CAPITOL I

NOŢIUNI GENERALE ASUPRA TITLURILOR DE CREDIT

Secţiunea I - Ce sunt titlurile de credit?

Titlurile de credit sunt documente a căror posesie este necesară atȃt pentru a se putea

exercita dreptul ce derivă dintr-o operaţie de credit pe care o constată, cȃt şi pentru a putea

fi investit cu acest drept oricare alt dobȃnditor ulterior al lor.

După cum a spus Savigny, la titlurile de credit dreptul este încorporat în document,

ajungȃndu-se astfel ca acesta să dobȃndeasca o valoare de hȃrtie-valoare, care poate fi obiect

de proprietate, de drepturi reale, precum şi de operaţii juridice. Dreptul şi documentul stau într-o

permanentă legătură de conexitate, în aşa fel încȃt dreptul nu poate fi invocat şi exercitat decȃt

de acela care se găseşte într-o anumită legătură cu documentul şi dacă acesta şi-a conservat

existenţa sa materială: dreptul si documentul se întrepătrund.

Apartenenţa dreptului nu determină însă şi apartenenţa documentului, deoarece în

materia titlurilor de credit raportul este tocmai contrariu: titularul unui drept real asupra

documentului este titularul implicit al dreptului încorporat în document.

Dupa tipul sau modul de circulaţie al titlului de credit documentul capătă într-o

măsură variabilă o valoare economică de lucru, amalgamează lucrul şi raportul juridic,

utilizează siguranţa juridica oferită de posesia şi circulatia lucrului, precum şi de disciplina

juridică a raportului de drept pur.

Realizȃndu-se întrepătrunderea de care am vorbit mai sus, dreptul de creanţă încorporat

în titlul de credit se desprinde de operaţia juridică ce i-a dat nastere, lăsȃnd impre-

sia că ar izvorî din document. Din această situaţie decurg alte două trăsături comune tit lurilor

de credit: literalitatea si autonomia.

1

Dreptul de creanţă cuprins în document putȃndu-se exercita numai de acela care în

mod formal se legitimează ca titular al documentului, existenţa, întinderea, natura şi

modalitatea atȃt ale dreptului, cȃt şi ale obligaţiei ce-i corespunde, trebuie determinate prin

menţiunile cuprinse în document (literalitatea titlurilor de credit).

În caz de neconcordanţă între voinţa reală şi voinţa declarată în titlu, prevalează

totdeauna aceasta din urmă, pentru că numai astfel se poate proteja încrederea aceluia care

primeşte titlul de credit pe toată durata circulaţiei lui.

Conţinutul titlului nu poate fi combătut sau modificat, invocȃndu-se elemente ce nu

sunt cuprinse în titlu; el poate fi cel mult completat, dacă titlul de credit face trimiteri la

asemenea elemente.

Terţul dobȃnditor primind cu bună credinţă titlul de credit în timpul circulaţiei sale, nu

poate fi expus să vadă ca i se opun de către debitor excepţii bazate pe situaţii juridice sau

elemente străine de titlul de credit şi pe care nu le putea cunoaşte. De aceea fiecare titular

dobȃndeşte un drept propriu si autonom, adică invulnerabil faţă de excepţiile care ar fi putut să

fie opuse purtătorilor precedenţi. Deci circulaţia titlurilor de credit se deosebeşte de cesiunea

de creanţă din dreptul comun, în care cesionarul dobȃndeşte creanţa aşa cum era în patrimoniul

autorului său, acesta neputȃndu-i transmite un drept mai întins sau mai puternic decȃt avea el.

Posibilitatea ca terţul dobȃnditor să vadă opunȃndu-i-se excepţii bazate pe raporturi

intervenite între alte persoane şi pe care el nu le poate cunoaşte în condiţiile vieţii moderne, ar

stȃnjeni circulaţia titlului.

Necesitatea de a uşura circulaţia şi de a proteja buna credinţă a dobȃnditorilor succesivi a

impus principiul conform căruia fiecare dobȃnditor primeşte un drept propriu şi autonom, un

drept originar, bazat pe relaţia juridică dintre el şi document.

Excepţiile pe care obligatul din titiu le poate opune celui care cere plata sunt cele

obiective, rezultȃnd din cuprinsul titlului sau cele personale ultirnului posesor, fiind înlăturate

toate celelalte, care ar fi putut fi opuse vreunuia din dobȃnditorii anteriori.

