Calistrații Nr. V

CalistratiiNr

.5 ma

i 201

4

revistă de istorie și cultură a Colegiului Național „Calistrat Hogaș”

„Niciodată nu a existat un război meritat, nici o

pace irosită.”1914-2014

,

CALISTRAȚII – ADUCEM ISTORIA ÎN PRIM-PLAN

3

Cuvânt înainte

La fel ca în fiecare an, „Calistraţii” au fost implicaţi în evenimentele din

viaţa şcolii, iar revista clubului de istorie apare chiar în zilele când celebrăm 104 de

existenţă. Un timp „plin” cu dezbateri, comunicări, lansări de reviste, concursuri.

Printre atâtea activităţi interesante şi provocatoare, dorim să ne facem şi noi

ascultaţi. A fost un an „încărcat”: peste concursurile din „calendarul naţional” au

venit progamele şi parteneriate cu alte instituţii locale sau naţionale.

Mai mult ca oricând, parteneriatul dintre Colegiul Naţional „Calistrat

Hogaş” şi Muzeul Judeţean de Istorie, a însemnat o colaborare interesantă. În

aceeaşi măsură, ne putem mândri cu prezenţa la Şcoala de primăvară de la Bran,

organizată de Institutul pentru Investigarea Crimelor Comunismului pentru cele

cinci licee din ţară care au câştigat concursul Un altfel de muzeu în şcoala ta. De

asemenea, obţinerea Locului II la recentul concurs organizat de vechea şi

cunoscuta Facultate de Istorie a Universităţii ieşene, ne impulsionează. Bilanţul

este unul foarte bun. Individual sau în echipă, Calistraţii au avut succes.

Ziua Naţională, Zilele Regalităţii, Comemorarea celor 100 de ani de la

izbucnirea Primului Război Mondial sunt evenimente cu ecou general. Nu se putea

ca paginile noului număr al revistei să nu se refere la acestea. Există trimiteri şi la

alte evenimente, precum şi adevărate micro-cercetări ale elevilor noştri. Credem că

valoarea unor articole reprezintă rodul unei munci serioase, responsabile şi

pasionante.

Prof. Dr. Daniela Mătăsaru


4

Influențe celtice în cultura dacă

Dintre popoarele indo-europene care şi-

au făcut apariţia pe teritoriul Europei actuale

în jurul anului 2000 î. Hr., poporul celt, ale

cărui elemente proprii de cultură şi

civilizaţie pot fi percepute încă de pe la

jumătatea mileniului al doilea î.Hr. , se

afirmă mai clar, cu trăsăturile culturale bine

individualizate, ale unei etnii distincte, către

anul 800 î.Hr. Aceasta marchează, în Europa

Occidentală, începutul primei perioade a

fierului (Hallstatt). A doua perioadă a

fierului, La Tene (cca 500 î. Hr. – cca 100

d.Hr.) este marcată aproape în întregime de

contribuţia celtă. Celţii creează acum şi

impun multor popoare cu care vin în contact

prima civilizaţie proto-istorică ,,barbară” din

Europa Centrală şi Occidentală.

În scrierile autorilor antici, celtii apar de

la sfârşitul secolului al VI-lea î. Hr, la

geograful Hecateu din Milet, care citează

ţara Keltike, situând-o între izvoarele

Dunării şi nord-vestul Peninsulei Iberice,

într-o zona neprecizată, probabil în

vecinătatea Pirineilor.

În secolul următor, înainte de a se afirma

pe scenă istoriei, celtii asimilaseră

populaţiile preistorice locale. În curând,

celtii se separă în două mari grupuri şi

anume: grupul goidelic – instalat în Scoţia,

Insula Man şi îndeosebi în Irlanda – şi

grupul britonic, stabilit în Gallia şi Britania

(Cornwall şi Wales). În secolul al V-lea

valuri repetate de celţi pătrund în Câmpia

Padului, îi alungă pe etrusci şi se stabilesc

acolo întemeind oraşul Mediolanum

(Milano).În secolul al IV-lea, câteva triburi


5

celtice coboară la sud de Alpi şi jefuiesc

Roma în urmă unor conflicte cu românii

(dată incertă cuprinsă între 390 şi 385 î.

Hr.).

Infiltrările

celtilor, iniţiate la începutul epocii La Tene

în teritoriile Iliriei, Austriei şi Daciei, s-au

transformat în migraţii din ce în ce mai

mari ajungând până în Asia Mică în Efes,

Milet şi Troia unde au întemeiat un regat

numit Galiţia (în 25 d. Hr. devine

provincie română).

La mijlocul secolului al IV-lea pătrund

în Transilvania unde vor rămâne timp de

aproape două secole.A două jumătate a

secolului al IV-lea î. Hr. celtii îşi fac simţită

prezenţa în nord - vestul şi centrul Daciei.

Cele mai numeroase izvoare istorice sunt

reprezentate de mormintele şi artefactele

celtice găsite la Turdas, Hategans şi Mediaş.

În 1976, numărul de site-uri celtice găsite în

Transilvania numărau aproximativ 150.

Vestigii celtice se găsesc concentrate în

zona Podişului Transilvaniei, precum şi în

partea de nord a Bazinului Someş, în timp ce

văile din jurul Haţegului, Hunedoarei şi

Făgăraşului nu prezintă nici necropole nici

aşezări, ci doar morminte sau elemente

izolate. Acest lucru indică faptul că celtii

au ocupat teritoriul dintre Mureş şi Someş,

la vest de Munţii Apuseni şi câmpiile şi

platourile din spaţiul intra-carpatic.

Din

cimitirele celtice excavate

cele mai importante sunt cele de la Ciumesti

şi Piscolt ( judeţul Satu Mare) şi Fântânele

(Bistriţa - Năsăud) . Acestea conţin peste


6

150 de morminte , comparativ cu media de

50-70 . Necropole au fost , de asemenea,

găsite la Sanislau ( jud. Satu Mare ),

Curtuiseni ( jud. Bihor ), Galaţii Bistriţei (

Bistriţa - Năsăud ) şi Braşov ( judeţul

Braşov ) .

Situri arheologice din secolele al III-lea

şi al II-lea î. Hr. relevă un model de

coexistenţă şi de fuziune între celţi şi

populaţia indigenă. Locuinţele prezintă un

amestec de elemente celtice şi de ceramică

dacică în timp ce mai multe morminte

celtice conţin vase de tip dacic.

În jurul anului 150 î.Hr., obiectele

celtice dispar din zona concomitent cu

scrieri antice care menţionează creşterea

autorităţii dacice. Aceasta a pus capăt

dominaţiei celtice şi este posibil ca celtii să

fi fost fost forţaţi să iasă din Dacia. Pe de

altă parte, unii cercetători au susţinut că

celţii au rămas în Transilvania, dar au

fuzionat cu elementele locale şi , ulterior, a

încetat să mai fie o distincţie între culturi.

Printre cele mai importante obiecte

descoperite pe teritoriul Daciei se numără,

coifuri de protecţie şi sculpturi (coiful de la

Ciumeşti, coiful de la Silivaş), cazane

(cazanul cu roţi de la Orăştie numit şi

Kesselwagen, cazanul Gundestrup) şi

trompeta de război. Clasa preoţească a fost

influenţată şi ea de druizii celţi şi invers.

Ipolit al Romei ( 170-236) susţine că druizii

au adoptat învăţăturile lui Pitagora , prin

intermediul lui Zalmoxis.

În timpul expansiunii Imperiului Roman,

cultură celţilor s-a pierdut în mare parte din

Europa. Treptat latina a devenit limba

vorbită de localnici. Romanii au fost, de

asemenea, responsabili pentru distrugerea

culturii celţilor din Marea Britanie. Între 43

şi 84 d.Hr. romanii au invadat Anglia, iar

acest lucru, combinat cu invazia saxonilor în

secolul V d.Hr. , au dus la pierderea limbii şi

a tradiţiilor celtţilor cu excepţia acelor locuri

prea îndepărtate şi iyolate (Scoţia, Cornwall,

Wales şi Irlanda).

Bibliografie:

http://romanianhistoryandculture.webs.com/

Ovidiu Drimba, Istoria culturii și

civilizaţiei, vol. IV, Editura Saeculum,

Bucureşti, 2008, 560 p.

Virginia Cartianu, Urme celtice în

spiritualitatea şi cultura romanească,

Editura Univers, Bucureşti, 1972, p.263

Barry Cunliffe, The Celtic World, McGraw-

Hill, 1979, p. 224

Cristina Ionescu, clasa a X a E


7

Misterul Asenelizării din 1969

La data de 20 iulie 1969 omenirea

era captivată de filmuleţul care

îi înfăţişa pe americanii

Neil Armstrong şi

Buzz Aldrin

făcând paşii

istorici pe

suprafaţa

lunară.

Toţi

oamenii

politici

erau

încântaţi,

Statele Unite erau

felicitate în plan

mondial, oameni de pe tot

Globul erau entuziasmaţi de reuşita epocală.

„Un pas mic pentru om, un pas uriaş

pentru omenire” spusese Neil Armstrong.

