logodna noastră începea să arate ca un proces şi o făcea să fie timidă ca o vinovată. Acum ea schimba vorba cînd în discuţie pomeneam despre bărbaţi sau femei care nu erau bătrîni. Ar fi trebuit să o întreb ceea ce voiam să ştiu, atunci cînd încă nu bănuia că sînt gelos din cauza ei. Trebuie să profităm de acest moment. Atunci prietena noastră ne vorbeşte despre plăcerile ei şi chiar despre mijloacele cu ajutorul cărora le ascunde de ceilalţi. Ea nu mi-ar mai fi mărturisit acum, cum făcuse la Balbec, pe jumătate pentru că era adevărat, pe jumătate pentru a se scuza că nu lasă să se vadă mai mult că mă iubeşte, căci o oboseam încă de atunci şi ea văzuse din felul tandru cum mă purtam cu ea că nu are nevoie să-mi arate că mă iubeşte tot atît cît le arăta altora pentru a obţine mai mult decît de la ei, ea nu mi-ar mai fi mărturisit acum ca atunci: „Găsesc că e stupid să laşi să se vadă pe cine iubeşti, eu fac tocmai invers: de îndată ce îmi place cineva, mă port ca şi cum nu i-aş da nici o atenţie. în felul ăsta nimeni nu ştie nimic." Cum! era aceeaşi Albertine de■istăzi cu pretenţiile ei la sinceritate şi susţinînd că toată lumea îi este indiferentă! Ea nu mi-ar mai fi enunţat această regulă acum! Se mulţumea, cînd vorbea cu mine, să o aplice spunîndu-mi despre cutare sau cutare persoană care mă putea nelinişti: „Ah! nu ştiu, nu am privit-o, e prea insignifiantă". Şi din cînd în cînd, pentru a preîntîmpina unele lucruri pe care le-aş putea afla, ea îmi făcea nişte mărturisiri pe care tonul cu care sînt spuse, înainte chiar ca noi să cunoaştem realitatea pe care trebuie să o denatureze, să o dezvinovăţească, le arată ca fiind tot atîtea minciuni.

Ascultînd paşii Albertinei cu plăcerea confortabilă de a gîndi că ea nu va mai ieşi din casă în seara asta, admiram faptul că pentru această tînără fată pe care odinioară crezusem că nu o voi putea niciodată cunoaşte, a se întoarce zilnic la ea acasă însemna tocmai a se întoarce acasă la mine. Plăcerea alcătuită din mister şi din senzualitate pe care o simţisem, efemeră şi fragmentară, la Balbec în seara cînd ea venise să se culce la hotel, se completase, se stabilizase, îmi umplea locuinţa odinioară goală cu o permanentă provizie de dulce linişte domestică, aproape familială, iradiind pînă şi pe coridoare, şi din care toate simţurile mele, cînd efectiv, cînd, în clipele cînd eram singur, în imaginaţie şi aşteptîndu-i întoarcerea, se hrăneau paşnic. Cînd auzeam închizîndu-se uşa de la camera Albertinei, dacă aveam un prieten la mine mă grăbeam să-1 fac să plece, nepărăsindu-1 decît cînd eram foarte sigur că se află pe scară, la nevoie eu însumi coborînd cîteva trepte.

Pe coridor, în întîmpinarea mea, venea Albertine. „Pînă cînd mă dezbrac, ţi-o trimit pe Andree, a urcat o secundă ca să-ţi spună bună seara." Şi, înfăşurată încă în marele văl gri care-i cobora din toca de cincila şi pe care i-1 dădusem la Balbec, ea se retrăgea şi intra în camera ei, ca şi cum ar fi ghicit că Andree, care avea din partea-mi însărcinarea de a veghea asupra ei, dîndu-mi nenumărate detalii, vorbindu-mi despre întîlnirea lor cu o persoană pe care o cunoşteam, mă va face să văd mai limpede în regiunile vagi unde se desfăşurase plimbarea pe care o făcuse toată ziua şi pe care eu nu o putusem imagina.

^ Defectele lui Andree se accentuaseră, ea nu mai era la fel de plăcută ca atunci cînd o cunoscusem. Exista acum în ca, la suprafaţă, un fel de otrăvită nelinişte, gata să se adune ca, la mare, firele de nisip, fie şi numai dacă

vorbeam despre ceva care ne plăcea Albertinei şi mie. Asta nu însemna că Andree nu putea să fie şi mai bună cu mine, s ă mă iubească mai mult - şi

Munu

UNIV6BSITA8Â

am avut adeseori dovada - decît oameni mai amabili. Dar cea mai mică aparentă de fericire pe care o aveam, dacă nu era pricinuită de ea, îi producea o impresie nervoasă, neplăcută precum zgomotul unei uşi trîntite. Ea admitea suferinţele la care nu participa, dar nu şi plăcerile; dacă mă vedea bolnav, se necăjea, mă plîngea, m-ar fi îngrijit. Dar dacă aveam fie şi o satisfacţie neînsemnată ca aceea de a mă întinde cu un aer fericit, închizînd o carte şi spunînd: „Ah! am petrecut două ore încîntătoare citind cutare carte amuzantă", aceste cuvinte, care le-ar fi făcut plăcere mamei, Albertinei, lui Saint-Loup, trezeau în Andree un fel de dezaprobare, sau poate doar un rău nervos. Satisfacţiile mele îi pricinuiau o agasare pe care nu o putea ascunde. Aceste defecte erau completate de altele încă şi mai grave; într-o zi cînd vorbeam despre acel tînăr atît de ştiutor în tot felul de lucruri ce ţineau de curse, de jocuri, de golf, dar atît de incult în rest34, pe care îl întîlnisem în micul grup de la Balbec, Andree începu să ricaneze: „Ştii, tatăl lui a furat, era cît pe ce să se deschidă un proces împotriva lui. Vor să arate şi mai mult că nu le pasă, dar eu mă amuz spunînd tuturor ce se întîmplă. Aş vrea să mă atace pentru denunţ calomnios. Ce depoziţie frumoasă aş face!" Ochii îi scînteiau. Or, am aflat că tatăl nu săvîrşise nici o faptă dezonorantă, şi că Andree ştia asta la fel de bine ca fiecare. Dar ea crezuse că fiul o dispreţuieşte, încercase ceva care să-1 pună în încurcătură, să-1 facă de ruşine, inventase un întreg roman cu depoziţii pe care în închipuirea ei urma să le facă şi, tot repetîndu-şi acele detalii, nu mai ştia poate ea însăşi dacă sînt sau nu adevărate.

Astfel, aşa cum devenise (şi chiar fără mîniile ei de scurtă durată şi nebuneşti), nu aş fi dorit să o văd, fie şi numai din cauza acelei răuvoitoare susceptibilităţi care înconjura cu o cingătoare aspră şi glacială adevărata ei natură, mai călduroasă şi mai bună. Dar informaţiile pe care numai ea putea să mi le dea despre prietena mea mă interesau prea mult pentru ca să neglijez un prilej atît de rar de a le afla. Andree intra, închidea uşa în urma ei; întîlniseră o prietenă, şi Albertine nu-mi vorbise niciodată despre ea. „Ce şi-au spus? - Nu ştiu, căci am profitat de faptul că Albertine nu era singură şi m-am dus să cumpăr lînă. - Să cumperi lînă? - Da, Albertine îmi ceruse asta. - Era un motiv în plus să nu te duci, poate că voia să te îndepărteze. - Dar mi-o ceruse înainte de a-şi întîlni prietena - Ah!" îi răspundeam eu, respirînd iar normal. Pe dată bănuiala mă cuprindea din nou: „Dar poate că îi dăduse dinainte o întîlnire prietenei sale şi

'52

pusese la cale un pretext ca să fie singură cu ea". De altfel, eram oare sigur că nu vechea ipoteză (cea potrivit căreia Andree nu-mi spuneanumai adevărul) era cea bună? Andree era poate de acord cu Albertine. La Balbec îmi spuneam că iubim o persoană ale cărei acţiuni par a fi mai curînd obiectul geloziei noastre; simţi că dacă ţi le-ar spune pe toate, te-ai lecui poate cu uşurinţă de iubire. Zadarnic îşi ascunde cu iscusinţă gelosul gelozia, ea este repede descoperită de cea care o inspiră şi care îşi are, la rîndu-i, iscusinţa ei. Ea caută să ne deturneze de la ceea ce ar putea să ne facă nefericiţi, şi reuşeşte, căci cum ar putea o frază neînsemnată să-i dezvăluie celui care nu-i în cunoştinţă de cauză minciunile pe care le ascunde? Nu o diferenţiem de celelalte; spusă cu spaimă, ea este ascultată cu o ureche neatentă. Mai tîrziu, cînd vom fi singuri, vom reveni asupra acestei fraze, ea nu ni se va mai părea cu totul adecvată realităţii. Dar ne-o amintim oare bine? Se pare că se naşte spontan în noi,

faţă de ea şi cu privire la exactitatea amintirii noastre, o îndoială de genul celor care fac ca atunci cînd eşti stăpînit de anumite stări nervoase să nu-ţi mai poţi aminti dacă ai tras zăvorul, şi asta nu numai prima oară, ci şi a cincizecea oară; s-ar spune că poţi reîncepe la nesfîrşit actul, fără ca el să fie vreodată întovărăşit de o amintire precisă şi eliberatoare. Cel puţin putem închide uşa a cincizeci şi una oară. în timp ce fraza neliniştitoare este în trecut, auzită într-un mod nesigur şi a cărei rostire reînnoită nu depinde de noi. Atunci ne exercităm atenţia asupra altor fraze, care nu ascund nimic şi singurul remediu pe care nu-1 vrem ar fi să ignorăm totul ca să nu mai dorim să ştim mai bine. De îndată ce gelozia este descoperită, ea este considerată de cea al cărei obiect este ca o neîncredere care autorizează înşelătoria. De altfel, pentru a încerca să aflăm ceva, chiar noi am luat iniţiativa de a minţi, de a înşela. Andree, Aime ne făgăduiesc să nu spună nimic, dar o vor face oare? Bloch n-a putut făgădui nimic de vreme ce nu ştia şi, e de ajuns ca Albertine să vorbească cu fiecare dintre cei trei, cu ajutorul a ceea ce Saint-Loup ar fi numit „frînturi de frază puse cap la cap", şi ea va şti că o minţim cînd pretindem că faptele ei ne sînt indiferente şi că sîntem moral incapabili să o punem sub supraveghere. Astfel, urmînd - cu privire la ceea ce făcea Albertine - infinitei mele îndoieli obişnuite, prea nedeterminată pentru a fi dureroasă, şi care era faţă de gelozie ceea ce sînt faţă de nefericire acele începuturi de uitare cînd liniştea se naşte uintr-o stare vagă. micul fragment de răspuns pe care mi-1 dăduse Andree suscita pe dată noi întrebări; nu reuşisem, explo-

53

rînd o parcelă din marea zonă care se întindea în jurul meu, decît să extind acel ţinut ce nu poate fi cunoscut şi care este pentru noi, cînd căutăm efectiv să ne-o reprezentăm, viaţa reală a unei alte persoane. Continuam să-i pun întrebări lui Andree, în timp ce Albertine, din discreţie şi pentru a-mi lăsa (ghicea oare ce se întîmplă?) tot răgazul, îşi prelungea dezbrăcatul în camera ei.

„Cred ca unchiul şi mătuşa Albertinei mă iubesc", îi spuneam eu cu nesăbuinţă lui Andree, fără să mă gîndesc la caracterul ei. Pe dată îi vedeam faţa lipicioasă schimonosindu-se, ca un sirop care se taie, urîţindu-se parcă pentru totdeauna. Gura ei căpăta o expresie amară. Nu mai rămînea nimic din tinereasca-i veselie pe care, ca tot micul lor grup şi în ciuda firii ei suferinde, o manifesta în anul primei mele şederi la Balbec şi care acum (este adevărat că Andree avea cîţiva ani în plus) dispărea atît de repede de pe chipul ei. Dar fără să vreau aveam să-i stîrnesc din nou veselia, înainte ca Andree să mă fi părăsit pentru a se duce să cineze la ea acasă. „Cineva mi-a vorbit astăzi despre tine în termeni extraordinar de elogioşi", îi spuneam. Pe dată o rază de bucurie îi lumina privirea şi ea părea că mă iubeşte cu adevărat Evita să mă privească, dar rîdea privind în gol cu nişte ochi deveniţi dintr-o dată rotunzi. „Cine anume?" întreba ea cu un interes naiv şi lacom. îi spuneam şi, oricine ar fi fost acea persoană, Andree era fericită.

Apoi sosea ora plecării şi ea mă părăsea. Albertine se întorcea lîngă mine; se dezbrăcase, purta unul din frumoasele halate de crepe de Chine, sau una dintre rochiile japoneze a căror descriere i-o cerusem doamnei de Guermantes, pentru mai multe dintre ele anumite precizări suplimentare fiindu-mi date de doamna Swann, într-o scrisoare care începea prin aceste cuvinte: „După lunga ta absenţă, am crezut, citindu-ţi scrisoarea despre ale mele tea gown, că primesc veşti de la un strigoi". Albertine avea în picioare pantofi negri împodobiţi cu briliante, pe care Francoise îi numea cu furie saboţi, asemenea celor pe care prin fereastra salonului văzuse că doamna de Guermantes îi poartă la ea acasă seara, iar ceva mai tîrziu Albertine avu un fel de papuci, unii de şevro auriu, alţii de cincila, pe care îmi era plăcut să-i privesc, pentru că atît unii cît şi ceilalţi

erau parcă semnele (alt fel de încălţăminte nu ar fi fost) faptului că locuieşte la mine. Ea avea şi lucruri pe care nu i le dădusem eu, ca de pildă un frumos inel de aur. Am admirat pe el aripile desfăşurate ale unui vultur. „Mi 1-a dat mătuşa mea, îmi spuse

54E totuşi uneori drăguţă cu mine. Mă îmbătrîneşte, pentru că j j_a jat cînd

am împlinit douăzeci de ani."Lui Albertine îi plăceau toate aceste lucruri frumoase mult mai mult decît

ducesei, pentru că, asemenea oricărui obstacol ce se opunea unei posesiuni (ca, pentru mine, boala, din pricina căreia călătoriile erau atît de dificile şi totodată atît de dorite de mine), sărăcia, mai generoasă decît opulenţa, dă femeilor nu atît rochia pe care nu şi-o pot cumpăra, cît dorinţa de a avea această rochie, dorinţă care este adevărata cunoaştere, amănunţită, aprofundată. Ea, pentru că nu-şi putuse oferi aceste lucruri, eu, pentru că, comandîndu-i-le, încercam să-i fac plăcere, eram ca nişte studenţi care ştiu dinainte totul despre tablourile pe care sînt nerăbdători să se ducă să le vadă la Dresda sau la Viena. în timp ce femeile bogate, printre nenumăratele lor pălării şi rochii, sînt ca acei vizitatori cărora plimbarea printr-un muzeu, neprecedată de nici o dorinţă, le dă doar o senzaţie de zăpăceală, de oboseală şi de plictis. Cutare tocă, sau cutare mantou de zibe-lină, sau cutare rochie de casă cu mîneci căptuşite cu mătase roz creată de Douchet căpătau pentru Albertine, care le văzuse, le rîvnise şi, datorită exclusivismului şi minuţiozităţii care caracterizează dorinţa, le izolase totodată de rest, într-un vid pe care se profila de minune căptuşeala sau eşarfa, şi care le cunoscuse în toate părţile lor - şi pentru mine care mă dusesem la doamna de Guermantes să încerc să o fac să-mi explice în ce consta particularitatea, superioritatea, şicul acelui lucru, şi inimitabila cupă a marelui croitor - o importanţă, un farmec pe care nu le aveau cu siguranţă pentru ducesă, sătulă înainte chiar de a avea poftă de ele, sau chiar pentru mine dacă le-aş fi văzut cu cîţiva ani în urmă, întovărăşind vreo femeie elegantă în vreunul din plicticoasele sale drumuri pe la croitorese. Cu siguranţă o femeie elegantă, şi Albertine devenea treptat tocmai asta. Căci dacă fiecare lucru pe care i-1 comandam era în genul lui cel mai frumos, cu toate rafinamentele pe care le-ar fi pretins doamna de Guermantes sau doamna Swann, Albertine începea totodată să aibă multe asemenea lucruri. Dar asta avea puţină importanţă dat fiind că îi plăcuseră mai întîi şi în mod izolat Cînd ţi-a plăcut la nebunie un pictor, apoi un altul, poţi în cele din urmă sa ai pentru tot muzeul o admiraţie deloc glacială, căci e alcătuită din iubiri succesive, fiecare exclusivă la vremea ei, şi care pînă la urmă s-au pus cap la cap şi s-au împăcat între ele.

De altfel, ea nu era frivolă, citea mult cînd era singură şi îmi citea cu voce tare cînd era cu mine. Devenise extrem de inteli-

55gentă. Spunea, înşelîndu-se de altfel: „Sînt îngrozită cînd mă gîndesc că fără tine aş fi rămas o proastă. Nu spune că nu-i aşa, mi-ai deschis o lume de idei pe care nu le bănuiam şi puţinul care sînt ţi-1 datorez doar ţie."

Se ştie că vorbise în acelaşi fel despre influenţa mea asupra lui Andree. Fie una, fie cealaltă aveau oare un sentiment pentru mine? Şi ce erau, în ele însele, Albertine şi Andree? Pentru a o şti ar trebui să vă imobilizez, să nu mai trăiesc în acea aşteptare perpetuă faţă de voi care sînteţi mereu altele, ar trebui să nu vă mai iubesc, pentru a vă fixa ar trebui să nu mai cunosc interminabila voastră sosire care mă descumpăneşte totdeauna, o, tinere fete, o, rază ce revine în vîrtejul în care palpităm de dorinţa de a vă vedea apărînd din nou, nerecunoseîndu-vă decîî cu mare greutate, în viteza vertiginoasă a luminii. Am ignora poate această viteză şi totul ni s-ar părea nemişcat, dacă o atracţie sexuală nu ne-ar face să alergăm spre voi, picături de aur mereu altele şi care ne depăşesc totdeauna aşteptarea. De

fiecare dată, o tînără fată seamănă atît de puţin cu ceea ce era ultima oară (sfărîmînd încă de îndată ce o vedem amintirea pe care i-o păstrasem şi dorinţa pe care ne-o propuneam) îneît stabilitatea de natură pe care i-o presupunem nu-i decît fictivă şi pentru comoditatea vorbirii. Ni s-a spus că o frumoasă şi tînără fată este tandră, iubitoare, însufleţită de sentimentele cele mai delicate. Imaginaţia noastră crede asta, şi cînd ne apare pentru prima oară, sub cununa cîrlionţată a părului blond, discul chipului ei roz, ne temem aproape că această prea virtuoasă soră ne va răci şi pe noi prin chiar virtutea ei, că ea nu va putea fi niciodată pentru noi amanta pe care ne-am dorit-o. Cîte confidenţe îi facem încă din prima clipă, încrezîndu-ne în nobleţea inimii ei, cîte planuri ne facem împreună! Dar după cîteva zile ne pare rău că i-am făcut atîtea confidenţe, căci roza şi tînără fată de noi întîlnită ne vorbeşte a doua oară precum o lubrică Furie. în feţele succesive pe care după o pulsaţie de cîteva zile ni le prezintă roza lumină interceptată, nu mai este nici măcar sigur că un movimentum exterior acestor tinere fete nu le-a modificat aspectul, şi asta s-ar fi putut întîmpla cu tinerele mele fete de la Balbec. Ne este lăudată blîndeţea, puritatea unei fecioare. Dar după aceea se simte că ceva mai pipărat ne-ar plăcea şi mai mult şi este sfătuită să se arate mai îndrăzneaţă. în sine era ea mai curînd aşa decît altfel? Poate că nu, dar capabilă să aibă acces la atîtea posibilităţi diverse în vîrtejul vieţii! în cazul alteia, care atrăgea prin ceva implacabil

56(dorinţa noastră fiind să supunem în felul nostru tocmai acel ceva), ca, de exemplu, pentru teribila acrobată din Balbec, care atingea, făcîndu-şi salturile, craniile bătrînilor domni înspăimîn-tati °ce decepţie cînd, în noua faţă oferită de această figură, în clipa cînd îi spuneam vorbe tandre şi exaltate de amintirea cruzimii ei fată de ceilalţi, o auzeam spunîndu-ne chiar de la început că este timidă, că nu ştie să spună nimic de bun-simţ cuiva cînd îl întîlneşte prima oară, într-atît îi era de teamă, şi că numai după vreo cincisprezece zile va putea sta de vorbă în linişte cu noi! Oţelul devenise bumbac, nu vom mai avea nimic de sfărîmat, de vreme ce ea îşi pierdea de la sine orice consistenţă. De la sine, dar poate că din vina noastră, căci iubitoarele cuvinte pe care le adresasem Durităţii îi sugeraseră poate, chiar fără ca ea să-şi fi făcut vreun calcul interesat, să fie iubitoare. (Ceea ce ne dezola, dar nu era decît pe jumătate lipsit de îndemnare, căci recunoştinţa pentru atîta blîndeţe avea poate să ne oblige la mai mult decît îneîntarea în faţa cruzimii învinse.) Nu spun că nu va veni o zi cînd, nici chiar acestor luminoase tinere fete nu le vom mai acorda trăsături foarte contrastante, dar atunci ele vor fi încetat să ne mai intereseze, intrarea lor nu va mai fi pentru inima noastră apariţia pe care o aştepta să fie alta şi care o tulbură de fiecare dată cu noi întruchipări. Imobi-litatea lor va veni din indiferenţa noastră, care le va lăsa pradă judecăţii minţii. Aceasta nu va trage de altfel o concluzie mult mai categorică, fiindcă după ce va fi judecat că un defect, predominant la una, era din fericire absent la cealaltă, va vedea că acel defect se răscumpăra printr-o calitate preţioasă. Astfel îneît din falsa judecată a inteligenţei, care nu intră în joc decît cînd interesul încetează, vor ieşi definite caractere stabile de tinere „fete, care nu ne vor face să aflăm mai mult despre ele decît surprinzătoarele chipuri apărute în fiecare zi cînd, în viteza ameţitoare a aşteptării, prietenele noastre ni se înfăţişau în fiecare zi, în liecare săptămînă, prea diferite ca să ne permită, acea cursă neoprindu-se, să clasificăm, să ierarhizăm. In ceea ce priveşte sentimentele noastre, am vorbit despre asta mult prea des pentru a o mai spune o dată, adeseori o iubire nu este decît asocierea unei imagini de tînără fată (care altminteri ne-ar fi devenit repe-e insuportabilă) cu bătăile de inimă inseparabile de o aşteptare interminabilă, zadarnică, şi de felul cum „ne-a tras clapa" domnişoara, nevenind la întîlnire. Toate acestea nu sînt adevărate decît pentru tinerii cu imaginaţie în faţa tinerelor fete schimbă-oare. încă din vremea cînd povestirea noastră a avut loc, se

57pare, am aflat asta mai tîrziu, că nepoata lui Jupien îşi schimbase părerea despre Morel şi domnul de Charlus. Şoferul meu, venind în ajutorul iubirii ei pentru Morel, îi lăudase infinitele sentimente delicate cu care era înzestrai violonistul, în care ea nu era decît prea înclinată sa creadă. Şi, pe de altă parte, Morel îi vorbea întruna despre rolul de călău exercitat de către domnul de Charlus împotriva lui şi pe care ea îl atribuia răutăţii, neghicind că e vorba de iubire. Era, de altfel, silită să constate că domnul de Charlus asista tiranic la toate întrevederile lor. Şi co-roborînd toate acestea, ea le auzea şi pe femeile din societatea înaltă vorbind despre răutatea atroce a baronului. Or, nu demult, judecata ei fusese pe de-a-ntregul răsturnată. Ea descoperise la Morel (dar asta nu a împiedicat-o să continue a-1 iubi) adîncuri de răutate şi de perfidie, de altfel compensate printr-o blîndete ce se vădea adeseori şi o sensibilitate reală, iar la domnul de Charlus o bunătate nebănuită şi imensă, amestecată cu o duritate pe care ea nu o mai cunoscuse. Astfel, ea nu putuse să-şi formuleze o judecată mai definită asupra a ceea ce erau, fiecare în sine, violonistul şi protectorul său, mai mult decît mine asupra lui Andree, pe care o vedeam totuşi zilnic, şi asupra Albertinei, care trăia în aceeaşi casă cu mine.

în serile cînd aceasta din urmă nu-mi citea cu voce tare, ea îmi cînta la pian sau începea cu mine o partidă de dame, sau o conversaţie pe care le întrerupeam spre a o săruta. Raporturile noastre erau de o simplitate odihnitoare. însuşi vidul vieţii sale o făcea pe Albertine să manifeste un fel de fervoare şi de supunere pentru singurele lucruri pe care i le ceream. îndărătul acestei fete, ca şi îndărătul luminii purpurii care cădea în partea de jos a perdelelor mele, la Balbec, în timp ce se pornea concertul muzicienilor, se profilau sidefii unduirile albastre ale mării. Nu era ea oare într-adevăr (ea, în adîncul căreia sălăşluia în mod obişnuit o idee despre mine atît de familiară încît după mătuşa ei eu eram poate persoana pe care o diferenţia cel mai puţin de ea însăşi) tînăra fată pe care o văzusem prima oară la Balbec, îmbrăcată într-o cămaşă sport, cu ochii săi insistenţi şi surîză-tori, încă necunoscută, subţire ca o siluetă profilată pe val? Cînd le regăseşti, aceste efigii păstrate intacte în memorie te uimesc prin lipsa lor de asemănare cu fiinţa pe care o cunoşti; înţelegi atunci ce muncă de modelare îndeplineşte zilnic obişnuinţa In farmecul pe care îl avea Albertine la Paris, lîngă căminul meu în care ardea focul, trăia încă dorinţa pe care mi-o inspirase cortegiul insolent şi înflorit care se desfăşura de-a lungul plajei

58■ ma cum Rachel întruchipa pentru Saint-Loup, chiar după ce silise să renunţe la ea, prestigiul vieţii de actor, în această Albertine claustrată în casa mea, departe de Balbec, de unde o luasem cu mine în mare grabă, subzistau tulburarea, descumpănirea socială, vanitatea neliniştită, dorinţele rătăcitoare ale vieţii dintr-o staţiune balneară de pe malul mării. Era atît de bine închisa ca într-o colivie îneît în anumite seri nu îi transmiteam să vină din camera ei în camera mea, ea, pe care odinioară toată lumea o urma, ea pe care cu atîta greutate o ajungeam din urmă cînd alerga pe bicicletă şi pe care nici măcar liftierul nu mi-o putea aduce , nelăsîndu-mi nici o speranţă că va veni, ea, pe care o aşteptam totuşi toată noaptea. Nu fusese, oare, Albertine în faţa hotelului ca o mare actriţă a plajei în flăcări, aţîţînd geloziile cînd înainta în acest teatru al naturii, nevorbind nimănui, violentîndu-i pe obişnuiţii locului, dominîndu-şi prietenele, şi această actriţă atît de rîvnită nu era, oare, cea care, retrasă de mine de pe scenă, închisă în casa mea, era la adăpost de dorinţele tuturor celor care de acum înainte aveau să o caute zadarnic, cînd în camera mea, cînd în camera ei, unde desena sau cizela cîte ceva?

Fără îndoială, în primele zile de la Balbec. Albertine părea a fi într-un plan paralel cu cel în care trăiam eu, dar care se apropiase de el (cînd fusesem la Elstir), apoi îl întîlnise, pe măsură ce se îndeseau relaţiile mele cu ea, la Balbec, la Paris, apoi iar la Balbec. De altfel, cîtă diferenţă între cele două tablouri ale staţiunii

Balbec, de la prima şedere şi de la a doua, compuse din aceleaşi vile de unde ieşeau aceleaşi tinere fete în faţa aceleiaşi mări! In prietenele Albertinei din cea de a doua şedere, atît de bine cunoscute de mine, cu calităţi şi cu defecte atît de net gravate pe chipul lor, le puteam regăsi pe acele proaspete şi misterioase necunoscute care odinioară îmi dădeau bătăi de inimă de cîte ori poarta vilei lor scîrţîia pe nisip, şi de cîte ori atingeam în treacăt fremătătoarele tufe de cătină? Marii lor ochi se resorbiseră de atunci, fără îndoială pentru că ele nu mai erau nişte copile, dar şi pentru că aceste îneîntătoare necunoscute, actriţe din romanţiosul prim an, şi despre care ceream întruna informaţii, nu mai aveau pentru mine nici un mister. Ele deveniseră pentru mine, pentru că se supuseseră capriciilor mele, nişte simple tinere fete în floare, iar eu eram foarte mîndru că izbutisem să culeg, să răpesc tuturor, cel mai frumos trandafir.

Intre eele două decoruri, atît de diferite unul de celălalt, de la Balbec, exista intervalul de mai mulţi ani de la Paris, pe Iun-

gul parcurs al cărora se situau alîtea vizite ale Albertinei. O vedeam în diferiţi ani ai vieţii mele ocupînd în raport cu mine poziţii diferite care mă făceau să simt frumuseţea spaţiilor interferate, ace] îndelung timp care trecuse, timp în care nu o văzusem, şi pe a căror diafană profunzime roza persoană pe care o aveam în faţa mea se modela cu misterioase umbre şi un puternic relief. El se datora de altfel suprapunerii nu numai a imaginilor succesive care fuseseră pentru mine Albertine, dar şi marilor calităţi ale inteligenţei şi ale inimii, defectelor de caracter, şi unele şi altele nebănuite de mine, pe care Albertine, într-o germinare, o multiplicare a ei înseşi, o eflorescentă cărnoasă cu întunecate culori, le adăugase unei naturi odinioară aproape inexistentă, acum greu de aprofundat Căci fiinţele, chiar şi cele la care am visat atît de mult încît nu ne mai păreau decît o imagine, o figură de Benozzo Gozzoli profilîndu-se pe un fond verzui, şi despre care eram dispuşi să credem că singurele lor variaţii ţineau de punctul în care ne plasasem ca să le privim, de distanţa care ne depărta de ele, de ecleraj, aceste fiinţe, în timp ce se schimbă în raport cu noi, se schimbă şi în ele însele; şi avusese loc o îmbogăţire, o solidificare şi o creştere de volum în figura odinioară doar profilată pe mare. în rest, nu numai marea de la sfîrşitul zilei trăia pentru mine în Albertine, ci uneori marea aţipită pe plajă în nopţile cu clar de lună. Cîteodată, într-adevăr, cînd mă ridicam să iau o carte din cabinetul tatei, prietena mea, care îmi ceruse permisiunea să se întindă pe pat în acest răstimp, era atît de obosită de lunga plimbare în aer liber de dimineaţă şi de după-amiază, încît chiar dacă nu aş fi rămas decît cîteva clipe în afara camerei mele, întorcîndu-mă aici o găseam pe Albertine adormită şi nu o trezeam. întinsă pe patul meu, într-o atitudine de un firesc ce nu ar fi putut fi inventat, semăna, îmi spuneam, cu o floare cu lungă tulpină care ar fi fost aşezată aici; şi chiar aşa şi era: puterea de a visa pe care nu o aveam decît în absenţa ei, eu mi-o regăseam în acele clipe lîngă ea, ca şi cum dormind ea devenise o plantă. Astfel somnul ei realiza într-o anumită măsură posibilitatea iubirii; singur, mă puteam gîndi la ea, dar îmi lipsea, nu o posedam. Prezentă, îi vorbeam, dar eram prea absent din mine însumi pentru a putea gîndi. Cînd dormea, nu trebuia să mai vorbesc, ştiam că nu mai eram privit de ea, nu mai trebuia să trăiesc la suprafaţa fiinţei mele. Inchizînd ochii, pierzîndu-şi conştiinţa, Albertine lepăda-se. una după alta, diferitele ei caracteristici de umanitate care

60nâ decepţionaseră încă din ziua cînd o cunoscusem. Ea nu mai era însufleţită decît de viata inconştientă a vegetalelor, a copacilor viaţă mai diferită de a mea, mai stranie şi care totuşi îmi aparţinea mai mult. Eul ci nu se arăta în orice clipă, ca atunci cînd stăteam de vorbă, prin ieşirile gîndului nemărturisit şi ale privirii. Ea chemase în sine tot ceea ce din ea era afară, se refugiase, închisă, rezumată, în corpul ei. Ţinînd-o sub privirea mea? în mîinile mele, aveam

impresia că o posed întreagă, impresie pe care nu o aveam cînd era trează. Viaţa ei îmi era supusă mie, îşi trimitea spre mine suflul uşor. Ascultam murmu-rul acestei emanaţii misterioase, lină precum zefirul mării, feerică precum clarul de lună, murmurul somnului ei. Atîta vreme cît persista puteam să visez la ea şi totuşi să o privesc, iar cînd somnul acesta devenea mai adînc, să o ating, să o îmbrăţişez. Simţeam atunci o iubire pentru un lucru la fel de pur, la fel de imaterial, la fel de misterios ca şi creaturile neînsufleţite care sînt frumuseţile naturii. Şi într-adevăr, de îndată ce dormea puţin mai adînc, ea înceta să mai fie doar planta care fusese, somnul ei, pe marginea căruia visam cu o proaspătă voluptate de care nu m-aş fi săturat niciodată şi pe care aş fi putut-o gusta la nesfîrşit, era pentru mine un întreg peisaj. Somnul ei îmi punea alături ceva tot atît de calm, tot atît de senzual delicios ca acele nopţi cu lună plină din golful de la Balbec, devenit lin precum un lac şi pe malul căruia ramurile abia dacă se mişcă; loc unde, întins pe nisip, ai asculta la nesfîrşit cum se sfărîmă refluxul pe plajă. Intrînd în cameră rămăsesem în picioare pe prag neîndrăznind să fac vreun zgomot şi nici nu auzeam altul decît cel al respiraţiei sale ce-i expira pe buze, la intervale intermitente şi regulate, ca un reflux, dar mai somnoros şi mai blînd. Şi în clipa cînd urechea mea prindea acel zgomot divin, mi se părea că era, condensată în el, întreaga persoană, întreaga viaţă a îneîntătoarei captive, întinsă acolo sub ochii mei. Trăsuri treceau cu mare zgomot pe stradă, fruntea ei rămînea la fel de nemişcată, la fel de pură, suflul ei rămînea la fel de uşor, redus la simpla expirare a aerului necesar. Apoi, văzînd că somnul ei nu va fi tulburat, înaintam prudent, mă aşezam pe scaunul care era alături de pat, apoi chiar pe pat Am petrecut seri fermecă-toare stînd de vorbă, jucînd cărţi cu Albertine, dar niciodată seri aht de liniştite ca atunci cînd o priveam cum doarme. Deşi cînd

ecarea. cînd juca cărţi, ea avea acel firesc pe care nici o actriţă ™r fi putut imita, somnul ei îmi oferea un firesc mai

61profund, un firesc de gradul doi. Părul ei coborît de-a lungul chipului roz se răsfira alături pe pat şi uneori o şuviţă izolată şi dreaptă realiza acelaşi efect de perspectivă ca şi acei arbori lunari, subţiratici şi palizi pe care îi zăreşti, drepţi, în fundalul tablourilor rafaeleşti ale lui Elstir36. Dacă buzele Albertinei erau închise, în schimb de acolo de unde stăteam eu, pleoapele ei păreau atît de puţin împreunate îneît aş fi putut aproape să mă întreb dacă dormea cu adevărat. Totuşi, aceste pleoape coborîte puneau pe chipul ei acea continuitate perfectă pe care ochii nu o întrerup. Există fiinţe al căror chip capătă o frumuseţe şi o măreţie neobişnuite doar pentru că e absentă privirea. O măsurăm din ochi pe Albertine întinsă la picioarele mele. Din cînd în cînd era străbătută de o agitaţie uşoară şi inexplicabilă ca frunzişul pe care o briză neaşteptată îl învolburează timp de cîteva clipe. Ea îşi atingea părul, apoi, nefăcînd gestul aşa cum îl voia, îşi ducea încă o dată mîna la păr cu mişcări atît de consecvente, atît de voluntare, îneît eram convins că se va trezi. Dar nicidecum, ea redevenea calma în somnul pe care nu-1 părăsise. Rămînea de acum înainte nemişcată. îşi pusese mîna pe piept cu o mişcare a braţului atît de naiv copilărească îneît eram silit privind-o să-mi înăbuş surîsul pe care ni-1 aduc pe buze copiii mici prin seriozitatea, inocenţa şi graţia lor. Eu care cunoşteam mai multe Albertine într-una singură, mi se părea că văd multe altele încă odihnindu-se lîngă mine. Sprîncenele ei arcuite cum nu le mai văzusem niciodată îi ocroteau pleoapele uşor umflate ca un cuib moale de alcion. Rase, atavisme, vicii se odihneau pe chipul ci. De fiecare dată cînd îşi schimba poziţia capului crea o femeie nouă, adeseori nebănuită de mine. Mi se părea că posed nu una, ci nenumărate tinere fete. Respiraţia ei devenită treptat mai adîncă îi înălţa cu regularitate pieptul şi, deasupra, mîinile încrucişate, perlele, deplasate în mod diferit de aceeaşi mişcare, ca acele bărci, acele lanţuri de

ancorat pe care le clatină mişcarea valului. Atunci, simţind că doarme adînc şi că nu mă voi izbi de stîncile conştiinţei acoperite acum de marea deplină a somnului profund, săream deliberat şi fără cel mai mic zgomot în pat, mă culcam lîngă ea, o apucam cu un braţ de mijloc, îmi puneam buzele pe obrazul şi pe inima ei, apoi pe toate părţile corpului ei îmi puneam singura mînă rămasă liberă, şi care, ca şi perlele, era ridicată de respiraţia Albertinei; eu însumi eram deplasat uşor de mişcarea ei regulată. Mă îmbarcasem pe somnul Albertinei.

62Uneori mă Tăcea să gust o plăcere mai puţin pură. Pentru sta nu trebuia să

iac nici o mişcare, lăsam să-mi atîrne piciorul linindu-1 de al ei, ca o vîslă pe care o laşi liberă şi căreia îi imprimi din cînd în cînd o uşoară oscilaţie ce seamănă cu bătaia intermitentă de aripi a păsărilor care dorm în aer. Alegeam ca să ) privesc acea faţă a chipului ei pe care nu o vedeai niciodată şi care era atît de frumoasă. La rigoare, înţelegi că scrisorile pe care ţi le scrie cineva sînt aproape asemănătoare între ele şi desenează o imagine destul de diferită de persoana pe care o cunoşti, constituindu-i o a doua personalitate. Dar mult mai ciudat este ca o femeie, să fie lipită, precum Rosita de Doodica37, de o altă femeie, a cărei frumuseţe diferită te face să induci un alt caracter, şi ca să o vezi pe una trebuie să te aşezi din profil, iar ca să o vezi pe cealaltă, în faţă. Zgomotul respiraţiei ei devenind mai puternic putea da iluzia unui gîfîit voluptuos şi cînd gîfîitul meu luase sfîrşit, puteam să o sărut fără să-i fi întrerupt somnul. Mi se părea în acele clipe că o posedasem mai complet, ca pe un lucru inconştient şi fără rezistenţă din muta natură. Nu mă nelinişteau cuvintele pe care le lăsa uneori să-i scape în timp ce dormea, nu le înţelegeam semnificaţia şi, de altfel, indiferent de persoana necunoscută pe care ar fi numit-o, mîna ei, uneori însufleţită de un uşor frison, se crispa o clipă pe mîna mea, pe obrazul meu. îi gustam somnul cu o iubire dezinteresată şi liniştitoare, aşa cum rămîneam ore întregi să ascult rostogolirea valului. Poate că fiinţele trebuie să fie capabile să te facă să suferi mult pentru ca, în orele cînd te-ai însănătoşit să-ţi ofere acelaşi calm liniştitor ca şi natura. Nu trebuia să-i răspund ca atunci cînd stăteam de vorbă, şi chiar aş fi putut să tac, cum făceam şi atunci, cînd ea vorbea, dar auzind-o cum vorbeşte nu coboram totuşi atît de mult în ea. Continuînd să aud, să culeg din clipă în clipă murmurul liniştitor, ca o imperceptibilă briză, al răsuflării ei pure, o întreagă existenţă fiziologică era în faţa mea, era a mea; tot atît de mult timp cît rămîneam odinioară culcat pe plajă, sub lumina lunii, aş fi rămas să o privesc, să o ascult Uneori s-ar fi zis că marea se învolbura, că furtuna se lacea simţită pînă în golf, şi începeam ca şi ea să-i ascult suflul zgomotos.

Cîteodată, cînd îi era prea cald, ea îşi scotea pe jumătate adormită chimonoul, pe care-1 arunca pe un fotoliu. în timp ce dormea, îmi spuneam că toate

scrisorile ei erau în buzunarul interior y acestui chimonou, în care le punea totdeauna O semnătură, o n îlnire hxată ar fi fost de ajuns pentru a dovedi o

minciună sau

63a risipi o bănuială. Cînd simţeam că somnul Albertinei e adînc, părăsind patul în care o contemplam de multă vreme fără să fac o singură mişcare, riscam un pas, cuprins de o curiozitate arzătoare, simţind secretul acestei vieţi oferit, dezlînat şi fără apărare pe acest fotoliu. Poate că făceam acest pas şi pentru ca devine pînă la urmă obositor să priveşti pe cineva care doarme fără să te mişti. Şi astfel, în vîrful picioarelor, întorcîndu-mă întruna să văd dacă Albertinc nu se trezeşte, mă duceam pînă la fotoliu. Acolo mă opream, rămîneam multă vreme aşa, privind chimonoul aşa cum o privisem îndelung pe Albertinc Dar (şi poate că am greşit) nu m-am atins niciodată de chimono, nu mi-am băgat niciodată mîna în buzunarul lui, nu m-am uitat la scrisori. în cele din urmă, văzînd că nu mă voi hotărî, porneam iar în vîrful picioarelor, mă

întorceam lîngă patul Albertinei şi începeam din nou să o privesc cum doarme, pe ea care nu-mi spunea nimic, în timp ce vedeam pe un braţ al fotoliului chimonoul care poate mi-ar fi spus multe lucruri. Şi tot aşa cum unii oameni închiriază cu o sută de franci pe zi o cameră la hotelul din Balbec pentru a respira aerul mării, găseam cu totul firesc să cheltuiesc mai mult decît atît pentru ea, de vreme ce îi aveam răsuflarea lîngă obrazul meu, în gura ei pe care o întredeschideam lipind-o de a mea, pe unde atingîndu-mi limba trecea viaţa ei.

Dar această plăcere de a o vedea dormind, şi care era la fel de minunată ca şi aceea de a o simţi cum trăieşte, era curmată de o alta, şi anume de cea de a o vedea trezindu-se. Era, într-un grad mai profund şi mai misterios, însăşi plăcerea de a şti că locuieşte la mine. Fără îndoială că mă bucuram după-amiaza, cînd ea cobora din trăsură, că se întorcea în apartamentul meu. Mă bucuram încă şi mai mult că, atunci cînd din adîncul somnului urca ultimele trepte ale scării viselor, ea renăştea la conştiinţă şi la viaţă în camera mea, se întreba o clipă „unde sînt?", şi văzînd obiectele de care era înconjurată, lampa a cărei lumină o făcea să clipească uşor din ochi, putea să-şi răspundă că era la ea acasă, constatînd că se trezeşte în casa mea. în acel prim moment delicios de nesiguranţă, mi se părea că o posedam din nou mai complet, de vreme ce în loc ca după ce ieşise la plimbare să intre în camera ei, camera mea, de îndată ce va fi recunoscută de Albertine, o va înconjura, o va cuprinde, fără ca ochii prietenei mele să manifeste vreo tulburare, rămînînd la fel de calmi ca şi cum ea nu ar fi dormit. Ezitarea trezirii, revelată de tăcerea ei, nu era şi de privirea ei.

64Ea începea să vorbească, spunîndu-mi: „Dragă" sau „Dragul «eu", urmate şi

unul şi celălalt de numele meu de botez, ceea X dî'nd naratorului prenumele autorului acestei cărţi, ar fi fost: Draffă Marcel", „Dragul meu Marcel38". Nu mai îngăduiam de atunci ca în familie părinţii mei, numindu-mă şi ei „dragul meu", să răpească preţul de fiinţe unice cuvintelor minunate pe care mi le spunea Albcrtine. în timp ce mi le spunea, ea făcea o mică strîmbătură pe care o schimba repede într-o sărutare. Pe cît de repede adormise, tot pe atît de repede se trezise.

Nu mai mult decît deplasarea mea în timp, nu mai mult decît faptul de a privi o tînără fată aşezată lîngă mine sub lampa care o luminează altfel deeît soarele cînd dreaptă înainta de-a lungul marii, această îmbogăţire reală, acest progres autonom al Albertinei nu era cauza importantă a diferenţei dintre felul meu de a o vedea acum şi felul meu de a o vedea la început la Balbec. Ani mai numeroşi ar fi putut separa cele două imagini fără să aducă o schimbare atît de completă; ea se produsese, esenţială şi bruscă, atunci cînd aflasem că prietena mea aproape că fusese crescută de prietena domnişoarei Vintcuil. Dacă odinioară fusesem cuprins de exaltare crezînd că văd un mister în ochii Albertinei, acum nu eram fericit decît în clipele cînd din aceşti ochi, din aceşti obraji chiar, strălucitori ca şi ochii, cînd plini de dulceaţă, cînd atît de repede posomoriţi, izbuteam să expulzez orice mister. Imaginea pe care o căutam, în care mă odihneam, cu care aş fi vrut să mor în braţe nu mai era o Albertine cu o viaţă necunoscută, ci o Albertine cunoscută de mine pe cît era cu putinţă (şi din această cauză, iubirea aceasta nu putea fi durabilă decît cu condiţia de a rămîne nefericită, căci prin definiţie nu mulţumea nevoia de mister), o Albertinc care să nu reflecteze o lume îndepărtată, şi care să nu dorească nimic altceva - existau clipe în care, într-adevăr, părea că se întîmplă astfel - decît să fie cu mine, întru totul asemănătoare mie, o Albertine imagine a ceea ce tocmai era al meu şi nu a necunoscutului. Cînd o iubire s-a născut astfel dintr-un ceas neliniştit privitor la o fiinţă, din nesiguranţa dacă o vom putea reţine sau dacă ne va scăpa, această iubire poartă semnul revoluţiei care a cieat-o, ea aminteşte foarte puţin de ceea ce văzusem pînă ţunci cînd ne gîndeam la aceeaşi fiinţă. Şi primele mele impre-H in faţa Albertinei. în preajma valurilor, puteau într-o mică măsură să subziste în iubirea mea pentru ea: în realitate, aceste

'mpresii anterioare nu ocupă decît un loc mic într-o iubire de est gen, în forţa. în suferinţa ei, în nevoia ei de gingăşie şi în

65

I■refugiul ei spre o amintire calmă, liniştitoare, în care am vrea să ne menţinem şi să nu mai aflăm nimic despre cea pe care o iubim, chiar dacă ar fi de ştiut ceva odios - mai mult chiar, am vrea să nu consultăm decît acele impresii anterioare -, o asemenea iubire este alcătuită din cu totul altceva! Uneori stingeam lumina înainte ca ea să intre. Ea se culca alături de mine pe întuneric, abia călăuzită de licărirea vreunui cărbune. Numai mîinile mele, numai obrajii mei o recunoşteau, fără ca ochii mei să o vadă, ochii mei care adeseori se temeau să nu o găsească schimbată. Astfel că, datorită acestei iubiri oarbe, ea se simţea poate înconjurată cu şi mai multă dragoste decît de obicei.

Mă dezbrăcăm, mă culcam şi după ce Albertine se aşeza pe o margine de pat, ne reluam jocul de cărţi sau conversaţia întreruptă de sărutări; şi în dorinţa care singură ne face să găsim că existenţa şi caracterul unei persoane sînt interesante, rămînem atît de fideli firii noastre, dacă în schimb părăsim succesiv diferitele fiinţe iubite rînd pe rînd de noi, îneît odată zărind în oglindă, în clipa în care o sărutam pe Albertine numind-o „fetiţa mea", expresia tristă şi pasionată a propriului meu chip39, semă-nînd cu ceea ce ar fi fost odinioară lîngă Gilberte, de care nu-mi mai aminteam, cu ceea ce va fi poate într-o zi lîngă o alta, dacă vreodată aveam să o uit pe Albertine, m-am gîndit că dincolo de consideraţiile privind o persoană (instinctul vrînd ca noi să o considerăm pe actuala persoană ca fiind singura adevărată), îndeplineam îndatoririle unei devoţiuni înflăcărate şi dureroase, dedicată ca o ofrandă tinereţii şi frumuseţii femeii. Şi totuşi, acestei dorinţe ce onora astfel tinereţea, precum şi amintirilor de la Balbec, li se asocia, în nevoia pe care o aveam de a o păstra astfel în fiecare seară pe Albertine lîngă mine, ceva care fusese pînă atunci străin de viaţa mea, cel puţin de viaţa mea amoroasă, dacă nu era pe de-a-ntregul nou în viaţa mea pur şi simplu. Era o putere de a mă linişti cum nu mai trăisem de pe vremea serilor îndepărtate de la Combray, cînd mama, aplecată peste patul meu, îmi aducea odihna cu un sărut. Desigur, aş fi fost foarte mirat în acea vreme dacă mi s-ar fi spus că nu eram cu totul bun şi mai ales că voi încerca vreodată să lipsesc pe cineva de o plăcere. Mă cunoşteam fără îndoială foarte puţin pe atunci, căci plăcerea mea de a o avea pe Albertine tot timpul la mine acasă era mult mai puţin o plăcere pozitivă cît cea de a fi retras din lumea unde fiecare putea să o guste la rîndu-i, pe tînăra fată în floare care, dacă nu-mi dăruia mie o prea mare bucurie, îi lipsea cel puţin de bucurie pe ceilalţi. Ambiţia, gloria m-ar li

66lăsat indiferent Eram încă şi mai puţin capabil de... Şi totuşi, «eatru mine a iubi carnal însemna să mă bucur de un triumf suora atîtor alţi concurenţi. Nu voi spune niciodată de ajuns 'est lucru, mai mult decît orice era pentru mine

o mare linişte.înainte ca Albertine să se întoarcă, zadarnic mă îndoisem dezadarnic o imaginasem în camera din Montjouvain, căci de îndată ce, într-un

halat de casă, se aşezase în faţa mea în fotoliu, sau dacă, aşa cum se întîmpla cel mai adeseori, rămăsesem culcat la picioarele patului, renunţam la îndoielile pe care mi le trezea, i le încredinţam ca să mă despovăreze de ele, abdicînd de la ele precum un credincios care îşi face rugăciunea. întreaga seară putuse, ghemuită ştrengăreşte pe patul meu, să se joace cu mine ca o pisică mare; năsucul ei roz, pe care şi-1 mai micşora încă atunci cînd arunca o privire cochetă care o făcea să aibă fineţea privilegiată a anumitor persoane mai durdulii, putuse să-i dea o mină ştrengărească şi înflăcărată, ea putuse lăsa să-i cadă o şuviţă din lungul ei păr negru pe obrazul de ceară roz şi, închizînd pe jumătate ochii, desfăcîndu-şi braţele, să pară a-mi spune: „Fă cu mine ce vrei". Cînd, pe punctul de a mă părăsi, se apropia spre a-mi spune noapte bună, eu sărutam catifelarea, ce-mi devenise aproape familială, a celor două laturi ale gîtului ei puternic, pe care atunci nu-1 găseam niciodată îndeajuns de brun şi cu pielea îndeajuns de zgrunţuroasă, ca şi cum aceste solide calităţi ar fi avut un raport cu bunătatea loială a Albertinei.

„Vii mîine cu noi, răule? mă întreba ea înainte de a ieşi din cameră. - Unde vă duceţi? - Depinde de vreme şi de tine. Măcar ai scris ceva, dragul meu? Nu? Atunci chiar că nu a meritat să nu vii să te plimbi. Spune-mi, adineaori cînd m-am întors, mi-ai recunoscut paşii, ai ghicit că sînt eu? - Fireşte. Cum aş putea să mă înşel? Paşii micuţei mele becaţine i-aş recunoaşte dintr-o mie. Să-mi îngăduie să o descalţ înainte de a se duce la culcare, mi-ar face mare plăcere. Eşti atît de drăgălaşă şi atît de roz învăluită în toate dantelele astea atît de albe!"

Acesta îmi era răspunsul; printre expresiile carnale vor putea fi recunoscute şi altele, folosite de mama şi de bunica. Căci, treptat, semănăm cu toate rudele mele, cu tata care - cu totul altminteri decît mine fără îndoială, căci lucrurile se repetă, dar cu man variaţii - se interesa atît de mult de starea vremii; şi nu numai cu tata, dar din ce în ce mai mult cu mătuşa mea Leonie. rară asta, Albertine nu ar fi putut fi pentru mine decît un motiv de a ieşi, pentru a nu o lăsa singură, fără controlul meu. Mătuşa mea Leonie, mare bigotă şi cu care aş fi jurat că nu aveam nici

67

Iun punct comun, eu, care iubeam cu patimă plăcerile, cu totul diferit în aparenţă de maniaca aceasta, care nu cunoscuse niciodată vreo plăcere şi îşi număra mătăniile toată ziua, eu, care sufeream că nu pot duce o existenţă literară, în timp ce ea fusese singura persoană din familie care nu putuse încă înţelege că a citi înseamnă altceva decît a-ţi pierde timpul şi a te „amuza", drept pentru care, chiar în perioada Paştelui, lectura era îngăduită numai duminica, zi cînd este interzisă orice ocupaţie serioasă, pentru ca să fie sfinţită doar prin rugăciune. Or, deşi în fiecare zi găseam cauza într-un rău special, ceea ce mă făcea adeseori să rămîn culcat, o fiinţă, nu Albertine, nu o fiinţă pe care o iubeam, ci una avînd mai multă putere asupra mea decît o fiinţă iubită, era - transmigrată în mine, despotică pîna la a mă face să-mi înăbuş uneori gelozia bănuitoare, sau cel puţin să verific dacă era întemeiată sau nu - mătuşa mea Leonie. Oare nu era de ajuns că semănăm în mod exagerat cu tata pînă la a nu mă mulţumi să consult ca el barometrul, ci să devin eu însumi un barometru viu, oare nu era de ajuns că mă lăsam comandat de mătuşa mea Leonie cînd rămîneam să observ starea vremii, dar din camera mea sau chiar din patul meu? Iată de asemenea că îi vorbeam acum Albertinei cînd precum copilul care fusesem la Combray şi care îi vorbea mamei, cînd aşa cum îmi vorbea bunica. Cînd am depăşit o anumită vîrstă, sufletul copilului care am fost şi sufletul morţilor din care ne-am născut vin şi ne aruncă din belşug bogăţiile şi farmecele lor rele, cerînd cooperarea noilor sentimente pe care le avem şi în care, ştergînd vechea lor efigie, îi retopim într-o creaţie originală. Astfel întregul meu trecut cu începere din anii mei cei mai îndepărtaţi, şi dincolo de aceştia trecutul rudelor mele introduceau în iubirea mea impură pentru Albertine dulceaţa unei iubiri filiale şi totodată materne. Vine un ceas cînd trebuie să le primim pe toate rudele noastre sosite de atît de departe şi adunate în jurul nostru.

înainte ca Albertine să-mi fi dat ascultare şi să-şi fi scos pantofii, îi întredeschideam cămaşa. Cei doi sîni mici şi înalţi erau atît de rotunzi îneît parcă nu făceau parte integrantă din trupul ei, ci crescuseră aici ca două fructe; şi pîntecelc ei (ascunzînd locul care la bărbat se urîţeşte de parcă ar fi rămas împlîntat aici cramponul dintr-o statuie dislocată) se închidea, la împreunarea coapselor, prin două valve cu o curbă atît de molcomă, atît de odihnitoare, atît de claustrală ca aceea a' orizontului cînd soarele a dispărut. Ea îşi scotea pantofii şi se culca lîngă mine.

68O nobile atitudini ale Bărbatului şi ale Femeii prin care ută'să se

împreuneze, în nevinovăţia zilelor dintîi şi cu umilinţa argilei, ceea ce Creaţia a despărţit, Eva fiind uimită şi uousă în faţa Bărbatului lîngă care se trezeşte, ca şi el, încă nsur în lata lui Dumnezeu care 1-a creat Albertine îşi unea braţele îndărătul părului ei negru, şoldul i se umfla, piciorul îi cădea cu inflexiunea unui gît de lebădă care se alungeşte şi se îneonvoaie pentru a se întoarce asupra lui însuşi. Cînd stătea cu totul pe o parte, un anume aspect al chipului ei (atît de bun şi atît de frumos văzut din faţă) nu-mi plăcea cîtuşi de puţin, căci era ca în anumite caricaturi hîde ale lui Leonardo da Vinci, pârînd a da la iveală răutatea, lăcomia de cîştig, viclenia unei spioane, a cărei prezenţă în casa mea m-ar fi îngrozit şi care părea demascată prin acele profiluri. Pe dată prindeam chipul Albertinei între mîini şi îl aşezam astfel îneît să-1 văd din faţă.

„Fii drăguţ, promite-mi că dacă nu vii mîine cu noi, o să lucrezi, îmi spunea prietena mea îmbrăcîndu-şi cămaşa. - Da, dar nu-ţi pune încă halatul." Uneori, pîna la urmă adormeam alături de ea. Camera se răcise, era nevoie de lemne. încercam să găsesc soneria în spatele meu; nu izbuteam, pipăind toate barele de aramă care nu erau cele între care atîrna şi, Albertinei

care sărise din pat pentru ca Francoise să nu ne vadă unul lîngă altul, îi spuneam: „Nu, mai stai în pat o secundă, nu pot găsi soneria".Clipe liniştite, vesele, inocente în aparenţă şi în care se acumulează totuşi

posibilitatea dezastrului: ceea ce face ca viaţa îndrăgostiţilor să fie cea mai plină de contraste, cea în care ploaia imprevizibilă de sulf şi de păcură cade după clipele cele mai pline de voioşie, iar apoi, fără să avem curajul să învăţăm ceva din nenorocire, reconstruim pe dată pe marginea craterului din care nu va putea ieşi decît catastrofa. Eu aveam nepăsarea celor care cred că fericirea lor va dăinui. Tocmai pentru că această plăcută linişte a fost necesară pentru a zămisli durerea -Şi de altfel ea se va întoarce spre a o calma intermitent -, bărbaţii pot fi sinceri cu alţii, şi chiar cu ei înşişi, cînd îşi fac o glorie din bunătatea pe care o femeie le-o arată, deşi, la urma urmei, în adîncul legăturii lor circulă - constant şi în mod secret nemărturisită celorlalţi, sau dezvăluită involuntar prin întrebări, căutări - o nelinişte dureroasă. Dar aceasta nu s-ar fi tut naşte fără plăcuta linişte prealabilă; chiar după aceea, plă-■ut:i linişte intermitentă este necesară pentru ca suferinţa să fie «portabilă şi pentru a evita rupturile; iar disimularea infernului

69tainic care este viaţa comună cu acea femeie, pînă la etalarea unei intimităţi pe care o pretindem lină şi plăcută, exprimă un punct de vedere adevărat, o legătură generală de la efect la cauză, unul din modurile conform cărora producerea durerii este posibilă.

Nu mă mai miram că Albertine era acolo şi că a doua zi nu trebuia sa iasă din casă decît cu mine sau sub protecţia lui Andree. Aceste deprinderi de viaţă în comun, aceste mari linii care îmi delimitau existenţa şi în interiorul cărora nu putea pătrunde nimeni cu excepţia Albertinei, şi de asemenea (în planul viitor, încă necunoscut de mine, al vieţii mele ulterioare, ca acela care este trasat de un arhitect pentru monumente care vor fi înălţate doar mult mai tîrziu) liniile îndepărtate, paralele cu acestea şi mai vaste, prin care se schiţa în mine, ca o sihăstrie, formula cam rigidă şi monotonă a iubirilor mele viitoare, fuseseră în realitate trasate în acea noapte la Balbec cînd, după ce Albertine îmi dezvăluise, în micul tramvai, cine o crescuse, voisem cu orice preţ să o sustrag anumitor influenţe şi să o împiedic să nu fie în prezenţa mea timp de cîteva zile. Zile urmaseră altor zile, aceste deprinderi deveniseră maşinale, dar asemenea acelor rituri a căror semnificaţie Istoria încearcă să o regăsească, aş fi putut spune (şi nu aş fi vrut) cui m-ar fi întrebat ce înseamnă această viaţă retrasă în care mă sechestram într-atît încît nu mai mergeam nici la teatru, că ea îşi avea originea în anxietatea unei seri, şi în nevoia de a-mi dovedi mie însumi în zilele care îi vor urma, că aceea despre a cărei copilărie aflasem lucruri atît de supărătoare nu va mai avea posibilitatea, dacă ar fi vrut, să se expună aceloraşi tentaţii. Nu mă mai gîndeam decît arareori la acele posibilităţi, dar ele rămîneau probabil totuşi vag prezente în conştiinţa mea Faptul de a le distruge - sau de a încerca asta - zi după zi era fără îndoială cauza pentru care îmi era atît de plăcut să sărut acei obraji care nu erau mai frumoşi decît mulţi alţii; sub orice plăcere carnală ceva mai adînca există permanenţa unei primejdii.

îi făgăduisem Albertinei că daca nu ies cu ea la plimbare mă voi pune pe lucru. Dar a doua zi, ca şi cum, profitînd de somnul nostru, casa ar fi călătorit în chip miraculos, mă trezeam într-un timp diferit, într-o altă climă. Nu lucrezi atunci cînd debarcit tr-un ţinut nou, la ale cărui condiţii trebuie să te adaptezi. Or, f re zj era pentru mine un ţinut diferit. însăşi lenea mea, sub ile ei forme, cum aş fi recunoscut-o? Uneori, în zile iremedia-hil urîte, după cum se spunea, fie şi numai şederea în casa situ-■ ta în mijlocul unei ploi egale şi continue avea

alunecarea lină, liniştea calmantă, noutatea unei navigări; altă dată, într-o zi luminoasă, rămînînd nemişcat în patul meu, lăsam umbrele să se învîrtească în juru-mi ca în jurul unui trunchi de copac. Alteori încă la primele sunete ale clopotului unei mănăstiri învecinate, rare precum credincioasele matinale, abia albind cerul întunecat cu ninsoarea lor nesigură pe care o topea şi o împrăştia vîntul călduţ, desluşisem una dintre acele zile aducătoare de furtună, dezordonate şi line, cînd acoperişurile, udate de o ploaie intermitentă pe care o usucă un suflu de vînt sau o rază de soare, lasă să alunece ca un gîngurit o picătură de ploaie şi, aşteptînd ca vîntul să se pornească iar, îşi netezesc la soarele de o clipă care se răsfrînge în ele, ardeziile de culoarea guşei de porumbel; una dintre aceste zile pline de atîtea schimbări ale vremii, de incidente aeriene, de furtuni, încît leneşul nu crede că le-a pierdut, pentru că s-a interesat de activitatea pe care a desfăşurat-o atmosfera, acţionînd spre a spune astfel în locul lui; zile asemănătoare cu acele timpuri de răzmeriţă sau de război care nu-i par golite de întîmplări şcolarului ce chiuleşte de la ore, pentru că în jurul Palatului de Justiţie sau citind ziarele, are iluzia că găseşte în evenimentele care s-au produs40, în lipsa temelor pe care nu şi le-a făcut, un profit pentru inteligenţa sa şi o scuză pentru trîndăvia sa; zile cărora li se pot compara cele cînd se petrece în viaţa noastră vreo criză excepţională şi din care cel care nu a făcut niciodată nimic crede că va obţine, dacă ea are un deznodămînt fericit, deprinderi laborioase: de exemplu, dimineaţa zilei cînd el se duce la un duel ce se va desfăşura in condiţii deosebit de periculoase41; atunci îi apare dintr-o dată, in clipa cînd îi va fi poate răpită, preţul unei vieţi de care ar fi putut să profite pentru a începe o operă sau numai pentru a psta nişte plăceri, şi de care nu a ştiut să se bucure în nici un ;1- „Dacă nu aş fi ucis, îşi spune el, m-aş pune pe treabă fără să roai pierd o clipă, şi totodată cît de bine aş şti să mă distrez!" wţa a căpătat dintr-o dată în ochii săi o valoare mai mare, ^ntru că el pune pe seama vieţii tot ceea ce ea pare că îi poate a> Şi nu puţinul pe care el o face să i-1 dea de obicei. O vede oniorm dorinţei sale, şi nu aşa cum experienţa 1-a învăţat că ~ să o trăiască, adică în toată mediocritatea ei. Ea s-a umplutpe dată de ocupaţii, de călătorii, de plimbări în munţi, de toate lucrurile frumoase pe care el îşi spune că funestul sfîrşit al acestui duel le va face imposibile, fără să se gîndească că ele erau imposibile chiar înainte de a fi fost vorba de vreun duel, din cauza proastelor deprinderi care, chiar fără acel duel, ar fj continuat. El se întoarce acasă fără să fi fost măcar rănit Dar regăseşte aceleaşi obstacole în faţa plăcerilor, excursiilor, călătoriilor, în faţa tuturor acelor lucruri pe care crezuse o clipă că le va pierde pentru totdeauna prin moarte: îi este de ajuns doar viaţa ca să le piardă. Cît priveşte munca - împrejurările excep-ţionale avînd drept efect exaltarea a ceea ce exista în prealabil în om, în cazul omului muncitor munca şi în cazul celui trîndav lenea -, el o amînă întruna

Făceam ca şi el, şi cum făcusem totdeauna de cînd hotărî-sem sa încep să scriu, hotărîre pe care o luasem odinioară, dar care mi se părea că datează de ieri, pentru că văzusem fiecare zi ca neavenită. Făceam la fel şi cu aceasta, lăsînd să treacă fără să fac nimic ploaia şi seninul şi făgăduindu-mi să încep să lucrez de a doua zi. Dar nu mai eram acelaşi sub un cer fără nori; sunetul auriu al clopotelor nu conţinea numai, precum mierea, lumină, ci senzaţia de lumină (şi de asemenea gustul fad al dulceţurilor, pentru că la Combray nu o dată se întîmplase ca o viespe să întîrzie pe masa noastră de pe care se strînseseră tacîmurile şi farfuriile). în acea zi cu soare strălucitor, a rămîne tot timpul cu ochii închişi era un lucru îngăduit, uzitat, salubru, plăcut, în conformitate cu sezonul, ca acela de a sta cu storurile trase pentru a te feri de căldură. Pe o asemenea vreme, la începutul celei de a doua şederi a mea la Balbec, auzeam viorile orchestrei printre şiroirilc albăstrii ale mareei care urca. Astăzi o posedam pe Albertine mult mai mult. Existau zile cînd sunetul unui clopot care bătea ora proiecta pe sfera sonorităţii sale o placă atît de răcoroasă, atît de umedă sau de luminoasă, îneît era ca o traducere pentru orbi, sau dacă vreţi ca o traducere muzicală a farmecului ploii sau a farmecului soarelui. Astfel îneît

în acea clipă, eu ochii închişi, în patul meu, îmi spuneam că totul se poate transpune şi că un univers doar auzibil ar putea fi la fel de variat ca şi celălalt. Urcînd leneş din zi în zi ca într-o barcă, şi văzînd cum îmi apar în faţă totdeauna noi amintiri fermecate, pe care nu le alegeam, care o clipă mai înainte îmi erau invizibile şi pe care memoria mea mi le prezenta una după alta fără să le pot alege, îmi continuam leneş pe aceste spaţii uniforme plimbarea la soare.

72Acele concerte matinale de la Balbec nu erau atît de vechi.

• itusi în acel moment relativ apropiat, îmi păsa destui detn de Albertine. Chiar în primele zile după sosire nu ştiam de

Pl nţa ei la Balbec. Prin cine allasem de ea? Ah! da, prinVme Era o zi cu soare, ca şi aceasta. Dragul de Aime! Era ultumit că mă revede. Dar lui nu-i place Albertine. Nu toată

urnea o poate iubi. Da, el e cel care m-a anunţat că ea se afla la Balbec. Cum de ştia? Ah! o întîlnise, găsise că nu arată ca o fată de condiţie bună. în acel moment, abordînd povestirea lui Aime dintr-o latură alta decît cea pe care mi-o înfăţişase el în momentul cînd mi-o spusese, gîndirea mea, care pînă atunci na-vi^ase surîzînd pe acele preafericite ape, exploda dintr-o dată, ca şi cum s-ar fi izbit de o mină invizibilă şi primejdioasă, aşezată cu viclenie în acel punct al memoriei mele. îmi spusese că o întîlnise, că nu arăta ca o fată de condiţie bună. Ce voise oare să spună? înţelesesem că arată vulgar, pentru că, pentru a-1 contrazice încă dinainte, declarasem că are un aer distins. Dar nu, el voise poate să spună că arată ca o lesbiană. Era cu o prietenă, poate că se ţineau de mijloc, că se uita la alte femei, că arătau într-adevăr într-un fel în care Albertine nu arătase niciodată în prezenţa mea. Cine era prietena? Unde o întîlnise Aime pe odioasa Albertine ? încercam să-mi amintesc exact ceea ce îmi spusese Aime, pentru a vedea dacă acest lucru se putea raporta la ceea ce eu îmi închipuiam, sau dacă voise doar să vorbească despre nişte purtări vulgare. Dar zadarnic mă întrebam, persoana care îşi punea întrebarea şi persoana care putea oferi amintirea nu erau, vai, decît una şi aceeaşi persoană, eu, care se dedubla pentru moment, dar fără să-şi adauge nimic. Zadarnic mă întrebam, căci tot eu răspundeam, neaflînd nimic mai mult Nu mă mai gîndeam la domnişoara Vinteuil. Născut dintr-o nouă bănuială, accesul de gelozie de care sufeream era şi el nou, sau mai curind nu era decît prelungirea, extinderea acelei bănuieli; se petrecea pe aceeaşi scenă, care nu mai era Montjouvain, ci drumul pe care Aime o întîlnise pe Albertine; drept obiecte le avea pe cele cîteva prietene dintre care una sau alta putea fi cea care era în acea zi împreună cu Albertine. Era poate o anume blisabeth, sau poate cele două fete pe care Albertine le privise oglindă la cazinou, cînd părea că nu le vede. Avea fără în-doială relaţii cu ele şi de altfel şi cu Esther, verişoara lui Bloch. ^ ..mi-ar fi fost dezvăluite de o a treia persoană, asemenea

e aţu ar li fost de ajuns ca să mă ucidă pe jumătate, dar cum eu i cel care le imaginam, aveam grijă să adaug destulă

73

incertitudine, spre a-mi amorţi durerea. Ajungem, sub formă de bănuieli, să absorbim zilnic în doze enorme această idee că sîntem înşelaţi, deşi o cantitate foarte mică din ea ar putea fi mortală, dacă ne-ar fi inoculată prin înţepătura unui cuvînt plin de cruzime. Şi fără îndoială pentru asta, şi printr-un derivat al instinctului de conservare, acelaşi gelos nu ezită să imagineze îndoieli îngrozitoare în legătură cu fapte inocente, cu condiţia ca, în faţa primei dovezi ce i se aduce, să refuze a vedea evidenţa. De altfel, iubirea este o boală care nu se vindecă, precum acele diateze în care reumatismul nu ne lasă un oarecare răgaz decît pentru a fi înlocuit de migrene epileptiforme. După ce

bănuiala stîrnită de gelozie se potolea, îi purtam pică Albertinei că nu fusese drăgăstoasă şi că poate îşi bătuse joc de mine împreună cu Andree. Mă gîndeam cu groază la ideea pe care şi-o făcuse dacă Andree îi repetase toate conversaţiile noastre, iar viitorul îmi apărea atroce. Aceste tristeţi nu mă părăseau decît dacă o nouă bănuială stîrnită de gelozie mă proiecta în alte căutări sau dacă, dimpotrivă, manifestările de iubire ale Albertinei făceau ca fericirea mea să mi se pară neînsemnată. Cine era oare această fată? Ar trebui să-i scriu lui Aime, să încerc să-1 văd, şi apoi îi voi controla spusele vorbind cu Albertine, silind-o să-mi mărturisească. Pînă atunci, convins că trebuia să fie verişoara lui Bloch, i-am cerut acestuia, care nu a înţeles deloc în ce scop, să-mi arate doar o fotografie a ei sau, mai mult, să mă ajute la nevoie să o întîlnesc.

Cîte persoane, cîte oraşe, cîte drumuri vrem să cunoaştem cu orice chip, şi asta numai din cauza geloziei! Ea este o sete de a şti datorită căreia, asupra unor puncte izolate unele de celelalte, ajungem să avem rînd pe rînd toate noţiunile posibile, cu excepţia aceleia pe care am vrea să o avem. Nu se ştie niciodată dacă o bănuială nu va lua naştere, căci dintr-o dată ne amintim o frază care nu era destul de limpede, un alibi care nu fusese pus la cale fără intenţie. Totuşi nu am revăzut persoana, dar există o gelozie care se naşte după ce ai părăsit-o. Poate că obiceiul pe care îl căpătasem de a păstra în adîncul sufletului meu anumite dorinţe, dorinţa pentru o fată din lumea bună ca acelea pe care le vedeam trecînd de la fereastra mea urmate de institutoarea lor, şi mai ales pentru cea de care îmi vorbise Saint-Loup, care se ducea în casele de rendez-vous, dorinţa pentru frumoase cameriste, şi mai ales pentru cea a doamnei Putbus42, dorinţa de a merge la ţară la începutul primăverii ca să revăd tufele de pădu-cel, merii în floare, furtunile, dorinţa pentru Veneţia, dorinţa de

74ă apuca de lucru, dorinţa de a duce viaţa pe care o duc toţi . enii poate deprinderea de a păstra în mine, fără a mi le oa 11 toaţe aceste dorinţe, mulţumindu-mă cu promisiunea pe nii-o făcusem mie însumi să nu uit să mi le satisfac într-o nă zi poate că această deprindere veche de atîţia ani, a minării' perpetui, a ceea ce domnul de Charlus condamna sub urnele de procrastinaţie, devenise atît de generală în mine încît pusese stăpînire şi pe bănuielile mele de gelos şi, în timp ce îmi notam în minte că într-o bună zi voi avea neapărat o explicaţie cu Albertine cu privire la acea fată (poate cu privire la acele fete, această parte a povestirii era confuză, ştearsă, altfel spus indescifrabilă, în memoria mea), fată cu care - sau fete cu care - Aime o întîlnise, mă făcea să amîn această explicaţie. Oricum, nu-i vorbii în seara asta prietenei mele despre acest subiect, ca să nu risc să-i par gelos şi să o supăr. Totuşi, cînd a doua zi Bloch mi-a trimis fotografia verişoarei lui, Esther, m-am «răbit să i-o trimit la rîndu-mi lui Aime. Şi chiar în acea clipă, mi-am amintit că Albertine îmi refuzase în acea dimineaţă o plăcere care ar fi putut-o obosi, într-adevăr. Oare voia să o rezerve altcuiva, în acea după-amiază poate? Cui? Astfel gelozia nu se mai termină niciodată, căci chiar dacă fiinţa iubită, fiind moartă de exemplu, nu o mai poate provoca prin faptele ei, se întîmplă ca amintiri ulterioare oricărui eveniment să se comporte dintr-o dată în memoria noastră ele însele ca nişte evenimente, amintiri pe care nu le luminasem pînă atunci, care ni se păruseră neînsemnate şi cărora le este de ajuns propria noastră reflecţie asupra lor, fără nici un fapt exterior, pentru ca să capete un sens nou şi teribil. Nu este nevoie să fii în doi, este de ajuns să fii singur în camera ta şi să te gîndeşti pentru ca noi trădări ale amantei tale să se producă, chiar dacă ea e moartă. De aceea în iubire nu trebuie să nu te temi, ca în viaţa obişnuită, decît de viitor, ci chiar şi de trecutul care nu se realizează pentru noi adeseori decît după viitor, şi noi nu vorbim numai de trecutul despre care aflăm după ce lucrurile s-au întîmplat, ci şi e acel trecut pe care l-am păstrat de multă vreme în noi şi pe care dintr-o dată învăţăm să-1 citim.