Cunoscȃnd principiile mai sus expuse, putem defini titlurile de credit ca nişte documente

necesare pentru exercitarea drepturilor literale şi autonome cuprinse în ele.

2

Secţiunea a Il-a - Clasificarea titlurilor de credit

S-a arătat că funcţia titlurilor de credit este de a uşura circulaţia bunurilor. Clasificarea lor

poate avea astfel drept criteriu fie modul de circulaţie al titlului, fie conţinutul acestuia.

1. Clasificarea titlurilor de credit după modul lor de circulaţie

Din acest punct de vedere se deosebesc titlul la purtător, titlul la ordin şi titlul nominativ.

a). Titlurile la purtător indică persoana debitorului fără a cuprinde vreo menţiune re-feritoare

la creditor. Titular al dreptului de creanţă este acela care se gaseşte în posesia documentului şi,

ca urmare a acestui fapt, dobȃnditorii succesivi ai documentului nu apar în titlu.

Titlul la purtător circulă prin simpla tradiţie, la fel ca bunurile mobile. Un asemenea

titlu este necesar sa cuprindă în conţinutul lui clauza "la purtător", astfel încȃt voinţa

debitorului subscriitor de a-şi îndeplini obligaţia faţă de purtătorul titlului sa rezulte în mod

neechivoc.

b). Titlurile la ordin, spre deosebire de titlurile la purtator, sunt destinate unei anumite

persoane indicate în cuprinsul titlului, primul beneficiar fiind primul titular al dreptului de

creanţă.

Transmisiunea titlului împreună cu drepturile încorporate în el se face de către o altă

persoana pe baza declaratiei titularului inserată în titlu.

Acest mod de transmisiune se numeşte gir. În fiecare gir succesiv, girant trebuie să fie

giratarul girului precedent. Aşadar, pentru transmiterea titlului nu este suficientă simpla

tradiţie, iar ultirnul posesor trebuie să se legitimeze pe baza unui şir neîntrerupt de giruri,

găsindu-se astfel notată în titlu seria tuturor dobȃnditorilor succesivi.

3

c). Titlurile nominative, la fel ca titlurile la ordin, trebuie să cuprindă şi ele indicarea primului

titular al dreptului de creanţă. Spre deosebire de acestea însă, pentru a se efectua transmisiunea

titlului de credit, este necesară şi cooperarea debitorului, care trebuie să facă menţiune de

transfer în registrele sale şi să-l însereze în titlu.

2. Clasificarea titlurilor de credit după conţinut

Din punctul de vedere al conţinutului, titlurile de credit se împart în titluri de credit

propriu-zise, titluri reprezentative şi titluri de participaţie.

a). Titlurile de credit propriu-zise, cunoscute sub denumirea de efecte de comerţ propriu-zise,

sunt acelea în virtutea cărora subscriitocul se obligă să dea o sumă determinată de bani sau o

anumită cantitate de mărfuri, determinată prin gen, sau un anumit număr de titluri de credit.

Ele formează categoria titlurilor de credit propriu-zise, şi în mod riguros, numai lor ar trebui să

le fie rezervată această denumire.

În categoria titlurilor de credit propriu-zise intră cambia, cecul, titlurile datoriei pu-blice,

obligaţiile emise de societăţile comerciale, poliţele de asigurare etc.

b). Titlurile reprezentative sunt acelea prin care se conferă titularului un drept real

asupra unei cantităţi de mărfuri determinate, care se găsesc depozitate în locuri speciale

sau sunt încărcate pentru a fi transportate şi deci sunt identificate şi specificate.

Posesorul titlului reprezentativ are posesia mărfurilor prin intermediul reprezentantului

său (cărăuşul, căpitanul, depozitarul), iar documentul nu-i atribuie nurnai un drept de credit

viitor şi anume dreptul de restituire sau predare a mărfii, ci, ca o consecinţă a posesiunii

imediate, îi conferă şi un drept actual de dispoziţie asupra mărfurilor. Titlurile de credit

reprezentative se substituie bunurilor pe care le reprezintă în circulaţia materială a mărfurilor.