Acesta a fost considerat începutul unei noi

ere, era spaţială. Urmau să fie construite

baze lunare, noi colonii spaţiale, omenirea

nu mai era limitată la capătul atmosferei

terestre. Întradevăr, toate aceste lucruri

arătau foarte bine tipărite şi sunau excelent

în discursurile oamenilor politici. Urmează

însă întrebarea: De ce după câteva

decenii, niciunul din aceste

planuri nu s-a

concretizat? De ce

oamenii nu au

mai pus

piciorul pe

lună de

atunci? Oare

explicaţia

să fie că de fapt

omul nu a păşit

niciodată pe

Lună?În fapt, imediat

după terminare celui de-al

Doilea Război Mondial, SUA şi Uniunea

Sovietică au început competiţia a cărei miză

era trimiterea unui om pe Lună. Ambele

părţi făceau eforturi uriaşe căci în joc era un

imens capital politic. Când lupta era aproape

câştigată de URSS, căci reuşiseră să trimită

primul om în spaţiu, pe Iuri Gagarin,

datorită programului Sputnik, SUA trimite

omul pe suprafaţa Lunii şi înfinge în ea

steagul american. Oare aşa să fi fost?


8

Evenimentul considerat la început un

fapt indiscutabil, acum este pus la îndoială

de cât mai mulţi experţi. Aceştia au studiat

filmul aselenizării şi au ajuns la concluzia că

ar fi un fals. Ar fi putut sa fie ţinut un astfel

de secret timp de atâţia ani? Această misiune

pare mai complicată decât aselenizarea în

sine.Prima şi cea mai răspândită afirmaţie se

referă la steagul american. Filmul celebru îi

înfăţişează pe astronauţi în momentul în care

fixează steagul în suprafaţa satelitului nostru

şi se străduiesc să-l menţină drept.

Ciudăţenia este că şi după ce este poziţionat,

„Dungile şi Stelele” continuă să fluture

puternic în vânt, ceea ce este imposibil pe

Lună, în lipsa atmosferei care produce o

astfel de mişcare. Adepţii teoriei, susţin că

acesta continuă să se mişte din cauza unor

ventilatoare din studioul în care ar fi fost

creat filmul. Oponenţii afirmă că poate acest

lucru semnifică faptul că pe Lună chiar

există o astfel de atmosferă însă conform

ultimelor informaţii ştiinţifice acest lucru nu

este posibil.

O altă controversă este cauzată de

suprafaţa lunară. În fotografiile prezentate se

observă o enormă cantitate de praf, vizibil

mai ales în fotografiile cu urmele

astronauţilor, praf din care au fost aduse şi

monstre la revenirea pe Pământ. Atunci

când aparatul de zbor s-a aşezat pe suprafaţa

lunară a folosit un sistem rachetă foarte

puternic, pentru a nu se zdobi de aceasta.

Lucru care ar fi cauzat o mare cantitate de

praf dizlocat în jurul modulului şi cel puţin

un mic crater sub acesta. Cu toate acestea

când examinăm fotografiile, nu există nici

urmă de arsură şi zona din jurul modulului

pare intactă. Însuşi vehiculul este curat şi

strălucitor în pofida cantităţii mari de praf

lunar.

Al treilea aspect controversat este în

legătură cu umbrele vizibile. Pe Lună există

o singură sursă de lumină, însă umbrele

convergente sau care se încrucişează nu


9

demonstrează acelaşi lucru. Impresionant

este şi faptul că deşi pe Lună umbra ar trebui

să fie neagră complet, pe partea întunecată a

modulului se observă bine steagul american

şi cuvintele „Statele Unite”.

Cerul complet negru, fără urmă de

stea pe el este încă o eroare. În lipsa oricărei

atmosfere, de pe suprafaţa Lunii stelele ar fi

extrem de vizibile. Poate că într-un studio

bine dotat, ar fi relativ uşor să reprezinţi

suprafaţa lunară, echipamentul specific,

aparenta lipsă de gravitaţie dar astrologia

unui cer plin de stele este imposibil de redat.

Un ultim argument din partea

„conspiraţioniştilor” este cel legat de

misiunea spaţială a Agenţiei Spaţiale

Europene (ESA) din 3 septembrie 2006.

Deşi modulul european, SMART-1, s-a

prabuşit pe suprafaţa Lunii, acesta a putut

oferi fotografii ale urmelor primei

aselenizări. Cu toate acestea, ESA a refuzat

sa facă publice orice imagini obţinute în

timpul misiunii.

Se pare, aşadar, că ar exista dovezi

că omul nu a pus piciorul niciodată pe Lună.

În acest moment unul din cinci americani

este convins ca totul nu a reprezentat decat o

farsa tributară condiţiilor politice ale vremii

si ca expediţia Apollo 11 a fost regizata intr-

un studio secret din Nevada. Motivul

înscenării poate că este întradevăr politic, ori

poate că s-au descoperit lucruri mult prea

măreţe pentru a fi prezentate publicului larg,

poate a fost doar o metodă de distragere a

opiniei publice de la Războiul din Vietnam.

Cert este că oamenii încă aşteaptă nişte

dovezi complete, mulţumitoare. Până la

acestea, satelitul nostru natural va continua

să rămână o enigmă.

Bibliografie:

Alan Dyler, Misiunea către lună, 2011,

București, Editura RAO, p. 23

Anamaria Holotă, clasa a IX a A


10

Cum să te ataşezi emoţional de o garsonieră imaginară

Dacă vreodată o să vă propuneţi să

organizaţi ,,un alt fel de muzeu’’ în şcoala

voastră, ar trebui să nu vă fie foarte greu,

atâta timp cât sunteţi nişte oameni cel puţin

ieşit din comun de perseverenţi. Odată ce aţi

stabilit tematica, aţi găsit o idee interesantă

pentru amenajarea expoziţiei, un spaţiu şi

obiectele în cauză, nu mai aveţi nevoie decât

de ceva mai multicică răbdare, dedicaţie şi,

dacă vă propuneţi să iasă chiar bine, ceva

pasiune şi probabil că le veţi povesti cu

mândrie nepoţilor despre expoziţia voastră

din liceu.

În cazul nostru, totul a început cu

Doamna Profesoară, care ne-a întrebat dacă

nu cumva ne-ar plăcea să organizăm o

expoziţie pe tema ,,Muzeul comunismului’’.

Ideea era să organizăm o expoziţie care să

prezinte percepţia noastră asupra

comunismului, pe care mai apoi să o

încadrăm într-un video sau proiect

powerpoint. Cum ,,de ce nu?’’ e, mai mult

sau mai puţin, unul din argumentele de bază

la care apelezi în legătură cu orice când se

întâmplă să fii în liceu, ne-am aruncat

repede în concursul organizat de IICCMER

(Institutul de Investigare a Crimelor

Comunismului şi Memoria Exilului

Românesc), încântaţi fiind de ideea unei

tabere de cinci zile la Bran.Aşadar, am

început într-o zi de miercuri după-amiază şi,

urmând cu stricteţe paşii pe care deja vi i-am

enumerat, până vineri dimineaţa nu aveam

doar o expoziţie pregătită pentru vizitatori,

ci şi în jur de trei ore de filmări şi începutul

filmului care a reuşit să ne trimită în tabără

alături de alte patru echipe de liceeni de prin

ţară.

Dacă nu aţi apucat să vedeţi muzeul

nostru alt fel în realitate, Garsoniera

Popeştilor poate fi oricând vizionat pe siteul

Institutului şi da, chiar este vorba de o

familie pe nume Popescu şi de garsoniera

lor, pe care am reconstituit-o cum ne-am

priceput noi mai bine, într-o clasă de la

etajul doi al liceului. Nu vreau să vă dau

prea multe detalii în legătură cu ei, ca să nu


11

irosesc elementul surpriză, atât de accesibil

tuturor datorită omniprezenţei tehnologiei

moderne.

Poate cea mai dramatică parte a

poveştii a fost că, deşi şapte persoane au fost

implicate trup şi suflet în proiect, numai

patru dintre noi am putut merge la Bran,

locurile oferite câştigătorilor fiind limitate.

Alegerea s-a făcut prin vot democratic, însă

tot a fost puţin nedrept, fiecare dintre noi

meritând un premiu, în opinia mea, care încă

sunt foarte mândră de echipa noastră şi de

rezultatul final.

