1

Călare în Carpațiecoturism ecvestru de altitudine

în

2 3

în

E simplu să măsori pe hartă distanța de la Atlantic la Urali, pentru ca la jumătatea drumului să găsești România, un loc în care Carpații adună deopotrivă natură neatinsă, tradiții și oameni. Este și mai simplu să vezi totul din șaua unui cal, de la viața rurală tradițională până la peisaje spectaculoase.

Munții CarpațiLoc de taină plin de miracole

4 5

În Munții Carpați descoperi ceea ce noi numim atitudinea carpatină, non-balcanică, încă prezentă, cea care a ținut spiritul acestui neam treaz în vremuri lipsite de nădejde.

Descoperi oameni care mai cred în valorile nepieritoare ale naturii, în respectul reciproc, în non-agresivitate ca semn al puterii interioare, în responsabilitatea cuvântului dat, în generozitate și în bucuria de a fi ajutat orice ființă aflată în suferință. Și toate astea nu pentru a fi recunoscut sau apreciat, ci din sentimentul împlinirii legilor străvechi ale bunului simț, al integrării în armonia vieții eterne. Dacă ai o inimă pregătită să caute bucuria nemărginirii, vino să o descoperi, călare, în mijlocul naturii, străbătând munți sau ape, cunoscând oameni sau sălbăticiuni. Adevăratul drum acum începe!

Când cu inima simți chemarea naturii, iar în minte îți aleargă herghelii întregi de armăsari înaripați, atunci e vremea să-ți înșeuezi calul și să pornești cu el spre

poarta muntelui. Acolo se află acea dulce răcoare, pe deplin hărăzită celor însetați de libertate. Aceste cuvinte nu își au alt scop decât de a trezi, în inimile celor dornici, gustul pentru drumețiile călare, dorința de a redescoperi adevărata față a României, cea curată, neasfaltată, plină de surprize generoase. De ce călare? De ce nu pe jos? Poate din dorința de a ne schimba perspectiva. Poate că e nevoie de mai mult decât un mers biped pentru a cuprinde nemărginirea. Căci chemarea muntelui este adâncă și la fel este și nevoia de a trăi și împărtăși cu un prieten destoinic frumusețea lumii. În munți, alături de cai, am trăit zile și nopți de neuitat. Am întâlnit oameni de o generozitate simplă, dar uluitoare. Caii ne-au purtat pe cărări uitate sau prin păduri neumblate, către acele tainice colțuri de țară ce așteaptă mereu să fie îmbrățișate. Mersul călare te obligă la reflecție. Te obligă să îngemănezi visarea cu atenția și uitarea cu aducerea aminte. Caii îți oferă o dimensiune nebănuită a ceea ce inima ta poate percepe alături de ei. De aceea, fie că e arșiță sau că plouă de o săptămână, nu rămâi niciodată nerăsplătit. Pașii

ritmați ai cailor te însoțesc în vis ca și în realitate în lungul drum ce străbate oceanul timpului. Primăverile se scurg, numeroase. La fel iernile, verile și toamnele minunate. Alături de cai regăsești ceva din farmecul legendelor și al poveștilor nemuritoare. Astfel de vise își găsesc începutul în iarba crudă a copilăriei când pașii mărunți se alungesc pentru a te desprinde de pământ învățându-te arta zborului. Cai albi, cu o nepotolită sete de libertate, te poartă peste nori, spre seninul inocenței. Mintea și inima sunt însetate mereu de a găsi acea minunată țară a libertății. O țară departe de granițele lumii cunoscute.

Ecoturismul ecvestru de altitudineAtitudinea carpatină

6 7

Călare în Carpați ...... povestea

Călătoria noastră începe în Transilvania, în fortăreaţa înconjurată de coroana munţilor iubitori de pace şi linişte. Înainte de a urca spre munţi, vom curge lin spre valea Someşului, a Samus-ului legendar, de-a lungul căruia, în versantul tehnic stâng, apa a sculptat calcarele, în întuneric, pentru a aduce la lumină o civilizație multimilenară.

în

8 9

În peşterile de la Băbeni si Răstoci s-au găsit urme de locuire încă din eneolitic. Iar în peştera de la Cuciulat, punctul nostru de

plecare, mâna iscusită a artistului primordial a pictat un om, o panteră și ... un cal. Specialiştii l-au datat cu carbon radioactiv şi a rezultat o vechime de aproximativ 15.000 de ani. Căluţul este deci puțin mai în vârstă – cu 2-3.000 de ani – decât binecunoscuții săi veri de la Lascaux (Franţa) și Altamira (Spania). Îmi cer iertare dacă emoția mă va cuprinde în timp ce vă împărtășesc aceste lucruri, dar mi-am petrecut parte din vacanţe în satul bunicilor, aflat la un kilometru de cariera de piatră în care se află peştera. Iar în una din vacanţe, împreună cu colegii mei din grupul Speotelex, am încercat să găsim o soluție pentru a intra în peştera a cărei intrare se surpase sub lama unui buldozer. Se spune că e o voce care se face auzită în noi şi care ne cheamă spre origini cu aceeaşi tărie cu care apele sapă stânca. O voce uneori nedesluşită, alteori uitată pentru un timp, dar pe care o recunoaștem în adâncul fiinţei noastre. Privind căluţul pictat cu pricepere astăzi, cu ochii călăreţului, înţeleg că nu e doar o pictură pe un perete, ci că ea surprinde o atitudine, o

oprire în urma unui galop spulberat. Picioarele sunt bine proptite, corpul grupat, îngrămădit, iar ancolura curbată, într-un gest de reţinere, hotărât, prudent, căutător... Calul acesta trăieşte sub ochii mei şi acum, după 15.000 de ani. Imaginea e puţin ştearsă de acţiunea apei, conturul este uşor difuz. Dar regăsesc aceeaşi scânteiere de viaţă, atât de binecunoscută din gesturile cailor mei, ale tuturor cailor noştri. Istoria lor, cu aproximativ 40 de milioane de ani mai veche decât a noastră, se regăseşte atât de bine ilustrată în această pictură rupestră de doar câţiva centimetri pătraţi. Animal de preerie, precaut, mereu atent la atacul prădătorilor veniţi în goană din spate, mereu atent la obstacolele ce se ivesc în faţă. Obişnuiţi să fugă la cel mai mic semn de pericol, regăsim şi azi această natură sensibilă la caii noştri, natură pe care ne străduim să o modelăm odată cu a noastră, construind un climat de încredere reciprocă, baza oricărui parteneriat durabil între om şi cal. Ne vom întoarce mereu la istorie în drumul nostru lung prin arcul şi bazinul carpatic. Dar ne vom continua drumul acum, străbătând istoria vie a prezentului.

O istorie de 15.000 de ani.Calul de la Cuciulat

10 11

Înşeuăm caii, potrivim bagajele distribuind egal greutatea pe flancuri, ne săltăm în şa şi pornim pe coline împădurite şi păşuni spre dealul Cozlei, de unde vom cuprinde cu privirea depresiunea Băii Mari spre nord şi culoarul sinuos al văii Someşului spre sud. Urcuşul e greu şi din când în când ne aşternem paşii alături de cei ai cailor pentru a-i uşura şi pentru a ne dezmorţi picioarele. Respiraţia ni se îngemănează şi ne amintim de importanţa acestui mod de a comunica cu caii, de modul sublim, delicat, de a ne recunoaşte reciproc mirosurile. Un fel de salut olfactiv, de comunicare prin simţuri şi nu prin cuvinte. Un gest atât de fratern şi de secular, încât ne transportă prin veacuri spre clipa aceea magică, a primei întâlniri dintre om și cal. Într-o altă ipostază decât aceea de vânător şi vânat. Aceea de parteneri de drum, de foarte lung drum şi de foarte adâncă visare. Cine sunt ei? Ce sunt ei azi? Şi ce au fost timp de mii de ani pentru noi, specia bipedă, mult mai tânără, dar, spun unii, mult mai înzestrată din punct de vedere al inteligenţei. Să fie adevărat? Noi raportăm aceste judecăţi la valorile noastre. Noi am învăţat că suntem o specie superioară lor. Dar ei au citit oare aceleaşi manuale? Ce cred caii despre noi? Să încercăm să găsim câteva răspunsuri împreună.