În această categorie intră: scrisoarea de trăsură, poliţa de încărcare, recipisa de depo-zit

si warantul. Aceste titluri reprezentative sunt emise în baza unui contract, care consta tă

consemnarea unui bun şi obligaţia de a-l restitui, iar cel care are obligaţia restituirii, o are şi pe

aceea de a conserva bunul, fiind ţinut să ia pentru aceasta toate măsurile necesare.

4

c). Titlurile de participaţie nu cuprind o promisiune de prestaţii viitoare şi nici nu

încorporează în ele vreun drept real. Ele certifică un drept complex si anume calitatea de

component al unei colectivitaţi, cum ar fi acţionarul unei societăţi. Acestor titluri li s-a

mai dat si denumirea de titluri de drepturi corporative.

Din calitatea de component al unei colectivitaţi decurg o serie de drepturi personale,

nepatrimoniale, precum sunt drepturile de administraţie, de participare la adunarile generale, de

examinare a registrelor etc., precum şi drepturi personale patrimoniale, sunt dreptul de

dividend, dreptul la valoarea acţiunii în cazul cȃnd retragerea din societate este îngăduită,

dreptul la o cotă din patrimoniu în caz de lichidare, dreptul de a subscrie si dobȃndi acţiunile

emisiunilor ulterioare etc.

3.Titlurile de credit improprii

Alături de titlurile de credit expuse mai sus există o altă categorie de documente, care

adoptă numai unele din trăsăturile caracteristice titlurilor de credit. Acestea au o eficacitate

juridică limitată, deşi se aseamănă cu cele dintȃi fie prin aparenţă, prin structura exterioară, fie

prin termenul cu care sunt denumite, fie prin modul lor de circulaţie.

a). În prima grupă de titluri de credit improprii se deosebesc, în primul rȃnd, documentele de

legitimare, al căror efect consistă în aceea că posesiunea documentului constituie proba

titularităţii dreptului; însă o asemenea probă nu este decȃt o simplă prezumţie, care-şi produce

efectele numai pȃnă la proba contrarie.

Această legitimare funcţionează fie în favoarea creditorului, fie în favoarea debitorului, în

timp ce la titlurile de credit legitimarea funcţionează în beneficiul ambelor părţi.

În anumite împrejurari dreptul poate fi exercitat chiar fară existenţa documentului,

putȃndu-se spune că în cazul acestor titluri de credit improprii încorporarea dreptului nu este

dusă pȃnă la capăt. Aşa, de exemplu, dacă este pierdut sau furat un astfel de document în care

legitimarea operează în favoarea debitorului, titularul documentului va trebui să facă uz de

calea opoziţiei la plată si nu la calea procedurii de amortizare.

5

Un alt exemplu, si anume literalitatea dreptului, poate sa lipsească din anumite docu-

mente, în sensul că debitorul sau creditorul vor putea face apel la elemente extrinsece

documentului pentru a stabili apartenenţa dreptului sau pentru a-i stabili conţinutul; cu alte

cuvinte raportul juridic menţionat în document are totdeauna un caracter material şi cauzal.

Pe de altă parte, nu există numai o legătură între document şi raportul juridic originar, ci

si o legătură între drept si persoana căreia îi este atribuit dreptul prin document, dreptul fiind

destinat să fie exercitat de persoana căreia îi revine la origine, deoarece în regulă generală

aceste documente nu sunt făcute sa circule, forma lor constituind un fel de a fi al documentului

pentru scopuri de legitimare.

Legitimarea poate opera în favoarea debitorului sau în favoarea creditorului. Exem ple

din prima categorie sunt biletele de tren, autobuze, tramvai, tichetele de garderobă, iar din cea

de a doua categorie sunt biletele de intrare în teatru, la muzee, la conferinţe sau de agrement.

Sunt aşadar documente care conţin promisiunea unui serviciu sau de participare la jocuri sau la

loterie sau promisiunea de restituire a unui obiect.

b). Titlurile aparente constituie a doua categorie de titluri improprii. Pentru acestea,

documentul îndeplineşte funcţiunea de mijloc de dovadă al unui raport contractual.

