Universitatea București

Facultatea de Sociologie și Asistență Socială

Nomazii occidentali, o perspectivă

antropologică

Florin Slabu

Master Antropologie, Dezvoltare Comunitară și Regională

Definirii ale conceptelor și cadru teoretic

Pentru început aș dori să stabilesc ce definește termenul ”nomad” în această lucrare.

Dacă în mod tradițional numim ”nomad” o persoană care se mută dintr-un loc în altul, de cele

mai multe ori împreună cu familia/ tribul din care face parte, păstrând intacte relațiile de

rudenie convenționale, în lucrarea prezentă vom înțelege prin acest termen, o persoană care a

renunțat la stilul de viață convențional pentru libertatea de a trăi unde, cum și cât dorește. E

un călător, cum ar veni.

Fiind rupt de viața cotidiană pe care o ducea anterior, nomadul este nevoit să

înlocuiască fiecare aspect al vieții sale, inclusiv relațiile familiale. Principalele cauze care duc

la reducerea drastică sau, după caz, la întreruperea definitivă a legăturilor cu propria familie,

sunt, în primul rând, lipsa proximității geografice, dar și diferențele de percepție asupra vieții.

Astfel, nomadul întreprinde legături mai mult sau mai puțin strânse cu cei cu care intră în

contact, dezvoltând relații intime, aproape familiale, cu alți nomazi și în general cu indivizi

întâlniți în timpul călătoriilor lor. Dar despre cum se formează aceste legături și cum sunt ele

exercitate, voi aminti ceva mai târziu.

În lucrarea de față, rudenia la care fac referire se manifestă pur social, fără legături de

sânge sau legături formate prin căsătorie. În articolul ”Cultures of Relatedness – New

Approaches to the Study of Kinship”, Janet Carsten atribuie abordarea socială în studiile

legate de rudenie școlii antropologice engleze. Din păcate, ambele școli mari de antropologie

(cea americană și cea britanică) duc lipsă de studii despre nomadismul de tip nou, care nu este

concentrat în jurul unei ocupații (creșterea animalelor, comerțul etc.) sau definitoriu pentru un

anumit grup etnic (țigani, tuaregi, tibetani etc).

Motivații și imbolduri

Desigur că nu este o decizie ușoară să abandonezi stilul de viață convențional, să

renunți familie, prieteni și la viața pe care ți-ai construit-o. Și asta pentru ceea ce la început

este reprezentat de necunoscut. Aș dori să parcurg câteva din cele mai importante motive

pentru care un student sau tânăr alege să devină nomad.

Principalul motiv reprezintă conștientizarea defectelor societății moderne. Accesul

rapid la informație permite oricărui individ să cunoască hibele societății în care trăiește.

Astfel, putem spune ca retorica unui nomad poate servi drept o foarte bună critică a

modernității.

Stilul de viață pe care majoritatea persoanelor îl au include parcurgerea treptelor

educției formale, școală, liceu, facultate, poate master, apoi găsirea unui job, de cele mai

multe ori în afara ariei de specializare. Paradigma sistemului educațional modern, deși

revoluționară în secolul XVIII, este mult prea cariată pentru societățile anului 2013. Atunci

când a fost creată, occidentul cunoștea o revoluție industrială fără precedent și avea nevoie să

educe populația pentru a satisface anumite nevoi. Critica adusă acestui sistem este că tratează

toți indivizii la fel, ba chiar sunt puși în aceeași clasă în funcție de anul în care s-au născut.

Analogia perfectă este o linie de ansamblare. Una dintre critici, poate cea mai importantă și

mai virulentă, este că întreaga societate, nu numai sistemul educațional, își dorește indivizi

uniformizați, gata să se încadreze în șablonul dorit.

Cât despre nivelul superior al educației formale, cel universitar și post-universitar, el

este foarte puțin prețuit din cauza inflației de diplome. Ca să-l citez pe Sir Ken Robinson,

”acolo unde o diplomă de licență era de ajuns, acum e nevoie de un masterat, acolo unde era

de ajuns un masterat, acum e nevoie de un doctorat și așa mai departe”. Așadar, se rentează

prea puțin să faci împrumuturi bancare pentru a putea termina o facultate (în România situația

nu e chiar atât de neagră precum în occident), după care să-ți fie aproape imposibil să găsești

un job în domeniu și, pentru că nu era de ajuns, să-ți fie foarte greu sa-ți plătești împrumutul

pentru facultate. Tot acest efort este găsit inutil, iar calea pribegiei prinde contur.