Dar oricum eram foarte fericit, în acea după-amiază pe sfîr-Mte, că se apropia ceasul cînd voi putea cere prezenţei Albertinei ?acea de care aveam nevoie. Din nefericire, seara care veni a fost ia dintre acelea în care acea pace nu-mi era adusă, în care itarea pe care Albertine mi-o va da părăsindu-mă, foarte de sărutarea obişnuită, nu mă va calma mai mult decît

75

Iodinioară sărutarea mamei cînd era supărată, şi cînd eu nu îndrăzneam să o chem din nou, dar cînd simţeam că nu voi putea să adorm. Acele seri erau acum cele în care Albertine pusese la cale pentru a doua zi vreun proiect pe care nu voia ca eu să-1 cunosc. Dacă mi l-ar li încredinţat, m-aş fi străduit să-i asigur realizarea cu o patimă pe care nimeni n-ar fi putut să mi-o inspire ca Albertine. Dar ea nu-mi spunea nimic şi nu avea de altfel nevoie să spună ceva; de îndată ce se întorsese, chiar din uşa camerei mele, avînd încă pe cap pălăria sau toca, îi văzusem dorinţa necunoscută, nesupusă, înverşunată, de neîmblînzit. Or, asta se întîmpla adeseori în serile cînd îi aşteptasem întoarcerea plin de gîndurile cele mai iubitoare, cînd mă pregăteam să-i sar de gît cu cea mai mare dragoste. Vai, aceste neînţelegeri cum avusesem adeseori cu părinţii mei pe care îi găseam reci sau iritaţi atunci cînd alergam spre ei cu sufletul plin de iubire sînt nimic pe lîngă cele care se produc între doi amanţi. Suferinţa lor este mult mai puţin superficială, mult mai greu de suportat, ea sălăşluieşte într-un strat mai adînc al inimii. în acea seară, Albertine a fost totuşi silită să-mi spună cîte ceva despre proiectul pe care şi-1 făcuse pentru a doua zi; am înţeles pe dată că voia să se ducă să-i facă doamnei Verdurin o vizită care, în sine, nu m-ar fi contrariat. Dar cu siguranţă scopul ei era de a întîlni acolo pe cineva, de a pune ia cale cine ştie ce plăceri. Altminteri ea nu ar fi ţinut atît de mult la această vizită. Vreau să spun ca ea nu mi-ar fi repetat că nu ţinea deloc să meargă la doamna Verdurin. în existenţa mea avusese loc un mers invers în raport cu cel al popoarelor care nu se slujesc de scrierea fonetică decît după ce au văzut în litere doar o suită de simboluri; eu, care timp de atî-ţia ani nu căutasem viaţa şi gîndirea reale ale oamenilor decît în enunţul direct pe care mi-1 ofereau în mod voluntar, ajunsesem din vina lor să nu mai acord, dimpotrivă, importanţă decît mărturiilor care nu sînt o expresie raţională şi analitică a adevărului; cuvintele însele nu mă informau decît cu condiţia de a fi interpretate aşa cum interpretezi afluxul de sînge care urcă în obrajii unei persoane foarte tulburate, sau o tăcere subită. Cutare adverb (de exemplu, folosit de domnul de Cambremer cînd credea ca sînt „scriitor" şi cînd, nevorbindu-mi încă pînă atunci şi povestind o vizită pe care o făcuse familiei Verdurin, se întorsese spre mine spunîndu-mi: „Era acolo tocmai de Borrelli") ţîşnit într-o conflagraţie prin apropierea involuntară, uneori primejdioasă, a două idei pe care interlocutorul nu ie exprima, şi din care prin asemenea metode de analiză sau de electroliză apropriate, pu-

76teipentru D-n să le extrag, îmi spunea mai mult decît un discurs. Albertine uneori să-i scape printre cuvintele ci cutare sau cutare pre-• « amalsam de acest gen pe care mă grăbeam să-1 „tratez" pentru a-1 transforma în idei clare.

De altfel unul dintre lucrurile cele mai teribile pentru îndră-este acela că, dacă faptele particulare - pe care numai

•rienţa, spionajul, între atîtea realizări posibile, le-ar face unoscute - sînt atît de greu de descoperit, adevărul, în schimb, este uşor de pătruns sau numai de

presimţit. Adeseori o văzusem la Balbec, aruncînd asupra unor fete care treceau o privire bruscă şi prelungită, de parcă ar fi fost o atingere, şi după care, dacă le cunoşteam, ea îmi spunea: „Ce ar fi să le chemăm'-'' Mi-ar plăcea să le insult". Şi de cîtva timp, de cînd îmi înţelesese gîndurile fără îndoială, nu mai ceruse să mai invităm pe cineva, nu mai rostise nici un cuvînt de felul celor de mai sus, ba chiar îşi întorcea privirile, devenite fără obiect şi tăcute şi, împreună cu mina distrată şi absentă care le însoţea, la fel de revelatoare ca odinioară magnetismul lor. Or, îmi era cu neputinţă să-i fac reproşuri sau să-i pun întrebări în legătură cu lu-cruri pe care ea le-ar fi declarat atît de mărunte, atît de neînsemnate, reţinute de mine doar pentru plăcerea de „a-i căuta nod în papură". Este greu să spui „de ce te-ai uitat la fata aceea care trecea?", dar e mult mai greu să spui „de ce nu te-ai uitat la ea?" Şi totuşi ştiam bine, sau cel puţin aş fi ştiut, dacă nu aş fi vrut să cred mai curînd în acele afirmaţii ale Albertinei decît în toate nimicurile cuprinse într-o privire şi dovedite de ea, şi în cutare sau cutare contradicţie din spusele ei, contradicţie de care nu-mi dădeam seama adeseori decît multă vreme după ce ne despărţisem, care mă făcea să sufăr toată noaptea, de care nu mai îndrăzneam să-i vorbesc, dar care îmi onora totuşi din cînd in cînd memoria cu vizitele ei periodice. Adeseori pentru aceste simple priviri furişate sau întoarse în altă direcţie de pe plaja din Balbec sau de pe străzile Parisului, puteam să mă întreb dacă persoana care le provoca nu era doar un obiect al unei dorinţe -catoare, ci o veche cunoştinţă, sau o fată despre care doar i se rbise, lucru care, atunci cînd îl aflam, mă uimea, căci acea a era în afara cunoştinţelor posibile, cel puţin aşa credeam,

Albertinei. Dar Gomora modernă este un puzzle alcătuit din i care vin de unde te aştepţi mai puţin. Am văzut odată la

e elle un mare dineu printre invitatele căruia erau zece al)r nume măcar îl cunoşteam din întîmplare. nespus de diferi-

77te între ele, şi totuşi într-o armonie desăvîrşită, astfel încît nici-cînd n-am văzut dineu mai omogen, deşi atît de compozit.

Şi ca să ne întoarcem la tinerele trecătoare, niciodată Albertine nu s-ar fi uitat la o doamnă în vîrstă sau la un bătrîn cu o privire atît de fixă sau, dimpotrivă, rezervată, şi ca şi cum n-ar fi văzut Soţii înşelaţi care nu ştiu nimic, ştiu totul totuşi. Dar e nevoie de un dosar documentat în chip mai material pentru a purcede la o scenă de gelozie. De altfel, dacă gelozia ne ajută să descoperim o anumită înclinaţie către minciună la femeia pe care o iubim, ea însuteşte această înclinaţie cînd femeia a descoperit că sîntem geloşi. Ea minte (într-o proporţie în care ea nu ne-a minţit niciodată mai înainte), fie că îi este milă, sau teamă, sau se fereşte instinctiv printr-o fugă simetrică de investigaţiile noastre. Desigur, există iubiri cînd încă de la început o femeie uşoară a făcut pe virtuoasa în ochii bărbatului care o iubeşte. Dar cîte alte iubiri cuprind două perioade ce se află în deplin contrast una faţă de cealaltă! în prima, femeia vorbeşte aproape cu uşurinţă, doar atenuîndu-şi puţin spusele, despre gustul ei pentru plăcere, despre viaţa galantă pe care a dus-o, toate acestea fiind lucruri pe care ea le va nega apoi cu cea mai mare energie în faţa aceluiaşi bărbat, dar pe care 1-a simţit gelos şi spionînd-o. Cîte unul ajunge să regrete vremea acestor prime confidenţe, a căror amintire îl torturează totuşi. Dacă femeia i-ar face încă asemenea măturisiri, i-ar oferi aproape ea însăşi secretul greşelilor pe urma cărora el se află zadarnic în fiecare zi. Şi apoi ce abandon ar dovedi asta, ce încredere, ce prietenie! Chiar dacă nu poate trăi fără să-1 înşele, cel puţin îl va înşela ca o prietenă, poves-tindu-i plăcerile ei, asociindu-1 la ele. Şi el regretă o asemenea viaţă ce părea să se schiţeze la începutul iubirii lor şi pe care urmarea acestei iubiri a făcut-o imposibilă, transformînd această iubire în ceva îngrozitor de dureros, care va face ca despărţirea lor, după caz, să fie sau inevitabilă sau imposibilă.

Uneori scriitura în care descifram minciunile Albertinei, fără să fie ideografică, trebuia doar să fie citită pe dos; astfel, în acea seară, ea îmi

aruncase cu un aer neglijent acest mesaj menit sa treacă aproape neobservat: „E posibil să mă duc mîine în vizită la familia Verdurin, nu ştiu dacă mă voi duce, nu am nici un chef. Anagrama copilărească a acestei mărturisiri: „Mă voi duce mîine la familia Verdurin, este absolut sigur, căci pentru mine e un lucru extrem de important". Această ezitare aparent semnifica o mare determinare şi avea drept scop să micşorei importanta vizitei, anunţîndu-mi-o totuşi. Albertine folosea &"

78H una [OIUil dubitativ pentru hotărîrile irevocabile. Hotărîrea

nu era mai puţin irevocabilă: voi face astfel încît vizita laT^rnna Verdurin să nu aibă loc. Gelozia nu este adeseori decîtneliniştită nevoie de tiranie aplicată lucrurilor ce ţin de iubire.

Moştenisem fără îndoială de la tata această bruscă şi arbitrară, jnjg (je a ameninţa fiinţele pe care le iubeam cel mai mult în

antele ţn care se legănau cu o linişte pe care voiam să le-o răt ca fiind înşelătoare; cînd vedeam că Albertine pusese la -ale fără ştirea mea, ascunzîndu-se de mine, planul unei ieşiri pentru care aş fi întreprins orice pentru a i-o face mai uşoară şi [nai plăcută dacă ea m-ar fi făcut confidentul său, spuneam neglijent, ca să o fac să tremure de teamă, că în acea zi tocmai mâ^gîndisem să ies şi eu din casă.

Am început să-i sugerez Albertinei alte locuri de plimbare -care ar fi făcut ca vizita la familia Verdurin să devină imposibilă - în cuvinte pline de o prefăcută indiferenţă, sub care încercam să-mi ascund enervarea. Dar ea o ghicise. întîlneam la ea forţa electrică a unei voinţe contrarii care o respingea puternic: vedeam cum din ochii Albertinei ţîşnesc scîntei. De altfel, la ce mi-ar fi slujit să încerc să desluşesc ce spuneau ochii ei în acea clipă? Cum de nu observasem de multă vreme că ochii Albertinei aparţin familiei acelora care (chiar la o fiinţă mediocră) par făcuţi din mai multe bucăţi din cauza tuturor locurilor unde fiinţa vrea să se găsească - şi să ascundă că vrea să se găsească - în acea zi? Ochi din pricina minciunii mereu imobili şi pasivi dar dinamici, putînd fi măsuraţi prin metrii sau kilometrii ce trebuiau străbătuţi pentru a se găsi la întîlnirea voită, implacabil voită, ochi care surîd mai puţin plăcerii care îi ispiteşte cît mai curînd se aureolează de tristeţe şi descurajare la gîndul că va fi dificil poate să se ducă la întîlnire. Chiar cînd le-ai prins, aceste fiinţe sînt fiinţe care fug. Pentru a înţelege emoţiile pe care le trezesc şi pe care alte fiinţe, chiar mai frumoase, nu le trezesc, trebuie să luăm în calcul faptul că ele nu sînt imobile, ci in mişcare, şi să adăugăm persoanei lor un semn corespunzînd celu' car5 în fizică este semnul vitezei.

Dacă le strici ziua, îţi mărturisesc plăcerea pe care ţi-oajungi irei'nseseră: „Voiam atît de mult să iau gustarea la ora cinci cu a- a^e P^rs°ană pe care o iubesc!" Ei bine, dacă după şase luni să cunoşti persoana cu pricina, afli că niciodată fata ale e le-ai stricat şi care, prinsă în capcană, pentru ca să . îţi mărturisise că ia gustarea zilnic cu o persoană °ra cînd nu o puteai vedea, nu a fost primită niciodată

79în vizită, că nu au luat niciodată gustarea împreună, lata spu. nîndu-i acelei persoane că îi este cu nep'utinlă să vină la ea tocmai din cauza ta.

Astfel, persoana cu care îţi mărturisise că va lua o gustare la care te implorase să o laşi să meargă, această persoană, motiv mărturisit din necesitate, nu era aceea, ci o alta, şi încă altceva! Altceva, adică ce? O alta, adică cine? Vai, ochii fragmentaţi, privind trişti pînă departe, permit poate să măsurăm distanţele^ dar nu arată direcţiile. Cîmpul posibilelor se întinde la infinit, şi dacă din întîmplare realul ni s-ar înfăţişa, ar fi într-atît de în afara posibilelor îneît, cuprinşi de o bruscă ameţeală, izbindu-ne de acel zid ivit pe neaşteptate, am cădea pe spate. Mişcarea şi fuga nici măcar nu sînt

indispensabile, este de ajuns să le inducem. Ea ne făgăduise că ne va scrie, eram calmi, nu o mai iubeam. Scrisoarea nu a venit, nici un poştaş nu o aduce, „ce se petrece oare?" Neliniştea renaşte şi iubirea odată cu ea. Mai ales aseme-nea fiinţe sînt cele care ne inspiră iubirea, spre nefericirea noastră. Căci fiecare nouă nelinişte pe care o simţim datorită lor răpeşte în ochii noştri ceva din personalitatea acestor fiinţe. Ne resemnasem cu suferinţa, crezînd că iubim în afara noastră, şi ne dăm seama că iubirea noastră este în funcţie de tristeţea noastră, că iubirea noastră este poate tristeţea noastră, şi că obiectul ei nu este decît într-o foarte mică măsură fata cu părul negru. Dar aşa stau lucrurile, mai ales asemenea fiinţe inspiră iubirea. Cel mai adeseori iubirea nu are drept obiect un trup decît dacă o emoţie, teama de a-1 pierde, incertitudinea de a-1 regăsi se contopesc în el. Or, acest gen de nelinişte are o mare afinitate pentru trupuri. Ea le adaugă o calitate care depăşeşte frumuseţea însăşi, ceea ce explică de ce vedem bărbaţi care privesc cu indiferenţă femeile cele mai frumoase şi ie iubesc cu patimă pe unele care ni se par urîte. Acestor fiinţe, acestor fiinţe care fug, firea lor, neliniştea noastră le dau aripi. Şi chiar cînd sînt lîngă noi, privirea lor pare să ne spună că îşi vor lua zborul curînd Dovada acestei frumuseţi, ce depăşeşte frumuseţea, pe care o sporesc aripile, este că adeseori pentru noi una şi aceeaşi fiinţă este cînd fără aripi, cînd cu aripi. Dacă ne temem că o vom pierde, le uităm pe toate celelalte. Dacă sîntem siguri că o păstrăm lîngă noi, o comparăm cu acele alte fiinţe pe care pe dată i le preferăm. Şi cum aceste emoţii şi aceste certitudini pot alterna de la o săptămînă la alta, o fiinţă poate să vadă într-o săptămînă cum i se sacrifică tot ceea ce celuilalt îi plăcea, iar ia săptămînă următoare cum este ea însăşi sacrificată, şi tot aşa

80foarte îndelungată. Ceea ce ar fi de neînţeles, dacă nu am

' din experienţa pe care orice bărbat o are de a fi încetat măcar' data în viaţă să iubească o femeie, de a fi uitat o femeie, cît de

3 itin lucru este în sine o fiinţă cînd nu mai este, sau cînd nu• încă, permeabilă emoţiilor noastre. Şi bineînţeles dacă ■punem: fiinţe

care fug, este la fel de adevărat să spunem fiinţe4 se află într-o închisoare, femei captive pe care crezi că nu levei putea niciodată avea. De aceea bărbaţii le urăsc pe codoaşe,căci ele uşurează fuga, fac să strălucească ispita, dar dacă iubescdimpotrivă o femeie claustrată, le caută pe codoaşe pentru a oscoate din închisoare şi a le-o aduce. în măsura în care unirea cufemeile răpite e mai puţin durabilă decît celelalte forme deunire, din cauză că teama de a nu ajunge să le obţii sauneliniştea de a le vedea fugind este toată iubirea noastră şi căodată răpite soţului lor, smulse din locul unde îşi petrec viaţa,lecuite de tentaţia de a ne părăsi, disociate, într-un cuvînt, deemoţia noastră, oricare ar fi ea, sînt doar ele însele, adicăaproape nimic şi, rîvnite atîta vreme, sînt curînd părăsite chiarde cel care se temuse atît de mult că va fi părăsit de ele.

Am spus: „Cum de nu ghicisem?" Dar nu ghicisem oare încă din prima zi, la Balbec? Nu ghicisem în Albertine una dintre acele fete sub al căror înveliş carnal palpită mai multe fiinţe ascunse, nu spun dccît într-un pachet de cărţi ce se află încă în cutie, decît într-o catedrală închisă sau un teatru înainte de a se intra în el, ci decît în mulţimea imensă şi reînnoită? Nu numai atîtea fiinţe, dar dorinţa, amintirea voluptuoasă, neliniştita căutare a atîtor fiinţe. La Balbec nu fusesem tulburat pentru că nici măcar nu bănuisem că într-o zi mă voi afla pe asemenea piste, chiar false. Oricum. în ochii mei Albertine căpătase astfel plenitudinea unei fiinţe umplute pînă la saturaţie de suprapunerea atîtor fiinţe, de atîtea dorinţe şi amintiri voluptuoase ale unor fiinţe. Şi acum pentru că îmi spusese într-o zi: „Domnişoara Vinteuil", aş fi vrut nu să-i smulg rochia ca să-i văd trupul, ci prin trupul ei să văd tot acel bloc-noles cu amintiri

ale ei şi cu viitoare şi pătimaşe întîlniri.^ Ce valoare extraodinară capătă lucrurile, probabil cele mai neînsemnate,

cînd o fiinţă pe care o iubim (sau căreia nu-i lipsea decît această duplicitate pentru ca să o iubim) ni le ascunde! ,n ea însăşi suferinţa nu ne dă neapărat sentimente de iubire saune-

' uraw pentru persoana care o pricinuieşte: un chirurg care ne 5 să simţim

durerea ne rărnîne indiferent. Dar o femeie care spus cîtva timp că eram totul pentru ea, fără ca ca însăşi să

81

fie totul pentru noi, o femeie pe care ne place să o vedem, să o sărutăm, să o ţinem pe genunchi, ne uimeşte cînd simţim dintr-o dată că ne rezistă şi că nu dispunem de ea. Decepţia trezeşte atunci uneori în noi amintirea uitată a unei vechi angoase, despre care totuşi ştim că nu a fost provocată de această femeie, ci de altele, ale căror trădări ne jalonează trecutul. Şi, de altfel, cum avem oare curajul de a dori să trăim, cum putem face vreo mişcare pentru a ne feri de moarte, într-o lume în care iubirea nu este provocată decît de minciună şi constă doar în nevoia noastră de a ne vedea suferinţele potolite de fiinţa care ne-a făcut să suferim? Pentru a ieşi din starea de deznădejde pe care o simţim cînd descoperim această minciună şi această rezistentă, există tristul remediu de a încerca să acţionăm în pofida voinţei ei, cu ajutorul unor fiin{e pe care le simţim mai amestecate în viaţa ei decît noi înşine, asupra celei care ne rezistă şi care ne minte, de a încerca să fim vicleni noi înşine şi să ne facem detestaţi. Dar suferinţa născută dintr-o astfel de iubire este dintre acelea care fac întotdeauna ca bolnavul să caute într-o schimbare de poziţie o stare de bine iluzorie. Aceste mijloace de acţiune nu ne lipsesc, vai! Şi oroarea acestor iubiri născute doar din nelinişte vine din aceea că întoarcem întruna şi pe toate feţele în cuşca noastră cîteva cuvinte neînsemnate; fără să mai luăm în seamă şi că arareori fiinţele pentru care simţim toate acestea ne plac fizic în mod complet, de vreme ce nu gustul nostru deliberat, ci hazardul unei clipe de angoasă, clipă prelungită la nesfîr-şit de slăbiciunea noastră de caracter, care reface în fiecare seară experienţe şi se înjoseşte pînă la a lua calmante, a ales pentru noi. Iubirea mea pentru Albertine nu era fără îndoială cea mai descărnată dintre cele la care se poate decade din lipsă de voinţă, căci nu era pe de-a-ntregul platonică; ea îmi dădea satisfacţii trupeşti, şi era şi inteligentă. Dar toate acestea veneau pe deasupra. Mintea îmi era preocupată nu de lucrurile inteligente pe care mi le spusese, ci de cutare cuvînt care trezea în mine o îndoială asupra faptelor ei. încercam să-mi amintesc dacă spusese asta sau asta, cu ce expresie întipărită pe faţă, în ce moment, răspunzînd căror cuvinte, să reconstitui întreaga scenă a dialogului ei cu mine, în ce moment voise să se ducă la familia Verdurin, ce cuvînt al meu o supărase. Chiar dacă ar fi fost vorba de evenimentul cel mai important, nu mi-aş fi dat atîta osteneală să restabilesc adevărul, să regăsesc atmosfera şi culoarea exactă. Fără îndoială că, după ce ai atins un punct cînd devin insuportabile, ajungi uneori să-ţi calmezi pe de-a-ntregul aceste

82

lnisti timp de o seară. La petrecerea la care prietena pe care o ne, tj trebuie să se ducă, şi asupra adevăratei naturi a căreia

ntea noastră lucra de zile întregi, sîntem şi noi invitaţi, priete-noastră nu se ocupă decît de noi, o aducem acasă, şi cunoaş-11 m atunci,

neliniştile noastre risipindu-se, o odihnă la fel de ■ompletă, la fel de reparatoare ca aceea pe care o gustăm uneori n somnul adînc ce urmează unui mers îndelungat. Dar cel mai adeseori schimbăm doar o nelinişte cu alta. Unul din cuvintele frazei care trebuia să ne calmeze ne îndreaptă bănuielile pe altă

nistă. Şi, fără îndoială, pentru o asemenea odihnă merită să plătim un preţ ridicat. Dar nu ar fi fost mai simplu să nu cumpărăm noi înşine, voit, neliniştea, şi încă la un preţ mai mare? De altfel, ştim bine că oricît de profunde pot fi aceste destinderi momentane, tot neliniştea va fi cea mai puternică. Adeseori chiar, ea este reînnoită de fraza al cărei scop era să ne aducă odihna Exigenţele geloziei noastre şi orbirea credulităţii noastre sînt mai mari decît putea bănui femeia pe care o iubim. Cînd spontan ne jură că bărbatul cutare nu este pentru ea decît un prieten, ea ne tulbură puternic iacîndu-ne să aflăm - ceea ce nu bănuiam - că era pentru ea un prieten. In timp ce ne povesteşte, pentru a ne arăta că e sinceră, cum au luat ceaiul împreună, chiar în acea după-amiază, la fiecare cuvînt pe care-1 spune, invizibilul, nebănuitul capătă o formă în faţa noastră. Ne mărturiseşte că el i-a cerut să-i fie amantă şi suferim un adevărat martiriu la gîndul că a putut să-i asculte propunerile. Le-a refuzat, spune ea. Dar curînd, amintindu-ne povestirea ei, ne vom întreba dacă acel refuz este veridic, căci între diferitele lucruri pe care ni le-a spus există acea absenţă de legătură logică şi necesară care, mai mult decît faptele povestite, este semnul adevărului. Şi apoi ea mi-a declarat cu acea teribilă intonaţie dispreţuitoare: „I-am spus un nu categoric", care se regăseşte în toate clasele societăţii cînd o femeie minte. Trebuie totuşi să-i mulţumim că a refuzat, să o încurajăm prin bunătatea noastră să ne facă şi în viitor confidenţe la fel de crude. Facem

l mult observaţia: „Dacă îţi făcuse propuneri, de ce ai consimţit să iei ceaiul cu el? - Pentru ca să nu-mi poarte pică şispună că nu am fost amabilă cu el." Şi nu îndrăznim să-i răspundem că refuzînd ea ar fi fost poate mai amabilă cu noi. i->e altfel, Albertine mă înspăimînta spunîndu-mi că am drep-

- să zic, ca să nu-i fac rău, că nu sînt amantul ei, de vreme' adăuga ea, „adevărul este că nu eşti". Nu eram poate 'mplet într-adevăr, dar atunci trebuie să cred că toate lucrurile

83pe care le făceam împreună, ea le făcea şi cu toţi ceilalţi bărbaţi a căror amantă îmi jura că nu a fost? Să vreau să cunosc cu orice preţ ceea ce Albertine gîndea, cu cine se întîlnea, pe cine iubea - cît era de ciudat că sacrificam totul acestei nevoi, de vreme ce simţisem aceeaşi nevoie de a şti şi în legătură cu Gilberte nume proprii, fapte, care acum îmi erau atît de indiferente ! îmi dădeam bine seama că în ele însele faptele Albertinei nu prezentau mai mult interes. Este ciudat că prima iubire, deşi, prin fragilitatea pe care ne-o introduce în inimă, deschide calea iubirilor următoare, nu ne oferă măcar, prin însăşi identitatea simptomelor şi a suferinţelor, mijlocul de a le vindeca. Este de altfel nevoie să ştim vreun fapt? Nu ştim mai întîi în mod general minciuna şi chiar discreţia acestor femei care au ceva de ascuns? Există vreo posibilitate de a greşi? Ele îşi fac o virtute din tăcere, în timp ce noi am vrea atît de mult să le facem să vorbească. Şi simţim că i-au spus complicelui lor: „Nu spun niciodată nimic. Nu datorită mie se va şti vreodată ceva, eu nu spun niciodată nimic."

Ne dăm averea, viaţa pentru o fiinţă, şi totuşi ştim bine că după vreo zece ani i-am refuza acestei fiinţe averea noastră şi am prefera să ne păstrăm viaţa. Căci atunci fiinţa ar fi desprinsă de noi, singură, adică nu ar însemna nimic. Sîntem legaţi de fiinţe prin mii de rădăcini, prin firele nenumărate ale amintirilor din seara din ajun, ale speranţelor din dimineaţa zilei ce urmează; această urzeală continuă de deprinderi din care nu putem scăpa ne leagă de ele. Aşa cum există avari care adună avuţii din generozitate, noi sîntem nişte risipitori care cheltuim din zgîrcenie, şi ne sacrificăm viaţa nu atît pentru o fiinţă, cît pentru tot ce a putut prinde în jurul ei din orele noastre, zilele noastre, din acele lucruri faţă de care viaţa încă netrăită, viaţa relativ viitoare ni se pare o viaţă mai îndepărtată, mai desprinsă de noi, mai puţin intimă, mai puţin a noastră. Ar trebui să ne rupem de aceste legături care au mult mai multă importanţă

decît acea fiinţă, dar ele creează în noi îndatoriri momentane faţă de ea, îndatoriri care ne fac să nu îndrăznim să o părăsim de teama că vom fi aspru judecaţi de ea, atunci cînd mai tîrziu am îndrăzni, căci desprinsă de noi nu ar mai fi noi. şi că noi ne creăm în realitate îndatoriri (chiar dacă, printr-o contradicţie aparentă, ar duce la sinucidere) doar faţă de noi înşine.

Dacă nu o iubeam pe Albertine (lucru de care nu eram sigur), locul pe care îl avea în preajma mea nu avea nimic extraordinar: noi nu trăim decît cu ceea ce nu iubim, cu ceea ce am

84i să trăiască împreună cu noi doar pentru a ucide insuporta-w\°iubire, fie că e

vorba de o femeie, de un ţinut, sau de o le-ie închizînd în ea un ţinut Ba chiar ne-ar fi foarte teamă să :ncepem a iubi, dacă absenţa s-ar produce din nou. Nu ajunse-pînă aici în privinţa Albertinei. Minciunile, mărturisirile ei ■

lăsau să desăvîrşesc îndatorirea de a afla adevărul. Minciunile ■ atît de numeroase, pentru că nu se mulţumea să mintă ca rice fiinţă care se crede

iubită, ci pentru că din fire era, în afară • asta, mincinoasă, şi atît de schimbătoare de altfel îneît chiar spunîndu-mi de fiecare dată adevărul, de

exemplu în privinţa a ceea ce ea gîndea despre oameni, ar fi spus de fiecare dată lucruri diferite; mărturisirile sale, tocmai pentru că erau atît de rare. de întretăiate, lăsau între ele, în măsura în care se refereau la trecut, mari

intervale albe şi pe lungimea cărora trebuia să-i desenez, şi în acest scop mai întîi să o aflu, viaţa. Cît priveşte prezentul, în măsura în care

puteam interpreta cuvintele sibilinice ale Francoisei, nu numai în anumite puncte, dar şi în legătură cu un întreg ansamblu, Albertine mă minţea, şi eu

urma să văd „totul într-o bună zi", adică ceea ce Francoisc avea aerul că ştie, ceea ce ea nu voia să-mi spună, ceea ce eu nu îndrăzneam să o

întreb. De altfel, fără îndoială că din pricina aceluiaşi fel de gelozie pe care odinioară o avusese faţă de Eulalie, Francoise vorbea despre lucrurile cele mai

neverosimile, atît de vagi îneît puteai cel mult să bănuieşti insinuarea cu totul neverosimilă că biata captivă (căreia îi plăceau femeile) prefera o căsătorie cu cineva care se părea că nu sînt chiar eu. Dar dacă lucrurile ar fi stat aşa,

cum ar fi putut şti Francoise, în ciuda radiotelepatiilor ei? Cu siguranţă, povestirile Albertinei nu-rni puteau nicidecum aduce un răspuns, căci ele erau în fiecare zi la fel de opuse ca şi culorile unei sfîrleze aproape oprite. De altfel, « părea că Francoise vorbeşte astfel mai ales din ură. Nu trecea nici o zi fără ca

ea să nu-mi spună şi fără ca eu să nu suport. în ibsenţa mamei, cuvinte ca: „Desigur, eşti minunat şi nu voi uita niciodată recunoştinţa pe care ţi-o datorez

(spunea asta probabil pentru ca să-mi creez motive pentru a-i obţine recunoştinţa), jr casa este plină de duhoare de cînd cumsecădenia a adus

aici 'unia, de cînd inteligenţa o ocroteşte pe cea mai proastă fiinţă »n cite s-au văzut vreodată, de cînd fineţea, manierele, spiritul, tiitatea în toate

privinţele, înfăţişarea şi prezenţa unui prinţ epta ca altcineva să domnească aici şi să mă umilească, pe e eare sînt în această familie de patruzeci de ani,

prin viciu ■ Pun tot ce-i mai vulgar şi mai josnic."

85Francoise îi reproşa mai ales Albertinei că îi comandă ea şi nu noi, şi că o

pune la mai multa treabă, obosind-o în asemenea măsură şi ameninţînd într-atît sănătatea bătrînei noastre servitoare (care nu voia totuşi să fie ajutată în munca ei, căci ea nu era o „nevolnică") încît toate acestea ar fi fost de ajuns pentru a explica enervarea şi mîniile ei pline de ură. Ea ar fi vrut desigur ca Albertine-Esther să fie izgonită. Aceasta era dorinţa cea mai fierbinte a Francoisei. Şi chiar consolînd-o numai, sufletul bătrînei noastre servitoare s-ar fi liniştit. Dar, după părerea mea, nu era numai asta. O asemenea ură nu se putuse naşte decît într-un trup surmenat. Şi mai mult încă decît de ocrotire, Francoise avea nevoie de somn.

în timp ce Albertine se ducea să se dezbrace, şi pentru a face lucrurile cît

mai repede, am apucat receptorul telefonului, am invocat Divinităţile implacabile, dar nu am izbutit decît să le aţîţ furia, care s-a tradus prin aceste cuvinte: „Ocupat". Andree vorbea cu cineva. Aşteptînd-o să-şi termine convorbirea, mă întrebam cum e cu putinţă, de vreme ce atîţi pictori caută să reînnoiască portretele feminine din secolul al XVIII-lea, în care ingenioasa punere în scena este un pretext pentru expresiile aşteptării, ale supărării cochete, ale interesului, ale reveriei, cum e cu putinţă ca nici unul dintre modernii noştri Boucher sau Fragonard să nu picteze, în loc de Scrisoarea, Clavecinul etc, acea scenă care s-ar putea numi: în faţa telefonului43, şi în timpul căreia s-ar naşte spontan pe buzele celei care ascultă un surîs cu atît mai adevărat cu cît ştie că nu este văzut în cele din urmă am putut vorbi cu Andree: „Vii să o iei mîine pe Albertine?" şi rostind numele de Albertine mă gîndeam la invidia pe care mi-o inspirase Swann cînd îmi spusese în ziua petrecerii dată de prinţesa de Guermantes: „Vino sa o vezi pe Odette", şi cînd mă gîndisem la cîtă putere există într-un prenume care pentru toţi şi Odette însăşi nu avea decît în gura lui Swann acest sens absolut posesiv. Cît de plăcută îmi păruse că trebuie să fie o asemenea posesiune - rezumată într-o singură vocabulă - a unei întregi existenţe! Dar în realitate, cînd poţi să rosteşti un asemenea cuvînt, sau faptul ţi-a devenit indiferent, sau deprinderea nu a tocit iubirea, dar a schimbat plăcerea în durere. Minciuna este puţin lucru, trăim în mijlocul ei, mulţumindu-ne să surîdem. o practicăm fără să credem că facem rău cuiva, dar gelozia şuiera din cauza minciunii şi vede mai mult decît ascunde aceasta (adeseori prietena noastră refuză să-şi petreacă seara cu noi S> se duce la teatru pur şi simplu pentru ca noi să nu vedem ca

86• tă prost), după cum şi adeseori rămîne oarbă la ceea ce - nde adevărul.

Dar ea nu poate obţine nimic, căci cele care ră că nu mint ar refuza chiar sub ameninţarea cuţitului să-şi 'U"rturisească adevărata fire. Ştiam că numai

eu puteam să spun acest fel ,.Albertine" lui Andree. Şi totuşi, pentru Albertine, ' 'iitru Andree, şi pentru mine însumi, simţeam că nu eram mic

Şi înţelegeam imposibilitatea de care se izbeşte iubirea. Ne închipuim că are drept obiect o fiinţă care poate fi culcată în lata noastră, închisă într-un trup.

Dar vai! iubirea este extinderea acestei fiinţe spre toate punctele spaţiului şi ale timpului ne care acea fiinţă le-a ocupat şi le va ocupa. Dacă nu posedăm

contactul ei cu un anume loc, cu o anume oră, noi nu o posedăm. Or, noi nu putem să ajungem în toate aceste puncte. Dacă măcar ne-ar fi desemnate,

poate că am putea să ne extindem pînă la ele. Dar noi bîjbîim fără să le găsim. De aici şi neîncrederea, gelozia, persecuţiile. Pierdem un timp

preţios pe o pistă absurdă şi trecem fără să bănuim pe lîngă adevăr.Dar una dintre Divinităţile irascibile, cu slujitoare vertiginos agile, se mînia

acum nu că vorbesc, ci că nu spun nimic. „Firul e liber! De ce nu vorbiţi, vă tai legătura." Dar nu o tăie, şi, suscitînd prezenţa lui Andree, o învălui, ca un mare poet, căci asta este totdeauna o domnişoară telefonistă, în atmosfera specifică locuinţei, cartierului, chiar vieţii prietenei Albertinei. „Tu eşti?" îmi spuse Andree, a cărei voce era proiectată pînă la mine cu o nemaipomenită viteză de către zeiţa care are privilegiul să facă sunetele să alerge mai repede decît fulgerul. „Ascultă, i-am răspuns, duceţi-vă unde vreţi, nu mă interesează, dar nu vă duceţi la doamna Verdurin. Trebuie cu orice preţ să o ţii mîine departe de ea pe Albertine. - Dar tocmai mîine trebuie să se ducă acolo. - Ah!"

Dar eram silit să întrerup o clipă şi să fac gesturi ameninţare, căci deşi Francoise continua - ca şi cum ar fi fost ceva fel de neplăcut ca o vaccinare

sau la fel de primejdios ca !oplanul - să nu vrea să înveţe să telefoneze, ceea ce ne-ar fi t de convorbiri la care ea ar fi putut răspunde fără nici un

«nvenient, în schimb ea intra pe dată în camera mea imediat m dU?am o.convoi"bire

îndeajuns de secretă pentru ca să ţin în d5oset>it să i-o ascund. După ce ieşi în cele din urmă din afljr1^' nu fără să fi întîrziat spre a lua diferite obiecte care se stj ,

aiCl din

ajun şi ar fi putut rămîne încă un timp fără să rească pe nimeni, şi pentru a pune pe foc o buturugă cu utilă, căci prezenţa intrusei şi temerea că

domnişoara

87

IItelefonistă îmi va „tăia" convorbirea mă înfierbîntaseră din cale-afară, „Iartă-mă, i-am spus lui Andree, am fost deranjat. Este absolut sigur că trebuie să se ducă mîine la familia Verdurin? - Da, dar pot să-i spun că asta îţi displace. - Nu, dimpotrivă, e posibil să vin şi eu cu voi. - Ah!" spuse Andree cu o voce nefe-ricită şi parcă înspăimîntată de îndrăzneala mea, care mă făcu să fiu şi mai hotărît. „Atunci te las şi iartă-mă că te-am deranjat pentru atît de puţin lucru. - Nu m-ai deranjat", spuse Andree şi (cum folosirea telefonului devenise curentă, în jurul său se dezvoltase podoaba unor fraze speciale, ca odinioară în jurul „ceaiurilor") ea adăugă: „Mi-a făcut mare plăcere să-ţi aud vocea".

Aş fi putut spune acelaşi lucru, şi în chip mai veridic decît Andree, căci fusesem extrem de sensibil la vocea ei, neobser-vînd niciodată pîna atunci că era atît de diferită de celelalte. Atunci mi-am amintit şi alte voci, voci de femeie mai ales, unele încetinite de precizia unei întrebări şi de atenţia minţii, altele răsuflînd din greu, întrerupte de valul de lirism al povestirii lor, mi-am amintit una cîte una vocea fiecăreia dintre fetele pe care le cunoscusem la Balbec, apoi vocea Gilbertei, apoi a bunicii, apoi a doamnei de Guermantes, am găsit că nici una nu semăna cu cealaltă, mulate fiind pe un limbaj specific fiecăreia, cîntînd fiecare pe un instrument diferit, şi mi-am spus că sărăcăcios trebuie să mai fie concertul pe care îl dau în Paradis cei trei sau patru îngeri muzicieni din tablourile vechilor pictori, în care vedeam înălţîndu-se către Dumnezeu, cu zecile, cu sutele, cu miile, armonioasa şi multisonora cîntare a tuturor Vocilor. Nu m-am dezlipit de telefon fără să-i mulţumesc, în cîteva cuvinte ce invocau favoarea zeilor, celei care domneşte peste viteza sunetelor, pentru că a binevoit să pună în slujba umilelor mele cuvinte o putere care le făcea să fie de o sută de ori mai rapide decît tunetul. Dar ruga mea de mulţumire rămase fără răspuns şi convorbirea mi-a fost tăiată.

Cînd Albertine s-a întors în camera mea, ea purta o rochie de satin negru care o făcea încă şi mai palidă, transformînd-o într-o pariziancă lividă, arzătoare, epuizată de lipsa de aer, de atmosfera mulţimilor şi poate de deprinderea viciului, şi ai cărei ochi păreau mai neliniştiţi pentru că nu-i înveselea roşeaţa obrajilor. „Ghiceşte, i-am spus, cui i-am telefonat chiar acum: Im Andree. - Lui Andree?" exclamă Albertine pe un ton zgomotos, uimit, emoţionat, deloc justificat de o veste atît de anodină. „Sper că s-a gîndit să-ţi spună că am întîlnit-o pe doamna Verdurin acum cîteva zile. - Pe doamna Verdurin? Nu-mi amintesc să-n*

88

fi spus.1

l-am răspuns cu aerul că mă gîndesc la altceva, spre aj

îl(jilerent faţă de această întîlnire şi pentru a nu o trăda pe A rfree care îmi spusese

unde se va duce mîine Albertine. Dar • ştie dacă Andree însăşi nu mă trăda, dacă mîine nu-i va eşti Al berlinei că îi cerusem să o împiedice cu orice preţ să ' ducă la soţii Verdurin, şi dacă ea nu-i dezvăluise pînă acum făcusem de mai

multe ori recomandări asemănătoare? Ea i afirmase că nu i le repetase niciodată, dar valoarea acestei fiimatii era pusă la îndoială în mintea mea de impresia că de cîtva timp dispăruse de pe faţa Albertinei încrederea pe care o avusese vreme atît de îndelungată în mine.

Suferinţa din dragoste încetează din cînd în cînd, dar pentrua începe din nou, într-un mod diferit. Plîngem cînd o vedem pe

cea pe care o iubim că nu mai are faţă de noi acele elanuri desimpatie, acele gesturi iubitoare de la început, suferim mai mult

încă pentru că, pierzîndu-le faţă de noi, ea le regăseşte pentrualţii; apoi sîntem abătuţi de la această suferinţă de un rău nou şiîncă mai atroce, de bănuiala că ea ne-a minţit cu privire la searadin ajun, cînd ne-a înşelat fără îndoială; dar şi această bănuială

se risipeşte, drăgălăşenia cu care se poartă prietena noastră cunoi ne linişteşte; dar atunci un cuvînt uitat ne revine în minte, ni

s-a spus că e pătimaşă la pat, or, noi nu am cunoscut-o decîtcalmă; încercăm să ne închipuim cît de frenetică a fost cu alţii,simţim cît de puţin însemnăm pentru ea, îi observăm aerulplictisit, nostalgic, trist cînd îi vorbim, observăm aşa cum amvedea un cer întunecat rochiile neglijente pe care le îmbracăatunci cînd este cu noi, păstrîndu-le pentru ceilalţi pe cele cu

care, la început, încerca să ne farmece. Dacă dimpotrivă esteiubitoare, ce bucurie timp de o clipă! Dar văzîndu-i limbuţă

scoasă de parcă ne-ar chema cu ochii, ne gîndim la cele căreiaacest gest îi era atît de des adresat îneît, chiar poate pentru

line, fără ca Albertine să se gîndească la ele, devenise, dinauza îndelungatei deprinderi, un semn maşinal. Apoi sentimen-

n că o plictisim revine. Dar brusc această suferinţă nu mai con-aza cînd ne gîndim la partea necunoscută şi rea din viaţa ei, la

le cu neputinţa de cunoscut unde ea a fost, este poate încă"i ceasurile cînd nu sîntem lîngă ea, dacă nu cumva se chiar

îŞte să trăiască acolo pentru totdeauna, acele locuri unde eacu

e dePai"te de noi, nu ne mai aparţine, fiind mai fericită decîtf}1- Acestea sînt flăcările mereu schimbătoare ale geloziei. întri ~ a CSte S* un demon care

I1U poate fi exorcizat, ci apare a' lntl"uchipat într-o nouă formă. Chiar dacă am izbuti să le

89

exterminăm pe toate, să o păstrăm veşnic pe cea pe care iubim, Spiritul Răului ar lua atunci o altă formă, încă şi jţ, ■ patetică, disperarea de a nu ii obţinut fidelitatea decît prin fort* disperarea de a nu fi iubit.

Intre Albertine şi mine exista adeseori obstacolul unei tăceri alcătuită fără îndoială din reproşuri pe care ea nu mi le făcea pentru că socotea că asta nu ar fi schimbat nimic. Oricît de blîn. dă ar fi fost Albertine în unele seri, ea nu mai avea acele mişcări spontane pe care i le cunoscusem la Balbec, cînd îmi spunea-„Cît de drăguţ poţi să fii!" şi cînd ea părea că vine spre mine din adîncul inimii şi fără acele reproşuri pe care ar fi vrut să mi le facă şi totuşi nu mi le făcea pentru că socotea, fără îndoială, că tot nu ar fi schimbat nimic, că vina mea era cu neputinţă de uitat, nemărturisită, punînd între ea şi mine prudenţa semnificativă a cuvintelor ei sau intervalul unei tăceri de netrecut.

„Pot oare să ştiu de ce i-ai telefonat lui Andree? - Pentru a o întreba dacă nu s-ar supăra dacă vin şi eu cu voi mîine să le fac soţilor Verdurin vizita pe care le-o făgăduiesc de cînd ne-am întîlnit la La Raspeliere. - Cum vrei. Dar te previn că în seara asta e o ceaţă deasă şi că mîine va fi cu siguranţă tot aşa. îţi spun asta pentru că nu aş vrea să te simţi rău. îţi dai seama că eu una prefer să vii cu noi. De altfel, adăugă ea cu un aer preocupat, nu ştiu cîtuşi de puţin dacă mîine mă voi duce la soţii Verdurin. Au fost atît de drăguţi cu mine încît de fapt ar trebui să mă duc. După tine, sînt persoanele care s-au purtat cel mai bine cu mine, dar anumite lucruri, lipsite, e drept, de însemnătate, îmi

displac la ei. Trebuie neapărat să mă duc la Bon Marche sau la Trois Quartiers să cumpăr un plastron alb, căci rochia asta e prea neagră."

Eram cu totul hotărît să nu consimt să o las pe Albertine să se ducă singură într-un mare magazin străbătut de atîta lume de care te atingi, avînd atîtea uşi încît se poate spune că la ieşire nu izbuteşti să-ţi găseşti trăsura care aşteaptă mai departe, dar eram mai ales nefericit. Şi totuşi, nu-mi dădeam seama că de multa vreme ar fi trebuit să încetez să o mai văd pe Albertine, căci ea intrase pentru mine în acea perioadă lamentabilă în care o fiinţă, diseminată în spaţiu şi în timp, nu mai este pentru noi o femeie, ci o suită de evenimente în care nu mai putem face lumină, o suită de probleme insolubile, o mare pe care încercăm în mod ridicol, ca şi Xerxes44, să o batem ca s-o pedepsim pentru ceea ce a înghiţit. Din clipa în care începe această perioadă, sîntem prin forţa lucrurilor învinşi. Fericiţi cei care înţeleg asta înde-

, repede ca să nu mai prelungească o luptă inutilă, isto-a'UIlS strînsă din toate părţile de limitele imaginaţiei, şi în Gelozia se zbate atît de ruşinos încît acelaşi bărbat care e°ară fie şi numai dacă privirile aceleia care era

totdeauna ' de el se îndreptau o clipă asupra altuia, îşi închipuia " tenţa unei aventuri şi simţea chinuri fără de seamăn, se -emnează mai tîrziu să

o lase să iasă singură, uneori cu cel pe ,°S -l ştie că-i este amant, preferind unei situaţii pe care nu o 'ate cunoaşte această tortură a uneia cel puţin cunoscute! Este orba de un ritm pe care trebuie să-1 adopţi şi pe care îl

urmezi apoi din obişnuinţă. Persoane cu nervii obosiţi nu ar putea să lipsească de la un dineu, deşi după aceea trebuie să facă îndelungi cure de odihnă; femei de moravuri uşoare, încă nu demulMrăiesc făcînd

penitenţă. Geloşi care, pentru a o spiona pe cea pe care o iubeau, renunţau la somn, la odihnă, simţind că dorinţele sale, lumea atît de vastă şi atît de

tainică, timpul sînt mai puternice decît ei, o lasă să iasă în oraş singură, apoi să călătorească singură, apoi se despart. Gelozia ia astfel sfîrşit pentru că nu o

mai alimentează nimic şi nu a durat atît de mult decît pentru că şi-a cerut întruna hrană. Dar eu eram foarte departe de această stare.

Fără îndoială, timpul Albertinei îmi aparţinea în cantităţi mai mari decît la Balbec. Eram acum liber să fac plimbări împreună cu ea ori de cîte ori voiam.

Cum în jurul Parisului fuseseră construite hangare de aviaţie, care sînt pentru aeroplane ceea ce porturile sînt pentru vase, şi cum din ziua cînd

întîlnirea cvasimitologică, lîngă La Raspeliere, cu un aviator al cărui zbor îmi speriase calul, ce se ridicase în două picioare, fusese pentru "nine ca o

imagine a libertăţii, îmi plăcea adeseori ca la sfîrşitul zilei să luăm drept ţintă - plăcută de altminteri Albertinei, ce se pasiona pentru toate sporturile - a plimbărilor

noastre unul din aceste aerodromuri. Ne duceam aici, ea şi cu mine, atraşi de iată ce nu înceta niciodată a plecărilor şi a sosirilor, care dau iuta farmec

plimbărilor pe dig sau chiar şi pe plajă îndrăgite de • Car<: iu^esc marea, şi hoinărelilor în jurul unui centru de e îndrăgite de cei care iubesc cerul. în fiece

clipă, printre aţele ce se odihnesc inerte şi parcă ancorate, vedeam unul - cu greu de mai mulţi mecanici, aşa cum este trasă pe nisip o ca cerută de un turist care vrea să dea o raită pe mare. Apoi avi it™ CIa ^US *n ™şcare' aparatul

începea să alerge, îşi lua ta (n Sfîrşit' dintr-° dată, în unghi drept, se înălţa, lent, în 11 ngid, parcă imobilizat, al unei viteze orizontale dintr-o

91dată transformată în maiestuoasă şi verticală ascensiune. Albertjne nu-şi putea stăpîni bucuria şi le cerea explicaţii mecanicilOr care, acum că aparatul plutea, se întorceau spre aeroport. Pasagerul continua să străbată kilometri, marea navă, de la care nu ne puteam desprinde privirile, nu mai era în azur decît un punct aproape indistinct, care de altfel îşi va relua treptat materialitatea, mărimea, volumul, cînd, durata plimbării apropiindu-se de sfîrşit. va veni momentul intrării în port Şi noi îl priveam cu invidie, Albertine şi cu mine, în clipa cînd sărea la pămînt, pe cel ce se plimbase astfel gustînd în larg, în acele orizonturi solitare, calmul şi limpezimea serii. Apoi, fie de la aerodrom, fie de la vreun muzeu, de la vreo biserică pe

care o vizitasem, ne întorceam împreună pentru ora cinei. Şi totuşi, nu mă întorceam cu sufletul liniştit, aşa cum mi se întîmpla la Balbec, cînd făceam plimbări mai rare, mîndrindu-mă că durează o după-amiază întreagă, şi pe care le contemplam apoi, profilîndu-se ca nişte mari întinderi cu flori, asupra restului vieţii Albertinei, ca pe un cer pustiu în faţa căruia visezi în tihnă şi fără nici un gînd. Timpul Albertinei nu-mi aparţinea atunci în cantităţi atît de mari ca astăzi. Totuşi el mi se părea atunci mult mai al meu, pentru că socoteam numai - iubirea mea bucurîndu-se de asta ca de o favoare - ceasurile pe care ea le petrecea cu mine; acum - gelozia mea căutînd cu nelinişte posibilitatea unei trădări - socoteam numai orele pe care le petrecea fără mine. Or, mîine, ea va dori să existe asemenea ore. Voi fi silit să aleg între a înceta să mai sufăr şi a înceta să mai iubesc. Căci aşa cum la început este zămislită de dorinţă, iubirea nu este întreţinută mai tîrziu decît de o nelinişte dureroasă. Simţeam că o parte din viaţa Albertinei îmi scăpa. Iubirea, ca nelinişte dureroasă sau ca dorinţă fericită, este exigenţa unui tot. Ea nu se naşte şi nu subzistă decît dacă o parte rămîne mereu de cucerit. Nu iubim decît ceea ce nu posedăm pe de-a-ntregul. Albciiine minţea cînd îmi spunea că fără îndoială nu se va duce să-i vadă pe soţii Verdurin, aşa cum eu minţeam spunînd că voiam să mă duc la ei. Ea căuta doar sa mă împiedice să vin cu ea, iar eu, anunţîndu-i dintr-o dată acest proiect pe care nici nu mă gîndeam să-1 duc la îndeplinire, să ating în ea punctul pe care îl ghiceam ca fiind cel mai sensibil, să hăituiesc dorinţa pe care o ascundea şi să o silesc să mărturisească faptul că prezenţa mea lingă ea mîine o împiedica să o satisfacă. Ea o făcuse încetînd brusc să mai vrea să meargă la familia Verdurin.

Dacă nu v r e ' s^ t c ^uci ^ a s ot" Verdurin, i-am spus, la, .

atjero se dă o superbă reprezentare în beneficiul săracilor."

c mi ascultă sfatul cu o expresie îndurerată. începui să fiu1 u cu ea, ca la Balbec, pe vremea primei mele gelozii. Chipul

•'flecta o decepţie şi eu îmi certam prietena folosind aceleaşie'aumente care-mi fuseseră adeseori oferite de părinţii mei cîndf mic, şi care păruseră neinteligente şi crude copilăriei mele■înţelese. „Nu, chiar dacă ai aerul ăsta trist, îi spuneam eu

Albertinei, nu te pot plînge, te-aş plînge dacă ai fi bolnavă, dacăti s-ar fi întîmplat o nenorocire, dacă ţi-ai fi pierdut vreo rudă;

ceea ce nu te-ar face poate să suferi, ţinînd seama de risipa deCaisă sensibilitate pe care o faci pentru un nimic. De altfel, nu

apreciez sensibilitatea oamenilor care pretind că ne iubesc mult,fără să fie capabili să ne facă nici cel mai mic serviciu şi care seaîndesc atît de puţin la noi îneît uită să ia scrisoarea pe care

fe-arn încredinţat-o şi de care depinde viitorul nostru."Aceste cuvinte, căci o mare parte din ceea ce spunem nu este decît o recitare, eu

le auzisem rostite de mama. care (expli-cîndu-mi că nu trebuia să confund adevărata sensibilitate, ceea ce, spunea ea, germanii, a căror limbă ea o admira mult, în

ciuda ororii pe care tata o simţea faţă de această naţiune, numeau Empfindung, cu sensibleria, Empfmdelei) ajunsese să-mi spună, odată cînd plîngeam, că Nero

suferea poate de nervi şi nu era mai bun din cauza asta. La drept vorbind, ca acele plante care se dedublează crescînd, în faţa copilului senzitiv care fusesem, se afla acum un bărbat eu totul diferit, plin de bun-simţ, de severitate pentru sensibilitatea maladivă a celorlalţi, un bărbat semănînd cu ceea ce părinţii mei fuseseră

pentru mine. Fără în-foială, fiecare trebuind să facă să se continue în el viaţa alor săi, omul ponderat şi batjocoritor care nu exista în mine la înce-put îl

întîlnise pe cel sensibil, şi era firesc să fiu la rîndul meu a cum fuseseră părinţii mei. Mai mult, în momentul cînd acest u eu se forma, el îşi găsea limbajul alcătuit

de-a gata în amin-rea aceluia, ironic şi mustrător, folosit faţă de mine, pe care Bl trebuia să-1 folosesc şi eu faţă de alţii, şi care îmi ieşea in • firesc din

gură, fie că îl evocam prin mimetism şi asociaţie amintiri, fie că, de asemenea, delicatele şi misterioasele in-iţn ale puterii zămislitoare desemnaseră în mine,

fără ştirea a pe trunza unei plante, aceleaşi intonaţii, aceleaşi gesturi, SJ atitudini

pe care le avuseseră cei din care mă născusem. Alb' Llne oi\Pc cmd făceam pe bărbatul înţelept vorbindu-i lr>ei, mi se părea că o aud pe bunica. De altfel, nu

i se în-

93tîmplase, oare, mamei (într-atît de mulţi, obscuri şi inconştient' curenţi controlau în mine pînă şi cele mai mici mişcări ale degetelor mele, tîrîndu-le în aceleaşi cicluri ca acelea trăite de părinţii mei) să creadă că pe uşă intră tatăl meu, într-atît de mult semăna modul meu de a ciocăni cu al lui? Pe de altă parte. îm_ perecherea elementelor contrarii este legea vieţii, principiu] fecundării şi, după cum se va vedea, cauza multor nenorociri De obicei, urîm ceea ce ne seamănă, şi propriile noastre defecte văzute din afară ne exasperează. Dar ne exasperează încă şi mai mult cînd cineva care a depăşit vîrsta cînd le exprimăm naiv şj care, de exemplu, şi-a luat, în momentele cele mai arzătoare, o expresie glacială, urăşte aceleaşi defecte, dacă sînt exprimate de un altul mai tînăr, sau mai naiv, sau mai prost. Există oameni sensibili pentru care vederea unor lacrimi în ochii celorlalţi, lacrimi pe care ei înşişi şi le stăpînesc, este exasperantă. Prea marea asemănare face ca, în ciuda afecţiunii, şi uneori cu cît afecţiunea este mai mare, în familii să domnească neînţelegerea Poate că în cazul meu, ca şi în cazul multora, al doilea bărbat care devenisem era pur şi simplu o altă faţă a celui dintîi, exaltat şi sensibil faţă de sine, înţelept Mentor45 pentru ceilalţi. Poate că tot aşa stăteau lucrurile şi cu rudele mele, după cum le priveai în raport cu mine sau cu ei înşişi. Şi era foarte vizibil că severitatea bunicii şi a mamei faţă de mine era voită şi chiar le costa, dar poate că şi răceala tatii nu era decît un aspect exterior al sensibilităţii sale. Căci poate că adevărul omenesc al acestui dublu aspect, cel legat de viaţa lăuntrică, cel legat de raporturile sociale, era exprimat în acele cuvinte care mi se păreau odinioară pe cît de false în conţinutul lor, pe atît de banale în forma lor, rostite în legătură cu tata: „Sub răceala lui glaciala, ascunde o sensibilitate extraordinară; are mai ales pudoarea sensibilităţii sale". Calmul acesta - la nevoie presărat cu cugetări sentenţioase, ironic faţă de manifestările neîndemînatice ale sensibilităţii, şi care îi era specific, dar pe care şi eu acum îl manifestam faţă de toată lumea, şi de care mai ales nu mă lipseam, în anumite împrejurări, faţă de Albertine - nu ascundea el oare neîncetate şi tainice furtuni?

Cred că în acea zi eram cu adevărat pe punctul să hotărăsc despărţirea noastră şi să plec la Veneţia. Dar nu am făcut-o totuşi dintr-un motiv legat de Normandia, şi nu pentru că ea ar fi manifestat vreo intenţie de a merge în acest ţinut undi fusesem gelos din pricina ei (căci aveam şansa că niciodfl" proiectele ei nu atingeau punctele dureroase ale amintirii mele/'

94tiu că eu spunînd: „E ca şi cum ţi-aş vorbi despre prietena Ci?C i tale care locuia

la Infreville", ea răspunse cu mînie, matu?^ .„ n*;rp nprsnnnă care discută si care vrea să aibă cî

ecacuneaa orice persoană care discută şi care vrea să aibă cît c jtc argumente posibile, arătîndu-mi că ceea ce eu susţi-I°S! era fals şi că ea spunea adevărul: „Dar mătuşa mea n-a scut niciodată pe nimeni la Infreville, iar eu însămi n-am niciodată acolo". Ea uitase că mă minţise într-o seară ° bindu-mi despre o doamnă susceptibilă la care trebuia cu ■ preţ să se ducă să ia ceaiul, chiar dacă ducîndu-se acolo ar i pierdut prietenia mea şi ar fi trebuit să se sinucidă46. Nu i-am ■ minţit acea minciună. Dar am fost copleşit de ea. Am amînat ică o dată ruptura. Pentru a fi iubit, nu e nevoie de sinceritate, si nici

chiar să minţi cu îndemînare. Numesc aici iubire o tortură reciprocă. Nu găseam nicidecum condamnabil să-i vorbesc în seara aceea aşa cum bunica, atît de desăvîrşită, vorbise cu mine, şi nici faptul că, pentru a-i spune că o voi însoţi la soţii Verdurin, adoptasem maniera bruscă a tatii, care nu ne comunica niciodată o hotărîre decît într-un fel care ne putea pricinui cea mai mare agitaţie, în disproporţie maximă cu decizia însăşi. Astfel încît îi era uşor să ne spună că sîntem absurzi arătîndu-ne nefericiţi pentru atît de puţin lucru, căci acea nefericire corespundea şocului pe care ni-1 pricinuise. Şi dacă - asemenea înţelepciunii inflexibile a bunicii - aceste veleităţi arbitrare ale tatii completaseră în mine natura sensibilă căreia îi rămăseseră atîta vreme exterioare, şi pe care în timpul copilăriei mele o făcuseră atît de mult să sufere, această natură sensibilă îi avertiza foarte exact cu privire la punctele pe care trebuiau să le ţintească în mod eficace: nu există informator mai bun decît un fost hoţ, sau decît un supus al naţiunii cu care lupţi. în anumite familii mincinoase, un frate venit să-şi vadă fratele fără un motiv aparent şi care îi e printr-o propoziţie incidenţă, în pragul uşii, în clipa în care leacă, o informaţie pe care pare că nici măcar nu o aude, îi Tinifică prin chiar aceasta fratelui său că acea informaţie era »pul vizitei sale, căci fratele cunoaşte bine acel aer detaşat, ieele cuvinte spuse parcă între paranteze şi în ultima clipă, căci '^J^ folosit adeseori. Or, există şi familii patologice, '"ităţi înrudite, temperamente fraterne, iniţiate în acea lim-a care face ca în familie oamenii să se înţeleagă fără >ească. De aceea, cine poate mai mult decît o persoană sensibili să enerveze? Şi apoi exista poate o cauză mai ai profundă care să explice purtarea mea în aseme-In acele momente scurte, dar inevitabile, cînd îl

95urăşti pe cel pe care-1 iubeşti, - momente eare durează uneori viaţa întreagă cînd trăieşti cu oameni pe care nu-i iubeşti ^ n vrei să pari bun ea să nu fii de plîns, ci omul cel mai rălt s-totodată cel mai fericit, pentru ca fericirea ta să fie cu adevărat detestabilă şi să rănească sufletul duşmanului ocazional sau permanent. în faţa cîtor oameni nu m-am calomniat pe mine însumi în chip mincinos, doar pentru ca „succesele" mele să 1, se para imorale şi sa-i facă să turbeze şi mai mult! Ar trebui să urmam calea inversă, să arătăm fără mîndrie că avem sentimente bune, în loc să ne ascundem atît de puternic simţirea. Şi ar f, uşor dacă am şti să nu urîm niciodată, să iubim totdeauna. Căci atunci am fi atît de fericiţi să nu spunem decît lucrurile care-i pot face fericiţi pe ceilalţi, care-i pot înduioşa, făcîndu-i sa ne iubească!

Aveam desigur unele remuşcări în timp ce o enervam astfel pe Albertine, şi îmi spuneam: ..Dacă nu aş iubi-o, ea mi-ar fi mai recunoscătoare, fiindcă nu aş fi rău cu ea; dar nu, lucrurile s-ar compensa, căci aş fi mai puţin drăguţ". Şi aş fi putut, pentru a mă justifica, să-i spun că o iubesc. Dar mărturisirea acestei iubiri nu numai că nu i-ar fi comunicat nimic nou Albertinei, dar ea ar fi fost poate mai rece faţă de mine decît acum cînd severitatea şi vicleniile mele aveau drept scuză tocmai iubirea Este atît de firesc să fii sever şi viclean faţă de persoana pe care o iubeşti! Interesul pe care-1 arătăm celorlalţi nu ne împiedică să fim blînzi cu ei şi să le îndeplinim dorinţele pentru că acest interes este mincinos. Celălalt ne este indiferent şi indiferenţa nu te invită să fii răutăcios.

Seara trecea; înainte ca Albertine să se ducă la culcare, nu mai era mult timp de pierdut dacă voiam să ne împăcăm şi să începem să ne îmbrăţişăm. Nici unul dintre noi nu luase încă iniţiativa

Simţind că oricum era supărată, am profitat şi i-am vorbit despre Esther Levy. „Bloch mi-a spus (ceea ce nu era adevărat) că o cunoşteai foarte bine pe verişoara lui, Esther. - Nici măcar nu aş recunoaşte-o, dacă aş vedea-o", spuse Albertine pe un t°° vag. ,.I-am văzut fotografia", am adăugat, mînios. Spunînd asta, nu mă uitam la Albertine, aşa că nu i-am văzut expresia, care ■ fi fost singurul ei răspuns, căci nu spuse nimic.

în acele seri nu mai simţeam lîngă Albertine liniştea pe cai* mi-o da sărutul

mamei la Combray, ci, dimpotrivă, nelinişte" din serile cînd mama abia dacă-mi spunea noapte bună, s chiar nici nu urca în camera mea, fie că era supărată pe

96oblicată să rămînă cu invitaţii noştri. Această nelinişte,

nimerea ei în iubire, nu, această nelinişte însăşi, care cî-tiaI1erne se specializase în iubire, cînd împărţirea, diviziunea

• ilor avusese loc, fusese afectată doar iubirii, acum păreaextinde din nou la toate pasiunile, redevenind una şi

n si precum în copilăria mea, ca şi cum toate sentimentele > ce se temeau că nu o vor putea păstra pe Albertine lîngă

iul meu totodată ca pe o amantă, ca pe o soră, ca pe o fiică.de asemenea, ca pe o mamă care să-mi spună zilnic noapte

h mă prezenţă a cărei nevoie puerilă începeam iar să o simt,-epuscră să se adune, să se unifice în seara prematură a vieţii fnele care

părea că trebuie să fie tot atît de scurtă ca o zi de iarnă- Dar deşi simţeam neliniştea din copilărie, schimbarea fiinţei care mă făcea să o simt, sentimentul diferit pe care mi-1 inspira, însăşi transformarea caracterului meu făceau cu neputinţă să-i cer Albertinei să mi-o calmeze, aşa cum odinioară îi ceream mamei. Nu mai ştiam să spun: „Sînt trist". Mă mărgineam, cu moartea în suflet, să vorbesc despre lucruri indiferente care nu mă făceau să înaintez în vreun fel spre o soluţie fericită. Băteam pasul pe loc, asaltat de dureroase banalităţi. Şi cu acel egoism intelectual care, dacă un adevăr, oricît de neînsemnat, se raportează la iubirea noastră, ne face să-1 cinstim din plin pe cel care 1-a descoperit, poate tot atît de întîmplător ca şi ghicitoarea în cărţi care ne-a prevestit un fapt banal, dar care s-a realizat de atunci, nu eram departe de a crede că Francoise le este superioară lui Bergotte şi lui Elstir, pentru că îmi spusese la Balbec: „Această fată n-o să-ţi aducă decît nenorociri".

Fiecare minut mă apropia de acel „noapte bună" al Albertinei, pe care în cele din urmă mi-1 spunea. Dar în seara

tasta sărutarea ei, din care ca însăşi era absentă, şi care nu mă mtîlnea, mă lăsa atît de anxios îneît, cu inima palpitînd, o pri-

am cum merge pînă la uşă gîndindu-mă: „Dacă vreau să găsescn^ pretext ca s-o rechem, să o reţin, să ne împăcăm, trebuie să

grăbesc, nu mai are de făcut decît cîţiva paşi şi iese dinimeră, numai doi, numai unul, apasă pe clanţă, deschide uşa, e

•tirziu, a închis uşa!" Poate că nu era totuşi prea tîrziu. Caljoară la Combray, cînd mama ieşise din camera mea fără să

rtmei, simţeam că nu voi mai avea pace pînă cînd nu o voi zut, că această revedere avea să devină ceva imens cum mă 1 \Ausese mc^ pînă acum şi că. dacă nu reuşeam singur să Paa de tristeţea aceea, voi căpăta poate ruşinosul obicei de

97\IK '. .^ Prin sărutarea ei, voiam să mă avînt pe urmele «mei. simţeam că

nu voia rnă duce să cerşesc Albertinei liniştea de care aveam nevoje-săream din pat cînd era deja în camera ei, mergeam în sus şi ?„' jos pe coridor, nădăjduind că va ieşi şi mă va chema la ea; rănrt neam nemişcat în faţa uşii ei, ca nu cumva să nu aud vreo chemare, oricît de slabă, mă întorceam o clipă în camera mea ca să văd dacă prietena mea nu uitase aici, printr-o fericită întîmplare o batistă, o poşetă, ceva care mi-ar fi oferit pretextul să mă duc în camera ei, spunîndu-i că m-am gîndit că poate are nevoie de acel obiect. Nu, nu uitase nimic. Mă întorceam şi aşteptam iar în faţa uşii ei. Dar prin crăpătură nu se mai vedea lumină, Albertine o stinsese, se culcase, eu rămîneam acolo nemişcat, nădăjduind în nu ştiu ce noroc de care nu aveam parte; şi multă vreme după aceea, îngheţat, mă întorceam în cameră, mă băgăm sub pături şi plîngeam

toată noaptea.De aceea uneori, în astfel de seri, am recurs la o viclenie care îmi dăruia sărutul

Albertinei. Ştiind că, de îndată ce se culca, adormea (şi ea ştia, căci instinctiv, de îndată ce se întindea pe pat, îşi scotea papucii de casă pe care i-i dăruisem, precum şi inelul, pe care-1 punea alături de ea aşa cum făcea

în camera ei înainte de a se culca), ştiind cît de adînc doarme, şi cît de tandră îi este trezirea, găseam un pretext pentru a mă duce după ceva şi ea se

întindea pe patul meu. Cînd mă întorceam, era adormită, şi vedeam în fata mea acea altă femeie, cea care devenea de îndată ce o priveai pe de-a-

ntregul din faţă. Dar îşi schimba repede personalitatea, căci mă întindeam alături de ea şi o vedeam iar din profil. Puteam să-mi pun mîna în mina ei, pe

umărul ei, pe obrazul ei, Albertine continua să doarmă. Puteam să-i iau între mîini capul, sa-1 răstorn pe spate, să-1 lipesc ie buzele mele, să-i pun braţele

în jurul gîtului meu, ea continua >ă doarmă ca un ceas care nu se opreşte, ca un animal care con-inuă să trăiască indiferent de poziţia în care îl pui, ca o plantă

;ă{ărătoare, zorele din care continuă să crească ramuri indiferent le suportul pe care li-1 dai. Doar răsuflarea îi era modificată de iecare atingere a mea, ca şi cum ar fi fost un instrument din are aş fi cîntat, scoţînd note diferite cînd de pe o

coardă, cînd e pe alta Gelozia mi se potolea, căci simţeam că Albertine evenise o fiinţă care respiră, care nu este altceva, aşa cum arăta îsuflarea

regulată prin care se exprimă acea pură funcţiune ziologică, funcţiune care, fluidă fiind, nu are consistenţa nici a uvfntului şi nici a tăcerii, răsuflare care, în necunoaşterea ori-5rui rău, ieşind mai curînd dintr-o trestie găurită decît

dintr-0 inţă omenească, cu adevărat paradisiacă pentru mine, care î"

98momente o simţeam pe Albertine sustrasă din tot ce o

nu numai material, dar şi moral, era cîntecul pur alînconj1 ' ^ acea r2suflare totuşi îmi spuneam dintr-o dată că

r'se iveau multe nume omeneşti aduse de memorie. ^OcX\] eori chiar la această muzică se adăuga vocea umană. Albertine rostea cîteva cuvinte. Cît de mult aş fi vrut să le sur-

facă nefericit, căci amintirea care ii aducea părea edt cea a conversaţiilor pe care le avusese cu mine în legătură acest subiect Totuşi, într-o seară cînd, cu

ochii închişi, ea se rezise pe jumătate, îmi spuse tandru, adresîndu-mi-se: „Andree". Mi-am ascuns emoţia. „Visezi, eu nu sînt Andree", i-am spus rîzînd.

Surise şi ea: „Voiam doar să te întreb ce ţi-a spus adineauri Andree. - Mai curînd aş fi crezut ai stat culcată aşa lîngă ea. - Ce tot spui, niciodată", îmi

zise ea. Numai că înainte de a-mi răspunde, îşi ascunsese o clipă faţa în mîini. Tăcerile ei nu erau aşadar decît văluri, semnele de iubire aflate la suprafaţă reţineau în adînc nenumărate amintiri care mi-ar fi sfîşiat sufletul - viaţa ei era

aşadar plină de acele fapte a căror relatare batjocoritoare, a căror cronică veselă alimentează flecăreala noastră cotidiană despre ceilalţi, despre cei care

ne sînt indiferenţi, dar care, atîta vreme cît o fiinţă rămîne rătăcită în inima noastră, ne par o lumină atît de preţioasă aruncată asupra vieţii sale încît

pentru a cunoaşte acea lume subiacentă am fi în stare să o dăm pe a noastră. Atunci somnul ei îmi apărea ca o lume miraculoasă şi magică în care uneori se

înalţă, din adîncul elementului abia translucid, mărturisirea unui secret pe care nu-1 vom înţelege. Dar de obicei, cînd Albertine dormea, ea părea că şi-

a regăsit inocenţa. In atitudinea pe care i-o dădusem, dar pe care în somn 3 însuşise repede, părea că mi se încredinţează. Chipul ei pierduse orice expresie de viclenie sau de vulgaritate, şi între ea line către care îşi ridica

braţul, pe care îşi odihnea mîna, pă-eă există un deplin abandon, o legătură indisolubilă. Somnul e altfel, nu o despărţea de mine şi lăsa să subziste în

ea lunea iubirii noastre; avea mai curînd efectul de a aboli res-u . o sărutam, îi spuneam că mă duc să fac vreo cîţiva paşi • „ra> ea *$i întredeschidea ochii, îmi spunea, cu un aer

mirat -ţr-adevăr era noapte -: „Dar unde te duci, dragul meu?" şi ^nmdu-mi pe numele mic, şi pe dată adormea din nou. Som-? nu era decît un fel de

ştergere a restului vieţii, o tăcere e pe care îşi luau din cînd în cînd zborul cuvinte fami-

liare şi tandre. Apropiindu-le unele de celelalte, ai fi putut aiului o conversaţie lipsită de orice zgură, intimitatea tainică a une-iubiri pure. Acest somn atît de calm mă fermeca aşa cum o far mecă pe o mamă - care ti face din asta un merit - somnul adînc al copilului ei. Şi într-adevăr ea dormea ca un copil, şi ţ0( asemenea celei a unui copil îi era trezirea, atît de firească, atît de tandră, înainte chiar ca ea să fi ştiut unde se află, îneît mă întrebam, uneori cu spaimă, dacă avusese obiceiul, înainte de a locui la mine, să nu doarmă singură şi să găsească în clipa cînd deschide ochii pe cineva alături de ea. Dar graţia ei copilărească era mai puternică. Tot ca o mamă, eram uimit cînd o vedeam că se trezeşte totdeauna atît de bine dispusă. După cîteva clipe, devenea pe deplin conştientă şi rostea cuvinte îneîntătoare, fără legătură între ele, simple gîngureli. Printr-un fel de joc încrucişat, gîtul ei, care de obicei nu se remarca, era acum aproape prea frumos, luînd imensa importanţă pe care ochii ei închişi în somn o pierduseră, ochii ei, interlocutorii mei obişnuiţi şi cărora nu mă mai puteam adresa de cînd închisese pleoapele. Tot aşa cum ochii închişi conferă chipului o frumuseţe inocentă şi gravă, suprimînd tot ceea ce exprimă prea din belşug privirile, exista în cuvintele nu lipsite de semnificaţie, dar întretăiate de tăceri, pe care Albertine le pronunţa la trezire, o frumuseţe pură care nu-i clipă de clipă întinată, cum este conversaţia, prin deprinderi verbale, clişee care revin, urme ale unor defecte. De altfel, cînd mă hotărisem să o trezesc pe Albertine, puteam să o fac fără teamă, ştiam că trezirea ei nu va avea nici o legătură cu seara pe care o petrecusem, şi că ea va ieşi din somn aşa cura din noapte iese dimineaţa. De îndată ce-şi întredeschisesc ochii surîzînd, îmi întinsese buzele, şi înainte ca ea să fi zis ceva, le şi gustasem prospeţimea, liniştitoare precum cea a unei grădini încă tăcute înainte de venirea zorilor.