Deşi forma exterioară a acestor titluri ne aminteşte fie titlurile de credit, fie docu-mentele

de legitimare, în fond titlurile nu îndeplinesc funcţiunea nici uneia din categoriile cu care le-am

asemănat, ci constituie simple înscrisuri de credit. Un exemplu îl constituie factura, care uneori este

destinată să circule cu formele adrnise pentru titlurile de credit.

Secţiunea a Ill-a - Natura juridică a titlurilor de credit

În conceptul de credit, aşa cum am arătat pȃnă acum, este cuprinsă o mare varietate de

titluri. Lipsind o reglementare organică a titlului de credit în general, cercetarea naturii

juridice a titlurilor de credit trebuie făcuta pe baza normelor relative la diferite tit luri

6

individuate şi în special pe baza reglementării sistematice a anumitor titluri de credit, cum sunt

cambia sau cecul.

Urmează să cercetăm natura juridică a titlurilor de credit sub aspectul prezentat de la tura

pasivă şi de latura activă a raportului încorporat în document.

1. Privite din punctul de vedere al laturii pasive a raportului încorporat în document,

toate titlurile de credit conţin declaraţii cu structuri diferite:

Titlurile de participaţie anunţă simple declaraţii de adevăr; cu alte cuvinte, aceste tit luri

atestă sau certifică drepturi de cotă.

Titlurile reprezentative conţin în acelaşi timp atȃt declaraţii de adevăr, cȃt şi declaraţii

negoţiale sau promisiuni, ele atestȃnd, pe de o parte, atȃt drepturi de posesiune cȃt şi drepturi

reale de proprietate sau de garanţie, iar pe de altă parte conferind un drept de credit.

O preocupare permanentă a autorilor a fost explicarea naturii raportului de drept care se

formează prin emiterea şi punerea în circulaţie a unui titlu de credit. Dificultatea venea mai

ales de acolo că, dominaţi de ideea că numai un acord de voinţă poate sta la ba za creării unui

raport juridic voluntar, ei căutau, sub o formă sau alta, să găsească acest acord în titlurile de

credit, ceea ce ducea la construcţii juridice forţate.

De altfel, legislaţia în vigoare în materie cambială menţionează printre elementele

esenţiale ale cambiei şi biletului la ordin, "ordinul necondiţionat de a plăti o sumă deter-

minata" şi "o promisiune necondiţionată de a plăti o sumă determinată", recunoscȃndu-se

prin aceasta declaraţiei cambiaie valoarea unui adevărat act juridic.

Pentru protejarea bunei credinţe a terţilor, spre deosebire de sistemul obişnuit în ma-teria

actelor juridice, este asigurată o prevalare a declaraţiei asupra voinţei, în sensul că, indiferent

de orice culpă a declarantului, el suportă consecinţele unei divergenţe între voinţa reală şi

declaraţia de voinţă aşa cum apare ea; voinţa declarată în formele prevăzute de lege prevalează

faţă de voinţa efectivă, în sensul protejării terţului de bună credinţă.

Vom examina acum chestiunea determinării momentului în care declaratia cuprinsă în

titlul de credit devine perfectă.

7

Pentru aceasta este necesar ca în prealabil să facem o distincţie între eficacitatea

actului juridic şi perfectarea lui.

Efectele obligatorii ale actului juridic nu pot apărea atȃt timp cȃt subscriitorul este în

posesia titlului şi un terţ nu a dobȃndit proprietatea documentului.

Perfectarea declaraţiei nu are însă nevoie de intervenţia acestui străin, deoarece actul

juridic unilateral este perfect chiar în momentul redactării declaraţiei.

Faptul că în legea romȃnă asupra cambiei si biletului la ordin se întrebuinţează în mod

constant termenii de "emisiune", "emite", "emitent" nu poate fi folosit pentru a ar- gumenta că

legea a consacrat teoria emisiunii, adică teoria care condiţionează perfectarea negoţiului

cambial de o deposedare voluntară, deoarece din discuţiile purtate în sȃnul Conferinţei de la

Geneva din 1930 rezultă că s-a avut cea mai mare grijă de a se evita orice formula care ar fi

putut prejudicia soluţia acestei probleme şi deci întrebuinţarea termenilor de "emisiune",

"emitent" etc., corespunde unei comodităţi lingvistice.