La Bran am avut parte de un program mai

încărcat decât ne aşteptam, însă am învăţat

multe lucruri despre comunismul din

România pe care nici unul dintre noi nu le

ştia, mai ales în legătură cu opozanţii acestui

regim, atât de la începutul, cât şi de la

sfârşitul lui, despărţiţi de aproape cincizeci

de ani. Am vorbit despre lupta pentru

libertate, principii, valori, drepturile omului,

am cunoscut persoane care au fost implicate

în protestele de la sfârşitul anilor 80 şi, mai

apoi, în „revoluţie”, iar la final am reuşit să

ne formăm o imagine mult mai clară asupra

comunismului, nu neapărat ştiinţifică, aşa

cum ne este prezentată în manuale, ci una

mult mai umană, axată pe cotidian, pe frica

şi pe nemulţumirea care au planat asupra

României în mare parte din secolul al XX-

lea. De asemenea, am realizat că majoritatea

problemelor noastre actuale nu sunt decât

reminiscenţe ale vechiului regim, care

trăieşte în continuare în noi, ca un parazit pe

care nu ai cum să îl descoperi, decât poate

din întâmplare, în timpul unui control de

rutină.Totuşi, îmi permit ca pentru o secundă

să vorbesc în numele tuturor membrilor

echipei şi să spun că partea cea „mai faină”

şi mai interesantă din toată experienţa a fost

realizarea expoziţiei şi a filmului în sine,

procese care, în mod surprinzător, au reuşit


12

să ne captiveze şi să ne pasioneze pe toţi

şapte, ajungând ca la final să fim ataşaţi

emoţional de o garsoniera comunistă, trasată

cu bandă adezivă într-o sala de clasă

oarecare.

Aşadar, dacă vreodată o să vă

hotărâţi să organizaţi ,,un alt fel de muzeu’’

în şcoala voastră, încercaţi să faceţi tot

posibilul ca mesajul pe care vreţi să îl

transmiteţi prin expoziţiile voastre să ajungă

la publicul ţintă într-un mod cât mai natural,

sincer şi plăcut şi, cred eu, nu prea veţi avea

cum să daţi greş, mai ales dacă se întâmplă

ca subiectul să vă intrige personal.

Eva Todică, clasa a XI a E


13

Eldorado– Gold at its finest

Dorința răvășitoare a omului de a se

îmbogăți peste noapte, fără a face prea mult

efort, acaparează toate erele istorice,

naționalitățile și categoriile de oameni. De-a

lungul anilor, această pasiune pentru a

deține, pentru a trăi in lux, speranța că se

poate obține ceva fără a munci a dat naștere

la numeroase legende și mituri.

Una dintre cele mai renumite astfel

de legende este cea a vestitului ținut

Eldorado, care se presupunea a fi un oraș

mitic situat într-o zonă a Pădurii

Amazonului, în America de Sud. Cuceritorii

spanioli, cunoscuți și sub numele de

conchistadori, erau atrași de ideea găsirii

acestui loc, intrucât prin anii 1530 se zvonea

că are străzile pavate cu aur, temple aurite și

mine de aur și argint.De aici și-a dobânditși

numele, Eldorado, care, tradus, înseamnă

„Auritul”. Cu toate acestea, la acele vremuri,

nu se cunoștea adevărata valoare a

aurului.El avea, mai degrabă, o semnificație

spirituală în societățile pre-Columbiene,fiind

un element de prestigiu, o ofrandă

religioasă, un metal sacru, o sursă a


14

fertilității deținătoare de energie solară,

nicidecum un simbol al bogăției materiale.

Sute de exploratori s-au aventurat în

căutarea orașului, dar majoritatea au sfârșit

prin a-și pierde viața din cauza drumului

anevoios prin jungla, a rutelor greu

accesibile și a lipsei hranei. Deși aveau mai

mult sau mai puțin succes, calitatea

definitorie a lor era ambiția; erau violenți,

cruzi și nu aveau nimic de pierdut: preferau

să devină bogați în aur sau să moară

încercând.Una dintre cele mai faimoase

astfel de expediții a fost cea a lui Francisco

de Orellano, în anul 1541. Acesta,

întâmpinând dificultăți în parcurgerea

drumului stabilit, a fost nevoit să își

continue călătoria pe un vapor de mici

dimensiuni, alături de alți 57 de

ortaci.Curenții puternici le-au deviat drumul

și astfel au parcurs aproximativ 5000 de

kilometri pe apele Amazonului. Pe traseu, au

fost atacați de femeile unui trib de băștinași,

despre care se credea că sunt amazoane, de

aici provenind ulterior și numele fluviului.

Mitul existenței acestui oraș are

totuși un sâmbure de adevăr, fiind bazat pe

ceremoniile unui trib izolat, Muisca, o

comunitate de lucrători în aur, care trăiau la

altitudini de 2500 de metri, în Munții Anzi.

Oamenii acestui trib aveau un obicei în ceea

ce privește încoronarea unui nou conducător,

ce se desfășura de regulă pe lacul Guatavita.

Această tradiție este descrisă în

cronica „El Carnero” a lui Juan Rodríguez

Freyle : „ În timpul ceremoniei din lagună

au construit o plută din papură pe care au

încărcat-o cu lucrurile cele mai de soi pe

care le aveau[…]În tot acest timp laguna era

înconjurată de jur-împrejur de barbați și

femei împodobiți cu pene și bijuterii din

aur[…]Apoi l-au dezbrăcat pe viitorul

conducător și l-au uns cu o pastă lipicioasă

peste care au suflat aur astfel încât să-i fie

acoperit întregul corp. Odată urcat în plută i

s-a pus la picioare o grămadă de aur și

smaralde. Au urcat deasemenea cu el pe

plută patru vasali care erau complet

dezbrăcați, purtând o mare varietate de pene

dar mai ales ieșeau în evidență prin


15

multitudinea de bijuterii din aur: coroane,

brățări sau cercei[…] Ajunși în mijlocul

lagunei, indianul aurit a dat ofrandă zeilor

tot aurul și toate smaraldele care erau

așezate la picioarele lui, gestu-i fiind apoi

imitat de ceilalți bărbați care-l acompaniau.

Imediat după acest moment începeau muzica

și dansul. Cu această ceremonie noul

conducător era acceptat și recunoscut drept

rege.”

Dovada că aceste ceremonii

religioase chiar au existat este faimoasa

plută a civilizației Muisca. Aceasta a fost

găsita în mai multe exemplare în apropierea

lacului Guatavita, iar una dintre ele a fost

vândută Muzeului Imperial din Berlin, dar a

dispărut dupa Primul Război Mondial.

O altă variantă a legendei spune că

un grup rebel de războinici incaşi reuşiseră

să scape de conchistadori şi să se refugieze

în munţii din Venezuela. Se spune că rebelii

luaseră cu ei cantităţi uriaşe de aur şi pietre

preţioase şi puseseră bazele unui nou

imperiu secret. Există, de asemenea, diverse

poveşti spuse de indienii luaţi prizonieri,

despre un ţinut bogat aflat dincolo de munţi,

la est de Quito, capitala modernă a

Ecuadorului, unde oamenii se plimbau

acoperiţi în ornamente de aur.

Un oraș ideal, bogat în aur și pietre

prețioase, o iluzie sau un adevăr, o idee, o

călătorie în căutarea unui Sfânt Graal, un

distrugător de vieţi şi un dătător de vise,

fiecare este liber în a găsi propria

semnificație a legendei .

Bibliografie:

Baroness Orczy, El Dorado, 2010, Chicago,

Dover Thrift Editions, p.128

http://www.eldoradogold.com/

http://science.nationalgeographic.com/scienc

e/archaeology/el-dorado/

http://www.erd.ro/el-dorado -orasul-de-aur

Andreea Vasiliu, clasa a IX a A

http://www.eldoradogold.com/


16

Reprezentări simbolice în paleolitic.

Arta rupestră

În timpul Paleoliticului Superior, cu

puțin timp înainte de retragerea finală a

ghețurilor, de la finalul ultimei Ere Glaciare

(15 000–10 000 î. Hr.), o mare parte a

Europei era populată de mici cete de

vânători nomazi care prădau turmele

migratoare de reni, bovine, bizoni, cai,

mamuți și alte animale. Prăzile de vânătoare

le ofereau mâncare, haine și materie primă

pentru unelte și arme. Acești vânători

primitivi decorau pereții peșterilor cu mari

picturi ale acestor animale, dovedind astfel

că erau foarte importante pentru bunăstarea

lor fizică. Cele mai multe exemple de astfel

de picturi murale, care au supraviețuit

trecerii timpului, au fost descoperite în

Franța și Spania, dar picturi similare din

peșterile situate în Munții Urali, indică

faptul că o asemenea practică ar fi fost mai

răspândită decât s-a presupus.


17

Conform Dicționarului Explicativ al

Limbii Române (DEX), arta rupestră este

denumirea dată manifestărilor artistice

(desen, pictură, gravură sau sculptură) de pe

pereții peșterilor sau de pe stânci. Cele mai

vechi manifestări de artă rupestră datează

din Paleoliticul Superior și constau în picturi

și gravuri executate pe pereții cavernelor, în

care sunt reprezentate animale, scene de

vânătoare sau de luptă.

Aspecte stilistice

Încă de la descoperirea primelor

picturi, la sfârșitul secolului al XIX-lea,

acestea au stârnit o adevărată admirație

pentru virtuozitatea și vivacitatea lor. Cele

mai simple figuri sunt doar contururi

schițate, dar majoritatea combină această

tehnică cu o umbrire sofisticată și „spălături

de culoare” (degradeu), care decorează

suprafața și sugerează diferite texturi de

piele, corn și os. Volumul de culoare este

indicat de schimbări atent controlate în

grosimea mișcărilor de „penson” și de schița

uimitor de avansată, care transmite un

considerabil sentiment de mișcare și viață.