A doua zi după această seară cînd Albertine îmi spusese ca se va duce poate, apoi că nu se va duce la soţii Verdurin, rn-am trezit devreme şi, încă pe jumătate adormit fiind, bucuria mea mă anunţă că. în mijlocul acelei ierni, trăiam o zi de primăvara. Afară, teme populare cu fineţe scrise pentru instrumente variate. începînd cu cornul celui ce lipeşte obiecte de porţelan sparte, sau cu trompeta tapiţerului de scaune, şi pînă la fluierul păstorului de capre care părea într-o frumoasă zi că este un păstor din Sicilia, orchestrau uşor aerul matinal. într-o „Uvertura pentru o zi de sărbătoare". Auzul, acest simţ minunat, ne aduce în casă strada, ale cărei linii şi forme le desenează, arătîndu-ne

100->i lor Obloanele de fier ale brutarului, ale brînzarului, ăsaseră ieri seară peste toate posibilităţile de fericire fese înălţau acum precum scripeţii uşori ai unei nave care 'păţeşte sa plece în larg, străbătînd marea transparentă, ca >re^ unor tinere funcţionare. Acest zgomot de oblon de fier •'se ridică ar li fost poate singura mea plăcere într-un alt car-C Dar în acesta mă bucurau alte o sută de zgomote, din care i fi vrut să pierd nici măcar unul singur, rămînînd adormit S Drea tîrziu. Farmecul vechilor cartiere aristocratice este de fi totodată şi populare. Aşa cum uneori catedralele i-au văzut perindîndu-se nu departe de portalul lor (căruia i s-a întîmplat chiar să le păstreze numele, ca acela al catedralei din Rouen. numit al „Librarilor", pentru că aceştia îşi expuneau aici în aer liber, dar lipiţi de el, marfa), diferiţi meseriaşi ambulanţi treceau prin faţa nobilului palat Guermantes, dueîndu-te cu gîndul la Franţa eclesiasticâ de odinioară. Căci chemarea pe care o trimiteau către căsuţele învecinate nu avea, cu rare excepţii, nimic dintr-un eîntec. Era tot atît de diferită de el ca şi declama-rea - abia colorată cu insensibile variaţii - lui Boris Godunov47 si a lui Pd/eas48; dar pe de altă parte amintea de psalmodia unui preot în timpul slujbei faţă de care

scenele din stradă nu sînt decit o replică voioasă, cu iz de bîlci, şi totuşi pe jumătate liturgică. Niciodată toate acestea nu-mi făcuseră atîta plăcere ca din ziua cînd Albertine locuia cu mine; ele mi se păreau a fi un vesel semnal al trezirii ei şi, trezindu-mi interesul faţă de viaţa din afară, mă făceau să simt şi mai bine liniştitoarea virtute a unei prezenţe dragi, tot atît de constantă pe cît mi-o doream. Anumite alimente al căror nume era strigat în stradă, şi care mie nu-mi plăceau deloc, erau foarte pe gustul Albertinei, astfel îneît rancoise îl trimitea să le cumpere pe tînărul ei servitor, ce se imţea poate uşor umilit că se amestecă în mulţimea plebeiană, oarte distincte în acest cartier atît de liniştit (în care zgomotele ă mai erau un motiv de tristeţe pentru Francoise iar pentru e deveniseră unul de dulce plăcere), îmi soseau, fiecare cu iulaţia sa diferită, versuri declamate de acei oameni din °r, cum ar fi cele cîntate pe muzica atît de populară din S> m care ° intonaţie iniţială abia dacă este alterată de infle--i note care se apleacă asupra alteia, muzică a mulţi-este mai curind un limbaj decît o muzică. Se auzea: „la două parale cornetu", strigăt care te făcea să te avînţi e în care erau vîndute acele oribile scoici mici care, ar li fost Albertine, m-ar fi scîrbit, nu mai puţin de

101altfel decît melcii pe care auzeam cum negustorii îi vînd tot I acel ceas. De data asta, auzindu-1 pe negustor te gîndeai tot i declamaţia uşor lirică din Musorgski, dar nu numai la ea. Căci după ce aproape se „vorbise": „Ia melcii, ia melcii, sînt proaspeţi, sînt frumoşi", cu tristeţea şi în nota vagă a lui Maeterlinclf muzical transpuse de Debussy, negustorul de melci, într-unui din acele dureroase finaluri prin care autorul lui Pelleas se înrudeşte cu Rameau („Şi dacă eu învinsă trebuie să fiu, tu trebuie să fii învingător49?"), adăuga cu o melancolie cîntătoare: „Şase parale duzina..."

Mi-a fost totdeauna greu să înţeleg de ce aceste cuvinte foarte limpezi erau suspinate pe un ton atît de puţin potrivit misterios, ca secretul din pricina căruia toată lumea pare tristă în străvechiul palat în care Melisanda nu a izbutit să aducă bucuria, şi profund ca o cugetare a bătrînului Arkel, care încearcă să exprime în cuvinte foarte simple întreaga înţelepciune a lumii şi să vorbească despre destin. înseşi notele pe care se înalţă cu o dulceafă mereu sporită vocea bătrînului rege din Allemonde sau din Golaud, pentru a spune: „Nu ştim ce este aici. Asta poate să pară ciudat. Nu există poate întîmplări inutile" sau: „Nu trebuie să te sperii... Era o mică şi biată fiinţă misterioasă, ca oricare alta", erau cele care îi slujeau negustorului de melci ca să reia, într-o cantilenă fără de siîrşit: „şase parale duzina..." Dar această lamentafie metafizică nu avea timp să expire la marginea infinitului, căci era întreruptă de o trompetă răsunătoare. De data asta nu mai era vorba de mîncare, cuvintele acelui libret erau: „Tund cîinii, tai cozile şi urechile pisicilor".Desigur, fantezia, spiritul fiecărui negustor sau negustorese introduceau adeseori

variante în cuvintele tuturor acestor melodii pe care le auzeam din patul meu. Totuşi, o oprire rituală pla-sînd o tăcere în mijlocul unui cuvînt, mai ales cînd era

repetat de două ori, amintea întruna de vechile biserici. în trăsurica sa ;rasă de o măgăriţă, pe care o oprea în fata fiecărei case pentru a ntra prin curţi,

negustorul de haine vechi, purtînd în mînă un )ici, psalmodia: „Haine, negustor de haine, hai...ne", făcînd o muză între cele două silabe ale

cuvîntului haine, ca şi cum ar fi utonat un cînt religios: „Per omnia saecula saeculo...rum" sau-' Requiescat in pa.. .ce ", deşi cu siguranţă nu credea că hainele ii sînt eterne

şi nici nu le oferea ca giulgii pentru suprema dihnă şi pace. Şi cum motivele muzicale începeau să se încru-şeze încă de la acea oră matinală, o

negustoreasă. împing"1' j-şi trăsurica, folosea pentru litania sa diviziunea gregoriană:

102

Fragede şi proaspete Fragede, frumoase anghinare Anghi-nare

• era în mod evident ignorantă în privinţa antifonariului şi a tor SaPte tonur' care

simbolizează, patru ştiinţele din cvadri-vium ?i trei cele din trivium.Cîntînd dintr-un fluier, dintr-un cimpoi, cîntece din ţinutul

"u meridional, a cărui lumină se potrivea cu zilele frumoase,bărbat îmbrăcat cu o cămaşă din pînză groasă, tinînd fo mînăvînă de bou, şi purtînd pe cap o beretă, se oprea în fata

caselor. Era păstorul de capre însoţit de doi cîini şi mergînd înurma turmei. Fiindcă venea de departe, trecea destul de tîrziuprin cartierul nostru; şi femeile alergau cu cîte o strachină, ca să

ia laptele ce avea să le dea putere copilaşilor lor. Dar ariileaduse din Pirinei de acest binefăcător păstor se împleteau cu

cele ale clopotului tocilarului, care striga: „Cu(ite, foarfece,brice". Cel ce ascuţea ferăstraiele nu se putea lupta cu ele, căci

fiind lipsit de un instrument, se mulţumea să strige: „Cine arede ascult ferăstraie, să vina cu ele la mine", în timp ce, mai

vesel, spoitorul, după ce enumerase tot felul de cazane şi oale, şitot ce ştia să spoiască, intona refrenul:

Tam, tam, tam,SpoiescPînă şi caldarîmul,Pun funduri de tot felulŞi găuri astup,Astup, astup, astup;

r nişte puşti italieni, purtînd cutii mari de fier vopsite în roşu ; care erau marcate numerele - cele pierzătoare şi cele cîşti-itoare -, propuneau, învîrtind dintr-o huruitoare: „Distrati-vă, doamnelor, după pofta inimii".se duJrocadero (mult numiaşa cum

Francoise îmi aduse Le Figaro. Dintr-o ochire mi-am dat ca nici de data asta nu-mi apăruse articolul. îmi spuse că rtine întreabă dacă nu poate să intre la mine şi că îmi transla renunţase la vizita ei la familia Verdurin şi se gîndea să ătuisem, la matineul „extraordinar" de la mai puţin important totuşi, fiind ceea ce am un matineu de gală), după o mică plimbare călare

' rerC UlTna S^ ° ^ac^ JmPreui™ cu Andree. Acum cînd ştiam •lase ia dorinţa ei poate rea de a se duce la domana

103

IVerdurin, am spus rîzînd: „Să vina!" şi mi-am zis ca se pute duce unde va vrea şi că asta mă lăsa indiferent. Ştiam că la sfiy şitul după-amiezii, cînd se va lăsa amurgul, voi fi neîndoieln-~ un alt om, trist, acordînd pînă şi celor mai mici drumuri al Albertinei o importantă pe care nu o aveau la această oră matinală şi pe un asemenea timp frumos. Căci nepăsarea mea era urmată de noţiunea clară a cauzei sale, fără să fie însă alterată de ea. „Franşoise m-a asigurat că te-ai trezit şi că nu te deranjez", îmi spuse Albcrtine intrînd la mine. Şi cum, alături de cea de a mă înfrigura deschizînd fereastra într-un moment nepotrivit, cea mai mare teamă a Albertinei era să intre la mine cînd dormeam: „Nădăjduiesc că nu am greşit, adăugă ea. Mă temeam să nu-mi spui:

Ce muritor insolent vine să-şi caute aici pieirea?"

Şi rîse în acel fel care mă tulbura atît de mult I-am răspuns pe acelaşi ton glumeţ:

„ Oare chiar pentru tine s-a dat aspra poruncă? "

Şi de teamă că vreodată va trece peste ea, am adăugat: „Deşi aş fi furios dacă m-ai trezi. - Ştiu, ştiu, nu te teme", îmi zise Albertine. Şi, pentru a-mi îndulci spusele, adăugai, continuînd să joc cu ea scena din Esţher, în timp ce în stradă continuau să se audă toate acele strigăte, acum nedesluşite, din cauza conver-saţiei noastre:

Doar în tine găsesc o neasemuită graţieCare mă farmecă întruna şi niciodată nu mă oboseşte^

(iar în sinea mea mă gîndeam: „Ba da, mă oboseşte adeseori").Şi amintindu-mi ceea ce spusese în ajun, după ce i-am muJtunut

în chip exagerat pentru ca renunţase să se mai ducă în vizită lafamilia Verdurin, pentru ca şi altădată să mă asculte cu privire la

un lucru sau altul, i-am spus: „Albcrtine, nu ai încredere în minecare te iubesc şi ai încredere în oamenii care nu te iubesc" (ci

şi cum nu ar fi firesc să nu ai încredere în oamenii care teiubesc, singurii care sînt interesaţi să te mintă pentru a Şti.pentru a împiedica), şi adăugai aceste cuvinte mincinoase: ,-De

fapt, tu nu crezi că te iubesc, şi asta-i ciudat. într-adevăr, eu n"e ador." Ea minţi la rîndu-i spunînd că nu are încredere decît m

nine, şi fu apoi sinceră asigurîndu-mă că ştia bine că o iubesc)ar această afirmaţie nu părea să implice şi ideea că nu credf

ă mint şi că o spionez. Şi părea că mă iartă, ca şi cum ^

104

* asta consecinţa insuportabilă a unei mari iubiri sau ca şiUt «"însăşi s-ar fi găsit pe sine mai puţin bună.

cuffl e« 'draga mea, nu călări nebuneşte, cum ai făcut de cu-! Gîndeşte-te! Albertine, ai putea avea un accident51!" Nu-im fireşte nici un rău. Dar jee plăcere mi-ar fi făcut dacă ar

>rCnt buna idee să plece cu caii ei oriunde ar fi vrut şi să nuii întoarcă niciodată acasă! Cît de mult s-ar fi simplificat

SC 1 dacă ea s-ar fi dus să trăiască fericită în altă parte, unde,i' măcar nu ţineam să ştiu! „Oh! ştiu bine că nu-mi vei

'upravietui nici patruzeci şi opt de ore, că te vei sinucide."Astfel am schimbat între noi cuvinte mincinoase. Dar un adevăr mai adînc decît cel pe

care l-am rosti dacă am fi sinceri )oate uneori să fie exprimat şi prezis pe o altă cale decît cea asincerităţii.

„Sper că nu te supără toate zgomotele astea care vin de afară? mă întrebă ea, eu le ador. Dar tu, care ai un somn atît de uşor?" Dimpotrivă,

uneori îl aveam foarte adînc (cum am mai spus, dar evenimentul ce va urma mă sileşte să reamintesc asta), şi mai ales cînd adormeam doar către

dimineaţă. Cum un astfel de somn a fost - în medie - de patru ori mai odihnitor, el îi pare, celui care a dormit, de patru ori mai lung, cînd de fapt a fost de patru ori mai scurt.

Magnifică eroare a unei înmulţiri cu şaisprezece, care dă atîta frumuseţe trezirii şi introduce în viaţă o adevărată inovaţie, asemănătoare cu acele mari

schimbări de ritm care în muzică fac ca, într-un andante, o pătrime dintr-o notă să dureze tot atîta cît o notă întreagă într-un prestissimo, şi care-i sînt

necunoscute stării de veghe. Viaţa este aproape întotdeauna aceeaşi, de unde şi decepţiile călătoriei. Se pare că visul e face totuşi uneori cu materia cea

mai grosolană a vieţii, dar astă materie este în vis tratată, malaxată în asemenea mod, •tiată, pentru că nici una dintre limitele orare ale stării de

veghe nu o împiedica să se întindă pînă la înălţimi uriaşe, îneît mai recunoşti. în dimineţile cînd avusesem norocul să mi imple asta, cînd buretele somnului

îmi ştersese din creier nnele ocupaţiilor cotidiene care sînt trasate aici ca pe o tablă ■ora, trebuia să-mi fac memoria să retrăiască; cu multă voinţă un '■ fe Jnvet' ^m nou ceea ce amnezia instaurată de somn sau de măsu^ Cereh(al te"a ^cut să u't'

Şi care renaşte treptat, pe ochii se deschid sau paralizia dispare. Trăisem atîtea câteva minute îneît, vrînd să-i vorbesc Francoisei, pe care !m. intr-un limbaj conform realităţii şi reglat după ceas, sa-mi folosesc toată puterea

lăuntrică pentru a nu

105ză o viată mai neînsufleţită decît cea a meduzei de fie că eşti tras din adîncul mărilor, fie că 'td e

f ie că eşti tras din adîncul mări lor f ie A V - a j

ocnă, asta dacă ai putea să te gîndeşti la cevnn '"^ C

înaltul cerului zeiţa Mnemotehnici53 se

-miJZ- ■ atunci

forma „obiceiul de a cere cafeaua cu laote" ?' "C întinde suo

darul subit al memoriei nu este totdeiiin-, fTe.ranta Invierii. Dar

ori ai lîngă tine, în acele prime minute rfnd te lt Wa Adese"trezire, o varietate de realităţi diverse nrinfr Sa aJuneci spre■ :gi ca dintr-un pachet de cărţi de ioc Pe? ^ Crezi că P°!j să întorci de la plimbare sau este ora

ceaSui n ^"^ şi u mani. Fdeea «nmn,,i.,: „: .. r naiului pe care- h*>; ^„.„ zece, pent

pară a fi fost rostite pe un ton mai natural. Toţi spune aceste cuvinte, în locul celor pe care c gîndească cel care dormise şi care abia se trezise, cerea acelaşi efort spre a mă echilibra ca care sărind dintr-un tren în mere <?; -*-ului - '"spune: „Ei bine, Francoise, iată-ne la ora cinci seara şi nu te văzut de ieri după-amiază", şi pentru a-rni refula visele £ contradicţie cu ele şi mintindu-mă pe mine însumi, spuneam !" neruşinare, şi reducîndu-mă din răsputeri la tăcere, cuvinte c^ trarii: „Francoise, e ora zece.'" Nici măcar nu spuneam ora /J1' dimineaţa, ci doar ora zece, pentru ca aceste

cuvinte incredib'/6 să pară a fi fost rostite ne >*> *~~ mai natural. Totuşi, faptul <*'de.lerr. Celor n*

v vuicu uimineafa şi

încărcate, care o du uşim i saucare îi este noi nu ş trezirii; ' mă duc

plimbare sau este ora ceaiului pe care-1 bei pe malul mării. Ideea somnului şi a faptului că eşti

culcat în cămaşă ■ noapte este adeseori ultima care (i se înfăţişează. învierea nu

vine pe dată. Crezi că ai sunat, dar nu ai făcut-o,

agiţi cuvinte demente. Doar mişcarea redă gîndirea, şi cînd ai apăsat cu adevărat

pe para electrică, poţi să spui cu încetineală, dar

limpede: „E ora zece. Francoise, dă-mi cafeaua cu

lapte."nai sjuteniasa cum poate fi

Amsimţită mecanic, i lea unui robinet. Uimea

O, miracol! Francoise nu putuse bănui marea de ireal care mă scălda încă pe de-a-ntregul şi prin grosimea căreia avusesem energia să-mi trimit strania întrebare. Ea îmi răspundea într-ade-văr: „Este ora zece şi zece", ceea ce îmi dădea o aparentă rezonabilă şi îmi permitea să nu las să se observe conversaţiile bizare care mă legănaseră la nesfîrşit (în zilele cînd nu un munte de neant mă storsese de viată). Cu un efort de voinţă, mă reintegrasem în real. Mă bucuram încă de cioburile somnului, adică de singura invenţie, de singura reînnoire care există în modul de a povesti, toate naraţiunile în stare de veghe, fie ele şi înfrumu-seţate de literatură, necomportînd acele misterioase diferente din e derivă frumuseţea. Este uşor să vorbeşti de cea creată de opium. Dar unui

bărbat obişnuit să nu doarmă decît cu droguri, 1 oră neaşteptată de somn natural îi va descoperi imensitatea matinală a unui peisaj la fel de misterios şi mai proaspăt. Variind ora, locul unde adormi, provocînd somnul în chip artificial, sau potrivă întoreîndu-te pentru o zi la somnul natural - cel mai «dat dintre toate pentru oricine are obiceiul de a dormi cu iiice -, ajungi să obţii varietăţi de somn de o mie de ori ™[ numeroase decît varietăţile de garoafe sau de trandafiri pe ■ÎM ' P-Uted obfjne un grădinar. Grădinarii obfin flori care e

minunate, şi de asemenea alte Hori care seamănă cu rnc~,aruri. Cînd adormeam într-un annm/> f~< ■

din tot frnnnl --•-—-crezînd că va muri, voise să am o fotografie a ei54. Repede, (je • treaz, voiam să mă duc să-i explic că nu mă înţelesese bine. h începeam să mă încălzesc. Pronosticul de rujeolă era înlăturat r bunica se afla atît de departe de mine încît nu mă mai (acei °* sufăr.

Uneori asupra acestor somnuri diferite se abătea dintr-o dată întunericul. îmi era teamă cînd îmi prelungeam plimbarea ne 0 alee cufundată în noapte, auzind cum răufăcătorii dădeau tîrcoa-le. Dintr-o dată izbucnea o discuţie între un poliţist şi una dintre acele femei care exercitau adeseori meseria de birjar şi pe care de departe le poţi lua drept tineri vizitii. Era cocoţată undeva sus înconjurată de tenebre, şi nu o vedeam, dar ea vorbea, şi în voce îi citeam desăvîrşirea chipului şi tinereţea trupului. Mergeam către ea, prin întuneric, pentru a urca în trăsura-i înainte ca ea să plece. Era departe. Din fericire discuţia cu poliţistul se prelungea, ajungeam la trăsura care încă stătea pe loc. Acea parte a aleii era luminată de felinare. Birjăriţa devenea vizibilă. Era într-adevăr o femeie, dar bătrînă, mare şi grasă, cu părul alb ieşindu-i de sub caschetă, şi cu o erupţie roşie pe faţă. Mă îndepărtam gîndind: „Aşa se întîmplă şi cu tinereţea femeilor? Cele pe care le-ara întîlnit, dacă am dori dintr-o dată să le revedem, au îmbătrînit oare? Tînăra femeie pe care o doreşti este ca un rol într-o piesă de teatru pe care eşti silit, pe măsură ce creatoarele de rol dispar, să le încredinţezi unor noi stele? Dar atunci nu mai este aceeaşi."

Apoi mă năpădea o tristeţe. Avem astfel în somnul nostru numeroase întruchipări ale Milei, ca acele „Pietâ" ale Renaşterii, dar nu executate ca ele din marmură, ci dimpotrivă, inconsistente. Ele îşi au totuşi utilitatea lor, aceea de a ne face să ne amintim de o anumită vedere mai înduioşată, mai umană a lucrurilor, pe care sîntem prea ispitiţi să o uităm, prinşi de bunul-simt fa" gheţat, uneori plin de ostilitate, al stării de veghe. Astfel îmi era amintită promisiunea pe care mi-o făcusem mie însumi la Balbec: să fiu totdeauna plin de milă faţă de Francoise. Şi pentru toata această dimineaţa cel puţin voi şti să mă străduiesc să nu fiu enervat de certurile dintre Francoise şi chelnerul-şef, să fiu blîW cu Francoise, faţă de care ceilalţi se arătau atît de răi. Doar în acea dimineaţă; şi va trebui să încerc să-mi fac un cod ceva rna' stabil; căci, tot aşa cum popoarele nu sînt guvernate multă vre me printr-o politică de pur sentiment, nici oamenii nu sînt g* vernaţi de amintirea viselor lor. Acesta începea să se risipească încereînd să mi-1 amintesc pentru a-1 zugrăvi, îl făceam să-şiia

108■ mai repede. PJeoapele meJe nu-mi mai pecetluiau ochii • putere. Dacă aş încerca să-mi

reconstitui visul, ele CU '""kschide cu totul. In fiecare clipă trebuie sa alegi între ^*"t te şi înţelepciune pe deoparte şi plăcerile spirituale pe de arte Eu

ani avut totdeauna laşitatea de a alege prima parte. jdtfcl.' primejdioasa putere la care renunţam era încă şi mai fumătoare decît se crede. Mila. visele nu-şi

iau singure zborul. Toi variind astfel condiţiile în care adormim, nu numai visele se sipesc, dar pentru zile şi zile, pentru ani şi ani uneori, nu numai facultatea de

a visa. dar şi aceea de a adormi. Somnul este divin dar foarte puţin stabil, cea mai uşoară atingere îl volatili/cază. Prieten al deprinderilor, ele îl reţin în fiecare seară, mai ixe decît el, în locul consacrat lui, îl apără de orice izbitură. Dar

dacă le deplasăm, dacă el nu le mai este supus, se risipeşte ca un abur. Seamănă cu tinereţea şi cu iubirea, nu-1 mai regăsim, în aceste somnuri

diverse, tot ca în muzică, creşterea sau diminuarea intervalului crea frumuseţea. Mă bucuram de ea, în schimb pierdusem în acest somn, deşi

scurt, o bună parte din strigătele prin care simţim viata care circulă a meseriilor, a alimentelor din Paris. De aceea, de obicei (fără să prevăd, vai!,

drama pe care asemenea treziri întîrziate şi legile mele draconice şi persane de Assuerus racinian55 urmau curînd să mi-o provoace) mă străduiam să mă

trezesc devreme ca să nu pierd nici unul din aceste strigăte. Pe lîngă bucuria de a şti cît de mult îi plăceau Albertinei şi cea de a ieşi eu însumi rămînînd

totodată culcat, auzeam în ele parcă simbolul atmosferei de afară, al pri-nejdioasei vieţi agitate în mijlocul căreia nu o lăsam să circule «Jecît sub

tutela mea, într-o prelungire exterioară a sechestrării, de unde o retrăgeam la ora la care voiam, făcînd-o să se Moarcă acasă lîngă mine.

v'u- mişca vineDe aceea i-am putut răspunde Albertinei în chipul cel mai R „Dimpotrivă, îmi plac pentru că ştiu că îţi plac şi fie. «La ea,^venjti la stridii, la barcă» - Oh, ce poftă îmi era de n - ^ Din fericire, Albertine, pe jumătate din inconsecventă, -jumătate din docilitate, uita repede ce dorise, şi înainte ca eu Pruni r56Ut

tJmP.să"J sPtIn că va avea stridii mai bune de la a pe rînd tot ceea ce auzea că strigă negusto-creveti, la creveti proaspeţi, am calcan a merlani, numai buni de prăjit - Acu ^a, scrumbia proaspătă, scrumbia nouă. Uite ' doamnele mele, e frumoasă, nu-i aşa. - Hai la scoici e ŞJ bune, hai la scoici!" Fără voia mea, avertismentul:

109„Acu vine scrumbia" mă făcea să mă înfior. Dar cum avertisment nu se putea aplica, îmi spuneam, şoferului nosT' nu mă gîndeam decît la peştele pe care îl detestam5 7 neliniştea mea dura puţin. „Ah! scoici, spuse Albertine, tare n/ ar plăcea să mănînc scoici. - Draga mea! erau bune la Balbe aici nu sînt cine ştie ce, de altfel, te rog, aminteşte-ţi ce ţi-

a Spu

; Cottard despre scoici." Dar observaţia mea era cu atît mai nm; binevenită cu cît negustoreasa ambulantă următoare anunţa cev încă şi mai interzis de Cottard:

Ia lăptuca, ia lăptuca! Nu se vinde, dar se-arată.

Totuşi Albertine consimţea să renuţe la lăptuci, dacă îi fâs* duiam că voi trimite să i se cumpere peste cîteva zile sparanghel de la precupeaţa care strigă: „Am sparanghel frumos de Argenteuil, am sparanghel frumos". O voce misterioasă, şi de la care te-ai fi aşteptat să auzi propuneri mai ciudate, insinua: „Butoaie, butoaie!" Rămîneai decepţionat constatînd că nu era vorba decît de butoaie, căci acest cuvînt era aproape în întregime acoperit de chemarea: „Geam, geam-giu, ferestre sparte, vine geamgiul, geam-giul", diviziune gregoriană care îmi aminti totuşi mai puţin de liturghie decît o făcu chemarea negustorului de cîrpe reproducînd, fără să ştie, una dintre acele brusce întreruperi de sonorităţi, în mijlocul unei rugăciuni, atît de frecvente în ritualul Bisericii: „Praeceptis salutaribus moniti et divina institutione formaţi audemus dicere"58, spuse preotul rostind cu voce repezită acel „dicere". Fără nici o lipsă de respect, aşa cum poporul credincios din Evul mediu juca chiar în spaţiul din faţa

bisericii farse şi soties, negustorul de cîrpe te duce cu gîndul tocmai la acel „dicere" cînd, după ce a întîrziat pe fiecare cuvînt, spune ultima silabă într-un mod atît de brusc îneît e comparabil cu accentuarea reglementată de marele papă din secolul al VII-lea59: „Vînd cîrpe. fier vechi (totul psalmodiat cu încetineală, ca şi cele două silabe care urmează, în timp ce ultima se termină într-un ritm mai răpi decît „dicere"), blăni de ie-pure". „Din Valence, din frumoasa Valence, portocale proaspete", chiar şi modestul praz: „Ia P^' zul...", ceapa: „Vînd ceapa cu opt parale", se rostogoleau pentI; mine ca un ecou al valurilor mării în care, liberă, Albertine s-ai

,60.

putut pierde, şi căpătau astfel dulceaţa unui Suave mari magno

Ia morcovii, ia morcovu, Cu doi bani legătura.

110■lamă Albertine, varză, morcovi, portocale. Tot lucruri Oh! ~*

mare p

Ofţă le-aş

mînca. Trimite-o pe Francoise să le pe care c ^ ^. morcov

j cu

smîntînă. Şi va fi atît de plăcut f -"m toate°astea împreună. Toate zgomotele astea pe care i se vor transforma într-o masă bună. Oh! te rog, cere-i oisei să gătească mai degrabă un calcan prăjit în unt. E atît ' i _ Draga mea, aşa vom face. Dar nu mai sta; căci dacă îrzii o să-mi ceri tot ce există în cărucioarele precupe-mai inui£" .

Bun plec, dar nu mai vreau de acum înainte sa cinamiei decît cu mîncăruri gătite din lucruri al căror nume l-am îzit strigat de cei

ce vînd în piaţă. E atît de amuzant! Şi cînd te îndeşti că trebuie să mai aşteptăm încă două luni ca să auzim: asole verde şi fragedă, hai la fasole verde». Cît de bine e spus- fasole fragedă! Ştii că eu o vreau fină, fină de tot, scăldată în

sos de ulei şi oţet, parcă nici nu ai mînca-o, este răcoritoare ca o rouă. Vai! e ca şi turtiţele de brînză cu smîntînă, mai avem de aşteptat: «Brînză bună făcută cu smîntînă, brînză cu smîntînă, brînză bună!» Şi struguri albi de Fontainebleau:

«Vînd struguri frumoşi»." Şi mă gîndeam cu groază în tot acest timp că va trebui să rămîn cu ea pînă cînd va veni vremea strugurilor. „Ascultă, am spus că nu mai

vreau decît lucruri al căror nume l-am auzit strigat în piaţă, dar fireşte că fac şi excepţii. De aceea nu ar fi imposibil să trec pe la Rebattet61 să comand o

îngheţată pentru noi doi. O să-mi spui că nu-i încă anotimpul potrivit pentru îngheţată, dar mi-e o poftă!" M-a cuprins o mare tulburare auzind-o că

intenţionează să treacă pe la Rebattet, proiect devenit pentru mine mai sigur şi suspect din cauza cuvintelor: i ar fi imposibil". Era ziua cînd soţii Verdurin îşi

primeau laspeţii, şi de cînd Swann le spusese că e cea mai bună cofe-ei îşi comandau îngheţatele şi fursecurile la Rebattet. „Nu nimic împotriva unei

îngheţate, draga mea Albertine, dar ă pe mine să o comand, nu ştiu dacă o voi comanda la •Blanche, la Rebattet, la Ritz62, o să văd. - Ai de gînd să îmi spuse

ea cu un aer bănuitor. Pretindea totdeauna că ar me

1"c"ltată^să ies mai mult din casă, dar dacă vreun cuvînt al isa să se presupună că nu voi rămîne acasă,

înfăţişarea ei •> te făcea să te gîndeşti că bucuria pe care ar avea-o de •ea ieşind întruna nu era poate foarte sinceră „Poate că dinaju,1" Poate. că nu, ştii bine că

nu-mi fac niciodată planuri sc vjpj6' °"c^ caz< îngheţatele nu sînt dintre acele

lucruri ce

Ivrei în^he

rSt5a^ ?* a' caror nume e strigat în gura mare, de ce ata- Şi atunci ea îmi răspunse

prin aceste cuvinte -

111

Icare îmi arătară într-adevăr cîtă inteligenţă şi cît gust latent dezvoltaseră dintr-o dată în ea de cînd o cunoscusem |C Balbec - de genul celor pe care ea pretindea că le datoreajj doar influenţei mele, constantei coabitări cu mine, cuvinte np care totuşi eu nu le-aş fi spus niciodată, ca şi cum cinei necunoscut mi-ar fi interzis să folosesc vreodată în conversaţie forme literare. Poate că viitorul nu avea să fie acelaşi pentru Albertine şi pentru mine. Am avut aproape acest presentiment văzînd-o cum se grăbeşte să folosească vorbind imagini atît de specifice literaturii şi care mi se păreau rezervate unei alte folo-siri, mai sacre, şi pe care o ignoram încă. Ea îmi spuse (şj asta totuşi m-a înduioşat adînc, căci m-am gîndit: „Desigur, eu nu voi vorbi ca ea, dar totuşi fără mine ea nu ar vorbi astfel, mi-a suferit influenţa în mod profund, nu se poate deci să nu mă iubească, ea este opera mea"): „îmi place, în aceste alimente al căror nume este strigat, că un lucru auzit, ca o rapsodie, îşi schimbă la masă natura şi se adresează gustului meu. Cît priveşte îngheţatele (căci sper că nu o să comanzi decît din acelea ce sînt servite în forme demodate, care amintesc de toate formele arhitectonice posibile), de fiecare dată cînd le mănînc. temple, biserici, obeliscuri, stînci, totul e ca o geografie pitorească pe care o privesc mai întîi şi ale cărei monumente de căpşuni sau de vanilie se transformă apoi în prospeţime răcoroasă în gîtlejul meu." Găseam că era cam prea bine spus, dar ea simţi că găseam că era bine spus şi continuă, oprindu-se o clipă cînd comparaţia era reuşită pentru a rîde cu rîsul ei frumos pe care îl sim-ţeam atît de crud pentru că era atît de voluptuos: „Dumnezeule, mă tem că la hotelul Ritz vei găsi coloane Vendome de îngheţată, de îngheţata cu ciocolată sau cu căpşuni, şi atunci e nevoie de mai multe pentru ca să semene cu nişte coloane votive sau cu nişte piloni înălţaţi pe o alee întru gloria răcoarei. Fac şi obeliscuri de căpşuni care se vor înălţa din loc în loc în deşertul arzător al setei mele şi al căror granit roz îl voi topi în adîncul gîtulu: meu, a cărui sete o vor potoli mai bine decît o oaza (S1 aici izbucni într-un hohot de rîs, fie din cauza satisfacţiei dei vorbi atît de bine, fie în batjocură faţă de sine pentru ca # exprima în imagini atît de bine legate între ele, fie, vai, din voluptatea fizică de a simţi în ea ceva atît de bun, atît de răcoros care era ca o supremă plăcere). Aceste piscuri de gheaţă de Ritz au uneori înfăţişarea muntelui Rose, şi chiar dacă îngneti este de Jămîie, nu-mi displace că nu are o formă monument ' că este neregulată, abruptă," ca un munte de Elstir. Nu trebuie

112albă atunci, ci puţin găJbuie, aducînd a zăpadă murdară s ca muntiii l«i Elstir.

Deşi îngheţata nu este mare, nefiind, vrei, decît o jumătate de îngheţată, această îngheţată de lC'"'e este totuşi un munte de proporţii reduse, Ja scară

foarte t jyj- imaginaţia restabileşte proporţiile ca atunci cînd pri-acei arbori japonezi pitici pe care îi simţim foarte bine că V t'otUşi cedri, stejari,

mancenilieri, astfel încît aşezînd cîţiva a lunsul unei mici rigole, în camera mea, aş avea o imensă fidure coborînd către un fluviu şi în care copiii s-ar

rătăci. La lele jumătăţii mele de îngheţată gălbuie cu lămîie, văd foarte bine vizitii, călători, poştalioane, pe care limba mea rostogoleşte glaciale avalanşe care-i vor înghiţi (voluptatea crudă cu care spuse asta îmi aţîţă gelozia); de asemenea, adăugă ea, cu buzele mele distrug, coloană după coloană, acele

biserici veneţiene dintr-un porfir făcut din fragi şi prăbuşesc peste credincioşi ceea ce am cruţat. Da, toate aceste monumente vor trece din Jocul lor de

piatră în pieptul meu, în care palpită încă de pe acum răcoarea lor care se topeşte. Dar chiar fără îngheţată, nimic nu-i mai atîtător şi nu stîraeşte mai

tare setea decît anunţurile pentru izvoarele de ape minerale. La Montjouvain, la domnişoara VinteuiI, în vecinătate nu era nici o cofetărie cu

îngheţată bună, dar noi făceam în grădină în felul nostru înconjurul Franţei bînd în fiecare zi o altă apă minerală gazoasă, ca apa de Viehy, care de

îndată ce o torni înalţă din adîncurile paharului un nor alb care începe să se potolească şi să se împrăştie dacă nu o bei destul de repede." Dar îmi era

mult prea neplăcut să o aud vorbind despre Montjouvain. O întrerupeam. „Te plictisesc, la evedere, dragul meu." Ce schimbare faţă de vremea cînd am

îoscut-o la Balbec şi îl desfid chiar şi pe Elstir că a putut să ceaşcă în Albertine aceste bogăţii de poezie. Ale unei poezii mai puţin stranii, mai

puţin personale decît cea a Celestei baret, de exemplu, care venise chiar în ajun să mă vadă şi idu-mă culcat îmi spusese: „O, maiestate a cerului pe

un pat - De ce a cerului, Celeste? - Oh! pentru că tu nu se-" nimeni, te înşeli dacă crezi că ai ceva din cei care călăresc pe ticălosul nostru pămînt. -

Oricum, de ce «aşezată»? TOtru că nu ai nimic dintr-un bărbat culcat, nu eşti în pat, nu

Nici A *"ar p5rea Că nişte m»en au cohorît $i te'au aşezat aici." 'ata Albertine nu ar fi găsit asemenea exprimare, dar , cniar cînd pare că se apropie de slîrşit, este părtinitoare, n «geografia pitorească" a îngheţatei, a cărei graţie des-

113

Itul de facilă mi se părea un motiv de a o iubi pe Albertine şj dovadă că aveam putere asupra ei, că mă iubea.

După ce Albertine plecă, am simţit cit de obositoare er pentru mine această perpetuă prezentă, niciodată sătulă de mjs care şi de viată, care îmi tulbura somnul prin mişcările ei, ^x făcea să trăiesc într-o stare continuă de răceală din cauza uşilor pe care le lăsa deschise, mă silea - pentru a găsi pretexte care să justifice de ce nu o întovărăşesc, Iară totuşi să par prea bol-nav, şi pe de altă parte pentru a face totuşi ca altcineva să o întovărăşească - să desfăşor zilnic mai multă ingeniozitate decît Şeherezada. Din nefericire, dacă prin aceeaşi ingeniozitate po-vestitoarea persană îşi amîna moartea, eu o grăbeam pe a mea Există astfel în viată anumite situaţii care nu sînt toate create ca aceasta de gelozia stîrnită de iubire, ci şi de o sănătate precară care nu-fi îngăduie să-fi împărţi viata cu o fiinţă activă şi tînără, dar cînd totuşi problema de a continua viata în comun sau de a reveni la viafa separată de odinioară se pune într-un mod aproape medical; căruia dintre cele două feluri de odihnă trebuie să i te sacrifici (continuînd surmenajul cotidian, sau întorcîndu-te la angoasele absentei) - celei a creierului sau celei a inimii?

Eram oricum foarte mulţumit că Andree o întovărăşea pe Albertine la Trocadero, căci recente şi de altfel minuscule incidente făceau că, avînd bineînţeles aceeaşi încredere în onestitatea şoferului, vigilenţa lui, sau cel puţin perspicacitatea vigilentei lui, nu mi se mai părea a fi chiar atît de mare ca odinioară. Astfel, foarte de curînd, trimitînd-o pe Albertine singură cu el la Versailles, Albertine îmi spusese că luase masa de prînz la Reservoirs. Fiindcă şoferul îmi vorbise despre restaurantul Vatel6 în ziua cînd am observat această contradicţie, mi-am găsit un pretext pentru a coborî să-i vorbesc şoferului (tot acelaşi, cel pe care l-am văzut la Balbec) în timp ce Albertine se îmbrăca. „Mi-ai spus că afi luat masa de prînz la Vatel, dar domnişoara Albertine îmi spune că aţi luat-o la Reservoirs. Ce înseamnă asta?" Şoferul îmi răspunse: „Ah! am spus că am prînzit la Vatel, dar nu pot şti unde a luat masa domnişoara. Cînd am ajuns la Versailles, a luat o trăsătură, căci în oraş preferă trăsura" Turbam la gîndul că rămăsese singură; e drept că doar atîta vreme cît durase masa. „Ai fi putut să iei masa de prînz dacă nu cu ea, cel puţin la acelaşi

restaurant, i-am spus pe un ton blînd (căci nu voiam să se vadă că o supraveghez pe Albertine, ceea ce ar fi fost umilitor pentru mine, şi încă de două ori umilitor, de vreme ce asta ar fi însemnat că U*

114, ce face). - Dar îmi ceruse să fiu abia la ora şase seara aSCU,n .e d'Armes. Nu

trebuia s-o iau la ieşirea de la restaurant Iff" am exclamat eu, încercînd să-mi ascund nefericirea. Şi ' -at la mine în cameră. Astfel, Albertine fusese singură mai e şapte ore, singură şi nesupravegheată de nimeni. Ştiam e adevărat, că

trăsura nu fusese un simplu pretext ca să ' ' de supravegherea şoferului. în oraş, Albertinei îi plăcea să ilirnbe cu trăsura, ea spunea că aşa vede mai

bine totul, că tffel e mai plăcut. Totuşi, petrecuse şapte ore despre care nu voi şti niciodată nimic. Şi nu îndrăzneam să mă gîndesc la felul im le folosise.

Găsii că şoferul fusese foarte neîndemînatic, dar [ncrederea mea în el fu de acum înainte totală. Căci dacă ar fi ost oricît de puţin complice cu Albertine, nu mi-ar fi mărturisit că o lăsase singură de la ora unsprezece dimineaţa pînă la ora

şase seara. Nu ar fi existat decît o altă explicaţie, dar absurdă, a acestei mărturisiri a şoferului, o ceartă între el şi Albertine care l-ar fi incitat, făcîndu-

mi acea mică dezvăluire, să-i arate prietenei mele că era în stare să vorbească şi că dacă, după acel prim avertisment nu foarte grav, ea nu

dădea urmare întru totul celor voite de el, îi va divulga purtările. Dar această explicaţie era absurdă; trebuia mai întîi să presupun o ceartă inexistentă

între Albertine şi el, şi apoi să-1 consider pe acest frumos şofer, care se arătase totdeauna atît de amabil şi de cumsecade, capabil de un şantaj. încă

din a treia zi după acea întîmplare, am văzut de altfel că el ştia, mai mult decît crezusem o clipă, în bănuitoa-rea-mi nebunie, să exercite asupra

Albertinei o supraveghere discretă şi perspicace. Căci luîndu-1 la o parte şi vorbindu-i despre ceea ce-mi povestise despre plimbarea la Versailles, i-am

spus, u un aer amical şi degajat: „Acea plimbare la Versailles despre care îmi vorbeai alaltăieri s-a desfăşurat perfect, ai fost perfect întotdeauna. Dar îţi

dau o mică indicaţie, de altfel fără importanţă, am o asemenea responsabilitate de cînd doamna Bontemps M-a încredinţat-o pe nepoata ei, mă tem atît de mult de accidente, îmi reproşez atît de mult că nu o însoţesc în plimbările ei, tacit prefer să fii tu, tu care eşti atît de sigur, atît de minunat de iceput, tu care

nu poţi să ai un accident, cel care să o duci ^retutindeni pe domnişoara Albertine. în felul acesta nu mă mai -m de nimic."' Fermecătorul şofer

apostolic surîse fin, cu mîna a pe roata în formă de cruce64. Apoi îmi spuse aceste e care (risipindu-mi îndoielile şi înlocuindu-le pe dată cu bucurie) mă

umplură de dorinţa de a-1 îmbrăţişa: „Nu vă W» îmi spuse el. Nu i se poate întîmpla nimic, căci atunci

115cînd nu o plimb cu maşina, privirea mea o urmăreşte pretur eleni. La Versailles, aşa, ca din întîmplare, am vizitat ora "i odată cu ea. De la Reservoirs s-a dus la Palat, de la Paiat j Trianon, eu urniărind-o întruna fără să par că o văd, şi lucrul c t mai grozav este că ea nu m-a văzut Oh! chiar dacă m-ar fi v* zut n-ar fi fost prea mare nenorocire. Era atît de firesc ca avînH toată ziua liberă să vizitez şi eu Palatul. Cu atît mai mult cu cît domnişoara a observat cu siguranţă că am citit şi eu cîte ceva si că sînt interesat de toate lucrurile vechi şi ciudate (era "adevărat şi aş fi fost chiar surprins dacă aş fi ştiut că era prieten cu Morel, într-atît îl depăşea pe violonist prin fineţe şi gust). Dar nu m-a văzut - S-a întîlnit probabil cu nişte prietene, căci are mai multe la Versailles. - Nu. era totdeauna singură. - Cred că toată lumea o privea, o fată atît de frumoasă şi singură! - Sigur că toată lumea o priveşte, dar ea nici nu observă, este tot timpul cu ochii pe ghid, sau ridicaţi spre tablouri." Povestirea şoferului mi se păru cu atît mai exactă cu cît, într-adevăr, Albertine îmi trimisese în ziua cînd se plimbase o „carte poştală ilustrată" care înfăţişa Palatul şi alta înfăţişînd Trianonul. Atenţia cu care amabilul şofer o urmărise pas cu pas mă

impresiona mult. Cum aş fi putut bănui că această rectificare - sub formă de amplu complement la spusele sale de alaltăieri - se explica prin aceea că între aceste două zile Albertine, alarmată că şoferul îmi vorbise, i se supusese, făcuse pace cu el? Această bănuială nici măcar nu-mi trecu prin minte.

Este sigur că povestirea şoferului, înlăturîndu-mi orice teamă că Albertine m-ar fi înşelat, mă făcu. bineînţeles, să fiu mai rece faţă de prietena mea, iar ziua pe care ea o petrecuse la Versailles mi se păru mai puţin interesantă. Cred totuşi că explicaţiile şoferului care, dezvinovăţind-o pe Albertine, o făceau să-mi pară încă şi mai plictisitoare, nu ar fi fost poate suficiente pentru a mă linişti atît de repede. Două mici coşuri pe care prietena mea le avu pe frunte timp de cîteva zile izbutiră poate încă şi mai bine să-mi modifice sentimentele. în cele din urmă, m-am desprins atît de mult de ea, îneît nu-mi mai aminteam de existenţa ei decît cînd o vedeam. Datorită confidenţei ciudate pe care mi-a făcut-o camerista Gilbertei, întîlnită de mine din m-tîmplare, am aflat că atunci cînd mă duceam zilnic la Gilberte, aceasta iubea un tînăr cu care se întîlnea mult mai des decît cu mine. Avusesem o clipă această bănuială, şi chiar o întrebaseifl în această privinţă pe aceeaşi cameristă. Dar cum ea ştia ca eram îndrăgostit de Gilberte, negase, jurase că domnişoara

1161 întîlnise niciodată pe acel tînăr. Dar acum, ştiind că

''ea era moartă de multă vreme, că de ani şi ani nu-i«unsesem la nici una din scrisori - şi poate şi pentru că

a în slujba Gilbertei - îmi povesti fără să o întreb, cuanunţul, episodul amoros pe care nu-1 ştiusem. Asta i se

foarte firesc. Am crezut, amintindu-mi jurămintele ei decă nu fusese la curent cu nimic. Dar dimpotrivă, ea

' l a porunca domnişoarei Swann, se ducea să-1 anunţe peîr de îndată ce cea pe care o iubeam era singură. Pe care o

am atunci... Dar m-am întrebat dacă iubirea mea de odi-ioara era atît de moartă pe cît credeam, căci am suferit ascul-

tînd acea povestire. Cum nu cred că gelozia poate să trezească oiubire moartă, am bănuit că trista mea impresie se datora, în

parte cel puţin, amorului propriu rănit, căci mai multe persoanepe care nu le iubeam şi care în acea perioadă şi chiar ceva maitîrziu - lucrurile s-au schimbat mult de atunci - manifestau faţă

de mine o atitudine dispreţuitoare, ştiau foarte bine, în timp ceeram atît de îndrăgostit de Gilberte, că eram tras pe sfoară. Şiasta m-a făcut chiar să mă întreb retrospectiv dacă în iubireamea pentru Gilberte nu existase şi o parte de amor propriu, de

vreme ce sufeream atîta acum văzînd că toate momentele detandreţe care mă făcuseră atît de fericit erau cunoscute ca fiindo adevărată înşelătorie din partea prietenei melc faţă de mine, de

nişte oameni pe care nu-i iubeam. Oricum, fie că fusese iubire,fie că fusese amor propriu, Gilberte era aproape moartă în mine,

r nu pe de-a-ntrcgul, şi această stare neplăcută mă împiedicăa să mă preocup peste măsură de Albertine, care ocupa în

ma mea o parte atît de mică. Totuşi, ca să revin la ea (după o>aranteză atît de lungă) şi la plimbarea ei la Versailles, cărţile

* de la Versailles (poţi avea aşadar simultan inima prinsăarele a două gelozii încrucişate, fiecare raportîndu-se la o

oană diferită?) îmi făceau o impresie uşor dezagreabilă, dedată cînd, orînduindu-mi hîrtiile, privirea îmi cădea pe

>i mă gîndeam că dacă şoferul nu ar fi fost un om atît dewcordanţa dintre cea de a doua povestire a Iui şi „cărţile

ale Albertinei nu ar fi însemnat prea mult, căci ce ţi sete mai întîi cînd e vorba de Versailles dacă nu Palatul şi

lU'j doar dacă acea carte poştală nu a fost aleasă de vreuniruia îi place cu deosebire vreo anumită statuie, sau de

117Chanf m., ''' care alege staţia tramvaiului cu cai sau gara

Şi încă greşesc cînd spun un imbecil, asemenea cârti postai nefiind totdeauna cumpărate de unul dintre ei la întîmplare C pentru că vor să arate că au fost la Versailles. Timp de doi 'an' oamenii inteligenţi, artiştii au găsit ca Siena, Veneţia, GrenâS s-au banalizat, şi spuneau despre orice omnibus, despre orice vagon: „Cît e de frumos!" Apoi moda aceasta trecu, ca şi atîtea altele. Nu ştiu dacă nu ne întoarcem la „sacrilegiul de a distrug» nobilele lucruri ale trecutului". Oricum, un vagon de clasa înffi nu mai fu considerat a priori ca fiind mai frumos decît catedrala San Marco din Veneţia Se spunea totuşi: „Aici este viata, întoarcerea în trecut este un lucru factice", dar fără sa se tra<>ă o concluzie limpede. La nimereală, şi înerezîndu-mă pe deplin în şofer, şi pentru ca Albertine să nu-1 poată părăsi fără ca el să îndrăznească să o refuze de teama că va trece drept spion, nu am mai lăsat-o să iasă decît însoţita şi de Andree, după ce un timp şoferul îmi fusese de ajuns. îi îngăduisem chiar atunci (ceea ce n-aş mai fi îndrăznit să fac) sa lipsească timp de trei zile, singură cu şoferul, şi să se ducă pînă lîngă Balbec, într-atît de mult dorea să facă drumul în maşină, în cea mai mare viteză Trei zile, timp în care fusesem foarte liniştit, deşi cărţile poştale pe care mi le trimisese cu nemiluita nu-mi sosiseră, din cauza proastei funcţionări a poştei bretone (bună vara, dar fără îndoială dezorganizată iarna), decît după opt zile de la întoarcerea Albertinei şi a şoferului, atît de plini de energie îneît chiar în dimineaţa întoarcerii lor îşi reluară, ca şi cum nimic nu s-ar fi întîmplat între timp, plimbarea cotidiană. Dar după incidentul de la Versailles, eu mă schimbasem. Eram îneîntat ca Albertine se ducea astăzi la Trocadero, la acel matineu „extraordinar'", dar mai ales eram liniştit ştiind că e însoţită de Andree.

Lăsînd la o parte acele gînduri, după plecarea Albertinei, m-am dus pentru cîteva clipe la fereastră. Mai întîi fu o tăcere, n care fluierul negustorului de

măruntaie şi clacsonul tramvaiului răsunară în aer în octave diferite, precum sunetele unui )ian acordat de un orb. Apoi treptat deveniră distincte motivele

ncrucişate cărora li se adăugau altele noi. Mai era şi un al' luierat, chemare a unui negustor ce n-am ştiut niciodată ce indea, fluierat care era

întru totul asemănător cu cel al uni" amvai, şi cum nu era dus de viteză, credeai că e vorba doar de n tramvai, incapabil să se mişte, sau în pana,

imobilizat> rigînd din cînd în cînd ca un animal care moare.Şi mi se părea că, daca ar trebui să părăsesc vreodată aces irtier

aristocratic - şi dacă nu l-aş fi schimbat cu unul cu totu'

118străzile şi bulevardele din centru (în care fructăriile, a-j|e 'etc_; instalate în mari

magazine cu alimente, făceau CSC-f strigătele negustorilor, care de altfel tot nu s-ar fi auzit) n&ea mohorîte, de nelocuit, pustii, decantate de toate > litanii ale micilor meseriaşi şi ale precupeţelor, lipsite de aC6hestra care mă fermeca încă de

dimineaţă. Pe trotuar o eie deloc elegantă (sau supunîndu-se unei mode urîte) trecu paltonul ei strimt din păr de capră de culoare prea des-cV dar nu,

nu era o femeie, era un şofer care, înveşmîntat în >jele de căprioară, mergea pe jos la garaj. Izbucnind din marile hoteluri, servitori într-aripaţi, în culori

schimbătoare, alergau spre gări, înclinaţi pe biciclete, spre a-i primi pe călătorii sosiţi cu trenul de dimineaţă. Un sunet ca de vioară se datora uneori trecerii unui automobil, iar alteori faptului că nu pusesem destulă apă în

buiota electrică. în mijlocul simfoniei se auzea, contrastînd cu celelalte sunete, o „arie" demodată: înlocuind-o pe vînzătoarea de bomboane, care îşi

acompania de obicei cîntul pocnind din castaniete, negustorul de jucării, de al cărui fluier era agăţată o paiaţă pe care o mişca în toate sensurile, plimba în

sus şi în jos alte paiaţe, şi fără să se sinchisească de declamaţia rituală a lui Grigore cel Mare, de declamaţia reformată a lui Palestrina şi de declaraţia

lirică a modernilor65, intona cu voce puternică, partizan întîrziat al melodiei pure:

Hai tăicuţilor, hai măicuţelor,Copilaşii vi-i mulţumiţi!Eu le fac, eu le vînd,Şi tot eu pap bănuţii.

Tra la la la. Tra la la la la,Tra la la la la la la.Haideţi micuţilor!

talieni mărunţi de statură, purtînd pe cap o beretă, nu în-izneau să se lupte cu această aria vivace, şi ofereau în tăcere

statuete. în timp ce o trompetă îl silea pe negustorul dejucării să se îndepărteze şi să cînte mai nedesluşit, deşi în ritm

ert: „Hai tăicuţilor, hai măicuţelor". Micul trompetist era unuldragonii pe care îi auzeam dimineaţa la Doncieres? Nu,

mnau cuvintele: „Repar obiecte de faianţă şi de por-ţelan.Si or'1-tOt CCl de stjcJă' de marmoră, de cristal, de os, de fildeş,

stîn»' C ° vechi. Repar orice." într-o măcelărie. în care laUn 5 „era 2 aureolă solară şi la dreapta spînzura un bou întreg,* măcelar, foarte înalt şi foarte zvelt, cu părul blond, cu

119

■gîtul prins într-un guler albastru deschis, orînduia cu viteză s' conştiinciozitate religioasă, într-o parte cele mai fine fileuri ri° vacă. în cealaltă carnea de cea mai proastă calitate, le aşeza M strălucitoare balanţe încununate cu o cruce, din care cudea frumoase lănţişoare şi - deşi apoi doar aşeza în vitrină rinichi muşchi de vacă. antricoate - semăna mai mult cu un înoe' frumos care în ziua Judecăţii de apoi îi va despărţi pentru Dumnezeu, în funcţie de calităţile lor, pe cei Buni de cei Rgj s: le va cîntări sufletele. Şi din nou sunetul subţiratic şi fin al trompetei se înălţa în aer, anunţînd nu distrugerile de care se temea Francoise de fiecare data cînd defila un regiment de cavalerie, ci „reparaţiile" făgăduite de un „anticar" naiv sau pus pe şotii, şi care fiind oricum foarte eclectic, nu numai că nu se specializase, dar avea drept obiect al artei sale materialele cele mai diverse. Micuţele purtătoare de pune se grăbeau să îngrămădească în coşuri pîinile lungi şi subţiri pentru „masa de prînz", iar lăptăresele agăţau repede de cîrlige bidoanele cu lapte. Privirea nostalgică cu care mă uitam la aceste fetişcane era oare exactă? N-ar fi fost oare alta dacă aş fi putut să o păstrez nemişcată tirnp de cîteva clipe lîngă mine pe una dintre acelea pe care, de la înălţimea ferestrei mele, nu o vedeam decît în prăvălie sau alergînd? Pentru a evalua pierderea pe care o sufeream din cauza izolării mele, adică bogăţia pe care mi-o oferea ziua, ar fi trebuit să interceptez în lunga derulare a frizei însufleţite vreo fată dueîndu-şi lenjeria sau laptele, să o fac sa treacă o clipa, precum silueta unui decor mobil, între usciori, în cadrul porţii mele, şi să o reţin sub ochii mei, nu fără să obţin vreo informaţie despre ea care să-mi permită să o regăsesc într-o bună zi, asemenea acelei fişe indicatoare pe care ornitologii sau ihtiolo-gii o leagă, înainte de a le reda libertatea, sub pîntecele păsărilor sau al peştilor ale căror migraţii vor să poată să le identifice.

De aceea i-am spus Francoisei că, pentru o treabă pe care o aveam în oraş, ea să-mi trimită, dacă ar fi avut-o la îndemîna, pe vreuna din acele fetişcane care veneau întruna să ia şi să aducă lenjeria, pîinea, sau carafele cu lapte, şi pe care adeseori ea le trimitea după cumpărături. Semănăm în această privinţă cu ElsW care, silit să rămînă închis în atelierul său, în anumite zile ^e primăvară în care gîndul că pădurile erau

pline de violete îi suP nea o mare poftă de a le privi, îi cerea portăresei să-i cumpere un buchet; atunci înduioşat, ca halucinat, Elstir credea ca are

sub ochi, ca pe o zonă imaginară care introducea precum enclavă în atelierul lui limpedea mireasmă a florii evocatoare.

120

^care pusese micul model vegetal, ci toată verdeaţa î în care văzuse

odinioară, cu miile, tulpincle răsucite, SnSu-se sub ciocurile albastre. ^1 P duminică şi nici nu trebuia sa ne treacă prin minte ca ar vreo

spălătoreasă. Cît priveşte fetişcana care aducea pîinea, ahinion, căci ea sunase în timp ce Francoise nu era lăsase pîinile în coş, pe palier, şi plecase în

grabă. Vînză-! ,i^ fructe nu va veni decît mult mai tîrziu. Odată intrasem * comand brînză la brînzar, şi în mijlocul tinerelor vinzatoare o iarcasem pe una, extravagantă, blondă, înaltă, deşi copilăroa-i care în mijlocul celorlalte, părea

că visează, într-o atitudine mîndră. Nu o văzusem decît de departe, şi trecînd atît de erăbită îneît nu aş li putut spune cum era, doar că probabil

crescuse prea repede şi că avea un păr foarte bogat ce lăsa impresia mai pufin a unor particularităţi capilare cît a unei stilizări sculpturale a meandrelor izolate ale unor

încremenite torente paralele. Este tot ce desluşisem, ca şi un nas foarte bine desenat (lucru rar la o copilă) într-o figură suptă, şi care amintea de ciocul puilor

de vultur. De altfel, nu numai faptul că în jurul ei erau grupate celelalte fete mă împiedicase s-o văd bine, dar şi incertitudinea sentimentelor pe care i le

puteam inspira la prima vedere şi după aceea, sentimente fie de mîndrie sălbatică, fie de ironie sau de un dispreţ exprimat mai tîrziu prietenelor sale. Aceste presupuneri alternative pe care le făcusem, într-o secundă, cu privire la ea, îngroşaseră în jurul ei atmosfera tulbure în care se ascundea, ca o zeiţă în

norul cutremurat de fulger. Căci incertitudinea morală face mai dificilă exacta percepţie vizuală decît un defect material al ochiului. în această tînără fată prea bă, care atrăgea prea mult atenţia, excesul a ceea ce un altul i putut

numi farmec, mie tocmai îmi displăcea, dar totuşi 'usese drept rezultat că mă împiedicase să văd ceva, şi cu atît mult să-mi amintesc de celelalte tinere

brînzăriţe, căci nasul arcuit al acesteia, privirea ei, atît de puţin plăcută, gînditoare, ■onala, părînd că îi judecă pe ceilalţi, cufundase în întuneric. lenea

unui fulger auriu care întunecă totul, peisajul înconju-'i astfel din vizita mea la brînzar ca să comand brînză •Wi amintisem (dacă putem spune „a-ţi aminti" în legătură cu P privit atît de repede îneît eşti silit să adaptezi de zece ori chip inexistent un nas diferit) decît fetişcana care îmi îiiceUCl'Se ^scmenea lucru este de

ajuns pentru ca o iubire să niciod-% ~U§' aŞ ^ u'tat c'e ^'on^a extravagantă şi nu aş fi dorit 1 a să o revăd dacă Francoise nu mi-ar fi spus că, deşi

121încă o copilă, această fată era foarte dezgheţată şi urma să pi de la patroană pentru că, fiind prea cochetă, datora bani în c~°'Dsi

in , tier. Se spune că frumuseţea este o făgăduinţă de fericire. r_)aposibilitatea plăcerii poate fi un început de frumuseţe.

Am început sa citesc scrisoarea pe care mi-o trimisese Prin mijlocirea citatelor din doamna de Sevigne („Deşi <T rile mele nu sînt chiar negre la Combray, ele sînt cenuşii gîndesc la tine în fiecare clipă şi te doresc, sănătatea ta, treburi] tale, îndepărtarea ta, cum vezi tu toate astea, căci totul este |2 de incert"6?") simţeam că mama era supărată văzînd că şederea Albertinei la mine se prelungea, şi că se consolidau, deşi încs nedeclarate logodnicei, intenţiile mele de căsătorie. Ea nu mj-0 spunea mai direct pentru că se temea că voi lăsa scrisorile ei la vedere, în locuri unde şi alţii le-ar fi putut citi. Şi oricît de pe ocolite, ea îmi reproşa totuşi

că nu i-am scris îndată după fiecare scrisoare primită: „Ştii bine că doamna de Sevigne spunea: «Cînd eşti departe nu-ţi mai baţi joc de scrisorile care încep prin: am primit scrisoarea67»." Fără să vorbească de ceea ce o neliniştea cel mai mult, ea spunea că o supără cheltuielile mele prea mari: „Pe ce-ţi dai oare toţi banii ? Sînt îndeajuns de supărată că, asemenea lui Charles de Sevigne, nu ştii ce vrei şi că eşti «doi sau trei bărbaţi în acelaşi timp», dar încearcă cel puţin să nu fii la fel de risipitor ca el, ca sa nu pot spune despre tine: «A descoperit cum sa cheltuiască fără să se vadă, cum să piardă fără sa joace şi cum să plătească fără să-şi achite datoriile68»". Tocmai terminasem de citit scrisoarea mamei, cînd Francoise se întoarse ca să-mi spună că venise tînăra lăptăreasă îndrăzneaţă de care ea îmi vorbise. „Va putea să ducă scrisoarea domnului şi să facă cumpărături, dacă nu trebuie să meargă prea departe. Domnul o să vadă, seamănă cu Scufiţa roşie." Francoise se duse după ea şi am auzit-o cum o călăuzea, spunîndu-i: „Haide, ţi-e teamă pentru că trecem printr-un coridor, mot» toalo, te credeam mai dezgheţată. Trebuie să te duc de rnînă/ Şi Francoise, ca o bună şi onestă servitoare care înţelege ca P alţii să-i respecte stăpînul aşa cum îl respectă ea însăşi, se drapase în acea maiestate care le înnobilează pe codoaşele o"1 tablourile vechilor maeştri, unde, alături de ele, amanta şi ama"' tul aproape că nu se mai văd.am

Cînd le privea, Elstir nu se mai gîndea la ce făceau vioJetei& Intrarea tinerei lăptărese mă smulse pe dată din calma mea c0. templare; nu m-am mai gîndit decît cum să fac să pară ver» milă povestea cu scrisoarea pe care trebuia să o ducă si

122zatăa scriu repede, neîndrăznind să o privesc decît pe furiş, nar că am chemat-o la mine pentru asta. Era împodo-ca S - chii mei cu ace^ ^aiTnec a' necunoscutului pe care nu k'Ia ffl avut pentru mine o frumoasă fată întîlnită într-una din . -ase unde ele vă aşteaptă. Nu era nici goală, nici deghi-•i o adevărată brînzăriţă, una dintre acelea pe care ti le atît de frumoase cînd nu ai timp să te apropii de ele;nărticică din ceea ce alcătuieşte eterna dorinţă, eternul re-""t al vieţii, al C^K1 dublu curent este în sfîrşit deturnat, adus a noi. Dublu, căci este vorba de necunoscut, de o fiinţă "nuită că trebuie să fie divină după statură, proporţii, privirea-i ndiferentă, calmul plin de mîndrie; pe de altă parte, o vrem pe -ea femeie bine specializată în profesia ei, îngăduindu-ne să -vadam în acea lume pe care un costum puţin obişnuit ne face în chip romanesc să o credem diferită. De altfel, dacă am încerca să exprimăm printr-o formulă legea curiozităţilor noastre amoroase, ar trebui să o căutăm în distanţa maximă dintre o femeie abia zărită şi o femeie de care ne-am apropiat, pe care am mîngîiat-o. Femeile din ceea ce oamenii numeau odinioară case de rendez-vous, cocotele înseşi (cu condiţia să nu ştim că sînt cocote) ne atrag atît de puţin nu pentru că sînt mai puţin frumoase decît alte femei, ci pentru că ele sînt gata să ne dea ce vrem, pentru că ele ne oferă ceea ce noi încercăm să obţinem, pentru că nu sînt nişte cuceriri. Distanţa, în acest caz, este redusă la minimum. O tîrfă ne surîde în stradă aşa cum va face şi cînd va fi lîngă noi. Noi sîntem sculptori. Vrem să obţinem intr-o femeie o statuie cu totul diferită de cea pe care ea ne-a ilaţişat-o. Am văzut o fată indiferentă, insolentă pe malul mării. 1 văzut o vînzătoare serioasă şi activă îndărătul tejghelei şi e ne va răspunde sec fie şi numai pentru a nu fi obiect de >cură pentru celelalte vînzătoare, o negustoreasă de fructe abia dacă ne răspunde. Ei bine! nu avem pace pînă cînd nu n experimenta dacă mîndra fată de pe malul mării, dacă Boarea atît de temătoare de bîrfeli, dacă distrata negustorea-1 vor modifica atitudinea semeaţă în urma unor manevre 'te ale noastre, nu ne vor înconjura gîtul cu braţele care co •

ructe, nu vor înclina

spre gura noastră, cu un surîs care ochilo ocn',P'nă atunci glaciali sau distraţi - o, frumuseţe a severi în ceasurile de muncă, atunci cînd vînzătoarea se care s e f » mUlt de vorbele bîrfitoare ale celorlalte, a ochilor s"itern CreaU ^ °ksedantele noastre priviri şi care acum, cînd Jmai noi doi, îşi schimbă expresia sub povara însorită a

123rîsului cînd îi propunem să facem dragoste! între vînzăioa spălătoreasă atentă cînd calcă rufele, negustoreasa de fmcf

e' brînzăriţa - şi această fetişcană care va deveni amanta noa.str2 este atinsă distanta maximă, ajunsă chiar pînă la limitele extr ' me, şi variată, prin acele gesturi obişnuite ale profesiei care fa din braţe, în timpul muncii, ceva nespus de diferit ca arabesc dC aceste suple legături care în fiecare seară ne înlănţuiesc gîtu] j, timp ce gura se pregăteşte să-1 sărute. De aceea ne petrecem întreaga viată făcînd demersuri neliniştite şi întruna reînnoite pe lîngă fete serioase şi pe care meseria lor pare că le îndepărtează de noi. Odată ajunse în braţele noastre, ele nu mai suit ceea ce erau, acea distantă pe care visam să o parcurgem este suprimată. Dar reîncepem cu alte femei, dăruim acestor încercări tot timpul nostru, toţi banii noştri, toate foitele noastre, sîntem teribil de mînioşi pe birjarul care îşi mînă caii prea încet şi din cauza căruia vom rata poate prima întîlnire, sîntem cuprinşi de febră. Această primă întîlnire noi ştim totuşi ca va duce la risipirea unei iluzii. Dar asta nu are importantă, atîta vreme cit iluzia dăinuie, vrem să vedem dacă o putem schimba în realitate, şi atunci ne gîndim la spălătoreasă care ni s-a părut atît de glacială. Curiozitatea în iubire este ca şi aceea pe care o stîmesc în noi numele de ţinuturi, mereu dezamăgită, ea renaşte şi rămîne mereu nesăţioasă.