În anumite cazuri chiar legea foloseşte în mod deliberat termenul de "emisiune" în sensul

de creare, de exemplu în art. 1 şi 7, unde cere ca în cambie să se arate locul şi data emiterii şi

unde se referă evident la locul şi data creării cambiei şi nu la locul şi data emiterii, care pot fi

diferite.

Din considerentul că legea permite trasului să şteargă acceptarea scrisă de pe titlu mai

înainte de restituirea titlului către prezentator nu se poate deduce un argument în favoarea

teoriei emisiunii. Posibilitatea de revocare consimţită acceptantului, ca o consecinţă chiar

precară a titlului şi puterii de dispoziţie asupra declaraţiei cambiale, nu micşorează eficienţa

acceptării.

Pe de altă parte, în legea asupra cambiei şi biletului la ordin din 1934, o serie de

dispoziţii presupun un efect obligatoriu simplei subscrieri a cambiei, independent de un act de

predare. Astfel sunt cambia la ordinul propriu (art. 3), precum şi dispoziţiile cuprinse în art. 5,

alin. 3, art. 7, 9, 13 alin. 2, art. 28 alin. 1, art. 31 alin. 1 şi art. 76. Cea mai importantă este însă

afirmaţia de principiu cuprinsă în art. 18 1. c., in virtutea caruia posesorul unei cambii care-şi

justifică drepturile printr-o serie neîntreruptă de giruri, dobȃndeşte proprietatea cambiei şi nu

8

este ţinut s-o predea revendicantului, chiar în cazul cȃnd cambia a ieşit din posesia

subscriitorului prin furt sau pierdere, cu condiţia ca posesorul să nu fi dobȃndit cambia prin

rea credinţă sau să fi săvȃrşit vreo greşeală gravă în dobȃndirea ei.

Socotim că teoria creaţiei satisface exigenţele creării titlurilor de credit, deşi are îm-

potriva sa faptul că un element ulterior, care determină naşterea obligaţiei, şi anume

deposedarea voluntară din partea subscriitorului, nu rezultă din document; terţul de bună

credinţă nu are nici un mijloc de a se asigura dacă emiterea a fost sau nu voluntară.

2. Cu privire la latura activă a raportului încorporat în document, teoria proprietăţii,

conform careia subiectul activ al raportului este proprietarul titlului, corespunde mai bine

realităţii.

Ea ţine seama de interpătrunderea dintre drept şi document, căci dacă dreptul a devenit

un element integrant al documentului, una pars rei, nu se poate admite ca dreptul ar reveni

altcuiva decȃt proprietarului titlului. Dreptul din titlu (aus dem Papier) provine din dreptul

asupra titlului (auf dem Papier).

Această teorie a fost criticată susţinȃndu-se că documentul ca atare este obiect de

drepturi reale, dar în raport cu dreptul de creanţă el are numai o funcţiune instrumentală, deci şi

dreptul asupra documentului nu este decȃt mijlocul prin care titularul deţinător îşi exercită

dreptul său de creanţă. În consecinţă, transmiterea cambiei de la emitent la beneficiar nu

presupune că s-a transferat şi dreptul de proprietate asupra documentului privit sub aspectul său

material, deoarece accipiens nu are interesul de a avea pentru sine în mod definitiv documentul.

Transmitȃndu-i-se documentul, accipiens dobȃndeşte un drept real de folosinţă a

acestuia, graţie căruia îşi realizează dreptul de credit.

Pe de altă parte, tradens nu transmite proprietatea documentului, deoarece dupa ce se va

stinge raportul cambial, eleste îndrituit să ceară şi să dobȃndească de la accipiens documentul

în care se încorporase raportul stins.

Obligaţia legală de restituire a titlului în schimbul plăţii nu s-ar putea explica decȃt la o

expropriere a celui ce primeşte plata, dacă s-ar admite că legea îl consideră pe accipiens

proprietar; şi, dimpotrivă, explicaţia normei legale se simplifică, dacă emitentul îşi rezervă

9

dreptul de proprietate şi nu transmite decȃt un drept temporar de folosinţă a documentului,

necesar pentru realizarea creanţei încorporate în el. Nimic nu împiedică însă ca obligaţia

prescrisă în lege, de restituire a cambiei în schimbul plăţii, să poată fi privită ca un caz de

răscumpărare a titlului de credit.