Cine sunt ei?O specie apărută acum 60 de milioane de ani, sub forma primului reprezentant, numit Eohippus (numit astfel de cei ce au găsit fosilele lui pe continentul nord-american). Acest Eohippus era un căluţ în miniatură, de mărimea unei vulpi. Consumator de frunze în pădurile tropicale, care acopereau atunci mare parte a planetei. Cu degete la picioare, copita apărînd mai târziu, ca adaptare la spaţiile deschise pe care trebuiau să le străbată în fugă, pentru a se feri de prădători. O altă adaptare a fost şi creşterea sa în înălţime, pentru a avea avantajul vitezei. Ce sunt ei azi?În cazurile fericite, sunt companionii noştri pe drumurile din munţi. Sunt sportivii care alături de călăreţi sar obstacole mari (1,10-1,60 m) şi complicate, doar pentru a-şi mulţumi călăreţul. Fac progresii de dresaj uimind prin armonia mişcării şi uluind spectatorii prin determinarea cu care vor parcă să arate lumii întregi că anii numeroşi ai evoluţiei lor i-au adus în pragul perfecţiunii. Exprimând deplin generozitatea cu care se dăruie pentru a-şi aduce călăreţul pe podiumul marilor competiţii.

12 13

Ce au fost ei pentru noi timp de mii de ani? Au fost şi hrană, şi mijloc de transport, au fost şi simbol al orgoliilor monarhice, şi mijloc al subzistenţei. Au fost partenerul credincios al călăreţilor tuturor timpurilor, străbătând împreună drumurile depărtărilor, ale timpurilor, ale vieţii...

Ce cred ei despre noi? În primul rând sunt umiţi cât de puţini dintre noi înţeleg limbajul lor corporal, deşi ne văd capabili să învăţăm şi să vorbim multe dintre limbile grăite

ale pământului. Cât de puţin înţelegem din tainele convieţuirii echitabile în grupurile de oameni şi cât de puţini sunt aceia care azi preţuiesc miracolul comuniunii dintre om şi cal într-un limbaj nerostit, poate adesea intuit şi întotdeauna răsplătit printr-un fremătat al nărilor catifelate, îndreptate spre noi în aşteptarea unui răspuns, a unei mângâieri! Ne recunosc superioritatea de bunăvoie atunci când judecata noastră e dreaptă şi ne refuză autoritatea atunci când suntem stăpâniţi de ură, răzbunare, de fapt de propriile noastre neputinţe.

Dar de câtă îngăduinţă şi răbdare dau dovadă, în aşteptarea clipei supreme în care ne regăsim, om şi cal, într-o adîncă stare de comuniune, de meditaţie şi, de ce nu, chiar de poezie! Ei ne aşteaptă mereu să dăm tot ce e mai bun în noi, să ne descoperim alături de ei cu inimile mai pline de iubire, de neînfricare, de generozitate, de cinste. De onestitate. E mai ușor să ne minţim pe noi decât să ne minţim caii. Deşi de multe ori orgoliul ne domină, ei ne vor scoate mereu la iveală slăbiciunile, pentru a le recunoaşte. Pentru a le învinge. Poate şi

ei ştiu, ca şi noi, că un obstacol evitat e un obstacol pe care nu l-am depășit. Că obstacolul pe care îl vom evita mereu nu va fi depăşit vreodată. Dar în timpul acesta am ajuns în vârf, altitudinea nu e mare, dar perspectiva de 360 de grade asupra orizontului e mai mult decât generoasă. Mai sus, de aici, avem nevoie de aripi, de caii zburători din basmele românilor. Lăsând caii să pască, vom încerca să desluşim câteva înţelesuri vechi ale convieţuirii strămoşilor noştri cu caii lor de poveste…

14 15

DestinațiiApuseni. Roșia Montană. Munții dacilor.

„... Sentimentul de a te imagina în locurile în care vei ajunge, e cunoscut călătorului. El se naşte odată cu dorinţa de a merge mereu mai departe. Uneori chiar dincolo de tine insuţi. Căci toate drumeţiile se fac în două sensuri, unul exterior al străbaterii distanţelor măsurabile, iar unul interior, nemarginit decât de propria visare. Acest al doilea sens e ceea ce eu numesc „călătoria către tine însuţi”. E căutarea de sine. Adevărata aventură a vieţii ...”

în

16 17

Suntem în luna octombrie a anului 2000 şi, fără să vrem, marcăm, modest, începuturile turismului ecvestru de altitudine în România, cu un traseu pe creasta Apusenilor.

Planul a fost simplu: înşeuăm caii şi plecăm spre Padiş. Luăm cu noi cât mai puţine lucruri, ne descurcăm cu ce găsim, trăim cu ce avem şi ne bucurăm de tot ce întâlnim în cale. Bun sau rău. Am potcovit caii cu câteva zile înainte, aşa citisem. Am verificat şeile, am cusut ce era de cusut la ele, ne-am imaginat că totul e în regulă şi am pornit cu mult curaj spre vest, unde Apusenii ştiam că ne aşteaptă. Făcuserăm din timp programare. Era un început de octombrie plin de culoare, o culoare ce avea să ne răpească şi puţinul realism ce ne mai rămăsese. Şi, îmbătaţi de culori, parfum de toamnă şi multă, multă visare, am pornit prin pădurile ce împresoară Clujul ajungând la un loc drag mie, căruia îi spunem La Trei Pini din motive mai mult decât evidente. Dar farmecul celor trei pini nu e doar izolarea lor pe coasta unui deal păşunat de turmele de oi din Vălişoara. Ei apar ca o poartă a muntelui, ca un semnal din depărtare. Aici, călătorule, opreşte-te. Ridică ochii şi priveşte linia frământată a orizontului. E zidul Apusenilor, pe care de aici îl poţi contempla în tăcere. Departe, în zare, se ghicea Muntele Mare (1.826 m) cu acea licărire albă, stranie, în bătaia soarelui, dată de calota radarului militar. Acolo vom ajunge a doua zi la prânz. Dintotdeauna m-au vrăjit depărtările. Stăteam ridicaţi în şa, absorbind distanţele în inimă, scurtîndu-le în imaginaţie, dorindu-ne să fi ajuns la locul de înnoptat, cu caii la loc sigur, cu focul aprins, apărându-ne de întuneric. Sentimentul de a te imagina în locurile în care vei ajunge e cunoscut călătorului. El se naşte odată cu dorinţa de a merge mereu mai departe. Uneori chiar dincolo de tine însuţi. Căci toate drumeţiile se fac în două sensuri, unul exterior, al străbaterii distanţelor măsurabile, și unul interior, nemărginit decât de propria visare. Acest al doilea sens e ceea ce eu numesc „călătoria către tine însuţi”. E căutarea de sine. Adevărata aventură a vieţii.Ne-am alăturat celor trei pini negri, mari, supravieţuitori, loviţi de fulgere în urmă cu câţiva ani. Am privit împreună depărtările, ne-am adresat reciproc gânduri bune şi, primind binecuvântare din partea lor, am pornit către zare. Am coborât în Vălişoara. Un sat ascuns între colinele din apropierea Clujului, ferit la vremea