Vai! odată ajunsă lîngă mine, blonda brînzărită cu şuviţe de păr vălurite, lipsită de felul cum o vedea imaginaţia mea si de dorinţele trezite în mine, se găsi redusă la ea însăşi. Norul fremătător al presupunerilor mele nu o mai învăluia ca într-un vîrtej. Ea căpăta o înfăţişare stînjenită, nemaiavînd (în loc de zece, de douăzeci, pe care mi le aminteam rînd pe rînd fără să-mi pot fixa amintirea) decît un singur nas, mai rotund decît crezusem, care lăsa o impresie de prostie şi îşi pierduse oricum puterea de a se multiplica Acest zbor capturat, inert, redus la neant, incapabil să mai adauge ceva bietei sale evidente, nu mai găsea în imaginaţia mea o colaboratoare. Căzut în realul imobil-am încercat să fac un nou salt; obrajii, încă nevăzuţi de mine 3j prăvălie, mi se părură atît de frumoşi încît am fost intimidat şi-pentru a-mi ascunde acea stare, i-am spus tinerei brînzănte-„Eşti bună să-mi dai Le Figaro de acolo, trebuie să văd numcw locului unde vreau să te trimit". Pe dată, luînd ziarul, ea '-descoperi pînă la cot mîneca roşie a jachetei şi îmi întinse i°f conservatoare cu un gest îndemînatic şi amabil care îmi p'd*j prin rapiditatea lui familiară, aparenta-i molatică şi culoarea-i124

un cevaintr-intens. în timp ce deschideam Le Figaro, pentru a spune - s3-mi ridic ochii, am întrebat-o pe fetişcană: „Cum haina de jerseu roşu pe care o porţi? E foarte fru-îmi răspunse: „Golf-1". Căci datorită decăderii de "an parte toate modele, veşmintele şi cuvintele care, în urmă ' jtiva ani. păreau că aparţin lumii relativ elegante a «nelor Albertinei, erau acum ceva obişnuit pentru tinerele -itoare. „Nu te supără prea mult, i-am spus, prefăeîndu-ma cerc să găsesc ceva anume în Le Figaro, dacă te trimit L''i[in mai departe?" De îndată ce am arătat că găsesc că-mi va e un serviciu dificil, începu să se simtă stingherită. „Trebuie i~mă duc să mă plimb cu bicicleta. Din păcate nu pot să fac asta decît duminica. - Dar n-o să-ţi fie frig aşa, cu capul gol? . N-o să fiu cu capul gol, o să-mi pun un polo70, şi de altfel m-aş putea lipsi de el fiindcă am părul des." Mi-am ridicat privirea spre şuviţele galbene şi

cîrlionţate şi am simţit că vîrtejul lor mă lua pe sus, în timp ce inima îmi bătea, în lumina şi rafalele unui uragan de frumuseţe. Continuam să mă uit în ziar, dar deşi nu o făceam decît ca să-mi ascund stinghereala şi ca să cîştig timp, prefăcîndu-mă că citesc, înţelegeam totuşi sensul cuvintelor care erau sub ochii mei, iar acestea m-au frapat: „în programul matineului pe care l-am anunţat şi care va avea loc astăzi după-amiază în sala de festivităţi de la Trocadero, trebuie să adăugam numele domnişoarei Lea, care a acceptat să apară în Vicleniile Ne'rinei71. Ea va juca bineînţeles rolul Nerinei, cu ;rva-i extraordinară şi fermecătoarea-i veselie." A fost ca şi :um cineva ar fi smuls cu brutalitate de pe inima mea pansa-aMu] sub care ea începuse să se cicatrizeze, de cînd mă întor-«eiH de la Balbec. Fluxul angoaselor mele năvăli ca un torent. ' era actriţa prietenă cu cele două fete pe care Albertine, fără •ară că le vede, le privise în oglindă72 într-o după-amiază, la Este adevărat că la Balbec, Albertine, în numele lui "f1 uase un ton grav, pentru a-mi spune, aproape şocată că o nea virtute putea să iste bănuieli: „Oh! nu-i deloc o uni crezi, e o femeie foarte bine". Din nefericire pentru -ind Albertine emitea o afirmaţie de acest gen, aceasta nu '' primul stadiu al unor afirmaţii diferite. La puţină vre-c'nd Alh f)"ma„afirrnatie> venea a doua: „Nu o cunosc". Tertio, afla d-

ertlne îmi vorbise despre o asemenea persoană „ce se 3 de orice bănuială" şi pe care (secundo) „nu o tuta treptat, mai întîi că a spus că nu o cunoştea şi. ■a

Prin care „se dădea de gol" fără să ştie, povestea că

125ceasta primă uitare odată consumată şi noua r nisă, începea o a doua uitare, cea a faptului căPeriio cunoaşte. Această maţie fiind emisăsoana era dincolo de orice bănuială. „Oare cutare doarrm' întrebam eu, are unele gusturi speciale? - Bineînţeles lumea ştie asta!" Pe dată tonul grav revenea, pentru o care era ca un vag ecou, foarte slab, al primei „Trebuie să spun că faţă de mine s-a purtat totdeauna i Fireşte, ştia că aş li respins-o, şi încă cum! Dar asta nu înseâ™! nă nimic. Sînt obligată să-i fiu recunoscătoare pentru respecta pe care mi 1-a arătat întotdeauna. Se vede că ştia cu cine ar de-a face"'. Ne amintim adevărul pentru că el are un nume, vech rădăcini, dar o minciună improvizată se uită repede. Albertine uita şi această ultimă minciună, a patra, şi într-o zi cînd voia să-mi cucerească încrederea făcîndu-mi confidenţe, începea să-mi spună despre aceeaşi persoană, la început atît de corectă în purtări şi pe care nu o cunoştea: „A avut o slăbiciune pentru mine. De trei sau de patru ori mi-a cerut să o însoţesc pînă la ea acasă şi să urc. Nu vedeam nici un rău în faptul de a o însoţi, în faţa tuturor, în plină zi, în aer liber. Dar de îndată ce ajungeam la uşa ei, găseam totdeauna un pretext şi n-am urcat niciodată." La cîtăva vreme după aceea Albertine făcea aluzie la frumuseţea obiectelor ce puteau fi văzute în casa aceleiaşi doamne. Din aproximaţie în aproximaţie ai fi putut fără îndoială ajunge să o faci să spună adevărul, un adevăr care era poate mai puţin grav decît eram înclinat să cred. Căci poate deşi era uşuratică în relaţiile cu femeile, prefera un amant, şi acum cînd eu eram amantul ei, nu s-ar mai fi gîndit la Lea. Oricum, în legătură cu multe alte femei, ar fi fost de ajuns să adun în faţa prietenei mele, într-o sinteză, afirmaţiile ei contradictorii, pentru a-i dovedi că făcuse greşeli (greşeli care pot fi mult mai uşor puse in evidenţă, ca şi legile astronomice, printr-un raţionament, decît observate, surprinse în realitate). Dar ei i-ar fi plăcut mai mul' să spună că minţise cînd emisese una dintre aceste afirmaţii, pe care retrăgînd-o astfel, ar fi făcut să mi se prăbuşească întregul sistem, mai curînd decît să recunoască că tot ce istorisise înca de la început nu era decît o ţesătură de poveşti mincinoase-Asemenea poveşti există în O mie şi una de nopţi, şi ele ne farmecă. Dar ne fac să suferim cînd e vorba de o persoana ţ* care o iubim, şi din această cauză ne permit să înaintăm ceV mai mult în cunoaşterea naturii omeneşti, în loc să ne mulţum1 să ne jucăm la suprafaţa ei. Nefericirea

pătrunde în noi S^0' sileşte prin curiozitatea dureroasă să pătrundem şi noi mai

126De unde şi adevărurile pe eare simţim că nu avem ţncunoaŞ 1P

■iscundem, astfel încît un ateu muribund care le-a Jrep^ŞrVur de nea-, neant, nepăsător de glorie, îşi foloseşte <jescope • e^ceasurj

mcercînd să le facă cunoscute.in cunoşteasă o îm;' »ram fără îndoială decît la prima dintre aceste afirmaţii inta lui Lea. Nu ştiam nici măcar dacă Albertine o u nu. Oricum, era acelaşi lucru. Trebuia cu orice preţ j£ să regăsească la Trocadero această cunoştinţă, sau unoască pe această necunoscută. Spun că nu ştiam dacă o ° tea sau nu pe Lea; totuşi probabil că aflasem asta la chiar de la Albertine. Căci uitarea anihila atît în cazul cî't şi în cel a^ Albertinei o mare parte dintre lucrurile pe -u-e mi le spusese. Căci memoria, în loc să fie un exemplar în dublu mereu prezent în faţa ochilor noştri, al diferitelor fapte din viaţa noastră, este mai curînd un neant de unde din cînd în cînd o similitudine actuală ne permite să extragem, înviate, amintiri moarte; dar mai sînt încă mii de fapte mărunte care nu au căzut în această virtualitate a memoriei, şi care vor rămîne pentru totdeauna incontrolabile pentru noi. Tot ceea ce nu ştim că se raportează la viaţa reală a persoanei pe care o iubim nu ne atrage atenţia, uităm pe dată ceea ce ne-a spus în legătură cu un anumit fapt sau cu anumiţi oameni pe care nu-i cunoaştem, precum şi expresia pe care o avea cînd ne spunea asta. De aceea, cînd mai tîrziu gelozia noastră este stârnită de aceiaşi oameni -pentru a şti dacă ea nu se înşeală, dacă la ei trebuie să se raporteze graba cu care amanta noastră pleacă de acasă, sau mulţumirea de a o fi lipsit de ei întorcîndu-ne prea devreme -, cotocind în trecut pentru a induce anumite lucruri, nu află aici iniic; mereu retrospectivă, ea este ca un istoric care ar trebui să o istorie pentru care nu există nici un document; mereu în tirziere, ea se năpusteşte ca un taur furios acolo unde nu se *e§te fiinţa mîndră şi strălucită care îl irită înţepîndu-1 şi a i măreţie şi viclenie este admirată de mulţimea crudă. Gelo-: zbate în gol, nesigură, aşa cum sîntem în acele vise în aferim pentru că nu găsim în casa-i goală o persoană pe n cunoscut-o bine în viaţă, dar care poate că este aici o asa Şl ~a

™Prumutat trăsăturile unui alt personaj; nesigură,şi mai mult aupa ce ne-am „

oare faceă identificăm cutare sau cutare detaliu din visul nostru, resie avea

prietena noastră spunîndu-ne asta? Nu avea presie fericită, oare nu fluiera chiar, lucru pe care nu-1 cînd are vreun gînd amoros şi prezenţa noastră o

127stinghereşte şi o enervează? Nu ne-a spus oare un lucru c; contrazice ceea ce ne afirmă acum, şi anume că ea cunoaşte «■£ nu cunoaşte cutare persoană? Nu ştim, nu vom şti niciodată U înverşunăm să căutăm frînturile inconsistente ale unui vis, şi * tot acest timp viaţa cu amanta noastră continuă, viaţa noast" neatentă la ceea ce ignorăm că este important pentru noi. atent* la ceea ce nu este poate, sufocată de coşmaruri cu fiinţe care n! au uici un raport real cu noi, viaţa noastră plină de uitări. & lacune, de nelinişti zadarnice, viaţa noastră asemenea unui vis

Mi-am dat dintr-o dată seama că tînăra laptăreasă era tot acolo. I-am spus că locul cu pricina e foarte departe, ca Q

U aveam nevoie de ea. Pe dată găsi şi ea că nu i-ar conveni deloc să se ducă: „Curînd va avea loc un meci frumos, n-aş vrea să-1 pierd". Am simţit că ea spunea probabil: îmi place sportul, şi ci peste cîţiva ani va spune: vreau să-mi trăiesc viaţa. I-am spus că nu aveam

nevoie de ea şi i-am dat cinci franci. Pe dată, aşteptîn-du-se la asta foarte puţin, şi spunîndu-şi că dacă îi dădusem cinci franci, deşi nu făcuse nimic, ar căpăta mult mai mult daca ar face acel drum, începu să spună că meciul nu are pentru ea prea mare importanţă. „Aş fi putut să mă duc unde vreţi să mă trimiteţi. Găsesc eu o soluţie.'" Dar eu am împins-o spre uşă, simţeam nevoia sa fiu singur: trebuia cu orice preţ să o împiedic pe Albertine să le regăsească la Trocadero pe prietenele lui Lea. Trebuia, trebuia să reuşesc cu orice preţ: la drept vorbind, încă nu ştiam cum şi în acele prime clipe îmi deschideam mîinilc, te priveam, îmi pocneam degetele, fie pentru că spiritul care nu poate găsi ceea ce caută, cuprins de lene, îşi acordă un răgaz timp de o clipă, în care lucrurile cele mai indiferente îi apar in mod distinct, ca acele vîrfuri de iarbă de pe taluzuri pe care le vedem din vagon cum tremură în vînt, cînd trenul se opreşte în plină cîmpie - nemişcare care nu este totdeauna mai fecunda decît cea a animalului capturat care, paralizat de teamă sau fascinat, priveşte fără să se mişte - fie că îmi ţineam pregat' întregul corp - cu inteligenţa mea înăuntrul lui şi, în aceasta-mijloacele de acţiune asupra cutărei sau cutărei persoane nemaifiind decît o armă din care va pleca glonţul care o despărţi pe Albertine de Lea şi de cele două prietene ale a^. teia. Desigur, dimineaţa, cînd Francoise venise să-mi sPulW. e Albertine se va duce la Trocadero, îmi spusesem: „Albef"^ n-are decît să facă ce vrea", şi crezusem că pînă seara, p<; " vreme frumoasă, acţiunile ei vor rămîne pentru mine tara ^ importanţă perceptibilă. Dar nu numai soarele matinal, aşa

128mă tăcuse atît de nepăsător: eram aşa pentru că, obli-' libertine să renunţe la

proiecte pe care putea poale să °ă a le Pune m aplicare şi chiar să le realizeze la soţii in si silind-o să se ducă la un matineu pe care îl alesesem

umi* şi în vederea căruia nu putuse pregăti nimic, ştiam că va face nu va putea fi decît un lucru nevinovat Tot f 1 Albertine spusese cîteva clipe mai tîrziu: „M-aş sinucide să-mi pese", tocmai pentru că era convinsă că nu se va si-în faţa mea, în faţa Albertinei, existase în acea diminea-(mult mai mult decît ziua

însorită) acel mediu pe care nu-1 dem dar prin al cărui intermediu translucid şi schimbător >deam, eu acţiunile ei, ea importanţa propriei sale

vieţi, adică -ele credinţe pe care nu le percepem, dar care nu sînt asimi-labile purului vid, aşa cum nu este nici aerul care ne înconjoară; lcătuind în jurul

nostru o atmosferă variabilă, uneori excelentă, adeseori irespirabilă, ele ar merita să fie observate şi notate cu tot atîta grijă ca şi temperatura,

presiunea barometrică, anotimpul, căci zilele noastre îşi au originalitatea lor fizică şi morală. Credinţa, neremarcată în acea dimineaţă de mine şi în care

fusesem totuşi cu voioşie învăluit pînă în clipa cînd deschisesem iar Le Figaro, că Albertine nu va face decît lucruri inofensive dispăruse. Nu mai trăiam în ziua

însorită, ci într-o zi creată în sînul celei dintîi de neliniştea că Albertine va reînnoda legătura cu Lea şi încă şi mai uşor cu cele două fete, dacă ele

veniseră, cum mi se părea probabil, să o aplaude pe actriţă la Trocadero, unde nu le va fi greu, într-un antract, să o reîntîl-nească pe Albertine. Nu mă

mai gîndeam la domnişoara Vinteuil, numele lui Lea mă făcuse să revăd, şi să fiu gelos, imaginea bertinei la cazinou lîngă cele două fete. Căci nu posedam

în norie decît serii de Albertine separate unele de celelalte, 'mplete, profiluri, instantanee; de aceea gelozia mea se a la o expresie discontinuă, fugară şi totodată fixată, şi

la tele caire o aduseseră pe chipul AlbertineL Mi-o aminteam pe a cînd, la Balbec, era prea insistent privită de cele două lU de femei de acelaşi gen; îmi

aminteam suferinţa pe care mţeam văzînd cum este străbătut de priviri active, precum

de-a UnU' p'ctor care vrea sa faca un crochiu, acel chip pelegul acoperit de ele şi care, fără îndoială din cauza

o nasj ei me'e' suPorta contactul fără să pară a-şi da seama, cu

revin-, ' 5 P°ate clandestin voluptuoasă. Şi înainte ca ea să-şi

a-mi vorbească, exista o secundă în care Albertine nu a" sUr'dca în gol. cu acelaşi aer de prefăcută naturaleţe şi

I129

de plăcere disimulată pe care-1 ai cînd eşti fotografiat, sau eh' pentru a alege în faţa aparatului fotografic o atitudine jJ^ picantă - cea pe care o luase la Doncieres cînd ne plimbam c S Saint-Loup: rîzînd şi trecîndu-şi limba pe buze, se prefăcea " se joacă cu un cîine, asmuţindu-1. Cu siguranţă, în acele clipe n era nicidecum aceeaşi ca atunci cînd ea era cea interesată d fetele care treceau. în acest ultim caz, dimpotrivă, privirea e-îngustă şi catifelată se fixa, se lipea de fata care trecea, atît d aderentă, atît de corozivă încît părea că retrăgîndu-se ar fi trebuit să o jupoaie de piele. Dar în acea clipă, acea privire, care cel puţin îi dădea un anume aer serios, pînă la a o face să parj că suferă, mi s-ar fi părut o alinare, pe lîngă privirea inertă şi fericită pe care o avea lîngă cele două fete, şi aş fi preferat sumbra expresie a dorinţei pe care o simţea poate cîteodată expresiei vesele pricinuită de dorinţa pe care o inspira. Zadarnic încerca să ascundă că era conştientă de acea dorinţă, aceasta o cuprindea, o învăluia, vaporoasă, voluptuoasă, făcîndu-i chipul să pară roz. Dar e greu de ştiut dacă, în absenţa mea, ea ar fi continuat să treacă sub tăcere tot ceea ce ţinea în acele clipe în suspensie în ea, tot ce iradia în jurul ei şi mă făcea să sufăr atît de mult, dacă avansurilor celor două fete, acum cînd eu nu eram acolo, nu le-ar răspunde cu îndrăzneală? Desigur, acele amintiri îmi pricinuiau o mare durere. Erau ca o mărturisire totală a gusturilor Albertinei, o confesiune a infidelităţii sale, împotriva căreia nu puteau prevala jurămintele Albertinei, în care voiam să cred, rezultatele negative ale anchetelor mele incomplete, asigurările lui Andree, făcute poate de conivenţă cu Albertine. Albertine putea să-şi nege în

faţa mea trădările prin cuvinte care îi scăpau, mai puternice decît declaraţiile contrarii, prin acele priviri ea mărturisise ceea ce voise să ascundă, mai mult decît mărturisind anumite fapte: ceea ce, decît să recunoască, ar fi preferat să se lase omorîtă, înclinarea ei. Căci nici o fiinţă nu vrea să-şi dea in vileag sufletul. în ciuda durerii pe care aceste amintiri nu-o pricinuiau, aş fi putut oare nega că nevoia mea de Albertine fusese trezită de programul matineului de la Trocadero? Ea era una dintre acele femei ale căror greşeli le-ar putea ţine la nevotf loc de farmec, şi tot atît cît greşelile lor, bunătatea lor care urmează greşelilor şi readuce în noi acea blîndă linişte pe ca^ cu ele, ca un bolnav care nu se simte niciodată bine două zi» rînd, sîntem întruna*,siliţi să o recucerim. De altfel, rnal & chiar decît greşelile lor în timpul cît le iubim, există şi grese, . lor dinainte de a le fi cunoscut, şi prima dintre toate: firea

130nea iubiri sînt dureroase pentru că le preexistă un fel de 'oriainar a^ femeii, un păcat care ne face să o iubim, astfel . mnci cînd îl uităm, avem mai puţină nevoie de ea şi, uîn reîncepe să iubim, trebuie să reîncepem să suferim. In ^Vmoment, cel mai mult mă preocupa ideea ca ea să nu o 1 ească pe cele două fete, precum şi faptul de a şti dacă o s'te sau nu pe Lea, deşi nu ar trebui să ne interesăm de t particulare altminteri decît din cauza semnificaţiei lor ,„i„ ci în ciuda puerilităţii care există, la fel de mare ca »ea a călătoriei sau a dorinţei de a cunoaşte femei, in faptul j a-ţj fragmenta curiozitatea pe ceea ce, din torentul invizibil al •alităţilor crude care ne vor rămîne pentru totdeauna necunos-ute a cristalizat din întîmplare în spiritul nostru. De altfel, chiar dacă am ajunge să distrugem acel ceva, ar fi înlocuit pe dată de altceva Ieri mă temeam că Albertine se va duce la doamna Verdurin. Acum nu mai eram preocupat decît de Lea Gelozia, care are o bandă pe ochi, nu-i numai neputincioasă să descopere ceva în întunericul care o învăluie, ci este şi unul dintre acele chinuri în care totul trebuie luat întruna de la început, precum chinul Danaidelor73 şi cel al lui Ixion74. Chiar dacă cele două fete nu erau acolo, ce impresie putea face asupra ei Lea înfrumuseţată de travesti, glorificată de succes, ce reverii va stîrni în Albertine, ce dorinţe care, chiar dacă înfrînate aici, la mine, ar dezgusta-o de o viaţă în care nu şi le-ar putea satisface? De altfel, cine ştie dacă ea nu o cunoştea pe Lea şi nu se va duce să o întîlnească în loja ei, şi chiar dacă Lea nu o :unoştea pe ea, ce mă asigura că, văzînd-o la Balbec, ea nu o va cunoaşte şi nu-i va face de pe scenă un semn care o va >riza pe Albertine să intre pe uşa din culise? O primejdie - uşor de evitat cînd este conjurată. Dar aceasta nu era încă, i temeam că nu poate fi, şi mi se părea cu atît mai teribilă. Şi i iubirea pentru Albertine, pe care o simţeam cum aproape cînd încercam să o realizez, părea dovedită într-un e sens în acel moment de violenţa durerii mele. Nu mă mai cupa nimic altceva, nu mă mai gîndeam decît prin ce mij-o împiedic să rămînă la Trocadero, i-aş fi oferit lui L6a Prefe SUma ca s^ nu se ducă acolo. Dacă aşadar ne dovedim a prin acţiunea pe care o săvîrşim mai mult decît prin reluare6 ^^ ° concePern> aS fi iubit-o pe Albertine. Dar această iniaCTin-^,511^6™^^ me^e nu dădea mai multă consistenţă oertinei din mine. Ea era pricina relelor mele ca o C£tre rămîne invizibilă. Făcînd nenumărate supoziţii,

131

încercam să-mi potolesc suferinţa, fără însă a-mi realiza astfiubirea. e'

Mai întîi trebuia să fiu sigur că Lea se duce cu adevărat Trocadero. După ce am concediat-o pe lăptăreasă dîndu-j w a franci75, i-am telefonat lui Bloch, care o cunoştea şi cj pe I-0 ' ca să-1 întreb. Nu ştia şi păru mirat că asta mă poate intere ^ M-am gîndit că trebuia să procedez repede, că Francoise &a îmbrăcată şi eu nu, am rugat-o pe mama să mi-o lase mie toatf ziua în timp ce eu însumi mă ridicam din pat, am pus-o sa ia u automobil; trebuia să se ducă la Trocadero,

să cumpere un bilet să o caute pe Albertine în toată sala şi să-i dea un bileţel de 1 mine. în acel bileţel îi spuneam că eram cu desăvîrşire tulburat de o scrisoare primită chiar atunci de "a aceeaşi doamnă din cauza căreia ştia că fusesem atît de nefericit o noapte la Balbec îi aminteam că a doua zi îmi reproşase că nu trimisesem pe cineva să o cheme. De aceea îmi îngăduiam, îi spuneam eu. să-i cer să-mi sacrifice acel spectacol şi să vină la mine ca să ne plimbăm puţin împreună spre a-mi reveni. Dar cum mai aveam destul de mult timp înainte de a fi îmbrăcat şi gata, mi-ar face plăcere dacă aş profita de prezenţa Francoisei ca să se ducă să cumpere la Trois Quartiers (fiind mai mic, acest magazin mă neliniştea mai puţin decît Bon Marche) plastronul de tul alb de care avea nevoie.

Bileţelul meu nu era probabil inutil. La drept vorbind, nu ştiam nimic din ce va fi făcut Albertine, de cînd o cunoşteam, şi chiar dinainte de a o cunoaşte. Dar în conversaţia sa (Albertine ar fi putut să spună, dacă i-aş fi vorbit despre asta, că nu auzisem bine), existau anumite contradicţii, anumite retuşuri care mi se păreau la fel de decisive ca un flagrant delict, dar mai puf* utilizabile împotriva Albertinei, care adeseori, prinsă asupra faptului ca un copil, datorită acelei rapide redresări strategice, de fiecare dată zădărnicise atacurile mele pline de cruzime şi i'es' tabilise situaţia. Pline de cruzime pentru mine. Ea se folosea, m dintr-un rafinament stilistic, ci pentru a-şi repara imprudentei de acele bruşce salturi de sintaxă ce seamănă oarecum cu ceea ce gramaticienii numesc anacolut sau nu mai ştiu cum. Dupa c. spusese din neglijenţă, vorbind despre femei: „îmi amintesc eu demult eu", dintr-o dată, după un „mic suspin", ,.eu" deven, „ea", şi era un lucru pe care îl zărise ca persoană ce se pljrn. în chip nevinovat, şi nicidecum un lucru săvîrşit. Nu ea era s ectul acţiunii. Aş fi vrut să-mi amintesc exact începutul n pentru a trage eu însumi concluzia, de vreme ce ea aban '

132it'il neterminîndu-şi fraza. Dar cum aşteptasem acel sfîr-' °aminteam foarte vag începutul, pe care poate expresia Jjj g je interes o făcuse să-J devieze, şi râmîneam neliniştit ; a-i şti iîîndul adevărat, amintirea veridică. Se

•fl- la din nefericire cu începuturile unei minciuni rostite de noastră. ceea ce se întîrnplă şi cu începuturile propriei iubiri, sau ale unei vocaţii. Ele se formează, alcătuiesc ^CTlomerat, trec, neobservate de propria noastră atenţie. " . VTcm să ne amintim in ce fel am început sa iubim o °eie iubim deja; în timpul reveriilor de dinainte, nu ne leam. sînt preludiul unei iubiri, să fim atenţi la el; şi ele îna-i surprinzîndu-ne, abia observate de noi. T'ot astfel, cu excep-i unor cazuri relativ rare, doar pentru comoditatea povestirii am opus aici adeseori unele spuse mincinoase ale Albertinei unei (pe acelaşi subiect) prime aserţiuni ale ei. Această primă iseitiune, adeseori, necitind viitorul şi neghicind ce afirmaţie contradictorie i se va opune, se strecurase neobservată, cu siguranţă auzită de urechile mele, dar fără ca eu să o izolez de continuitatea vorbelor Albertinei. Mai tîrziu, în faţa minciunii evidente, sau cuprins de o îndoială neliniştită, aş fi vrut sa-mi amintesc; dar era zadarnic; memoria mea nu fusese prevenită la timp; ea crezuse că este inutil să păstreze o copie. J-am recomandat Francoisei ca atunci cînd va fi izbutit să o scoată pe Albcrtine din sală să mă avertizeze telefonic şi să vină cu ea la mine, indiferent dacă era mulţumită sau nu. „Doar asta ar mai lipsi, să nu fie mulţumită că vine să-J vadă pe domnul, răspunse ancoise. - Dar nu ştiu dacă-i place chiar atît de mult să mă - Ar fi foarte nerecunoscătoare", continuă Francoise, în fieful căreia Albertine reînnoia după atîţia ani acelaşi supliciu îi pe care i-1 pricinuise odinioară Eulalie în legătură cu •uşa mea. Ignorînd că situaţia Albertinei faţă de mine nu ; căutată de ea, ci voită de mine (ceea ce din amor propriu T a o face pe Francoise să turbeze de mînie, îmi plăcea d). ea îi admira şi îi ura abilitatea, o numea cînd vorbea Ţ ea cu ceilalţi servitori o „actriţă", o „şmecheră" care ™ne ce VOj'a- Nu îndrăznea încă să-i declare război, îi jŞi făcea un merit în faţa mea din serviciile pe care eea în relaţiile ei cu mine, gîndindu-se că era inutil să me Şi că nu va ajunge la nici un rezultat, dar pîndind fisuiă în aZie

P"e'n'că; Şi dacă vreodată ar fi descoperit o ituaţ/a Albertinei, ea îşi făgăduia să o lărgească şi să eu desăvîrşire. „Foarte nerecunoscătoare? Nu,

133ea se

■ unmai Ah!

Francoise, găsesc că eu sînt nerecunoscător, nu ştii cît de tm I este cu mine. (îmi plăcea atît de mult să par că sînt i u b i r i ? Pleacă chiar acum. - O iau din loc repejor şi în galop."

Influenţa fiicei sale începea să altereze întrucîtva vocabula rul Francoisei. Aşa îşi pierd puritatea toate limbile, prin adău" gare de termeni noi. De această decadentă a felului de a vorbi al Francoisei, pe care i-1 cunoscusem în perioadele ei bune, eram de altfel, răspunzător în mod indirect Fiica Francoisei n-ar fi putut face să degenereze pînă la jargonul cel mai vulgar limbajul clasic al mamei sale, dacă s-ar fi mulţumit să vorbească cu ea în dialectul76 ei de obîrşie. Nu se lipsise niciodată de plăcerea asta, şi cînd erau amîndouă lîngă mine, dacă aveau a-şj spune lucruri secrete, în loc să se închidă în bucătărie, îşi făceau chiar în camera mea o barieră mai de netrecut decît uşa cea mai bine încuiată, vorbind în dialect. Bănuiam doar că mama şi cu fiica nu trăiau totdeauna în cea mai bună înţelegere, dacă era să mă iau după frecvenţa cu care revenea singurul cuvînt pe care-1 puteam desluşi: m'esaspercite (doar dacă nu cumva obiectul acestei exasperări eram chiar eu). Din nefericire, pînă şi limba cea mai necunoscută se învaţă cînd o auzi vorbită întruna. Am regretat că era un dialect, căci am ajuns să-1 ştiu, şi la fel de bine aş fi învăţat persana, dacă Francoise ar fi avut obiceiul să se exprime în această limbă. Cînd Francoise îşi dădu seama de progresele pe care le făcusem, îşi acceleră debitul, şi fiica ei de asemeni, dar în zadar. Mama fu nefericită că înţelegeam dialectul, apoi mulţumită că mă aude vorbindu-1. De fapt, această mulţumire era un mod de a mă lua peste picior, căci deşi ajunsesem să pronunţ cuvintele aproape ca ea, găsea că între pronunţiile noastre se deschid adevărate abisuri, care o umpleau de încîntare, şi începu să regrete că nu mai vede oameni din ţinutul ei natal, oameni la care nu se mai gîndise niciodată de mulţi ani, şi care, se pare, ar fi rîs cu lacrimi, iar ei tare i-ar nw fi plăcut să-i audă, ascultîndu-mi pronunţia atît de greşită. Fie Ş numai această idee o umplea de veselie şi de păreri de rău, ş' e

A pomenea de cutare sau cutare ţăran care ar fi murit de auzindu-mă. Oricum, nici o bucurie nu-i putu stinge tristeţea • chiar pronunţînd rău cuvintele, le înţelegeam atît de bine. Cn devin inutile cînd cel pe care vrem să-1 împiedicăm să intre p ~ te să se slujească de un şperaclu. Dialectul devenind o ap lipsită de valoare, ea începu să vorbească cu fiica e| ' franceză care deveni repede cea a epocilor celor mai decaz

134 ■

Eram gata Francoise nu te/efnna mai aştept? Dar cine ş

t i e

d a^! î n c* trebuia să

aceasta nu este în culise? Dacă în S3SJ pe Alf>ertva accepta să vină cu aceasta acasă? n? ^"d de F™auzi telefonul sunînd şi

î n ■ ^' D uP* o jumătate

speranţa şi teama La ordinul unuTw? *' î n f ru n t a"adevărat escadron zburător de sui? r aJ teJefoa

Pe cele aleaplicate' se anrn

teze ni

tidu-seAndree

I CI

îmi aducea cuvintele telefonistuku , ' Cu ° vi^ă in pe care o timiditate şi 0 mp

"iU1 ,ŞJ

nu obiect necunoscut de părmţî 7 f un receptor, de parcă a r

f t'P "

contagioşi. Ea o găsise oV A ?buj t

nu

previn, 'a Fran9oise. arnna dacănudi

ftiiiif135

I

Iindiferentă. Oricum, în privinţa celor întîmplate astăzi nu nici o îndoială, Albertine avea să se întoarcă împreună ^ Francoise la ora trei, Albcrtine nu le va vedea nici pe Lea şi

n- ,U pe prietenele acesteia. Primejdia ca să reînnoade relaţii cu J fiind

conjurată, ea îşi pierdu pe loc în ochi mei din importanţă & am fost mirat, văzînd cu cîtă uşurinţă o înlăturasem, că înv închipuisem că nu voi reuşi. Am simţit o vie recunoştinţă faţă H Albertine, care, vedeam prea bine, nu se dusese la Trocadero pentru prietenele lui Lea, şi care îmi arăta, renunţînd la spec tacol şi întorcîndu-se fiindcă eu i-o cerusem, că îmi aparţinea chiar pentru viitor mai mult decît îmi imaginam. Recunoştinţa mea fu încă şi mai mare cînd un biciclist îmi aduse un bileţel de la ea, în care îmi spunea să nu-mi pierd răbdarea aşteptînd-o, şi în care se aflau cîteva expresii pline de drăgălăşenie care îi erau familiare: „Dragul şi scumpul meu Marcel, sosesc mai puţin repede decît acest biciclist căruia aş vrea să-i iau bicicleta ca să vin mai repede lîngă tine. Cum poţi crede că pot fi supărată şi că există pe lume ceva care să-mi facă mai multă plăcere decît să fiu cu tine? Va fi minunat să ieşim împreună, ar fi încă şi mai minunat dacă nu am ieşi decît împreună. Ce gînduri îţi mai trec prin cap? Ce fel de om mai eşti şi tu, Marcel! Ce fel de om! Intru totul a ta, Albertine."

Rochiile înseşi pe care i le cumpăram, iahtul despre care îi vorbisem, halatele de la Fortuny - toate acestea avînd în obedienţa Albertinei nu o compensare, ci un complement - îmi apăreau ca tot atîtea privilegii pe care mi le exercitam; căci

îndatoririle şi obligaţiile unui stăpîn fac parte din dominaţia sa şi o definesc, o dovedesc tot atît cît şi drepturile sale. Iar aceste drepturi pe care ea mi le recunoştea confereau obligaţiilor mele adevărata lor caracteristică: aveam o femeie a mea care, la pi"1' mul cuvînt pe care i-1 trimiteam pe neaşteptate, îmi transmitea prin telefon, plină de supunere, că se întoarce, că acceptă sa^. adusă acasă pe dată. Eram mult mai stăpîn decît crezusem, mai stăpîn, adică mult mai sclav. Nu mai eram cîtuşi de nerăbdător să o văd pe Albertine. Certitudinea că se aflac Francoise, că se va întoarce împreună cu aceasta foarte cufl» clipă pe care nu mi-ar fi fost neplăcut să o mai amîn, iurrnna un astru radios şi liniştit un timp pe care mi-ar fi plăcut ac mult mai mult să-1 petrec singur. Iubirea mea pentru Alo6 mă silise să mă scol din pat şi să mă pregătesc să ies in dar mă va împiedica să mă bucur de această ieşire. Ma gin. că în acea duminică se plimbau probabil prin BOJS

136

- re midinete, cocote. Şi cu aceste cuvinte: midinete, minatoare (cum mi se întîmplase adeseori cu cîte un nume un nume de fată tînără citit în cronica

vreunui bal), cu ei unui corsaj alb, a unei fuste scurte, pentru că sub ele ^a? ..jupuiam o persoană necunoscută şi care m-ar putea iubi, f bricam singur femei ce stîrneau dorinţele bărbaţilor, şi-mi nr e de bine trebuie să arate!" Dar

la ce mi-ar fi slujit '""ale bitf vreme ce nu voi ieşi singur?Profitînd w .ram încă singur, şi trăgînd pe jumătate perde-I le pentru ca soarele să nu mă împiedice să citesc notele, m-am ezat la pian, am deschis la

întîmplare Sonata lui Vinteuil, ce , arja acolo, şi am început să cînt, pentru că sosirea Albertinei fiind încă oarecum îndepărtată, dar totuşi pe deplin sigură,

yeam timp şi totodată sufletul liniştit Scăldîndu-mă în aşteptarea ocrotitoare a întoarcerii ei împreună cu Francoise şi în încrederea în docilitatea ei precum în

beatitudinea unei lumini lăuntrice tot atît de caldă ca aceea de afară, puteam să dispun în voie de gîndirea mea, să o desprind o clipă de Albertine, să mi-o

concentrez pe Sonată. Chiar în aceasta, nu m-am străduit să observ cum combinaţia dintre motivul voluptuos şi motivul neliniştit răspundea mai mult

acum iubirii mele pentru Albertine, din care gelozia fusese absentă vreme atît de îndelungată îneît îi putusem mărturisi lui Swann că nu cunosc acest sentiment.

Nu, apropiindu-mă de Sonată dintr-un alt punct de vedere, privind-o în sine ca pe opera unui mare artist, eram dus de valul sonor că-i zilele petrecute la

Combray - nu mă gîndesc la Montjouvain i Meseglise, ci la plimbările spre Guermantes -, cînd dori-n eu însumi său fiu un artist Abandonînd de fapt

această ibiţie. renunţasem oare la ceva real? Viaţa putea oare să mă >leze, sau exista în artă o realitate mai adîncă în care per-alitatea noastră

adevărată îşi găseşte o exprimare pe care nu fă acţiunile vieţii? Fiecare mare artist pare într-adevăr atît it de ceilalţi, şi ne dă în asemenea măsură senzaţia

indicii, pe care o căutăm zadarnic în existenţa cotidiană! în mă gîndeam la asta, mă frapa o măsură din Sonată, mă-care totuşi o cunoşteam bine, dar

uneori atenţia noastră aza diferit lucruri ce ne sînt cunoscute totuşi de multă in, care orjservăm ceea ce nu văzusem pînă atunci Cîntînd această

măsură, şi deşi Vinteuil exprima prinputut îrr,1S-Care ' a ramas cu totu' străin lui Wagner, nu m-am dica să şoptesc: „Tristan!", cu

surîsul pe care îl are Ur>ei familii regăsind ceva din străbunic într-o

I137

- I orizont silueta sonoră8. Desigur, Wagner urma să of,jeaza . stăpîmre pe ea, să o ir

i pună stăpînire pe ea, sa o introducă într-o orchestră, ap(OPie' aSCă celor mai înalte idei muzicale, dar respectîndu-i aS ainalitatea primordială, aşa cum un artizan respectă fi-aS ainalitatea primordială, aşa cum un artizan respectă fi-esenţa particulară a lemnului pe care îl sculptează

bogăţiei acestor opere în care contemplarea na- ina p

esenţa particulară a lemnului pe care îl sculptează, rv în ciiHa bogăţiei acestor opere în care contempla * ' are/ s^u alături de acţiune, alături de indivizi care n\ nurnai ie de personaje, mă gîndeam cît de mult totuşi te opere participă la caracteristica de a fi - deşi în chip minu-totdeauna incomplete, care este caracteristica tuturor marilor din secolul al XlX-lea; al acestui secol al XlX-lea care a arcat cărţile celor mai mari scriitori care însă, privindu-se lucrînd ca şi cum ar fi fost în acelaşi timp cei ce lucrează şi cei Cc judecă, au scos din această autocontemplare o frumuseţe nouă, exterioară şi superioară operei, impunîndu-i retroactiv o unitate, o măreţie pe care ea nu o are. Fără să ne oprim la cel care a văzut abia la sfîrşit în romanele sale o Comedie umană, şi nici la cei care au numit poeme sau eseuri disparate Legenda secolelor şi Biblia umanităţii, nu putem spune totuşi despre acesta din urmă că el întruchipează atît de bine secolul al XlX-lea, încît cele mai mari frumuseţi ale lui Michelet nu trebuie căutate în opera sa însăşi cît în atitudinile pe care le ia în fata operei sale, nu în a sa Istorie a Franţei sau în a sa Istorie a Revoluţiei, ci în prefeţele la aceste două carp82? Prefeţe, adică pagini scrise ulterior, în care le judecă, şi cărora li se adaugă ici-colo cîteva "raze, începînd de obicei printr-un „Voi spune oare83?" care nu o precauţie de savant, ci o cadenţă de muzician. Celălalt :ian, cel care mă încînta în acel moment, Wagner, scotînd sertar o admirabilă bucată şi introducînd-o ca temă •ospectiv necesară într-o operă la care nu se gîndea în clipa impusese acea bucată, apoi compunînd o primă operă J°gică, apoi o a doua, apoi altele încă, şi dîndu-şi dintr-o seama că făcuse o Tetralogie, s-a simţit probabil cam în .Şl stare de beţie ca şi Balzac cînd acesta, aruncînd asupra 5 sale privirea unui străin şi totodată a unui tată, găsind Evanshf -^ puritatea lui Rafael84, că cealaltă are simplitatea liei> înţelesese dintr-o dată, proiectînd asupra lor o respectivă, că vor fi mai frumoase reunite într-un e

revin aceleaşi personaje şi adăugase operei sale, cord, încă o tuşă, ultima şi cea mai sublimă. Unitate neartificială. Altminteri s-ar fi făcut făndări, ca atîtea

139 ş Morel rezolva

. acei o sută douăzeci cai putere marca Mister, în i oricît de sus zbori, eşti întrucîtva împiedicat să guşti !paţiiioi"de puternicul huruit al motorului87! tiu de ce

cursul reveriilor mele, care pînă atunci mer-urmele unor amintiri muzicale, s-a întors către cei care x »n epoca noastră cei mai buni executanţi şi printre care, -n(W Hiţin calităţile, îl făceam să figureze şi pe Morel. o\t ieu coti brusc, şi începui să reflectez la caracte-■ Morei, anumite ciudăţenii ale acestui

caracter. De altfel asta putea să se alăture neurasteniei care îl măcina, dar nu confunde cu ea - Morel avea obiceiul să vorbească despre a lui, dar înfăţişînd o imagine atît de întunecată îneît era larte greu să desluşeşti ceva. El se punea de exemplu pe deplin ispoziţia domnului de Charlus, cu condiţia să-şi păstreze se-.

jjbere, căci dorea să se poată duce după cină la un curs de Jaebră. Domnul de Charlus îi îngăduia asta, dar pretindea să-1 întîlnească după aceea. „Cu

neputinţă, e o veche pictură italienească" (transcrisă astfel, această glumă nu

are nici un sens; dar nul de Charlus punîndu-1 pe Morel să citească Educaţia sentimentală, roman în al cărui penultim capitol Frederic Moreau spune

această frază88, Morel, glumind, nu rostea niciodată cuvintele „cu neputinţă" fără să adauge: „E o veche pictură italienească"), „cursul ţine adeseori pînă

foarte tîrziu şi, dacă aş pleca înainte, profesorul, fireşte, s-ar simţi jignit... - Dar nici nu ai nevoie de curs, algebra nu e ca înotul şi nici măcar ca engleza, poţi

să o înveţi la fel de bine după o carte", îi răspunsa domnul de Charlus, căci ghicise pe dată în cursul de algebră a din acele imagini în care nu puteai

desluşi nimic. Era poate 'a de vreo femeie cu care Morel se culca sau, dacă Morel ;rca să cîştige bani prin mijloace dubioase şi se afiliase i secrete, de o

expediţie cu nişte agenţi de la Siguranţă şi, ştie/ poate încă de ceva şi mai rău, de aşteptarea unui cu care se va duce poate într-o casă de prostituţie.

„Mult v după o carte, îi răspundea Morel domnului de Charlus, J se înţelege nimic dintr-un curs de algebră. - Atunci de ■udiezi algebra acasă la tine, unde

o poţi face în condiţii '3i confortabile?" i-ar fi putut răspunde domnul de cara^I ■ -ar se lerea să o facă, ştiind că pe dată, păstrînd doar de al»eb ■ necesitaf" de a fi programat în orele serii, cursul 'e(-"ţiefcde d' )rna£'nat s"ar fi schimbat imediat într-o obligatorie ans sau

de desen. Domnul de Charlus putu totuşi să-şi uma că se înşala. în parte cel puţin:

141

~na la Trocadero, se va întoarce lîngă mine, aveam totuşi]i acele cuvinte de atîtea ori repetate: „tîrfă, tîrfă, tîrfă", ă ăă

]i aclt> Utmă tulburaseră peste măsură. tafer eptat zbuciumul mi se potoli. Albertine urma să se întoar-voi auzi cum sună la uşă peste o clipă Simţeam că viaţa ' maj era aşa cum ar fi putut fi; şi că faptul de a avea ea, femeie cu/ "are, în chip cu totul firesc, cînd se va fi în-%a trebui sf 'n oraş, către înfrumuseţarea căreia aveau rSfe din ce în cwv. mult deturnate foitele şi activitatea fiinţei făcea din mine un fel de tulpină mai mare, dar îngreunată ' fructul enorm în care treceau toate rezervele ei. Contrastînd neliniştea pe care o simţisem cu o oră înainte, calmul pe care mi-l pricinuia întoarcerea Albertinei era mai vast decît cel pe care-1 simţisem dimineaţa înainte de plecarea ei. Anticipînd viitorul, peste care docilitatea prietenei mele mă făcea aproape stăpîn, mai rezistent, parcă umplut şi stabilizat de prezenţa iminentă, inoportună, inevitabilă şi plăcută, era calmul (scutindu-ne să căutăm fericirea în noi înşine) care se naşte dintr-un senti-ment familial şi dintr-o fericire domestică. Familial şi domestic: aşa fu încă, nu mai puţin decît sentimentul care îmi adusese atîta pace în suflet în timp ce o aşteptam pe Albertine, cel pe care l-am simţit apoi plimbîndu-mă cu ea. Ea îşi scoase o clipă mănuşa, fie pentru a-mi atinge mîna, fie pentru a mă uimi lăsîn-dii-mă să văd pe degetul ei mic, alături de cel dat de doamna Bontemps, un inel pe care se întindea larga şi lichida apă a unei luminoase frunze de rubin: „încă un inel, Albertine. Mătuşa ta e spus de generoasă. - Nu, nu-i de la mătuşa mea, îmi spuse ea '• Eu l-am cumpărat, căci, datorită ţie, pot să fac mari nomii. Nici măcar nu ştiu cui i-a aparţinut Un călător care vea bani 1-a lăsat proprietarului unui hotel unde locuiam la Nu ştia ce să facă cu el şi l-ar fi vîndut cu mult sub 'rea lui. Dar era şi aşa încă prea scump pentru mine. Acum ^datorită ţie, devin o doamnă şic, l-am întrebat prin cineva mai are încă. Şi iată-1. - Ai multe inele, Albertine. Pe ce 0 să-1 pui pe cel pe care ţi-1 voi da? Oricum, acesta e frumos; nu pot să disting cizelurile din jurul rubinului, nu văd

ar fl caP"J unui bărbat care se strîmbă îngrozitor; dar eu fi N;„ ^rea ^ne- ~ Chiar dacă ai vedea mai bine, tot degeaba ar ^eunu desluşesc nimic."r°nian -'

mi se întîmplase adeseori citind Memorii, un la masa'" °are Un ^rfr;it iese totdeauna împreună cu o femeie, împreună cu ea, să doresc să pot face şi eu la fel.

143

-jsă pălăvrăgind în stradă era emoţia pe care o ai cînd ' nişte Zeiţe. De cînd Olimpii) nu mai există, locuitorii >sc pe pammL $* cmc^' ^cînd un tablou mitologic, pic-e

DUS

sg pozeze pentru Venus sau Ceres fiice din popor ce ^f" -ele mai vulgare meserii, departe de a comite un sacri-Sj le-au adăugat, le-au redat calitatea, atributele divine ce -seră

răpite. „Cum ţi s-a părut la Trocadero, nebună Jr, _ gjjjt gm^av de mulţumită că am plecat de acolo şi sînt a.' tjne £s/ Oavioud89, cred. - Mica mea

Albertine se \l uieşte întruC tr-adevăr, e de Davioud, dar uitasem. - în 7 ce'Ui dormi, eu îţi citesc cărţile, leneşule. E un monument hstul de urît, nu-i

aşa? - Draga mea, te schimbi atît de repede devii atît de inteligentă (era adevărat, dar totodată nu eram parat că ea avea mulţumirea, în lipsa altor

satisfacţii, de a-şi 'pune că cel puţin timpul pe care-1 petrecea la mine acasă nu a pe de-a-ntregul pierdut pentru ea) îneît îţi voi spune la nevoie lucruri

considerate în general false şi care corespund unui adevăr pe care eu îl caut. Ştii ce este impresionismul? - Ştiu foarte bine. - Atunci înţelegi ce vreau să spun:

îţi aminteşti de biserica din Marcouville-rOrgueilleuse, care nu-i plăcea90

pentru că era nouă? Oare nu-i întrucîtva în contradicţie cu propriul lui impresionism cînd retrage astfel aceste monumente din impresia globală în care sînt

cuprinse, le scoate din lumina în care sînt dizolvate şi cercetează ca un arheolog valoarea lor intrinsecă? Cînd pictează, oare, un spital, o şcoală, un

afiş pe un zid nu au aceeaşi vaioare ca o catedrală inestimabilă care se află alături, într-o imagine indivizibilă? Aminteşte-ţi cît de arsă de soare era

faţada, şi cum relieful acelor sfinţi de pe pereţii bise-icii din Marcouville înota la suprafaţa luminii. Ce importanţă e că un monument este nou, dacă el pare

vechi; şi chiar dacă u pare! Poezia pe care o conţin vechile cartiere a fost extrasă 'ină la ultima picătură, dar anumite case recent construite pen-i nişte mici burghezi bogaţi, în cartiere noi, unde piatra prea a este proaspăt tăiată

cu fierăstrăul, nu sfîşie ele oare aerul l(J al amiezii de iulie, la ceasui cînd negustorii se întorc să ia la periferia oraşului, cu un strigăt la fel de acid

ca şi sma cireşelor ce aşteaptă ca dejunul să fie servit în geria întunecoasă, unde suporturile de sticlă pentru cuţite ctează raze multicolore

şi la fel de frumoase ca vitraliile «alei din Chartres? - Cît de drăguţ eşti! Dacă vreodată o să zi ir" UltCll

Jgentă' asta se va întîmpla datorită ţie. - De ce într-o n°asă

să-ţi desprinzi privirile de pe Trocadero, ale cărui

145

0 cunoaştem, lucrurile despre care am întrebat-o zadar-care le vom putea afla de pe alte buze. ' n că viaţa mea cu Albertine mă împiedica să mă duc la j să

călătoresc, cel puţin aş fi putut chiar acum, dacă aş 'singur, să je cunosc pe tinerele midinete ce se plimbau soarele acelei duminici frumoase, la a cărei

frumuseţe con-pentru mine în mare măsură viaţa necunoscută care le 'fletea Oare oa' "• pe care-i vezi nu au o privire purtătoare ?S jmagini, amin/

şteptări, dispreţuri despre care nu ştii mic şf de care nu-i hJţi despărţi? Această existenţă, care este a fiinţei care trece, nu va da ea oare, în funcţie

de ceea ce este o valoare variabilă încruntării acelor sprîncene, dilatării celor nări? Prezenţa Albertinei mă lipsea de putinţa de a mă duce la ele şi de a înceta poate astfel să le doresc. Cel care vrea să întreţină în el însuşi dorinţa

de a continua să trăiască şi credinţa în ceva mai plăcut decît lucrurile obişnuite, trebuie să se plimbe; căci străzile, bulevardele sînt pline de Zeiţe. Dar Zeiţele nu te lasă să te apropii de ele. Ici colo, între copaci, la intrarea

vreunei cafenele, o chelneriţă veghea precum o nimfă la marginea unei păduri sacre, în timp ce în depărtare trei fete erau aşezate alături de arcul imens al

bicicletelor lor ce se aflau alături de ele, precum trei nemuritoare cu coatele sprijinite de norul sau de bidiviul fabulos cu care îşi făceau călătoriile mitologice.

Observam că de fiecare dată Albertine privea o clipă la toate aceste fete cu

o atenţie profundă şi se întorcea repede către mine. Dar nu eram prea tulburat nici de intensitatea acestei con-emplări, nici de scurtimea ei, compensată de intensitatea

privirii; într-adevăr, se întîmpla adeseori ca Albertine, fie din oboseală, ie pentru că avea un mod special de a privi cu atenţie, să se astfel, ca şi cum ar fi meditat, chiar la tata sau la Francoise; repeziciunea cu care se întorcea

spre mine putea fi motivată faptul că Albertine, cunoseîndu-mi bănuielile, voia să evite « l e stîrnească, chiar dacă nu erau justificate. De altfel, istă

atenţie, care mi s-ar fi părut criminală din partea rtmei (chiar dacă ar fi avut drept obiect tineri bărbaţi), eu vin° acorc'arn' fără să mă cred fie şi numai o

singură clipă j .Va* ~ §i aproape găsind că Albertine era vinovată, căci mă lca

P"^ prezenţa ei să mă opresc şi să cobor - tuturor e or- Găsim că e inocent să dorim cînd e vorba de noi şi ne

a roce cîrjd celălalt doreşte. Şi acest contrast între ceea ce Sfe ?e no' ?' Pe cea Pe care ° iubim nu se produce n legătură cu dorinţa, ci şi cu

minciuna. Există oare ceva

147asemenea rezistentă, iată ce dă valoare privirii mult mai iâecît /iumusetea ei

materială (ceea ce poate explica de ce j acelaşi lînăr trezeşte un întreg roman în imaginaţia unei te" care a auzit spunîndu-se că este prinţul de Wales şi care i mai dă nici o atenţie cînd află că s-a înşelat); să găseşti '"dineta în casa de rendez-vous înseamnă să o găseşti golită de -eastă viafă necunoscută care o pătrunde şi pe care aspirăm să jsedim odată cu ea, înseamnă a ne apropia de ochi deveniţi ■ntr-ad^ ;mp!e pietre preţioase, de un nas a cărui palpitare e tot atîtc*. -Jt;> de semnificaţie precum mişcarea unei flori. Nu, această midinetă necunoscută care trecea pe acolo şi în legătură cu care mi se părea la fel de indispensabil - dacă voiam să continui să cred în realitatea ei, ca şi a face un lung drum cu trenul dacă voiam să cred în realitatea oraşului Pisa pe care îl voi vedea şi care nu va fi decît un spectacol de expoziţie universală - să-i încerc rezistenţele adaptîndu-le direcţiile mele, mergînd în întîmpinarea unui afront, atacînd din nou, obtinînd un rendez-vous, aşteptînd-o la ieşirea din atelier, cunoscînd episod după episod ce alcătuia viaţa acestei fetişcane, străbătînd acel ceva în care se învăluia pentru ea plăcerea pe care eu o căutam şi distanta pe care obiceiurile ei diferite si viaţa ei specială o puneau între mine şi atenţia, favoarea la care voiam să ung şi pe care voiam să le captez. Dar chiar nceste similitudini dintre dorinţă şi călătorie m-au făcut să-mi făgăduiesc să văd o bună zi mai îndeaproape natura acestei forte invizibile, r la fel de puternică precum credinţele, sau în lumea fizică n presiunea atmosferică, forţă care înălţa atît de sus cetă-emeile, atîta vreme cît nu le cunoşteam, şi care se retrăgea ib ele de îndată ce mă apropiam, le lăsa să cadă de îndată în ţtudinea celei mai triviale realităţi. Mai departe, o altă fetiţă îngenuncheată lîngă bicicleta ei, la care meşterea ceva. De e termină reparaţia, fetiţa se urcă pe bicicletă, dar nu cind-o, cum ar fi făcut un bărbat. O clipă bicicleta

w u ' u «*« l i ia t .ui U I J uaiuai . V J clipă oicicleta se«. Şi tînărul trup părea a fi dobîndit un văl, o aripa imensă,!d am văzut cum se îndepărtează în viteză tînăra creatură'atate om, pe jumătate fiinţă înaripată, îneer sau peri93,c°ntmuindu-şi drumul. •• .-- r

viate ,ce mă ^psea prezenta Albertinej, iată de ce mă lipsea să sin^ca lrnPfeună cu

Aibertine. Mă lipsea? Oare n-ar fi trebuit WSr cu S° °ă" d™Pot«'vă, îmi dăruia? Dacă Aibertine nu ar fi :- dacă ar fi fost liberă, mi le-aş fi închipuit, şi pe >tate, pe toate

aceste femei ca pe tot atîtea obiecte

149doamna

se întorcea poate la Balbec, constata poate absenţartinei de pe plaja luminoasă şi foşnitoare. Dar ea ignora că raia la mine, doar cu mine. Apele nesfîrşite şi albastre, uita-1 referinţelor p

e

care

ea [

e

avea p

ent

ru această

fată şi care 'a m se îndreptau către altele, căzuseră peste insulta pe care 3 adusese Albertine, închizînd-o într-o casetă strălucitoare şi epătruns. Pe atunci ura faţă de acea femeie îmi rodea inima; 6 fată i Mbertine, dar o ură amestecată cu admiraţie pentru adulată, cu minunate plete şi ale cărei hohote de pe plai- sunau ca un afront. Ruşinea, gelozia, amintirea rimelor dorinţe şi a cadrului strălucitor îi redaseră Albertinei frumuseţea, valoarea de altădată. Şi astfel alterna, cu plictiseala cam greoaie pe care o resimţeam în preajma-i, o dorinţă fremătătoare, plină de imagini magnifice şi de regrete, după cum era lîngă mine în camera mea sau îi redăm libertatea în memoria mea, pe dig, în veselele-i costume de plajă, în muzica mării, Albertine, cînd ieşită din acest mediu, posedată şi fără mare valoare, cînd cufundată iar în el, scăpîndu-mi într-un trecut pe care nu-1 voi putea cunoaşte, ofensîndu-mă în faţa doamnei, a prietenei sale, tot atît cît şi spuma valului ce mă lovea sau ameţeala pe care mi-o dădea soarele, Albertine repusă pe plajă sau intrînd în camera mea, într-un fel de dragoste amfibie.ac

east-

Altundeva, un grup numeros se juca cu mingea. Toate aceste fetiţe voiseră să profite de soare, căci zilele de februarie, chiar înd sînt atît de strălucitoare, ţin puţin şi splendoarea luminii nu ntîrzie venirea nopţii. înainte cu cîtva timp am avut cîteva nomente de penumbră, pentru că înainte de a fi ajuns pînă la na, unde Albertine admiră, şi prin prezenţa-i mă împiedică să mir, reflexele pînzelor roşii pe apa iernatică şi albastră, o casă coperită cu ţiglă şi pitită în depărtare ca o singură floare de ! în zarea limpede a cărei pietrificare fragmentară părea a fi mai departe Saint-Cloud, friabilă şi dinţată, am coborît din ă Şi am mers îndelung. Chiar timp de cîteva momente i-am , °raţul, şi mi se părea că inelul pe care braţul ei îl alcătuia ■ meu unea într-o singură fiinţă cele două persoane ale Şi ne lega destinele. La picioarele noastre, umbrele îiwS.r-e

Paralele, apoi apropiate şi reunite, formau un desen »»• rara îndoiala, mi se părea minunat, cînd eram acasă, t i , i ertme locuia cu mine, că ea era cea care se întindea pe i. r era ca Şi cum aş fi scos în afară, în plină natură, j în faţa acestui lac din Bois, pe care îl iubeam atît poalele copacilor, soarele p icta în laviu, alături de a

IUNWSKMTAKA

„HJC1AIN ■!.*,«*•■

cînd a fost întrebată dacă nu-i bucuroasă că se află în frumoasa locuinţă de la Liancourt, a răspuns că „nici o închisoare nu-i frumoasă*55"', dacă era să dau crezare înfăţişării triste şi obosite pe care o avea în acea seară în timpul cinei noastre între patru ochi în camera ci. Mai întîi nu mi-am dat seama; şi eu eram nefericit gîndindu-mă că dacă nu ar fi existat Albertine (căci cu ea, aş fi suferit prea mult din cauza geloziei într-un hotel în care toată ziua ea ar fi fost supusă contactului cu atîtea fiinţe), aş putea în acel moment să cinez la Veneţia într-una din acele mici sufragerii cu tavanul scund precum cala unui vapor, şi de unde poţi vedea Marele Canal prin ferestruici boltite înconjurate de muluri maure.

Trebuie să adaug că Albertine admira aici96 foarte mult un mare bronz de Barbedienne97, pe care pe bună dreptate Bloch îl găsea foarte urît Avea poate mai puţină dreptate să se mire ca eu îl păstrasem în casă. Nu încercasem niciodată, asemenea lui, să-mi mobilez casa artistic, să compun aranjamente pentru fiecare cameră, eram prea leneş pentru asta, prea indiferent faţă de ceea ce aveam de obicei sub ochi. De vreme ce gustului meu puţin îi păsa, aveam dreptul să nu-mi nuanţez interioarele. Totuşi, chiar şi aşa, aş fi putut renunţa la bronzul acela. Dar lucrurile urîte şi cu aparenţă fastuoasă sînt foarte utile, căci ele au în ochii unor persoane care nu ne înţeleg, care nu au gustul nostru şi de care putem fi îndrăgostiţi, un prestigiu pe care nu l-ar avea un lucru cu adevărat frumos, dar care nu-şi dezvăluie frumuseţea. Or, fiinţele care nu ne înţeleg sînt tocmai singurele faţă de care ne poate fi folositor să uzăm de un prestigiu pe care inteligenţa noastră ni-1 asigură pe lîngă fiinţele superioare. Albertine, deşi începea să aibă bun-gust, păstrase încă un anumit respect faţă de acest bronz, respect care se revărsa asupra mea ca o preţuire ce, venind de la Albertine, avea o mare importantă pentru mine (infinit mai mare decît faptul că păstrasem în casă un bronz ce mă dezonora oarecum), de vreme ce o iubeam pe Albertine.Dar gîndul sclaviei mele înceta dintr-o dată să mă mai apese, şi doream să o

prelungesc încă pentru că mi se părea că-mi dau seama că Albertine o simţea în chip crud pe a sa. Fără _ndoială. de fiecare dată cînd o

întrebasem dacă nu cumva îi 'splăcea să stea la mine, ea îmi răspunsese totdeauna că nu ştie unde ar putea fi mai fericită Dar adeseori aceste

cuvinte erau ezminţite de o expresie nostalgică, uşor enervată. Desigur, dacă ii avut gusturile pe care crezusem că ie are, faptul de a fi

153al acelui „tocmai" exprima un adevăr. Nu i-am pus întrebări Giselei. La ce mi-ar fi slujit? Cu siguranţă că ea nu minţea în acelaşi fel ca Albertine. Şi cu siguranţă că minciunile Albertinei mă dureau mai mult. Dar exista între ele un punct comun, faptul însuşi de a minţi care, în anumite cazuri, este o evidenţă. Nu a realităţii care se ascunde sub minciună. Ştim bine că fiecare asasin îşi imaginează că a combinat totul atît de bine încît nu va fi prins, dar, de fapt, asasinii sînt aproape totdeauna prinşi. Dimpotrivă, mincinoşii sînt arareori prinşi, şi dintre mincinoşi, cel mai arareori mai ales femeia pe care o iubim. Nu ştim unde a fost, ce a făcut acolo, dar în clipa în care vorbeşte, în care vorbeşte despre altceva îndărătul căruia există tocmai ceea ce ea nu spune, minciuna este percepută pe loc. Iar gelozia e de două

r: mai mare, de vreme ce simţim minciuna şi nu izbutim să adevărul. în cazul

Albertinei, senzaţia că minte era dată de n. cC particularităţi pe care le-am văzut în cursul acestei povestiri, dar în primul rînd de aceea că, atunci cînd minţea, povestirea ei păcătuia fie prin insuficienţă, omisiune, neverosimil, fie, dimpotrivă, prin exces, excesul faptelor mărunte menite să o facă

verosimilă. Verosimilul, în ciuda a ceea ce crede mincinosul, nu este cîtuşi de puţin acelaşi lucru cu adevărul. De îndată ce, ascultînd ceva adevărat, aude ceva care este doar verosimil, care este poate mai verosimil decît adevărul, care este poate prea verosimil, o ureche cît de cît muzicală simte că ceva nu-i în regulă, ca atunci cînd un vers sună fals, sau un cuvînt e citit cu voce tare în locul altuia. Urechea simte şi, dacă iubeşti, inima intră în alertă. De ce nu te gîndeşti atunci, cînd îţi schimbi întreaga viaţă pentru că nu ştii dacă o femeie a trecut pe strada Berri sau pe strada Washington, de ce nu te gîndeşti atunci că această diferenţă de cîţiva metri şi femeia însăşi vor fi reduse la a o suta milionime (adică la o mărime pe care nici măcar nu o putem percepe) dacă am avea înţelepciunea să rămînem cîţiva ani fără să o vedem pe acea femeie, şi că ceea ce Guliver era în mult mai mare va deveni o liliputană pe care nici un microscop - cel puţin al inimii, căci cel al memoriei indiferente este mai puternic şi mai puţin fragil - nu o va mai putea percepe! Oricum, deşi exista un punct comun - minciuna însăşi - între minciunile Albertinei şi cele ale Giselei, totuşi Gisele nu minţea in acelaşi fel ca Albertine, şi nici în acelaşi fel ca Andree, dar "nciunile lor se îmbinau atît de bine între ele, prezentînd totoda-a o mare varietate, încît micul grup avea soliditatea impenetra-a a anumitor case de comerţ, de editură sau de presă de

155numeroase minciuni de la început! Dar ştiam dinainte că mărturisirile ei vor fi noi minciuni. De aceea m-am mulţumit să o sărut, l-am cerut să-mi spună doar una dintre acele minciuni. Ea îmi răspunse: „Bine, îţi spun, de exemplu că aerul mării îmi făcea rău". Nu am mai insistat văzînd atîta rea-voinţă.l

falsOrice fiinţă iubită, ba chiar într-o anumită măsură orice fiinţă, este pentru noi ca un Ianus, înfăţişîndu-ne faţa care ne place, dacă această fiinţă ne părăseşte, faţa posacă, dacă o ştim veşnic la dispoziţia noastră. In ceea ce o priveşte pe Albertine, a sta multă vreme cu ea era dificil în alt fel, într-un fel pe care nu-1 pot spune în această povestire. Este teribil să ai viaţa unei alte persoane legată de a ta ca o bombă pe care ai ţine-o fără să-i iţi da drumul, căci dacă ai face-o, ai săvîrşi o crimă. Dar să n drept comparaţie stările bune şi stările proaste, primejdiile, .niştea, teama de a vedea că vor 11 crezute mai tîrziu lucruri fi şi verosimile pe care nu le vei mai putea explica, sentimente resimţite dacă ai în preajma ta un nebun. De exemplu, îl plîngeam pe domnul de Charlus că trăieşte cu Morel (pe dată amintirea scenei ce avusese loc într-o după-amiază mă făcu să-mi simt partea stîngă a pieptului mult mai mare decît cealaltă); lăsînd la o parte relaţiile pe care le aveau sau nu împreună, domnul de Charlus nu ştiuse la început probabil că Morel era nebun. Frumuseţea lui Morel, mediocritatea, mîndria lui, îl împiedicaseră fără îndoială pe baron să caute atît de departe, pînă în zilele de melancolie cînd Morel îl acuza pe domnul de Charlus pentru tristeţea lui, fără să-i poată da nici o explicaţie, îl insulta pentru neîncrederea lui cu ajutorul unor raţionamente false, dar extrem de subtile, îl ameninţa cu hotărîri deznădăjduite printre care persista preocuparea cea mai vicleană pentru interesul cel mai imediat Toate acestea nu sînt decît o comparaţie. Albertine nu era nebună.

Pentru a o face să-i pară lanţurile mai uşoare, mi-am zis că e mai abil să o las să creadă că le voi rupe eu însumi. Oricum, nu puteam să-i încredinţez în

acel moment proiectul acesta mincinos, căci se întorsese adineauri cu prea multă drăgălăşenie de Trocadero; cel mult puteam face, fără să o întristez

amenin-i-o cu ruptura, să amuţească visurile de perpetuă viaţă comutăm islite de inima-mi recunoscătoare. Privind-o, îmi era greu mă reţin a nu i le

spune şi ei, şi poate că îşi dădea seama de ta P}n nefericire, exprimarea lor nu este contagioasă. Cazul 1 oătrîne manierate cum era domnul de Charlus.

care. văzînd ™na în imaginaţia sa doar un tînăr şi mîndru bărbat, crede că

157rădăcini, a devenit o boală secundară, dar adevărată, cu singura diferenţă că bolile naturale se vindecă, dar cele pe care le creează medicina nu se vindecă niciodată, pentru că aceasta nu cunoaşte secretul vindecării.Bergotte nu mai ieşea din casă de ani de zile. De altfel, nu-i plăcuse niciodată viaţa

mondenă, sau îi plăcuse doar o singură zi, pentru a o dispreţul apoi ca pe tot restul şi în acelaşi mod care îi era propriu, şi anume dispreţuind nu pentru că nu putea obţine, ci de îndată ce a obţinut. Trăia în chip atît de simplu încît nimeni nu bănuia cît de bogat este şi, chiar dacă s-ar fi ştiut, oamenii s-ar fi înşelat, crezîndu-1 avar cînd de fapt nimeni nu era atît de generos ca el. Era generos mai ales cu femeile, mai bine zis cu fetiţele, care se ruşinau că primesc atît de mult pentru a fi dat atît de puţin. El se scuza în propriii săi ochi pentru că ştia că nu poate să creeze decît cînd se simţea îndrăgostit. E prea mult spus îndrăgostit, plăcerea uşor carnală ajută în munca scriitoricească pentru că anihilează celelalte plăceri, de exemplu plăcerile societăţii, cele care sînt aceleaşi pentru toată lumea. Şi chiar dacă această iubire aduce cu sine deziluzii, cel puţin ea pune astfel în mişcare şi suprafaţa sufletului, care altminteri ar risca să încremenească. Dorinţa îi este aşadar utilă scriitorului, pentru a-1 îndepărta de ceilalţi oameni mai întîi, şi a li se conforma lor, iar apoi pentru a repune în mişcare o maşină spirituală care, după o anumită vîrstă, are tendinţa de a se imobiliza. Nu izbuteşti să fii fericit, dar faci observaţii asupra motivelor care te împiedică să fii şi care ne-ar fi rămas invizibile fără aceste străpungeri brusce ale decepţiei. Iar visele bineînţeles nu sînt realizabile, ştim asta; poate nici n-am visa fără dorinţă, dar este util să visăm ca să le vedem cum eşuează şi ca însuşi eşecul lor să ne fie învăţătură. De aceea Bergotte îşi spunea: „Cheltuiesc cu fetiţele mai mult decît milionarii, dar plăcerile sau decepţiile pe care ele mi le dăruiesc mă fac să scriu o carte care-mi aduce bani". Economic, acest raţionament era absurd, dar fără îndoială că Bergotte simţea o anumită plăcere transmutînd astfel aurul în mîngîieri şi mîngîierile în ai|r. Şi apoi am văzut, cînd a murit bunica mea, că bătrîneţea ei )osită iubea odihna. Or, în societate, singurul lucru care există e conversaţia. E stupidă, dar are puterea să le suprime pe -mei, care nu mai sînt decît întrebări şi răspunsuri. în afara '•eţii de societate, femeile redevin ceea ce este atît de odihnitor Pentru bătrînul obosit, adică un obiect de contemplare.

Ile încerca să se agate de stîlpul de piatră care era în faţa lui. Dar nu găsea în el sprijinul de care avea nevoie pentru a se ridica în picioare. îi consulta pe medici care, măguliţi că sînt chemaţi de el, vedeau în virtuţile lui de om care munceşte foarte mult (de douăzeci de ani nu mai făcuse nimic), în surmenajul lui, cauza acelor stări de rău. îl sfătuiau să nu citească povestiri de groază (el nu citea nimic), să profite mai mult de soarele „indispensabil vieţii" (timp de cîţiva ani îşi datorase starea relativă de bine doar faptului că nu

ieşea din casă), să se alimenteze mai mult (ceea ce îl făcu să slăbească şi îi alimentă mai ales coşmarurile). Unul dintre medicii săi fiind înzestrat cu spirit de contradicţie şi înclinat spre tachinerie, de îndată ce Bergotte, văzîndu-1 în absenţa celorlalţi şi pentru a nu-1 jigni, îi înfăţişa ca pe nişte idei ale lui sfaturile celorlalţi, medicul pus pe a-1 contrazice cu orice chip, crezînd că Bergotte încerca să-1 convingă să-i prescrie ceva care îi plăcea, îi interzicea pe dată acel lucru, şi adeseori invocînd motive fabricate atît de la repezeală şi doar pentru a-şi argumenta hotărîrea îneît, în faţa evidenţei obiecţiilor materiale pe care i le aducea Bergotte, doctorul cu spirit de contradicţie era silit să se contrazică el însuşi şi chiar în aceeaşi frază, dar pentru noi motive, întărea aceeaşi prohibiţie. Bergotte se întorcea la unul dintre primii medici, bărbat care se voia spiritual, mai ales în faţa unuia dintre maeştrii condeiului, şi care, dacă Bergotte insinua: „Mi se pare totuşi că doctorul X îmi spusese - odinioară bineînţeles - că asta poate să-mi congestioneze rinichii şi creierul..."', surîdea maliţios, ridica degetul şi rostea: „Am spus să uzezi, nu să abuzezi. Bineînţeles orice medicament, dacă se exagerează cu folosirea lui, devine o armă cu dublu tăiş." Există în corpul nostru un anumit instinct a ceea ce ne este salutar, aşa cum şi inima noastră ştie ce este datoria morală, instinct pe care nici o încuviinţare a doctorului în medicină sau în teologie nu-1 poate înlocui. Ştim că băile reci ne foc rău, dar ne plac, vom găsi totdeauna un medic care să ni le prescrie, dar nu pentru a le împiedica să ne iacă rău. Din ceea ce îi spunea fiecare dintre aceşti medici, oergotte luă ceea ce, din înţelepciune, îşi interzisese el însuşi timp de ani de zile. După cîteva săptămîni, stările de rău de altă-iată reapăruseră, iar cele recente se agravaseră. înnebunit de o suferinţă de fiecare clipă, căreia i se adăuga insomnia întretăiată - scurte coşmaruri. Bergotte nu mai consultă nici un medic şi ceică cu succes, dar lăcînd exces de ele, diferite narcotice, 1 md cu încredere prospectul ce le întovărăşea pe fiecare dintre

161fragment de zid galben." în acelaşi timp era conştient de gravitatea ameţelii sale. într-o cerească balanţă îi apărea, pe unul din talCTere, propria-i viaţă, în timp ce pe celălalt se alia micul frag-rnent de zid atît de bine pictat în galben. Simţea că şi-o dăduse în chip imprudent pe prima pentru cel de al doilea. „N-aş vrea totuşi, îşi spuse, să fiu, în jurnalele de seară, eroul faptului divers petrecut în această expoziţie." îşi repeta: „Mic fragment de zid oalben cu streaşină102, mic fragment de zid galben". Totodată se prăbuşi pe o canapea circulară; la fel de brusc încetă a mai sjîndi că în joc era viaţa lui şi redevenind optimist, îşi spuse: „E o simplă indigestie, din cauza cartofilor nu îndeajuns de fierţi, nu-i nimic grav". O nouă lovitură îl doborî iar, se rostogoli de pe canapea pe duşumea şi toţi vizitatorii şi paznicii se năpustiră snre acel loc. Era mort. Mort pentru totdeauna? Cine poate să osprespună? Desigur, nici experienţele spiritiste şi nici dogmele religioase nu aduc dovada că sufletuî subzistă. Nu putem spune decît că totul se petrece în viaţa noastră ca şi cum am intra aici cu mănunchiul de obligaţii contractate într-o viaţă anterioară: nu există nici un motiv în condiţiile noastre de viaţă pe acest pămînt care să ne oblige să facem bine, să fim delicaţi, să fim chiar politicoşi, iar pe artistul ateu să reînceapă de douăzeci de ori o operă care va stîrni o admiraţie ce nu va mai avea nici o importanţă pentru trupul său mîncat de viermi, ca acel fragment de zid galben pe care 1-a pictat cu atîta ştiinţă şi rafinament un artist pentru totdeauna necunoscut, abia identificat sub numele de Ver Meer. Toate aceste obligaţii care nu sînt sancţionate în viaţa prezentă par a aparţine unei lumi diferite, întemeiată pe bunătate, scrupul, sacrificiu, o lume cu totul diferită de aceasta, si din care ieşim ca să ne naştem pe acest pămînt, înainte poate de a ne întoarce acolo, pentru a retrăi sub imperiul acelor legi necunoscute cărora ne-am supus pentru că purtam învăţătura lor în noi, fără să ştim cine le instaurase aici, legi de care orice muncă profundă a inteligenţei

ne apropie şi care sînt invizibile doar - şi nici măcar totdeauna! - pentru proşti. Astfel îneîtdeea că Bergotte nu murise pentru totdeauna nu este neverosimilă.

Fu îngropat, dar în toată acea noapte funebră, în vitrineleuminate, cărţile sale, aşezate trei cîte trei, vegheau ca nişte lngeri cu aripile atîrnînd şi păreau, pentru cel care nu mai era, s'mbolul învierii sale.