Cu siguranță cel mai fierbinte subiect pentru un nomad este sistemul capitalist, găsit în

mai toate țările, și găsit vinovat de mai toate relele. Adaptând o anecdotă despre PNȚCD, pot

spune că acolo unde găsești doi nomazi, ai trei marxiști și o grupare de stânga. Cunoașterea

sistemului în care puterea este concentrată în mâinile unei mici și ilegitime elite nu atrage, ba

chiar unii nomazi încearcă să trăiască deplin în afara sistemului economic adoptând un stil de

viață în care resping banii și ideea de bani. Se găsește suficientă literatură pe internet. Alții, se

angajează sezonier, fie într-un hostel, fie la o fermă, iar două, trei săptămâni de muncă le

asigură bani pentru un an întreg.

Dincolo de toate aspectele negative care te pot împinge către un astfel de drum, există

unul pozitiv, dorința de a călători, de a cunoaște oameni și culturi noi, de a nu trăi legat

lanțuri. O dorință organică, firească, îngrădită oarecum începând cu secolul XIX, secolul

statului-națiune și al granițelor. Acela a fost și începutul sfârșitului pentru nomadismul clasic.

Pentru mulți nomazi totul a început treptat, cu câteva aventuri văratice în timpul studenției.

Prinși de stilul de viață liber și lipsit de constrângeri împărtășit de călătorii full time, unii aleg

această cale, de cele mai multe în dezacordul părinților. Aici începe pentru mulți nomazi

distanțarea față de părinți și înlocuirea relațiilor cu familia nucleară cu relațiile dezvoltate cu

alte persoane, asemenea lor. Nevoia de a simți sprijin din partea celor din jur este o nevoie

ancestrală, o nevoie găsită încă din comunitățile de vânători-culegători.

Cei mai mulți nomazi sunt și activiști, lucru oarecum normal ținând cont că însuși

demersul lor este unul doctrinar. Aceștia pot fi găsiți la acțiuni de protest împotriva

guvernelor (motive au fost enunțate mai sus), marșuri de protest pentru susținerea drepturilor

comunității gay, sau, foarte important, tabere anti-granițe. Pe lângă faptul că se consideră că

granițele impun bariere artificiale între oameni, acestea mai au darul de îngradi libertatea de

mișcare a călătorului în funcție de naționalitatea înscrisă pe pașaport.

Activități și resurse

Un nomad are la dispoziție o serie de resurse pentru a-și putea propaga stilul de viață.

Pentru mobilitate, aceștia fac autostopul dintr-un punct A într-un punct B, chiar dacă trebuie

să treci prin deșert sau păduri tropicale. Website-ul ”hitchwiki.org” le oferă multe informații,

de la locurile la care trebuie să ajungi pentru a ieși din orașele mari până la sfaturi despre cum

poți întreprinde o aventură pe distanțe foarte mari.

În ceea ce privește spațiul pentru dormit, acesta este asigurat de către un cort. Se

întâmpla uneori ca, mai ales în societățile asiatice, cei care te iau cu autostopul să-ți ofere un

loc unde să dormi, o masă caldă sau un ceai (cu precădere în țările arabe). Un alt punct

important este reprezentat de către website-urile care găzduiesc comunități formate în jurul

idei de ospitalitate. În urma trecerii pe pro-profit a CouchSurfing.org în 2011, majoritatea

nomazilor au decis să migreze către BeWelcome.org, singura rețea de genul care a rămas non-

profit.

Cea mai bună modalitate pentru a întâlni alți nomazi este stabilirea într-o bază pentru

nomazi. Acestea sunt rare și de ele auzi doar din vorbă în vorbă. Sunt dezvoltate în principal

în Europa, călătorii dorind să trăiască într-o comunitate în care totul se împarte, iar simțul

proprietății este destul de slab. Sunt mai populate pe timp de iarnă, atunci când călătoritul prin

Europa este mai anevoios, în principal din cauza vremii. Încă un mod de a intra în familia

nomazilor este reprezentat de întâlnirile anuale ale autostopiștilor din Europa. Se țin anual, la

începutul lunii august, urmând un algoritm destul de deștept: prima astfel de întâlnire a avut

loc la 8 august 2008 (08-08-08 – inițial s-a numit proiectul 888, dar pentru anul următor s-a

adoptat denumirea de Întâlnirea Autostopiștilor din Europa), a doua pe 7 august 2009 (07-08-

09), a treia pe 06-08-10, și așa mai departe. Acest algoritm face ca ziua desemnată pentru

întâlnire să fie mereu sâmbăta, deși de obicei ține cam o săptămână. Întălnirile de tipul

”Rainbow” sunt iarăși foarte populare, deși nu sunt destinate neapărat călătorilor, ci se

adresează unei game mai diverse de oameni.