aceea de zgomotele motoarelor civilizaţiei. Oamenii prietenoşi ne-au privit îngrijoraţi de soarta noastră şi a cailor noştri. Un om cumsecade ne-a îmbiat să culegem mere pentru drum. L-am ascultat şi apoi i-am mulţumit. Îi vom mulţumi mai vârtos peste câteva zile când vom fi înţeles că, prin el, din ceruri, cineva avea grijă de noi. Ieşirea din sat a fost comică. Satul se uita la domnu’ doctor şi la domnu’ inginer cum, alături de trei cai, plecau spre coama muntelui cu desagii plini de entuziasm, de mere şi... cam atât. Ba mai mult, răsucindu-se glorios, samarul experimental ajuns sub burta calului sfârşi înainte de a începe galopul maiestuos, menit să impresioneze sătenii. De dincolo de nori, zeii zâmbeau. Primiserăm o primă lecţie. Ne va fi de folos, dar nu va fi ultima. Păşunea din marginea satului avea iz de preerie americană, doar o linie de stejari seculari spărgea visul american, oferind loc plăcut de odihnă călătorului pornit spre Corona Montium în Apuseni, în inima Carpaţilor româneşti. Drumul nostru continua pe sub un bot de deal împodobit cu o „restignire”, un crucifix mare ce veghea ieri, ca şi azi, asupra călătorilor dintotdeauna. Ea ne îndrumă către Lita, de unde vom urca spre Cetatea Lita, vechea capitală a comitatului Cluj, cetate ce se sprijină pe un colţ de piatră, ruinele ei sfidând perfecţiunea naturii prin zidurile dărâmate ce codau un mesaj pentru trecător. Tot ce a fost creat se va distruge într-o zi, iar cu „trecut” sau „viitor” vom numi doar ce va fi atunci imposibil de înţeles ca prezent. În această clipă veşnică, atât de puţin preţuită. De pe coama împădurită ce se alătura cetăţii, am coborât prin desiş, agăţându-ne de crengi uscate şi de curpeni, spre Moara de Pădure. De aici se deschide Valea Huzii, pe care vom urca anevoie spre Muntele Buscat. Doar că toate adaptările şi reglajele ne-au costat un timp preţios. În octombrie seara coboară pe negândite, iar nostalgia nopţilor de vară nu face decât să adâncească amăgirea. Aşa că am căutat adăpost şi cu greu am convins pe cineva să ne primească. Oricâtă şcoală am fi avut şi oricât de bine intenţionaţi am fi fost, cu greu am reuşit să îl convingem pe badea Petru să ne primească să dormim pe jos în curte, nicidecum în podul cu fân. Aşa că am rămas alături de cai, lucru pe care l-am respectat cu sfinţenie în toţi anii care au trecut. Fără să-mi fi propus dinainte, în noaptea

Apuseni – călare pe poteci uitate

Destinații

Privesc o imagine alb-negru cu cai înşeuaţi şi oameni îmbrăcaţi bizar. Sub ea scrie: Turism ecves-tru în Padiş, 1907. Cu siguranţă nu am fost primii care au urcat cu calul în Apuseni. Secole la rând călătorii aşa au străbătut calea muntelui. Călătorii..., calea..., aceeaşi rădăcină - cal.

18 19

aceea am făcut un legământ, de a fi alături de caii mei, ziua sau noaptea, câtă vreme îmi va fi îngăduit să străbatem aceleaşi drumuri împreună. Badea Petru păzea intrarea în munţi ca Sfântul Petru poarta raiului. Şi poate că, într-un fel, avea dreptatea lui. Umblau hoţii de cai, făcând pagubă oamenilor. Să îţi fure calul e o pagubă pentru oricine, dar pentru mocani ăsta e cel mai grav lucru. Mai grav ca moartea, care e privită ca o isprăvire a lucrului lumesc şi o trecere la cele cereşti. Dimineaţă, ca în istorie, Petru s-a căit de necredinţa lui, căci în lumina zilei aveam feţe de oameni de treabă, zâmbindu-i bucuroşi în timp ce strângeam balegile cailor din troscoţelul din curte. Noaptea i-a fost sfetnic bun. A înţeles că argumentul meu e puternic. Nu puteam fura caii cuiva avînd pe umeri şeile şi samarul, toate cântărind împreuna câteva zeci de kilograme. Deci caii noştri erau ai noştri. Doina, Maestoso şi micuţul, dar destoinicul Voicu. Aşa că ei au primit o mână de grăunţe din puţinul omului, iar noi am primit câte o cană cu lapte cald care ne-a încălzit ziua. Căci noaptea a fost rece, umedă şi neprietenoasă. Însă anii de experienţă pe munte, prin peşteri sau văgăuni prin care ne-am adăpostit făcând explorare, ne-au fost de folos. Până la urmă n-a fost rău. Ne-am strâns mâinile cu căldură de data asta şi am început urcuşul pe cărări de piatră, de-a lungul văii, spre Crinţ şi Găbriana, pentru ca de acolo să ocolim Vârful Buscat, să ne oprim o clipă în Şesul Cald, pentru a privi spinarea impresionantă a Muntelui Mare. Drumul pietros m-a făcut să mă felicit că l-am ascultat pe Jaru, mare potcovar, cu care am discutat mult despre cum am putea proteja mai bine copita cailor pe cărările stâncoase ale muntelui. Urcuşul pe Muntele Mare nu e chiar uşor. Le e greu cailor. Le e greu şi călăreţilor, care, din respect, devin pedestraşi, împărţind efortul urcuşului pe pantele abrupte şi stâncoase. Răsplata vine când, ajuns sus, totul se deschide. Drumul tăiat în serpentine printre jnepăn devine amintire, iar deschiderea păşunii alpine e impresionantă. În stânga, la sud, se vede valea Arieşului, risipită în meandre, înnodată cu şoseaua şi cu şinele mocăniţei de altădată. Pornind în galop în lungul platoului uriaş ai sentimentul că survolezi valea din avion. Şi în ropotul copitelor aştepţi minunea să se întâmple, aripi de Pegasus să înalţe caii deasupra norilor, deasupra lumii. Copilul din noi încă visează şi poate crede cu adevărat în lumea fantastică a basmelor şi a poveştilor cu care a crescut. Iar în lumea noastră plină de incertitudini şi de necunoscut ce ar fi oare mai adevărat: visul copilului sau uitarea adultului, copleşit de rigoarea unei lumi

de neînţeles? Aici cerul e atât de aproape că îl poţi atinge cu mâna. Tu, pământul şi cerul străbunilor, împreună. Dintotdeauna pentru totdeauna. Aerul pe care îl inspiri intră direct în inimă. Oxigenul de data asta nu arde, ci purifică. Iar imensitatea spaţiului nu te mai sperie, ci te face să te simţi şi mai aproape de inima ta, a zeilor, a oricui. Eu cred că în mare parte căutarea noastră se adresează nemărginirii, infinitului din noi. Acelei cuprinderi care ne găzduieşte lăsându-ne mereu liberi. Liberi să alegem. Liberi să dăruim. Liberi să iubim. În timp ce toate acestea se zbuciumă în inima ta, caii pasc liniştiţi, bucuroşi, ei ştiu toate lucrurile astea. De ce te miri, prietene călăreţ? Chiar ai uitat? Sub cerul nemăsurat, om şi cal stau mărturie pentru o lume creată să fie perfectă. Evoluţia noastră de câteva mii de ani alături de cai ne-a legat cu fire de taină, pe care le pastrăm cu grijă, ca pe un obiect nepreţuit, aşteptând clipa în care vom fi capabili să înţelegem semnele cu care au fost codate aceste mistere. De ce ne simţim atraşi de ei, de ce ne recunosc ca lideri, când ar fi atât de simplu să ne spulbere cu o copită? De ce lucrul acesta începe în copilărie şi nu se termină vreodată? În lungile nopţi şi zile alături de ei, pe crestele

munţilor sau în umbra pădurilor sau acasă în grajd, am cunoscut clipe de o perfecţiune inimaginabilă. Folosim un limbaj diferit, dar gândurile ni se împletesc uneori anulând nevoia de cuvinte sau gesturi. E un miracol? Numai dacă întreaga viaţă este. Însă ca şi viaţa, aceste miracole trebuie înţelese dincolo de aparenţe, de amăgire. Acolo unde inimile noastre vibrează cu aceeaşi frecvenţă. Altfel toate imperfecţiunile ni se datorează. Călare în munţi ni se oferă prilejul de a descoperi miracole la tot pasul. Ca şi ocazii fără număr de a ne confrunta cu întunericul din noi. Sau cu lumina. Drumul pe creasta Apusenilor e magnific. Marcajele sunt rare. Întâlneşti banda roşie mai mult accidental, dacă busola şi harta nu te-au lăsat să greşeşti. Iar drumul pe creasta Apusenilor în octombrie e şi mai impresionant pentru că oamenii şi animalele sunt deja în vale, la caselele lor, stânele de vară sunt pustii, iar liniştea naturii e deplină. Chiar dacă liniştea te sperie la început, tentaţia de a te adânci în ea e imposibil de ocolit. Foşnetul hărţii şi fornăitul cailor erau singurele sunete din afara acestei lumi. Noi vorbeam puţin, căutând să înţelegem cât mai mult din această tăcere, care vorbea despre noi, oameni şi cai, în imensitatea muntelui. Despre acel limbaj negrăit ce ne însoţeşte din primele zile de viaţă până în clipa de taină a trecerii spre nevăzut. Nu de puţine ori am cedat tentaţiei de a