Am aflat, după cum am spus, că în acea zi Bergotte murise. am admirat inexactitatea ştirilor din ziare care - reproducînd

I163

ceea ce era de ajuns pentru ca ea să nu audă rectificarea implicită a unei pronunţii mai bune. Majordomul nu era alcătuit altfel. Domnul de Charlus purta în acel moment - căci îşi schimba adeseori îmbrăcămintea - pantaloni de culoare foarte deschisă şi pe care i-ai fi putut recunoaşte dintr-o mie. Or. majordomul, care credea că cuvîntul „pisoar" (desemnînd ceea ce domnul de Rambuteau103 fusese atît de supărat auzindu-1 pe ducele de Guermantes că numeşte Vespasiana Rambuteau) era „pişuar", nu a auzit niciodată în viaţa sa o singură persoană spunînd „pisoar", deşi deseori acest cuvînt era pronunţat în faţa lui. Dar eroarea este mai încăpăţînată decît credinţa şi nu-şi cercetează cu atenţie părerile. în mod constant, majordomul spunea: „Cu siguranţă că domnul baron de Charlus s-a îmbolnăvit fiindcă a stat aşa de mult într-un pişuoar. Iată ce înseamnă să fi umblat toate viaţa după fuste. Are tocmai pantalonii104 potriviţi. Azi-di-mineaţă doamna m-a trimis cu treburi la Neuilly. La pişuarul din strada Bourgogne105, l-am văzut intrînd pe domnul baron de Charlus. întorcîndu-mă de la Neuilly, după mai bine de o oră, i-am văzut pantalonii galbeni în aceleaşi pişuar, în acelaşi loc, în mijloc, acolo unde se aşază totdeauna ca să nu fie văzut." Nu cunoşteam nici o femeie mai frumoasă, mai nobilă şi mai tînără decît o nepoată a doamnei de Guermantes. Dar l-am auzit

pe portarul unui restaurant unde mă duceam uneori spunînd, în timp ce ea trecea: „Ia uitaţi-vă la caraghioasa asta bătrînă, ce mers are! Şi are cel puţin optzeci de ani." în privinţa vîrstei, mi se pare greu să cred că era convins de ceea ce spunea. Dar servitorii adunaţi în jurul lui, care îşi băteau joc de fiecare dată cînd ea trecea prin faţa hotelului pentru a se duce în vizită, nu departe de acel loc, la cele două îneîntătoare mătuşi ale ei, doamnele de Fezensac106 şi de Balleroy, vedeau pe chipul acestei tinere frumuseţi cei optzeci de ani, pe care, glumind sau nu, portarul îi dăduse „caraghioasei bătrîne". Ar fi murit se rîs dacă le-ai fi spus că era mai distinsă decît una dintre cele două casiere ale hotelului care, năpădită de o eczemă, ridicol de grasa, li se părea a fi o femeie frumoasă. Poate doar dorinţa sexuală* ii fost capabilă să împiedice acea eroare, dacă ar fi funcţionatcind pretinsa bătrînă caraghioasă trecea, şi daca servitorii ar fiWt-o brusc pe tînăra zeiţă. însă pentru motive necunoscute şi e erau probabil de natură socială, această dorinţă nu Iuncţionase.• ar s"ar fi putut să fi ieşit din casă şi să trec pe stradă la ora

care Albertine mi-ar fi spus, în acea seară (nevazîndu-mă), că

I

I165

verosimil dacă ar fi negat cu desăvîrşire. De unde şi această scurta întîlnire fictivă, povestită cu atîta simplitate încît o vedeam pe doamnă oprindu-se, salutînd-o, făcînd cîtiva paşi împreună cu ea. Albertine fusese inspirată numai

de dorinţa de a fi verosimilă şi nicidecum de dorinţa de a mă face gelos. Căci Albertinci. poate chiar dacă nu o interesau, îi plăcea să i se spună lucruri plăcute. Or, dacă în decursul acestei cărţi, am avut şj voi avea multe prilejuri să arăt cum sporeşte iubirea datorită «eloziei, m-am situat întotdeauna din punctul de vedere al amantului. Dar dacă acesta are puţină mîndrie, şi chiar dacă ar trebui să moară în urma despărţirii, nu va răspunde printr-o drăgălăşenie unei trădări pe care o bănuieşte, se va îndepărta sau, fără să se îndepărteze, îşi va impune să se prefacă plin de răceală. De aceea, zadarnic îl face amanta să sufere atît de mult. Dacă, dimpotrivă, ea risipeşte cu iscusite cuvinte, cu drăgăstoase mîngîieri, bănuielile care-1 torturau, deşi pretindea că e indi-ferent, amantul nu mai simte acea deznădăjduită intensificare a iubirii către care îl duce gelozia, ci, încetînd dintr-o dată să sufere, fericit, înduioşat, destins aşa cum eşti după o furtună, cînd a plouat, şi cînd abia mai simţi încă pe sub marii castani căzînd din cînd în cînd picăturile ce atîrnă şi pe care soarele, ce s-a ivit iar, le colorează, nu ştie cum să-şi exprime recunoştinţa faţă de cea care 1-a vindecat. Albertine ştia că mie îmi plăcea s-o răsplătesc pentru drăgălăşeniile ei, şi asta explica poate de ce inventa, pentru a se dezvinovăţi, mărturisiri atît de fireşti, precum povestirile sale, pe care nu le puneam la îndoială şi dintre care una fusese cea privitoare la întîlnirea cu Bergotte, cînd acesta deja murise. Nu ştiusem pînă atunci decît minciunile Albertinei, pe care, de exemplu, la Balbec mi le adusese la cunoştinţă Francoise şi pe care am omis să le spun, deşi îmi făcuseră atît de rău: „Fiindcă nu voia să vină, mi-a spus: «N-ai putea să-i spui domnului că nu m-ai găsit, că eram plecată?»" Dar „servitorii" care ne iubesc, aşa cum mă iubea Francoise, simt o plăcere cînd ne jignesc amorul propriu.

- După cină, i-am spus Albertinei că aveam chef să profit că ma sculasem şi să mă duc să-mi văd cîţiva prieteni, pe doamna

i villeparisis, pe doamna de Guermantes, pe soţii Cambremer, nu Ştiam nici eu prea bine, pe cei pe care îi voi găsi acasă. Am recut sub tăcere doar numele celor la care voiam să mă duc,

J lle soţilor Verdurin. Am întrebat-o pe Albertine dacă nu ia să vină cu

mine. îmi răspunse că nu are o rochie potrivită. nu-mi place cum sînt pieptănată. Ţii să-mi păstrez piep-

167faţă declipă, într-atît suferea de mult. „Am insultat cu grosolănie chiar astăzi, îmi spuse el, o persoană pentru care am avut sentimente foarte profunde. E o purtare de laş, căci ea mă iubeşte. - Cu timpul, va uita poate", i-am răspuns, fără să mă gîndesc că vorbindu-i astfel păream că auzisem scena din cursul după-amie-

zji.

Dar el era atît de adîncit în durerea sa încît nici măcar nu-i trecu prin cap că aş putea să ştiu ceva „Va uita poate, îmi spuse el. Dar eu nu voi putea uita. Mă simt ruşinat, dezgustat de mine! Dar ce a fost spus a fost spus, nu-mi mai pot lua înapoi cuvintele. Cînd cineva mă mînie, nu mai ştiu ce fac. Şi e atît de nesănătos pentru mine, sînt cu nervii la pămînt", căci, asemenea tuturor neurastenicilor, avea mare grijă de sănătatea lui. Dacă în acea după-amiază văzusem mînia unui animal îndrăgostit şi furios, în acea seară, în cîteva ore trecuseră mai multe secole, şi un sentiment nou, un sentiment de ruşine, de regret, de durere, arăta că o mare etapă fusese depăşită în evoluţia animalului menit să se transforme în creatură umană. Şi totuşi eu auzeam încă „tîrfa, tîrfă" şi mă temeam că nu peste multă vreme starea de sălbăticie va reveni. înţelegeam de altfel foarte puţin ce se petrecuse, şi e cu atît mai firesc ca domnul de Charlus însuşi să fi ignorat pe de-a-ntregul că de cîteva zile, şi mai ales în acea zi, chiar înainte de ruşinosul episod care nu avea nici o legătură directă cu starea violonistului, Morel fusese din nou cuprins de neurastenie. într-adevăr, în luna precedentă el o sedusese pe cît de repede putuse, dar mult mai încet decît ar fi vrut, pe nepoata lui Jupien, cu care putea să iasă cît voia, în calitate de logodnic. Dar de îndată ce

înaintase ceva mai mult în încercările de a o viola, şi mai ales cînd îi vorbise logodnicei sale de dorinţa lui de a avea legături cu alte fete, pe care ea urma să i le procure, se pomenise în faţa unei rezistenţe care îl exasperase. Dintr-odată (fie că ea era prea castă sau, dimpotrivă, i se dăruise) dorinţa lui dispăruse. Hotărîse să rupă cu fata, dar simţind că baronul, deşi vicios, este mult mai moral, se temuse că, de îndată ce va rupe, domnul de Charlus îl va da pe uşă afară. De aceea hotărîse acum vreo cincisprezece zile să nu o mai revadă pe fată, să-i lase pe Jomnul de Charlus şi pe Jupien să se descurce (folosea un verb îrn grosolan) între ei şi, înainte de a anunţa ruptura, să „o eargă" spre o destinaţie necunoscută. Iubire al cărei deznodă-■ ii lăsa cam trist; astfel încît, deşi purtarea pe care o avusese

r

vM

mi J I I J^H ^ I I \_ iu i n i i u ivnui t i .?^ii i t i i ic i iv . ' t i±^. . puiet yi ni

- mai mici detalii, cu cea a cărei teorie o făcuse în faţanepoata lui Jupien era întru totul asemănătoare, pînă şi în

I

I169

nu demult, cînd hotărîse ruptura. Şi era gata să-şi „reverse mînia"', dacă nu (cu excepţia vreunui acces de moment) asupra fetei, fată de care păstra o rămăşiţă de teamă, ultimă urmă de iubire, cel puţin asupra baronului. Se feri totuşi să-i spună ceva înainte de cină, căci punînd deasupra tuturor lucrurilor propria-i virtuozitate profesională, atunci cînd trebuia să cînte bucăţi muzicale mai dificile (ca în acea seară la soţii Verdurin), el evita (pe cît era cu putinţă, şi scena din acea după-amiază era mult prea mult pentru el) tot ce putea să confere mişcărilor sale un ritm sacadat Aşa cum un chirurg pasionat de automobilism nu mai conduce cînd urmează să opereze. Iată ce îmi explică de ce, în timp ce-mi vorbea, îşi mişca încetişor degetele unul după altul spre a vedea dacă îşi recăpătaseră supleţea O uşoară încruntare a sprîncenelor părea să

spună că mai era încă stăpînif de o anumită rigiditate nervoasă. Dar pentru a nu o spori, îşi destindea faţa, aşa cum îţi interzici să te enervezi că nu dormi sau că nu posezi cu uşurinţă o femeie, de teamă că fobia însăşi va întîrzia şi mai mult momentul somnului sau al plăcerii. De aceea, dornic să-şi recapete seninătatea spre a fi ca de obicei cu totul dăruit muzicii pe care urma să o cînte la pian la soţii Verdurin, şi dornic, atîta vreme cît îl voi vedea, să-mi îngăduie să-i constat durerea, i se păru că lucrul cel mai simplu era să mă roage să plec pe dată. Rugămintea era inutilă, căci plecarea era pentru mine o adevărată uşurare. Tremurasem la gîndul că, ducîndu-mă în aceeaşi casă la cîteva minute distanţă, să nu-mi ceară să-1 conduc, şi îmi aminteam mult prea bine scena din acea după-amiază pentru a nu simţi un oarecare dezgust fie şi numai la ideea de a-1 avea pe Morel lîngă mine în timpul drumului. Este foarte posibil ca iubirea şi apoi indiferenţa sau ura lui Morel faţă de nepoata lui Jupien să fi fost sincere. Din nefericire nu era prima dată (şi nu va fi nici ultima) cînd acţiona astfel, cînd „abandona" pe neaşteptate o fată căreia îi jurase că o va iubi totdeauna, ajungînd chiar să-i arate un revolver încărcat şi să-i spună că îşi va zbura c^eierii dacă va fi atît de laş încît să o părăsească. Şi totuşi o părăsea la cîtva timp după aceea şi, în loc de remuşcare, simţea un iei de ranchiună. Nu era prima oară cînd proceda astfel, şi cu siguranţă nu era nici ultima, astfel încît multe căpşoare de fete -e fete mai puţin capabile să-1 uite decît el pe ele - au suferit -? eurn a suferit încă multă vreme nepoata lui Jupien, conti-UKJ să-1 iubească pe Morel şi dispreţuindu-1 totodată - au erJt, gata să-şi dea duhul, sfîşiate de o mare durere lăuntrică -

171lîn^ă micul Dunkerque107", frază care mi se păru foarte plicticoasă, căci nu am înţeles ce vrea să spună; şi totuşi nu am îndrăznit să-1 întreb pe Brichot, temîndu-mă nu atît de dispreţul, cît de explicaţiile sale. I-am răspuns că eram destul de curios să văd salonul unde Swann o întîlnea odinioară, în fiecare seară, pe Odette. „Cum, cunoşti toate aceste vechi istorii ?"' îmi spuse el.

Moartea lui Swann mă tulburase peste măsură în perioada cînd avusese loc. Moartea lui Swann! Swann nu joacă în această frază rolul unui simplu genitiv. înţeleg prin asta moartea particulară, moartea trimisă de destin în serviciul lui

Swann. Căci noi spunem moartea pentru a simplifica, dar există aproape tot atîtea tnoiti cîte persoane. Noi nu posedăm un simt care să ne îngăduie să

vedem cum aleargă în goană, în toate direcţiile, morţile, morţile active îndreptate de destin către o persoană sau alta Adeseori sînt morţi care nu vor fi

pe de-a-ntregul eliberate de îndatorirea lor decît după doi sau trei ani. Ele aleargă repede să plaseze un cancer în trup unui Swann, apoi pornesc iar cu alte treburi,

neîntorcîndu-se decît atunci cînd, după ce chirurgii au operat, trebuie să plaseze din nou cancerul. Apoi vine clipa cînd citeşti în Le Gaulois că starea

sănătăţii lui Swann a stîrnit nelinişte, dar că boala lui e pe cale de vindecare. Atunci, cu cîteva minute înainte de ultima sullare, moartea, ca o călugărită care

te-ar fi îngrijit în loc de a te distruge, vine să asiste la ultimele tale clipe, încununînd cu o supremă aureolă fiinţa pentru totdeauna îngheţată a cărei

inimă nu mai bate. Şi tocmai această diversitate a morţilor, misterul circuitelor lor, culoarea fatalei lor eşarfe conferă ceva atît de impresionant rîndurilor scrise în

jurnale: „Aflăm cu mare părere de rău că domnul Charles Swann a decedat ieri la Paris, în locuinţa sa, în urma unei boli chinuitoare. Parizian a cărui inteligenţă

era preţuită de toată lumea, ca şi ştiinţa sigură cu care îşi ilegea relaţiile, puţine, dar fidele, el va fi unanim regretat, atît în mediile artistice şi literare, unde fineţea şi priceperea gustului său se simţea la el acasă, fiind căutat de toţi, ca şi

la Jockey-Club, ide era unul dintre membrii cei mai vechi şi cei mai ascultaţi, părtinea şi Cercului uniunii şi Cercului agricol. îşi dăduse de '"tină vreme demisia

din calitatea de membru al Cercului din 'da Royale. Fizionomia sa spirituală, ca şi

notorietatea sa mar-' stîmcau curiozitatea publicului cu prilejul oricărui great '"'. muzicij şi al picturii, şi mai ales al «vernisajelor», pe care recventat cu fidelitate

pînă în anii din urmă, cînd nu mai decît rareori din casă înmormîntarea va avea loc etc."

173

IGilberte, aşa cum îi promisesem la prinţesa de Guermantes; că el nu îmi spusese acel „alt motiv" la care făcuse aluzie în acea seară, pentru care mă alesese drept confident în legătură cu conversaţia lui cu prinţul, că nenumărate întrebări îmi reveneau în minte (ca tot atîtea bule de aer urcînd din adîncul apei), pe care voiam să i le pun cu privire la subiectele cele mai disparate: despre Ver Meer, despre domnul de Mouchy, despre el însuşi, despre o tapiserie de Boucher, despre Combray, întrebări fără îndoială deloc grabnice de vreme ce le amînasem zi după zi, dar care mi se păreau capitale de cînd ştiam că răspunsul nu va mai veni, căci buzele ce trebuiau să mi-1 dea erau pecetluite pentru totdeauna. Moartea celorlalţi este ca o călătorie pe care ai face-o tu însuţi şi cînd îţi aminteşti, aflîndu-te la o sută de kilometri de Paris, că ai uitat să-ţi iei două duzini de batiste, să-i laşi o cheie bucătăresei, să-ţi iei rămas bun de la unchiul tău, să întrebi care este numele oraşului unde se află fîntîna veche pe care doreşti să o vezi. Numai că toate aceste uitări care te asaltează şi pe care le spui cu voce tare, doar de formă, prietenului care călătoreşte împreună cu tine, au drept singură replică numele staţiei strigat de controlor şi care nu face decît să ne îndepărteze şi mai mult de realizările de acum înainte imposibile, astfel încît, renunţînd să te mai gîndeşti la lucrurile iremediabil omise, îţi desfaci pachetul cu mîncare şi faci schimb de ziare şi de reviste cu cei din jur.

„Nu, continuă Brichot, nu aici o întîlnea Swann pe viitoarea lui soţie sau cel puţin nu a întîlnit-o aici decît în ultima vreme, după incidentul care a distrus în parte locuinţa doamnei Verdurin."

Din nefericire, din teama de a desfăşura sub ochii lui Brichot un lux care mi se părea deplasat de vreme ce universitarul nu-şi lua şi el partea lui, coborîsem prea repede din trăsură ŞJ vizitiul nu înţelesese cuvintele pe care i le azvîrlisem în mare ibă pentru a avea timp să mă îndepărtez de el înainte ca>nchot să mă zărească. Urmarea a fost că vizitiul a venit după J10/ şi m-a

întrebat dacă trebuia să vină să mă ia din nou cuasura: i-am spus în grabă că da şi mi-am înteţit politeţurile faţă-universitarul care venise cu omnibusul. „Ah! eraţi cu trăsura, ™' spuse el

pe un ton grav. - Da, dar din pură întîmplare: nu

j !

! a5a asta' ^acă veti consimţi de dragul meu să urcaţi în astâ birjă; vom fi cam înghesuiţi. Dar sînteţi întotdeauna atît

1 se întîmplă asta niciodată. Circul totdeauna cu omnibusul sau jos. Dar voi avea astfel poate marea onoare de a vă însoţi ! 'n sea5a asta' ^acă veti consimţi de dragul meu să urcaţi în

I I175

ii o vadă pe doamna Verdurin după-amiaza, ei aşteptau să fie gata să-i primească, în timp ce florile roz ale castanilor, afară, şi pe şemineu garoafele din vaze păreau, cu un gînd de graţioasă simpatie pentru vizitator, gînd tradus de surîzătorul bun-venit al culorilor lor roz, că pîndesc cu ochii ţintă venirea întîrziată a stapînei casei. Dar acel „salon" îi părea superior celui actual poate pentru că spiritul nostru este bătrînui Proteu, că el nu poate rămîne sclavul nici unei forme şi, chiar în domeniul monden, se eliberează dintr-o dată de un salon care a ajuns încet şi cu dificultate la perfecţiune, pentru a prefera un salon mai puţin strălucitor, tot astfel cum fotografiile „retuşate" pe care Odette şi le făcuse la Otto111, fotografii în care apărea îmbrăcată într-o rochie de mare gală şi cu o coafură făcută de Lentheric112, nu-i plăceau lui Swann atît de mult cît îi plăcea o mică fotografie făcută la Nisa, în care, cu o etolă de postav, cu părul în dezordine ieşindu-i de sub o pălărie de pai brodată cu pansele şi împodobită cu o panglică de catifea neagră (femeile avînd în general o cu atît mai batrînească înfăţişare cu cît fotografiile sînt mai vechi),

elegantă şi cu douăzeci de ani mai tînără, ea părea o bonă mai bătrînă cu douăzeci de ani. Poate că îi plăcea să-mi laude ceea ce eu nu voi cunoaşte niciodată, să-mi arate că gustase din plăceri pe care eu nu le voi putea avea. Reuşea, de altfel, căci fie şi numai citînd numele a două sau trei persoane care nu mai existau şi al căror farmec căpăta, prin felul lui de a vorbi şi prin toate acele intimităţi minunate, ceva misterios, mă întrebam ce putuse să fie cu adevărat, simţeam că tot ceea ce mi se povestise despre sofii Verdurin era mult prea grosolan; îmi reproşam că nici chiar la Swann, pe care îl cunoscusem, nu mă uitasem cu destulă atenţie, nu fusesem atent cu destul dezinteres, că nu-1 ascultasem bine cînd mă primea la el în timp ce-şi aştepta sofia să se întoarcă spre a lua masa împreună şi cînd îmi arăta atîtea lucruri frumoase acum cînd ştiam că era comparabil cu unul dintre cei mai străluciţi bărbaţi de altădată, meşteri în arta conversaţiei.

Tocmai cînd eram pe punctul de a ajunge la doamnaVerdurin, l-am văzut pe domnul Charlus navigînd spre noi cu

'ntregul lui trup enorm, tîrînd fără să vrea după el pe unul dintreace' apaşi cerşetori pe care trecerea lui îi făcea să se ivească

întotdeauna chiar din cotloanele cele mai pustii în aparenţă, şie care acest monstru puternic era fără voia lui totdeauna escor-

a > deşi la o oarecare distantă, precum rechinul de pilotul său,°ntrastînd într-atîta cu străinul arogant pe care-1 cunoscusem în

177

Isadism irezistibil114. Glumele grosolane ale lui Brichot, la începutul prieteniei sale cu baronul, lăsaseră locul - de îndată ce nu mai fusese vorba de a debita banalităţi, ci de a înţelege - unui sentiment penibil, ascuns sub un văl de veselie. El se liniştea recitînd pagini din Platon, versuri din Vergiliu, pentru că, orb fiind şi la minte, nu înţelegea că atunci a iubi un tînăr bărbat era ceea ce astăzi este (glumele lui Socrate o arată mai bine decît teoriile lui Platon) să întreţii o dansatoare şi apoi să te logodeşti. Domnul de Charlus însuşi nu ar fi înţeles asta, el care îşi con-funda mania cu prietenia, care nu-i seamănă în nici o privinţă, şi care îi compara pe atleţii lui Praxiteles cu nişte docili boxeri. Nu voia sa vadă că de o mie nouă sute de ani („un curtean bigot sub un prinţ bigot ar fi fost ateu sub un prinţ ateu", a spus La Bruyere'15), toată homosexualitatea legată de moravuri - cea a tinerilor lui Platon ca şi cea a păstorilor lui Vergiliu - a dispărut, că supravieţuieşte şi se multiplică doar cea involuntară, neurastenică, cea pe care o ascundem de ceilalţi şi pe care o travestim faţă de noi înşine. Şi domnul de Charlus ar fi greşit dacă nu ar fi renegat de-a dreptul genealogia păgînă. în schimbul a puţină frumuseţe plastică, cîtă superioritate morală! Păstorul lui Teocrit care suspină după un adolescent nu va avea mai tîrziu nici un motiv pentru a fi mai puţin aspru şi mai inteligent decît celălalt păstor, al cărui fluier răsună pentru Amaryllis116. Căci primul nu este atins de o boală, el ascultă de moda timpului. Homosexualitatea care supravieţuieşte în ciuda obstacolelor,

ruşinată, veştejită, este singura adevărată, singura căreia îi poate corespunde într-una şi aceeaşi fiinţă o rafinare a calităţilor morale. Tremurăm la ideea raportului pe care fizicul îl poate avea cu acestea cînd ne gîndim la mica deplasare de gust pur fizic, la uşoara tară a unui simţ, care explică de ce universul poeţilor şi al muzicienilor, atît de închis în faţa ducelui de Guermantes, se întredeschide pentru domnul de Charlus. Faptul ca acesta din urmă are un interior plin de gust, interior care este cel al unei gospodine ce colecţionează bibelouri, nu surprinde; dar suiprinde îngusta breşă care se deschide către Beethoven şi eronese! Dar asta nu-i scuteşte pe oamenii sănătoşi să se tea-a cînd un nebun care a compus un poem sublim, după ce le-a explicat, oferindu-le argumentele cele mai corecte, că este închis .ln greşeală, din răutatea soţiei sale, după ce i-a implorat să mtervină pe lingă directorul azilului, văitîndu-se şi arătînd ce romiscuităţi îi sînt impuse, termină astfel: „Cel care va veni

179

în cazul unei boli de ficat sau roşeaţa respingătoare în cel al unei boli de piele. Dar viciul odinioară atît de adînc îngropat de lomnul Charlus în cele mai tainice cotloane ale fiinţei sale, apărea acum. Ja vedere şi întins precum uleiul, nu numai pe obrajii lăsaţi ai acestui chip fardat, în pieptul cu un început de sîni, în crupa plină a acestui trup neglijat şi năpădit de grăsime, gl se revărsa acum şi în cuvintele domnului de Charlus.„Aşa, Brichot, te plimbi noaptea cu acest tînăr frumos, spuse el apropiindu-se de noi, în timp ce cerşetorul, descumpănit, se îndepărta. Frumos îţi mai sade! O să le spunem micilor tăi elevi de la Sorbona că nu eşti deloc serios. De altfel vă merge bine în compania tineretului, domnule profesor, sînteţi proaspăt ca un trandafiraş. Şi dumneata, dragul meu, ce mai faci? îmi spuse el, renuntînd la tonu-i glumeţ. Nu prea eşti văzut în casa din quai Conţi, frumosul meu tînăr. Şi verişoara dumitale ce mai face? Nu a venit cu dumneata Ne pare rău, căci e încîntătoare. O vom vedea pe verişoara dumitale în seara asta? Oh! e foarte frumoasă. Şi ar fi şi mai frumoasă dacă ar cultiva mai mult arta atît de rară, pe care o posedă în chip firesc, de a se îmbrăca bine." Aici trebuie să spun că domnul de Charlus „poseda", ceea ce făcea din el tocmai contrariul, antipodul meu, darul de a observa minuţios, de a desluşi atît detaliile unei toalete cît şi cele ale unei „pînze". în ceea ce priveşte rochiile şi pălăriile, unele guri rele sau .:numiţi teoreticieni prea absoluţi în opiniile lor vor spune că, în cazul unui bărbat, înclinarea către atracţiile masculine are drept compensaţie gustul înnăscut, studiul, ştiinţa toaletei feminine. Şi, într-adevăr, asta se întîmplă uneori, ca şi cum dacă bărbaţii au acaparat întreaga dorinţă fizică, întreaga tandreţe profundă a unui Charlus, celălalt sex ar fi în schimb gra-tificat cu tot ceea ce înseamnă gust „platonic" (adjectiv foarte impropriu), sau, pe scurt, cu tot ceea ce înseamnă gust, cu cele ai savante şi mai sigure rafinamente. în privinţa asta domnul de Charlus ar fi meritat porecla pe care a primit-o mai tîrziu: Xroitoreasa". Dar gustul său, spiritul său de observaţie se extin-eau asupra multor altor lucruri. S-a văzut, în seara cînd m-am să-l întîlnesc după o cină la ducesa de Guermantes120, că eu >bservasem existenţa capodoperelor pe care le avea în Iota sa decît pe măsură ce mi le arătase el însuşi. Recunoştea pe dată lucruri cărora nimeni nu le-ar fi dat vreo atenţie, şi asta 1

operele de artă cît şi în mîncărurile de la un dineuPicturăi °'irn S' 'n tOt ceea ce Poate fi subînţeles ca existînd între bucătărie). Am regretat

totdeauna că domnul de

181■ostul, poate că, datorită demonului care ne contrariază adesea destinele, ar fi scris doar nişte fade romane foiletoane, nişte inutile povestiri de călătorii şi de aventuri.

„Da, ştie să se îmbrace, continuă domnul de Charlus vorbind despre Albertine. Singura mea îndoială este dacă se îmbracă în conformitate cu frumuseţea ei specială, şi de altfel poate ca sînt şi eu răspunzător de asta, căci nu i-am dat sfaturi îndeajuns de bine gîndite. Ceea ce i-am spus adeseori mergînd la La Raspeliere, lucru care era poate dictat mai curînd - şi îmi pare rău - de caracteristica ţinutului, de apropierea plajei, decît de caracteristica individuală a tipului pe care-l reprezintă verişoara dumitale, a făcut-o să adopte cam mult genul uşor. Recunosc că am văzut-o purtînd nişte foarte frumoase rochii de muselină, nişte îneîntătoare eşarfe de voal, o tocă roz cu o mică pană roz care i se potrivea destul de bine. Dar cred că frumuseţea ei, care este reală şi masivă, cere mai mult decît nişte cîrpe frumoase. Oare toca se potriveşte părului ei atît de bogat şi oare n-ar fi mai bine pusă în valoare de un kakoşnik121? Puţine sînt femeile cărora le stau bine rochiile în stil vechi, care le dau o înfăţişare teatrală. Dar frumuseţea acestei fete, care este deja femeie, face excepţie şi ar merita să fie pusă în valoare de o rochie de catifea de Genova (m-am gîndit pe dată la Elstir şi la rochiile lui Fortuny), pe care nu m-aş teme să o încarc cu incrustaţii sau cu minunate pietre semipreţioase demodate (este cel mai frumos elogiu ce li se poate face), ca peridotul, marcasita şi incomparabilul labrador. De altfel, ea însăşi pare a avea instinctul contraponderii pe care o cere o frumuseţe cam greoaie. Aminteşte-ţi cum, pentru a merge să cineze la La Raspeliere, îşi luase cu ea toate acele frumoase cutii şi în care, cînd va fi măritată, îşi va putea pune nu numai pudra albă sau fardul carmin, ci - într-o casetă de lapis-lazuli de o nuanţă nu foarte indigo - perlele şi rubinele, veritabile, cred, căci ea se poate căsători cu un bărbat bogat."

via te uită, baroane", îl întrerupse Brichot, temîndu-se că-este ultime cuvinte mă făceau să sufăr, căci el se îndoia întru-wtva de puritatea relaţiilor mele şi de autenticitatea faptului că

''benine îmi era verişoara, „văd că te interesează domnişoarele!-• i .> ^a* k'ne ti~'dl tme §ura m ^ata acestuJ copil, neferi-

ule , ricana domnul de Charlus punîndu-şi - cu un gest prin- ii impunea lui Brichot să tacă - mîna pe umărul meu.

»; ' . am deranjat, părea că vă amuzaţi ca două fete nebuna-H nu aveaţi nevoie de o bunică bătrînă ca mine care să vă

183

Iaici principiiJc directoare care-i călăuzeau în Franţa. Şi totuşirevoluţia lăuntrică a unui spirit, ignorant la începutul anomalieipe care o purta în sine, apoi înspăimîntat în fata ei după ce arecunoscut-o, şi, în slîrşit, familiarizîndu-se cu ea pînă la a nu-şimai da seama că nu putea, fără să se pună în pericol să le mărturisească celorlalţi ceea ce ajunsese în cele din urmă să-şimărturisească sieşi fără ruşine, izbutise să-1 desprindă pe domnul de Charlus de ultimele constrîngeri sociale mai bine decît

timpul petrecut în casa familiei Verdurin. într-adevăr, nici unexil la P°^ Sud sau pe vîrful lui Mont-Blanc nu ne poateîndepărta atît de mult de ceilalţi ca o şedere prelungită într-unviciu lăuntric, adică într-o gîndire diferită de a lor. Viciu (aşa îlcalifica odinioară domnul de Charlus) căruia baronul îi dădeaacum chipul jovial al unui simplu defect, foarte răspîndit, maicurînd simpatic şi aproape amuzant, precum lenea, distracţia saulăcomia. Simţind curiozitatea pe care le stîrnea un personaj cu oparticularitate ca a sa, domnul de Charlus simţea o anumităplăcere satisfăcînd-o, afîtînd-o, întretinînd-o. Aşa cum cutarepublicist evreu se face zilnic campionul catolicismului, probabilnu cu speranţa de a fi luat în serios, ci pentru a nu-i decepţionaîn aşteptarea lor pe glumeţii binevoitori, domnul de Charlus veştejea cu umor relele moravuri, în micul clan, aşa cum s-ar 11 prefăcut că vorbeşte englezeşte sau l-ar fi imitat pe Mounet-Sully123,fără a mai aştepta să fie rugat, şi pentru a-şi plăti tacîmul cugratie, exercitînd în societate un talent de amator; astfel îneîtdomnul de Charlus îl ameninţa pe Brichot că-J va denunţa laSorbona că se plimbă acum cu bărbaţi tineri, în acelaşi mod încare ziaristul circumcis vorbeşte tot timpul de „fiica cea maimare a Bisericii" şi de „sfînta inimă a lui Isus", adică fără nici ourmă de ipocrizie, dar cu o nuanţă de cabotinaj. Ba ar fiinteresant să căutăm explicaţia nu numai a schimbării cuvintelornsele, atît de diferite de cele pe care şi le îngăduia odihnioară,r Şi a schimbării survenite în intonaţii, gesturi, care, atît unele- Şi celelalte, semănau în chip ciudat acum cu ceea ce domnulCharlus condamna cu cea mai mare asprime odinioară; el°tea acum, fără să vrea aproape, micile strigăte - în cazul lui'voluntare - dar cu atît mai profunde - pe care şi le aruncăaltuia, în mod voluntar, invertitii care se cheamă, spu-l|-si „draga mea"; ca şi cum acest „răsfăţ" voit, pe careera * Charlus îl contracarase vreme atît de îndelungată, nucar ")

ltr~a<Jev^r decît o genială şi fidelă imitaţie a manierelor pe e capătă cei ca Charlus, cînd au ajuns la o anumită fază a

185diferenţă dintre aceste două fapte este că unul e mincinos şi -elălalt adevărat, dar unul este şi la fel de inocent, sau, dacă preferăm, şi la fel de vinovat. De aceea nu am înţeles de ce amanta (aici domnul de Charlus) alege totdeauna fapta mincinoasă, dacă nu am şti că aceste răspunsuri sînt determinate fără ştirea persoanei care le dă de un număr de factori ce pare atît de disproporţionat cu lipsa de însemnătate a faptului îneît te scuzi că vorbeşti despre el. Dar pentru un fizician locul pe care îl ocupă pînă şi cea mai mică bucată de soc se explică prin acţiunea, conflictul sau echilibrul unor legi ale atracţiei şi ale respingerii care guvernează lumi mult mai mari124. Să nu menţionăm aici, decît pentru a le aminti în treacăt, dorinţa de a părea firesc şi îndrăzneţ, gestul instinctiv de a ascunde o întîl-nire secretă, un amestec de pudoare şi de ostentaţie, nevoia de a mărturisi ceea ce îţi este atît de plăcut şi de a arăta că eşti iubit, o înţelegere a ceea ce ştie sau presupune - şi nu spune -interlocutorul, înţelegere care, mergînd dincolo sau dincoace de a sa, îl face cînd să supraestimeze, cînd să subestimeze, dorinţa involuntară de a se juca cu focul şi voinţa de a face sacrificiul cerut de ea. Tot atîtea legi diferite, acţionînd în sens contrariu, dictează răspunsurile mai generale cu privire la inocenţă, „platonism", sau dimpotrivă realitate carnală, relaţii pe care le ai cu persoana despre care spui că ai văzut-o în acea dimineaţă cînd de fapt ai văzut-o ieri seara. Totuşi, în chip general, să spunem că domnul de Charlus, în ciuda agravării răului de care suferea, şi care îl împingea întruna să dezvăluie, să insinueze, uneori pur şi simplu să inventeze detalii

compromiţătoare, căuta în acea perioadă a vieţii sale să afirme că Charlie nu era în acelaşi fel bărbat ca el, Charlus, şi că între ei nu exista decît prietenie. Asta nu-1 împiedica (şi deşi era poate adevărat) ca uneori să se contrazică (ca în privinţa orei la care îl văzuse ultima dată), fie că spunea atunci, uitîndu-şi de sine, adevărul, e că rostea o minciună, pentru a se lăuda, sau din sentimen-wsm, sau găsind că e spiritual să-şi deruteze interlocutorul. "9t'ti că este pentru mine, continuă baronul, un prieten mai tînăr M drag, pentru care am cea mai mare afecţiune, şi sînt sigur (se Joia aşadar dacă simţea nevoia să spună că e sigur?) că şi el e pentru mine, dar între noi nu există nimic altceva, nu acel cru oricum, înţelegeţi bine ce vreau să spun, nu acel lucru, j^f baronul în chip atît de firesc îneît s-ar fi spus că vorbea Pre o femeie. Da. a venit azi-dimineaţă să mă trezească Ştie u$i că detest să fiu văzut culcat. Vouă nu vă displace asta?

187i pjnă atunci, ci o imensă parte din planetă, alcătuită atît din femei cît şi din

bărbaţi, din bărbaţi cărora le plăceau nu numai bărbaţii, dar şi femeile, iar baronul, confruntat cu noua semnificaţie a unei expresii care îi era atît de familiară, se simţea torturat de o nelinişte nu numai a inteligenţei, dar şi a inimii, în fata acestui dublu mister unde îşi găseau locul atît gelozia lui sporită cît şi brusca insuficienţă a unei definiţii.Domnul de Charlus fusese toată viaţa lui doar un amator. Asta înseamnă că

incidente de acest gen nu-i puteau fi de nici un folos. El devia impresia chinuitoare pe care i-o trezeau, în scene violente în cursul cărora ştia să fie

elocvent, sau în intrigi viclene. Dar pentru o fiinţă de valoarea lui Bergotte, de exemplu, ele ar fi putut fi preţioase. Ba chiar poate asta explică în parte (de vreme ce noi acţionăm orbeşte, dar alegînd precum animalele planta care ne este prielnică) de ce fiinţe ca Bergotte trăiesc în general în compania unor

persoane mediocre, false şi rele. Frumuseţea acestora îi este de ajuns imaginaţiei scriitorului, îi exaltă bunătatea, dar nu transformă întru nimic

firea femeii de lîngă el, a cărei viaţă situată la mii de metri dedesubt, ale cărei relaţii neverosimile, ale cărei minciuni ce întrec orice închipuire şi care merg mai ales într-o direcţie la care nu te-ai fi putut gîndi, apar din cînd în cînd

ca nişte străfulgerări. Minciuna, minciuna perfectă, despre oameni pe care îi cunoaştem, despre relaţiile pe care le-am avut cu ei, despre mobilul

nostru în cutare acţiune, formulat de noi într-un mod cu totul diferit, minciuna cu privire la ceea ce noi sîntem, la ceea ce noi iubim, la ceea ce noi simţim faţă de fiinţa

care ne iubeşte şi care crede că ne-a modelat făcîndu-ne asemenea ei pentru că ne îmbrăţişează toată ziua, minciuna aceasta este unul dintre puţi-

nele lucruri din lume care ne poate deschide perspective asupra noului, asupra necunoscutului, poate deschide în noi simţuri dormite pentru contemplarea unor

universuri pe care altminteri nu le-am fi cunoscut niciodată. Trebuie să spunem, în legătură 1 domnul de Charlus, că dacă a fost uluit aflînd despre Morel ţele

lucruri pe care acesta i le ascunsese cu grijă, a greşit agind de aici concluzia că este o eroare să te împrieteneşti cu nenii din popor şi că revelaţii atît de dureroase1^7 (cea care îl cuse cel mai mult să sufere fusese legată de o călătorie pe e Morel o făcuse cu Lea în timp ce îi spusese domnului de lUs că

în acea perioadă studiază muzica în Germania. Pen-a-şi construi minciuna, se slujise de persoane binevoitoare, 1 k trimisese scrisorile în Germania, de unde îi

erau

I189

care, din interes, binevoiesc să răspundă iubirii unor Charlus, le spun că ?,fustangiii" nu le inspiră decît dezgust, aşa cum i-ar spune medicului că nu beau niciodată alcool şi că nu le place decît apa de izvor. Dar în privinţa asta domnul de Charlus se îndepărta puţin de la regula obişnuită. Admirîndu-1 pe Morel în toate privinţele, succesele lui la femei, netrezindu-i gelozia, îi pricinuiau aceeaşi bucurie ca şi succesele lui la concerte sau la o partidă de ecarte. „Dar, dragul meu, le dă gata pe femei", spunea el ca şi cum ar fi făcut o revelaţie scandaloasă, poate cu invidie, dar mai ales cu admiraţie. „Este extraordinar, adăuga el. Pretutindeni, tîrfele cele mai celebre îl sorb din ochi. Este pretu-tindeni remarcat, atît în metrou cît şi la teatru. E de-a dreptul supărător! Nu pot merge cu el la restaurant fără să nu mă pomenesc că chelnerul îi aduce bileţele de amor de la cel puţin trei femei. Şi totdeauna de la femei frumoase. De altfel, nu-i nimic extraordinar în asta. Mă uitam ieri la el, le înţeleg, s-a făcut atît de frumos, seamănă cu un personaj din tablourile lui Bronzino129, e cu adevărat minunat" Domnului de Charlus îi plăcea să arate că îl iubeşte pe Morel, şi să-i convingă pe ceilalţi, poate chiar să se convingă şi pe sine, că era iubit de acesta. Voia să-1 aibă tot timpul lîngă el, parcă spre a-şi satisface amorul propriu, şi în ciuda prejudiciilor pe care tînărul putea să le aducă situaţiei mondene a baronului. Căci (şi e un caz frecvent printre bărbaţii bine situaţi şi snobi, care din vanitate îşi rup toate relaţiile pentru că sînt văzuţi pretutindeni cu o metresă, demimondenă sau vreo doamnă cu apucături cam deocheate, pe care nimeni nu o primeşte în casă, şi cu care totuşi li se pare măgulitor să fie împreună) el ajunsese în acel punct în care amorul propriu perseverează neobosit spre a distruge scopurile pe care le-a atins, fie că, sub influenţa iubirii, găseşti că relaţiile ostentative cu persoana iubită au un prestigiu pe care numai tu îl

'Z1> fie că, datorită slăbirii ambiţiilor mondene împlinite şi 'Olului tot mai mare al curiozităţilor ancilare, cu atît mai

sorbante cu cît erau mai platonice, acestea nu au atins numai,r au şi depăşit nivelul unde cu greu se menţineau celelalte.

Cît priveşte ceilalţi tineri, domnul de Charlus găsea că" istenţa lui Morel nu era un obstacol în calea înclinaţiei sale

u e<> şi că însăşi reputaţia sa strălucită de violonist sau°netatea sa, care acum lua naştere, de compozitor şi de

Dac" ~ ar Putea m anumite cazuri să fie o momeală pentru ei.plac " Cra Prezentat baronului un tînăr compozitor cu înfăţişare

1 a> el căuta un prilej să se arate agreabil noului venit ape-

191an <je difuzare. înţelegeţi ce vreau să spun, am invitat-o de ■xemplu pe

cumnata mea Oriane; nu-i sigur că vine, dar e sigur •ă dacă vine, nu va înţelege absolut nimic. Dar nu i se cere să "nt'eleagâ, ceea ce este peste puterile ei, ci să vorbească, ceea ce i se potriveşte pe deplin şi ca chiar o face. în consecinţă: încă de mîine, în locul tăcerii negustoresei de mărunţişuri şi a băcanului, în salonul Mortemart va avea loc o conversaţie însufleţită, Oriane povestind că a ascultat lucruri minunate, că un anume Morel etc, ceea ce va stîrni furia indescriptibilă a persoanelor care nu au fost invitate şi care vor spune: «Palamede a socotit că nu eram vrednici să fim invitaţi; de altfel, cine sînt cei la care avea loc concertul?», replică Ia fel de utilă ca şi laudele Orianei, pentru că numele de Morel va reveni tot timpul şi se va grava în memorie ca o lecţie pe care o reciteşti de zece ori la rînd. Toate acestea alcătuiesc o înlănţuire de împrejurări care-şi poate avea preţul său pentru artist, pentru stăpîna casei, servind într-un anume fel de megafon unei manifestări care va fi astfel

adusă la cunoştinţă unui public îndepărtat. Cu adevărat merită osteneala. Veţi vedea ce progrese a făcut. Şi de altfel i-au descoperit un nou talent, dragul meu, scrie ca un înger. Ca un înger, aşa cum îţi spun.

II cunoaşteţi pe Bergotte, m-am gîndit că ai fi putut, împros-pătîndu-i memoria cu privire la prozele acestui tinerel, să colaborezi cu mine, să mă ajuţi să creez o înlănţuire de împrejurări capabile să favorizeze un dublu talent, de muzician şi de scriitor care poate într-o bună zi dobîndi prestigiul talentului lui Berlioz. Cam asta ar trebui să i se spună lui Bergotte. Ştiţi, oamenii iluştri se gîndesc adeseori la altceva, ei sînt adulaţi, nu-i interesează decît propria persoană. Dar Bergotte, care are cuievărat un comportament simplu şi serviabil, publică probabil m Le Gaulois, sau

nu ştiu unde, acele mici cronici, de umorist şi2 muzician, care sînt cu adevărat foarte frumoase, şi aş fi

arte mulţumit dacă Charlie ar adăuga viorii sale asemeneababă nepreţuită. Ştiu că exagerez cînd e vorba de el, ca toate

tnnele mame cam ramolite ce bîntuie pe la Conservator. Cum,ragul meu, nu ştiai? înseamnă că nu-mi cunoşti latura naivă.

1 pierd ore întregi pe la uşa juriilor care examinează. Mă'■* cum nu se poate mai bine. Iar Bergotte m-a asigurat că era

muir Văm foarte binc'" Domnul de cl™rlus> care-1 cunoştea deMo S| V5cme Prm Swann, îi vizitase şi îi ceruse să obţină ca

' rfa -Cr'e într~un z'ar un rel de cronici umoristice şi muzi-ucindu-se Ia el, domnul de Charlus se simţea oarecum

193j venin amar din gura lui, al cărui belşug, cînd era mînios, îi ■olora obrajii

într-un fel care te făcea să crezi că e bolnav dein

Vr^ ţizibilă. „Ce ai? îmi spuse baronul, eşti verde la faţă; haide să

«ii ti s-a făcut frig şi ai o mină proastă." Nu era prima meannin^T Cu Privire la virtutea Albertinei pe care cuvintele dom-

suflet i s ° treziseră în mine. Multe altele pătrunseseră înmeu; la fiecare nouă bănuială crezi că s-a umplut

195Mult aş fi vrut să vină în seara asta, căci l-ar fi auzit pe fharlie cîntînd piesele pe care le cîntă cu adevărat cel mai bine. Dar nu iese din casă, cred, nu vrea să mai fie plictisit în vreun fel şi are dreptate. Dar pe tine, frumosul meu tînăr, nu te mai vede nimeni în casa Conţi. N-aş spune că te duci prea des pe acolo!" I-am spus că ieşeam mai ales împreună cu verişoara rnea. „Ia te uită! Iese cu verişoara lui, cît e de neprihănit!" îi zise domnul de Charlus lui BrichoL Şi, adresîndu-mi-se din nou: Dar nu-ţi cerem socoteală cu privire la ceea ce faci, cooopilul meu. Eşti liber să faci tot ceea ce te amuză. Ne pare rău doar că nu participăm şi noi. De altfel, ai gust, verişoara ta e fermecătoare, întreabă-1 pe Brichot, la Douville nu avea ochi decît pentru ea. Vom regreta în seara asta că nu e cu noi. Dar poate că ai făcut bine că nu ai adus-o. Muzica lui Vinteuil e admirabilă. Dar am aflat azi-dimineaţă de la Charlie că urma să vină fiica autorului şi prietena ei, două persoane care au o reputaţie oribilă. Pentru o fată e totdeauna neplăcut. Ba chiar asta mă cam deranjează în legătură cu invitaţii mei. Dar cum au aproape cu toţii vîrsta canonică, lucrul nu mai are importanţă pentru ei. Ele vor fi aici, dacă nu cumva aceste două domnişoare n-au putut să vină, căci urmau să se afle neapărat toată după-amiaza la o repetiţie pe care doamna Verdurin tocmai a organizat-o şi unde nu-i invitase decît pe cei mai plicticoşi, familia, oamenii care nu trebuiau invitaţi în seara asta Or, adineauri, înainte de cină, Charlie

mi-a spus că cele două domnişoare Vinteuil, a căror venire era absolut sigură, nu sosiseră." In ciuda îngrozitoarei dureri pe care o simţeam apropiind dintr-o dată (aşa cum apropii de efect, unic element cunoscut mai întîi, cauza sa în sfîrşit descoperită), de dorinţa Albertinei de a veni aici, prezenţa unţată (dar pe care eu nu o ştiusem) a domnişoarei Vinteuil şi "ietenei sale, mi-am păstrat libertatea de spirit de a nota că 'mnul de Charlus, care ne spusese, cu cîteva minute în urmă, -a nu-1^ văzuse pe Charlie de azi-dimineaţă, mărturisea impru-^' v^zuse înainte de cină. Dar suferinţa mea devenea C i■ ivinte drăgăstoase nu pe cea pe care o iubeşti, ci pe cei care au pUS în valoare în ochii ei, care au păzit-o de orice ispită - a- te crezi liniştit, şi sînt de ajuns cîteva cuvinte: „Gilberte nu a veni", „domnişoara Vinteuil este invitată"', pentru ca toată fericirea spre care porneai să se prăbuşească, pentru ca soarele să se ascundă, pentru ca roza vînturilor să se rotească şi să se dezlănţuie furtuna lăuntrică, cea căreia într-o bună zi nu-i vei mai putea rezista. în acea zi, în care inima a devenit atît de fraCTilă, prietenii care ne admiră suferă că asemenea nimicnicii, că anumite fiinţe ne pot face rău, ne pot omorî. Dar ce le stă lor în putinţă? Dacă un poet dă să moară de o pneumonie infecţi-oasă, ni-i putem închipui pe prietenii săi explicînd pneumoco-cului ca acest poet are talent şi că ar trebui să-1 lase să se vindece? îndoiala, în măsura în care avea o legătură cu dom-nişoara Vinteuil, nu era cu totul nouă Dar chiar şi aşa, gelozia mea din acea după-amiază, stîrnită de Lea şi de prietenii ei, o aboliseră. După ce primejdia legată de Trocadero fusese îndepărtată, simfiscm, crezusem că am recucerit pentru totdeauna o pace completă. Dar nouă pentru mine era mai ales o anumită plimbare în timpul căreia Andree îmi spusese: „Am fost ba ici, ba colo, şi n-am întîlnit pe nimeni", şi cînd, dimpotrivă, domnişoara Vinteuil îi dăduse în mod evident întîlnire Albertinei la doamna Verdurin. Acum aş fi lăsat-o din toată inima pe Albertine să iasă singură, sa meargă pretutindeni unde va vrea, cu condiţia ca să le pot izola undeva pe domnişoara Vinteuil şi pe prietena ei şi să fiu sigur că Albertine nu le va întîlni. Căci gelozia este în general parţială, cu localizări intermitente, fie că este prelungirea dureroasă a unei anxietăţi provocate cînd de o persoană cînd de o alta, pe care prietena noastră le-ar putea iubi, s de îngustimea gîndirii noastre, care nu poate realiza decît ;ea ce îşi reprezintă şi lasă restul într-o stare vagă din pricina căreia nu poţi suferi prea mult.

ocmai cînd urma să intrăm în curtea imobilului, ne-a ajuns urmă Saniette, care nu ne recunoscuse de îndată. „Vă pri-1 cu atenţie totuşi de cîtva timp, ne

spuse el gîfîind. Aşa-i că '°s că am avut îndoieli?" „Ciudat" i s-ar fi părut o greşea--aci manifesta fafă de formele mai rare ale limbii o exasperară"3

^antate- «Sîntefi totuşi oameni despre care po{i spune ju • a 'e ruşina că-fi sînt

prieteni." Figura lui cenuşie părea a de reflexele plumburii ale unei furtuni. Răsufla întruna "esi chiar în acea vară avea dificultăţi de respiraţie doar ornnul

Verdurin îl „lua la trei păzeşte". „Ştiu că o piesă

197

■ i întindea era unul nou, foarte tînăr. Or, domnul de Charlus o acum, razna, adeseori, după cum se spune, şi nu-şi mai /Td'ea seama ce se poate şi ce nu se poate face în public. Lăuda-|a dorinţă pe care o avea la Balbee să arate că anumite subiecte u-1 înspăimîntau, că nu se teme să declare în legătură cu cineva: E frumos băiatul", să spună, într-un cuvînt, aceleaşi lucruri pe care 'e"ar ^ Putut sPune cineva care nu ar fi fost ca el, el o traducea acum uneori spunînd dimpotrivă lucruri pe care nu le-ar fj putut niciodată spune cineva care nu ar fi fost ca el, lucruri în fata cărora spiritul său rămînea atît de constant fixat îneît uita că ele nu fac parte din preocuparea obişnuită a tuturor. De aceea, nrivindu-1 din nou pe valet, îşi ridică degetul arătător şi-i spuse pe un ton de ameninţare, crezînd că face o glumă bună: „îţi interzic să-mi faci cu ochiul", zise baronul şi, întoreîndu-se către Brichot: „Micuţul ăsta are un chip nostim, cu un nas amuzant"; şi, completîndu-şi gluma, sau cedînd unei dorinţe, el îşi coborî arătătorul, şovăi o

clipă, apoi, nemaiputîndu-se stăpîni, îl împinse cu hotărîre spre valet şi îi atinse vîrful nasului, spunînd: „Ce năsuc!" apoi, urmat de Brichot, de mine şi de Saniette, care ne spuse că prinţesa Sherbatoff murise la ora şase, intră în salon. „Ciudată casă!" îşi spuse valetul, care îşi întrebă camarazii dacă baronul era glumeţ sau într-o ureche. „Se poartă aşa de cînd îl ştiu, îi răspunse majordonul (care îl credea puţin cam «ţicnit», puţin cam «trăşcăliu»), dar este unul dintre prietenii doamnei pe care l-am preţuit totdeauna cel mai mult, e un suflet mare."Chiar atunci ne veni în întîmpinare domnul Verdurin; numai Saniette, fără să se teamă că i se va face frig, căci uşa de Ia intrare se deschidea întruna, aştepta resemnat să i se ia pardesiul. „Ce stai aici ca un cîine bătut? îl întrebă domnul Verdurin. -Aştept ca una din persoanele care supraveghează veşmintele să mi-1 ia pe al meu şi să-mi dea un număr. - Ce tot spui? îl întrebă pe un ton sever domnul Verdurin: «Veşmintele»? Te-ai lolit? Se spune: «hainele». Văd că trebuie să te învăţ din nou ranceza ca pe cei care au avut congestie cerebrală! - Am folo-* forma autentică, şopti Saniette cu o voce întretăiată; abatele Batteux131... - Mă enervezi, strigă domnul Verdurin cu o e teribilă. Ce gîfîi aşa? Ai urcat şase etaje?" Grosolănia omnului Verdurin îi făcu pe servitorii de la vestiar să facă alte să treacă înaintea lui Saniette şi cînd el voi să le dea îi

*iul, îi spuseră: „Aşteptaţi-vă rîndul, domnule, nu fiţi atît grăbit'. „Aşa ordine mai zic şi eu, vă pricepeţi la meseria ' *oarte bine, dragii mei", spuse, cu un surîs de simpatie,

199moaşa ei frunte bombată de atîtea cvartete şi de migrenele

re le urmau, gînduri ce nu erau exclusiv polifonice; şi nemai-îtîndu-se stăpîni, nemaiputîndu-şi aştepta nici măcar o secundăiecţia, se arunca asupra celor doi care îşi vorbeau, îi tîra la oarte şi îi spunea noului venit, arătînd către invitatul fidel: „Nureti 'să veniţi să cinaţi cu el, sîmbătă de exemplu, sau în orice

• veţj dori, vor mai veni şi alţi cîţiva oameni drăguţi? Vă rog sănu vorbiţi prea tare, nu am de gînd să chem toată gloata asta"(termenul de gloată desemnînd timp de cinci minute micul cerc,

dispreţuit pentru moment în favoarea noului venit, în care sepuneau atîtea speranţe).

Dar această nevoie de a se pasiona, de a stabili totodată apropieri între persoane, îşi avea şi opusul ei. Asiduitatea cu care invitaţii veneau în fiecare miercuri trezea în soţii Verdurin o dispoziţie contrarie: era dorinţa de a-i face

pe invitaţi să se certe, de a-i îndepărta. Această dorinţă fusese sporită, devenind aproape furioasă, de lunile petrecute la La Raspeliere, unde se

vedeau cu toţii de dimineaţa pînă seara. Domnul Verdurin se străduia să surprindă pe cineva greşind, să întindă pînze în care să cadă vreo muscă

nevinovată pe care să i-o dea drept pradă soţiei lui, păienjeniţa. în lipsă de greşeli, erau inventate situaţii ridicole. De îndată ce un fidel ieşea din casă o

jumătate de oră, el era batjocorit în faţa celorlalţi, care se prefăceau surprinşi că nu observaseră că are totdeauna dinţii foarte murdari sau, dimpotrivă, că

îi freca de douăzeci de ori pe zi cu periuţa, ca un maniac. Dacă cineva îşi îngăduia să deschidă fereastra, această lipsă de educaţie îi făcea pe patron şi pe patroană să schimbe între ei o privire revoltată. După o clipă, doamna

Verdurin cerea i şal, ceea ce îi dădea domnului Verdurin pretextul de a spune, urios: „Nu, o să închid fereastra, mă întreb cine şi-a îngăduit să leschidă", în

faţa vinovatului care se înroşea pînă la urechi. Ţi e reproşa indirect cantitatea de vin pe care o băuseşi. „Nu-ţi * rău? Doar un muncitor s-ar simţi bine bînd

atîta" Plimbă-făcute împreună de doi fideli care nu ceruseră în prealabil •oarea Patroanei aveau drept consecinţă nesfirşite comenta-oricît de

nevinovate ar fi fost aceste plimbări. Cele pe care le a domnul de Charlus împreună cu Morel nu erau nevino-Joar faptul că baronul nu locuia la La

Raspeliere (din vieţii de garnizoană dusă de Morel) a întîrziat momentulaţietate, dezgust, vomă. Momentul acesta era totuşi pe cale L a veni.

201consulte înainte de a se căsători, spuse el, există o igienă aşa cum există şi una fiziologică, şi poate că eu sînt jngurul doctor în materie. Cazul lui Saintine nu suscita nici o l'scuţie, era limpede că făcînd căsătoria pe care a făcut-o, îşi lua - eîrcă o povară, şi îşi rata orice şansă. Viaţa lui socială era distrusă. I-aş fi explicat asta şi el m-ar fi înţeles, căci este

tejj

cent. Invers, exista o anumită

persoană care avea tot ce trebuia pentru a deţine o situaţie înaltă, dominantă, universală; numai că lanţuri teribile o ţineau legată de pămînL Am ajutat-o, pe de o parte exercitînd presiuni, pe de alta silind-o de-a dreptul, să rupă lanţurile, şi acum şi-a cucerit, cu o bucurie triumfătoare, libertatea, libertatea atotputernică pe care mi-o datorează A fost poate nevoie de puţină voinţă, dar ce răsplată a primit! Cînd ştii să mă asculţi, eşti astfel tu însuţi făuritorul propriului tău destin." Era mai mult decît evident că domnul de Charlus nu ştiuse să fie stăpîn pe destinul său; a făptui este altceva decît a vorbi, chiar cu elocinţă, şi decît a gîndi, chiar cu ingeniozitate. „Eu, sînt un filosof care asistă cu mare curiozitate la reacţiile sociale pe care le-am trezit, dar care nu dă nici un ajutor. De aceea am continuat să-1 frecventez pe Saintine, care a avut totdeauna pentru mine respectul plin de căldură ce mi se cuvenea Ba chiar am cinat la el în noua lui locuinţă, unde te plictiseşti acum tot atît în mijlocul celui mai mare lux pe cît te amuzai odinioară cînd, trăgînd mîţa de coadă, aduna cea mai strălucită societate într-o mică încăpere de la masardă Pod aşadar să-1 inviţi, sînt de acord. Dar opun un veto categoric la toate celelalte nume pe care mi le propui. Şi o să-mi mulţumiţi, căci sînt expert nu numai în căsătorii, ci şi în materie de invitaţii la o petrecere. Ştiu personalităţile care înalţă o întrunire, îi dau avînt, strălucire; şi ştiu şi numele care te aruncă la pămînt, care te fac să cazi pentru totdeauna" Excluderile acestea •ronunfate de domnul de Charlus nu se întemeiau întotdeauna pe sentimentele unui ţicnit sau pe rafinamentele unui artist, ci pe demînarea unui actor. Cînd spunea un cuplet cu totul reuşit espre cineva, despre ceva, dorea să-1 audă cît mai multe persoane putinţă, dar nu admitea, în a doua serie de invitaţi, invitaţi din irna serie, care ar fi putut constata că acest cuplet rămăsese >chimbaL îşi alcătuia o nouă sală, tocmai pentru că nu îşi reîn-a aiişul, şi cînd avea succes într-o conversaţie, ar fi organizat la e turnee şi ar fi dat reprezentaţii în provincie. Oricare ar fi leza CaUZele acestor excluderi, cele ale domnului de Charlus nu o 1 numai pe doamna Verdurin, care se simţea atinsă în auto-a e ' de Patroană, ci ele îi pricinuiau şi un mare neajuns

203ese nedemnă de o asemenea favoare? Contesa însăşi a declarat tdeauna că nu a izbutit niciodată să afle. Fapt este că fie şi numai îmele ei îi stîrnea baronului cea mai violentă mînie, făcîndu-1 să oştească filipicele cele mai elocvente, dar şi cele

mai teribile. Doam-a Verdurin, faţă de care doamna Mole fusese foarte amabilă, şi -are după cum se va vedea, îşi punea mari speranţe în ea, bucu-îndu-se

dinainte la gîndul că contesa va întîlni la ea persoanele cele'mai nobile, după cum spunea Patroana, „din Franţa şi din Navara", opiise pe dată să fie invitată „doamna

de Mole". „Dumnezeule Doamne, fiecare cu gustul lui, îi răspunsese domnul de Charlus, şi daca vă place, doamnă, să staţi de vorbă cu doamna Pipelet134, cu doamna

Gibout şi cu doamna Joseph Prudhomme135, foarte bine dar în cazul ăsta la serata asta eu nu voi fi de feţă. Văd încă de la primele cuvinte că nu vorbim aceeaşi Ijmbă, de vreme ce eu vorbesc de nume din aristocraţie şi dumneavoastră îmi

citaţi cel mai obscur dintre numele celor din tagma justiţiei, oameni de rînd, vicleni, bîrfitori, răufăcători, nişte femei de nimic care se cred protectoare ale

artelor pentru că imită cu chiu cu vai manierele cumnatei mele Guermant.es, aşa cum gaiţa crede că imită păunul. Adaug că ar fi un fel de indecenţă să introduc într-o

petrecere pe care vreau să o dau la doamna Verdurin o persoană pe care am eliminat-o cu bună ştiinţă din preajma mea, o dobitoacă născută dintr-o familie

de rînd, lipsită de loialitate şi de inteligenţă şi care are nebunia să creadă că e capabilă să joace rolul unor ducese de Guermantes şi unor prinţese de

Guermantes, cumul care în sine este o prostie, de vreme ce ducesa de Guermantes şi prinţesa de Guermantes sînt tot ce poate fi mai opus. E ca şi

cum cineva ar pretinde să fie în acelaşi timp Reichenberg şi Sarah Bernhardt136. Oricum, chiar dacă nu ar fi contradictoriu, ar fi cu totul ridicol E dreptul meu să

pot surîde uneori văzînd exagerările uneia şi să mă întristez constatînd limitele celeilalte. Dar această broscuţă burghezi care voia să se umfle pentru a ajunge asemenea celor două mari oamne, care oricum lasă întotdeauna să se vadă

incomparabila stincţie a rasei, este, cum se spune, cu adevărat vrednică de tot nsul. O Mole! Iată un nume pe care nu trebuie să-1 mai pronunţi, minteri nu-mi

rămîne decît să plec", adăugă el cu un surîs, pe ( unui medic care, vrînd binele bolnavului chiar împotriva '"iţei acestuia, înţelege să refuze colaborarea cu un homeopat, 11 este impusă Pe de altă parte, anumite persoane considerate ■ ' neînsemnate de către domnul de Charlus, puteau să fie aşa *j el, dar nu şi

pentru doamna Verdurin. Domnul de Charlus, înălţimea titlului său de nobleţe, se putea lipsi de oamenii cei

205pasiuni politice care, nemaifiind întrutotul calchiate după cele ! -p le-au precedat,

reabilitează o parte dintre cei excluşi, cauza -lusivismului schimbîndu-se. Monarhiştii nu s-au mai preocupat ■ timpul afacerii Dreyfus de faptul că cineva fusese republican, ba '■hiar radical, sau anticlerical, dacă era antisemit şi naţionalist Dacă vreodată ar izbucni un război, patriotismul ar lua o altă formă, şi nimeni n-ar încerca să afle despre un scriitor şovin dacă , fost sau nu partizan al lui Dreyfus. Astfel încît, cu prilejul fiecărei crize politice, al fiecărei reînnori artistice, doamna Verdurin smulsese treptat, precum pasărea care îşi face cuibul, firicelele succesive, provizoriu neutilizabile, a ceea ce avea să fie într-o bună zi salonul său. Afacerea Dreyfus trecuse, dar îi rămînea Anatole France139. Forţa doamnei Verdurin consta în iubirea ei sinceră pentru artă, în strădania pe care şi-o dădea pentru fidelii salonului său, în minunatele dineuri pe care Ii le oferea doar lor, ftră a mai invita şi persoane din societatea înaltă. Fiecare dintre ei era tratat în salonul său aşa cum fusese tratat Bergotte în cel al doamnei Swann. Cînd un invitat de acest gen devine într-o bună zi un bărbat ilustru şi cînd lumea bună doreşte să vină să-1 vadă, prezenţa sa în salonul unei doamne Verdurin nu are nimic din latura factice, sofisticată, semănînd cu felurile de mîncare pregătite pentru un banchet oficial de Potel şi Chabot140, ci seamănă cu o minunată masă obişnuită ce ar fi fost la fel de perfectă şi într-o zi cînd nu ar fi fost invitaţi decît fidelii salonului. In salonul doamnei Verdurin trupa de actori era desăvîrşită, antrenată, repertoriul era de prim ordin, lipsea doar publicul. Şi de cînd gustul acestuia abandona arta rezonabilă şi franceză a unui Bergotte şi se înflăcăra mai ales pentru muzici exotice, doamna Verdurin, care era un fel e corespondent la Paris al tuturor artiştilor străini, avea să joace curind rolul de zînă bună, bătrînă, dar atotputernică, pentru dansa-'» ruşi, alături de încîntătoarea prinţesă Yourbeletieff141. Această cinţătoare invazie, împotriva seducţiilor căreia nu protestară decît

i' lipsiţi de gust, stîrni la Paris, după cum se ştie, o curiozitate Wă mai puţin înverşunată, mai pur estetică, dar poate la fel de ilacărată ca şi afacerea Dreyfus. Şi în privinţa aceasta, dar pentru

u totul alt rezultat monden, doamna Verdurin avea să se afle în'ele rînduri. Aşa cum fusese văzută alături de doamna Zola, la aci ' 'a şec*intele

Curţii cu juri, cînd noua mulţime, cea careffla baletele ruseşti, se grăbi să vină la Operă, împodobită cuintj.te ne5"noscute, doamna Verdurin putea fi văzută totdeauna

wjă centrală, alături de prinţesa Yourbeletieff. Şi aşa cumemoţiile de la Palatul de Justiţie, fuseseră seara la doamna

207• vitate de baron. Era decepţionată şi furioasă din cauza interdic-•i pronunţate

de acesta. Mai rămînea de ştiut dacă serata, în ceste condiţii, va însemna pentru ea un cîştig sau o pierdere. Pierderea nu ar fi fost prea gravă dacă cel puţin invitatele domnului de Charlus ar fi venit însufleţite de sentimente atît de căl-iuroase faţă de doamna Verdurin încît ele ar fi devenit prietenele sale în viitor. în acest caz, lucrurile nu ar fi fost rele decît în parte şi. nu peste multă vreme, cele două jumătăţi ale lumii aristocratice pe care baronul voise să le ţină izolate, vor fi reunite, chiar dacă ar fi trebuit ca în acea seară el să nu vină. Doamna Verdurin le aştepta, aşadar, pe invitatele baronului cu o anumită emoţie. Ea urma să ştie curînd starea de spirit în care veneau, precum şi relaţiile pe care Patroana putea spera să le aibă cu ele. Pînă atunci, doamna Verdurin se consulta cu fidelii, dar, cînd îl văzu pe Charlus intrînd împreună cu Brichot şi cu mine, se opri brusc.

Spre marea noastră uimire, cînd Brichot îi spuse cît era de trist aflînd că marea ei prietenă se simţea atît de rău, doamna Verdurin îi răspunse:

„Ascultă, sînt obligată să-ţi mărturisesc că nu simt nici o tristeţe. De ce să ne prefacem că simţim ceea ce nu simţim?" Fără îndoială, ea vorbea astfel dintr-

o lipsă de energie, pentru că era obosită la ideea că trebuia să se prefacă a avea o figură tristă pe timpul întregii recepţii, din orgoliu, pentru a nu părea că

încearcă să se scuze că nu a decomandat-o, dintr-un respect omenesc şi fiindcă era abilă, căci lipsa de tristeţe de care dădea dovadă era mai onorabilă dacă urma să fie atribuită unei antipatii speciale, dintr-o dată dezvăluită, faţă de prinţesă, decît unei insensibilităţi universale, şi pentru că nu puteai să nu

fii dezarmat de o sinceritate pe care nu aveai cum să o pui la îndoială: dacă doamna Verdurin nu ar fi fost cu adevărat indiferentă faţă de moartea prinţesei, în

cazul că ar fi fost, pentru a explica faptul că primeşte oaspeţi, nu s-ar fi acuzat de o greşea-ă mult mai gravă? Se uita faptul că doamna Verdurin ar

fi rnarturisit, odată cu tristeţea sa, că nu a avut curajul de a renunţa o plăcere; or, duritatea prietenei era ceva mai şocant, mai 'moral, dar mai puţin

umilitor, şi de aceea mai uşor de mărtu-sit, decît frivolitatea amfitrioanei. Cînd e vorba de crimă, acolo !de există o primejdie pentru cel vinovat, mărturisirile sînt ictate de interes. în cazul greşelilor ce nu vor fi sancţionate, :tează amorul

propriu. De altfel, fie că găsind neîndoielnic lrte uzat pretextul oamenilor care, pentru a nu lăsa supărările ' întrerupă viaţa de plăceri, repetă

întruna că li se pare za-

209va da o petrecere . „Sînt foarte mulţumit că serata nu a fost decomandată, din cauza invitaţilor mei", spuse domnul CharJus, •are nu îşi dădu seama că, vorbind astfel, o jignea pe doamna Verdurin. Eram totodată izbit, ca şi fiecare persoană care s-a nropiat în acea seară de doamna Verdurin, de un miros

destul » neplăcut, de gomenol. Iată despre ce e vorba. Se ştie că doamna Verdurin nu-şi exprima niciodată emoţiile artistice în mod moral, ci într-un

mod fizic, pentru ca ele să pară mai inevitabile şi mai adînci. Or, dacă i se vorbea despre muzica lui Vinteuil, preferata ei, rămînea indiferentă, ca şi

cum nu s-ar fi aşteptat să-i dea vreo emoţie. Dar după cîteva minute în care avusese o privire imobilă, aproape distrată, ea îţi răspundea pe un ton precis,

practic, aproape nepoliticos, ca şi cum ţi-ar fi spus: „Mi-ar fi indiferent că fumezi, dar e din cauza covorului, este foarte frumos, lucru care m-ar lăsa şi el indiferentă, dar ia foc foarte repede, mi-e foarte frică de foc şi nu aş vrea să

ardeţi cu toţii aici la mine, din cauza unui muc de ţigară aprins pe care l-ai aruncat pe jos." Tot aşa stăteau lucrurile şi în legătură cu Vinteuil. Dacă se

vorbea despre el, ea nu-şi arăta admiraţia, dar după o clipă îşi exprima pe un ton rece regretul că era cîntat în acea seară: „Nu am nimic împotriva lui

Vinteuil; după părerea mea, este cel mai mare muzician al secolului, numai că nu pot asculta o asemenea muzică fără să plîng întruna (ea nu spunea „să

plîng" pe un ton patetic, ar fi spus pe un ton la fel de natural „să dorm", unele guri rele pretindeau chiar că acest ultim verb ar fi fost mai potrivit, nimeni neputînd spune asta în chipul cel mai hotărît, căci ea asculta acea muzică ţinîndu-şi capul

între mîini, şi anumite zgomote ce semănau cu nişte sforăituri puteau la urma urmei să fie suspine). Nu-mi face rău că plîng, dar după ceea mă pomenesc cu nişte guturaiuri îngrozitoare. Mi se congestionează mucoasa şi după patruzeci

şi opt de ore parcă aş fi un gogoşar zbîrcit, iar ca să-mi funcţioneze corzile vocale ebuie să fac inhalaţii zile în şir. în sfîrşit, un elev al lui ottard... - Oh! fiindcă veni vorba, nu v-am prezentat condo-eanţele mele, repede s-a

mai dus dintre noi bietul profesor! -Aşa-i, ce vreţi, a murit, aşa cum moare toată lumea, a omorît J estui oameni, venise momentul să-şi îndrepte

loviturile şi rnpotriva lui însuşi. Aşadar, vă spuneam că unul dintre elevii ^aj. un om admirabil, m-a tratat El profesează o axiomă destul originală: «Mai bine să previi decît să vindeci». Şi îmi unge rad"" CU ° su'7Stan^ grasă înainte de

concert Este un procedeu Jcal. Pot plînge ca nu ştiu cîte mame care şi-ar fi pierdut

211

J. jupă moartea soţiei sale; fapt este că după ce se gîndise de

I multe ori să se recăsătorească, era acum chinuit de o mani-- dorinţă de a adopta un fiu, şi anumite persoane din jurul lui

temeau că această dorinţă se va exercita asupra lui Charlie. ŞiS i un lucru deloc extraordinar. Invertitul care nu şi-a putut

hrăni pasiunea decît cu o literatură scrisă pentru bărbaţii cărora• plac femeile, care se gîndea la bărbaţi în timp ce citea Nopţile

. Musset, simte nevoia să intre în toate funcţiile sociale alebărbatului care nu-i invertit, să întreţină dansatoare, ca amant şi

ca vechi obişnuit al Operei, să fie la casa lui, să se căsătorească,sau să trăiască împreună cu un bărbat, să fie tată.

Se îndepărtă împreună cu Morel, sub pretextul de a-i cere să-i explice ce se va cînta, găsind mai ales o mare plăcere, în timp ce Charlie îi arăta muzica pe care^ o compusese, să-şi arate astfel în public intimitatea lor secretă. în tot acest timp eu eram fermecat Căci, deşi micul clan cuprindea puţine fete tinere, în zilele de mare petrecere erau în schimb invitate foarte multe. Printre ele erau cîteva, foarte frumoase, pe care le cunoşteam. Ele îmi trimiteau de departe un surîs de bun venit. Atmosfera era astfel împodobită din cînd în cînd cu un surîs frumos de fati Este ornamentul multiplu şi presărat ici-colo al serilor şi al zilelor. Ne amintim de o atmosferă pentru că a existat surîsul tinerelor fete.

Am fi fost de altfel foarte miraţi dacă am fi surprins cuvintele schimbate pe furiş de domnul de Charlus cu mai mulţi bărbaţi importanţi din acea

seară. Aceşti bărbaţi erau doi duci, un general eminent, un mare scriitor, un marc medic, un mare avocat. Or, cuvintele fuseseră: „Fiindcă veni vorba, ai aflat dacă

valetul, nu, vorbesc de tinerelul care stă sus pe capra trăsurii... Şi la verişoara dumitale Guermantes nu ştii pe nici unul? - în momentul de fafă

nu. - Spune-mi, în faţa porţii de la intrare, le aşteaptă trăsurile, se afla o tînără persoană blondă, cu pan-loni bufanţi pînă la genunchi, care mi s-a

părut foarte simpa-ica Mi-a chemat cu mare graţie trăsura, mi-ar fi plăcut să Prelungesc conversaţia noastră. - Da, dar o cred cu totul ostilă, $1 'ace

nazuri, ştiu că-ţi place ca lucrurile să-ţi reuşească de la 'ma încercare, ai fi dezgustat De altfel, ştiu că nu-i nimic de ut, unul dintre prietenii mei a încercat - E

păcat, are un pro-oarte fin şi un păr superb. - Chiar aşa? Cred că dacă ai fi buf Persoana ceva mai bine, ai fi fost deziluzionat. Lîngă acum două luni, ai fi

putut vedea o adevărată minune, un 11 'nalt de doi metri, o piele ideală, şi pe deasupra plăcîn-

213le a-i cere ceva. Doamna Verdurin se temu că asta îl va tulbura -i că nu va mai putea cînta bine. „Ar fi mai bine să întîrziem această execuţie pînă după cea a bucăţilor muzicale. Şi chiar noate s-o lăsăm pe altădată." Căci deşi doamna Verdurin ţinea mult la nespus de plăcută emoţie pe care o va simţi cînd îşi va sti soţul în conversaţie lămuritoare cu Charlie, într-o cameră învecinată, ea se temea că, dacă încercarea eşua, el se va supăra şi nu va mai veni pe data de 16.

