Calitatea spatiilor rezidentiale in Municipiul Bucuresti

Ticheru Gabriel Grupa 319

Calitatea spatiilor rezindentiale in Bucuresti este influentata de numerosi factori ce au aparut in urmara extinderii verticale si orizontale a spatilor rezidentiale din Bucuresti Periferiile urbane reprezintă un spaţiu intermediar în permanent extindere, cu diferite caracteristici în funcţie de nivelul de dezvoltare economică, vechimea sistemului de aşezări, categoriile sociale rezidente ori moduri de locuire.

În zonele mai dezvoltate economic din Bucuresti nu exista o diferenţă majoră legată de calitatea infrastructurilor sau nivelul de dotare între arterele centrale şi cele periferice cât mai ales de o diferenţă sub raportul densităţii construcţiilor.

Spaţiile periferice se remarcă de asemenea prin eterogenitatea caracteristicilor. Astfel, la nivelul spaţiilor periferice pot fi identificate areale cu densitate ridicată, dar şi cu densitate redusă a spaţiului construit, zone omogene funcţional, dar şi zone încărcate cu funcţiuni diverse, dintre care unele incompatibile, densităţi ridicate ale infrastructurilor şi serviciilor, dar şi lipsa lor, componente cu proiecţie pozitivă în calitatea mediului, dar şi negativă, teritorii cu probleme sociale, dar şi unele bine echilibrate.Eterogenitatea caracteristicilor asigură spaţiilor periferice atractivitate deosebită în localizarea rezidenţialului şi pune probleme de organizare a teritoriului uneori extrem de dificil de abordat (Marshall 2011). Rezidenţialul construit în spaţiul metropolitan al Bucureştiului în perioada 1990–2012 se caracterizează în primul rând prin diversitatea tipologică extraordinară (Niţă 2011, Vânău 2011), rezultat al trecerii iniţiativei construcţiei de locuinţe în sfera privată, după ce o lungă perioadă de timp (1945–1989) a fost o prerogativă aproape exclusivă a statului. Modelele tipizate de unităţi locative construite de stat au fost înlocuite cu modelele incluse în bagajul cultural al unei populaţii eterogenizate prin influxuri de populaţie din toate zonele ţării (Suditu 2005) şi care şi-a pierdut caracterul de comunitate în favoarea unui individualism exacerbat. De asemenea, este important de observat că, în spaţiului metropolitan al Bucureştiului, majoritatea locuinţelor se află în proprietate privată, iar cei mai mulţi dintre bucureşteni trăiesc în locuinţe pe care le au în proprietate. Astfel, de la situaţia anterioară lui 1990, când o parte considerabilă spaţiilor rezidenţiale se aflau în proprietate publică, în numai 10 ani, asistăm la o modificare drastică a raportului dintre proprietatea publică şi cea private Acest fenomen este rezultatul politicii guvernul român prin care au fost vândute locuinţele la preţuri reduse, foarte convenabile, către rezidenţii individuali ale acestora, de altfel o evoluţie comună statelor foste comuniste din Europa Centrală şi de Sud-Est (Tsenkova 2008).

Complexele rezidenţiale construite la limita localităţilor creează o ruptură funcţională şi structural importantă la nivelul oraşului, şi în cazul Bucureştiului. Predomină cele individuale, unifamiliale (tip vilă, cu mărimi, arhitectură, design variate), cu densitate rezidenţială redusă, acoperind suprafeţe întinse. O serie de arii rezidenţiale, alcătuite îndeosebi din locuinţe unifamiliale de calitate ridicată, sunt de tip "comunităţi închise" ("gated communities"), cu acces restricţionat, permis numai rezidenţilor sau vizitatorilor acestora, şi, în unele cazuri, delimitate prin elemente de separare fizice. În acelaşi timp, noile arii rezidenţiale din exteriorul oraşului manifestă presiuni asupra resurselor naturale (păduri, apă, terenuri agricole), dar şi asupra infrastructurii, acolo unde aceasta există. În lipsa infrastructurilor, ansamblurile rezidenţiale din proximitatea municipiului Bucureşti fie apelează la construcţia în regim privat a acestora, fie pur şi simplu la soluţii improvizate. În ambele situaţii, presiunea asupra mediului urban este mult mai ridicată decât în cazul unor infrastructuri comune de tip public.