închide ochii, pentru a pătrunde mai adânc, cu celelalte simţuri, o realitate ce, în tăcere, ni se contura tot mai bogată. Am învăţat să ascultăm vântul, unduirile lui mişcătoare vorbindu-ne despre curgerea timpului. Despre cum vântul îşi schimbă direcţia, la ora răsăritului şi la apus, cu aceeaşi precizie dintotdeauna. Ce mult mi-au lipsit aceste lucruri în Cluj, oraşul drag inimii mele! Stropii de ploaie urmau o partitură scrisă parcă pentru instrumente de percuţie, pe care apoi o neglijau, improvizând, descriindu-ne ritmuri vechi, de la facerea lumii. Cu anii, am învăţat că nu e nimic la întâmplare şi că acesta e un limbaj al naturii pe care trebuie doar să ni-l reamintim. Natura ne vorbeşte mereu. Avem nevoie doar de bunăvoinţă pentru a o asculta. Ani mulţi am bătut munţii şi de copil i-am iubit şi i-am cercetat pe dinafară şi pe dinăuntru. Aceste lucruri nu-mi erau străine. Dar prezenţa calului dădea o dimensiune magică călătoriei noastre. Atenţia lui către schimbarea vântului, către foşnetul frunzelor căzătoare sau vuietul pădurii de molid, către jocul luminii printre crengile pădurii, ne deschidea spre alte percepţii şi spre un alt mod de a înţelege tot ce ne înconjoară. Am înnoptat într-o stână părăsită. Simţeam cum sângele strămoşilor noştri crescători de animale ne umbla prin vene. Gesturi nefolosite de mult ieşeau la iveală. Am luat şeile de pe cai, i-am frecat bine să le punem sângele în mişcare. Mirosul lor ne îmbrăca în straie noi. Un miros care trezea multe amintiri. Un miros aparte şi de care te poţi îmbăta dacă iubeşti caii (pentru cei alergici la acidul hipouric recomand infuzia de trei-fraţi-pătaţi!). Am împărţit merele cu caii, tăind încet cu briceagul bucăţi mici spre a le savura pe îndelete. Făceam totul cu o migală care îmi amintea de bunicul meu şi îmi dădeam seama că noi trăiam acolo un altfel de timp. Aveam alte coordonate. Nu ne mai raportam la centrul oraşului, ci, poate, chiar la centrul lumii. În toată această frumuseţe, o spaimă grozavă ne însoţea. Văzuserăm pe la prânz urmele unui urs. Nu foarte mare, dar suficient cât să ne dea de gândit. Obiceiul prost al vânătorilor de a momi ursul cu carne de cal ne ţinea mereu în alertă. Carnea de cal e dulce, iar ursul pofticios prinde repede gustul. Asta însă a făcut ca noaptea să fie şi mai frumoasă. Am dormit cu simţurile treze. Am ascultat poezia nopţii care ne-a încântat. Însă nu ne-a împiedicat să ne trezim urlând ca lupii în faţa stânii la auzul unor zgomote ciudate. Eram ca doi ciudaţi disperaţi, ieşiţi din sacii de dormit ca nişte libelule prin metamorfoză. Nici nu ştiu cum am ajuns atât de repede afară, pentru a ne lupta cu.... Nu, nu cu ursul, poate doar cu ursul din noi. Căci Doina intrase în călduri, iar mirosul acela plin de mesaje ale vieţii ademenise nişte cai dintr-o poiană învecinată. Sunetele ciudate erau de fapt vorbe dulci pe limba cailor. Am râs şi ne-am reluat somnul vigilent. Dimineaţa ne-a trezit lumina. Caii erau veseli cu burţile pline, gata de drum. Ne-am strâns lucrurile, am pus şeile pe cai, am mulţumit Cerului şi am pornit mai departe. Caii se jucau ciupindu-se unul pe altul. Mâzga fertilă, cum o numea Vasile

20 21

Voiculescu, trimitea semnale feromonale, iar Maestoso şi Voicu, deşi castraţi, erau, să zicem, uşor tulburaţi şi se purtau ca nişte adolescenţi rătăciţi pe plaja nudiştilor. În această veselie generală, chiar şi ceaţa toamnei s-a risipit ca prin farmec şi, umblând pe coama muntelui, ne-am îndestulat cu imaginea crestelor înierbate sau împădurite ori pe alocuri golaşe. Potcoavele cailor loveau când iarbă, zdrobind-o şi eliberând arome ameţitoare, când stâncă, scânteind miros de cremene. Pe alocuri spărgeau oglinda apelor din izvoarele muntelui. În acest festival de mirosuri şi sunete, kilometrii se desfăşurau negrăbiţi pe hartă. Viteza medie de deplasare cu calul nu e cu mult mai ridicată faţă de mersul pe jos. Dacă mergi doar la pas e chiar aceeaşi. Dacă alternezi pasul cu trapul şi galopul, pentru a coborî apoi la trap şi din nou la pas, în succesiunea firească unei bune gestiuni a efortului cailor, poti urca media orară la 8-10 km. Poţi chiar mai mult, dar trebuie ca atât caii, cât şi călăreţii să fie foarte bine pregătiţi.Pregatirea „tehnică” e importantă şi ne asigură libertatea de a visa şi de a gusta toate savorile muntelui văzut sau nevăzut. Nicio aventură călare nu poate fi lipsită de această parte care îngemănează visarea cu planificarea riguroasă, poezia cu matematica. Un adevarat călător călare este acela pentru care reuşita constă în perfecţiunea lucrurilor simple. Iar simplitatea nu este vreodată simplistă. Ce călăreţ nu a visat să plece într-o zi cu calul prin păduri? Să descopere natura în locuri îndepărtate stând în şa. Însă pentru a fi capabil să pleci pentru mai multe ore, zile sau săptămâni împreună cu calul tău în natură, ai nevoie de o sumă de cunoştinţe care să îţi permită un minim grad de autonomie. Fie că e vorba de topografie sau de noţiuni de securism uman sau veterinar, că e vorba de a şti să faci noduri sigure sau să repari o scăriţă la şa, toate detaliile trebuie cunoscute teoretic şi stăpânite practic. O spun asta acum, după aproape 20.000 de kilometri parcurşi cu caii prin munţi. Pentru că atunci aveam o mulţime de noţiuni tehnice şi o încredere absolută în capacităţile noastre de a soluţiona orice problemă. Azi, zâmbind, văd lucrurile cu totul altfel. Şi pe măsură ce aflu şi aplic tot mai multe noţiuni din acest domeniu vast al turismului ecvestru, mă simt tot mai sigur şi asta mă face să fiu, cu atât mai mult, prudent. Dar la vremea aceea nimic nu ne putea răpi farmecul munţilor care ni se revelau, aşternuţi la picioarele cailor noştri. Pentru că noi eram călători în Ţara Moţilor, pluteam călare la altitudine în Ţara de Dincolo de Nori, iar în inimi aveam herghelii întregi de cai înaripaţi care galopau sălbatic. Am mers preţ de două zile fără să vedem chip de om. Şi nici de fiară. Doar o veveriţă neagră ne-a ieşit în cale. Am ţinut-o tot aşa, mereu pe creastă. Deasupra Albacului, din locul numit La Garduri o panoramă impresionantă începea să se deschidă. Era depresiunea de la Horea, o pâlnie uriaşă cu cătune izolate aruncate pe coaste. Atmosfera era limpede şi vedeam departe în zare cum culmile munţilor se modelau infinit. Spre sud-vest am recunoscut vârful semeţ de la Piatra Craivii cu cetatea dacică, ca un adevarat cuib de vulturi ce veghează la nemurirea fiinţei noastre. Am ţinut curba de nivel pentru a ocoli această depresiune fără a pierde altitudine. Ne aflam cu ceva peste 1.500 de metri. Pe