în acea seară, pierzania domnului de Charlus veni din proasta educaţie - atît de frecventă în această lume - a persoanelor pe care le invitase şi care începeau să sosească. Venite din prietenie pentru domnul de Charlus şi totodată din curiozitatea de a pătrunde într-un asemenea loc, fiecare ducesă se ducea de-a dreptul la baron, ca şi cum el ar fi fost stăpînul casei, şi spunea, la un pas de soţii Verdurin, care auzeau totul: „Arată-mi care-i bătrîna Verdurin, crezi că e neapărat necesar să-i fiu prezentată? Sper cel puţin că nu o să-mi înscrie numele în jurnalul de mîine, aş ajunge să mă cert cu toţi ai mei. Cum, e femeia asta cu părul alb? Dar nu arată prea rău." Auzind că se vorbeşte despre domnişoara Vinteuil, care era de altfel absentă, multe spuneau: „Ah! fata Sonatei? Arată-mi-o" şi, regăsindu-şi multe prietene, alcătuiau un grup separat, spionau, pline de o curiozitate ironică, intrarea fidelilor, îşi arătau una alteia cu degetul coafura cam ciudată a unei persoane care, cîţiva ani mai tîrziu, avea să o impună în societatea cea mai înaltă, făcînd-o să fie la modă şi, la urma

urmei, regretau că acel salon nu era chiar atît de diferit pe cît speraseră, de cele pe care le cunoşteau, simţind descumpănirea celor din înalta societate care, dueîndu-se în cafeneaua Bruant151 în speranţa că vor fi înjuraţi de cîntăreţ, s-ar fi văzut intîmpinaţi la intrare cu un salut corect, în loc de refrenul aşteptat: „Uitaţi-vă ce mutră, uitaţi-vă ce moacă! Uitaţi-vă ce mutră are."

Domnul de Charlus, la Balbec, o criticase cu delicateţe îna mea pe doamna de Vaugoubert, care, în ciuda marii ei

nteligenţe, fusese după acel noroc nesperat, cauza, iremediabileiIzgraţii a soţului ei. Suveranii pe lîngă care era acreditat dom-

de Vaugoubert, regele Teodosie şi regina Eudoxia, se întor-seră la Paris, dar de data asta pentru a sta aici mai multă^e, în cinstea lor se dăduseră petreceri zilnice, în cursulora regina, în relaţii de prietenie cu doamna de Vaugoubert,J^ .care ° vedea de zece ani în capitala sa, şi necunoscîndu-le

wJ Pe soţia preşedintelui republicii şi nici pe soţiile miniştrilor,

215, făceau ca sprijinul pe care-1 puteau găsi în ea să fie încă şi • preţios, drept care li-1 oferea cu şi mai multă plăcere. Ştia

ii preţio Ş de Charlus va fi de două ori

bucuros că ea se deran-e într-o asemenea împrejurare. Numai că, la fel de bună pe cîtarătase odinioară de curajoasă, această femeie eroică şi care, re<7ină-soJdat,

trăsese ea însăşi cu puşca de pe meterezele cetăţii Gaetei53- mereu gata să-i ajute cavalereşte pe cei slabi, văzînd-o pe doamna Verdurin singură şi părăsită, şi care ignora de altfel că nu ar fi trebuit să se îndepărteze de regină, încercase să se prefacă că pentru ea, regina Neapolului, centrul acestei serate, punctul de atracţie care o făcuse să vină era doamna Verdurin. Se scuză la neslîrşit pentru că nu va putea rămîne pînă la capăt, trebuind să se ducă, deşi nu ieşea niciodată, la o altă petrecere, şi cerînd ca, mai ales, cînd avea să plece, să nu se deranjeze nimeni pentru ea, ca şi cum i s-ar fi dat destule onoruri, onoruri pe care doamna Verdurin nu ştia de altfel că i se datorau.

Trebuie totuşi să recunoaştem că domnul de Charlus, deşi o uită cu totul pe doamna Verdurin şi lăsă să fie uitată, pînă la scandal, de către oamenii „din lumea lui" pe care îi invitase, înţelese în schimb că nu trebuia să-i lase pe aceştia să aibă, faţă de „manifestarea muzicală" însăşi, urîtele purtări pe care Je aveau fată de Patroană. Morel se urcase pe estradă, artiştii se adunau în grup, în timp ce puteau fi încă auzite conversaţii, ba chiar şi rîsete, cuvinte ca „se pare că trebuie să fii iniţiat ca să înţelegi". Pe dată, domnul de Charlus, înălfîndu-şi trupul şi aple-cîndu-se puţin pe spate, de parcă ar fi intrat într-un alt trup decît cel pe care-l văzusem adineauri bălăbănindu-se pe cînd sosea la doamna Verdurin, luă o expresie de profet şi privi adunarea cu o seriozitate care voia să spună că nu era momentul să se rîdă, intervenţie în urma căreia multe invitate se roşiră brusc la faţă, ;urprinse asupra greşelii ca nişte eleve de profesorul lor. Pentru

ne, atitudinea, de altfel atît de nobilă a domnului de Charlus, vea m ea ceva comic; căci ba îşi străfulgera invitaţii cu priviri-e~i înflăcărate, ba, spre a le arăta, ca într-un vade mecum, că

^uie să păstreze o tăcere religioasă, desprinderea de orice HWpare mondenă, reprezenta el însuşi, pe cînd îşi ridica mîi-

tr h CU m5nU5' a'^e sPre fruntea-i frumoasă, un model (căruiauiau sa i se conformeze) de gravitate, de extaz aproape, fără

asPundă saluturilor celor întîrziafi, îndeajuns de indecenţiru a nu înţelege că era ceasul marii Arte. Toţi fură hipno-mrneni nu mai îndrăzni să scoată un sunet, şi nici măcar

l?te Un scaun, respectul pentru muzică - impus de prestigiul

217clipitoare, care o încununa. Semnificaţia ei, de altfel, nu era Ita de data aceasta decît să-mi arate drumul, drum care nu era 1 aj sonatei, căci era o operă inedită a lui Vinteuil, în care se uzase, printr-o aluzie pe care o justifica în acel loc un cuvînt i programul pe care ar fi trebuit să-1 ai în acelaşi timp sub ochi, făcînd să apară o clipă mica frază. Abia amintită astfel, ea dispăru, iar eu m-am regăsit într-o lume necunoscută, dar acum ştiam, şi totul ™' confirmă întruna, că această lume era una dintre acelea pe care nu aş fi putut măcar să le concep şi pe care Vinteuil le crease, căci atunci cînd, obosit de sonata care era un univers epuizat pentru mine, încercam să-mi imaginez altele, la fel de frumoase, dar diferite, făceam doar ca acei poeţi care îşi umplu pretinsul lor Paradis cu pajişti, flori, rîuri care le dublează pe cele de pe PămînL Ceea ce era în faţa mea mă făcea să simt o tot atît de mare bucurie pe cît aş fi simţit dacă n-aş fi cunoscut sonata, adică acel ceva, fiind la fel de frumos, era altceva. în timp ce sonata se deschidea spre o dimineaţă limpede şi cîmpenească, divizîndu-şi candoarea uşoară, dar pentru a se atîrna de încîlceala uşoară şi totuşi consistentă a unei bolţi rustice de caprifoliu şi de bujori albi, pe suprafeţe uniforme şi plane ca acelea ale mării, într-o dimineaţă de furtună, începea în mijlocul unei tăceri severe, într-un vid nesfîrşit, noua operă, şi acest univers necunoscut era scos din tăcere şi din noapte într-un roz auroral, pentru a se construi treptat în faţa mea. Acest roşu atît de nou, atît de absent din tandra, cîmpenească şi candida sonată, colora întreg cerul, ca şi aurora, cu o speranţă misterioasă. Şi un cînt străpungea văzduhul, cînt alcătuit din Şapte note, dar cel mai necunoscut, cel mai diferit de tot ceea ce W-aş fi putut vreodată închipui, inefabil şi totodată ţipător, nu ?inguritul de porumbiţă din sonată, ci un cînt care sfîşia zduhul, la fel de intens ca şi nuanţa stacojie în care era înecat ceputul, ceva ca un mistic cînt al cocoşului, o chemare mefabilă, dar nespus de ascuţită, a eternei dimineţi. Atmosfera rece spălată de ploaie, electrică - de o calitate atît de diferită, usă cu totul altor presiuni, într-o lume atît de îndepărtată de Ca' |

v'r§inaJă şi plină de vegetale, a sonatei - se schimba clipă WJpă, ştergînd făgăduiala purpurie a Aurorei. La amiază to-e f' P„Untr-o însorire fierbinte şi trecătoare, ea părea că se împli-- intr-o fericire greoaie, ţărănească, aproape rustică, în care (asCarea c*ezorcl°natâ a unor clopote ce răsunau dezlănţuite din pCnea acelora care incendiau cu căldura lor piaţa bisericii -ombray, şi pe care Vinteuil, care le auzise fără îndoială

219• r -crete, fie din pudoare presupusa fervoare, fie din respect

ftă de oameni o stare vinovată de neatenţie sau un somn denvins? Am crezut o clipă că această ultimă ipoteză este cea

devărată. auzind un zgomot regulat care nu era muzical, dari-am dat apoi seama că era produs nu de sforăitul doamnei

Verdurin, ci de cel al căţeluşei sale. foarte curînd, motivul triumfător al clopotelor fiind

Da>"onit, risipit de alte motive, am căzut iar pradă acelei muzici; â îmi dădeam seama că dacă, în acel septuor, elemente diferite se expuneau rînd pe rînd pentru a se combina în cele din urmă, tot astfel sonata şi, aşa cum am aflat mai tîrziu, celelalte opere ale sale, nu fuseseră toate faţă de acel septuor decît timide încercări, admirabile, dar fragile, pe lîngă capodopera triumfală şi completă care îmi era revelată în acel moment Şi nu puteam să mă împiedic, prin comparaţie, să-mi amintesc că, tot astfel, mă uîndisem la celelalte lumi pe care putuse să le creeze Vinteuil, ca fa tot atîtea universuri închise, cum fusese fiecare dintre iubirile mele; dar, în realitate, trebuia să-mi mărturisesc că, tot ca şi în miezul acestei ultime iubiri - iubirea pentru Albertine -, primele mele gînduri de a o iubi (la Balbec chiar la început, apoi după partida de gajuri, apoi noaptea cînd se culcase la hotel, apoi la Paris în duminica înceţoşată, apoi în seara petrecerii de la palatul Guermantes, apoi din nou la

Balbec, şi în slîrşit la Paris, unde viaţa mea era strîns legată de a ei), dacă priveam acum nu iubirea mea pentru Albertine. ci întreaga mea viaţă, precum şi celelalte iubiri ale mele, nu fuseseră decît inconsistente şi timide încercări care pregăteau, chemări care cereau această iubire mai vastă... iubirea pentru Albertine. Şi nu am mai urmărit muzica, întrebîndu-mă iar dacă Albertine se întîlnise sau nu cu domnişoara Vinteuil în acele zile, aşa cum întrebi din nou o iferinţă lăuntrică pe care distracţia te-a făcut să o uiţi pentru o clipa. Căci faptele posibile ale Albertinei se petreceau în mine.

9 posedăm un dublu al tuturor fiinţelor pe care le cunoaştem, situat de obicei la orizontul imaginaţiei noastre, al memoriei

p p comportă un obiect situat la oarecare distanţă şi care nu ne dî

iStrel e' ne rămîne relativ exterior, şi ceea ce a făcut sau a sa facă nu comportă pentru noi un element mai dureros ă

-cit p r t ă un obiect situat la oarecare distanţă şi care nu ne ' decît senzaţiile

nedureroase ale vederii. Noi percepem în e ,, ^nternplativ ceea ce afectează aceste

fiinţe, putem să întel n^e-m JaPtl'l în termeni apropriaţi care îi fac pe ceilalţi să L%d f^a °^ avem ° inimă bună, dar nu simţim nimic. Dar de usesem rănit la Balbec, dublul Albertinei se afla în inima

221zicala, îl va părăsi totdeauna pentru a se situa în fruntea . (je îndată ce una dintre producţiile sale va fi cîntată, prostie care va părea că s-a deschis după cea a muzicienilor celori recenţi, datorită caracterului în aparentă contradictoriu şi adevăr {nşejător, de noutate care dăinuie. O pagină simfonicăVinteuil, cunoscută ca pagină cîntată la pian şi care era apoi •'ntată de

orchestră, ca o rază de lumină de vară pe care sticlaestrei o descompune înainte de intrarea sa într-o sufragerie fntunecată, dezvăluia precum o

comoară nebănuită şi multicoloră toate nestematele din O mie şi una de nopţi. Dar cum să compari cu această orbitoare şi nemişcată lumină ceea ce era viaţă, mişcare veşnică şi fericită? Acel Vinteuil pe care-1 cunoscusem atît de timid şi atît de trist, cînd trebuia să aleagă un timbru, să-1 îmbine cu un altul, avea îndrăzneli şi, în deplinul înţeles al cuvîntului, o bucurie asupra căreia nu aveai nici o îndoială cînd îi ascultai una dintre opere. Bucuria pe care i-o pricinuiseră anumite sonorităţi, forţele sporite pe care i le dăduse pentru a descoperi alte sonorităţi îl duceau pe ascultător din descoperire în descoperire sau mai curînd îl ducea creatorul însuşi, găsind în culorile pe care le descoperise o fericire fără de margini, care îi dădea puterea de a le găsi, de a se arunca asupra acelora pe care păreau că le cheamă, vrăjit, tresărind ca la atingerea unei scîntei atunci cînd sublimul se năştea de Ja sine din întîlnirea alămurilor, gîfiind, beat, înnebunit, ameţitor, în timp ce îşi picta marea frescă muzicală, asemenea lui Michelangelo legat cu capul în jos de scară şi aruncînd furtunoase tuşe de penel pe plafonul capelei Sixtine. Vinteuil murise de mulţi ani; dar în mijlocul acestor instrumente pe care le iubise, îi fusese dat să continue, pentru un imp nelimitat, o parte cel puţin din viaţa lui. Doar din viaţa lui

om? Dacă arta nu era într-adevăr decît o prelungire a vieţii, S"ta, oare sa 'l se

sacrifice ceva, nu era la fel de ireală ca şia însăşi? Ascultînd mai cu atenţie acest septuor nu puteamJi astfel. Fără îndoială acel septuor roşu se deosebea cu totul ■ba sonată; timida întrebare căreia îi răspundea micuţa frază,

Plorarea gîfutoare ce voia să găsească împlinirea straniein ia f ^eraur deasuPra mărn- Ş1 totuş

an[ acute din aceleaşi elemente, căci tot astfel cum exista un

univers, perceptibil pentru noi în acele părticele risipite' in anumite locuinţe, în anumite muzee, şi care era

*" lui Elstir, cel pe care el îl vedea, cel în care trăia, tottduieli, care răsunase, atît de ascuţită, atît de supranaturală, niaf ^ Scurta' făcînd să vibreze roşeaţa încă inertă a cerului ^ deasuPra mărn- Ş'1 totuşi, aceste fraze atît de diferite di l l223

.,. re a se fi exercitat în lumea îngerilor, astfel încît putem să-i

P Lurăm profunzimea, dar nu să o traducem într-un limbaj ome-aşa cum nu pot nici spiritele dezincarnate cînd, evocate de

jnedium, sînt întrebate de acesta asupra tainelor morţii; unnume fel specific, căci totuşi şi chiar finind seama de această criminalitate dobîndită care mă frapase în timpul după-amiezii şi de "această înrudire pe care muzicografii ar putea-o găsi între muzicieni, la acest fel specific şi unic se înalţă, se întorc în ciuda voinţei lor aceşti mari cîntăreţi care sînt muzicienii originali, fel specific şi unic care este o dovadă a existenţei ireductibil individuale a sufletului. Chiar dacă Vinteuil încerca să compună o muzică mai solemnă, mai măreaţă, sau mai vivace şi mai veselă, să facă ceea ce vedea că se reflecta ca frumos în spiritul publicului, el acoperea toate acestea sub un val venit din adîncuri şi care îi face cîntul etern şi pe dată recognoscibil. Unde fusese învăţat, unde fusese auzit de Vinteuil acest cînt, diferit de cel al celorlalţi, asemănător cu toate cînturile sale? Fiecare artist pare astfel a fi cetăţeanul unei patrii necunoscute, uitată de el însuşi, diferită de cea de unde va veni, trăgînd la ţărm pe pămîntul nostru, un alt mare artist. Cel mult, Vinteuil, în ultimele sale opere, părea să se fi apropiat de această patrie. Atmosfera nu mai era aici aceeaşi ca în sonată, frazele interogative deveneau mai presante, mai neliniştite, răspunsurile mai misterioase; aerul spălăcit al dimineţii şi al serii părea că influenţează pînă şi corzile instrumentelor. Deşi Morel cînta în chip minunat, sunetele viorii sale mi se părură ciudat de stridente, aproape ţipătoare. Aceastăridenţă plăcea şi, ca în anumite voci, simţeai aici un fel de calitate morală şi

de superioritate intelectuală. Dar asta putea să'cheze. Cînd viziunea universului se modifică, se epurează,

;vine mai adecvată faţă de amintirea patriei lăuntrice, este cît sete de firesc ca aceasta să se traducă printr-o alterare generală

sonorităţilor în cazul muzicianului, ca şi a culorii în cazulPictorului. De altfel, publicul cel mai inteligent nu se înşela, de

reme ce mai tîrziu ultimele opere ale lui Vinteuil au fostsuh tC Ca ^imd Ce*e maJ Pr°fun<^e- Of' nici un program, nici un \ nu aduceau un element

intelectual care să justifice ta .judecată. Puteai deci ghici că era vorba de o transpunere, °JJnea.s°noră, a profunzimii.

uzicienii nu-şi amintesc această patrie pierdută, dar fiecarean

ei ramîne totdeauna în mod inconştient acordat la unPatria l Unison cu ea' el delirează de bucurie cînd cîntă ca în

Ul< o trădează uneori din iubire pentru glorie, dar atunci,

225cea a limbajului vorbit şi scris. Dar această întoarcere la

.'nalizat era atît de îmbătătoare îneît la ieşirea din acest para--ontactul cu fiinţe mai mult sau mai puţin inteligente mi se

' e a extraordinar de neînsemnat în timp ce ascultam muzica,atusem să-mi amintesc despre fiinţe, să le amestec cu ea; sau

ai curînd nu amestecasem în muzică decît amintirea unei. ,re persoane, cea a Albertinei. Şi fraza prin care se termina

Jantele mi se părea atît de sublimă îneît îmi spuneam că eratrist că Albertine nu ştia, şi că, dacă ar fi ştiut, nu ar fi înţeles ce

onoare era pentru ea să fie amestecată în ceva atît de măreţ care

ne reunea, în ceva cu o voce patetică pe care ea păruse că odobîndeşte. Dar de îndată ce muzica se oprise, fiinţele care erauacolo păreau searbăde. Se aduseră băuturi răcoritoare. Domnul

de Charlus se adresa din cînd în cînd cîte unui servitor: „Ce maifaci? Ai primit scrisoarea mea? O să vii?" Fără îndoială, în

asemenea cuvinte se vădea libertatea marelui nobil, care credecă-şi măguleşte interlocutorul şi care este mai apropiat de popordecît un burghez, dar şi viclenia celui vinovat care crede că tot

ce faci la vedere este chiar prin asta considerat a fi nevinovat. Şiel adăuga, „pe tonul Guermantes" al doamnei de Villeparisis: „E

un băieţaş de treabă, o fire bună, îl chem adeseori la mine să măslujească". Dar toate aceste manevre abile se întorceau împotriva

baronului, căci lumea găsea cu totul neobişnuite amabilităţilesale atît de intime şi scrisorile adresate unor valeţi. Aceştia erau

de altfel nu atît măguliţi, cît stingheriţi faţă de camarazii lor.Septuorul, care reîncepuse, înainta către sfîrşit; de mai multe

ri cîte o frază din sonată revenea, dar de fiecare dată schim-ată, pe un ritm şi cu un acompaniament diferit, aceeaşi şi totuşi•ta, cum revin lucrurile în viaţă; şi era una dintre acele fraze

re, fără să poţi înţelege ce afinitate le dă ca lăcaş unic şi nece-trecutul unui anumit muzician, nu se găsesc decît în opera

Şi apar constant în opera sa, ale cărei zîne, driade, divinităţiliare sînt Mai întîi desluşisem în septuor două sau trei fraze

ltni arninteau de sonată. Curînd - scăldată în ceaţa violetămf |SC- 'n5^a ma' a'es ^n u'f™a Peri°adă a operei lui Vinteuil,

mcît, chiar cînd introducea undeva vreun dans, acestanea captiv într-un opal - am întrezărit o altă frază a sonatei,und atît de îndepărtată îneît abia o recunoşteam; şovăiel-

Se j'.'!e aPropie, dispăru, înspăimîntată parcă, apoi se întoarse,

ntui cu altele, venite, cum am ştiut mai tîrziu, din alte-nemă altele care deveneau la rîndul lor atrăgătoare şi

227IVe de îndată ce erau domesticite, şi intrau în horă, în

Iar aj aCestei fraze, cît era de ciudat că presentimentul cel mai iiferit de ceea ce conferă viaţa zilnică, aproximarea cea mai îndrăzneaţă a bucuriei de dincolo se materializaseră tocmai în tristul mic burghez, atît de respectuos faţă de toate convenienţele pe care îl întîlneam în luna Măriei157 la Combray! Dar mai ales' cum se făcea că această revelare, cea mai stranie pe care o avusesem pînă atunci, a unui tip necunoscut de bucurie, eu o putusem căpăta de la el, de vreme ce, se spunea, cînd murise el nu lăsase decît acea Sonată, şi că restul rămînea ca şi inexistent în nişte notaţii indescifrabile? Indescifrabile, dar care totuşi, cu multa răbdare, inteligenţă şi cu mult respect fuseseră în cele din urmă descifrate de singura persoană care trăise îndeajuns de mult în preajma lui Vinteuil pentru a-i cunoaşte bine modul de a lucra, pentru a-i ghici indicaţiile făcute pentru orchestră: prietena domnişoarei Vinteuil. Chiar încă din vremea cînd trăia marele muzician, ca învăţase de la fiica acestuia să-i consacre acelaşi cult pe care aceasta i-1 consacra tatălui ei. Din cauza acestui cult, în momentele cînd îţi contrazici adevăratele înclinări, cele două fete putuseră găsi o plăcere dementă în profanările pe care le-am povestit158. Adoraţia pentru tatăl său era însăşi condiţia sacrilegiului fiicei. Şi fără îndoială că profanările acestea ar fi trebuit să-şi refuze voluptatea acestui sacrilegiu, dar aceasta nu le exprima pe deplin. Şi de altfel, ele se răriseră pînă la a dispărea cu totul, pe măsură ce aceste relaţii carnale şi maladive, această tulbure şi fumegîndă înflăcărare lăsase locul flăcării unei prietenii înalte şi pure. Prietena domnişoarei Vinteuil era uneori străfulgerată de gîndul neplăcut că ea grăbise poate moartea lui Vinteuil. Cel puţin, petrecînd ani întregi cu descifrarea semnelor ilizibile lăsate de Vinteuil, stabilind lectura sigură a anumitor hieroglife necunoscute, prietena domnişoarei Vinteuil avu mîn-gîierea de a-i asigura

muzicianului ai cărui ultimi ani îi întunecase o glorie nemuritoare şi care compensa totul. Din relaţii care sint consacrate de legi, decurg legături de rudenie la fel de

Jltiple, la fel de complexe, doar mai solide decît cele care se ase dintr-o căsătorie. Fără să ne oprim măcar la relaţii de o na-ă atît de particulară, nu vedem noi oare zilnic că adulterul, Jnd se întemeiază pe o iubire adevărată, nu zdruncină sentinele de familie, îndatoririle de rudenie, ci le dă o nouă

ata- Adulterul introduce atunci spiritul în litera care adeseori"na căsătoriei ar fi rămas moartă. O fiică iubitoare, care va

oHul pentru cel de al doilea soţ al mamei sale doar pen-1 respecta convenienţele, nu va avea lacrimi de ajuns pentru

229

ceste melodii searbede conţineau deja, totuşi în cantităţi infi-itezimale, şi chiar prin aceasta poate mai asimilabile, ceva din rjtfinalitatea capodoperelor care, retrospectiv, sînt singurele clre au ° importanţă pentru noi, dar a căror perfecţiune însăşi le-ar fi împiedicat poate să fie înţelese; ele au putut să le pregătească drumul în inimile oamenilor. Deşi trezeau un presentiment nedesluşit al frumuseţilor viitoare, ele le lăsau într-un necunoscut desăvîrşit. Tot astfel se petrecuseră lucrurile cu Vinteuil; dacă murind nu ar fi lăsat - cu excepţia unor părţi din sonata - decît ceea ce putuse termina, ceea ce s-ar fi cunoscut din opera lui ar fi fost, pe lîngă mărimea sa adevărată, la fel de puţin lucru ca, în cazul lui Victor Hugo, de exemplu, dacă ar fi murit după „Faptele de arme ale Regelui Ioan", „Logodnica toboşarului161" şi „Sara scăldîndu-se16^", fără să fi scris nimic din Legenda secolelor şi din Contemplări: ceea ce este pentru noi adevărata lui operă ar fi rămas pur virtual, la fel de necunoscut ca acele universuri pînă la care percepţia noastră nu ajunge, despre care nu vom avea niciodată nici o idee.

De altfel, acest contrast aparent, această uniune profundă dintre geniu (dintre talent de asemenea, şi chiar virtute) şi învelişul de vicii care, aşa cum

se întîmplase în cazul lui Vinteuil, îl conţine, îl păstrează adeseori, erau lizibile, ca într-o vulgară alegorie, în însăşi reuniunea invitaţilor în mijlocul

cărora m-am regăsit după ce muzica a luat sfîrşit. Această reuniune, deşi limitată de data asta la salonul doamnei Verdurin, semăna cu multe altele,

în care intră ingrediente ignorate de marele public, şi pe care ziariştii filosofi - dacă sînt cît de cît informaţi - le numesc pariziene sau panamiste163, sau

dreyfusarde, fără să bănuiască deloc că ele se pot întîlni la fel de bine la Petersburg, la Berlin, la Madrid şi în toate timpurile; dacă într-adevăr sub-

secretarul de stat de la Bele-arte, un adevărat artist, bine crescut ;i snob, cîteva ducese şi trei amabasadori cu soţiile lor erau în seara asta la doamna

Vinteuil, motivul cel mai important, lemijlocit, al acestei prezenţe consta în relaţiile care existau intre domnul de Charlus şi Morel, relaţii care îl făceau pe

baron Jorească pentru tînărul său idol un succes artistic cît mai sunător şi să obţină pentru el Legiunea de onoare; cauza mai epărtată care făcuse cu

putinţă această reuniune era că o lra fată care întreţinea cu domnişoara Vinteuil relaţii paralele cele dintre Charlie şi baron, descifrase o întreagă serie

de ere geniale şi care fuseseră o asemenea revelaţie încît urma să

231E bine redat, nu-i aşa? îl întrebă domnul Verdurin pe Sani'ette. - Mă tem

numai, răspunse acesta bîlbîindu-se, că în-ăşi virtuozitatea lui Morel ar putea uşor răni sentimentul gene-J al operei. - Răni, ce vrei să spui prin asta?" urlă domnul Verdurin, în timp ce cîţiva invitaţi năvăleau, ca nişte lei, să-1 devoreze pe omul doborît la pămînt. „Oh! nu-1 am în vedere doar pe el..- - Dar nu mai ştie ce spune. - Nu are în vedere ce? Ar .. trebui... să... mai... aud încă o dată, ca să-mi exprim riguros părerea - Riguros! E nebun!" spuse domnul Verdurin apucîndu-se cu mîinile de cap. „Ar trebui să fie luat şi dus de aici. - Asta

înseamnă: cu exactitate, spuneţi... bine, ce ssspu-neţi... cu o exactitate riguroasă. Spun că nu pot să-mi spun o părere riguroasă. - Iar eu îţi spun să o iei din loc", strigă domnul Verdurin, îmbătat de propria lui mînie, arătîndu-i uşa cu degetul şi fulgerîndu-1 din priviri. „Nu îngădui să se vorbească astfel în casa mea!" Saniette plecă împleticindu-se ca un om beat Unele persoane gîndiră că nu fusese invitat ca să fie apoi dat astfel afară. Iar o doamnă foarte prietenă cu el pînă atunci, căreia îi împrumutase în ajun o carte preţioasă, i-o trimise înapoi a doua zi, fără nici un bileţel, doar învelită într-o hîrtie pe care majordomul, la porunca ei, scrisese adresa lui Saniette: ea nu voia „să datoreze ceva" cuiva care, în mod evident, nu era nici pe departe în graţia micului grup. Saniette de altfel nu a aflat niciodată nimic despre această impertinenţă. Căci nici nu se scurseseră cinci minute de la ieşirea zgomotoasă a domnului Verdurin că un valet veni să-1 prevină pe Patron că Saniette căzuse în curte, în urma unui atac de inimă. Dar serata nu se sfîrşise. „Duceţi-1 la el acasă, nu se va întîmpla nimic" spuse Patronul, a cărui casă „particulară", cum ar fi spus directorul hotelului din Balbec, fu astfel asimilată acelor mari hoteluri în care morţile subite sînt repede ascunse pentru a nu înspăimînta clientela, şi unde defunctul este provizoriu ascuns într-un bufet, (ină în momentul cînd, chiar dacă pe cînd trăia era cel mai strălucit şi mai generos dintre oameni, va fi scos pe ascuns pe a rezervată „spălătorilor de vase" şi bucătarilor. De altfel, aniette nu murise încă. Mai trăi vreo cîteva săptămîni, dar fără a-şi recapete cunoştinţa decît pentru puţină vreme.luară

V* — —-- *-»^ *v» VM.m *-.j< LM. va A.^y ^/l

o asocieze pe ea şi pe soţul ei la recunoştinţa pe care , 'au lui. Şirul invitaţilor fu nesfîrşit, dar ei defilau doar prin

rămas bun de la el. El nu le ceru să se ducă spre Patroană,-o

Domnul de Charlus făcu aceeaşi greşeală ca la sosirea invi-wlor atunci cînd, după ce muzica luase sfîrşit, invitaţii săi îşi

233

e je purtasem în timpul zilei), şi fără prea multe remuşcări, -onsiderînd că ora nouă şi jumătate voia să însemne ora zece. Şi la ora zece fix, într-un halat confortabil, încălţat cu nişte papuci je casă călduroşi, m-am aşezat lîngă foc şi am început să mă trîndesc la Eliane, aşa cum îmi ceruse, şi cu o intensitate care nu [ început să descrească decît la ora zece şi jumătate. Spune-i, te r0<7, că am dat ascultare întru totul îndrăzneţei sale cereri. Cred că°va fi mulţumită."

Doamna de Mortemart leşină de rîs, iar domnul de Charlus<Je asemenea. „Şi mîine, adăugă ea, fără să se gîndească cădepăşise cu mult timpul ce-i putea fi acordat, te vei duce la veriinoştri La Rochefoucauld? - Oh! e cu neputinţă, m-au invitat caşi pe tine, după cum văd, la lucrul cel mai cu neputinţă de

conceput şi de realizat şi care se numeşte, dacă e să dau crezareinvitaţiei pe care am primit-o: Ceai dansant. Treceam drept

foarte priceput pe cînd eram tînăr, dar mă îndoiesc că aş fi pututîn chip decent să-mi beau ceaiul dansînd. Nu mi-a plăcut

niciodată nici să mănînc şi nici să beau murdărindu-mă. îmi veispune că astăzi nu mai sînt obligat să dansez. Dar chiar aşezat

confortabil spre a-mi bea ceaiul - de a cărui bună calitate măîndoiesc, de altfel, de vreme ce se intitulează dansant -, m-aşteme că invitaţi mai tineri decît mine, şi poate mai puţinpricepuţi decît eram eu la vîrsta lor, îmi vor răsturna pe haine

ceaiul din ceaşcă, ceea ce mi-ar întrerupe plăcerea de a-1 bea peal meu." Şi domnul de Charlus nu se mulţumea numai să o

omită din conversaţie pe doamna Verdurin şi să vorbeascădespre tot felul de subiecte (pe care părea că îi place să ledezvolte şi să le varieze, pentru cruda satisfacţie pe care o

avusese totdeauna, de a-i face să rămînă la nesfîrşit în picioare,

„făcînd coadă", pe prietenii care aşteptau cu istovitoare răbdare9 le vină rîndul). Ba chiar critica toată acea parte a seratei decare era răspunzătoare doamna Verdurin: „Dar fiindcă veni

vorba de ceaşcă, ce sînt aceste ciudate castronaşe ce seamănă cucele în care, pe vremea cînd eram tînăr, ni se aduceau îngheţate

la Poire-Blanche? Cineva mi-a spus adineauri că se serveşteele «cafe glace». Dar eu unul n-am văzut nici cafea şi nicineţată. Ciudate lucruşoare care nu se ştie la ce slujesc!"

ntru a spune asta, domnul de Charlus îşi aşezase vertical pefeira mîinile cu mănuşi albe, şi îşi rotunjise cu prudenţă privirea

reptată spre ele ca şi cum s-ar fi temut să nu fie auzit şi nicir văzut de stăpînii casei. Dar nu era decît o prefăcătorie,

235A după cîteva clipe el avea să-i spună aceleaşi cuvinte neplă-

înfăM?are care ^ înjoseşte atît de mult chiar şi pe acele femei din înalta societate care ar putea cu cea mai mare uşurinţă să-şi bată joc de orice bîrfeli. „Nu s-ar putea să dau o serată pentru ca prietenul tău să poată fi ascultat de invitaţii mei?" spuse în şoaptă doamna de Mortemart, care, adresîndu-se doar domnului de Charlus, nu putu să nu arunce, parcă fascinată, o privire către doamna de Valcourt (exclusa), pentru a se asigura că aceasta era îndeajuns de departe spre a nu le auzi spusele. „Nu, nu poate auzi ce spun", îşi spuse în gînd doamna de Mortemart, liniştită de propria-i privire, care avusese în schimb asupra doamnei de Valcourt un efect cu totul diferit de scopul ei: „Ia te uită, îşi spuse doamna de Valcourt văzînd acea privire, Marie-Therese pune la cale cu Palamede ceva de la care eu sînt exclusă". „Vrei să spui protejatul meu", rectifica domnul de Charlus, care nu avea mai multă milă de cunoştinţele gramaticale ale verişoarei sale decît avusese pentru darurile ei muzicale. Apoi, fără a tine deloc seama de rugăminţile mute ale acesteia, care se scuza surîzînd: „Doar dacă..., spuse el cu o voce puternică şi care putea fi auzită în tot salonul, deşi există totdeauna un pericol în acest gen de exportare a unei personalităţi fascinante într-un cadru care în mod necesar îl face să sufere o pierdere a puterii sale transcendentale şi pe care oricum ar trebui să şi-1 aproprieze". Doamna de Mortemart îşi spuse că zadarnic pusese întrebarea mezzo voce, pianissimo, de vreme ce i se răspunsese pe asemenea ton turnător. Dar se înşelă. Doamna de Valcourt nu auzi nimic, pentru simplul motiv că nu înţelese nici un singur cuvînL Neliniştile ei se micşorară şi curînd s-ar fi stins cu totul, dacă doamna de Mortemart, temîndu-se că planurile îi vor fi dejucate şi că va trebui s-o invite pe doamna de Valcourt, cu care era prea prietenă pentru ca s-o lase la o parte dacă aceasta * fi ştiut de serată „înainte", nu şi-ar fi ridicat din nou pleoapele în direcţia lui Edith, ca pentru a nu pierde din vedere o primejdie ameninţătoare, nu fără a le pleca repede pentru a nu e angaja prea mult. Ea se gîndea să scrie a doua zi după serată una dintre acele scrisori, complement al privirii revelatoare, scrisori pe care le credem abile şi care sînt ca o mărturisire eplină şi semnată. De exemplu: Dragă Edith, mă plictisesc fără ne' m prea te aşteptam ieri seară (cum să mă aştepte, şi-ar fi Pl's Edith, de vreme ce nu mă invitase?), căci ştiu că nu-ţi .Ce Pi'ea mult genul acesta de petrecere, care mai curînd te tolŞte. Am fi fost totuşi foarte onoraţi să te avem aici •anina de Mortemart nu folosea niciodată termenul „onorat",

237fireşte,

ci din cauza alor mei, dacă Gilbert află că am dat o«erată fără să-1 invit, pe el, care, şi dacă are patru pisici... - Dar tocmai despre asta-i vorba, vom suprima cele patru pisici, care

ar face decît să miaune, cred că zgomotul conversaţiilor te-a împiedicat să înţelegi că e vorba nu de a face schimb de polite-turi la o serată, ci de a săvîrşi ritualurile obişnuite în asemenea împrejurare". Apoi, socotind nu că persoana

următoare aşteptase prea mult, ci că nu se cuvenea să exagereze favorurile acordate celei care se gîndise mult mai puţin la Morel decît la propriile sale „liste" de invitaţi, domnul de Charius, ca un medic care opreşte consultaţia cînd consideră că a durat destul, îi dădu a înţelege verişoarei sale că trebuie să se retragă, nu spunîndu-i la revedere, ci întoreîndu-se către persoana care venea îndată după ea. „Bună seara, doamnă de Montesquiou; a fost minunat, nu-i aşa? Nu am văzut-o pe Helene, spune-i că orice viaţă retrasă, chiar şi cea mai nobilă, adică a ei, comportă excepţii, dacă acestea o merită, cum era cazul în seara asta. E bine să te arap' rar, dar să dai întîietate lucrului rar, preţios este încă şi mai bine. în ceea ce o priveşte pe sora ta, a cărei absenţă - acolo unde ceea ce o aşteaptă nu merită prezenja ei - eu o apreciez mai mult decît oricine, socotesc, dimpotrivă, că la o manifestare memorabilă ca aceasta, prezenţa ei ar fi fost cerută de rangul pe care-1 are şi i-ar fi adus surorii dumitale, atît de prestigioasă, un prestigiu suplimentar." Apoi trecu la o a treia persoană.Am fost foarte mirat să-1 văd acolo, tot atît de amabil şi de măgulitor faţă

de domnul de Charius pe cît de sec fusese cu el odinioară, cerînd să-i fie prezentat Charlie şi spunîndu-i că nădăjduia că va veni să-1 vadă, pe domnul d'Argencourt, acel bărbat atît de teribil pentru specia de bărbaţi din care făcea parte domnul de Charius. Or, el trăia acum înconjurat de bărbaţi isemenea lui Charius. Desigur, nu pentru că ar fi devenit emenea lor. Dar de cîtva timp aproape că îşi părăsise soţia 'entru o tînără femeie din societatea înaltă, pe care o adora, 'teligentă, ea îl făcea să-i împărtăşească înclinaţia pentru amenii inteligenţi şi dorea foarte mult să-1 aibă printre invitaţi

domnul de Charius. Dar, mai ales, domnul d'Argencourt, a°arte §e^os şi cam neputincios,

simţind că nu-şi satisfăcea înde-ls femeia cucerită şi vrînd totodată să o apere şi să o distreze,

bă h-Utea S^ ^aca asta ^™ niCl ° PrJmeJdic decît înconjurînd-o cuf1 inofensivi, care jucau astfel rolul de paznici ai seraiului.

"?tla găseau că devenise foarte amabil şi declarau că e mult

239aici pe regina Neapolului, pe fratele regelui Bavariei, pe cei trei pairi, cu cea mai veche ascendentă. Dacă Vinteuil este Mahomed, nutem să spunem că am pus în mişcare pentru el munţii, altminteri cu neputinţă de mişcat din loc. Gîndeşte-te că pentru a lua parte la petrecerea dumitale, regina Neapolului a venit din Neuilly, ceea ce pentru ea este mult mai greu decît să plece din Cele-Două-Sicilii", spuse el cu o intenţie de ironie în glas, în ciuda admiraţiei sale pentru regină. „Este un eveniment istoric. Gîndeşte-te că poate nu a mai ieşit din casă de la căderea cetăpi Gaete. Este probabil că în dicţionare vor figura ca date culminante ziua căderii cetăţii Gaete şi cea în care a avut loc serata Verdurin. Evantaiul pe care 1-a pus alături de ea pentru a-1 putea aplauda mai bine pe Vinteuil merită să rămînă mai celebru decît cel pe care doamna de Metternich 1-a sfărîmat pentru că sala îl fluiera pe Wagner165. - Ba chiar şi-a uitat aici evantaiul", spuse doamna Verdurin, liniştită pentru o clipă cînd îşi aminti simpatia pe care i-o arătase regina, şi ea îi arătă domnului de Charlus evantaiul pe un fotoliu. „Oh! cît e de emoţionant! exclamă domnul de Charlus, apropiindu-se cu veneraţie de acea relicvă. E cu atît mai înduioşător cu cît este oribil; micuţa violetă este incredibilă!" Şi spasme de emofie şi de ironie îi străbăteau trupul. „Dumnezeule, nu ştiu dacă simţi aceste lucruri aşa cum le simt eu. Dacă l-ar fi văzut, Swann ar fi murit pur şi simplu, în convulsii. Ştiu că, indiferent la ce preţ ar ajunge, voi cumpăra acest evantai cînd lucrurile reginei vor fi scoase la licitaţie. Căci aşa se va întîmpla, fiindcă nu are un ban", adăugă el, cruda bîrfeală amestecîndu-se întotdeauna în cazul lui cu veneraţia cea mai sinceră, deşi avîndu-şi originea în două firi opuse, dar reunite în el.Ele puteau chiar să se aplece rînd pe rînd asupra aceluiaşi rapt Căci acel domn de Charlus care, din adîncul bunăstării sale om bogat, îşi bătea joc de

sărăcia reginei, era acelaşi care eseori lăuda această sărăcie şi care, cînd se vorbea despre nntesa Murat, regină a Celor-Două-Sicilii, răspundea: „Nu ştiu espre cine vorbeşti. Nu există decît o singură regină a eaPolului, o regină sublimă şi care nu are trăsură Dar din Jbus, ea spulberă pînă şi cele mai luxoase trăsuri şi caii cei ai Scumpi, şi cînd o vezi trecînd îfi vine să îngenunchezi în Praful drumului.Uc

voi lăsa unui muzeu. Pînă atunci, va trebui să i-1 ducem, Sa nu fie silită să plătească o birjă care să i-1 aducă acasă. cel mai inteligent, dat fiind interesul istoric al unui

241finalului, care nu era numai un allegro, dar incomparabil alegru, ca absenţa acestei Mole îi inspira pe muzicieni şi dilata de bucurie pîna şi instrumentele muzicale. De altfel, în ziua cînd primeşti toţi suveranii, nu-ţi inviţi portăreasa." Numind-o această Mole (după cum spunea, de altfel cu mare simpatie, această Duras), domnul de Charlus îi dădea cele ce i se cuveneau. Căci toate aceste femei din lumea bună erau ca nişte actriţe, şi este adevărat că, privită chiar din acest punct de vedere, contesa Mole nu era pe atît de inteligentă pe cît se spunea, şi te ducea cu gîndul la acei actori sau la acei romancieri mediocri care, în anumite epoci, trec drept genii, fie din cauza mediocrităţii confraţilor, printre care nu se găseşte nici un artist cu adevărat talentat, fie din cauza mediocrităţii publicului care, dacă ar exista un artist excepţional, ar fi incapabil să o înţeleagă. în cazul doamnei Mole este preferabil, deşi nu pe de-a-ntregul exact, să ne oprim la prima explicaţie. Societatea înaltă fiind o împărăţie a neantului, între meritele diferitelor femei de aici deosebirile sînt neînsemnate, şi numai ranchiuna sau imaginaţia domnului de Charlus le poate exagera pînă la nebunie. Şi cu siguranţă dacă vorbea, în acel limbaj care era un amestec ambiguu şi preţios între lucrurile artistice şi cele ţinînd de societatea modernă, o făcea pentru că mîniile lui de femeie bătrînă şi cultura lui de monden nu ofereau elocinţei adevărate pe care o poseda decît teme neînsemnate. Lumea diferenţelor neexistînd pe suprafaţa pămîntului, în toate ţinuturile pe care percepţia noastră le uniformizează, cu atît mai mult ea nu există în acea „lume" care este societatea înaltă. Dar există ea oare undeva? Septuorul lui Vinteuil păruse a-mi spune că da. Dar unde?

Şi fiindcă domnului de Charlus îi plăcea şi să repete unele vorbe, ducîndu-le de la unul la celălalt, să-i facă pe oameni să e certe între ei, să-i despartă în tabere vrăjmaşe pentru a-i domina, el adăugă: „Neinvitînd-o, i-aţi răpit doamnei Mole Prilejul de a spune: «Nu ştiu de ce m-a invitat această doamnă Verdurin. Nu ştiu cine sînt oamenii ăştia, nu-i cunosc». Chiar mul trecut a spus că o oboseşti cu avansurile dumitale. E o 'roastă, nu o mai invita. De fapt nu-i o persoană atît de extra-rdinară. Poate foarte bine să vină la dumneata fără să facă 'tea fiţe, de vreme ce eu vin. De fapt, spuse el, mi se pare că Poţi să-mi mulţumeşti. Căci lucrurile au mers perfect. Ducesa de u e r m s nu a venit, dar cine ştie dacă nu a fost mai bine aşa. supăraţi pe ea şi ne vom gîndi totuşi la ea pentru

pţ p g ş pată, de altfel nu poţi să nu-ţi aminteşti de ea, chiar şi ochii

243celorlalţi- Nu ar fi putut-o suporta vreme îndelungată pe cea a baronului. Şi iată că acest imprudent grăbea catastrofa avînd aerul că restrînge locul Patroanei în propriul ei mic clan. Ea îl vedea încă de pe acum pe Morel ducîndu-se în societatea înaltă, fără ea, sub egida baronului. Nu exista decît o soluţie, să-J pună pe Morel să aleagă între baron şi ea şi, profitînd de ascendentul pe care ea îl căpătase asupra lui Morel făcînd dovadă în ochii lui de o clarviziune extraordinară datorită unor persoane pe care je punea să o informeze, unor

minciuni pe care le inventa şi pe care i le servea şi care se potriveau cu ceea ce el însuşi era înclinat să creadă şi cu ceea ce urma să vadă datorită capcanelor pe care ea le pregătea şi în care naivii cădeau, profitînd aşadar de acest ascendent, să-1 facă să o aleagă pe ea, preferînd-o baronului. Cît priveşte femeile din înalta aristocraţie care erau acolo şi care nici măcar nu ceruseră să-i fie prezentate, de îndată ce înţelesese ezitările sau insolenţa lor, ea spusese: „Ah! văd despre ce e vorba, sînt un fel de cocote bătrîne care nu ne trebuie, calcă în salonul ăsta pentru ultima oară". Căci mai curînd ar fi murit decît să spună că lumea fusese mai puţin amabilă cu ea decît nădăjduise.

„Ah! dragă generale", exclamă dintr-o dată domnul de Charlus părăsind-o pe doamna Verdurin, pentru că îl văzuse pe generalul Deltour, secretar la preşedinţia Republicii, care ar fi putut juca un rol important în obţinerea decoraţiei pentru Charlie şi care după ce îi ceruse un sfat lui Cottard, se grăbea să plece: „Bună seara, dragul şi iubitul meu prieten, pleci aşa, pe ascuns, fără să-ţi iei rămas bun de la mine?" spuse baronul cu un surîs bonom şi plin de încîntare de sine, căci ştia că toată lumea era mulţumită să-i vorbească încă vreo cîteva clipe. Şi cum în stareale exaltare în care se afla rostea singur, pe un ton ascuţit, atît întrebările cît şi

răspunsurile: „Ei bine, eşti mulţumit? Nu-i aşa că era foarte frumos? Andantele, nu-i aşa? E tot ce s-a pututaie vreodată mai înduioşător. Nu-1 poţi asculta pînă la capăt tara să începi să

plîngi. Frumos din partea dumitale că ai venit.pune-mi, am primit azi-dimineaţă o telegramă minunată de laroberville care mă anunţă că la Marea Cancelarie dificultăţile 1 aplanate, cum se spune." Vocea domnului de Charlus continua să se înalţe, la fel de stridentă, tot atît

de diferită de vocea obişnuită ca aceea a unui avocat care pledează cu emfază, cu

- Jtul său obişnuit, fenomen de amplificare vocală prin surex-- Si euforie nervoasă asemănătoare cu cea care, la dineurile af ea le dădea, urca la un diapazon atît de înalt atît vocea

245i-a spus: «Ţi s-ar face rău dacă le-ai vedea». Iată de ce acest r îoien face cu el tot ce vrea şi îi smulge toţi banii pe care şi-i loreşte. Aş prefera de mii de ori să mor decît să trăiesc sub marea în care trăieşte Charlus. Oricum, dacă familia lui Morel e hotărăşte să poarte plîngere împotriva lui, nu am poftă să fiu

cuzată de complicitate. Dacă vrea să continue, s-o facă pe riscul lui, dar eu să ştiu că mi-am făcut datoria Ce vrei? Lucrurile nu sînt totdeauna foarte

vesele." Şi, cuprinsă de o plăcută febră. în aşteptarea conversaţiei pe care soţul ei urma să o aibă cu violonistul, doamna Verdurin îmi spuse: „întreabă-1 pe

Brichot dacă nu sînt o prietenă curajoasă şi dacă nu ştiu să mă devotez pentru a-mi salva prietenii". (Ea făcea aluzie la împrejurările în care îl făcuse

tocmai la timp să se certe mai întîi cu spălătoreasă lui, apoi cu doamna de Cambremer, certuri în urma cărora Brichot devenise aproape cu

desăvîrşire orb şi, după cum se spunea, morfinoman.) „Este o prietenă neasemuită, perspicace şi curajoasă", răspunse universitarul cu o emoţie naivă. „Doamna Verdurin m-a împiedicat să fac o mare prostie, îmi

spuse Brichot, după ce aceasta se îndepărtase de noi. Ştie să taie în carne vie. îi place să intervină cu hotărîre, cum ar spune prietenul nostru

Cottard. Mărturisesc totuşi că gîndul că bietul baron nu ştie încă ce lovitură i se pregăteşte mă face foarte nenorocit E îndrăgostit nebuneşte de băiatul

ăsta. Dacă doamna Verdurin reuşeşte, va fi un bărbat cu adevărat nenorocit. De altfel nu-i sigur că va reuşi. Mă tem că nu va izbuti decît să bage

între ei tot felul de intrigi care, în cele din urmă, fără să-i despartă, îi vor face doar să se certe cu ea." Lucrul acesta i se întîmplase adeseori doamnei

Verdurin în relaţiile cu fidelii casei. Dar era evident că nevoia ei de a rămîne prietenă cu ei era din ce în ce mai mult dominată de nevoia ca această

prietenie să nu fie niciodată ţinută în şah de cea pe care ar fi putut să o aibă unii cu alţii. Homosexualitatea nu-i displăcea, atîta vreme cît nu e atingea de

ortodoxie, dar, ca şi Biserica, ea prefera toate sacrificiile unei concesii făcute ortodoxiei. începui să mă tem că enervarea ei împotriva mea se trăgea

din faptul că ştiuse că o TOpiedicasem pe Albertine să vină aici în cursul acelei zile, şi va începe pe lîngă ea, dacă nu cumva chiar începuse, să pună ca'e

aceleaşi intrigi pentru a o despărţi de mine adică ceea ce ei urma să facă faţă de Charlus, vorbindu-i violonistului, de, du-te după Charlus, găseşte un

pretext, e timpul, spuse TOna Verdurin. şi încearcă mai ales să nu-1 laşi să revină llnte Ca cu să trimit pe cineva după dumneata. Ah! ce serată!

247fată de exerciţiile speciale pe care cel care-1 catehizează i le mpune întru modificare, cum spune cineva, prin prea mare blîndefe fată de acest rose-croix'69 care pare să ne vină din Petroniu, după ce a trecut prin Saint-Simon, dacă i-am acorda, cll ochii închişi, după toate regulile, permisiunea de a sataniza. Si totuşi, [inîndu-1 de vorbă pe acest bărbat în timp ce doamna Verdurin, pentru binele păcătosului şi pe bună dreptate ispitită de o asemenea terapie, îi va vorbi tînărului cel zăpăcit pe şleau, îi va răpi tot ce iubeşte, îi va da poate o lovitură fatală, nu pot să spun că puţin îmi pasă, mi se pare că-1 atrag cum s-ar spune într-o capcană, şi dau îndărăt în faţa unei asemenea purtări, socotind-o o laşitate." După ce spuse aceste cuvinte, nu ezită să o săvîrşească şi, luîndu-mă de braf: „Ce-ar fi, baroane, dacă neam duce să fumăm o ţigară, acest tînăr nu cunoaşte încă toate minunile din casa asta". M-am scuzat spunînd că eram silit să mă întorc acasă. „Mai aşteaptă o clipă, spuse Brichot. Ştii că trebuie să mă duci şi pe mine acasă, nu uit ce mi-ai promis. - Nu vrei într-adevăr să cer să ţi se arate argintăria? Nimic n-ar fi mai simplu, îmi spuse domnul de Charlus. După cum mi-ai promis, să nu cumva să-i vorbeşti lui Morel despre decoraţie. Vreau să-i fac surpriza de a i-o anunţa peste putină vreme după ce va fi plecat mai multă lume. Deşi spune că nu-i important pentru un artist, dar că este dorinţa unchiului său (m-am înroşit, căci prin bunicul meu soţii Verdurin ştiau cine era unchiul lui Morel). Nu vrei aşadar să cer să ţi se arate cele mai frumoase piese? îmi spuse domnul de Charlus. Dar le ştii, le-ai văzut de zece ori la La Raspeliere." Nu am îndrăznit să-i spun că ar fi putut să mă intereseze nu o mediocră argintărie burgheză, fie ea şi cea mai scumpă, ci vreo piesă, chiar dacă numai reprezentată pe o frumoasă gravură, dintre cele ale doamnei Du Barry, eram oult prea preocupat şi - chiar dacă nu aş fi fost de acea dezvăluire privitoare la venirea domnişoarei Vinteuil - totdeauna, m societate, eram mult prea distrat şi agitat pentru a-mi fixa >ten[ia pe obiecte mai mult sau mai puţin frumoase. Ea nu ar fi 'utut fi fixată decît de chemarea vreunei realităţi ce s-ar fi rcsat imaginaţiei mele, cum ar fi putut să o facă în acea seară vedere a acelei Veneţii la care mă gîndisem atît de mult în "fipul după-amiezii, sau vreun element general, comun mai tor aparenţe şi mai adevărat decît ele, care de la sine trezea eauna în mine un spirit lăuntric şi de obicei somnolent, dar a urcare la suprafaţa conştiinţei mele îmi dăruia o mare ine O

pafaţa conştiinţei mele îmi dăruia o mare ine. Or. cum ieşeam din salonul numit sală de teatru, şi

249

lă, isoţilor Verdurin. „Vom încerca,J

. Itundeva. O canapea ivită din vis între fotoliile noi şi foarte eale, cîteva mici scaune îmbrăcate în mătase roz, o învelitoare broşată pe masa de jucat cărţi ridicată la demnitatea de persoană din momentul cînd, ca o persoană, avea un

trecut, o memorie, năstrînd în umbra rece a salonului din quai Conţi bruna însorire revărsată prin ferestrele din strada Montalivet (al cărei ceas el îl cunoştea la fel de bine ca doamna Verdurin însăşi) şi prin porţile cu geamuri din Douville, unde fusese dus şi de unde privea ziua întreagă, dincolo de grădina floralului, adînca vale***, aşteptînd ceasul cînd Cottard şi violonistul îşi vor juca partida de cărţi, buchet de violete şi de gînduri în culori pastel, dai' al unui mare artist prieten, mort între timp, unic fragment supravieţuind dintr-o viată dispărută fără să lase urme, rezumînd un mare talent şi o prietenie îndelungată, amintind de privirea lui atentă şi blîndă, de frumoasa lui mînă plinufă şi tristă în timp ce picta; frumoasă învălmăşeală, cadouri în dezordine dăruite de fideli şi care au urmat-o pretutindeni pe stăpîna casei, dobîndind în cele din urmă pecetea şi fixitatea unei trăsături de caracter, a liniei destinului; belşugul buchetelor de flori, al cutiilor cu bomboane de ciocolată care îşi sistematiza, aici ca şi acolo, deschiderea conform unui mod de înflorire identic: interpolare ciudată de obiecte bizare şi inutile ce par încă a fi ieşit din cutia în care au fost oferite şi care rămîn întreaga viată ceea ce au fost de la bun început, cadouri de Anul nou; toate aceste obiecte, în sfîrşit, pe care nu le poţi izola de celelalte, dar care pentru Brichot, vechi obişnuit al petrecerilor date de sofii Verdurin, aveau acea patină, acea catifelare a lucrurilor cărora, dăruindu-le un fel de profunzime, li se adaugă dublul lor spiritual, toate acestea risipite peste tot făceau să cînte în fata lui ca tot atîtea tuşe sonore ce trezeau în inima-i asemănări iubite, reminiscenţe confuze şi care, chiar în salonul actual, pe care îl împănau ici-colo, decupau, delimitau, făcut parcă de o zi frumoasă, un cadru de soare care tăia atmosfera, mobilele şi covoarele, mergînd de la o Pernă la un vas cu flori, de la un taburet mirosind a parfum, de a un mod de a lumina, la o predominare de culori, sculptau, vocau, spiritualizau, dădeau viată unei forme care era precum Jgura ideală, imanentă succesivelor lor locuinţe, a salonului V

îmi„Vom încerca, îmi spuse Brichot la ureche, să-1 facem pe ron să

vorbească despre subiectul lui favorit. E pur şi simplu jX raordinar." Pe de o parte doream să pot încerca să obţin de la ininul de Charlus informaţiile privitoare la venirea domni-nlumea neînsufleţită despre care vorbeşte Theodore Rousseau174, care te fac să gîndeşti, dar care nu gîndesc. Şi atunci dintr-o data", exclamă domnul de Charlus cu emfază şi mimînd o lovitură de teatru, „atunci... Şuviţa de păr! Şi în tot acest răstimp, graţiosul dans al acelui allegro vivace. Ştiţi, această «uviţă a fost semnul revelaţiei, chiar şi pentru cei mai obtuzi. Prinţesa de Taormina, surdă pînă atunci, căci nu există mai mare surzenie decît surzenia celor care au urechi ca să nu audă, prinţesa de Taormina, în faţa evidenţei miraculoasei şuviţe de par, a înţeles că se făcea muzică şi că nu se va juca pocher. Ah! a fost un moment foarte solemn. - Iartă-mă, domnule, că vă întrerup, i-am spus domnului de Charlus ca să-1 aduc spre subiectul care ne interesa, mi-ai spus că urma să vină şi fiica autorului. M-ar fi interesat mult să o văd. Sînteţi sigur că se conta pe venirea ei? - Nu ştiu." Domnul de Charlus asculta astfel, poate fără să vrea, de acel consemn universal care spune că geloşilor nu trebuie să li se dea informaţii, fie pentru a se arăta în chip absurd şi din onoare „bun prieten", şi chiar dacă ar fi detestat-o, faţă de cea care îl aţîţa, fie din răutate faţă de ea, ghicind că gelozia ar spori iubirea; fie din nevoia de a se purta neplăcut cu ceilalţi, nevoie care constă în a spune adevărul celor mai mulţi dintre oameni, dar de a-1 trece sub tăcere cînd e vorba de geloşi, ignoranţa sporindu-le chinul, cel puţin după cum îşi închipuie; şi pentru a-i face nenorociţi pe oameni, ne călăuzim după ce ei înşişi cred, poate greşind, că este lucrul cel mai dureros. „Ştii, continuă el, asta e într-un anume fel casa exagerărilor, sînt oameni încîntători, dar le place să anunţe prezenţa unor celebrităţi de un fel sau altul. Dar parcă nu te simţi prea bine

şi o să ţi se facă frig în această încăpere atît de umedă, spuse el, împingînd spre mine un scaun. De vreme ce eşti suferind, trebuie să fii atent, mă duc să-ţi aduc pardesiul. Nu, nu " duce dumneata, te-ai rătăci şi ţi s-ar face frig. Uite, aşa fac °e™ imprudenţe, totuşi nu ai patru ani, ai avea nevoie de o itrînă bonă ca mine ca să te îngrijească. - Nu te deranja, Kwe, mă duc eu", spuse Brichot, care se îndepărtă pe dată: iindu-şi poate foarte bine seama de marea prietenie pe care ninul de

Charlus o avea pentru mine şi de împăcările încîn-sal°are -^"n s™Plitatea Ş' devotamentul lor ce urmau crizelor delirante de grandoare şi de mania persecuţiei, el se temuse °mnul de Charlus, pe care doamna Verdurin i-1 încredinţase e un prizonier vigilenţei sale, ar fi căutat, sub pretextul de

H253

îndrăgostit de Odette, pe de altă parte, de cînd era căsătorit, eăsea plăcută pe doamna Bontemps, care se prefăcea că iubeş-. la nebunie menajul Swann,

venea tot timpul s-o vadă pe soţie, distra cu istorisirile soţului şi vorbea despre ei cu dispreţ. Aşa cum scriitorul dă un premiu de inteligenţă nu

bărbatului celui ti inteligent, ci chefliului care face o cugetare îndrăzneaţă şi tolerantă asupra pasiunii unui bărbat pentru o femeie, cugetare care face ca

amanta pedantă a scriitorului să fie de acord cu el a uăseşte că dintre toţi oamenii care vin la ea în casă cel mai puţin prost este tot acel bătrîn

frumos care are experienţă în dragoste, tot astfel domnul de Charlus găsea

că Brichot este mai inteligent decît ceilalţi prieteni ai săi, căci Brichot nu numai că era amabil cu Morel, dar culegea de prin filosofii greci, poeţii latini, povestitorii

orientali, texte bine alese care împodobeau austul baronului cu un florilegiu ciudat şi încîntător. Domnul de Charlus ajunsese la acea vîrstă la care lui Victor Hugo îi place să se înconjoare mai ales de personaje ca Vacquerie şi de Meurice175.

Tuturor le prefera pe cei care îi admiteau punctul de vedere asupra vieţii. „îl întîlnesc adeseori", adăugă el cu o voce piuitoare şi cadenţată, fără ca o singură

mişcare, în afară de cea a buzelor, să-i mişte masca gravă şi dată cu un strat gros de pudră, cu pleoape pe jumătate coborîte, ca de preot. „Mă duc la

cursurile lui, atmosfera din cartierul latin îmi schimbă dispoziţia, întîlnesc aici adolescenţi studioşi, care ştiu să gîndească, tineri burghezi mai

inteligenţi, mai instruiţi decît erau, într-un alt mediu, camarazii mei. E altceva, ceva pe care dumneata îl cunoşti probabil mai bine decît mine, sînt tineri burghezi", spuse el

accentuînd cuvîntul şi pronunţînd un b prelungit, subliniindu-1 totodată în virtutea unei deprinderi de elocinţă, corespunzînd ea însăşi unui gust al nuanţelor în

gîndire care îi era propriu, dar >oate şi pentru că nu rezista plăcerii de a se arăta insolent în faţa mea. Aceasta nu scăzu cu nimic marea şi afectuoasa

milă f care mi-o inspira domnul de Charlus (de cînd doamna verdurin îşi dezvăluise planul în faţa mea), ci numai mă amuză, nu m-ar fi supărat nici chiar într-o împrejurare în care nu aş fi BH pentru el atîta simpatie. Moştenisem de la

bunica o ase-nea lipsă de amor propriu încît aproape puteam oricînd să nunţ la demnitate. Fără îndoială, nu-mi dădeam seama deloc asta şi tot auzindu-i, încă din colegiu, pe cei mai preţuiţi ...r

re carnarazii mei că nu acceptă să fie trataţi oricum, că nu 0 comportare urîtă, ajunsesem să arăt prin cuvintele

şi e mele o a doua natură, destul de mîndră. Ba chiar treceam

255«ţisare preocupată; „Urmează-mă, baroane, vei fi dus la locul mitale". apoi fără să se mai ocupe de el. îşi făcea intrarea lintînd singur cu paşi vioi pe

culoar. Aşezate de fiecare parte, uă şirur' de tineri profesori îl salutau; Brichot, dornic să nu . ră ca ia o atitudine artificială în fata acestor tineri, despre care a

că văd în el un marc pontif, le făcea de nenumărate ori cu ujuj dădea complice din cap de nenumărate ori, grija lui de a ămîne marţial şi bun francez

dînd acestor gesturi aerul unui fel e încurajare cordială, a unui sursum corda venind din partea unui bătrîn morocănos care tot mormăie: „Drace, vom şti să ne batem"- Apoi izbucneau aplauzele studenţilor. în prezenţa domnului de Charlus

la cursurile sale, Brichot găsea prilejul uneori să-i ofere acestuia o plăcere, aproape să-i facă politeţuri. Spunea vreunei rude, sau vreunuia dintre prietenii săi burghezi: „Daca asta le-ar putea amuza pe soţia sau pe fiica dumitale, te previn că baronul de Charlus, prinţ de Agrigente, descendentul familiei Conde va

asista la cursurile mele. Pentru un copil, este o amintire de neuitat, căci va vedea pe unul dintre ultimii descendenţi ai aristocraţiei noastre

autentice. Dacă vin, ii vor recunoaşte uşor, căci va sta alături de catedra mea. Va fi de altfel singurul, un bărbat puternic, cu părul alb, cu mustaţă neagră, şi purtînd o decoraţie militară. - îţi mulţumesc din suflet", spunea tatăl. Şi deşi soţia lui avea altă treabă, ca să nu-1 supere pe Brichot, o silea să

se ducă la cursul acela, în timp ce tînăra fată, incomodată de căldură şi de mulţimea studenţilor, îl devora totuşi cu mare curiozitate din ochi pe

descendentul familiei Conde, mirîndu-se că nu poartă gulerul mare şi încreţit din vechile portrete şi că seamănă cu bărbaţii din zilele noastre. Iar el nici nu

se uita la ea, dar nu o dată vreun student, care nu îtia cine este, era uimit de amabilitatea lui, devenea brusc plin i importanţă şi tăios, iar baronul pleca plin de vise şi de nelancolie. „Iartă-mă că mă întorc la oile mele, i-am spus

repede domnului de Charlus, auzind paşii lui Brichot, dar ai Jtea să mă previi prin pneumatic177 dacă afli că domnişoara inteuil sau prietena ei trebuie

să vină la Paris, şi să-mi spui cu ictitate cît stau. fără să spui nimănui că ţi-am cerut asta?" Nu leam că va veni, dar voiam astfel să mă protejez pentru Or-

,.Da, o să fac asta pentru dumneata. Mai întîi pentru că îţi >rez marea mea

recunoştinţă. Neacceptînd odinioară ceea ce } propus, mi-ai făcut, în detrimentul dumitale, un imens 2*0, mi-ai lăsat intactă libertatea. Este

adevărat că am lrUat )a ea într-alt fel. adăugă el pe un ton melancolic în care

257■ele de Doudeauville, îmi spuse domnul de Charlus, vorbind re ceie trei surori: «Pe care dintre cele

trei surori o preferi?» ^după ce Doudeauville îi spuse: «Pe doamna de Villeparisis», icesa de*** îi răspunse: «Porcule!» căci ducesa era foarte spi-■ituală", spuse domnul de Charlus, acordînd cuvîntului impor-intă şi propunîndu-1 aşa

cum era rostit în familia Guermantes. -aptul că găsea că un cuvînt ca „Porcule!" este „spiritual" nu m-a mirat, căci am observat şi cu alte prilejuri

tendinţa, considerată a fi obiectivă, a oamenilor de a abdica, atunci cînd gustă vorbele spirituale ale celorlalţi, de la severitatea pe care ar fi avut-o faţă de propriile lor vorbe de duh, şi de a observa, a nota cu grijă ceea ce ei nu ar

binevoi să creeze.