Majoritatea animalelor au fost la

început reprezentate ca figuri individuale,

fără a se urmări neapărat crearea unui fir

narativ, iar ceea ce par pentru observatorul

modern a fi grupări complicate de figuri, în

realitate, sunt doar rezultatul a unui proces

lung de adăugare.

Arta parietală paleolitică de pe

teritoriul României

Peștera Cuciulat

A fost descoperită pe 28 iulie

1987, de un grup de amatori ai


18

Clubului de Speologie „Emil

Racoviță”. Este situată în cadrul unei

cariere de calcar. Cea mai

reprezentativă este figura calului

(colorat roșu-cărămiziu, fără un

contur).. Se disting și alte imagini

precum: silueta unei feline

(picioarele din spate sunt arcuite

parcă pentru a executa un salt), o

formă umană și alte figuri cu

semnificație nedeterminată.1

Peștera Coliboaia

Picturile descoperite sunt realizate cu

cărbune negru, reprezentând un bizon, un

cal, o felină (posibil), doi rinoceri și capete

de urs. Alături de acestea se observă și

anumite gravuri. După modul lor de

realizare, operele pot fi încadrate

Aurignacianului sau Gravettianului (între 32

000-22.000 î. Hr.). Sunt cele mai vechi urme

de artă parietală din Europa de Est, find

confirmate de specialiști francezi (Jean

Clottes).

Semnificația artei paleolitice.

Interpretări

1 Bitiri, Maria; Cârciumaru, Marin, 1980,

Primele dovezi de cultură materială și arta

paleolitică în județul Sălaj, în "Acta Musei

Porolissensis", vol. 4, p. 22.

Lipsa clară a unui element narativ în

aceste picturi a determinat dificultăţi de

interpretare. Omul este rareori portretizat,

iar reprezentările fără echivoc de figuri

umane care interacționează cu numeroase

figuri de animale sunt rare. Una dintre

puținele excepții de la această regulă este o

scenă din peștera de la Lascaux, în sudul

Franței, reprezentând un bizon care împunge

o figură masculină în cădere. „Vrăjitorul” de

la Les Trois Frères, de asemenea în sudul

Franței, este mult mai caracteristic.

Deși el este „îmbrăcat” în pielea unui

animal și pare a fi implicat într-o urmărire

sau un dans ritual, izolarea sa completă de

către orice altă pictură, lasă semnificația sa


19

exactă oarecum neclară. De asemenea, este

interesant faptul că, în contrast cu evidenta

migală prezentă în portretizarea detaliată a

animalelor, cele câteva reprezentări umane

sunt, de obicei, executate într-o manieră

neglijentă și schematizată.

Uneori, singurele reprezentări ale

omului sunt acelea ale unor răniri spontane

sau uciderea animalelor. Acestea au fost

interpretate ca exerciții de magie, concepute

pentru a induce succesul într-o viitoroare

vânătoare. În schimb, s-ar putea la fel de

ușor să fie comemorări a unor scene de

vânătoare din trecut. Dar anumite

caracteristici sugerează că astfel de

explicații simple nu spun întreaga poveste:

în primul rând, astfel de portrete sunt rare

(în proporție inversă cu cantitatea de discuții

academice pe care le-au generat) și, în al

doilea rând, fiarele care sunt rănite în

pictură, aproape marea majoritate speciilor

reprezentate pe pereții peșterii nu au fost

elemente importante în dieta artiștilor de

peșteră.

Depozitele contemporane de locuire

indică faptul că cea mai consumată carne

este cea de ren, iar renii apar aproape la fel

de rar ca și omul, printre picturile

descoperite. Un fapt este clar: inițiativa

individuală pare capitală, atât în executarea

figurilor animaliere cât și în înregistrarea

activităților umane, aparent izolate.

Orice indiciu de interacțiune socială

este absent și s-a presupus că societatea ca

atare a existat la un nivel relativ scăzut.

Natura a oferit impulsul pentru schimbare și


20

în arta neolitică, omul a apărut în cele din

urmă ca parte a unei comunități.2

Teorii

Teoria „artei pentru artă” (a doua

jumătate a sec. al XIX-lea)

Edouard Lartet a emis această teorie.

Credea că pentru omul paleolitic vânătoarea

era o activitate facilă, oferindu-i timp

suficient și pentru alte activități. Astfel,

picturile au rezultat din instinctul unei

anumite comunități sau în urma capriciului

individual. Omul paleolitic în arta sa se

perfecționa redând și imitând, studia

anumite părți ale corpului, exagera

proporțiile (E. Piette, 1904). Omul paleolitic

nu era stăpânit de noțiuni religioase. Dacă

credea în ceva, ar fi căutat să le reprezinte

sub forma unor simboluri și ulterior să le

transmită (G. de Mortillet, 1898).

Teoria „magiei de vânătoare”

A apărut la finalul sec. al XIX-lea,

avându-l ca prim reprezentant pe Salomon

Reinach (1903). Teoria se baza pe:

2 Painting, Western. Encyclopædia

Britannica. Encyclopædia Britannica

Ultimate Reference Suite. Chicago, 2012.

a) animalele pictate și gravate erau

cele cu care s-au hrănit populațiile de

vânători paleolitici;

b) constatările făcute pe populațiile

primitive actuale (aborigenii australieni) duc

la ideea că vânătorul poseda imaginea pe

obiect a animalului ce trebuie vânat;

c) desenele sunt plasate în locuri

greu accesibile, interzise femeilor și

copiilor, fapt ce determină că erau accesibile

numai anumitor membri ai comunității, după

rigori bine

cunoscute, impuse

de o tradiție.

În urma adoptării, completării și

popularizării teoriei de abatele H. Breuil, s-a

ajuns la ideea că omul „primitiv” nu mai era

„bunul sălbatic” trăind într-un veritabil Rai,


21

ci o ființă încercând să supraviețuiască într-

un mediu ostil. Astfel, arta magică avea o

funcție utilitară, asemenea sceptrului

(simbolul puterii regale), cârjei (simbolul

puterii papale), statuilor ce materializează

puterea zeilor etc. Arta ajuta la

supraviețuire. Scopurile acesteia conform lui

Breuil erau împărțite astfel: „Singură,

execuția desenului sau a sculpturii era

importantă. Reprezentarea animalului era un

act care valora prin el însuși. Ori de câte ori

acest act era realizat, rezultatul imediat și

material al cestui act, desenul, nu mai avea

nicio importanță. ” (Henri Beguoen, 1939, p.

211)3

o y Teoria totemismului A fost dezvoltată de Emile Dürkheim

în 1925. Susținea că animalele figurate pe

pereții peșterilor erau totemuri ale

comunităților paleolitice. Totemul, prin

definiție, a fost creat pentru a fi venerat și

3 Cârciumaru, Marin; Mărăgărit, Monica,

2002, Arta mobilieră și parietală

paleolitică, Târgoviște, Editura Cetatea de

Scaun, p. 16.

respectat, el fiind un tabu. Societățile

totemice posedă exclusiv un singur totem.

Totuși, descoperirea săgeților și

rănilor pe corpurile animalelor sugerează

ideea profanării, în detrimentul venerării.

Descoperirea mai multor specii de animale

la un loc în picturi contrazice, de asemenea,

singularitatea totemică.

j

Noi direcții de interpretare

Mircea Eliade (1972), Weston La

Barre (1972), John Halifax (1982) susțin că

unele picturi reprezintă șamanii și spiritele

lor tutelare. Întrucât picturile se găsesc

destul de departe de intrare, cercetărorii sunt

de acord în a considera grotele asemeni unor

sanctuare.

Mai mult decât atât, multe dintre

aceste peșteri erau nelocuibile. Mircea

Eliade consideră că ele ar putea fi

interpretate ca reactualizarea unei vânători

primordiale. Riturile care le însoțeau erau

realizate probabil înaintea unei expediții de


22

vânătoare, sau cu ocazia „inițierii

adolescenților.”

a

J. Clottes și D. Lewis-William

(2001) cred că picturile și gravurile nu

reprezintă animale reale, ci sunt viziuniele

artiștilor care le-au recreat pe pereți, cum fac

încă șamanii din triburile de vânători-

culegători din Africa de Sud. E. Anati spune

că peșterile decorate sunt suportul unei

scrieri universale.4

Figurile din peșteri exprimau o

gândire religioasă coerentă, nefiind vorba de

o acumulare fortuită de figuri disparate. Este

o artă specifică pentru culturile de vânători,

dar ideologia religioasă pe care o

impregnează este șamanică.

Repartiția speciilor animale scot în

evidență o logică, alta decât cea culinară.

Unele au fost favorizate, altele au fost

neglijate în funcție de criteriile culturale.