Intrând în astfel de cercuri, îți creezi o rețea de prieteni cu care vei întreține relații

similare cu cele avute cu familia nucleară. În fond, se spune că familie îți este persoanele care

se află lângă tine în momentele relevante ale vieții tale, și cu cât petreci mai mult timp pe

drum, cu atât afirmația devine mai valabilă.

Dar asta se întâmplă când stai în Europa. Când un călător iese din Europa, stilul lui de

viață se schimbă puțin. În țările slab dezvoltate turistic, un nomad occidental este o apariție

exotică. Cu precădere în localitățile mici. Nu puține sunt mărturiile care relatează fapte

amuzante sau doar ciudate: cum toții copii dintr-un sat din Iraki Kurdistan (regiune autonomă

nouă formată dupa ultimul război din Irak; Regiunea a fost dezvoltată cu ajutor american) sar

în jurul să te observe sau să-ți ceară niște bani, cum oamenii din țările arabe îți oferă ceva de

mâncare sau un ceai crezând că ți s-a întâmplat ceva rău, ei neînțelegând de ce ar face cineva

autostopul de plăcere. Sau cum se uită toți la tine prin orașele indiene. În fond nu le e dat să

vadă prea des un alb cu un rucsac mare în spate care pare cam derutat și cam neajutorat.

Stilul de viață al nomazilor este unul foarte relaxat, mulți nu au ceas, și chiar dacă are

avea, nu ar ajuta foarte mult. Atunci când sunt împreună pun accentul pe timpul petrecut

împreună, spun povești, schimbă informații utile (despre cum să iei viză pentru anumite țări,

pe unde e musai să te duci), fac ”Dumpster Diving” etc. În afara grupului, nomadul

explorează. Avid după cunoaștere, acesta se angajează în discuții cu orice persoană care pare

să aibă o poveste, inclusiv cu cerșetorii, sau poate cu atât mai mult.

Amintiri din pribegie

Mai departe am să relatez o serie de întâmplări relevante din punct de vedere

antropologic, petrecute când drumul mi-a fost casa, o serie pe care am numit-o, inspirat fiind

de la seniorul Neagu Djuvara, ”Amintiri din pribegie”.

• În august 2010, vântul mă poartă prin estul Germaniei, o țară ce încearcă să facă uitată

epoca nazistă și în care încă mai există grupuri (sau grupări) naziste. Se întâmplă ca eu

să ajung în Dresden pentru un weekend, în apartamentul a trei punkeri, toți antinaziști.

În timp ce savuram probabil cea mai proasta supă din viața mea (recunosc, nu am fost

în Germania pentru mâncare), observ frigiderul plin de stickere ce conțineau mesaje

legate de nazism. Având o germană de ți-e mai mare rușinea, nu înțeleg ce scrie și,

fără să am vreo ezitare, întreb ce scrie acolo. Cu o oarecare stânjeneală mi se explică

faptul că incă mai sunt naziști activi și că ei sunt împotriva lor, ba chiar și participă la

demonstrații atunci când este cazul. În respectivul weekend se mai aciuiesc în

apartament o fată din Letonia (cu couchsurfing, la fel ca mine) și doi polonezi, un

cuplu, călătorind prin Europa cu o dubă. Tipul, născut în 1977, rastafarian din tinerețe

și vegetarian de la întoarcerea în Europa, a povestit cum familia lui a plecat în 1983

din Polonia comunistă în Elveția pentru un an, iar apoi, din 1984 s-au stabilit în Africa

de Sud. Motivul pentru care au ales Africa de Sud este simplu: fiind albi, au primit

casă, mașină și, capul familiei, un job. Erau albi și cam asta era politica de Apartheid

până la De Klerk. Ca revers al medaliei, după accederea la putere a lui Nelson

Mandela și încercarea de egalizare a șanselor și a oportunităților și de balansare a

avuției între albi și negri, familia lui ”Afghan” s-a văzut pusă în situația de a părăsi

țara la începutul deceniului trecut pentru o Polonie fără comuniști și cu un avânt

economic considerabil. Povestea lui cuprinde destul de bine frământările interetnice

din cea mai problematică țară din acest punct de vedere din Africa, frământări ce nu

vor dispărea prea curând ținând cont de bagajul ”etnic” acumulat în timp.