„Dar ce se întîmpla? îmi aduce pardesiul, spuse el văzînd că Brichot lipsise atît de mult pentru un asemenea nimic. Mai bine m-aş fi dus să mi-1 iau eu însumi. O să-1 pui pe umeri. Ştii că asta-i foarte compromiţător, dragul meu? Este ca şi cum am bea din acelaşi pahar, îţi voi şti gîndurile. Nu, nu aşa, hai, lasă-mă pe mine", şi în timp ce-mi punea pardesiul, mi-1 lipea de umeri, mi-1 înălţa de-a lungul gîtului, ridica gulerul, şi îmi freca bărbia cu mîna, scuzîndu-se. „La vîrsta lui nu ştie nici măcar atît, trebuie să-1 dădăcească, mi-am ratat vocaţia, Brichot, sînt născut să fiu bonă la copii." Voiam să plec, dar domnul de Charlus manifestîndu-şi intenţia de a se duce după Morel, Brichot ne reţinu pe amîndoi. De altfel, certitudinea că o voi regăsi acasă pe Albertine, certitudine egală cu cea pe care, în timpul după-amiezii, o avusesem ştiind că Albertine se va întoarce de la Trocadero, mă făcea în acel moment să fiu la fel de puţin nerăbdător să o văd pe cît fusesem în aceeaşi zi cînd eram aşezat la pian, după ce Francoise îmi telefonase. Şi acest calm ni-a permis, de fiecare dată cînd în timpul acelei conversaţii am vrut să mă ridic, să ascult de îndemnul lui Brichot care se temea ă plecarea mea îl va face pe Charlus să nu rămînă pînă în nomentuJ cînd doamna Verdurin urma să vină să ne cheme. ..Haide, îi spuse el baronului, rămîi puţin cu noi, o să-1 îmbră-ezi nu peste multă vreme", adăugă Brichot fixîndu-şi asupra 1 ochiul aproape mort, ochi căruia numeroasele operaţii pe e le suferise îi redaseră puţină viaţă, dar care nu mai avea ot"şi mobilitatea necesară expresiei piezişe a răutăţii. „Să-1 wraţişez, ce prostie! exclamă baronul pe un ton ascuţit şi mţat. Dragul meu, îţi spun că se crede tot la o împărţire a miilor, visează la micii lui elevi. Mă întreb dacă nu se culcă ei- - Doreşti să o vezi pe domnişoara Vinteuil, îmi spuse

259are anarhia a fost purtată cum nu se poate mai bine şi a devenit n-tcatul la

modă al bunilor noştri diletanfi, dar al căror nume nu ne este îngăduit să-1 pronunţăm de teama unor mari înfruntări -î«j va fi trăit traiul." De cînd Brichot începuse să vorbească despre reputaţiile masculine, domnul de Charlus trădase prin tot chipul său acel gen particular de nerăbdare pe care îl vezi la un expert medical sau militar cînd oameni din societatea înaltă care habar n-au despre ce vorbesc încep să spună prostii în legătură cu subiecte de terapeutică sau de strategie. „Nu ştii nici lucrurile cele mai elementare în legătură cu domeniul despre care vorbeşti, îi spuse el în cele din urmă lui Brichot. Citează-mi o singura reputaţie nemeritată. Spune-mi nişte nume. Da, cunosc totul", ripostă violent domnul de Charlus cînd fu întrerupt cu timiditate de Brichot, „oamenii care au făcut asta odinioară din curiozitate, sau dintr-o afecţiune unică pentru un prieten mort, şi cel care temîndu-se că a avansat prea mult, dacă îi vorbeşti despre frumuseţea unui bărbat îfi răspunde că pentru el e ca şi cum i s-ar cere să vorbească chinezeşte, că nu ştie să

distingă între un bărbat frumos şi unul urît aşa cum nu ştie să distingă între două motoare de automobil, nepricepîndu-se la mecanică Toate acestea sînt nişte glume proaste. Observafi bine, nu vreau să spun că o reputaţie proastă (sau ceea ce obişnuim să numim astfel) şi nejustificată este ceva cu totul imposibil. Dar lucrul e atît de excepţional, atît de rar, îneît practic nu există. Totuşi, eu care sînt un om curios, un scotocitor, am cunoscut asemenea situaţii, şi care nu erau mituri. Da, în decursul vieţii mele am constatat (vreau să spun că am constatat ştiinţific, nu mă joc cu cuvintele) existenta a două reputaţii nejustificate. Ele se stabilesc de obicei datorită unei similitudini de nume, sau după lumite semne exterioare, după belşugul de inele de exemplu, semne pe care oamenii incompetenţi şi le închipuie a fi cu totul -aracteristice pentru ceea ce spui, aşa cum cred că un [âran Ie tot la două cuvinte jarniguie, sau un englez goddamlii0. E 0 convenţie bună pentru teatrul bulevardier."

domnul de Charlus mă uimi citîndu-mi printre invertifi peEtenul actriţei" pe care îl văzusem la Balbec şi care era şeful

|J Societăţi al celor patru prieteni. „Şi atunci cum e cu- îi slujeşte drept paravan, şi de altfel are relaţii intime

ceiJ6^ •rna^- mu't Poate decît cu bărbaţii, cu care nu are. - Are cunu

a- tKl^ ~ Nicidecum ! Sînt prieteni, doar atît! Doi dintre eisim,JIVnrcresat' decît <Je femei. Unul este invertit, dar nu este

ca are relaţii cu prietenul său, şi oricum se ascund unul de

261fg le este dictată în parte de amorul lor propriu, pentru care e ,; măgulitor ca asemenea favoruri să le fi fost rezervate doar i r în parte de naivitatea lor, care a înghiţit cu uşurinţa tot ceea amanta a vrut să-i facă să creadă, în parte de acel sentiment I vieţii care face că de îndată ce ne apropiem de fiinţe, de

■xistenţe, etichetele şi compartimentările stabilite dinainte sînt " ea simple. „Trei din zece! Dar fii atent, baroane, mai puţin fericit decît acei istorici pe

care viitorul îi va ratifica, dacă vrei sa înfăţişezi posterităţii tabloul pe care ni-1 spui, ea s-ar putea să nu-l găsească bun. Ea nu judecă decît pe bază de

probe şi ar vrea să ia cunoştinţă de dosarul pe care te sprijini. Or, nici un document neautentificînd acest gen de fenomene colective pe care cei în

cunoştinţă de cauză sînt prea interesaţi să le lase în umbră, tabăra nobilelor suflete s-ar indigna peste măsură şi ai trece pur şi simplu drept un

calomniator şi un nebun. După ce, la concursul eleganţei ai obţinut maximumul şi prioritatea, pe acest pămînt, vei cunoaşte tristeţea unui eşec de

dincolo de mor-mînt Nu merită, după cum spune, Dumnezeu să mă ierte, Bossuet al nostru. - Nu lucrez pentru istorie, răspunse domnul de Charlus, viaţa

îmi e de ajuns, este destul de interesantă, cum spunea bietul Swann. - Cum? L-ai cunoscut pe Swann, baroane, nu ştiam. Avea şi el asemenea gusturi? întrebă Brichot cu un aer neliniştit. - Cît poate fi de grosolan! Crezi că nu

cunosc decît oameni de felul ăsta? Nu, nu cred", spuse Charlus cu privirea plecată şi căutînd să-şi cîntărească bine răspunsul. Şi gîndindu-se că, de

vreme ce era vorba de Swann, ale cărui tendinţe atît de opuse useseră totdeauna cunoscute, o jumătate de mărturisire nu putea fi decît inofensivă

pentru cel pe care îl viza şi măgulitoare pentru cel care o făcea, lăsînd-o să-i scape într-o insinuare: „Nu, spun că odinioară la colegiu, odată, din

întîmplare" spuse ronul parcă fără voia lui şi ca şi cum ar fi gîndit cu voce tare, o\, revenind asupra celor insinuate: „Dar au trecut două sute le ani de

atunci, cum vrei sa-mi mai amintesc? Mă plictiseşti", Use el, rîzînd. „Oricum, nu era frumos, frumos!" zise Brichot '?]

e' pribil fiind, credea că arată bine şi găsea totdeauna că a'ti sînt urîţi. „Taci, spuse baronul, nu ştii ce spui, în acea

sil K-6 aVea un ten ca ° PiersiC& ?i' adăugă el, punînd fiecare a Pe o altă notă, era frumos ca un amoraş. De altminteri a s un bărbat încîntător. A fost iubit nebuneşte de femei. - Ai °SCUt ° ^e S0^a ^Ul' ~ Bineînţeles că da, a cunoscut-o mie. O găsisem încîntătoare în semitravestiul ei, într-o Cjnd juca rolul lui Miss

Sacripant; eram cu nişte camarazi

263nir

, p , pnîn>' că, de vreme ce erau doar trei nevinovaţi din zece, nu riscaAjj! m-am distrat bine în preajma acestui cuplu; şi fireşte că eu am fost S'1J£ s'*~* ^u martor împotriva lui d'Osmond, care nu fnj-a iertat-o niciodată. D'Osmond i-o răpise pe Odette, şi Swann, pentru a se consola, şi-o luase ca amantă, sau ca falsă amantă, pe sora Odettei. Dar nu o să mă puneţi să vă istorisesc novestea lui Swann, ne-ar trebui zece ani, mă înţelegeţi, îl cunosc ca nimeni altul. Eu o scoteam la plimbare pe Odette cînd nu voia să-1 vadă pe Charles. Asta mă plictisea cu atît mai mult cu cît am o rudă foarte apropiată care poartă numele de Crecy, fără sa aibă fireşte nici un fel de drept, dar pe care toată povestea asta nu-1 îneînta. Căci ea îşi spunea Odette de Crecy şi era îndreptăţită să o facă, fiind despărţită de un Crecy a cărui soţie era, acesta fiind un foarte autentic de Crecy, un domn foarte bine, pe care îl scuturase pînă şi de ultima leţcaie. Dar cred că vrei doar să mă faci să vorbesc, te-am văzut cu el în tren, îl invitai să cineze la Balbec cu dumneata. Cred că are mare nevoie, sărmanul de el: trăia dintr-o pensioară amărîtă pe care i-o dădea Swann şi presupun că după moartea prietenului meu nu i s-a mai plătit deloc. Nu înţeleg însă, îmi spuse domnul de Charlus, de ce, de vreme ce ai fost adeseori la Charles, nu ai vrut adineauri să te prezint reginei Neapolului. De fapt, văd că nu te interesează persoanele ca nişte curiozităţi, şi asta mă miră totdeauna din partea cuiva care 1-a cunoscut pe Swann, care avea un interes de acest gen atît de dezvoltat îneît nu poţi spune dacă în această privinţă eu l-am iniţiat pe el sau el pe mine. Asta mă miră ca şi cum aş vedea pe cineva care 1-a cunoscut pe Whistler şi nu ştie ce înseamnă gustul. Dumnezeule, pentru Morel mai ales era important să o cunoască. Dorea asta cu patimă, căci este foarte inteligent. Păcat că a plecat Dar le voi face legătura zilele astea. Trebuie neapărat să o cunoască. Singurul obstacol posibil ar fi dacă ea ar muri mîine. Or, trebuie să sperăm că asta nu se va întîmpla." Dintr-o dată, cum rămăsesem b impresia proporţiei de „trei din zece", pe care i-o dezvăluise 'mnul de Charlus, Brichot, care îşi continuase gîndul, într-un d brusc care amintea de felul cum se poartă un judecător de istrucţie care vrea să-1 facă pe un acuzat să-şi mărturisească naj dar care în realitate era rezultatul dorinţei profesorului de Părea perspicace şi al tulburării pe care o simţea rostind o :aţie atît de gravă: „Oare Ski nu-i tot aşa?" îl întrebă el pe mnul de Charlus cu o înfăţişare întunecată. Pentru a-şi face nirat pretinsele daruri de a intui, îl alesese pe Ski, spunîn- djloc de informaţie, ar fi cu adevărat uimiţi dacă ar alia fie şi .mai un sfert din

adevăr. - Atunci, în epoca noastră este ca pe mea grecilor, zise Brichot. - Cum adică, ca pe vremea recilor'.7 îţi închipui că treaba asta nu a continuat tot timpul? jjită-te numai ce se întîmplă sub Ludovic al XlV-lea, Monsieur182, r'nărul Vermandois, Moliere, prinţul Ludovic de Baden, Brunswick, Charolais, Boufflers, Marele Conde, ducele de Brissac. - Te opresc aici, îl ştiam pe Monsieur, îl ştiam pe Rrissac prin mijlocirea lui Saint-Simon, fireşte, îl ştiam şi pe Vcndome şi pe mulţi alţii, dar ticălosul ăsta bătrîn care este Saint-Simon vorbeşte adeseori despre Marele Conde şi despre prinţul Ludovic de Baden şi nu o spune niciodată. - Păcat că îmi revine mie îndatorirea să-1 învăţ istorie pe un profesor de la Sorbona. Dar dragă maestre, eşti mai ignorant decît mi-aş fi închipuit - Eşti sever, baroane, dar drept Şi uite, o să-ţi fac o plăcere. îmi amintesc acum de un cîntec din epocă, scris într-o latinească de baltă despre o anume furtună care 1-a surprins pe Marele Conde pe cînd cobora pe Ron în tovărăşia prietenului său, marchizul de La Moussaye. Conde spune:

Carus Amicus Mussaeus,Ah! Deus Bonus! quod tempus!Landehrette,

lmbre sumus perituri.

Şi La Moussaye îl linişteşte, spunîndu-i:

Securae sunt nostrae vitae, Sumus enim Sodomitele, Igne Tantum perituri, Landeriri183.

Retrag ce-am spus, zise Charlus cu o voce ascuţită şi scli-;ită, eşti tobă de carte, mi le vei scrie, nu-i aşa, vreau să am :este versuri în arhivele mele de familie, căci stră-străbunica a era sora domnului Prinţ. - Da, dar baroane, în privinţa nnţului Ludovic de Baden nu văd nimic. De altfel, cred că în general arta militară... - Ce prostie! în acea vreme, Vendome, wars, prinţul Eugene, prinţul de Conţi, şi dacă ţi-aş vorbi de ar)

ero" n°Şti"i din Tonkin, din Maroc, şi vorbesc despre cei cu ^31?1 u^'m'' S' pioşi, şi din «noua generaţie», te voi uimi. îte aş avea să le spun celor care fac anchete asupra noii 5n' cca care a renunţat la zadarnicele complicaţii ale celor v'rstnici, spune domnul Bourget184! Am un prieten, despre

267

o jeC din Paris şi care, în acel moment, în timp ce din salonul Verdurin îmi evocam propria casă, mă făcea să o simt pe aceasta ca pe un spaţiu vid, exaltant pentru personalitate şi cam trist, că umplut - semănînd în privinţa asta cu hotelul din Ralbe într-o anume seară - de acea prezentă care nu se mişca le acolo, care dăinuia acolo pentru mine, şi pe care, în momen-tul cînd voi vrea, eram sigur că o voi regăsi. Insistenta cu care domnul de Charlus revenea întruna asupra subiectului - fată de care. de altfel, inteligenta sa, mereu exercitată în acelaşi sens, poseda o anumită putere de penetraţie - avea în ea ceva de o penibilă complexitate. Era plicticos ca un savant care nu vede nimic dincolo de specialitatea sa, agasant ca un om informat şi care e plin de vanitate pentru că deţine secrete pe care arde totodată de nerăbdare să le divulge, antipatic precum cei care, de îndată ce e vorba de defectele lor, se deschid fără să-şi dea seama că displac, dominat de idee ca un maniac şi imprudent ca un vinovat. Aceste caracteristici, care în anumite momente deveneau la fel de frapante ca şi acelea care îl pecetluiesc pe un nebun sau pe un criminal, îmi aduceau, de altfel, o anumită linişte. Căci, supunîndu-le la necesara transpunere, pentru a putea extrage din ele unele deducţii cu privire la Albertine şi amintindu-mi de atitudinea acesteia fată de Saint-Loup şi fată de mine, îmi spuneam, oricît de dureroasă ar fi fost pentru mine una dintre aceste amintiri, şi oricît de melancolică cealaltă, că păreau a exclude genul de deformare atît de acuzată, de specializare neapărat exclusivă, cel puţin aşa se părea, care se desprindea cu atîta forţă atît din conversaţia cît şi din persoana domnului de Charius. Dar acesta, din nefericire, se grăbi să-mi distrugă ceste motive de a spera, în acelaşi mod în care mi le oferise, idică fără să ştie. „Da, spuse el, nu mai am douăzeci şi cinci de ani şi am văzut schimbîndu-se multe în jurul meu, nu mai recu-osc nici societatea în care toate barierele au fost rupte, unde o ^ta lipsită de elegantă şi decentă dansează tango pînă şi în tmilja mea, nici mcSdele, nici politica, nici artele, nici religia, -l nimic. Dar mărturisesc că cel mai mult s-a schimbat ceea ce •rotii numesc homosexualitate. Dumnezeule, pe vremea mea, aca-i puneai de o parte pe bărbaţii care detestau femeile, şi de «altă pe cei cărora, plăcîndu-le doar ele nu făceau altceva ay

ll

^in interes, homosexualii erau buni taţi de familie şi nu u arnante dccît de formă. Dacă aş fi avut o fată de măritat, «căutat ginerele printre ei, ca să fiu sigur că nu va fi -"cită. Dar vai! totul s-a schimbat Acum ei se recrutează şi

269dreptul în subiect. „Sfii ceva, spuse el în chip de concluzie, ştii eva dacă vrei,

mergem să-i cerem sfatul soţiei mele. Pe cuvînt ie onoare că nu i-am spus încă nimic. Vom vedea cum judecă ca lucrurile. Părerea mea nu este poate

cea mai bună, ştii ce udecată sigură are, şi apoi îţi poartă o imensă prietenie, hai să-i spunem despre ce-i vorba." Şi în timp ce aştepta cu nerăbdare

emoţiile Pe care avca sa 'e savureze vorbindu-i virtuozului, şi apoi, după ce acesta va fi plecat, clipa cînd va cere să i se reproducă întocmai dialogul dintre

violonist şi soţul ei, doamna Verdurin îşi repeta întruna: „Ce-or fi făcînd oare? Sper că dacă tot îl ţine atît de mult timp, Auguste188 va şti măcar să-1 con-

vingă", domnul Verdurin coborîse împreună cu Morel, care părea foarte emoţionat. „Ar vrea să-ţi ceară un sfat", îi spuse domnul Verdurin soţiei sale,

cu aerul cuiva care nu ştie dacă cererea îi va fi îndeplinită. în loc să-i răspundă domnului Verdurin, doamna Verdurin, în focul pasiunii, i se adresă lui Morel: „Sînt

absolut de aceeaşi părere cu soţul meu, găsesc că nu mai poţi tolera asta!" exclamă ea cu violenţă şi uitînd ca pe o ficţiune derizorie că se înţelesese cu

soţul ci să-i spună violonistului că ea nu ştie nimic din toată povestea. „Ce vrei să spui? Ce să nu mai tolereze?" bîigui domnul Verdurin, care încerca să se prefacă uimit şi căuta, cu o neîndemînare explicabilă prin tulburarea

care-1 cuprinsese, să-şi apere minciuna. „Am ghicit ce i-ai spus", răspunse doamna Verdurin, fără să-i pese cîtuşi de puţin dacă explicaţia ei e

verosimilă şi negîndindu-se deloc că, atunci cînd îşi va aminti de acea scenă, violonistul îşi va pierde încrederea în Patroană. „Nu, categoric nu, continuă doamna Verdurin, găsesc că nu trebuie să mai înduri această promiscuitate

ruşinoasă rămînînd în preajma unui personaj cu o reputaţie pătată şi care u mai este primit nicăieri, adăugă ea, fără să-i pese că nu era Jevărat şi uitînd că ea îl primea în casa ei aproape zilnic. Ai ajuns de rîsul Conservatorului, adăugă ea, simţind că acesta va fi gumentul cel mai puternic: mai du viaţa asta încă

o lună şi torul dumitale artistic este distrus, în timp ce fără Charlus o C1?tigj mai bine de o sută de mii de franci pe an. - Dar eu 11 auzit niciodată nimic

despre asta, sînt uluit, vă sînt foarte Cunoscător", murmură Morel cu lacrimi în ochi. Obligat să se P. că mirat şi totodată să-şi ascundă ruşinea, se

înroşea la faţă transpira mai mult decît daca ar fi cîntat una după alta toate ateie lui Beethoven, iar în ochii lui se iveau lacrimi pe care 'stl ul de la Bonn cu

siguranţă nu i le-ar fi provocat. Interesat cele lacrimi, sculptorul surîse şi, făcîndu-mi cu ochiul, mi-1

273pa am anticipat prea mult, căci totul nu se petrece decît , g

Serata din casa

soţilor Verdurin, pe care am întrerupt-o şi e care trebuie să o reluăm de unde am lăsat-o. „N-aş fi bănuit gjciodată, suspină Morel, răspunzîndu-i astfel doamnei Verdurin. Fireşte, nu ţi se spune nimic în faţă, dar tot Conservatorul rîde i

e dumneata, continuă plină de răutate doamna Verdurin, vrînd

să-i arate lui Morel

că nu era vorba numai de domnul de Charlus, ci şi de el. Vreau să cred că nu ştii, dar lumea nu se sfieşte să vorbească. întreabă-1 pe Ski ce se spunea acum cîteva zile. la concertul dirijat de Chevillard189, la doi paşi de noi, cînd ai intrat în loja mea Lumea te arată cu degetul. Eu una nu dau nici o atenţie unor asemenea lucruri, dar găsesc că ele îl acoperă pe un bărbat de ridicol, făcînd din el bătaia de joc a tuturor pentru totdeauna. - Nu ştiu cum să vă mulţumesc", zise Charlie, pe tonul cu care i-o spui unui dentist care ţi-a pricinuit o groaznică durere, sau unui martor mult prea feroce, care te-a silit să te duelezi pentru cîteva cuvinte neînsemnate despre care ţi-a spus: „Nu poţi înghiţi aşa ceva". „Cred că ai curaj, că eşti un adevărat bărbat, îi răspunse doamna Verdurin, şi că vei şti să vorbeşti limpede şi răspicat, deşi el le spune tuturor că nu vei îndrăzni, că te are la mînă." Charlie, căutînd să pară demn pentru ca să nu se vadă că demnitatea sa era făcută ţăndări, găsi în memorie cuvintele următoare, pe care le citise sau le auzise: „Nu-s obişnuit să fiu tratat astfel. Voi rupe cu domnul de Charlus încă din seara asta. Regina Neapolului a plecat, nu-i aşa? Altminteri, înainte de a rupe cu el, i-aş fi cerut... - Nu-i nevoie să rupi cu totul, îi spuse doamna Verdurin, nevrînd să dezorganizeze micul cerc. Nu-i nici un inconvenient să-1 vezi aici, în micul nostru grup, unde eşti preţuit şi unde nu vei fi vorbit de rău. Dar apără-ţi libertatea, nu te lăsa tîrît de el pe la toate dobitoacele alea, care-ţi vorbesc frumos doar în faţă; aş fi

vrut să le auzi ce spuneau în spatele dumitale. Să nu-ţi pară rău, nu numai că te speli de o pată ruşinoasă care ţi-ar murdări toată viaţa, dar, chiar dacă Charlus n-ar vorbi în felul ăsta despre urnneata, îţi spun eu că, tot înjosindu-ţi numele în mediul ăsta Joios, ai pierde ca artist, căci ţi se va duce vestea că eşti lipsit e seriozitate şi că nu eşti decît un amator, un biet muzician bun cînte doar prin saloane, ceea ce ar fi teribil la vîrsta dumitale. te'eg că pentru toate aceste frumoase doamne e foarte comod '"Şi onoreze prietenele adueîndu-te să le cînţi pe gratis, dar îţi 11 m joc viitorul dumitale de artist. Nu spun să nu te duci la ' sau două dintre ele. Vorbeai de regina Neapolului, care -adevăr a plecat, avea o serată, asta-i o femeie admirabilă şi

275fteva uşoare mişcări convulsive: „Ba chiar i s-a repetat soţului 'leu că spusese

«servitorul meu», dar asta nu o pot afirma cu -ertitudine", adăugă ea. O nevoie asemănătoare îl silise pe domnul de Charlus, la putină vreme după ce-i jurase lui Morel că nimeni nu va şti vreodată care-i era originea, să-i spună doamnei Verdurin." „E fiul unui valet". Tot o nevoie asemănătoare, acum cînd aceste cuvinte fuseseră rostite, le va face să circule din om în om, fiecare încredinţîndu-le sub pecetea tainei, o taină pe care fiecare va făgădui să o păstreze doar pentru sine şi pe care fiecare se va grăbi să o împărtăşească altcuiva. Aceste cuvinte, ca într-un joc de copii, ajungeau pînă la urmă tot la doamna Verdurin, strieîndu-i relaţia cu cel interesat, care ajunsese să le afle şi eJ. Ea ştia asta, dar nu se putea stăpîni, acele cuvinte arzîndu-i limba. Cuvîntul „servitor" nu putea de altfel decît să-1 supere pe Morel. Ea spuse totuşi „servitor", şi dacă adăugă că nu o poate afirma cu certitudine, o făcu spre a părea sigură de rest datorită acestei nuanţe, şi totodată pentru a se arăta imparţială. Această imparţialitate pe care o arăta o impresiona atît de mult pe ea însăşi îneît începu să-i vorbească lui Charlie cu tandreţe: „Căci să ştii, spuse ea, eu nu-i fac reproşuri, te tîrăşte după el în prăpastie, nu are nici o vină de vreme ce se rostogoleşte acolo el însuşi, de vreme ce se rostogoleşte acolo el însuşi", repetă ea cu o voce destul de puternică, îneîntată de imaginea ce-i ieşise din gură parcă fără să-şi dea seama şi de care abia acum era conştientă, încereînd să o pună în valoare. „Nu-i reproşez, spuse ea pe un ton tandru, ca o femeie beată de succesul ei, decît că este lipsit de delicateţe faţă de dumneata Există lucruri pe care nu le spui oricui. Astfel, adineaori, a pariat că te va face să roşeşti de plăcere anunţîndu-te (în glumă, fireşte, căci recomandarea lui tocmai te-ar împiedica să o ca-peti) că ţi se va acorda Legiunea de onoare. Şi asta treacă-leargă, deşi nu mi-a plăcut niciodată, continuă ea pe un ton "licat şi demn, să-mi trag pe sfoară prietenii, dar ştii, anumite |rnjcuri ne pot mîhni adînc. Mă supără de exemplu foarte tare "» aud cum ne povesteşte, murind de rîs, că doreşti decoraţia in cauza unchiului dumitale şi că unchiul dumitale era valet Ji-a spus el asta!", exclamă Charlie, crezînd, datorită acestor 'vinte strecurate cu dibăcie, în adevărul tuturor celor spuse de arnna Verdurin. Doamna Verdurin fu cuprinsă de bucuria unei ante bătrîne care, tocmai cînd urma să fie părăsită de tînărul c ,

anjant' reuşeşte să-1 despartă de soţie. Şi poate că nici nu-şi fel d aSe minciuna şi nici măcar nu minţise cu bună ştiinţă. Un e logică sentimentală, poate încă şi mai elementară, un fel

277A, o mie de ori mai neînsemnate îi îndurasem mînia de nebun,

~ăci nimeni nu era la adăpost de ea şi nici măcar un rege nu l-arfi intimidat. Or, se întîmplă un lucru extraordinar. L-am văzut pe

domnul de Charlus mut, uluit, măsurîndu-şi nefericirea fără să-iteleagă cauza, negăsind cuvîntul pe care să-1 rostească,•idicîndu-şi privirea rînd pe rînd către toate persoanele prezente,

0 expresie mirată, indignată, care le implora şi părea să le"ntrebe nu atît ce se petrecuse, cît ce trebuie să răspundă. Poate

că ceea ce-1 amuţise era (văzînd că domnul şi doamna Verdurinşi întorceau privirea de la el şi că nimeni nu-i va sări în ajutor)

suferinţa prezentă şi mai ales spaima de suferinţele viitoare; saufaptul că nemîniindu-se dinainte în imaginaţie, neavînd o starede furie gata pregătită (căci sensibil, nervos, isteric fiind, era unimpulsiv, dar nu cu adevărat un curajos, ba chiar, aşa cum

crezusem totdeauna şi asta mi-1 făcuse destul de simpatic, era unom rău doar în aparenţă, şi care nu avea reacţiile normale ale

bărbatului a cărui onoare fusese batjocorită), fusese bruscînşfăcat şi lovit într-un moment cînd era cu totul dezarmat; saucă. într-un mediu care nu era al său, se simţea mai puţin la

îndemînă şi mai puţin curajos decît s-ar fi simţit în mediularistocratic. Fapt este că, în acest salon pe care-1 dispreţuia,acest mare nobil (a cărui superioritate faţă de cei ce nu erau

nobili nu-i era mai esenţial inerentă decît cea a vreunuia dintrestrămoşii săi înspăimîntati în faţa Tribunalului revoluţionar) nuştiu. cuprins de o paralizie a tuturor membrelor şi a limbii, decît

să arunce în toate părţile priviri îngrozite, indignate de violenţala care era supus, implorînd şi întrebînd totodată. Totuşi domnul

de Charlus poseda nu numai toate resursele elocinţei, dar şi pecele ale îndrăznelii, cînd, cuprins de o furie care clocotea demultă vreme împotriva cuiva, îl aducea pe acesta în culmea

deznădejdii prin cuvinte dintre cele mai şfichiuitoare, rostite înfaţa unor oameni din societatea cea mai înaltă, scandalizaţi şi

care nu crezuseră că se putea merge atît de departe. în asemeneazun, domnul de Charlus parcă era cuprins de o febră,

zbătîndu-se pradă unui adevărat atac nervos, care-i făcea pe toţi1 tremure. Dar atunci avea iniţiativa, ataca, spunea ce voia eli *îCUrri Bloch ştia să-şi bată joc de evrei şi totodată se înroşeaacă li se pronunţa numele în faţa lui). El îi ura pe aceşti

ejii pentru că se credea dispreţuit de ei. Dacă ar fi fost|mabil cu el, în loc să se îmbete de mînia împotriva lor, i-ar fi""afişat. Intr-o împrejurare atît de îngrozitor de neprevăzută,

. mai"e făuritor de frumoase discursuri nu ştiu decît să279

Ule-' „Ce înseamnă asta? Ce se întîmplă?" Dar nici măcar nu- tîmplarea nu trebuia nicidecum pusă pe seama lui Morel. Neîndoielnic că ar fi putut afla cum stau lucrurile dacă i-ar fi lt jui Jvlorcl să stea de vorbă cu el

cîteva minute. Dar socotea aSemenea cerere ar fi fost contrară demnităţii sale şi intere-elor iubirii sale. Fusese ofensat şi aştepta explicaţii. De astfel, nroape

totdeauna, de ideea unei convorbiri care ar putea lămuri neînţelegere se leagă o altă idee care, pentru cine ştie ce motiv, ne împiedică să o acceptăm. Cel care s-a înjosit şi şi-a arătat slăbiciunea în douăzeci de

împrejurări, va face dovadă de mîndrie în a douăzeci şi una, singura cînd ar fi fost util să nu se încăpăţîneze într-o atitudine arogantă şi să risipească o

neînţelegere care altminteri se va înrădăcina tot mai mult în sufletul adversarului, în lipsa unei dezminţiri. Cît priveşte latura mondenă a

incidentului, se răspîndi zvonul că domnul de Charlus fusese dat afară din casa soţilor Verdurin, fiind surprins tocmai cînd încerca să violeze un tînăr muzician. Datorită acestui zvon, nimeni nu se mai miră nemaivăzîndu-1 pe domnul de Charlus în salonul soţilor Verdurin, iar cînd, din întîmplare. el îl întîlnea undeva pe vreunul dintre fidelii pe care îi insultase, bănuindu-i de

intrigi împotriva lui, cum acesta îi păstra ranchiună baronului, care el însuşi nu-i dădea bună ziua, oamenii nu se mirau, înţelegînd că nimeni din micul clan

nu mai voia să-1 salute pe baron.în timp ce domnul de Charlus, doborît de cuvintele pe care

le rostise Morel şi de purtarea Patroanei, lua atitudinea nimfeicuprinsă de spaimă, domnul şi doamna Verdurin se retrăseserăîn primul salon, parcă în semn de ruptură diplomatică, lăsîndu-1singur pe domnul de Charlus, în timp ce pe estradă Morel îşi

învelea vioara într-o bucată de stofă. „Ne vei povesti cum s-au

întîmplat lucrurile, îi spuse cu aviditate doamna Verdurin soţului• - Nu ştiu ce i-ai spus, părea foarte tulburat, spuse Ski, avea-rimi în ochi." Prefăcîndu-se că nu a înţeles: „Cred că spusele

e l-au lăsat indiferent", zise doamna Verdurin. recurgînd ladintre acele manevre care de altfel nu înşeală chiar pe toată

nea Şi pentru a-1 sili pe sculptor să repete că Charlie plîngea,s care o îmbăta pe Patroană de un orgoliu mult prea mare

fru ca să rişte ca vreunui fidel să-i scape acest importantlanunt. „Dimpotrivă, vedeam în ochii lui lacrimi mari şi stră-oare", spuse sculptorul în şoaptă, surîzînd în timp ce făcea

a confidenţă răuvoitoare şi privind în jur spre a se asigura°rel era tot pe estradă şi nu putea să le audă conversaţia.

^ auzea o persoană a cărei prezenţă, de îndată ce avea să fiearcată, urma să-i redea lui Morel una dintre speranţele pe

281. re acum se înalta în faţa lor îşi aflau izvorul în acelaşi loc din a. a ei Regina era o femeie nespus de bună, dar ea concepeanătatea în primul rînd ca pe un ataşament de nezdruncinat ■fâ de oamenii

pe care-i iubea, fată de ai săi, de toţi prinţii din ţ milia sa, printre care se afla şi domnul de Charlus, şi apoi fată , toţj oamenii din burghezie sau apartinînd poporului celui mai umil care ştiau să-i respecte pe cei pe care ea îi iubea, să aibă

ntru ej ce]e mai bune sentimente. Ii arătase doamnei Verdurin simpatie pentru că văzuse în ea o femeie înzestrată cu acele bune instincte. Şi fără îndoială că aceasta e o concepţie îngustă, oarecum tory şi din ce în ce mai învechită a bunătăţii. Dar nu înseamnă că bunătatea ei era mai puţin sinceră şi mai puţin înflăcărată. Anticii nu iubeau cu mai putină putere grupul uman căruia i se devotau, pentru că acesta nu depăşea limitele cetăţii, şi nici oamenii de astăzi nu-şi iubesc mai puţin patria decît cei care vor iubi Statele-Unite de pe întregul pămînt Chiar în preajma mea, am avut exemplul mamei, pe care doamna de Cainbremer şi doamna de Guermantes n-au putut-o niciodată hotărî să participe la vreo „operă" filantropică, la vreo acţiune patriotică, să fie vreodată, în cadrul acestora, vînzătoare sau patroană. Nu vreau să spun că a avut dreptate să nu acţioneze decît atunci cînd îi spunea inima şi să rezerve familiei sale, servitorilor săi, nefericiţilor pe care întîmplarea i-i scotea în cale, bogăţia de iubire şi de generozitate de care era în stare, dar ştiu bine că acea bogăţie, ca şi cea din inima bunicii, a fost nesecată şi a depăşit cu mult tot ceea ce au putut face şi au făcut vreodată doamnele de Guermantes sau de Cambremer. Cazul reginei Neapolului era cu totul diferit, dar trebuie să recunosc că fiin-!e simpatice nu erau cîtuşi de puţin concepute de ea aşa cum >înt în acele

romane de Dostoievski pe care Albertine mi le luase din bibliotecă, acaparîndu-le, adică sub trăsăturile unor 'araziţi şi lingăi, hoţi şi beţivi, cînd umili, cînd insolenţi, des-rjnaţj şi la nevoie asasini. De altfel extremităţile se ating, de reme ce omul nobil, apropiat, ruda insultată pe care regina voia

0 apere era domnul de Charlus, adică, în ciuda naşterei sale r ^ tuturor înrudirilor lui cu regina, cineva a cărui virtute se

'ăluia în multe vicii. „Nu arăţi bine, dragul meu văr, îi spusedomnului de Charlus. Sprijină-te de braţul meu. Fii sigur că

1 Putea bizui pe el întotdeauna. E destul de solid." Apoi,PovCJn• ' cu mmcfrie privirea (în fata ei, după cum mi-a

ţJt Ski, se găseau atunci doamna Verdurin şi Morel): „Ştiisloi Jnioara ^a Gaete a ţinut poporul la respect. Va şti să-ţi

ască drept pavăză." Şi astfel, ducîndu-1 la braţ pe baron, şi

283rinsă <je violenţele pe care le împodobise de atîtea ori, nu era decît o elocinţă aproape mistică, înfrumuseţată prin lil inte pline de blîndeţe, prin parabole din Evanghelie, o J, ltă resemnare în faţa morţii. Vorbea mai ales

în zilele cînd credea salvat. O reşută îl amuţea. Această creştinească în care se transpusese magnifica lui violenţă (ca înfar "eniul, atît de diferit, din Andromaca), stîrnea admiraţia elor care îl înconjurau, ta

le-ar fi putut-o stîrni înşişi soţilor ,, rcjurin, care nu ar fi putut să nu adore un bărbat pe care îl unseră pentru defectele lui. Desigur, la suprafaţă se iveau «rîmiuri în care doar aparenţa era creştină. El îl implora pe arhanghelul Gabriel să-1 vestească, aşa cum îl vestise şi pe profet? peste cît timp va veni Mesia. Şi întrerupîndu-se printr-un surîs blînd şi îndurerat, adăuga: „Dar Arhanghelul să nu-mi •eară. ca lui Daniel, să am răbdare «şapte săptămîni şi şaizeci şi două de săptămîni», căci voi muri înainte". Cel pe care-1 aştepta astfel era Morel. De aceea îi cerea arhanghelului Rafael să i-1 aducă aşa cum îl adusese pe tînărul Tobias şi, recurgînd şi la mijloace mai omeneşti (ca Papii bolnavi care, în timp ce poruncesc să li se facă slujbe religioase, se grăbesc să-şi cheme şi medicul), insinua vorbind cu vizitatorii săi că dacă Brichot i l-ar aduce repede pe tînărul său Tobias, poate că arhanghelul Rafael ar consimţi să-i redea vederea precum tatălui lui Tobias, sau în piscina probatică din Bethsaida191. Dar în ciuda acestor omeneşti ocolişuri, puritatea amorală a cuvintelor domnului de Charlus nu devenise mai puţin admirabilă. Vanitatea, vorbele răuvoitoare, nebunia din răutate şi din orgoliu, toate acestea dispăruseră. Moral, domnul de Charlus se înălţase mult deasupra nivelului la care trăia odinioară. Dar această perfecţionare morală - cu privire Ia realitatea căreia arta sa oratorică era, de altfel, capabilă să-i înşele întrucîtva pe ascultătorii săi înduioşaţi -dispăru odată cu boala care lucrase pentru el. Domnul de Charius coborî acea pantă cu o viteză pe care o vom vedea cum

"Şte treptat. Dar atitudinea soţilor Verdurin faţă de el nu maia acum decît o amintire destul de ştearsă, pe care nici o mînie Prezentă nu o

mai reînvia.Dar să ne întoarcem în urmă, la serata Verdurin. în acea

lfa- cînd stăpînii casei se aflară singuri, domnul Verdurin îie soţiei sale: „Ştii de ce n-a venit Cottard? Veghează la

atj'ul lui Saniette, care a pierdut jucînd la bursă pentru a-şie averea. Aflînd că rămăsese fără un franc şi că datorează

OaPe un milion, Saniette a avut un atac. - Dar de ce a jucat?r°stie, e omul cel mai puţin înzestrat pentru asta! Oameni

285I milie evreiască, de exemplu, va fi un termen ritual deturnat de sensul său şi

poate singurul cuvînt evreiesc pe care familia, cum francizată, îl mai cunoaşte. într-o familie foarte provin-ala. va fi un termen aparţinînd dialectului

provinciei de başti-a deşi familia nu-1 mai vorbeşte şi nici măcar nu-1 mai înţelege într-o familie venită din America de sud şi nemaivorbind decît franceza, va fi un cuvînt spaniol. Iar în generaţia următoare, cuvîntul nu va mai

exista decît ca o amintire din copilarie. Adulţii de mai tîrziu îşi vor aminti că părinţii, la masă, vorbeau despre servitorii care-i slujeau, fără să fie înţeleşi de ei,

folosind cutare cuvînt, dar copiii ignoră ce voia de fapt să spună cuvîntul, şi dacă era spaniol, ebraic, german, dialectal, ba chiar dacă aparţinuse vreodată

vreunei limbi şi dacă nu cumva era un nume propriu sau un cuvînt pe de-a-ntregul inventat. îndoiala aceasta nu poate fi limpezită decît dacă ai un unchi bătrîn, un văr bătrîn încă în viată şi care au folosit probabil acelaşi

cuvînt. Şi cum eu n-am cunoscut nici o rudă a soţilor Verdurin, n-am putut reface cu exactitate cuvîntul. Cu siguranţă el a făcut-o să surîdă pe doamna

Verdurin, căci utilizarea acestei limbi mai puţin generale, mai personale, mai secrete decît limba obişnuită, le dă celor care o mai folosesc un sentiment

egoist întotdeauna însoţit de o anumită satisfacţie. Şi după ce trecu această clipă de veselie: „Şi dacă totuşi Cottard vorbeşte? obiectă doamna

Verdurin. - Nu va vorbi." Şi totuşi Cottard a vorbit, sau cel puţin mi-a vorbit mie, căci de la el am aflat toate acestea cuiva ani mai tîrziu, chiar la înmormîntarea

lui Saniette. Am regretat că nu le-am ştiut mai devreme. Mai întîi, aş fi ajuns astfel să aflu mai repede că nu trebuie niciodată să te superi pe oameni, iă-i

judeci după vreo răutate a lor de care îţi aminteşti, căci nu Ştii niciodată binele pe care în alte clipe sufletul lor 1-a vrut cu sinceritate şi 1-a realizat. Şi

astfel ne înşelăm chiar din simplul punct de vedere al previziunii. Căci, fără îndoială, forma rea pe care cîndva am constatat-o va reveni. Dar sufletul este totuşi mai bogat, el posedă multe alte forme care vor reveni şi ele în cazul cestui om pe care refuzăm să ni-I închipuim blînd, gîndindu-ne a reaua purtare pe care a

avut-o. Dar şi dintr-un punct de dere mai personal această revelaţie n-ar fi rămas fără efect pra mea. Căci schimbîndu-mi părerea despre domnul

rourin, pe care-1 credeam tot mai mult cel mai rău dintre fieni, această revelaţie, făcută mie de Cottard mai devreme, ca ' ns'P't bănuielile pe care le aveam cu privire la rolul pe s«tii Verdurin puteau să-1 joace în relaţia dintre

Albertine şi e- Le-ar fi risipit poate de altfel nu pe bună dreptate, căci

287flpnd, şi care consta în /aptul că îi oferea specimene reaJe a ea ce el putuse să creadă vreme îndelungată că nu este decît o ,-jiventie a poeţilor. Brichot. care adeseori explicase Egloga a joua a lui Vergi/iu Iară să ştie prea bine dacă această ficţiune se întemeia şi pe o anumită realitate, descoperea, spre sfîrşitul vieţii. stnic* ^e vor^ cu domnul de Charlus, ceva din plăcerea pe care ştia că maeştrii săi, domnul Merimee şi domnul Renan, colegul său domnul MaspeW9-1

o simţiseră, călătorind în Spania, în Palestina, în Egipt, cînd recunoscusem în peisajele şi populaţiile actuale ale Spaniei, ale Palestinei şi ale Egiptului, cadrul şj invariabilii actori ai scenelor antice pe care ei înşişi le studiaseră în cărţi. „Fie spus fără să-1 ofensăm pe acest nobil de viţă veche, îmi declară Brichot în trăsura care ne ducea acasă, că e pur şi simplu prodigios cînd îşi comentează catehismul satanic cu o vervă puţintel cam desuetă şi cu o încăpătînare, era cît pe ce să spun cu o candoare, de emigrant. Te asigur că, dacă pot îndrăzni să mă exprim ca monseniorul de Hulst, nu mă plictisesc în zilele cînd mă vizitează acest feudal care, vrînd să-1 apere pe Adonis împotriva epocii noastre de necredincioşi, a urmat instinctele rasei sale cu deplină inocentă sodomistă" îl ascultam pe Brichot şi nu eram singur cu el. Aşa cum, de altfel, mi se întîmpiase de cînd plecasem de acasă, mă simţeam, chiar daca în chipul cel mai obscur, legat de fata care se afla în acel moment în camera ei. Chiar cînd stăteam de vorbă cu unul sau ai altul în salonul sofiior Verdurin, o simţeam nedesluşit lîngă ne, aveam despre ea acea noţiune vagă pe care o ai despre 'ropriile tale membre, şi dacă mi se întîmpla să mă gîndesc ia ea, era aşa cum te gîndeşti, cu neplăcerea de a fi legat de ele mţr-o adevărată sclavie, la propriul tău trup. „Şi cîte bîrfeli, ntinuă Brichot, cu care ai putea să alimentezi multe pagini din 'versaţiile de luni194, afli stînd de vorbă cu acest apostol.' Qdeşte-te că am a/lat de la el că tratatul de etică în care am W| şi respectat totdeauna cea mai fastuoasă construcţie eo y ePoc^ noastre îi fusese inspirat venerabilului nostru • -X de un tînăr poştaş. Să nu ezităm a recunoaşte că nentul meu prieten nu ne-a spus numele acestui efeb în demonstraţiilor sale. A arătat astfel mai mult respect a jn's '

sau dacă preferi mai putină gratitudine decît Fidias, care ns pe inelul statuii Iui Jupiter Olimpianul numele atletului -> 'ubea. Baronul nu ştia această ultimă poveste. Inutil să Ol"i urf

ld *ermecaf

ortodoxia îti închipui cu uşurinţă că de cîte de (jo^!lrncnte5 împreună cu colegul meu pe marginea unei teze Or"t, găsesc că dialectica lui, de altfel foarte subtilă, are

289domnul de Charlus nu s-a mîniat împotriva lui Brichot, sa pentru universitar a scăzut atît de mult încît a putut tSL-Tjudece fără nici o indulgenta.) Şi îţi jur că schimbul este atît de inegal încît, atunci cînd baronul îmi spune ce 1-a învăţat viaţa, eu n-aş putea fi de acord cu Sylvestre Bonnard197, şi anume că tot într-o bibliotecă visezi mai bine ce e viata."Ajunsesem în faţa casei mele. Am coborît din trăsură şi i-am dat vizitiului adresa lui Brichot. De pe trotuar vedeam fereastra camerei Albertinei, acea fereastră odinioară mereu întunecată seara, cînd ea nu locuia la mine, şi pe care lumina electrică din interior, segmentată de obloane, o vîrsta de sus în jos cu bare de aur paralele. Acest desen magic, pe cît era de limpede pentru mine, figurînd în faţa minţii

mele calme imagini precise, foarte apropiate, şi în posesia cărora aveam să intru foarte curînd, pe atît era de invizibil pentru Brichot, rămas în trăsură, aproape orb; şi de altfel ar fi fost de neînţeles pentru el, de vreme ce, ca şi prietenii care veneau să mă vadă înainte de cină, după ce Albertine se întorsese de la plimbare, profesorul nu ştia că o fată, care îmi aparţinea, mă aştepta într-o cameră învecinată cu a mea. Trăsura porni. Am rămas o clipă singur pe trotuar. Desigur, acele luminoase dîre pe care le vedeam de jos şi care altuia i s-ar fi părut superficiale căpătau pentru mine o consistenţă, o soliditate extremă, din cauza întregii semnificaţii pe care o puneam îndărătul lor, erau un tezaur dacă vreţi, un tezaur nebănuit de alţii, pe care îl ascunsesem acolo şi din care emanau acele raze orizontale, dar un tezaur în schimbul căruia îmi înstrăinasem libertatea, singurătatea, gîndirea. Dacă Albertine nu ir fi fost acolo sus, şi chiar dacă nu aş fi vrut decît plăcerea, rn-aş fi dus să o cer unor femei necunoscute, a căror viaţă aş fi cercat să o pătrund, la Veneţia poate, sau cel puţin în vreun ţ al Parisului nocturn. Dar acum, ceea ce trebuia să fac cînd nea pentru mine ora mîngîierilor nu era să plec în călătorie, şi ;i chiar să mai ies din casă, ci să mă întorc aici. Şi să mă torc nu ca să rămîn singur şi, după ce te-ai despărţit de laHi, cei care îţi alimentau din afară gîndirea, să te găseşti cel 1 silit să cauţi acel aliment în tine însuţi, ci, dimpotrivă, mai )r- . singur decît atunci cînd eram în salonul soţilor Verdurin, -!1 -CUI? urma sa fiu de persoana în faţa căreia abdicam, LJa [l dăruiam cu totul persoana mea, fără ca să am o singură V răgazul de a gîndi la mine, şi nici chiar chinul, de vreme 1 va fj

mine, de a mă gîndi la ea. Astfel încît, fere . du~rni pentru ultima

oară privirea de pe trotuar către a camerei în care urma să fiu curînd, mi se păru că văd

291- supăr? De ce m-aş supăra? Mă lasă rece. Nu trebuia să vină

? domnişoara VinteuiJ?" Scos din fire la aceste cuvinte: „Nu-ai Spus că te-ai întîlnit cu doamna Verdurin acum cîteva

■ie" i-am spus ca să-i arăt că ştiam mult mai multe lucruriecît îşi închipuie. „Oare într-adevăr ne-am întîlnit?" întrebă ea

un aer visător de parcă s-ar fi adresat ei înseşi, încercînd3.şj adune amintirile, şi totodată mie, ca şi cum eu aş fi putut«,j (jau un răspuns; şi fără îndoială, într-adevăr, pentru ca să-i

«nun ceea ce şfiam, şi poate şi ca să cîştige timp înainte de a dan răspuns dificil. Dar eu eram mult mai puţin preocupat de

domnişoara Vinteuil decît de teama, care mă încercase deja, darcare acum punea stăpînire pe mine cu tot mai multă putere.Chiar întorcîndu-mă acasă, credeam că doamna Verdurininventase pur şi simplu, spre a se lăuda, venirea domnişoarei

Vinteuil şi a prietenei sale, astfel încît eram liniştit. DoarAlbertine, spunîndu-mi: „Nu trebuia să vină şi domnişoara

Vinteuil?", îmi arătase că prima mea bănuială nu mă înşelase;dar eram totuşi liniştit în privinfa asta pentru viitor, de vreme

ce, renunîînd să se ducă la soţii Verdurin, Albertine o sacrificasepentru mine pe domnişoara Vinteuil.

,.De altfel, i-am spus cu mînie, îmi ascunzi multe alte lucruri, chiar dintre cele mai neînsemnate, ca de exemplu călătoria ta de trei zile la Balbec, spun asta în treacăt." Adăugasern aceste cuvinte: „spun asta în treacăt" drept complement la: „chiar lucruri dintre cele mai neînsemnate", astfel încît dacă Albertine ni-ar fi spus: „Dar cu

ce am greşit ducîndu-mă la Balbec?" eu să-i pot răspunde: „Nici nu-mi mai amintesc măcar. Tot ce mi e spune se învălmăşeşte în mintea mea, acord atît de puţin importantă unor asemenea lucruri!" Şi într-adevăr vorbeam

;pre această raită de trei zile pe care o făcuse cu şoferul pînă Balbec, - de unde cărţile sale poştale îmi sosiseră cu o nenea întîrziere - cu totul Ia

întîmplare, şi-mi părea rău că alesesem atît de prost exemplul, căci într-adevăr, avînd abia ui de a se duce şi de a se întoarce, fusese cu siguranţă

acea pare oînd nu existase nici măcar timp pentru o întîlnire cît Jt prelungită cu

cineva. Dar Albertine crezu, după cele ce-i 'erri, că eu ştiam adevărul adevărat şi că doar îi esem că-1 ştiu. Era deci convinsă de cîtăva

vreme că, sau «~Un mijloc sau altul, punînd pe cineva să o urmărească, sâptgm- JTfi** într-un fel oarecare, eram, cum îi spusese cu o 1 în urmă lui Andree, „mai

informat decît ea însăşi" 'ropriei sale vieţi. De aceea mă întrerupse printr-o >lre cu totul inutilă, căci bineînţeles că nu bănuiam nimic

293

■

■■fraza)- Nu le-am descifrat decît ceva mai tîrziu, după ce i-am plicit gîndul. Auzim retrospectiv atunci cînd înţelegem.jVfulţumesc! N-aş cheltui o para chioară pentru bătrînii ăştia, !^aj bine lasă-

mă odată liberă, să mă călărească pînă..." De îndată ce vorbi, obrajii i se înroşiră, trăsăturile ei exprimară o mare mîhnire, îşi puse mîna în faţa gurii ca şi cum ar fi vrut să bage la loc cuvintele pe care le rostise şi pe care eu nu le înţelesesem cîtuşi de puţin. „Ce-ai spus, Albertine? - Nimic, eram pe jumătate adormită. - Ba nu, eşti foarte trează - Mă uîndeam la cina pe care am s-o ofer soţilor Verdurin, e foarte drăguţ din partea ta. - Ba nu. eu mă refer la ceea ce ai spus." fnii dădu nenumărate versiuni, dar care nu se potriveau nicidecum, nu numai cu vorbele ei care, întrerupte, rămîneau pentru mine vagi, dar nici cu acea întrerupere şi nici cu roşeata bruscă ce o întovărăşise. „Haide, draga mea, nu asta ai vrut să spui, altminteri de ce te-ai fi oprit? •- Pentru că găseam că cererea mea nu-i potrivită. - Care cerere? - Să ofer o cină. -Nu, nu-i asta, nu de aşa ceva e vorba între noi. - Ba da, dimpotrivă, nu trebuie să abuzezi de cei pe care-i iubeşti. Oricum, îti jur că de asta-i vorba." Pe de o parte. îmi era totdeauna imposibil să mă îndoiesc de un jurămînt al ei; pe de altă parte, explicaţiile ei nu-mi satisfăceau raţiunea. Am insistat în continuare. „Ai cel puţin curajul să-ţi termini fraza, ai rămas la «călărească»... - Oh, lasă-mă te rog! - De ce să te las? -Pentru că e îngrozitor de vulgar, mi-ar fi prea ruşine să spun asta în faţa ta. Nu ştiu la ce mă gîndeam, cuvintele astea, al căror sens nici nu îl ştiu bine şi pe care le-am auzit într-o zi pe stradă spuse de nişte oameni de cea mai joasă speţă, mi-au venit aşa, dintr-o dată, fără să-mi dau nici eu bine seama cum. Nu e vorba nici de mine, nici de nimeni altcineva, visam cu voce tare." Am simţit ca nu voi scoate nimic mai mult de la Albertine. Mă nuntise adineauri cînd îmi jurase că ceea ce o oprise era o teamănondenă de a fi indiscretă, teamă devenită acum ruşinea de a [i în faţa mea

o vorbă prea vulgară. Or, acum spunea o aoua minciună. Căci cînd eram împreună şi ne mîngîiam, ros-

am cuvinte oricît de perverse, oricît de grosolane. în orice caz,acel moment era inutil să mai insist. Dar memoria mea

roinea obsedată de acele cuvinte. Albertine spunea adeseori

' e J-am mai călărit..." pentru a spune „ce l-am mai înjurat!"Vr'

e? sPlInea asta în mod curent în faţa mea, şi dacă asta ar fisa spună, de ce tăcuse dintr-o dată, de ce se înroşise atît decîhri - Ce '*' pusese mîiniie pe gură şi îşi făcuse altfel fraza,

căzuse că eu auzisem bine cuvîntul călărit, de ce îmi

297>e o avusese cînd îi propusesem să dea o cină, am mers pe ?uJ cuvintelor din

fraza ei. Şi astfeJ am văzut că spusese „să mă iărească pînă or să-mi rupă curul". Era îngrozitor! Deci asta ar r preferat ea. Era de două ori îngrozitor! Căci pînă şi ultima frfă Şi care cons™te 'a asta sau doreşte asta, nu foloseşte ^orbind cu bărbatul care acceptă ceea ce ea vrea, această oribilă

presje. S-ar simţi prea înjosită. Doar fată de o femeie, dacă iubeşte femeile, ea spune asta pentru a se scuza că se va da curînd unui bărbat. Albertinc nu minţise cînd îmi spusese că visează pe jumătate. Distrată, impulsivă, uitînd că era cu mine, avusese acea înălţare din umeri, începuse să vorbească întocmai cum ar fi făcut cu una dintre acele femei, cu, poate, una dintre fetele mele în floare. Şi dintr-o dată adusă la realitate, roşie de ruşine, încercînd să-şi oprească pe buze cuvintele, deznădăjduită, nu mai voise să rostească nici o silabă. Nu mai aveam de pierdut nici o secundă, dacă nu voiam să-şi dea seama că eram în culmea deznădejdii. Dar după o tresărire de mînie, ochii mi se umplură de lacrimi. Ca şi la Balbec, în noaptea care urmase dezvăluirii pe care mi-o făcuse vorbindu-mi despre prietenia ei cu familia Vinteuil, trebui să inventez pe dată o cauză plauzibilă care să-i explice de ce sînt atît de mîhnit, şi care totodată să producă un efect atît de profund asupra Albertinei încît să obţin un răgaz de cîteva zile înainte de a fi silit să iau o hotărîre. De aceea, în momentul cînd îmi spunea că nu i se făcuse niciodată un afront ca acela pe care i-1 făcusem eu plecînd de acasă, că ar fi preferat să moară decît să o audă pe Erancoise spunîndu-i asta, şi tocmai cînd, agasat de susceptibilitatea ei derizorie, mă pregăteam să-i spun că ceea ce făcusem era cu totul insignifiant, că faptul că plecasem de acasă nu o jignea cu nimic - cum în tot icest răstimp, paralel, căutarea mea inconştientă a ceea ce ea voise să spună după cuvîntul „călărească" ajunsese la un rezultat,r deznădejdea în care mă aruncase descoperirea mea nu putea fi pe deplin

ascunsă, în loc să mă apăr, m-am acuzat: „Draga lea Albertine, i-am spus pe un ton blînd şi cu ochii înlăcrimaţi, '? putea să-ţi spun că nu ai dreptate, că ceea ce am făcut nu 'seamnă nimic, dar aş minţi; tu ai dreptate, ai înţeles adevărul, ^aga mea, căci acum şase luni, acum trei luni, cînd încă ţineam

't de mult la tine, n-aş fi făcut aşa ceva E un nimic şi totodatăe ceva foarte important din cauza schimbării imense din inima

} al cărei semn este. Şi de vreme ce ai ghicit aceastău "Jfikare pe care speram să ţi-o ascund, trebuie să-ţi spun

atoarele: Draga mea Albertine, i-am spus cu o blîndeţe şi o' ete profundă, vezi tu, viaţa pe care o duci aici este plicticoasă

299^^m

decîtbărbat tînăr şi frumos, crede că devine el însuşi un bărbat tînăr • rrlimos şi manifestă o efeminare crescîndă, în rizibilele sale - cercări <je a_sj arăta virilitatea, cazul acesta (ine de o lege care e aplică mult dincolo de cei ca Charlus, o lege de o asemenea generalitate încît nici iubirea nu o epuizează pe deplin; nu ne vedem trupul pe care ceilalţi îl văd, şi ne „urmărim" gîndirea, obiectul care este în fata noastră, invizibil celorlalţi (făcut uneori vizibil de către artist printr-o operă, de unde şi acele frecvente deziluzii ale admiratorilor acestuia, cînd sînt admişi în preajma autorului, pe chipul căruia frumuseţea lăuntrică s-a reflectat atît de imperfect). După ce ai remarcat asta, „nu te mai

laşi dus"; mă ferisem în acea după-amiază să-i spun Albertinei cît îi sînt de recunoscător pentru că nu rămăsese la Trocadero. Şi în acea seară, temîndu-mă să nu mă părăsească, mă prefăcusem că doresc să o părăsesc eu, prefăcătorie care nu-mi era dictată, de altfel, după cum se va vedea curînd, numai de ceea ce crezusem că am învăţat din iubirile mele precedente, învăţăminte pe care încercam să le folosesc acum. Teama că Albertine îmi va spune poate: „Vreau ca la anumite ore să pot ieşi singură, vreau să pot lipsi de acasă douăzeci şi patru de ore", teama că îmi va cere o libertate pe care nu încercam să o definesc, dar care mă înspăimînta, acest gînd îmi venise pentru o clipă în timpul seratei Verdurin. Dar el se risipise, contrazis de altfel de amintirea a tot ceea ce Albertine îmi spunea întruna despre cît e de fericită cînd stă acasă. Intenţia de a mă părăsi, chiar dacă exista în sufletul Albertinei, nu se manifesta decît într-un mod obscur, prin anumite priviri triste, o anumită nerăbdare, anumite fraze care nu voiau să spună nicidecum asta, dar, ;ă te gîndeai bine (şi nici măcar nu aveai nevoie să te gîndeşti ne, căci înţelegem repede acest limbaj al pasiunii, şi pînă şi nenii din popor înţeleg aceste fraze care nu se pot explica " prin vanitatea, ranchiuna, gelozia, de altfel neexprimate,Pe care le descoperă pe dată la interlocutor o facultate intui- ca bdar

a care, precum „bunul-simţ" despre care vorbeşte Descartes,e «lucrul cel mai răspîndit din lume"), nu se puteau explica

P Prin prezenţa unui sentiment pe care ea îl ascundea şi caretea face să pună la cale planuri pentru o altă viaţă, fără

» Tot aşa cum această intenţie nu se exprima în cuvintele ei'°gic, tot astfel presentimentul acestei intenţii, pe care îl

Con/0 ^'n această seară, rămînea în mine la fel de vag.\ărat "

Uarn să trăiesc în virtutea ipotezei care admitea drept ade-în to(

ot ceea ce îmi spunea Albertine. Dar se putea ca în mine,acest răstimp, să mai existe o ipoteză, cu totul opusă şi la

303si de vreme ce la Balbec îi mărturisisem de două ori că f8uejc o altă femeie,

odală pe Andree, odată o altă persoană ■sterioasă, de ambele daţi cînd gelozia mă făcuse să o iubesc 'a S' ma' mu^ Pe Albertine. Cuvintele mele nu-mi reflectau radar nicidecum sentimentele. Cititorul nu-şi poate da bine 'ama je asta pentru că, fiind narator, îi expun propriile mele 'entjmente în timp ce îi repet cuvintele mele. Dar dacă i le-aş iscur.de pe primele şi dacă nu le-ar cunoaşte decît pe celelalte, faptele mele, atît de puţin în raport cu ele, i-ar da atît de des impresia unor ciudate schimbări totale, îneît m-ar crede aproape nebun. E un procedeu care nu ar fi de altfel mult mai fals decît cel pe care l-am adoptat, căci imaginile care mă făceau să acţionez, atît de opuse celor zugrăvite de cuvintele mele, erau în acel moment foarte obscure: nu cunoşteam decît imperfect natura în funcţie de care acţionam; astăzi cunosc limpede adevărul subiectiv aflat la originea ei. Cît despre adevărul său obiectiv, adică dacă intuiţiile acestei naturi surprindeau mai exact decît raţionamentul meu adevăratele intenţii ale Albertinei, dacă am avut dreptate să mă încred în această natură şi dacă, dimpotrivă, ea nu a alterat intenţiile Albertinei în loc să le limpezească, îmi este greu să mă pronunţ.

Această teamă vagă pe care am simţit-o în casa soţilor Verdurin, teama că Albertine mă va părăsi, mai întîi se risipise. Cînd mă întorsesem acasă,

aveam sentimentul că sînt un prizonier şi nicidecum că regăsesc aici o prizonieră. Dar după ce se risipise, teama pusese stăpînire pe mine iar, cu şi mai multă putere, cînd, anunţînd-o pe Albertine că fusesem la soţii Verdurin, văzusem suprapunîndu-se pe chipul ei o aparenţă de enigmatică iritare, pe care

nu i-o vedeam de altfel pentru prima oară. Ştiam ă ca nu era decît cristalizarea carnală a unor reproşuri mult gîndite, a unor idei clare pentru fiinţa care le alcătuieşte şi le trece sub tăcere, sinteză devenită vizibilă, dar

nici ea raţională, Şi pe care cel care îi culege preţiosul reziduu de pe chipul fiinţei 'bite, încearcă la rîndu-i, pentru a înţelege ce se petrece în ceasta,

să o reducă prin analiză la elementele sale intelectuale. Ecuaţia aproximativă a acestei necunoscute care era pentru mine ^jndirea Albertinei îmi dăduse

aproximativ următorul rezultat: 1 Ştiam bănuielile, eram sigură că el va căuta să le verifice, şi să nu-1 pot stingheri, a făcut toată treaba pe ascuns". Dar

a Albertine trăia cu asemenea idei. pe care nu mi le exprime niciodată, nu urma ea să aibă pînă la urmă oroare, să fie >a la urmă lipsită de forţa de a

trăi astfel, nu era cu putinţă ca 'a o zi la alta să se hotărască sa pună capăt unei existenţe în

305■ hirii noastre un fel de virginitate, făcea să renască pentru ea •mpul cînd Albertine putea încă, la Balbec, să creadă cu atîta îsuiiriţă că iubeam pe o alta. Ea nu ar mai fi crezut acum asta, fără îndoială, dar credea în intenţia mea simulată de a ne desparU pentru totdeauna chiar în acea seară.

Părea că bănuieşte că nu din pricina familiei Verdurin. I-amspus că întîlnisem un dramaturg, Bloch, foarte prieten cu Lea,

căreia ea îi spusese nişte lucruri ciudate (mă gîndeam să o facastfel să creadă că ştiam mai mult decît spuneam despre veri-

soarele lui Bloch). Dar dintr-o nevoie de a-mi potoli tulburareaprovocată de ruptura mea simulată, i-am spus: „Albertine, poţi

să-mi juri că nu m-ai minţit niciodată?" Ea privi ţintă în gol,apoi îmi răspunse: „Da, adică nu. Nu era adevărat că Andree a

fost foarte atrasă de Bloch. Nu l-am întîlnit. - Dar atunci de cemi-ai spus asta? - Pentru că m-am temut că vei crede altelucruri despre ea. - Asta-i tot?" Ea privi din nou în gol şi spuse:

„Ţi-am ascuns, şi nu trebuia, că am făcut o călătorie de trei săp-tămîni cu Lea. Dar te cunoşteam atît de puţin. - Asta se întîmplaînainte de Balbec? - înainte de a doua şedere la Balbec, da." Şichiar în acea dimineaţă îmi spusese că nu o cunoaşte pe Lea!Priveam cum o vîlvătaie face scrum dintr-o dată un roman pe

care îl scrisesem în milioane de minute. La ce bun? La ce bun?Desigur, înţelegeam că Albertine îmi dezvăluia aceste două

fapte pentru că se gîndea că le aflasem indirect de la Lea şi cănu era nici un motiv pentru ca să nu mai existe vreo sută de

fapte asemănătoare. înţelegeam şi că, atunci cînd era întrebată,vorbele Albertinei nu conţineau nici măcar un atom de adevăr,că ea nu lăsa să-i scape adevărul decît fără voie, ca un brusc

amestec care se făcea în ea între faptele pe care fusese hotărîtăpînă atunci să le ascundă şi credinţa că celălalt luase cunoştinţă

te ele. „Dar numai două lucruri nu înseamnă nimic, i-am spuseu Albertinei, spune-mi măcar patru, ca să-mi laşi nişte amintiri.

»c dezvăluiri poţi să-mi mai faci? " Ea privi încă o dată în gol.Căror credinţe în viaţa viitoare îşi adapta ea minciuna, cu ce zei

^ai puţin înţelegători decît crezuse încerca să cadă la învoială?Nu a fost, fără îndoială, uşor, căci tăcerea şi fixitatea privirii ei

1 durat multă vreme. „Nu, nu am a-ţi spune nimic altceva","ise ea în cele din urmă. Şi, în ciuda insistenţei mele, se

capăţînă, acum cu uşurinţă, să nu mai treacă de acel „nimicSeva". Şi era o mare minciună, căci de vreme ce avea

sernenea gusturi, pînă în ziua cînd fusese închisă în casa mea,Clte ori, în cîte case, în cîte locuri de plimbare şi le satisfă-

307>e probabil! Gomoreenele sînt destul de rare şi totodată destul

muît docilitatea captivei mele şi nu mai eram supărat pe ea. îndoială că, în timpul vieţii noastre comune, eu o lăsasem ^ /vlbertine să înţeleagă că această viafă nu va fi probabil decît

irovizorie, astfel încît Albertine continua

să-i găsească un "urne farmec. Dar în acea seară mersesem mai departe, Bfflîndu-mă că nişte vagi ameninţări că ne vom despărţi nu vor

fflai fi

de ajuns, căci vor fi contrazise fără îndoială în mintea Albertinei de ideea unei mari iubiri plină de gelozie fată de ea, iubire care, părea ea să spună, m-ar fi făcut să mă duc să fac cercetări acasă la soţii Verdurin. în acea seară m-ara gîndit că, printre celelalte cauze care putuseră să mă hotărască brusc, fără măcar să-mi dau seama de asta decît treptat, să joc această comedie a rupturii, era mai ales faptul că atunci cînd, într-unui din acele impulsuri ce semănau cu cele ale tatei, ameninţam o fiinţa în liniştea ei, cum nu aveam, ca eJ, curajul să-mi realizez ameninţarea, ca să nu las să se creadă că ea nu constase decît din nişte cuvinte aruncate în aer, mergeam destul de departe cu aparentele realizării şi nu mă repliam decît atunci cînd adversarul, avînd cu adevărat iluzia sincerităţii mele, se speriase de-a binelea.

De altfel, în aceste minciuni simţim că există şi adevăr, că dacă viata nu aduce schimbări iubirii noastre, noi înşine vom vrea să aducem sau să ne prefacem că aducem acele schimbări, vorbind de despărţire, într-atît de mult simţim că orice iubire şi orice lucru evoluează repede către un rămas-bun definitiv. Vrem să plîngem cu lacrimile pe care le va aduce despărţirea cu mult înainte ca ea să aibă loc. Fără îndoială, de data aceasta, în scena « care o jucasem exista o explicaţie a utilităţii ei. Ţinusem iintr-o dată să o păstrez pe Albertine pentru că o simţeam "isipită în alte fiinţe cu care nu puteam să o împiedic să se mească. Dar chiar dacă ar fi renunţat la toată lumea pentru ne, eu poate că aş fi hotărît cu încă şi mai multă străşnicie să

0 părăsesc niciodată, căci gelozia face ca despărţirea să fiemuitoare, dar recunoştinţa o face cu neputinţă. Simţeam ori-

1 Ci dădeam marea bătălie în urma căreia trebuia ă învingsă mor. l-aş fi oferit Albertinei într-un ceas tot ce posedam,

m că îmi spuneam: „Totul depinde de această bătălie". DarŞte bătălii seamănă mai puţin cu cele de altădată, care durau

P ceasuri, şi mai mult cu o bătălie contemporană, care nu sedai 'nii n^C1 miine^ nici Pom'Jne. nici săptămîna următoare. f*'

Pentru ea toate puterile, pentru că crezi f"M—«nete de care va fi nevn.v c: *-

309***»»" '

nu vine.

vorbele triste pe care le rosteşti, chiar în chip mincinos, poartă -n ele tristeţea lor şi ne-o injectează adînc; poate pentru că ştim i simulînd un rămas bun evocăm cu anticipaţie un ceas care va veni în mod fatal mai tîrziu; şi nici nu sîntem siguri că nu am eclanşat mecanismul care îl va aduce curînd. In orice bluff nstă, oricît de mică, o parte de incertitudine cu privire la ceea •e va face cel pe care îl înşelăm. Dar dacă această comedie a despărţirii se va termina printr-o despărţire adevărată? Nu ne putem c-îndi la această posibilitate, chiar neverosimilă, fără o strîngere je inimă. Sîntem de două ori neliniştiţi, căci despărţirea s-ar produce atunci în momentul cînd ar fi insuportabilă, cînd am suferit din pricina femeii care ne va părăsi înainte ca noi să ne fi vindecat, sau cel puţin ca durerea noastră să se fi potolit. Şi nici nu mai avem măcar punctul de sprijin al obişnuinţei, pe care ne bizuim, chiar cînd sîntem îndureraţi. Ne-am lipsit de el în mod voluntar, am dat zilei prezente o importantă excepţională, am desprins-o de zilele cu care se învecina, ea pluteşte fără rădăcini ca o zi de plecare, imaginaţia noastră, nemaifiind paralizată de obişnuinţă, s-a trezit, am adăugat dintr-o dată iubirii noastre zilnice tot felul de reverii sentimentale care îi dau proporţii uriaşe, făcîndu-ne indispensabilă o prezenţă pe care tocmai nu mai sîntem cu totul siguri că putem conta. Fără îndoială, tocmai spre a asigura în viitor această prezenţă, ne-am dedat jocului celui care poate să se lipsească de ea. Dar am fost prinşi noi înşine în capcana acestui joc, am început din nou să suferim pentru că am făcut ceva nou, neobişnuit şi care seamănă astfel cu acele tratamente care trebuie să vindece mai tîrziu răul de care suferim, dar ale căror prime efecte îl agravează.

Aveam lacrimi în ochi ca aceia care, singuri în camera lor,nchipuindu-şi în funcţie de meandrele capricioase ale reveriei

loartea unei fiinţe pe care o iubesc, îşi reprezintă atît de minu-ios durerea pe care ar simţi-o îneît chiar ajung să o simtă.Astfel, multiplicînd recomandările pe care i le făceam Albertinei:u privire la purtarea pe care va trebui să o aibă faţă de mined vom fi despărţiţi, mi se părea că sufăr aproape tot atît de

Mult ca atunci cînd nu ar fi trebuit să ne împăcăm peste cîtevaPe- Şi apoi eram atît de sigur că pot, că o voi face pe

bertine să se întoarcă la ideea unei vieţi comune, şi dacă reu-n în seara asta, oare acea stare de spirit a ei. pe care scena

■asta o risipise nu va renaşte? Mă simţeam, dar nu mă cre-1 stăpîn pe viitor, pentru că înţelegeam că această senzaţie

ea numai din faptul că viitorul nu exista încă şi că astfel nu1 copleşit de necesitatea lui. Minţind, puneam poate în

311enunţc la domnişoara Vinteuil şi, cu un efort deznădăjduit,njncîndu-se in abisul imposibilelor reconstituiri, nu se mai des-«-insc de actriţă, din acea

seară cînd Albertine urcase în cabina.j pe de o parte, după toate jurămintele pe care mi le făcuse, şi ne un ton atît de veridic, după sacrificiul atît de complet al libertăţii sale, cum să crezi că în toate astea era ceva rău? Şi totuşi bănuielile mele nu erau oare tot atîtea antene îndreptate spre adevăr, de vreme ce, dacă ea îi sacrificase pentru mine pe soţii Verdurin şi se dusese ia Trocadero, totuşi, la soţii Verdurin se allase fără îndoială domnişoara Vinteuil, şi de vreme ce la Trocadero, pe care de altfel îl sacrificase pentru mine spre a se plimba cu mine, existase ca motiv de a o face să se întoarcă această Lea care mi se părea că mă nelinişteşte fără temei şi pe care totuşi, printr-o frază pe care nu i-o cerusem, ea declara că o cunoscuse mult mai bine decît mă temusem, în împrejurări foarte dubioase, căci cine putuse să o convingă să urce astfel în acea cabină? Nu mai sufeream din cauza domnişoarei Vinteuil cînd sufeream din cauza acelei Lea, cei doi călăi ai zilei mele, fie că mintea mea nu era capabilă să-şi reprezinte în acelaşi timp prea multe scene, fie că emoţiile mele nervoase se interferau, gelozia mea nefiind decît ecoul lor. Puteam să induc de aici că nu fusese nici cu Lea, nici cu domnişoara Vinteuil, şi că îmi fixasem gîndurile pe Lea doar pentru că sufeream din cauza ei. Dar deşi geloziile mele păleau - uneori înteţindu-se din nou, una după alta - asta nu însemna că ele nu corespundeau unui adevăr presimţit şi că nu trebuia să mă gîndesc la nici una dintre aceste femei, ci la toate. Spun presimţit căci nu puteam să ocup toate punctele din spaţiu şi din timp pe care ar fi trebuit să le ocup, şi chiar şi aşa ce instinct mi-ar fi dat concordanţa dintre unele şi celelalte pentru a-mi permite să o surprind pe Albertine aici, la cutare oră, cu Lea, sau cu fetele din Balbcc, sau cu prietena doamnei Bontemps pe care o atinsese uşor, sau cu fata care juca tenis şi care o 'mpinsese cu cotul, sau cu domnişoara Vinteuil?

..Draga mea Albertine, eşti foarte drăguţă că-mi făgăduieşti jJKa. De altfel, în primii ani cel puţin, voi evita locurile unde vei'Şi tu. Nu ştii dacă te vei duce în vara asta la Balbec? Pentru • 'n acest caz, o să am grijă să nu mă duc eu." Acum

°ntinuam să înaintez astfel, devansînd timpul cu invenţia mea"icinoasă, mai puţin pentru a o speria pe Albertine cît pentru 11 lace rău mie însumi.Aşa cum un om care la început nu a decît motive neînsemnate să se supere se îmbată cu totul

L Propriile sale strigăte şi se lasă dus de o furie generată nu de

313„,~- unui contract reînnoit". „Acum, i-am spus, du-te şi unii pînă

mîine seară, draga mea, căci cred că eşti frîntă de uoseală- - Mai ales

sînt foarte mulţumită. - Mă iubeşti puţin? ' De o sută de ori mai mult decît înainte."

jyl-aş fi înşelat fiind fericit că jucasem acea comedie, dacă ,a mi ar fi fost

desăvîrşită de mine pînă la o adevărată punere în scenă- Ar fi fost un lucru

grav chiar dacă am fi vorbit pur şi simpli de despărţire. Credem că ducem asemenea conversaţii nu numai în chip nesincer, şi aşa este, într-adevăr, ci şi în mod cu totul liber. Or, ele sînt în general, fără ştirea noastră, şi şoptit împotriva voinţei noastre, primul murmur al unei furtuni pe care

nU o bănuim. în realitate,

ceea ce exprimam atunci este contrariul dorinţei noastre ( care este dorinţa de a trăi totdeauna cu cea pe care o iubim), dar este şi acea imposibilitate de a trăi împreună cu cea care ne face să suferim zilnic, suferinţă preferată de noi aceleia stîrnită de despărţire, dar care în cele din urmă şi fără voia noastră ne va despărţi. De obicei, şi nu dintr-o dată totuşi. Cel mai adeseori se întîmplă - nu va fi, după cum se vedea, cazul nostru - ca, la cîtăva vreme după ce au fost rostite cuvintele în care nu credeam, să punem în acţiune o încercare informă de despărţire voită, nedureroasă, temporară. îi cerem femeii, pentru că apoi ea să se simtă mai bine cu noi, pentru ca noi să scăpăm pe de altă parte pentru moment de tristeţi şi de oboseli continui, să facă fără noi, sau să ne lase să facem fără ea, o călătorie de cîteva zile, primele - şi de foarte multă vreme - petrecute, ceea ce ni s-ar fi părut înainte imposibil, fără ea. Foarte repede ea se întoarce să-şi ia locul în căminul nostru. Numai că această despărţire, scurtă dar realizată, nu este atît de arbitrar hotărîtă şi atît de sigur singura pe care ne-o închipuim. Aceleaşi tristeţi reîncep, aceeaşi dificultate de a trăi împreună se accentuează, numai despărţirea nu mai este atît de grea; am mceput prin a vorbi de ea şi apoi am pus-o în practică sub o orrnă prietenească. Dar toate acestea nu sînt decît nişte semne « care nu le-am recunoscut Curînd despărţirii momentane şi sunzătoare îi va urma despărţirea atroce şi definitivă pe care am Pregătit-o fără să ştim.

„Vino în camera mea peste cinci minute ca să mai stăm P^tin împreună, dragul meu. Ai fi atît de drăguţ! Dar o să dorm repede după aceea, sînt moartă de somn." într-adevăr, am JZl't chiar o moartă cînd am intrat apoi în camera ei. Adormise e mdată ce se culcase; cearceafurile, răsucite ca un giulgiu în J riJl trupului ei. căpătaseră, cu frumoasele lor cute, o rigiditate e Piatră. Ai fi spus că numai capul ieşea din mormînt, aşteptînd

-jitie, invers, în acea dimineaţă nu am încetat să identific, în iuda atîtor diferente şi pentru a încerca să o înţeleg, semnificaţia scenei noastre din

ajun cu un incident diplomatic care tocnw' avusese loc. Aveam poate dreptul să judec astfel. Căci

tocn a foarte probabil ca fără ştirea mea exemplul domnului deCharlus să mă fi călăuzit în această scenă mincinoasă pe care el > jucase de atîtea ori sub ochii mei. şi cu atîta autoritate; şi pe de altă parte, era ea. în cazul său, altceva decît un inconştient transfer în domeniul vieţii private, a tendinţei profunde a rasei sale germanice, provocatoare din viclenie şi, dacă trebuia, războinică din orgoliu?