Unele asocieri revin prea des pentru a fi

întâmplătoare. (Laming-Emperaire)

4 Idem, p. 22.

Concepția evoluției liniare a artei, de

la simplu la complex nu este valabilă în

cazul artei paleolitice. (Chauvet)

Bibliografie:

Bitiri, Maria; Cârciumaru, Marin,

Primele dovezi de cultură materială

și arta paleolitică în județul Sălaj, în

„Acta Musei Porolissensis”, vol. 4,

1980, pp. 17-30.

Cârciumaru, Marin; Mărăgărit,

Monica, Arta mobilieră și parietală

paleolitică, Editura Cetatea de

Scaun, Târgoviște, 2002.

Childe, Vere Gordon, Făurirea

Civilizației, Editura Științifică,

București, 1966.

Eliade, Mircea, Istoria credințelor și

ideilor religioase, Editura Științifică,

București, 1999.

Laszlo, Attila, De la prima familie la

primele state. Prelegeri de

preistorie generală, Casa Editorială

Demiurg, Iași, 2005. 1983.

Encyclopædia Britannica Ultimate

Reference Suite, 2012, Chicago

Andrei Baltag, clasa a X a E


23

Supranumită cea mai frumoasă

blondă a tuturor timpurilor, Marilyn Monroe

a avut o viață tumultoasă și chiar o copilărie

nefericită, petrecută în orfelinatele din Los

Angeles din cauza bolii mentale a mamei ei.

Pe când era manechin a fost remarcată de

studiourile de film, schimbându-și numele

din Norma Jean Baker. Ceea ce atunci era

doar o adolescentă frumoasă va deveni cea

mai cunoscută actriță a secolului XX, o

legendă.

În primele luni la 20th Century Fox

nu i s-a acordat niciun rol, urmând mai apoi

câteva roluri secundare neînsemnate.

Marilyn și-a continuat atunci cariera de

model pentru a-și extinde cunoștințele din

lumea Hollywoodului. A jucat primul său

rol principal în filmul ”Don't Bother To

Knock”, pentru care a primit numeroase

critici. In ciuda acestora, actrița a recunoscut

că aceasta a fost una din interpretarile sale

favorite. De-alungul carierei sale, criticii s-

au concentrat nu doar pe reprezentațiile sale

ci și pe magnetismul frumuseții ei asupra

camerelor de filmat. Filmul ”Niagara” a

ajutat-o sa devină senzația momentului.

Cu toate că producătorii au fost

îngrijorați de faptul că lipsa sa de inhibiții îi

va dăuna, una din replicile care a făcut-o

celebra pe Marilyn a fost răspunsul l-a


24

întrebarea unui ziarist despre ce anume

poartă în pat. Aceasta a răspuns scurt,

Chanel no. 5, parfumul lui Gabrielle Chanel.

Astfel femeia anilor ’50 va devein imaginea

Chanel și, alături de Gabrielle, una dintre

frumusețile emblematice ale firmei.

Viața sa amoroasă a fost bogată în

evenimente, căsătorindu-se de trei ori, prima

data la 16 ani. A recunoscut de nenumărate

ori că este atrasă de inteligență, pe o listă a

bărbaților pe care îi consideră actractivi

numărându-se dramaturgul Arthur Miller,

care îi va deveni soț, dar și omul de știință

Alber Einstein. Cel de-al doilea soț, vedeta

de baseball Joe DiMaggio, a fost fascinat de

frumusețea ei după ce a văzut-o într-o poza

alături de doi jucători. După doi ani de

curtenire, cei doi s-au casătorit. În perioada

lunii de miere, Marilyn a fost solicitată să

viziteze trupele din Coreea pentru a-i

înveseli pe soldați, ceea ce i-a displăcut lui

DiMaggio, care a recunscut că totul s-a

năruit după plecarea ei în Japonia într-un

moment important al vieții lor. Totuși,

Marilyn a depus actele de divorț după nici

un an de mariaj, motivul declarat de ea

fiind”cruditatea mentală”. Relația celor doi a

continuat și după divorțul actriței de Arthur

Miller, moment în care starea ei fizică și

mentală a devenit un incitant subiect de

presă. Joe DiMaggio a ajutat-o să se

externeze dintr-o clinică pentru boli psihice,

mai târziu cerându-i să se recăsătorească.

După moartea lui Marilyn, jucătorul de

baseball a pus pe mormântul ei 12 trandafiri

de trei ori pe săptămână, timp de 20 de ani.

De departe cea mai interesantă relație

a sa a fost cea cu președintele american John

Kennedy. Relația dintre cei doi începe în

anul 1959, când sunt invitați într-o vacanță

de către Frank Sinatra. Atât actrița cât și

viitorul președinte treceau prin momente

delicate ale relațiilor în care erau implicați,

Marilyn trecea printr-un divorț, iar căsătoria

lui JFK cu Jakie traversa o perioadă de

criză.Odată ajuns preşedinte, Kennedy a

continuat relaţia cu Marilyn, reuşind să


25

păstreze secretul asupra legăturii graţie

serviciilor de securitate.

Cei doi se întâlneau într-un

apartament rezervat la hotelul Carlyle din

New York, dar şi la bordul avionului

prezidenţial, apoi s-au mutat la vila Santa

Monica ce aparţinea unei surori a lui

John.Marilyn se implicase cu toată pasiunea

în relaţia cu John, ajungând chiar să o sune

pe Jackie şi să îi spună că vrea să se mărite

cu soţul ei. Avertizat de fratele său, Robert

F. Kennedy, şi de şeful FBI-ului, Edgar

Hoover, că

oamenii Mafiei

aflaseră de

aventura sa, John

hotărăşte să pună

capăt relaţiei cu

Marilyn.

În

dimineaţa zilei de

5 august 1962,

SUA aveau să fie

zguduite de o

ştire: Marilyn Monroe fusese găsită moartă.

Ca şi viaţa, moartea actriţei a fost deosebit

de controversată. Corpul actriței de 36 de ani

a fost găsit la primele ore ale dimineții de

către doi doctori chemați de un vecin

îngrijorat. Cei doi au fost nevoiți să intre cu

forța în dormitorul femeii, care se afla în pat,

cu o cutie de somnifere lângă ea. Procurorul

care a venit mai târziu la locul faptei a

declarat faptul că circumstanțele în care a

fost găsită domnișoara Monroe indică ”o

posibilă sinucidere”. Mulți dintre prietenii

săi au crezut că a fost omorâta, potențialii

suspecți fiind și John Kennedy, Robert

Kennedy sau psihiatrul ei,Ralph Greenson.

Patologistul care a efectuat autopsia a ajuns

la concluzia că drogurile care i-ar fi cauzat

moartea nu au fost niciodata inghițite, iar

daca le-

ar fi luat

în

intervale

de timp

nu ar fi

trebuit sa

fie

necesară

o doză

atât de

mare.

Medicul

toxicologist, după investigarea sângelui, în

care s-a găsit o cantitate atât de mare de

Nembutal (36-38 de capsule) încât ar fi fost

de ajuns să ucidă 10 oameni, a decis că nu

trebuie examinate și celelalte organe, așa că

multe dintre ele au fost distruse, iar


26

fotografiile făcute în timpul autopsiei au

dispărut, făcând imposibilă cercetarea mai în

detaliu a cauzei morții, aceasta devenind o

adevărată teorie a conspirației.

Un raport făcut de New York Times

dezvăluie faptul că numărul de sinucideri

din New York după moartea lui Marilyn

Monroe a crescut până la cifra record de 12

sinucideri într-o singură zi. Una din victime

a lăsat un bilet ce spunea ” Daca cel mai

minunat și frumos lucru din lume nu mai are

pentru ce trăi, atunci nici eu nu ar trebui să

mai trăiesc.”

Bibliografie:

Iordănescu ,Alina, 2012 Revista

Tango, p. 17-18

Taraborrelli, John, 2008, Viața

secretă a lui Marylin Monroe, București

editura Pan

Encyclopedia Britannica Ultimate,

2012, Chicago.

Cilibiu Andrada , clasa a IX a A


27

Activitati 2013-2014


28

Marșul Calistraților

1 decembrie 2013

Ediția a VII a


29

În vizită la Casa

Regală...

10 mai 2013


30

Despre libertate s-a vorbit şi gândit enorm în istoria omenirii, dar la un adevăr absolut

despre acest concept nu s-a ajuns niciodată, şi, cel mai probabil, nici nu se va ajunge. Mereu s-a

pus problema dacă omul este liber din natura lui, dacă ar trebui sa fie liber şi dacă însăşi

libertatea ar fi ceva benefic omului, în ciuda faptului că la prima vedere ego-ul uman pare foarte

satisfăcut de aceasta idee, a potenţialului nostru de a ne decide soarta. Pe de altă parte, alţii se

simt împovăraţi de această presupusă libertate şi ,,tânjesc la starea obiectelor”, cum spunea

Sartre. De ce? Pentru că obiectele sunt situate într-o ordine, care este mai presus de ele şi căreia

trebuie să se supună, neavând alternativă. Cert e că oamenii moderni, în special cei care fac parte

din cultura si civilizaţia iudeo-creştină, îşi tratează acest concept al libertăţii ca şi cum el nu

poate fi negat, iar instituţiile religioase ale ultimelor două milenii au contribuit serios la

dezvoltarea acestuia. Dacă îl ascultăm pe Nietzsche, întreaga idee de libertate a oamenilor a fost

concepută doar pentru ca aceştia sa fie pedepsiţi. În orice caz, moralitatea libertăţii rămâne cu un

semn de întrebare, în special după ce ne punem la curent si cu alte idei din alte culturi şi/sau

religii.