• Cu câteva zile mai devreme, pe când făceam autostopul prin Cehia, am ocazia să stau

de vorbă cu o familie de nemți, tatăl, mama și fiica (aproximativ de vârsta mea).

Înșirând orașele pe care le voi vizita, fata îmi spune că știe pe cineva în Hamburg și

că aș putea să stau acolo, la un tip pe nume Alexei, iubitul unei prietene. Ok, zic, cer

numărul de telefon și ne despărțim în apropiere de Praga. Două săptămâni mai târziu

ajung în Hamburg. Primisem acceptul de a rămâne pentru câteva zile de la Alexei prin

sms, pe când eram in Berlin. Ajung în oraș seara, gazda îmi spune că este la ziua cuiva

și mă îndreapta către Emily (scoțiancă după mamă, nemțoaică după tată), colega lui de

apartament, care se afla la ora respectivă prin St. Pauli. Nu știam extrem de multe

lucruri despre oraș, dar faptul că St. Pauli e un cartier mai special, în care se află

disctrictul roșu îmi era cunoscut. Situația stătea cam așa: era 10 seara, un tip Alexei

(deci rus) despre care nu știam nimic ma pasează unei tipe care se afla în cartierul ”rău

famat” din Hamburg. Zâmbesc, o iau din loc și mă gândesc cum ar reacționa

persoanele mai slabe de înger. Ajung la stația de metrou Reeperbahn, pe strada cu

același nume. Caut adresa și descopăr că imobilul la care trebuia să ajung se află pe o

stradă laterală, slab luminată. Reiau datele problemei și încep să râd. Știam că totul o

să fie bine, iar pentru mine asta era o victorie în fața tuturor celor care susțineau că

modul meu de a călători este periculos. Am întâlnit 3 persoane minunate cu care m-am

simțit intim din primele momente. Toate constructele sociale legate de imigrantul rus,

zonele periferizate din punct de vedere economic și social și teama de a cunoaște

străini în condiții necunoscute au fost demontate și făcute pulbere. A fost o mică

victorie personală.

• Câteva săptămâni mai târziu, pe când intram în Franța, am fost abordat de mai toată

lumea cu privire la problema rromilor expulzați din Franța, mămăligă ce a explodat cu

o lună înainte. Întâi în Lyon, apoi în Toulon și Nice. Zece zile, aceeași discuție. Să

rămânem în Toulon. Oraș cu primar de extremă dreapta, Toulonul nu geme de

socialiști sau de oameni care să îmbrațișeze cauza imigranților, de altfel am și fost

sfătuit să nu ies pe străzi după lăsarea întunericului. Trăind în Sălăjan în ultimul an și

știindu-i pe francezi cum îi desconsiderau pe străini, îmi zic că problema nu e chiar

atât de gravă. Pe când mă pregăteam de o mini excursie la Saint Tropez (o

întreprindere burgheză de care nu mă fac câtuși de puțin vinovat), trec prin Place de la

Liberte și văd o demonstrație pro-imigranți. Adică două persoane ținute de vorbă de o

tanti cu chef dezbateri (foto, anexe). Suntem, totuși, în Franța. Dar Toulonul nu s-a

oprit aici la capitolul surprize. Când am ajuns la locul de făcut autostopul (o benzinărie

pe autostradă, la ieșirea spre est) abordez un domn trecut de 40 de ani, șofer pe o dubă

mică. Acceptă să mă ia spre Nice și discutăm un pic. La un moment dat mă intreabă

dacă sunt american (probabil pentru că vorbeam bine limba engleză, atribut ciudat și

suspicios printre francezi) și îi răspund că nu, că sunt român. Instantaneu, își ia

privirea de la carosabil și mă privește încruntat. Trecuse o lună de când rromii au fost

trimiși cu câte 300 de euro în buzunare în țările lor de proveniență din Europa de Est.

Dar pentru unii francezi, țigan egal român și viceversa, iar domnul părea să-și

șlefuiască opiniile politice la știrile de seară și citind tabloide. Nu mai e nevoie să

spun că nu a mai simțit nevoia să converseze și probabil se întreba de ce naiba a

hotărât să mă ia cu mașina.

• August 2012. Mă aflu în Lituania, la Întâlnirea Anuală a Autostopiștilor din Europa.