Diverse persoane, printre care prinţul de Monaco, sugerîndauvernuiui francez ideea că, dacă nu se separa de domnul

Delcasse, amenintătoarea Germanie va intra cu adevărat înrăzboi, ministrul Afacerilor externe fusese rugat să demisioneze.Aşadar guvernul francez admisese ipoteza unei intenţii de a ni

se declara război dacă nu cedăm. Dar alte persoane se gîndeaucă nu fusese vorba decît de un simplu „bluff' şi că dacă Franţaar fi rămas fermă pe poziţii, Germania nu ar fi tras spada. Fără

îndoială că scenariul era nu numai diferit, dar aproape invers, devreme ce ameninţarea de a rupe cu mine nu fusese niciodatărostită de Albertine; dar un ansamblu de impresii mă făcuse să

cred că ca se gîndea ia despărţire, tot aşa cum guvernul francezcrezuse ceea ce crezuse cu privire la Germania. Pe de altă parte,

dacă Germania dorea pacea, faptul de a fi provocat în minteacelor din guvernul francez ideea că vrea războiul era de o

contestabilă şi primejdioasă abilitate. Desigur, purtarea meafusese destul de abilă, dacă gîndul că nu mă voi hotărî niciodată

ă rup cu ea provoca în sufletul Albertinei brusca dorinţă deindependenţă. Şi nu era greu să crezi că nu are o asemenea'°rintă, să refuzi să vezi în ea o întreagă viaţă secretă,

ndreptată spre satisfacerea viciului ei, fie şi numai observîndunia cu care aflase că mă dusesem la soţii Verdurin şi felul

um exclamase: „Eram sigură", precum şi felul cum dezvăluisetotul, spunînd: „Domnişoara Vinteuil era cu siguranţă la ei".

°ate acestea coroborate cu întîlnirea dintre Albertine şi doam-* verdurin, pe care mi-o dezvăluise Andree. Dar poate, totuşi,

;astă bruscă dorinţă de independentă, îmi spuneam eu cînd^rcam sa merg împotriva instinctului meu, era pricinuită -

^Upunînd că exista - sau va siîrşi prin a fi, de ideea contrarie,'nume că nu mă gîndisem niciodată să mă căsătoresc cu ea,

unei cînd făceam, parcă fără voia mea, aluzie la despărţireastfă apropiată, spuneam de fapt adevărul, că oricum o voi

317atmosferice care, pînă şi cînd ne aflăm Ja gura sobei, acţionează,sUnra nervilor noştri, chiar dacă se produc în insulele Baleare.fn acea dimineaţă, în timp ce Albertine dormea şi eu încercam să ghicesc ce se ascunde în ea, am primit o scrisoare de laa. în care-si exprima neliniştea de a nu şti nimic din ce am prin această frază a doamnei de Sevigne: „Eu una sînt ă ă ă i d i d ă i lbfjot pconvinsă că nu se va căsători; dar atunci de ce să o mai tulbure pe această fată pe care nu o va lua niciodată de sofie? De ce să rjşfe să o facă să refuze partide pe care ea nu le va mai privi decît cu dispreţ? De ce să tulbure sufletul unei persoane pe care ar fi atît de uşor să nu o mai vadăi98?"Aceasta scrisoare trimisă 0ije de mama mă aduse cu picioarele pe pămînt. De ce caut un suflet misterios, interpretez trasaturile unui chip, şi mă simt înconjurat de presentimente pe care nu îndrăznesc să le aprofundez? mi-am spus. Visam, lucrul e simplu. Sînt un tînăr bărbat nehotărît şi este vorba de una din acele căsătorii despre care nu ştii decît după cîtăva vreme dacă se vor face sau nu. Cazul Albertinei nu este unul special. Acest gînd mă destinse, dar starea asta nu ţinu mult. Foarte curînd mi-am spus: „într-adevăr, dacă privim lucrurile dintr-un punct de vedere social, totul poate fi redus la cel mai banal fapt divers: poate că astfel l-aş vedea şi eu dinafară. Dar ştiu că ceea ce este adevărat, ceea ce măcar e adevărat, este tot ceea ce am gîndit, tot ceea ce am citit în ochii Albertinei, sînt temerile care mă torturează, este problema pe care mi-o pun întruna cu privire la Albertine." Povestea logodnicului şovăitor şi a căsătoriei desfăcute ne poate spune ceva despre toate acestea, aşa cum un articol făcut de un cronicar de bun-simt poate să ne dea o idee despre subiectul unei piese de Ibsen. Dar există şi altceva decît faptele pe care le

ovestim. Este adevărat că acest altceva există poate dacă am şti■1 vedem la toţi logodnicii şovăitori şi în toate căsătoriile care

ie tot amînă, pentru ca există poate un mister în viata de toate'lele. îmi era cu putinţă să-1 neglijez cînd era vorba de viaţayorJaJţi, dar cînd era vorba de viata mea şi a Albertinei, o ta dinlăuntru.

■

Albertine nu mi-a spus, începînd din acea seară, aşa cum mi spusese nici în trecut: „Ştiu că ai încredere în mine, voi

■cerca să-fi risipesc bănuielile". Dar această idee pe care nu a Pnmat-o niciodată, ar fi putut servi drept explicaţie celor mai 1 rat ale ei. Nu numai că făcea în aşa fel încît să nu fie

1

gură nici o clipă, ca eu să nu pot ignora nimic din ce făcuse, * nu o credeam pe cuvînt, dar chiar, cînd trebuia să-i ' °neze lui Andree, sau la garaj, sau la manej, sau altundeva,

319I descopere ceea ce le putea pierde, grăbindu-le căderea, pjancoise nu i-a

făcut, cu siguranţă, niciodată scene Albertinei. /[-am întrebat dacă Albertine,

simţindu-se supravegheată, nu va realiza ea însăşi această despărţire cu care o ameninţasem, căci viaţa, schimbîndu-se, face realităţi din poveştile noastre. De fiecare dată cînd auzeam deschizîndu-se o uşă, aveam acea tresărire pe care o avea bunica în timpul agoniei sale, de fiecare dată cînd sunam. Nu credeam că Albertine iese din casă fără să-mi fi spus, dar inconştientul meu gîndea asta, aşa cum inconştientul bunicii palpita cînd eu sunam la uşă, deşi ea îşi pierduse cunoştinţa. Ba chiar într-o dimineaţă am fost dintr-o dată cuprins de nelinişte la gîndul nu că ieşise, ci că plecase de-a bi-nelea. Tocmai auzisem zgomotul unei uşi ce mi se părea a fi uşa ei. M-am dus pînă la camera sa în vîrful picioarelor, am intrat, rămînînd în prag. în penumbră, cearceafurile erau umflate în semicerc, era fără îndoială Albertine, care, cu trupul încovoiat, dormea cu picioarele şi cu capul spre perete. Doar părul depăşea patul, un păr îmbelşugat şi negru, care mă făcu să înţeleg că era ea, că nu deschisese uşa, că nu se mişcase, şi am simţit acel semicerc imobil şi viu, în care se afla o viaţă omenească, o viaţă care era singurul lucru care avea preţ pentru mine; am simţit că era acolo, în stăpînirea mea atotputernică.

Dar cunoşteam arta Francoisei de a insinua, foloasele pecare ştia să le scoată dintr-o punere în scenă semnificativă, şi nupot să cred că a rezistat gîndului de a o face să înţeleagă zilnicpe Albertine ce rol umil joacă în casă, gîndului de a o înnebunizugrăvindu-i, cu savantă exagerare, claustrarea la care era

supusă prietena mea. Am găsit-o odată pe Francoise, care-şipusese pe nas nişte ochelari cu sticle groase, scotocindu-mi prin

Mrtii şi punînd la loc printre ele o foaie pe care notasem opovestire despre Swann şi despre imposibilitatea în care acesta

; găsea de a se lipsi de Odette. O lăsase, oare, la vedere, ca dinitîmplare, în camera Albertinei? De altfel, deasupra tuturor

ubînţelesurilor Francoisei, care nu erau decît orchestrarea eiŞoptită şi perfidă, probabil că se înălţase mai ascuţită, mai netă,

1 presantă, vocea acuzatoare şi calomniatoare a soţilor"durin, iritaţi că Albertine mă reţinea involuntar, iar eu pe ea

v°luntar, departe de micul clan.. Qţ despre suma de bani pe care o cheltuiam pentru

bertine, îmi era aproape cu neputinţă să o ascund Francoisei,vrerne ce nu puteam ascunde de ea nici o cheltuială.

an9oise avea puţine defecte, dar aceste defecte creaseră la ea,| a se pune în slujba lor. adevărate daruri, care adeseori îi

321utare cugetare profitabilă. Şi în ziua cînd Albertine spunea: (jjte un rulou pe care i-1 vom da Francoisei, ca să-1 schimbe cu "itul", adeseori în lume exista pentru mine o bucată muzicală în minus, dar un adevăr în plus.'orîorîse t g p

filare ale muzicianului. Pe de altă parte, fraza care mi se ruse prea puţin melodică, prea mecanic ritmată de bucuria toarc a clopotelor de amiază, era acum cea care-mi plăcea Nai mult, fie că mă obişnuisem cu urîţenia ei, fie că îi des-risem frumuseţea. Această reacţie la decepţia pe care ne-o lr*uiesc la început capodoperele poate fi într-adevăr atribuităîmi dădusem bine seama că ar fi absurd să fiu gelos pei0Iîinişoara Vinteuil şi pe prietena ei, căci Albertine nu încercanicidecum să le revadă, şi din toate proiectele de vilegiatură pecare le alcătuisem, ea renunţase singură la Combray, atît deapropiat de Montjouvain, încît adeseori îi ceream Albertineisă_mi cînte, şi fără ca asta să mă facă să sufăr, tocmai muzică deVinteuil. O singură dată, această muzică de Vinteuil fusesepentru mine o cauză indirectă de gelozie. într-adevăr, Albertine,care ştia că o auzisem cîntată de Morel în salonul doamneiVerdurin, îmi vorbi într-o seară despre el, arătînd o vie dorinţă

de a se duce să-1 audă, să-1 cunoască. Acestea se întîmplau tocmai la două zile după ce aflasem despre scrisoarea, involuntarinterceptată de domnul de Charlus, scrisoare adresată de Lea luiMorel. M-am întrebat dacă Lea nu-i vorbise Albertinei despreacesta. Cuvintele: „tîrfă împuţită", „mare vicioasă" îmi revenirăîn minte cu oroare. Dar tocmai pentru că astfel muzica luiVinteuil a fost legată în mod dureros de Lea - nu de domnişoaraVinteuil şi de prietena ei -, cînd durerea pricinuită de Lea mi sepotoli, am putut să ascult această muzică fără să sufăr; un răumă vindecase de posibilitatea celorlalte rele. în muzica auzită însalonul doamnei Verdurin, fraze ce trecuseră neobservate, larveobscure atunci indistincte, deveneau strălucitoare construcţiiarhitecturale; şi unele dintre ele îmi deveneau prietene, unele pe:are abia le observasem înainte, care în cel mai bun caz mi sepăruseră urîte şi despre care n-aş fi crezut niciodată, ca despreicei oameni antipatici la început, că sînt aşa cum îi descoperidupă ce i-ai cunoscut bine. între cele două stări exista o ade-irată transmutare. Pe de altă parte, fraze, distincte prima oară,ir pe care nu le recunoscusem atunci acolo, le identificam;um cu fraze din celelalte opere, ca acea frază din Variaţia''gioasă pentru orgă, care în salonul doamnei Verdurin trecuseMu mine neobservată în septuor, unde totuşi, sfîntă carerî treptele sanctuarului, se găsea amestecată printre zînele l l i i

327

Lumită savoare a putut să ne amintească de nişte senzaţii luminoase, senzaţiile vagi suscitate de Vinteuil, venind nu dintr-o amintire, ci dintr-o impresie (ca aceea dată de clopotniţele din jVfartinviile), ar fi trebuit să găsim pentru mătasea de muşcată a muzicii sale nu o explicaţie materială, ci echivalentul profund, sărbătoarea necunoscută şi colorată (operele sale părînd a fi fragmentele disjuncte, cioburile cu margini stacojii ale acesteia), modul conform căruia el „auzea" şi proiecta în afara lui universul- Această calitate necunoscută a unei lumi unice şi pe care nici un alt muzician nu ne-o arătase niciodată: iată poate, îi spuneam Aibertinei, dovada cea mai autentică a geniului, mult mai mult decît conţinutul operei înseşi. „Chiar şi în literatură? mă întreba Albertine. - Chiar şi în literatură." Gîndindu-mă din nou la monotonia operelor lui Vinteuil, îi explicam Aibertinei că marii scriitori n-au făcut decît o singură operă, sau mai curînd au refractat prin medii diverse una şi aceeaşi frumuseţe pe care ei o aduc în lume. „Dacă n-ar fi atît de tîrziu, draga mea, îi spuneam eu, fi-aş arata asta la toţi scriitorii pe care-i citeşti în timp ce eu dorm, fi-aş arăta aceeaşi identitate ca la Vinteuil. Aceste fraze tip, pe care începi să le recunoşti ca şi mine, draga mea Albertine, aceleaşi în sonată, în septuor, în celelalte opere, ar fi de exemplu, dacă vrei, la Barbey d'Aurevilly, o realitate ascunsă revelată printr-o urma materială, roşeata fiziologică a Vrăjitei, a lui Aimee de Spens, a lui Clotte, mîna din Perdeaua stacojie, vechile deprinderi, vechile obiceiuri, vechile cuvinte, meseriile vechi şi ciudate îndărătul cărora se află Trecutul, istoria orală făcută de păstorii cu oglindă202, nobilele cetăţi normande cu iz de Anglia şi frumoase ca nişte sate din Scofia, oameni care blestemă şi împotriva cărora nu pofi face nimic, acea Vellini203, ciobanul, una şi aceeaşi senzaţie de nelinişte într-un peisaj, fie că nevasta îşi caută bărbatul într-o Bătrînă amantă, fie că soful Vrăjitei străbate landa, iar aceasta iese de laslujba bisericească. Geometria de cioplitor în piatră din

romanele lui Thomas Hardy204 este tot cea a frazelor tip ale lui^manele Ini Thnmn< H;>rri"204

Vinteuil-.Frazele lui Vinteuil m-au dus cu gîndul la mica frază şi i-am 'Pus

Aibertinei că ea fusese un fel de imn naţional al iubirii untre Swann şi Odette, „rudele Gilbertei, pe care o cunoşti,ed. Mi-ai spus că părea uşuratecă. A încercat cumva să aibă :'atii cu tine? Mi-a vorbit despre tine. - Da, părinţii ei veneau

3 ia cu trăsura de la cursuri cînd vremea era prea urîtă şi cred ^ odată m-a luat cu ea şi m-a sărutat", spuse ea după o clipă,

wd şj ca sj curn mj.ar fi făcut o confidentă amuzantă. „M-a329

jfl că o urăşte, sau, în cursul unei vizite cu totulidentice acesteia - identică şi cu aceea în care Nastasia Filipovna îi insultă pe părinţii lui Gania -, Gruşenka, tot atît de amabilă acasă la Caterina Ivanovna pe cît de îngrozitoare o crezuse, apoi dezvăluindu-şi dintr-o dată răutatea, insultînd-o pe jCaterina Ivanovna (şi deşi Gruşenka este în fond bună)? Gruşenka, Nastasia, figuri tot atît de originale, tot atît de misterioase, nu numai precum curtezanele lui Carpaccio, ci şi ca si Bethsabeea lui Rembrandt. Observă că nu a cunoscut cu si^uranfă decît acest chip strălucitor, dublu, cu izbucniri de orgoliu care fac ca femeia să pară alta decît este. („Tu nu eşti aşa", îi spune Mîşkin Nastasiei în timpul vizitei la părinţii Ganiei, iar Alioşa ar putea să-i spună aceleaşi cuvinte Gruşenkăi cînd sînt în vizită la Caterina Ivanovna). în schimb, cînd vrea să aibă şi idei", ele sînt întotdeauna stupide şi ar duce cel mult la tablourile în care Munkacsy207, ar vrea să fie reprezentat un condamnat la moarte în clipa cînd etc, Sfînta Fecioară în clipa cînd etc. Dar pentru a ne întoarce la noua frumuseţe pe care Dostoievski a adus-o în lume, ca şi la Ver Meer există aici creaţia unui anumit suflet, a unei anumite culori a stofelor şi a locurilor, nu este numai creaţia unor fiinţe, ci şi a unor locuinţe la Dostoievski, şi casa Asasinatului din Crimă şi pedeapsă, cu al său dvomik208, nu este tot atît de minunată ca şi capodopera care este casa Asasinatului dintr-o altă operă a lui Dostoievski, acea sumbră şi atît de lungă, şi atît de înaltă, şi atît de vastă casă a lui Rogojin, unde o ucide pe Nastasia Filipovna. Această frumuseţe nouă şi teribilă a unei case, această frumuseţe nouă şi mixtă a unui chip de femeie, iată ce a adus unic în lume Dostoievski, iar apropierile pe care criticii literari le pot face între el şi Gogol, sau între el şi Paul de Kock sînt lipsite de orice interes, fiind exterioare acestei frumuseţi secrete. De altfel dacă ţi-am spus că de la un roman la altul este aceeaşi scenă, ■ntr-unul şi acelaşi roman, dacă este foarte lung, revin aceleaşi ;cene, aceleaşi personaje. Ţi-aş putea arăta asta cu foarte multă !?urinţă în Război şi pace, şi o anumită scenă petrecută într-o 5sj"'ă... - Nu voiam să te întrerup, dar fiindcă văd că-1 Prăseşti pe Dostoievski, mă tem să nu uit Dragul meu, ce-ai 11 să spui acum cîteva zile cînd mi-ai zis: «Parcă este latura stoievskiană a doamnei de Sevigne. îţi mărturisesc că nu am Nes. Mi se par atît de diferiţi! - Vino, draga mea, să te sărut sa-ţi mulţumesc că-ţi aminteşti atît de bine ce-ţi spun, o să te °Ici la pian după aceea Şi recunosc că ceea ce-am spus era o s ')e- Dar am spus-o pentru două motive. Primul este un

331totuşi că nu este fantastică decît în^ acelaşi fel, prin ecleraj şi costum, şi în fond este obişnuită. în orice caz, este plină de adevăruri, profundă şi unică, neaparţinîndu-i decît lui Dostoiev-ski. Toţi aceşti bufoni par a îndeplini un rol care nu mai există, ca anumite personaje din comedia antică, şi totuşi cît de bine ne fac să cunoaştem adevăratele înfăţişări ale sufletului omenesc! jvlă enervează peste măsură modul solemn în care se vorbeşte şi se scrie despre Dostoievski. Ai remarcat rolul pe care îl joacă amorul propriu şi orgoliul în cazul personajelor sale? S-ar spune că pentru el iubirea şi ura cea mai teribilă, bunătatea şi trădarea, timiditatea şi insolenţa nu sînt decît două stări ale aceleiaşi naturi, amorul propriu, orgoliul împiedicîndu-i pe Aglae, Nastasia, căpitanul pe care-1 trage de barbă Mitia, Krasotkin, duşmanul şi totodată prietenul lui Alioşa, să se arate «aşa» cum sînt în realitate. Dar există multe alte lucruri

măreţe aici. îi cunosc foarte puţin cărţile. Dar această crimă a bătrînului Karamazov care o lasă însărcinată pe biata nebună, mişcarea misterioasă, animalică, inexplicabilă, prin care mama, la rîndu-i unealta răzbunării destinului, ascultînd în chip tot atît de obscur de instinctul ei matern, poate de un amestec de resentimente şi de recunoştinţă fizică faţă de violator, se va duce să nască la bătrînul Karamazov, nu-i oare un motiv sculptural şi simplu, demn de arta cea mai antică, o friză neîntreruptă şi reluată unde se desfăşoară Răzbunarea şi Căinţa. Acesta este primul episod, misterios, măreţ, august, ca o creaţie a Femeii în sculpturile din Orvieto. Şi în replică, al doilea episod, la mai mult de douăzeci de ani după aceea, uciderea bătrînului Karamazov, infamia căzută asupra familiei Karamazov prin mijlocirea fiului nebunei, Smerdiakov, urmat apoi de o aceeaşi faptă la fel de misterios sculpturală şi inexplicabilă, de o frumuseţe tot atît de obscură şi naturală ca naşterea copilului în grădina bătrînului Karamazov, Smerdiakov spînzurîndu-se, după ce a săvîrşit crima. Cît despre Dostoievski, eu nu-1 părăseam atît de mult cît crezi vorbind despre Tolstoi, care 1-a imitat foarte mult Iar la Dostoievski există concentrat, contractat încă şi morocănos, mult din ceea ce ; va deschide şi va înflori în opera lui Tolstoi. Există la Dostoievski acea posomorala anticipată a primitivilor pe care discipolii o vor lumina — Dragul meu, cît de tare mă supără că ^ti atît de leneş! Vezi literatura într-un mod mult mai interesant ecît ne-au predat-o profesorii; temele pe care eram siliţi să le acem pe marginea piesei Esther: «Domnule», îţi aminteşti", îmi 'Puse rîzînd, nu atît pentru a-şi bate joc de profesori şi de ea

333 care nu ignora că le ştiam la fel de bine ca toată lumea (ca jjc oameni

politici care nu ar spune nici cea mai mică ştire nouă, dar vorbesc, în schimb, de cea pe care toată lumea a putut Bo citească în jurnalul din ziua precedentă), ba îmi povestea, în chipul cel mai vag, ca şi cum ar fi fost vorba de o confidenţă, despre plimbările pe bicicletă pe care le făcea la Balbec, cu un an înainte de a mă fi cunoscut Şi ca şi cum odinioară ghicisem bine, deducînd din zîmbetul ei că era o fată cu purtări libere care lipsea foarte mult de acasă, evocarea acelor plimbări aducea pe buzele Albertinei acelaşi surîs misterios care mă sedusese în primele zile, pe digul din Balbec. îmi vorbea şi de plimbările pe care le făcuse cu nişte prietene prin satele olandeze, de întoarcerea ei seara la Amsterdam, la ore tîrzii, cînd o mulţime compactă şi veselă de oameni, dintre care cei mai mulţi erau cunoscuţi de ea, umplea străzile, de-a lungul canalelor, ale căror lumini nenumărate şi fugare credeam că le văd reflectîndu-se în ochii strălucitori ai Albertinei, precum în geamurile cu nesigure luciri ale unui automobil. Aşa-zisa curiozitate estetică ar merita mai curînd numele de indiferenţă comparată cu acea curiozitate dureroasă şi neostenită pe care o aveam faţă de locurile unde trăise Albertine, faţă de ceea ce ea putuse face în cutare seară, de surîsurile, de privirile ei, de cuvintele pe care le rostise, de sărutările pe care le primise! Nu, niciodată gelozia pe care o simţisem într-o zi în legătură cu Saint-Loup, dacă ar fi persistat, nu mi-ar fi stîrnit acea imensă nelinişte. Iubirea aceea dintre femei era ceva prea necunoscut, nimic neîngăduindu-mi să-mi imaginez cu certitudine, cu exactitate, plăcerile, calitatea ei. Cîţi oameni, cîte locuri (chiar care nu o priveau direct, vagi locuri ale desfătării, unde ea însăşi putuse gusta plăcerea, locuri unde este lume multă, unde eşti atins de celălalt) adusese Albertine - ca o persoană care, lăsîndu-i să treacă înaintea ei la controlul biletelor pe cei care o urmează, introdueîndu-i în sala teatrului - de pe pragul Paginaţiei mele sau al amintirii mele, unde nu însemnau nimic Pentru mine, chiar în inima mea! Acum, cunoaşterea pe care o ayeam despre ei era lăuntrică, nemijlocită, spasmodică, dureroa-s<ţ- Iubirea înseamnă spaţiul şi timpul pe care inima le simte în sfirşit

Şi poate totuşi, fiind pe deplin fidel, n-aş fi suferit din cauza n°r infidelităţi pe care aş fi fost incapabil să le concep. Dar mă rtura să mi-o închipui pe Albertine simţind propria mea 3r|nţă perpetuă de a plăcea unor femei, de a schiţa noi romane; cmai pentru că presupuneam că şi ea le priveşte în

acelaşi fel,

337îndelung urmărite şi în sfirşit posedate, sau chiar, în cazul cel jflai bun. contemplate cu dezinteres, mi-ar fi dat acces - ca mica rana. care se cicatriza destul de repede, dar pe care neîndemî-narea inconştientă a Albertinei, a indiferenţilor, sau a propriilor mele gînduri, o redeschidea curînd - spre acea ieşire din sine, spre acel drum de comunicare privat, dar care dă în drumul mare pe unde trece ceea ce noi nu cunoaştem decît din ziua cînd am suferit: viata celorlalţi?

Uneori era o asemenea lună plină încît, abia la o oră după ce Albertine se culcase, mă duceam la patul ei să-i spun să se uite pe fereastră. Sînt sigur că mă duceam în camera ei chiar pentru asta, şi nu ca să văd dacă mai era acolo. Cum ar fi fost cu putinţă să poată să-şi dorească să fugă? Ar fi trebuit să aibă loc o neverosimilă înfruntare cu Francoise. în camera întunecată nu vedeam pe albul pernei decît o îngustă diademă de păr negru. Dar auzeam respiraţia Albertinei. Dormea atît de adînc încît ezitam să mă duc pînă la pat; mă aşezam pe margine; somnul ei continua să curgă cu acelaşi murmur. Este cu neputinţă să spun cît de vesele îi erau trezirile. O sărutam, o zguduiam. Pe dată nu mai doimea, şi izbucnea în rîs, îmi spunea, prinzîndu-mi gîtul cu braţele: „Tocmai mă întrebam cînd o să vii", şi rîdea drăgăstos şi în hohote. Ai fi zis că, atunci cînd dormea, încîntătorul ei cap nu era plin decît de veselie, de iubire şi de rîs. Şi că, trezind-o, nu făcusem decît, ca atunci cînd muşti dintr-un fruct, să dau drumul sucului care ţîşneşte, potolindu-fi setea.Iarna era pe sfîrşite; era iar cald, şi adeseori, îndată după ce Albertine îmi spusese noapte bună, camera mea, perdelele, peretele, deasupra perdelelor fiind toate încă întunecate, în grădina din apropiere a călugăritelor auzeam, bogat şi preţios în mijlocul tăcerii, ca un armonium într-o biserică, cîntul modulat a' unei păsări necunoscute care, la modul lidian, intona slujba de dimineaţă, şi în tenebrele mele punea bogata şi strălucitoarea notă a soarelui pe care-1 vedea. Curînd nopţile se scurtară, şi înainte de vechile ore ale dimineţii, vedeam cum albeaţa de fiecare dată mai sporită a zilei depăşea marginile perdelelor de « fereastra mea. Mă resemnam să o las pe Albertine să ducă ţeastă viată în care, deşi ea nega asta, simţeam că are impresia a e

prizonieră, doar pentru că în fiecare zi eram sigur că în următoare voi putea, apucîndu-mă totodată de lucru, să mă j, să ies, să pregătesc o plecare pentru vreo proprietate pe a'e aveam să o cumpărăm şi unde Albertine va putea duce în na' multă libertate şi fără ca eu să fiu neliniştit, viata de la tară

339pa. îmi amintesc că Albertine îmi vorbise despre asta... (nu gra adevărat).

Cînd a avut loc accidentul? Toate astea se cam învălmăşesc în capul meu. - într-un sens, a avut loc tocmai cînd tiebuia, căci data de închiriere a vilei cădea cu o zi mai tîrziu şi bunica lui Andree ar fi fost obligată să plătească în mod inutil chiria pe o lună. Fratele ei şi-a scrîntit piciorul pe paisprezece septembrie, ea avut timp să-i telegrafieze Albertinei, în dimineaţa de cincisprezece, că nu va veni, şi Albertine a putut astfel să anunţe la timp agenţia Dacă s-ar fi întîrziat cu o zi, chiria trebuia plătită pîna la cincisprezece octombrie." Fără îndoială că atunci cînd Albertine, schimbîndu-şi părerea, îmi spusese: „Hai să plecăm în seara asta", ea vedea în închipuire un apartament pe care eu nu-1 cunoşteam, cel al bunicii lui Andree, unde încă de la întoarcerea noastră avea să-şi regăsească prietena pe care, fără ca eu să bănuiesc, crezuse că o va revedea curînd la Balbec. Cuvintele-i atît de tandre - prin care îmi spunea că vrea să se întoarcă împreună cu mine -, contrastînd cu refuzul ei încăpăţînat ce le precedase cu puţin timp înainte, eu încercasem să le atribui unei schimbări explicabile prin sufletul ei bun. Dar ele erau pur şi simplu reflexul unei schimbări intervenite într-o situaţie pe care nu o cunoşteam, aceasta fiind secretul schimbării comportamentului femeilor care nu ne iubesc. Ele ne refuză cu încăpăţînare o întîlnire pentru a doua zi, pentru că sînt obosite, pentru că bunicul lor le pretinde să cineze împreună. „Vino după

aceea", insistăm noi. „Mă ţine la el pînă foarte tîrziu şi s-ar putea să mă conducă acasă." De fapt, ele au o întîlnire cu cineva care le place. Dar dintr-o dată acela nu mai este liber. Şi ele vin să ne spună cît de mult regretă că ne-au mîhnit şi că, renunţînd să se mai ducă la bunicul lor, se vor întîlni cu noi, ocrul acesta fiind singurul care le interesează. Ar fi trebuit să cunosc aceste fraze în felul în care mi-a vorbit Albertine la ialbec, în ziua plecării mele. Totuşi, poate că trebuia să le recunosc nu doar pe ele, ci, pentru a interpreta acest fel de a vorbi* era nevoie să-mi amintesc şi de două trăsături specifice caracterului Albertinei.

Ele îmi veniră în acea clipă în minte, una pentru a mă'nsola, cealaltă pentru a mă arunca în cea mai mare

;znădejde, căci în memoria noastră găsim absolut totul: ea estefel de farmacie, de laborator de chimie, unde punem mîna la

•rnplare cînd pe un medicament calmant, cînd pe o otravălculoasă. Prima trăsătură caracteristică a Albertinei, trăsăturaWatoare, era acel obicei de a face ca una şi aceeaşi acţiune

Snjjească plăcerii mai multor persoane - utilizare multiplă a

341

]a acest apartament, care acum era pentru mine de o oribilă frumuseţe. Partea de necunoscut din viaţa fiinţelor este ca şi cea din natură: fiecare descoperire ştiinţifică ne face să înaintăm în ea? dar nu o anulează. Un bărbat gelos o exasperează pe femeia iubită lipsind-o de nenumărate plăceri neînsemnate. Dar plăcere cu adevărat importante pentru viaţa ei ea le adăposteşte acolo unde, în momentele cînd inteligenţa lui crede a arăta cea mai mare perspicacitate şi cînd ceilalţi îl informează cel mai bine, el nici măcar nu se gîndeşte să caute.

Dar cel puţin Andree urma să plece. însă eu nu voiam ca Albertine să mă poată dispreţui pentru că ea şi Andree mă trăseseră pe sfoară. într-o bună zi îi voi spune. Şi astfel poate o voi sili să-mi vorbească mai deschis, arătîndu-i că eram totuşi informat despre lucrurile pe care mi le ascundea. Dar nu voiam să-i vorbesc încă de asta, mai întîi pentru că abia o vizitasem pe mătuşa ei şi ea ar

fi înţeles de unde aveam informaţia, ar fi înlăturat sursa şi nu s-ar mai fi temut de alte surse necunoscute. Apoi pentru că nu voiam să risc, atîta

vreme cît nu voi fi fost cu totul sigur că o voi putea păstra pe Albertine cît voi vrea, să stîrnesc în ea mînii care ar fi putut avea drept urmare dorinţa ei de a mă părăsi. Este adevărat că dacă făceam toate aceste raţionamente, căutam

adevărul, prevedeam viitorul după cuvintele ei, care îmi aprobau totdeauna orice proiect, exprimau cît de mult iubeşte ea această viaţă, de cît de puţine

lucruri o lipsea acea claustrare, puteam fi sigur că va rămîne totdeauna lîngă mine. Iar asta mă plictisea foarte mult, căci simţeam că viaţa, universul, din

care nu gustasem încă, îmi scapă, înlocuite de o femeie în care nu mai puteam găsi nimic nou. Nu puteam nici măcar să merg la Veneţia, unde,

culcat în patul meu, voi fi chinuit de teama avansurilor pe care i le-ar putea face gondolierul, slujbaşii de la hotel, veneţiencclc. Dar dacă judecam,

dimpotrivă, conform celeilalte ipoteze, cea care se sprijinea nu pe cuvintele Albertinei, c' pe tăcerile, privirile ei, pe roşeaţa din obraji, pe mutrişoarele bosumflate, şi chiar

pe mîniile ei - cît de uşor mi-ar fi fost să-i St că nu aveau nici un temei, şi totuşi preferam să par a nu le edea -, atunci îmi spuneam că această viaţă

era pentru ea de ^îndurat şi că, fiind tot timpul lipsită de ceea ce iubea, în mod atal într-o bună zi mă va părăsi. Dacă ar fi făcut-o, nu voiam 5c't să pot alege cu momentul, un moment cînd suferinţa mea >a nu fie chiar atît de

mare şi într-un anotimp cînd ea nu se va tea duce în nici unul din locurile unde îmi închipuiam că se -Urinează, nici la Amsterdam, nici la Andree, nici la domni-

>ara Vintcuil. locuri unde se va duce, e adevărat, cîteva luni

343MUsimţit-o văzînd-o mă distrugea. Fără îndoială, cînd Albertine îmi spusese, atunci

cînd mă întorsesem de la soţii Verdurin: „Nu era şi domnişoara Vinteuil acolo?", ea îmi stîrnise din nou întreaga suferinţă, dovedindu-mi că ştia că domnişoara Vinteuil trebuia vină. Dar de atunci făcusem fără îndoială următorul raţiona-aent: „Ea ştia că domnişoara Vinteuil va veni, venirea acesteia u-i făcea nici o plăcere, dar cum a înţeles probabil mai tîrziu că faptul de a fi aflat că ea cunoaşte o persoană cu o reputaţie atît de rea ca aceea a domnişoarei Vinteuil mă făcuse atît de nenorocit la Balbec, împingîndu-mă pînă la gîndul sinuciderii, ea nu a vrut să-mi vorbească despre asta". Şi iată că acum era silită să-mi mărturisească plăcerea pe care i-o făcea această venire. De altfel, modul misterios în care a vrut să meargă la soţii Verdurin ar fi trebuit să fie pentru mine o dovadă suficientă. Dar nu mă gîndisem îndeajuns la el. De aceea, deşi îmi spuneam acum: „De ce nu mărturiseşte decît pe jumătate? Comportarea ei este rea şi jalnică, dar mai ales e o dovadă de prostie", eram atît de zdrobit încît nu am avut curajul să insist asupra unei situaţii în care jucam un rol cu care nu mă puteam mîndri, neavînd nici un document cu care să fac dovada, şi pentru a-mi recăpăta ascendentul, m-am grăbit să trec la subiectul Andree, cu ajutorul căruia aveam să o derutez pe Albertine, făcîndu-i zdrobitoarea dezvăluire privitoare la telegrama lui Andree. „Uite, de pildă, i-am spus, acum sînt chinuit în toate felurile, căci mi se vorbeşte despre relaţiile tale cu Andree. - Cu Andree?" exclamă ea Avea obrajii roşii de mînie. Şi îşi holba ochii de mirare sau din dorinţa de a părea mirată. „Asta-mi place cel mai mult! Şi pot oare să ştiu cine ţi-a spus asemenea prăpăstii? Pot să stau şi eu de vorbă cu aceste persoane? Să ştiu pe ce se bizuie cînd spun asemenea infamii? - Draga mea Albertine, nu ştiu, sînt scrisori anonime, dar provenind de la persoane pe care poate le-ai descoperi destul de uşor (spuneam asta ca să-i arăt că nu mă temeam de cercetările ei), căci presupun că te cunosc foarte bine. Ultima, îţi mărturisesc (şi îţi vorbesc despre asta tocmai pentru că e vorba de un fleac şi că o Pot cita cu uşurinţă), m-a exasperat totuşi. Mi se spunea aici că dacă în ziua cînd am plecat din Balbec ai vrut mai întîi să rămîi Şi apoi să pleci, asta se explică prin aceea că între timp ai primit 0

scrisoare de la Andree, în care îţi spunea că nu va veni. - Ştiu foarte bine că Andree mi-a scris că nu va veni, mi-a telegrafiat cWar, nu-ţi pot arăta telegrama pentru că n-am păstrat-o, dar nu efa din ziua aceea, de altfel chiar dacă ar fi fost din ziua aceea, ;e mă interesa pe mine că Andree venea sau nu la Balbec?" „Ce

347nimic. Devenise iar foarte blîndă. Dar mi se părea că o taină prinsese consistenţă sub chipul ei trist şi răvăşit. Ştiam bine că nu mă putea părăsi fără sa mă prevină; că nu putea de altei nici să dorească asta (abia peste opt zile urma să încerce noile rochii create de Fortuny), nici să o facă în mod decent, mama întorcîndu-se la sfirşitul săptămînii, ca şi mătuşa ei, de altfel. De ce, fiindcă era cu neputinţă să plece, i-am spus de mai multe ori că vom ieşi împreună a doua zi ca să vedem mărgelele de sticlă <Je Veneţia pe care voiam să i le dăruiesc, fiind uşurat cînd am auzit-o spunîndu-mi că este de acord? Cînd a venit să-mi spună noapte bună şi am sărutat-o, nu s-a purtat ca de obicei, ci s-a întors cu spatele şi - asta se întîmpla abia la cîteva clipe după ce mă gîndisem la dulcea stare pe care mi-o dăruia în fiecare seară şi pe care mi-o refuzase la Balbec - nu m-a sărutat şi ea S-ar fi zis că, certată fiind cu mine, nu voia să-mi dea un semn de tandreţe care mai tîrziu mi-ar fi putut apărea ca un lucru fals şi care dezminţea cearta noastră. S-ar fi zis că îşi punea faptele de acord cu această ceartă, dar totuşi cu măsură, fie pentru a nu o arăta, fie pentru că, rupînd cu mine raporturile carnale, voia totuşi să-mi rămînă prietenă. Am sărutat-o atunci a doua oară, strîngînd la piept azurul sclipitor şi auriu al Marelui Canal şi păsările împerecheate, simboluri ale morţii şi ale învierii. Dar şi a doua oară, în loc să mă sărute la rîndul ei, s-a îndepărtat cu acea încăpăţînare instinctivă şi nefastă a animalelor care presimt moartea258. Acest presentiment pe care ea părea că-1 exprimă mă cuprinse şi pe mine şi mă umplu de o asemenea teamă şi nelinişte încît, cînd Albertine ajunse la uşă, n-am avut curajul să o las să plece şi am chemat-o

îndărăt. „Albertine, i-am spus, nu tni-e somn deloc. Dacă nici tu nu ai poftă să dormi, ai mai putea rămîne puţin, dacă vrei, nu ţin neapărat, şi mai ales nu vreau să te obosesc." Mi se părea că dacă ar fi putut să se dezbrace, ca să o am aici în cămaşa ei de noapte albă, în care părea mai roză, mai caldă, aţîţîndu-mi şi mai mult simţurile, împăcarea dintre noi ar fi fost mai deplină. Dar am ezitat o clipă, căci marginea albastră a rochiei adăuga chipului ei o frumuseţe, o iluminare, Wi cer fără de care mi-ar fi părut mai severă. Ea se întoarse încet şi îmi spuse cu multă blîndeţe şi cu aceeaşi expresie răvăşită şi tristă: „Pot să rămîn cît vrei, nu mi-e somn". Răspunsul ei nrâ calmă căci, atîta vreme cît ea era aici, simţeam că pot să mă EÎndcsc la viitor, şi că ea ascundea prietenie, supunere, dar de o Numită natură, şi care mi se părea că au drept limită acea taină e care o simţeam îndărătul privirii ei triste, al purtărilor ei " voia ei, în parte fără îndoială pentru a le

349

sărute, şi apoi am li continuat. Dar după ce mi-a spus: „Noapte bună, încearcă să dormi bine"', întocmai ca în primele două daţi, se mulţumi să mă sărute pe obraz. De data asta n-am mai îndrăznit să o chem. Dar inima mea bătea atît de puternic încît au m-am mai putut culca. Ca o pasăre care străbate colivia, fără să se oprească, în toate direcţiile, treceam de la neliniştea peare mi-o dădea gîndul că Albertine plecase, la un calm relativ. Acest calm era

rezultatul raţionamentului pe care îl luam de la capăt de mai multe ori pe minut: „Nu poate să plece fără să mă prevină, nu mi-a spus că va pleca", şi aproape că mă calmam. Dar pe dată îmi spuneam din nou: „Şi totuşi dacă mîine voi descoperi că a plecat? însăşi neliniştea mea îşi are cauza în ceva; de ce nu m-a sărutat?" Atunci sufeream îngrozitor. Apoi mă linişteam puţin, făcînd iar acelaşi raţionament, dar pînă la urmă începea să mă doară capul, pentru că această mişcare a gîndirii mele era neîncetată şi foarte monotonă. Există astfel anumite stări morale, şi cu deosebire neliniştea, care neînfăţi-şîndu-ne decît două alternative, au în ele ceva tot atît de atroce şi de limitat ca o suferinţă fizică. Refăceam întruna raţionamen-ul care dădea dreptate neliniştii mele şi pe cel care nu-i dădea dreptate,

liniştindu-mă, într-un spaţiu tot atît de mic ca şi cel de care dispune bolnavul care îşi palpează întruna, cu o mişcare lăuntrică, organul ce-1 face să sufere, îndepărtîndu-se o clipă de punctul dureros, pentru a se întoarce la el în clipa următoare. Dintr-o dată, în tăcerea nopţii, am auzit un zgomot în aparenţă neînsemnat, dar care m-a umplut de groază, zgomotul ferestrei Albertinei care se deschidea cu violenţă. Cînd n-am mai auzit nimic, m-am întrebat de ce zgomotul acela mă înspăimîntase atît de mult în el însuşi nu avea nimic neobişnuit; iar eu îi dam probabil două semnificaţii care mă înspăimîntau în egală măsură. Mai întîi, una din convenţiile vieţii noastre în comun era să nu deschidem niciodată fereastra noaptea, pentru că mă temeam de curent. 1 se explicase asta Albertinei cînd venise să locuiască aici şi deşi era convinsă că nu-i decît o manie a mea, o manie nesănătoasă, îmi făgăduise că nu va trece niciodată peste această interdicţie. Era atît de temătoare în legătură cu toate aceste lucruri pe care ştia că ie vreau, chiar dacă nu era de acord cu ple, încît ştiam că mai curînd ar fi dormit lîngă focul din cămin, în miros de fum, decît să deschidă fereastra, după cum nici nu p-ar fi trezit dis-de-dimineaţă, chiar dacă ar fi fost vorba de o mtîmplare importantă. Era doar una din micile convenţii ale vieţji noastre comune, dar de vreme ce o viola pe aceasta fără să-mi li spus nimic, nu însemna oare că nu mai avea nimic de

CENTRALA UMIVHSITAM apăsam mai uşor pe butonul soneriei în acea săptămînă, pentru a nu

tulbura liniştea camerei mortuare, nimeni, susţinea francoise, nu putea să mă confunde, căci aveam felul meu de a suna, pe care eu îl ignoram. Intrasem şi eu în agonie? Mi se ppropia moartea?

In acea zi şi a doua zi am ieşit împreună, Albertine nemai-voind să iasă cu Andree. Nici măcar nu i-am mai vorbit despre ea, căci aceste plimbări mă liniştiseră cu totul. Dar seara ea continuase să mă sărute în acelaşi fel nou, astfel că eram furios. Nu puteam să mai văd în asta decît un mod de a-mi arăta că e bosumflată, ceea ce îmi părea de-a dreptul ridicol după toate atenţiile cu care o înconjuram. De aceea, nemaiavînd de la ea satisfacţiile trupeşti la care fineam, găsind că proasta dispoziţie o urîteşte, am simţit şi mai puternic că sînt lipsit de toafe femeile şi călătoriile dorite aprig de mine în acele prime zile de primăvară. Fără îndoială, datorită amintirii difuze a întîlnirilor uitate pe care le avusesem, elev încă fiind, cu femei, sub verdeaţa deasă, această regiune a primăverii în care călătoria locuinţei noastre rătăcitoare prin anotimpuri o oprise de trei zile, sub un cer blînd, şi ale cărei drumuri fugeau toate spre picnicuri la fără, partide de canotaj, petreceri, mi se părea ţinutul femeilor ca şi cel al copacilor, şi în care plăcerea pretutindeni oferită era îngăduită şi puterilor mele de convalescent. Resemnarea la lene, resemnarea la castitate, faptul de a nu cunoaşte plăcerea decît cu ţQ femeie pe care nu o iubeam, resemnarea de a rămîne în camera mea, de a nu călători, totul era posibil în vechea lume unde ne aflam în ajun încă, în lumea vidă a iernii, dar nu în acest univers nou, înfrunzit, unde mă trezisem ca un tînăr Adam pentru care se pune pentru prima oară problema existentei, a fericirii, şi pe care nu apasă acumularea soluţiilor negative anterioare. Prezenta Albertinei mă apăsa, o priveam, blîndă şi posomorită, şi simţeam nefericirea de a nu ne fi despărţit Voiam să merg la Veneţia, voiam, pînă atunci, să merg la Luvru să văd tablouri venetiene, şi la Luxemburg cele două tablouri de Eistir pe care, după cum aflasem, prinţesa de Guermantes tocmai le vînduse muzeului, acelea pe care le admirasem atît de mult la ducesa de Guermantes, Plăcerile dansului şi Portret al familiei ■ Dar mă temeam că anumite atitudini lascive din primul să "u stîrnească în Albertine o dorinţă, o nostalgie de petreceri P°pulare. făcînd-o să-şi spună că poate o anumită viată pe care nu o dusese, o viată cu focuri de artificii şi cîrciumioare, nu era * lepădat. încă de pe acum mă temeam că la 14 iulie îmi va pe să mergem la un bal popular şi visam la un imposibil eve-

353puse Albertine, acolo, foarte sus, sus de tot, este un aeroplan."' riveam în jurul meu, dar, ca şi hoinarul culcat în iarbă, nu deam decît paloarea intactă a albăstruiul pur şi fără nici o pată eagră. Auzeam totuşi zgomotul aripilor care, dintr-odată, itrară în câmpul meu vizual. Sus de tot, nişte minuscule aripi Line şi strălucitoare încreţeau albastrul uniform ai cerului lterabil. Am putut în cele din urmă să leg zumzetul de cauza ii, de acea insectă micuţă care trepida undeva sus de tot, fără îndoială la o înălţime de două mii de metri; o vedeam cum zumzăie. Poate că atunci cînd distanţele pe pămînt nu erau de multă vreme scurtate prin viteză, aşa cum sînt astăzi, şuieratul unui tren care trecea la o depărtare de doi kilometri avea acea frumuseţe care acum, pentru cîtva timp încă, ne emoţionează în zgomotul pe care-l face un aeroplan zburînd la două mii de metri înălţime, la ideea că distanţele străbătute prin această călătorie verticală sînt aceleaşi ca şi pe sol, că în această altă direcţie în care măsurile ne par altele pentru că ni se păreau inaccesibile, un aeroplan zburînd la două mii de metri înălţime [nu este mai departe de noi decît un tren ce se află la o distanţă de doi kilometri, ba chiar este mai aproape, traiectul identic efectuîndu-se într-un mediu mai pur, fără nici o separare între călător şi punctul lui de pornire, tot astfel cum pe mare sau pe cîmpii, pe o vreme liniştită, valurile puse în mişcare de un vapor ce se află deja departe sau suflul zefirului fac să unduiască oceanul sau lanurile de grîu.

Aveam poftă să mănînc ceva. Ne-am oprit în faţa unei mari cofetării situate aproape în afara oraşului şi care atunci era oarecum la modă O doamnă care tocmai voia să iasă, îi cerea cofetăresei să-i dea mantoul. Şi după ce acea doamnă plecă, Albertine se uită de mai multe ori la cofetăreasă, ca şi cum ar fi vrut să fie remarcată de aceasta, care începuse să strîngă ceştile, farfuriile, prăjiturile, căci se făcuse tîrziu. Dacă îi ceream ceva, ea se apropia numai de mine. Şi se întîmpla atunci ca - acea cofetăreasă, de altfel foarte înaltă, fiind

în picioare, pentru a ne servi, iar Albertine aşezată lîngă mine - de fiecare dată Albertine, pentru a încerca să-i atragă cofetărăsei atenţia, îşi ridica vertical spre ea o privire aurie silită să se înalţe cu atît mai mult cu cît, cofetăreasă fiind chiar lîngă noi, Albertine nu avea cum îndulci acea pantă abruptă printr-o privire uşor oblică. Ea era silită să-şi ridice privirile pînă la marea înălţime unde se aflau ochii cofetăresei iară să-şi încline prea mult capul pe spate. Ca să nu mă supere, Albertine îşi cobora repede privirile. Pr le ridica de îndată, cofetăreasă nedîndu-i nici o atenţie. Era

355părea că dau prea mare importantă unui lucru atît de mărunt. M-am gîndit deci că ar trebui să mă întorc aici peste vreo opt zile şi cu acel prilej să o rog să nu spună adresa, şi mi-am zis totodată că e foarte neplăcut - pentru că uităm totdeauna jumătate din ceea ce trebuie să spunem - că facem pînă şi lucrurile cele mai simple în mai multe etape.

Ne-am întors foarte tîrziu, pe un întuneric în care, ici şi colo, la marginea drumului, un pantalon roşu lîngă un jupon vădea prezenta unor perechi de îndrăgostiţi. Trăsura noastră a trecut prin poarta Maillot. Monumentelor Parisului li se substituise, pur, linear, fără grosime, desenul monumentelor Parisului, de parcă ar fi fost imaginea unui oraş distrus; dar la marginea acestuia se înălţa atît de lin bordura de un albastru palid pe care se profila, încît ochii însetaţi căutau pretutindeni încă puţin din această minunată nuanţă care le era dată eu atîta zgîrcenie: era lună plină. Albertine o admiră. Nu am îndrăznit să-i spun că m-aş fi bucurat mai mult de aceea noapte luminoasă dacă aş fi fost singur sau în căutarea unei necunoscute. I-am recitat versuri şi fraze în proză despre clarul de lună, arătîndu-i cum, din argintiu, cum era altădată, devenise albastru odată cu Chateaubriand, cu Victor Hugo din Eviradnus şi din Petrecere la Therese, pentru a redeveni galben şi metalic odată cu Baudelaire şi Leconte de Lisle. Apoi, amintindu-i imaginea care reprezintă cornul de lună la sfîrşitul poemului Booz adormit, i-am vorbit de întregul poem.

Cînd mă gîndesc iar, mi-e cu neputinţă să spun cît de multe dorinţe alternate, fugare, adeseori contradictorii îi alcătuiau viata. Totul era, fără îndoială, încă şi mai complicat din cauza minciunii, căci nemaiamintindu-şi prea bine conversaţiile noastre, cînd îmi spusese: „Uite o fată frumoasă şi care juca bine golf, şi cînd, întrebînd-o numele acelei fete, îmi răspunsese cu

f'acel aer indiferent, universal, superior, care lasă totdeauna un grad de libertate, căci fiecare mincinos din această categorie se comportă astfel timp de o clipă, de îndată ce nu vrea să răspundă la o întrebare: „Ah! nu ştiu (pe tonul de regret al cuiva care ar fi vrut foarte mult să-mi dea acea informaţie), n-am ştiut niciodată cum se numeşte, o vedeam la golf, dar nu-i ştiam numele"; dacă, după o lună, îi spuneam: „Albertine, o ştii pe fata aceea frumoasă despre care mi-ai vorbit, cea care juca atît de bine golf. - Ah! da, îmi răspundea ea fără să stea pe gînduri. Emilie Daltier, nu ştiu ce mai face." Şi minciuna, ca o fortifi-

Kaţie de război, era acum deplasată de pe apărarea numelui, acum cucerit, pe posibilităţile de a o găsi pe acea fată. „Ah! Nu

357ulapului, mirosul canapelei, fie şi numai prin fermitatea cu care, verticale şi

în picioare, stăteau în felii juxtapuse şi distincte, într-un clar-obscur sidefiu care adăuga un luciu mai blînd reflexului de pe perdele şi de pe fotoliile de satin albastru; mă vedeam, nu printr-un simplu capriciu al imaginaţiei mele, ci pentru că era efectiv posibil, mergînd prin vreun cartier nou de la periferie, asemenea celui în care locuia Bloch la Balbec, pe străzile orbite de soare, şi văzînd nu fadele măcelării şi piatra albă de construcţie, ci sufrageria de la ţară unde voi putea ajunge curînd, şi miresmele pe care le voi găsi acolo, mireasma compotierei cu cireşe şi caise, a cidrului, a brînzeturilor, ţinute în suspensie în luminoasa congelare a umbrei pe care o brăzdează cu delicate vinişoare,

făcînd-o să semene cu interiorul unui agat, în timp ce suporturile de cuţite din sticlă prismatică răsfrîng curcubee sau aruncă ici-colo pe muşama multicolore ochiuri aducînd cu cele de pe coada unui păun.

Am auzit cu bucurie un automobil sub fereastră, ca un vînt care se umflă treptat, înteţindu-şi suflarea la intervale regulate. I-am simţit mirosul de petrol. Poate să li se pară regretabil firilor delicate (cei care au asemenea fire sînt totdeauna materialişti, şi lor le strică plăcerea de a fi la ţară) şi anumitor gînditori, materialişti şi ei în felul lor, care, crezînd în importanţa faptului, îşi închipuie că omul ar fi mai fericit, capabil de o mai nobilă poezie, dacă ochii săi ar fi în stare să vadă mai multe culori, dacă nările sale ar fi capabile să cunoască mai multe parfumuri, travestire filosofică a ideii naive a celor care cred că viaţa era mai frumoasă cînd bărbaţii purtau nu haine negre, ci costume somptuoase. Dar pentru mine (aşa cum un miros, neplăcut în sine, de naftalină şi de vetivar m-ar fi exaltat, redîndu-mi uritatca albastră a mării în ziua sosirii mele la Balbec), acest niros de petrol care, împreună cu fumul care ieşea din maşină, e risipise de atîtea ori în palidul azur, în acele zile fierbinţi cînd nă duceam de la Saint-Jean-de-la-Haise la Gourville, aşa cum nă urmărise în plimbările mele în acea după-amiază de vară înd Albertine arăta într-un fel care-ţi făcea poftă să o pictezi, Scea să înflorească acum de fiecare parte a mea, deşi eram în amera-mi întunecată, albăstrelele, macii şi trifoiul roşii ca îngele, mă îmbăta ca o mireasmă de la ţară nu circumscrisă şi îxă, ca aceea din faţa tufişurilor de păducel şi care, reţinută de lementele sale onctuoase şi dense, pluteşte cu o anumită stabilitate în faţa gardului viu. ci o mireasmă în faţa căreia fugeau drumurile, se schimba înfăţişarea solului, alergau castelele, pălea cerul, forţele se înzeceau, o mireasmă care era

359pe puternicul relief al capitelurilor, ca o privire de întunecat azur care veghează din umbră, pune pete de lumină pe care le mişcă întruna. Da, trebuia să plec, sosise clipa. De cînd Albertine nu mai părea supărată pe mine, a o poseda nu mai era pentru mine un dar în schimbul căruia eşti gata să le dai pe toate celelalte. Poate pentru că am fi făcut-o pentru a scăpa de o nefericire, de o nelinişte, care acum au dispărut. Am izbutit să străbatem cercul de pînză prin care o clipă am crezut că nu vom putea trece niciodată. Am împrăştiat norii groşi ai furtunii, am adus iar pe chipurile noastre seninătatea surîsului. Misterul neliniştitor al unei uri fără o cauză cunoscută, şi poate fără de sfîrşit, s-a risipit. Ne găsim fafă-n fată cu problema, îndepărtată pentru o clipă, a unei fericiri pe care o ştim imposibilă. Acum că viata cu Albertine redevenise cu putinţă, am simţit că pentru mine nu va fi decît un prilej de nefericire, de vreme ce ea nu mă iubea; era mai bine să o părăsesc în aceste clipe de blîndă consimfire, pe care le voi prelungi în amintirea mea. Da, acum era momentul; trebuia să aflu foarte exact data cînd Andree va pleca din Paris, să acţionez energic pe lîngă doamna Bontemps astfel îneît să fiu foarte sigur că Albertine nu se va duce nici în Olanda şi nici la Montjouvain. Dacă am şti să ne analizăm mai bine iubirile, ni s-ar întîmpla să vedem că adeseori femeile nu ne plac decît pentru că intrăm în rivalitate cu alfi bărbaţi care le vor şi ei; dacă această rivalitate dispare, femeia îşi pierde farmecul. Avem un exemplu dureros şi preventiv în predilecţia bărbaţilor pentru femeile care, înainte de a-i cunoaşte, au făptuit greşeli, pentru acele femei pe care ei ie simt mereu în primejdie şi pe care trebuie să le recucerească atîta vreme cît durează iubirea lor pentru ele; sau un exemplu posterior, dimpotrivă, şi

{deloc dramatic, al bărbatului care, simţind cum îi slăbeşte gustul pentru femeia pe care o iubeşte, aplică spontan regulile pe care

; le-a descoperit treptat, şi pentru a fi sigur că nu va înceta să otiubească, o introduce într-un mediu periculos unde trebuie să o protejeze zilnic. (Este comportarea contrarie celei a bărbaţilor

|Care-i cer femeii să renunţe la teatru, deşi s-au îndrăgostit de ea tocmai pentru că era actriţă.)

Şi cînd această plecare se va face fără nici o piedică, să aleg P zi frumoasă ca aceasta - asemenea zile cu cer senin aveau să fie multe -, cînd Albertine îmi va fi indiferentă, cînd voi fi ispitit de mii de dorinţe; va trebui să o las să plece la plimbarepfră să o văd, apoi, ridieîndu-mă, pregătindu-mă repede, să-i las "n bilet, să profit de faptul că, neputînd să se ducă în acea Perioadă în nici un loc care să-mi stîrnească gelozia, voi izbuti.

361

NOTE ŞI COMENTARII

Urmăm şi în acest volum, în toate privinţele - text. dispunere în părfi. alineate, punctuaţia prin care sînt marcate diferitele niveluri şi instanţe ale dialogului etc. - ediţia publicată sub conducerea lui Jean-Yves Tadie, Paris. Gallimard. „Bibliotheque de la Pleiade", voi. III. 1988 (colaboratori: Antoine Compagnon şi Pierre-Edmond Robert). Această ediţie continuă să fie şi sursa noastră de informaţie cea mai importantă pentru notele ce urmează. Ediţia originală a Prizonierei a apărut la Editions de La Nouvelle Revue francaise în noiembrie 1923, la un an după moartea lui Marcel Proust. Este alcătuită din două volume, cu o notă a editorilor: „Textul dactilografiat al^ cărţii de faţă, care constituie volumul al Vl-lea al ciclului în căutarea timpului pierdut, ne-a fost înmînat de Marcel Proust cu puţin timp înainte morţii sale. Boala neîngăduindu-i să corecteze pe deplin acest text, o revizuire foarte atentă a manuscrisului a fost întreprinsă după moartea sa de doctorul Robert Proust şi de Jacques Riviere. Publicăm astăzi rezultatul acestei munci, nădăjduind că nu au mai rămas decît puţine imperfecţiuni."De fapt, ce doi nu s-au mulţumit să corecteze textul, ci au intervenit în construcţia lui, încercînd să-1 readucă la structura unui roman de tip balzacian, cu cronologie unilineară Ediţia Tadie restabileşte - pe cît e cu putinţă - autenticitatea textului proustian păstrîndu-i şi imperfecţiunile - de exemplu numeroasele repetiţii - cînd acestea îi aparţineau lui Proust. Nici munca traducătorului nu trebuie - după părerea noastră - să „corecteze" asemenea imperfecţiuni; optînd pentru „perfecţionarea" textului proustian. ar cădea în cea mai gravă dintre erori. Era superiorul iui Robert de Saint-Loup la Doncieres (cf. Guermantes /).Debutul parizian al Baletelor ruseşti a avut loc la 18 mai 1909. la teatrul Châtelet. Proust a asistat la prima reprezentaţie (4 iunie 1910) a Şeherezadei. A fost un mare admirator al spectacolelor date de această trupă faimoasă de balet şi. cu începere din 1911. este prieten cu Nijinski şi Bakst.

363lea al Angliei. Avem aici încă un exemplu de felul cum Proust omogenizează prin scriitură realul şi fictivul, oferindu-ne încă o dată un argument împotriva celor care văd în romanul său o operă autobiograficăParanteza referitoare la doamna H*** se referă la relaţiile dintre Chateaubriand şi doamna Recamier.

204.Dreyfus a fost graţiat la 19 septembrie 1899 şi reabilitat la 12iulie 1906.

205.în romanul proustian apar frecvente referiri la Jockey-Club,

asupra statutului şi funcţionării căruia Proust pare a fi foartebine informat (atît prin unii prieteni, cît şi prin cronicilemondene din Le Figaro şi Le Gaulois).

206.Intervenţie directă a autorului, care se adresează cititorului. înPrizoniera mai întîlnim alte cîteva intervenţii de acest fel.

207.Tovarăşul lui Enea, din Eneida de Virgiliu.208.Trimitere la procesul lui Emile Zola şi la condamnarea sa la un

an de închisoare (cu suspendare de pedeapsă), în urmafaimosului său articol Acuz, publicat în L'Aurore din 13 ianuarie1898, articol prin care îl apără pe Dreyfus.

209.Edouard Drumont (1844-1917), cunoscut autor antisemit{Franţa evreilor. 1886; Evreu şi Afacerea Dreyfus, 1899).

210.Case de modă pariziene care au existat cu adevărat la acea dată(în jur de 1900). Predilecţia lui Proust pentru amestecul de fictivşi real apare încă o dată. Noua structură rezultată oferă astfelelementului perisabil un fel de existenţă eternă.

211.Personaj real. Născută în 1858, Consuelo de Manchester devineducesă la moartea soţului ei, în 1892.

212.Xerxes (aprox. 510-465 înainte de Cristos), rege al perşilor, fiual lui Darius I (care domnise între 521 şi 486 înainte deCristos). învins de greci la Salamina şi văzîndu-şi flota distrusăde furtună, porunceşte ca valurile mării în care îi pieriserăcorăbiile să fie biciuite. Avem aici una din numeroasele reflecţiiale lui Proust asupra propriei sale arte, care omogenizează (nuvom sublinia niciodată îndeajuns acest lucru), prin scriiturăextremele, aici cotidianul cel mai familiar cu situaţiile cele maiextraordinare.

213.Nepotul mareşalului Murat a fost rege al Neapolului între 1808şi 1815.

214.Alt exemplu de intervenţie directă a autorului, spre a-i aminticititorului un episod din Sodoma şi Gomora.

215.Unchiul lui Bloch, personaj din roman.[ 32. Este vorba de celebrul violonist Jacques Thibaud (1880-1953). a cărui carieră este bine

cunoscută de Proust, care se referă la el şi Corespondenţa sa. Avem aici încă un exemplu dein

omogenizare a realului cu fictivul.

365

216.Racine, Esther, actul II. scena VII, versurile 632, 638 şi 669-670.

217.Pasaj care anunţă moartea Albertinei în urma unui accident decălărie.

218.Citaţi şi în La umbra fetelor în floare şi Sodoma şi Gomora.219.De fapt, la greci, zeiţa memoriei este Mnemosina, mama celor

nouă Muze.220.Cf. La umbra fetelor în floare.221.Personaj din Esther, Legislator personal, rămas vestit - ca şi

legislatorul atenian Dracon - prin severitatea legilor sale.222.Restaurant parizian reputat pentru bucătăria sa pe bază de fructe

de mare.223.Maquereau înseamnă în franceză scrumbie, dar şi proxenet.224.Formulă în latină care, în timpul slujbei religioase catolice, este

rostită înainte de Pater noster - Tatăl nostru: „Instruiţi înpreceptele sale mîntuitoare şi formaţi de învăţătura sa divină,îndrăznim să spunem".

225.Trimitere la regulile chitului gregorian, despre care se spune căa fost creat de papa Grigore cel Mare (590-604). De fapt, cîntulgregorian este posterior acestei perioade.

226.Cf. Sodoma şi Gomora.

227.Cofetar parizian (atunci în strada Faubourg-Saint-Honore) careapare şi în La umbra fetelor în floare, în conversaţia doamneiSwann.

228.Poire-Blanche, cofetărie din bulevardul Saint-Germain vestităpentru îngheţata ei. Ritz este celebrul hotel din piaţa Vendome.

229.Restaurant din Versailles situat în apropierea hotelului desReservoirs, unde Proust locuise între decembrie 1906 şiseptembrie 1908.

230.Această metaforă îi este inspirată lui Proust de forma volanuluide automobil - cu patru ramuri - de atunci. Referire (care apareşi în Sodoma şi Gomora) şi la Agostinelli, şoferul şi amantul luiProust, mort într-un accident de automobil.

231.Palestrina a fost însărcinat de papa Grigore al XlII-lea săadapteze muzica gregoriană la liturghia papei Pius al V-lea„Declamaţia lirică a modernilor'" este probabil o trimitere laşcoala lui Cesar Franck.

■6. Extrase din scrisori de doamna de Sevigne către fiica sa, doamna de Grignan (scrisoarea din 14 iunie 1671; scrisoarea din 29 septembrie 1675).

67. Citat dintr-o scrisoare a doamnei de Sevigne către fiica sa. doamna de Grignan (11 februarie 1671). Doamna de Sevigne este unul dintre autorii cei mai citaţi - şi cei mai iubiţi - de Proust.

232.Tristan, actul III, scena I.233.Siegfried, actul I.234.Revine motivul aeroplanului, obsedant pentru Proust.235.Cf. Flaubert, Educa/ia sentimentală, partea a patra, capitolul VI.236.Gabriel Davioud (1823-1881), arhitect francez.237.Lui Elstir. Este încă una din neglijenţele stilistice ale lui Proust.238.în tabloul lui Mantegna Martiriul Sfîntului Sebastian (1467) se

poate vedea, pe o înălţime, o cetate care poate evoca vechiulTrocadero.

239.Circul din Champs-Elysees era în acea vreme un loc unde sereprezentau diferite spectacole şi, de asemenea, se dădeauconcerte.

240.Personaj de sex feminin din mitologia persană.241.Cu o pagină mai înainte era vorba de un vizitiu. Faptul că în

franceză „voiture" înseamnă atît trăsură cît şi automobilfavorizează confuzia

242.Este mai curînd vorba de doamna de La Rocheguyon,menţionată în Istorioarele lui Tallemant des Reaux, şi desprepalatul Liancourt din Paris.

243.Adverbul trimite la „casa noastră".244.Ferdinand de Barbedienne (1810-1892), specializat în statuete

de bronz.245.Trimitere probabil la Andre Gide şi la N.R.F.246.Asemenea formule stoice au fost folosite nu atît de Anaxagoras

cît de Seneca247.Este vorba de ziua din versiunea Albertinei.248.Proust admirase acest tablou de Jan Vermeer la Haga (16

octombrie 1902), cu prilejul unei călătorii pe care o face înŢările de Jos. Criticul este Jean-Louis Vaudoyer, care publicaseîn hebdomadarul L'Opinion un important studiu. Proust va aveacu Vaudoyer o corespondenţă pe tema picturii lui Vermeer şiîmpreună cu el va vizita expoziţia de pictură olandeză de la Jeude Paume.

249.De fapt, nu este un acoperiş, ci partea de sus a unui podbasculant.

250.Claude Philibert Barthelot, conte de Rambuteau (1781-1869), aconstruit, în calitate de prefect, în Paris, anumite edificii pe careProust. într-o primă variantă, le atribuise lui Vespasian, împărat

roman între 69 şi 79.251.Pentru că culoarea lor deschisă este cu totul neobişnuită.252.Astfel ni se aminteşte că apartamentul familiei naratorului este

în Faubourg-Saint-Germain.253.Robert de Montesquiou-Fezensac i-a inspirat în mare măsură lui

Proust portretul familiei de Guermantes.

369254.Agnolo sau Anjiolo Di Cosimo, zis II Bronzino (1503-1563),

pictor florentin cunoscut mai ales ca portretist.255.Giovani Antonio Ba/zi, zis 11 Sodoma (14777-1549'?), pictor

italian.256.De fapt, abatele Charles Batteux (1713-1780), academician,

autor al unui Curs de Arte Frumoase (1750).257.Doamna Verdurin. Aceste neclarităţi se explică prin numeroasele

adaosuri ulterioare la care recurgea Proust, aceasta fiind însăşimetoda lui de lucru.

258.Charles d'Albert făcea parte din familia florentină Alberti.Regele Franţei Ludovic al XHI-lea îi dăruise titlul de duce deLuynes.

259.Portăreasa din Misterele Parisului (1842-1843) de Eugene Sue.260.Personaje din Scene populare (1835) şi din Memoriile lui

Joseph Prudhomme (1857) de Henri Monnier.261.Suzanne Reichenberg (1853-1924). actriţă de la Comedia

Franceză. Joacă roluri de ingenuă. Stilul şi rolurile ei sînt opusecelor ale lui Sarah Bernhardt.

262.Joseph Reinach (1856-1921), om politic şi publicist, dreyfusardînfocat, autor al unei Istorii a Afacerii Dreyfus în 7 volume(1901-1911).

263.Paul Hervieu (1857-1915). romancier, autor de piese de teatru,anti-dreyfusard cunoscut.

264.Proust obţinuse semnătura lui Anatole France pentru petiţiapublicată de L'Aurore pe 14 ianuarie 1898, a doua zi dupăapariţia cunoscutului articol prin care Zola îi ia apărarea luiDreyfus. Acuz!

265.Patroni de restaurante din Paris, de la începutul secolului al XX-lea.

266.Modelul real al acestui personaj este doamna Alfred Edwards,născută Misia Godebska. pe care Proust o cunoscuse.

267.Locotcnent-colonel Picquart depusese mărturie în favoarea luiDreyfus. iar Fernand Labori era avocatul lui Dreyfus şi al luiZola.

268.Generalul Zurlinden era ministrul Apărării în timpul AfaceriiDreyfus.

269.Emile Lubet. preşedinte al Republicii franceze (1899-1906) înperioada revizuirii procesului Dreyfus.

270.Colonelul Jouaust era preşedintele tribunalului militar dinRennes în timpul celui de al doilea proces Dreyfus (1899).

271.Balet după opera lui Rimsky-Korsakov, reprezentat la Opera dinParis în 1910.

272.Dansurile prinţul ui Igor, operă de Borodin. fuseseră adaptate în1909 pentru Baletele ruseşti.

371273.Joseph Peladan a vrut să introducă în Franţa, prin anii 1890,

această sectă mistică germană ce a luat naştere în secolul alXVII-lea

274.Citat din Viaţa Iui Agricola de Tacit, cap. III. La Tacit e vorbade cincisprezece ani şi nu, ca aici, de douăzeci şi cinci.

275.Eroina din drama Hernani de Victor Hugo (1830).276.Thomas Couture (1815-1879). pictor francez, autorul tabloului

la care face aluzie Proust: Romanii în timpul decadenţei(Salonul din 1847).

277.Lucien Capet, violonist francez (1873-1928), unul din cei maicelebri interpreţi ai lui Beethoven; Jacques Thibaud, violonistfrancez. Proust îi auzise cîntînd în concert înainte de 1914. PeEnescu îl auzise în 1913.

278.Theodore Rousseau (1812-1867), pictor francez. A pictat cuprecădere peisaje.

279.August Vacquerie, scriitor francez (1819-1895), admirator şi discipol al lui Victor Hugo. Fratele lui, Charles, soţ al LeopoldineiHugo. fiica scriitorului, s-a înecat odată cu ea, la Villequier(1843). Paul Meurice (1820-1905), discipol şi executor testamentar al lui Hugo, a colaborat cu Vacquerie la o Antigonă(1844).

280.Proust însuşi a avut un duel cu Jean Lorrain (1897) şi a fost pepunctul să mai aibă unul cu Marcel Piantevignes (1908).

281.Scrisoare rulată şi introdusă în tubul pneumatic, prin care eraproiectată către destinatar. în Paris se folosea la începutul secolului acest sistem.

282.Citat din Ralph Waldo Emerson (1803-1882), autor mult admirat de Proust

79. Papa Leon al X-lea (1513-1521), i-a comandat lui Michelangelo numeroase lucrări, printre care şi mormintele familiei Medici, la Florenţa

283.Cuvîntul jarniguie, prescurtare pentru Je renie Dieu (Mă lepădde Dumnezeu), poate fi întîlnit în piesa Don Juan de Moliere,actul II, scena III. Goddam, înjurătură care spune cam acelaşilucru, trimite la tirada lui Figaro din Nunta lui Figaro (actul III,scena V) de Beaumarchais.

284.Urbain Le Verrier, astronom francez (1811-1877), a dedus princalcul matematic prezenţa lui Neptun pe orbita lui Uranus,prezenţă confirmată mai tîrziu şi prin alte mijloace.

82. Am păstrat în textul românesc Monsieur, intraductibil aici, unde are valoare de titlu nobiliar. Monsieur ca titlu nobiliar este fie un titlu acordat prinţilor din familia regală, fie titlul acordat celui mai vîrstnic dintre fraţii regelui.

JI83. „Dragul meu prieten La Moussaye, / Ah! Dumnezeule! Ce timpuri ! / Landerirette, / Ploaia ne va omorî. / - Vieţile ne sînt la

373285.Thomas Hardy a fost şi arhitect Toate personajele citate de

Proust (din romanele indicate în context, pe care Proust le citiseîn traducere franceză) exercită o profesie apropiată de cea dearhitect.

286.Personajul principal din Roşu şi negru.287.Personajul principal din Mănăstirea din Panva.288.Michael Munkacsy (1844-1900). pictor de origine ungară. A

trăit la Paris (1872-1896).289.Portar, paznic (în rusă).290.Proust se gîndeşte aici la un fragment, acum mult citat pentru

caracterul lui „poantilist", din scrisoarea doamnei de Sevignedin 12 iunie 1680 („des moines blancs et noirs..." etc.).

291.Legăturile primejdioase (1782).292.Doamna de Genlis (1746-1830). autoare a unor Povestiri morale

(1802). A fost amanta viitorului rege Ludovic Filip.293.Citat din Florile răului. „Prefaţă".294.Sculpturile la care se referă Proust îi reprezintă pe Adam şi pe

Eva.295.Sfînta Cecilia, martirizată în 232, patroană a muzicienilor, este

reprezentată de Rubens cîntînd din orgă.296.Pictor milanez din secolul al XVI-lea, renumit pentru portretele

sale de femei.297.Biblioteca Ambroziană din Milano posedă o colecţie de

manuscrise şi de ediţii vechi.298.Esther, actul II. scena VII, versurile 647-648 şi 651-652. Citat

nu întru totul exact (Proust îl dă, ca de obicei, din memorie).299.Tema premonitorie a morţii (Albertinei) va reapărea în

continuare.300.Comentariul lui Proust ne duce cu gîndul la două celebre

tablouri de Auguste Renoir. Le Moulin de la Galette şi DoamnaCharpentier şi copiii ei,

301.Proust pare a se referi la diferitele tablouri ale lui Renoirînfăţişînd Femei la scăldat.

£221. Domeniul Les Rochers, proprietate a doamnei de Sevigne înBretania 222. Racine, Esther, actul I. scena III, versurile 191-194.