În Antichitatea europeană, cu toate că se punea accent pe puterea poporului de a participa

la deciziile comunităţii (ceea ce rămâne totuşi o libertate exterioară, formală, lipsită de tangenţe

metafizice, ea neconfirmând în nici un fel libertatea reală), ideea de Destin era foarte populară.

Filosofi greci şi latini au susţinut existenţa unei ordini universale, mai presus de puterea omului

de acţiune. Împăratul-filosof Marcus Aurelius, în lucrarea ,,Către Sine”, susţinea că o ordine

universală este necesară, în condiţiile existenţei unei Providenţe. Lumea şi viaţa nu pot fi

dizarmonice, deoarece asta ar fi în contradicţie cu însăşi ideea de Divinitate. În general, stoicii au

împărtăşit aceasta opinie şi au aşezat fericirea (ataraxia) mai presus de libertate, necesitatea

jucând un rol mai important, deoarece prin înţelegerea ei omul ar căpăta maximul de liberatate

permisă. Peste secole, filosoful olandez de orgine evreiască Baruch Spinoza va relua aceasta

teorie in lucrarea ,,Etica”, afirmând că ,,libertatea e necesitatea înţeleasă”. Dar prin supremaţia

ordinii şi a necesităţii, noi nu mai suntem stăpâni absoluţi pe propria fiinţă. Unii ar fi găsit în

această idee o binecuvântare, deoarece în acest fel nu mai suntem responsabili pentru tot ceea ce


31

ni se întamplă şi nu putem fi traşi la răspundere; alţii, în schimb, ar recepta aceasta idee ca pe o

jignire adusa Ego-ului nostru.

Apariţia şi răspândirea creştinismului va aduce un curent mult mai puternic în rândul

maselor, promovând puternic ideea de liber arbitru şi de responsabilitate absolută în faţa justiţiei

divine. Omul capătă voinţă şi raţiune, două arme cu ajutorul cărora libertatea lui de alegere între

bine şi rău va deveni absolută. Cum neştiinţa umană rămâne considerabilă, mulţi vor fi puşi în

situaţia de a răspunde pentru efectele alegerilor lor lipsite de îndeajunsă raţiune. De cele mai

multe ori, vor fi şi pedepsiţi pentru asta, autorităţile acelei lumi considerând că înfăptuiesc

dreptatea. Pentru a înţelege cât de puternic a influenţat gândirea europeană maniera în care

creştinismul a abordat libertatea, trebuie observată ,,tragedia interioară” a doi dintre marii filosofi

moderni: Albert Camus şi Jean Paul Sartre. Asemănători şi diametral opuşi în acelaşi timp,

aceştia au scos în evidenţă în operele lor o adevărată dramă prin care trece omenirea, din cauza

libertăţii pe care aceasta trebuie să o suporte. Pentru ei, oamenii sunt nedefiniţi, singuri şi

complet responsabili pentru tot ceea ce li se întâmplă. Dar ei înţeleg că aceasta este o

condamnare, că prin aceasta noi ,,purtăm greutatea lumii singuri” şi că nimeni nu ne poate ajuta.

Camus va extrage din aceasta un absurd absolut, iar Sartre se va scufunda vicii. Împreună, vor

ajunge la trei ,,soluţii” pentru a-l elibera pe om din acest haos: sinuciderea, dezertarea şi revolta.

Libertatea supremă, aceea de a lovi în intreaga ,,ordine” a lumii; o libertate apăsătoare, dar nu

mai puţin libertate. Europenii au ajuns astfel în situaţia pe care o vedem şi astăzi, aceea ce a pune

libertatea mai presus de toate, însă numai la nivel de aparenţă. În realitate, libertatea exterioară a

noastra este confiscată (mai mult sau mai puţin legal de cei puternici), iar libertatea interioară e

pusă serios la îndoială. Primim drepturi în schimbul libertăţii, ar spune Eliade.

Dacă ne uităm în cultura orientală, puterea omului de a-şi decide soarta rămâne una

neglijabilă, iar tocmai acest lucru îl pune într-o situaţie privilegiată. Cele mai vechi legi spirituale

indiene ne învaţă că ,,nici un fulg de zăpadă nu cade în locul greşit” şi că omul face parte dintr-

un sistem universal, mult mai puternic decât el şi în faţa căruia cel mai înţelept şi benefic lucru

cu putinţă este să-l accepte. Libertatea nu mai are rang de valoare primordială la asiatici, iar

condiţia de supus al omului nu pare să-I deranjeze. Pentru ei, toate se întâmplă pentru că aşa

trebuie să se întâmple, şi fără ele întreaga ordine ar fi distrusă. Autoritatea noastră asupra

propriei vieţi ne-ar pierde, pentru că noi nu cunoaştem îndeajuns de mult despre ceea ce e bine

pentru noi sau pentru alţii. Binele şi răul nostru personal într-un anumit moment se pot inversa în

contexte nebănuite, şi de aceea noi trebuie să renunţăm la orgoliul nostru care cere libertate (în

acest caz, cu sensul de putere), pentru a ne lăsa conduşi de Sinele nostru superior şi de a evolua

pe calea cea mai bună. În antiteză cu occidentalii, orientalii rămân mai umili şi mai înţelegători,

ceea ce i-o oprit uneori din drumul evoluţiei politico/economice. Dar se pare că asta nu-i

deranjează.


32

Povară sau nu, libertatea rămâne o chestiune de orgoliu. De cele mai multe ori, libertatea,

puterea şi fericirea se exclud reciproc. Depinde de noi ce alegem. Putem înfrunta existenţa şi

ordinea ei în speranţa că vom realiza ceva, riscându-ne fericirea; putem să ne lăsăm conduşi cu

încredere în ceva superior nouă, cedându-ne libertatea; putem să ne revoltăm, să dezertăm sau să

ne asumăm. În definitiv, suntem liberi să alegem. Dar e posibil ca asta să fie singura noastră

libertate. Întrebarea este dacă alegerea unei presupuse libertăţi ne va conduce undeva sau ne va

arunca în haos.

Casian Gămănuț, clasa a XII a,

elev al Colegiului Național „Ștefan cel Mare”, Târgu Neamț

Ultima regină a Egiptului

S-a împlinit un mileniu de la moartea

celebrei regine, una dintre cele mai importante

figuri din istorie, femeia-enigmă a cărei calităţi

de conducător şi de om politic au fost puternic

disputate de-alungul vremii.

Fiica lui Ptolemeu al XII lea, a devenit

Cleopatra a VII-a a Egiptului după moartea

acestuia. Moartea ei legendară și felul cum

cucerise inimile celor doi generali Iulius Cezar şi

Marc Antoniu, ambițiile ei privind gloria

Egiptului elenistic și opoziția față de Imperiul

Roman, o consacrară drept una din cele mai

celebre femei din istorie.

Cel mai adesea se pune in discutie frumuseţea

Cleopatrei, legendele afirmând că unii au plătit

cu preţul vieţii o noapte alături de regină.

Cleopatra a fost considerată dintotdeauna drept

cea mai frumoasă femeie din lume. "Dacă nasul

Cleopatrei ar fi fost mai scurt, fața lumii ar fi

fost alta", spunea Blaise Pascal despre regina

Egiptului. Pascal credea că femeile cu nasul lung

sunt mai atrăgătoare și că poate acest amănunt i-

ar fi atras pe Cezar și pe Marc Antoniu. Pe

monedele cu chipul ei se puteau observa

trăsăturile masculine ale Cleopatrei, dar se ştie

că avea o drăgălăşenie si un farmec deosebit, de


33

asemenea avea o voce deosebită şi o minte

strălucitoare.

Spre deosebire de tatăl său, care şi-a

cumpărat poziţia pe tron cu bani grei, Cleopatra

s-a afişat ca un politician dur şi neinfluenţabil.

Aceasta nu a cedat în faţa puternicului Imperiu

Roman, luptând pentru viitorul ţării sale.

Legătura dintre marele general Iulius

Cezar a început când Cleopatra a căutat să-şi

atingă scopurile politice intrând în graţiile sale,

în secolul 46 î. Hr., când Roma exercitase un

control din ce în ce mai mare asupra bogatului

regat egiptean. . Ea s-a dus la palatul regal din

Alexandria și se spune că i-a fost dusă lui Iulius

Cezar într-un sac, ajutata de un admirator care a

transportat-o pe barca lui de pescar. Generalul a

fost fermecat de aceasta, îndeplinindu-i dorinta

Cleopatrei de a domni alături de fratele ei.