Prezenți, peste o sută de autostopiști, nu numai din Europa ci și din Statele Unite,

Noua Zeelandă, India sau Canada. Ca un scurt și sumar profil, un autostopist, de

regulă, este mai de stânga, nu suferă granițele, nu-l interesează etnia unui individ,

pacifist până în măduva oaselor si activist până la Dumnezeu (deși este probabil să nu

creadă în El ). Pentru că timpul a fost scurt și prezența numeroasă, nu am apucat să

ne cunoaștem foarte bine, mai ales la început. Astfel, într-un grup de vreo 5-6, nu-mi

mai amintesc, se discuta despre temperaturile pe timp de iarnă din zonele de unde

provenim și dacă se poate face autostopul în condiții optime. La un moment dat, o

tânără localnică mă intreabă cum e vremea pe timp de iarnă în California. După un

scurt moment de ezitare, îi spun că este foarte cald, că iarna trecută au fost 30 de grade

Celsius. Și aveam și motive pentru a o spune, chiar foarte încrezător, din moment ce o

prietenă a fost acolo și mi-a comunicat asta. Imediat mi-am dat seama că m-a

confundat cu Dan, un american cu origini sud-coreeene, fapt ce m-a intrigat în măsura

în care m-a amuzat. Și ea a fost amuzată și ne-am distrat pe tema asta pentru tot restul

întâlnirii.

• După aproape o lună, vântul mă duce într-un sat din Slovacia, la un proiect desfășurat

sub oblăduirea Comisiei Europene. Cam jumătate dintre participanți se hotărăsc să se

ducă la barul din sat și-mi spun că n-ar fi bine să lipsesc. Într-un punct al discuției, mă

găsesc înconjurat de două fete din Georgia și una din Ucraina, și, nu știu cum,

discutăm despre faptul că cele două fete din Georgia au tenul mai închis decat norma

din țara lor. Având și eu tenul mai închis decât majoritatea românilor, sunt chestionat

cu privire la asta. Știind și că am ochii ceva mai oblici pentru un european, îmi spun

că e cazul să plusez (amintindu-mi de povestea din Lituania). Și o spun. Pe un ton

serios, dacă nu cumva grav: ”Știți, tatăl meu este de origine egipteană, el a ajuns în

România pentru a studia medicina și a ajuns să se stabilească acolo. Cât despre mama,

ea este din Coreea de Sud, jurnalist de profesie, a ajuns în România pentru a scrie

despre regimul Ceaușist și a sfârșit îndrăgostindu-se de țară și de tata și n-a mai

plecat”. Talentul meu actoricesc a făcut ca povestea să treacă și pe scumpele mele

ascultătoare să rămână cu ochii mari, dacă nu cumva și cu gura căscată. A doua zi mi-

am mărturisit ”păcatul”, însă asumarea unei moșteniri interculturale variate mi-a oferit

posibilitatea să jonglez cu diferite concepte în cadrul discuțiilor și m-a făcut, sincer să

fiu, să mă simt ca peștele în apă. Am repetat povestea, la câteva săptămâni distanță,

într-o terasă bucureșteană, cu o româncă. Iar a funcționat.

• Septembrie 2012, Focșani. Întors din pribegie, am îmbrațișat Facebook pentru a ține

legătura cu zecile de noi prieteni. O postare îmi developează un soi de protest al unui

prieten indian, Puneet (http://talentsearch.ted.com/video/Puneet-Sahani-The-colorful-

worl;TEDBangalore). Trăind de ceva vreme în Germania, a apucat să facă autostopul

prin mai toată Europa. Fiind indian are pielea destul de neagră, ceea ce-l transforma în

ochii multora în rrom/țigan. Ca răspuns la un punct de vedere ce portretiza țiganii din

Tatabanya (Ungaria) ca fiind animale și idioți, Puneet oferă reversul medaliei și spune

câtă ură și disprețuire trebuie să suporte persoanele din această etnie, el însuși fiind

confundat, adesea, cu un țigan. Și nominalizează Cehia ca fiind țara în care a

experimentat cel mai mult ura de acest tip, dar punctează că nici Ungaria nu se află

prea departe.

Bibliografie:

• Carsten, J. (2000). Cultures of Relatedness: New Approaches to the Study of

Kinship. Cambridge, University Press

• http://hitchwiki.org/

• http://www.bewelcome.org/

Anexe:

Poza de care am amintit mai sus. Doi activiști și o doamnă curioasă.