partea opusă nouă, spre vest, cu cu o altitudine ceva mai joasă, vedeam culmea Fericet, locul de naştere al lui Horea, marele revoluţionar. E fascinant cum astfel de călătorii te basculează brusc de la geografie la istorie, de la botanică la geologie şi din prezent în trecut. Urmam poteca spre platoul de la Apa Cumpănită spre a ne îndrepta spre Vârful Petreasa, iar de acolo, coborâre spre Şaua Ursoii. De aici, pe la Dealul Clujului spre Poiana Călineasa. Călineasa e o aşezare temporară unde trebuia să întîlnim seara maşina cu provizii. Poiana Călineasa e un loc cu aceleaşi veleităţi ca şi muntele Găina, dar nu atât de politizat. Aici în fiecare iunie se ţine Târgul de la Călineasa, puţin înainte de Sânziene. Târgului îi spune „La dat şi la luat”. Pentru că aici crişenii cu moţii luau şi dădeau pari şi bolovani unii în capetele celorlaţi. Bineînţeles cearta pornea de la fete. Dar ce e mai ciudat e că husarii unguri plăteau lotrii rumâni să chinuie mica nobilime maghiară ce deranja cu năravurile şi obraznicia Curtea de la Viena. Unii dădeau banii, iar alţii, fericiţi, îi luau. Ce comedii savuroase ştie elabora istoria uneori. Estimările noastre au fost puţin prea fanteziste, aşa ca am ajuns în Călineasa pe întuneric. Aici speram să găsim vreun cunoscut şi să adăpostim caii. Îi vedeam obosiţi şi ar fi meritat din plin o iesle cu fân şi un aşternut moale în grajd. Lumini se strecurau pe la geamuri şi în lătratul câinilor ne îndreptam spre o stână unde doctorul avusese cândva pacienţi. Odată ajunşi, luminile s-au stins şi ne-am dat seama că din nou apăream, noaptea, la poarta unor oameni neîncrezători. Cumva recunoscând vocea celui care o vindecase cu fel de fel de doftoricale, stăpâna casei ne pofti înăuntru fără a întelege o iotă din povestea noastră. ”Şi cum, domnu’ doctor, aţi plecat numa’ aşe, fără treabă? Înţăleg, înţăleg... Numa’ aşe, cu caii... Aşe v-o vinit. No, îi bine dară. Da’ poate v-a fi foame?” Abia aici femeia desluşise taina cea mare. Eram rupţi de foame. Iar stâna lor mirosea a mămăligă şi lapte prospăt muls. Vasul cu smântână iradia atmosfera camerei, convingându-ne, dacă mai trebuia, că raiul e pe pământ. A doua zi a apărut şi echipa de intendenţă cu proviziile. Înnoptaseră aiurea. Am plecat spre Ic Ponor la cabana doctorului, ne-am refăcut o zi şi am încheiat circuitul spre Cluj cu o coborîre de 19 ore pe cal, stabilind un record personal de care mă ruşinez şi azi şi pe care nu vreau să îl depăşesc vreodată. Deşi lungă şi grea, epuizantă şi plină de neprevăzut, această experienţă ne-a edificat asupra multor taine ascunse în manualele de turism ecvestru. Am ocolit lacul Fântânele-Beliş, care era atât de secat încât biserica, acoperită altădată de ape, era acum cocoţată pe un dâmb faţă de luciul apei. Am traversat Mărişelul, cea mai mare aşezare de altitudine din România, cu o suprafaţă cât Bucureştiul. Şi, chiar obosiţi, am găsit resurse de a rămâne uimiţi în faţa măreţiei naturii, a calului şi, de ce nu, a omului. Acest pribeag prin milenii, alături de calul lui, căutând mereu paradisul pierdut. În ochi cu luminile oraşului ce spărgeau bezna nopţii, jos, în vale; cu vântul spulberând coamele cailor sus, pe Culmea Ijarului, şi cu mămăliga cu brânză şi smântână aburind mereu în mintea noastră, am declarat încă o dată: Raiul e pe pamânt!

22 23

Când am fost chemat să vorbesc la Fânfest despre turism durabil, am stat pe gânduri. Cu Mihnea mă știam de pe vremea când ieșeam călare prin Făget

și pe dealurile din împrejurimi. Asta cu niște ani în urmă. Doar că în față aveam o cauză dreaptă: Roșia Montană. Și un gând ascuns, să arătăm că toată regiunea aceasta de Apuseni merită să fie altfel considerată decât zonă monoindustrială, unde doar mineritul prin raderea munților mai este posibil. Dar dacă tot e să vorbesc despre asta, hai să o și facem. Adică destul cu prezentările pe pereți cu slide-uri și ppt-uri. Așa că “țolu’ pe chioru’“ și la drum. În linie dreaptă, pe hartă, Clujul e la vreo 50 de kilometri, prin munți poți face între 90 și 130 de kilometric, depinde pe unde alegi să mergi. Am vrut să fim mai mulți, dar nu a fost să fie. Cum Fânfestul se organizează pe vremea fânului, căldură este din plin și entuziasmul ți se mai potolește când te bate soarele în cap. Așa că, împreună cu două amazoane și cu un intendent, am pornit la drum. Caii pregătiți, echipamentul corect și adaptat, busole, GPS, ceas cu GPS, sistem de navigare de la Bogdan Florescu pe Samsung S3. Ce să vă spun? În ce secol am putut ajunge! Călare pe cai! Nu că am refuza niște OZN-uri performante ca să putem călători oriunde. Dar cum extratereștrii se arată cu greu în zilele noastre, am rămas la aceeași veche metodă de deplasare: cu calul. Ești fericit când îți aduci aminte de zecile de mii de kilometri călare. Dar ești greu încercat când străbați cele câteva zeci de kilometri ai unei zile. De cal ce să mai vorbim? Am mai vorbit de drumul roman care duce de la Turda la Roșia Montană. Drum pe care aurul și alte bunuri erau transportate. Drum cunoscut și ca drumul mocanilor, pentru că, vedeți, unde romanii au făcut drum, au făcut ca la carte, astfel că după 2.000 de ani încă poți umbla pe el. M-aș fi extaziat la maxim de acest drum dacă, din loc în loc, nu ar fi trebuit să mut copaci căzuți la pământ și să tai cu cuțitul crengi – ar fi fost bună o macetă! Ajunși după o zi cu 40 de kilometri bătuți pe muchie aproape de Valea Arieșului, la Ocolișel, am traversat Arieșul prin vad și ne-am trezit pe un drum frumos cioplit în versantul tehnic drept al râului. Eram fericit. Valea Arieșului, pe care o iubesc atât de tare, a ajuns un drum cu multe curbe, cu un trafic nefericit și cam atât. S-a dus povestea cu calea ferată îngustă care se împletea armonios cu Arieșul și cu drumul până la Câmpeni. Acum mocănița e pe butuci (vor unii să facă ceva…), drumul e prost, așa că e greu să

promovezi Valea Arieșului ca destinație turistică. Doar că drumul roman, vechi cum e el, pentru montaniarzi, cicliști și călăreți e perfect. Are și deschideri cu peisaj, are și umbra pădurii ce coboară până la buza apei, trece și prin sate, cum e la Vidolm, apoi urcă iar pe nesimțite – mă rog, simți când ai cinci bușteni laolaltă pe care trebuie să îi tragi singur din drum, dacă nu ai avut cap să mai iei niște bărbați cu tine. Și uite așa, din poveste în poveste, am ajuns aproape de Roșia, într-un loc în care muntele era surpat și vegetația hotărâtă să nu ne lase să trecem. Vedeți, întotdeauna natura revine. Muntele s-a surpat, apoi repede s-au instalat speciile oportuniste (păducel, măceș, porumbar, dracilă), toate cu spini și cu cu o densitate căreia cuțitul meu manufacturat și viteaz nu i-a făcut față. Așa că am coborât cu caii la mână pe o pârtie neagră, până în Arieș, pe care l-am traversat în căutare de adăpost pentru noapte. Pentru că trebuia să fim la festival a doua zi, am urcat dimineața caii în remorcă și am mers civilizat pe șosea până la Roșia Montană, străvechiul Alburnus Major. Aici mare balamuc, cu voluntari de la compania iubitoare de aur și câștig și cu nebunii frumoși iubitori de natură, viață, dragoste, muzică, dans, jocuri și alte chestiuni evident neserioase pentru o economie înfloritoare. Nu vă povestesc cum a fost la festival, nici la prezentarea de turism sustenabil. Vă povestesc cum e să te plimbi Călare printr-o așezare veche multimilenara, unde unii au chef să facă monoindustrie, iar alții, așa cum a fost de mii de ani, să-și cultive câmpurile, să crească animalele, căci au vreo 600 de hectare pășune comunală, și să tragă foloase din resursele naturale ale zonei. Eu aici nu mă refer la aur, ci la natură. Pentru mine, ca agronom, crescător de cai și specialist în ecoturism, ba și evaluator de programe de ecoturism, multe lucruri au început să aibă un cu totul alt sens decât cel monoindustrial. Și ne-am plimbat pe Cârnic și pe la Cetate, și pe la Piatra Corbului și Piatra Despicată, despre care nu v-a spus nimeni, probabil, că sunt rezervații geologice și că urmează să li se dea delete cu încă 3-4 munți laolaltă, și am mers Călare spre Valea Cornei, unde urmează să facă iazul acela uriaș în care să arunce 10 tone de cianuri pe zi, și am trecut prin șaua, spre cariera de la Roșia Poieni, de unde se vede în dreapta Geamăna cu cele două vârfuri și Detunatele. În șa sus, o cruce veche, ce era menită să păzească zările, privea cu