Eunucul Pothius şi conducătorul de oşti Ahilla

nu au fost de accord şi au început o revoltă, în

urma căreia au murit. După câteva luni,

Cleopatra a născut un fiu, pe care l-a numit

Ptolemeu Cezarion şi a locuit alături de Cezsar

până acesta a fost omorât, când s-a întors în

Egipt.

Regina avea 29 de ani când l-a întâlnit

pe Marc Antoniu, care a preluat administraţia

provinciilor estice din Imperiul Roman,

chemând-o pe Cleopatra la Tarsus, în Asia Mică,

pentru a răspunde acuzațiilor potrivit cărora ar fi

susținut dușmanii lui Marc Antoniu. Cleopatra

voia să și-l facă pe Marc Antoniu aliat, așa cum

îi fusese înainte Cezsar. De aceea în 41 î.Hr. a

ajuns la Tarsus într-o magnifică barjă, costumată

în Venus, zeița iubirii la romani. Reușind să îl

seducă pe Marc Antoniu, se întoarse împreună

cu el la Alexandria, unde petrecură iarna

împreună. În 40 î.Hr., Marc Antoniu s-a întors la

Roma și s-a căsătorit cu sora lui Octavian

(Octavia), într-o încercare de a-și repara alianța

cu fratele acesteia. Totuși, triumviratul a

continuat să se deterioreze. În anul 37 î.Hr.,

Marc Antoniu s-a despărțit de Octavia și a

călătorit spre est, făcând aranjamente astfel încât

Cleopatra să i se poată alătura în Siria.

În perioada în care au fost despărțiți,

Cleopatra i-a dăruit gemeni, un băiat și o fată.

Potrivit propagandiștilor lui Octavian, cei 2

amanți erau căsătoriți la vremea respectivă, fapt

ce încălca legea romană care interzicea

romanilor să se căsătorească cu străini.

Cleopatra a fost considerată o ameninţare

pentru Imperiul Roman, astfel că s-a ajuns la un

război civil numit “poporul roman împotriva

reginei egiptene”. Însuşi Octavian a pornit spre

Egipt. Cleopatra cu servitoarele care i-au fost

încredintaţe s-a încuiat în propria criptă. Marc

Antoniu, fiind informat că regina Cleopatra a

murit, s-a înjunghiat cu sabia. Înainte de a muri,

la el a venit un alt mesager, care l-a informat că

Cleopatra era încă în viață. Marc Antoniu a cerut

să fie transportat la locul de refugiu al

http://ro.wikipedia.org/wiki/Tarsus

http://ro.wikipedia.org/wiki/Asia_Mic%C4%83

http://ro.wikipedia.org/wiki/Venus_(zei%C8%9B%C4%83)

http://ro.wikipedia.org/wiki/40_%C3%AE.Hr.

http://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Octavia_Minor&action=edit&redlink=1

http://ro.wikipedia.org/wiki/37_%C3%AE.Hr.

http://ro.wikipedia.org/wiki/Siria


34

Cleopatrei, a implorat-o pe

aceasta să facă pace cu Octavian,

apoi a murit în brațele iubitei sale

înlăcrimate. După sosirea

triumfală a romanilor, Cleopatra

a încercat să-l seducă pe

Octavian, însă acesta a rezistat

farmecelor ei.

Regina Egiptului a decis

că nu mai are de ce să trăiasca, şi

învinsă de propriul orgoliu şi de

frica de a fi omoâata de duşman

sau de a trăi sub puterea lui, i-a

trimis o scrisoare lui Octavian

prin care îl ruga să fie

înmormântată alături de iubitul

ei, Marc Antoniu, și îl lăsa la

conducerea Egiptului pe fiul ei

Cezarion, drept Ptolemeu al XV-

lea. Cleopatra s-a sinucis la 12

august 30 î.Hr., când se spune că

Cleopatra le ceruse sclavilor să aducă un coș cu

un șarpe (sau cu 2 șerpi). Ea ar fi luat șarpele și

l-ar fi pus la sân, unde ar fi primit mușcătura

ucigătoare. Agonia reginei a durat 3 ore.

Cercetătorii cred că sinuciderea prin otravă de

șarpe ar fi fost demnă de o regină, dar au dubii

în privința acestei metode dată fiind durata

scurtă de agonie, susținută de documente. Mulți

spun că Cleopatra ar fi fost ucisă cu o lovitură de

sabie dată pe ascuns chiar de Octavian, care voia

să se descotorosească de ea. El ar fi și autorul

teoriei sinuciderii.

Trupul Cleopatrei a fost îngropat alături de

Marc Antoniu, pe țărmul Mării Mediterane, cu

toată pompa. Apoi, Octavian l-a executat pe fiul

Cleopatrei (Cezarion), aflându-se în drum

spre India. Mai apoi a anexat Egiptul Imperiului

Roman. Mumia Cleopatrei este păstrată la

Londra, în Muzeul Britanic. Rămâne indubitabil

faptul că regina a fost un exemplu de măreţie,

frumuseţe şi curaj, un exemplu pentru orice

femeie din lume.

Emilia Lambrea, clasa a IX a A


35

Interpretările rămân deschise

În contextul conflictului geopolitic

recent, din Europa de Est, au apărut tot felul

de previziuni despre un Al Treilea Război

Mondial, iar oamenii au început să fie

îngrijorați. Invazia neașteptată a Crimeei,

din 27 februarie 2014 și conflictul din

Ucraina sunt serioase motive de neliniște.

Deși ar putea părea un subiect foarte

fierbinte din teoria conspirației, totuși

istoricii și jurnaliștii sunt pe deplin justificați

să întrezărească un conflict armat de

proporții.

Pe fondul acestor fapte, ne-am propus să

prezentăm un punct de vedere asupra

Primului Război Mondial, prilejuit de

împlinirea a 100 de ani de la declanșarea

acestuia. Nu este vorba doar de o contribuție

nouă și de succes la dezvoltarea

istoriografiei, ci și de un avertisment:

întoarcerea spre trecut poate însemna

evitarea repetării greșelilor actuale.

Lucian Boia este profesor la

Facultatea de Istorie a Universității din

București. Opera sa cuprinde numeroase

titluri, apărute în România și în Franța. Se

remarcă prin lucrările despre mitologie și

prin noile interpretări privitoare la istoria

Occidentului, a Franței și a Germaniei.

Alături de Balcic. Micul paradis al

României mari, Editura Humanitas,

București, a publicat, în 2014, volumul

Primul Război Mondial. Controverse,

paradoxuri, reinterpretări.

Cartea debutează cu o

cronologie a evenimentelor (1914 -

1918), care ne reîmprospătează

memoria cu privire la marea

conflagrație. Primul capitol încearcă să

ne convingă de faptul că dezastrul

putea fi evitat. Până în 1914, crize mai

simple fuseseră depășite. Detonatorul a fost

atentatul de la Sarajevo, considerat simbolic,

deoarece a fost ,,o jignire neînchipuită adusă

monarhiei habsburgice.” (p.19) Cu alte


36

cuvinte, războiul a fost decis de o

combinație de evenimente neprevăzute și de

decizii nefericite și, dincolo de explicațiile

istoricilor, se poate contura și alternativa

lipsei sale din istorie.

Capitolul ,,Vinovații” oferă o

interpretare nuanțată a declanșării

războiului. La fel de vinovată ca belicoasa

Germanie, este considerată Franța, care ,,a

acționat simetric cu Germania, în raporturile

acesteia cu Austro-Ungaria.”(p. 43)

În momentul în care s-a declanșat

Primul Război Mondial, economia germană

ocupa primul loc în Europa și realizările

științifice ale germanilor erau notabile, încât

un scenariu al victoriei germane nu este

deloc nerealist (așa cum demonstrează

autorul în capitolul Germania. O victorie

posibilă).

În spiritul lucrărilor lui Lucian Boia,

asistăm, în capitolul România: ,,atât de mult

noroc”, la demitizarea idealului național

drept principal motor al războiului în

România. Autorul analizează cele trei

scenarii posibile

pentru țara

noastră: fie în

război, alături de

Antanta (miza

fiind obținerea

Transilvaniei și a

Bucovinei), fie

alături de

Puterile Centrale

(miza fiind

Basarabia), fie neutră.

O idee interesantă este lansată și în

ceea ce privește Tratatul de la Versailles,

avertismentul istoricului referindu-se la

greșeala pe care ar reprezenta-o declanșarea

unui nou conflict, pentru a corecta deciziile

de atunci. Apariția acestei cărți este însoțită

de discuții aprinse și chiar de un protest

declanșat odată cu lansarea la Librăria

Humanitas din București. Unii colegi de

breaslă îi reproșează autorului faptul că scrie

o istorie lejeră, de speculație, căreia îi

lipsește profunzimea factuală.


37

Însăși repetiția cuvântului

reprezentări, pe tot parcursul volumului, ne

trimite la un joc intelectual superior, la o

reelaborare polemică, chiar cu riscul

existenței unor pasaje sensibile.

Lucian Boia ne demonstrează, prin

această carte, că ideile nu trebuie preluate

de-a gata și că scopul istoricilor

contemporani este acela de a scrie o istorie

europeană comună.