Pe de altă parte, sunt cazuri cȃnd emitentul (semnatarul originar) numai dobȃndeşte

posesia definitivă a titlului, aşa cum se întȃmplă atunci cȃnd plata este facută de tras, care nu a

fost niciodată proprietar al titlului şi care, dacă plăteşte mai înainte de a fi acceptat, nu rezultă

din titlu nici cel puţin că ar avea calitatea de debitor.

În sfȃrşit, reglementarea acestui drept real de folosinţă sui generis asupra documentului,

aşa cum trebuie construită în cadrul teoriei titlurilor de credit, este în antiteză cu reglementarea

pozitivă a drepturilor reale ca desmembrăminte ale dreptului de proprietate.

Aşa de exemplu, uzufructul, care în dreptul comun trebuie să păstreze substanţa lucrului, în

dreptul cambial distruge valoarea economică a titluiui - a lui res - prin urmărirea şi realizarea

creditului, restituind aşa-zisului nud proprietar numai documentului.

Înlăturȃnd deci teoria unui drept real de folosinţă sui generis al posesorului, urmează că

titularul dreptului este proprietar al documentului.

Dar, din faptul că titlurile de credit sunt lucruri mobile, nu se poate afirma că propri -

etatea coincide în toate cazurile cu posesia de bună credinţă.

Dacă în principiu titular al dreptului de credit este proprietarul documentului, nu înseamnă

totuşi că în anumite cazuri exercitarea drepturilor cuprinse în asemenca titluri nu poate fi

făcută şi de către un neproprietar. Pentru a se explica aceste cazuri, s-a stabilit o distincţie

între apartenenţa sau titularitatea dreptului încorporat în document şi investirea cu acest drept şi

legitimarea pentru exerciţiul lui.

Apartenenţa este constituită prin dobȃndirea proprietăţii asupra documentului şi este o

condiţie necesară pentru dobȃndirea dreptului încorporat în document, iar învestirea si

legitimarea pentru exerciţiul dreptului este dată de posesia titlului în modul stabilit de lege

(în cadrul cambiei, un şir neîntrerupt de giruri, în cazul titlurilor la purtător, simpla posesie).

10

Posesia calificată, pe de o parte, şi funcţiunea de legitimare, pe de altă parte, constituie o

prezumţie de apartenenţă a dreptului, care poate fi combătută, însă, prin dovada contrarie.

Posesia şi funcţiunea de legitimare îi permit debitorului să facă o plată liberatorie, fără a fi

obligat să cerceteze altceva decȃt regularitatea formală a posesiei. El este autorizat să

considere că legitimarea coincide cu apartenenţa.

Însă de aici nu se poate deduce că posesia documentului în modul cerut de lege

conferă în mod invariabil şi apartenenţa - titularitatea creanţei - şi că nu ar mai fi nevoie să

arătăm cui aparţine dreptul de proprietate asupra documentului. Sunt cazuri cȃnd posesorul

titlului se prezintă legitimat şi totuşi debitorul trebuie să refuze plata, deoarece aceste cazuri

apar tocmai ca o consecinţă a lipsei de proprietate asupra documentului şi deci a lipsei de

titularitate a dreptului încoiporat în el.

Pornind de la premisa că dobȃndirea proprietăţii titlului este o condiţie necesară

pentru dobȃndirea dreptului încorporat în el, putem să explicăm fenomenul autonomiei

drepturilor dobȃnditorilor succesivi.

Subiect al dreptului de creanţă cuprins în document nu este o persoană determinată, ci

orice persoană care se găseşte într-o anumită relaţie juridică cu lucrul corporal, care este

titlul, iar consecinţa logică este că dreptul încorporat în document nu este transmis, ci este

dobȃndit de fiecare dată, în mod originar în virtutea achiziţionării titlului. Ceea ce se

transmite este numai condiţia pentru a se achiziţiona dreptul. Nu se efectuează o transmisie a

dreptului, adică o dobandire derivată, ci una originară, în care caz nu se mai poate invoca

principiul conţinut în adagiul: nemo plus juris ad alium transferre potest quam ipse habet.

Titularitatea drepturilor cambiale faţă de o anumită persoană este justificată în mod

direct şi exclusiv de dreptul de proprietate al persoanei respective asupra cambiei

independent de originea dreptului de proprietate asupra acesteia.

11