La Roșia Montană

Destinații

24 25

compasiune la nebunia unei lumi de furnici. Cu două feluri de furnici. Unele ale locului, adaptate la natura frumoasă și generoasă, și altele răpitoare puse pe câștig. Nu merg mai departe cu povestea furnicilor. De fapt merg, doar că mersul acesta intră în prezent atât de tare, încât nu pot spune povești mai departe. Le putem trăi împreună. Dacă vreți. le putem da o formă frumoasă, prin oboseala mâinilor harnice și prin priceperea noastră. Dar numai împreună. Noi, văzând cele ce erau de văzut, ne-am declarat mulțumiți. Am trăit una dintre cele mai frumoase experiențe într-un muzeu. Am intrat câteva sute de metri în galeriile romane, unde un inginer miner cu har ne-a explicat cum funcționau lucrurile și cam până unde merge istoria locului. Cam cu 800 de ani înainte de Cristos, când Agatârșii, un neam scitic de pletoși ce își împleteau părul cu fire de aur, s-au arătat interesați de filoanele de aur ce, la vremea cu pricina, străluceau în versanți. Au încins piatra cu foc de lemne, au stropit-o din belșug cu apă sau oțet, au făcut-o sfărâmicioasă și așa au intrat în pământ pe urmele aurului. Afară, un lapidariu cu stele funerare romane, alături de mașinării vechi utilizate în exploatarea aurului, te plonjează mai adânc în semnificațiile locului. Atât de mult mistificate astăzi. De ce nu e patrimoniu UNESCO eu nu înțeleg! Apoi poți vizita în sala muzeului o colecție de fotografii de la 1920, numită Aurarii, care e mai explicită ca orice. Poți cumpăra o carte plină de imagini cu istoria Roșiei Montane pentru doar 40 de lei. A, taxa pentru muzeu e doar 8 lei. Vorbesc de Muzeul de la mina de stat, nu de cel de la furnicile războinice și răpitoare. Produs ecoturistic, mi-am spus. Și am aruncat șeile pe cai. Am urcat pe lânga tăul Brazi în șaua cu pricina, am trecut de câteva bariere cu aspect straniu și ne-am îndreptat spre Mămăligani. Am lăsat în dreapta drumul ce duce la Detunate, o rezervație geologică cu stânci de bazalt, și, ocolind Vârfurile de la Geamăna, am zărit în stânga iazul de decantare de la Roșia Poieni, cel cu biserica scufundată, sclipind în niște culori stranii. Poate că am fi visat și mai mult dacă nu am fi fost atacați pentru a doua oară de un armăsar negru, lăsat liber, ademenit de iapa mea, care găsise cu cale să intre în călduri. Proastă idee, care m-a costat o ruptură musculară, în alergarea mea disperată cu rol de intimidare a adversarului. Până la urmă, cu sprintul meu de copil de atleți și cu tehnicile de leadership la zi, am reușit să îl țin la distanță. Doar că noaptea se așterne pe nevăzute în munți, așa că ne-am pus tabăra în grădina unui gospodar simpatico și am lăsat visele să ne acopere și să ne ocrotească de grozăveniile lumii. Dimineața am pornit într-o frumoasă traversare spre Ponor prin Trascău, cu peisaje care ne-au uimit. Cu pășuni delimitate cu garduri electrice, cu vaci și boi și cai și turme de capre și de oi, așa cum șade bine unei civilizații de crescători de animale în munți. E drept că imaginea Mordorului cu două vârfuri – Cârnic și Cetate (mă rog,

al doilea deja retezat de cariera veche) – stăruia în mintea noastră. Trascăul sudic e minunat, peisajele exagerează și se depășesc pe ele de la o oră la alta. E anormal de frumos. Am înnoptat în Valea Poienii, deasupra Vânătărilor (unde apa intră în pământ) și a Peșterii Huda lui Papară, zisă și a lui Zamolxe. De partea cealaltă era Floreștiul cu Cheile Râmețului. Dar între aceste două tendințe, noi am ales creasta, ca pe un semn al dreptății și al neînfricării, și am urcat pe niște drumuri și pajiști ca din poveste, spre culmea Bedeleului. Sălbăticie, singurătate, natura în pielea goală, perspective deschise asupra Văii Arieșului, ce mai, reclamă de televizor. La Rogoaze era pustiu, cu ani în urmă am poposit cu caii acolo și am muls niște capre, cu aprobarea ciobanului, potolindu-ne setea de lapte proaspăt de capră și de viață liberă agățată in muntii patriei. A patriei mele, dacă mă înțelegeți ce spun. Coborârea spre Trascău a fost impresionantă, cu zidul colților Trascăului, cu Cheile Aiudului, cu toate perspectivele ce ni se deschideau la picioare. Am înnoptat la poalele cetății Colțești. Am stat în povești cu Jenö, cu caii căruia am facut primul CD de promovare a turismului ecvestru în Patrie. Am avut vorbe bune, românii cu ungurii laolaltă. Despre cai, despre munte, despre sentimentul statorniciei atunci când gospodărești bogățiile țării tale și când știi să le sporești în folosul tău și al comunității tale. Cu soarele asfințit în spatele cetății, am lăsat șirul gândurilor să străpungă asemeni apelor tăcerea nopții. Cu stele sclipind pe cer și cu flacăra inimii aprinsă am avut un somn luminat. Trascăul și Metaliferii, cu Roșia Montană și tot ce înseamnă Apuseni, sunt o destinație de vis. E dreptul și misiunea noastră să nu îi abandonăm vreodată. Și e datoria fiecăruia care simte chemarea vieții și a naturii să păstreze întregi darurile lăsate oamenilor. Călare am putut simți fiecare adiere a vântului și am putut cerceta buruienile de leac. Alături de cai am străbătut ca în poveste, ca într-un drum inițiatic, cărările ce duc la Roșia Montană și apoi ne întorc spre casă în cetatea Napocăi dacice. Adică în afara cetății, că noi ne ținem caii mai lângă pădure, în afara civilizației dezlănțuite a orașului și mai aproape de cultura firelor de iarbă, a frunzelor, a căprioarelor și a vieții în forma ei cea mai curată. Așa am primit munții și natura, așa trebuie să le dăm mai departe. Căci lumea nu începe și nu se termină cu noi. Suntem doar călători în oceanul clipelor spulberate de vântul veacurilor. Și a fi călător, o umbră ce a învățat să danseze printre picuri de ploaie, ar trebui să ne fie de ajuns.