Ana – Delia Neculăeș, clasa a X a E

Primul Război Mondial sau o mie una de

interpretări

Discuţiile despre Primul Război

Mondial pe care le vedem şi auzim (nu ştiu

însă dacă le şi ascultăm, ca să parafrazăm o

exprimare celebră din istoria noastră) în

spaţiul public românesc în ultima vreme,

demonstrează, din nou, dacă mai era cazul,

cât de viu poate fi trecutul. Toate sesiunile şi

simpozioanele, toate revistele de

specialitate, toate dezbaterile sunt axate pe

această temă. Aşa că … nici noi nu putem să

ne opunem valului.

Marele Război – denumire utilizată

în perioada interbelică - sugera că nici un alt

conflict anterior nu fusese de-o asemenea

amploare. Cu toate acestea, în istorie, au

existat Războiul de 100 de ani, Războiul de

30 de ani sau numeroasele şi dramaticile

cruciade (numite şi războaie sfinte) care au

presupus implicarea unor resurse

considerabile. Amploarea mondială şi

caracterul total fac diferenţa faţă de alte

confruntări. Sintagma Primul Război

Mondial se va impune după 1940 pentru a se

face distincţia faţă de cel declanşat de Hitler

în anul precedent. Există argumente pentru

suprapunerea celor două conflagraţii

mondiale, insistându-se pe o continuitatea

legată de Hotărârile Conferinţei de pace de

la Paris din anii 1919-1920, în urma cărora

s-au ivit nemulţumiri atât în rândul

învinşilor, cât şi al învingătorilor.

Oricare formulare, Războiul cel

Mare, Războiul naţiunilor, Războiul pentru


38

întregire/reîntregire naţională, se referă la

acelaşi eveniment, doar interpretările sunt

multiple şi, de multe ori, contradictorii.

Unicitatea acestui război se referă la

aspecte care ţin de intensitate, dimensiune în

timp şi spaţiu, numărul ţărilor participante,

numărul soldaţilor şi al victimelor, cantitatea

şi valoarea resursele economice sau tehnice,

tehnologizarea, strategiile de luptă, tacticile,

impactul asupra civililor, distrugerile,

consecinţe. Este unanim acceptat şi faptul că

a urmat o criză multiplă: economică, politică

şi morală. Lumea avea să fie altfel după

1918.„Urmările” au devenit cauzele celuilalt

război mondial. Germanii, mai ales, apoi

aliaţii lor au fost văzuţi ca responsabili ai

marelui dezastru. Istoriografia comunistă va

fi mai „democrată” şi va da vina pe toţi

„imperialiştii”. Astăzi, în contextul

reevaluării relaţiei franco-germane şi al

constituirii unui spaţiu cultural european atât

de deschis, responsabilitatea se redistribuie.

În cazul României, dincolo de

desfăşurarea războiului, conexiunea cu ceea

ce s-a numit România Mare nu poate fi

evitată. După 1918, a fost o altă Românie:

mai mare, mai frumoasă, mai bogată, mai …

şi mai … . Mulţi ridiculizează perspectiva

triumfalistă despre perioada interbelică.

Viziunea se complică pe măsură ce ne

apropiem de zilele noastre. Comemorarea

unui secol de la începerea conflictului

prilejuieşte interpretări şi reinterpretări,

controverse, dezbateri, manifestări de tot

felul.

Vă propun doar o foarte scurtă

trecere prin istoriografia românească despre

acest război, astfel încât să ne putem face o

impresie despre evoluţia scrisului istoric în

cca. 100 de ani de la eveniment.


39

Prima scriere amplă dedicată

participării românilor la război aparţine lui

Constantin Kiriţescu. Istoria războiului

pentru întregirea României, apărea în 1921

şi a fost reeditată abia în 1989. La fel ca

Nicolae Iorga, autorul considera că românii

şi-au împlinit un deziderat secular – unitatea

naţională, imposibil de obţinut pe altă cale.

Conjunctura internaţională, intrarea în

război după îndelungate negocieri, dar într-

un moment nefavorabil, eşecul campaniei

din 1916, greutăţile din perioada refugiului,

glorioasele lupte de la Mărăşti, Mărăşeşti şi

Oituz, ieşirea Rusiei din război şi impactul

asupra României sunt principalele elemente

prezentate exhaustiv de primul autor şi

sintetic, de cel de-al doilea. Victoria taberei

din care făcea parte statul român aducea şi

unirea românilor din cuprinsul fostele

monarhii autocrate – Rusia şi Austro-

Ungaria. Accentul pus pe eveniment,

acţiunile întreprinse de români în contextul

evoluţiei întregului război şi prezentarea

amănunţită a unor fapte fac din lucrarea lui


40

Kiriţescu, una din cărţile obligatorii, încă, în

documentarea despre război.

Demersul istoriografic a fost brutal

influenţat de stalinism după Al Doilea

Război Mondial. Istoricul „oficial” al

partidului, Mihail Roller va redacta

în 1947, Istoria R.P.R., adevărat

manual pentru învăţământul liceal şi

superior. Conţinea o viziune

deformată asupra întregului trecut,

mistificarea ţinând loc de talent şi

probitate ştiinţifică. Evident că

întreaga perspectivă punea accent pe

rolul slavilor în trecutul românilor,

iar burghezia naţională era descrisă

ca hrăpăreaţă şi interesată, la fel ca şi

Monarhia. Argumentul suprem era

decizia din 1883 de a se încheia o

alianţă cu Puterile Centrale, fără

ştiinţa clasei muncitoare. Câteva decenii mai

târziu, tonul se mai diluează, iar rolul

slavilor a fost redus. Dar chiar şi aşa, Mircea

Muşat şi Ion Ardelean, următoarea generaţie

de istorici „de serviciu”, nu se pot abţine să

nu considere Unirea de la 1918 rodul luptei

pentru unitate naţională a maselor largi

populare „în frunte cu clasa muncitoare” (1).

O altă opinie formulată de aceşti activişti ai

Partidului era cea potrivit căreia

desăvârşirea statului naţional unitar român s-

a putut realiza în condiţiile impulsului dat

păturilor progresiste din România de Marea

Revoluţie Socialistă din Octombrie.

După 1980, Gheorghe Platon,

Cornelia Bodea, Eliza Campus, Ion

Agrigoroae, Vasile Cristian şi alţi mulţi

istorici au reuşit să realizeze studii ceva mai

echilibrate şi mai ferite de ideologia

partidului unic.După 1989, istoriografia

românească a revenit la o perspectivă

dezinhibată, pluralistă, atrăgătoare şi

interesantă. Pe lângă viziunea sintetică şi

obiectivă asupra întregii istorii româneşti

oferită de istorici străini cum sunt Keith

Hitchins (2) sau Catherine Durandin,

amintim pe Neagu Djuvara, O scurtă istorie

a românilor povestită celor tineri, Florin

Constantiniu, O istorie sinceră a poporului


41

roman şi, nepărat pe Lucian Boia, cu măcar

două dintre cele mai recente lucrări,

Germanofilii. Elita intelectuală românească

în anii Primului Război Mondial şi Primul

Război Mondial. Controverse, paradoxuri,

reinterpretări (care a stârnit atâtea …

controverse, dar şi cumpărarea cărţilor sale

într-o măsură şi mai mare).

Prin urmare, dragă cititorule, te invit

la sala de lectură, pentru că vorba lui Miron

Costin care, în De neamul moldovenilor:

„Nu este alta mai frumoasă şi mai de folos

zăbavă în toată viaţa omului decât

cetitul cărţilor…”.

Note

1. Mircea Muşat şi Ion

Ardelean, Viaţa politică în

România. 1918-1921,

Editura politică, Bucureşti,

1976, p. 9.

2. Dintre lucrările sale, de

referinţă pentru tema

menţionată sunt: Românii,

1774–1866, Editura

Humanitas, 1998, 2004,

2013 şi România, 1866–

1947, Editura Humanitas,

1996, 1998, 2004, 2013).



42

Redactor șef:

Andrei Baltag – clasa a X a E

Redacția:

Cristina Ionescu – clasa a X a E

Anamaria Holotă – clasa a IX a A

Emilia Lambrea – clasa a IX a A

Andrada Cilibiu – clasa a IX a A

Andreea Vasiliu – clasa IX A

Eva Todică – clasa a XI E

Coordonator:


Design grafic:

Ionuț Scurtu – clasa a XI E

Corectură:

Prof. Ana-Maria Vizitiu

Așteptăm părerile, propunerile,

articolele și întrebările voastre pe e-

mail la adresa:

calistraț[email protected]

ADRESA REDACȚIEI:

Str. Alexandru cel Bun, Nr.19, Piatra-

Neamț, Județul Neamț cu mențiunea

pentru clubul de istorie „Calistrații”.

Ne găsiți acum și pe facebook:

https://www.facebook.com/Calistratii

Anul IV, Nr.5,

mai 2014

ISSN 2068-0104

Calistrații Nr. V

Documents

Transcript of Calistrații Nr. V