26 27

Când vă vorbesc de cetățile dacice din munții Oraștiei vreau să înțelegeți că pentru mine sunt un fel de a doua casă. Că mă întorc acolo ori de câte ori pot ca

și cum aș merge la bunici. Cu aceeași sete de a găsi lucruri normale și firești cu parfumul neschimbat de mii de ani. Dar de fiecare dată când ajung acolo, parcă tot nu îmi vine să cred că e adevărat. Și de asta mă simt vinovat într-un fel. Pentru că sentimentul de măreție, de centru al universului, e atât de fascinant și de puternic că parcă ceva din mine, mult prea rațional, se lasă greu convins. Dar pentru o aventură călare până acolo e deja un motiv destul de bun. Așa că într-o bună zi am pus bagajele pe cai, cât mai puține lucruri, chiar prea puține lucruri, după cum vom vedea. Patru cai și patru călăreți. Spre sud-sud vest. Plecând din Cluj. În căutarea misterioasei capitale a marelui imperiu dacic. A decouvrir, cum spun franțujii. Adică descoperind și neștiind drumurile. Pe lângă cai și

echipament, harta și busola. Și gândul bun trimis înainte, ca un sol de pace, să ne desfacă zările și să le îmbuneze. Așa că, Sarmisegetuza Regia, vezi că venim! Am traversat dealurile Clujului, am ocolit Cheile Turzii prin Cheile Borzești, pentru a ajunge la Buru. Trascăul Nordic e spectaculos. Să vezi Cheile Turzii cum se apropie de tine cu viteza domoală a calului e fascinant. Să cobori la Buru știind că tocmai pășești pe vechiul drum roman ce lega Turda (Potaissa) de Roșia Montană (Alburnus Major) e o experiență care te teleporteaza într-un timp îndepărtat din care, cu puțin meșteșug și multă visare, începi să extragi imagini, trăiri, gânduri. Dar în puțini kilometri te trezește versantul înalt, abrupt și impresionant al Colților Trascăului. Piatra Secuiului la 1.100 de metri veghează asupra văii și a integrității cetății Colțești/ Trascău. Bagaj puțin, mâncare puțină. De foame,

am spart câteva capsule de mac de pe câmp și ne-am tratat cu semințe. Când macului îi spune latinește Papaver somniferum, e bine să dozezi cu grijă cantitatea. Cum nu am avut măsură, somnul din timpul nopții ne-a fost greu și adânc. Doar Gelu, vajnicul și destoinicul și bălanul, ce mai fornăia când jivinele pădurii foșneau pe aproape. De aici am urcat pe Bedeleu, un munte ca o pâine, de unde am ținut creasta până spre Florești, de unde am coborât în Valea Mănăstirii, la mănăstirea Râmeț. Drum pietros grozav și abrupt. De acolo, pe văi și dealuri, ocolind Alba-Iulia și trecând Mureșul pe la Vințu de Jos, am ieșit în șosea și, trecând și peste calea ferată și drumul european ce leagă Sebeșul de Simeria, am intrat pe Valea Sebeșului, înnoptând la Pianu de Sus, într-o stână fără viață, căci oile erau în munte la vremea aceea. De aici, trecând culmea spre Cugir, am urcat spre Vârful Tomnatic, înnoptând la Prislop. Să vă spun că astea se petreceau pe o ploaie cu ceață ca în filmele de groază sau să nu vă stric visul de vacanță ce sper că deja a încolțit în voi? Dar ploaia ce are? Ceața ce are? Vântul, la fel, ce are? Sunt doar figuri de stil pe care natura le folosește din plin pentru spectacolul vieții. Da, am fost uzi până la piele, dar am găsit adapost pentru cai și camere pentru noi în cabana Prislop și noaptea a trecut învăluită în vise și parfumuri de altădată. Dimineața ne-a însoțit cețoasă până pe Vârful Tomnatic, unde, la o stână ca-n povești, ne-am încălzit la focul viu, ce alunga duhurile rele și lupii sau urșii cei prădalnici și prefăcea laptele în caș dulce. Puteam fi în orice secol sau în orice mileniu. Ați trăit asta vreodată? Mâinile femeii care ne întindea bucăți de caș să gustăm erau parcă purtătoare de har și grație. Am fost copleșit. M-am pozat cu blana de oaie a ciobanului încercând să mă imortalizez în postura de cioban al Carpaților și al mioarelor, ca un copil dus prima dată la muzeul de istorie. Și știu că datorez acelui loc și acelei clipe multe dintre faptele și vorbele mele legate de Carpați. Cât de simplu pare totul și cât de natural tot ce se întâmplă! Dar cât de profund și de fantastic e totul! O stână mică cu două încăperi. Una pentru cașurile puse la uscat, alb imaculat pe fundalul unor pereți negri igienizați de fum. Cealaltă de la intrare, mobilată cu un pat mare, o

În munții dacilor

Destinații

Turismul ecvestru nu e doar o modalitate de a te plimba cu calul pe dealuri și munți. E ca și cum ai încăleca pe un vis pentru a ajunge acolo unde te poți găsi vinovat de a nu fi crezut cu adevărat că poți ajunge.

Cat de simplu pare totul și cât de natural tot ce se întâmplă. Dar cât de profund și de fantastic este totul.

28 29

masă și două focuri, deasupra cărora atârnau ceaunele cu laptele pus la închegat. Caii ne fremătau afara. Ploua și nu ne-am fi dat duși o veșnicie de acolo. Dar ei știau că mai avem cale de mers. De acolo înspre Godeanu am întâlnit multe turme de oi, semn al unei civilizații de crescători de animale care nu și-au pierdut sensul vechi și adânc al vieții în natură. Cu lupii și cu urșii laolaltă. Cu temerile și cu vrednicia laolaltă. De pe Godeanu, am coborât pe Culmea Grădiștei spre sanctuare. Dar nu le-am călcat cu caii. Am parcat la Monu, prietenul meu, și la familia lui primitoare, agățați într-un umăr al muntelui. Dacii montibus inhaerent. Ne-am îndestulat cu plăcintă cu brânză și cu tocană de hribe și am albit totul cu laptele de vacă proaspăt muls. Apoi, cu poveștile despre aurul furat al dacilor, despre oameni și despre viață, ne-am lăsat pradă somnului. Visarea m-a dus într-un loc de taină în care adevărata comoară a dacilor fusese ascunsă. Ea nu era prețioasă din cauza aurului, ci prin faptul că ascundea legile drepte venite din zorii istoriei acestor locuri. Bărboși pletoși mi se înfățișau ca niște umbre ce se luminau spunând că zilele marilor adevăruri se apropie de noi. Și că e nevoie să avem inima curată și deschisă. Că așa ne vom recunoaște între noi, prin faptul că ne vom iubi unii pe alții, și astfel vom face ca Pământul să înflorească și să rodească, dând adăpost oamenilor și animalelor deopotrivă. A doua zi am lăsat caii la odihnă într-o împrejmuire cu iarbă bună pusă la dispoziție de prietenii mei de acolo și am plecat spre Sarmisegetuza Regia. Pe jos, pe cărări, atingând cu pasul drumurile dacilor, spulberând praful și descoperind mulțime de fragmente de ceramică peste tot. Am intrat în cetate pe la poarta de vest, am urcat pe potecă și am îmbrățișat fagul meu prieten. Apoi, ca din vis, a apărut profesorul meu de istorie din liceu, dl. Cerghi, parcă nu îmi venea să cred. El fiind încă una din cauzele neliniștilor mele în legătură cu civilizația dacilor. M-a recunoscut mai greu la început, fiindcă în liceu barba și pletele erau interzise, apoi și-a adus aminte că eram trei flăcăi cu numele de Mugur și asta e mai greu să uiți, mai ales că eram toți împătimiți ai muntelui, peșterilor și ai veseliei nesfârșite. Dom’ profesor s-a arătat interesat de drumul pe care am venit călare – Valea Sebeșului, Pianu de Sus, Prislop, Tomnatic, Steaua Mică, Godeanu, Culmea Grădiștei și Sarmisegetuza Regia. ”Mugure, îmi zice, voi ați venit pe același drum pe care a venit cavaleria maură, atacând decisiv cetatea, după luni de rezistență îndârjită a dacilor.” Faci ochii mari când auzi așa ceva. Iar eu am rămas cu gura căscată. Belgiencele cu care eram așteptau traducerea care nu mai venea. Adică noi am găsit, ca și alți călăreți, maurii, cele mai la îndemână drumuri pentru a trece cu caii muntele. Acuma mă credeți când vă spun că uneori mi-e rușine de mine că nu îmi vine să cred până nu ajung să îl trăiesc pe pielea mea? Că drumurile ne duc acolo unde lecții ale vieții ne așteaptă cu multă răbdare, cerând din partea noastră doar înțelepciunea de a le cuprinde și puterea de a le da mai apoi viață. Și de a nu uita să le trecem și noi mai departe în mâinile celor ce deja caută răspunsuri. Dar poate că aici se

află cauza pentru care îmi strâng puține lucruri, pun șaua pe cal și plec singur sau cu unii dintre voi mai departe, în căutarea răspunsurilor pe care orașul mi le refuză uneori. În călătoria care mi-e cel mai tare dragă. Călătoria spre sine.

30 31

Călare în Carpați via Paris

în

32 33

Destinaţia noastră era Salonul Calului Paris 2010. Iar scopul declarat al acestei expediţii de cucerire era de a face cunoscută imaginea Carpaţilor ca pe

o destinaţie perfectă pentru ceea ce noi numim ecoturism ecvestru de altitudine. Adică nu doar turism, ci ecoturism, adică iubim natura, o respectăm, suntem atenţi la tot ce poate provoca dezechilibre, folosim produse şi servicii locale. De altitudine, pentru că aspiraţiile noastre merg într-acolo. Acolo unde au mai ramas urme de civilizaţie ancestrală, autentică, unde oamenii mai au respect pentru ce îi înconjoară, acolo unde aerul încărcat de ioni negativi ne ecologizează plămânii. Acolo unde, îmi place să o spun mereu, cerul e cel mai aproape de pământ. Standul nostru era mic, dar ne-am străduit să avem o prezenţă demnă, chiar dacă în jur erau „greii” turismului ecvestru francez şi peste tot erau profesionişti din toate disciplinele ecvestre. Călăreţi, dar şi oameni de cai. Şi la ei, ca şi la noi, lumea calului e împărţită în două: călăreţi şi oameni de cai. Primii – utilizatori desăvârşiţi ai calului, de o precizie şi o rigoare impresionantă. Ceilalţi – trăitori în preajma calului, vibrând alături de el, de o intuiţie şi o perfecţiune a detaliului uluitoare. Am avut şansa de cunoaşte călăreţi din ambele categorii.

Dar poate înainte de toate să lămurim de ce ecoturism ecvestru de altitudine. Pentru că iubim în mod fundamental libertatea. Iar în munţi, călare, în inima naturii, ne regăsim în acel spaţiu pur după care inima noastră tânjeşte neîncetat. Călare în Carpaţi exact asta este: un proiect deschis tuturor călăreţilor dornici să cunoască natura, purtaţi pe spatele generos al calului. Este dedicat acelor călăreţi pentru care cal înseamnă mai mult decât călărie. Pentru care mersul călare nu e doar o terapie împotriva celulitei, nu e doar echivalentul unei şedinţe de fitness şi nici macar încă o programare în agenda aglomerata a intelectualului cu venituri peste medie. Este o chemare în infinitul mic şi neasemuit al naturii, la altitudini corespondente aspiraţiilor fiecăruia, în ritmul inimii fiecărei perechi cal – călăreţ şi, dacă vreţi, o invitaţie la un tratament cu apă de ploaie, cu vânt puternic în rafale, cu soare arzător generator de riduri, riduri pe care le veţi iubi și le veţi atinge delicat. Ce e de făcut? Uneori trebuie să călătoreşti foarte departe pentru a ajunge foarte aproape. Aproape de tine.

Călare în Carpați - via ParisUneori trebuie să călătoreşti foarte departe pentru a ajunge foarte aproape. 2.000 de kilometri străbătuţi prin ninsoarea unui început de decembrie pentru a duce imaginea Carpaţilor mei în inimile unor călăreţi francezi. Acesta a fost pariul.

Marc LhotkaDespre turism ecvestruRari, chiar excepționali sunt călăreții care aduc bucurie în ochii cailor lor. Această ființă de libertate, de forță, de încredere este prin natura sa un copil bun, hărăzit să hrănească dorințele adânci ale celui care o încalecă... Dorință puternic onorantă și satisfăcătoare, deoarece principala sa scuză este Dragostea.

Ce pericol! Cunoașteți o suferință intimă mai perfidă decât aceea provocată de dragoste si de defecțiunile sale? Ce ar fi dacă ar învia legiunile celor morți din Dragoste ori pentru Dragoste! Fie Dragostea de Dumnezeu, Dragostea de Patrie, Marea Dragoste...

Un punct comun în toate aceste feluri de Dragoste... e mult mai bine să fie celălalt care moare...Pe scurt, viața calului nu este simplă. Pretenția de a împărtăși plăcerea de a fi călare fără un minim de cunoștințe și de respect pentru corpul celuilalt ne face profitori, chiar disprețuitori.

Plimbarea, aventurile călare sunt pentru mulți expresia propriei plăceri, traversând falsa aparență a unei simplități ce frizează laxismul. Nimic mai greșit. Plăcerea practicată fără un minim de cunoștințe nu este decât hrana orgoliului, satisfație goală. Un cal necunoscător, încălecat de un călăreț ezitant, ne cerceteză sau ne ignoră, dar această situație nedorită este departe de a ne aduce extazul...

Marc Lhotka

P.S. Când aveți îndoieli, fiți precaut, iar când sunteți sigur... fiți, o dată în plus, prudent!

Jean Louis Gouraud despre Marc LhotkaDe o curiozitate nesățioasă și de o cultură enciclopedică, consideră că universul calului nu are frontiere: nici în timp, nici în spațiu.

Datorită muncii sale de profesor de echitație a reașezat limitele în care educația ecvestră era încorsetată, introducând noi materii, inventând Concursul pentru cai și călăreți de turism, devenit apoi TREC, imaginând o nouă pedagogie.

În mare parte grație lui, grație energiei sale, a influenței sale, a radiației sale, turismul ecvestru, vaga distracție pierdută în lumea elevată a echitației, a devenit o veritabilă disciplină. Deopotrivă serios și șugubăț, autoritar și tolerant, directiv și deschis, Marc Lhotka are același respect pentru activitățile manuale ca și pentru cele intelectuale, pe care le practică cu aceeași virtuozitate.

Călăreț de exterior, a frecventat totodată timp de 20 de ani manejul maestrului portughez Nuno Oliveira, reconciliindu-i pe d’Aure și Baucher, practicând la cel mai înalt nivel, cu aceeași virtuozitate, turismul ecvestru ca și dresajul academic.

Marc a străbătut lumea, deschizând primele circuite în India, Kîrgîstan… Pasionat de istorie, de tehnică, a profitat de călătoriile sale în toată lumea, adunând obiecte ce demonstrează diversa utilizare a calului, nu atât în scop decorative, cât instructiv.

Jean-Louis GouraudScriitor și editor francez, recunoscut specialist în istoria calului și a echitației

34 35

Dar pentru a ieși din manej și a savura măreția naturii, călărețul amator trebuie să aibă un minim de cunoștințe în ce privește calul, sănătatea și

alimentația lui, potcovărie, legislație privind circulația cu calul, asigurări. Trebuie, de asemenea, să știe să facă noduri de ataș, să repare o scăriță sau un dârlog, să trateze o rană. Toate acestea pentru a permite ieșirea călare în natură în condiții de siguranță.

Cei interesați de raiduri lungi călare descoperă că topografia necesită azi abordări complet novatoare (GPS, navigație pe smartphone). Că nu e suficient să îți conduci calul în linie dreaptă, ci trebuie să îl conduci corect și eficient spre destinație, acolo unde hrana, adăpostul și buna dispoziție te așteaptă. Obiectivul cel mai important al celor care pleacă pe cal să întâlnească depărtările este să se întoarcă cu bine acasă. Atât el, cât și calul său sau caii și călăreții pe care îi conduce.

Ce călăreț nu a visat să plece într-o bună zi călare prin munți? Să descopere spații întinse, necunoscute, locuri vrăjite, oameni trăind în comuniune cu natura?

Așa că iată câteva lucruri care ar trebui cunoscute:• Ozideprogramecvestruînseamnă,înmedie,5-6orecălare pe zi. În raidurile lungi se poate ajunge la 8 și chiar 10 ore, dar asta e doar pentru cunoscători. • Călărețiitrebuiesăaibăobunăcondițiefizicășipsihică,pentru a petrece mai multe ore în șa, mai multe zile la rând. • Lamunte,25dekilometripeharta=30-35dekilometrireali (e cu cosinus, nu ai ce face!), ceea ce corespunde unei etape normale de o zi. • Traseelemontaneseevalueazămaibineînoredecâtînkilometri.

Echipament minim necesar pentru călăreț în raidurile călare:• Bocanciușori(cizme)• Chaps(1/2chaps)• Pelerinădeploaie• Pălărie• Mănușidecălărie• Ochelaridesoare• CremădeprotecțieUV• Lampăfrontalăelectrică

Să aveți drumuri bune și cai buni!

Dincolo de povesteDespre siguranță și întoarcerea cu bine acasă

în

36

calareincarpati.ro

Călare în Carpați este un proiect al Asociației Descoperă Naturasusținut de Dacia Plant

în