PARTEA A III-ACLASA POLITICĂ I CERIN ELE GUVERNĂRII DEMOCRATICEȘ Ț

16 CADRUL TEORETIC GENERAL ŞI PROFILUL STRUCTURAL AL CLASEI POLITICE POSTCOMUNISTE DIN ROMÂNIA

ARISTIDE CIOABĂ

Acest capitol discută problema interdependenţelor dintre clasa politică, forma şinatura regimurilor politice. În context analiza se adresează caracteristicilor şi moduluide operare a diferitelor componente sau facţiuni ale unei clase politice pluraliste, subaspect structural şi ideologic compatibilă cu menţinerea naturii, stabilităţii şifuncţionalităţii regimurilor democratice liberale. Pornesc de la conceptele şi interpretările oferite de teoriile elitismului pluralistdemocratic, îm virtutea cărora modurile de organizare şi exercitare a puterii de stat —sau forma şi natura regimurilor politice — sunt legate deşi rezultă din configuraţiileproprii dinamicii şi credinţelor politice ale membrilor şi facţiunilor clasei politice.În cadrul acestora, adeziunea voluntară la un set comun de valori politice şi normeîmpărtăşite de conduită publică, asigură condiţii de stabilitate regimurilor respective.Dimpotrivă, absenţa acordului formal sau tacit la regulile de funcţionare a regimuluigenerează abuzuri, arbitrarii şi deturnări de la structura constitutivă şi caracterulregimului. Aceasta se traduce în instabilitate şi poate conduce la prăbuşirea sauschimbarea regimului respectiv. Pentru perioada regimurilor politice moderne, create după constituirea statelor-naţiuni centralizate, autorii celui mai recent model teoretic de analiză care asociazăelitele sau clasa politică cu regimurile, John Higley şi Michael G. Burton1, stabilesc şiverifică empiric rolul elitelor ca variabilă cauzală, explicativă a regimurilor şi astabilităţii/instabilităţii acestora. Ipoteza lor poate fi însă aplicabilă şi regimurilorpolitice în general, inclusiv celor instituite în cursul evoluţiei istorice aguvernămintelor din statele incipiente sau imperiilor din antichitate şi evul mediu.

Clasa politică şi regimul politic

Câteva aspecte şi clarificări conceptuale privind clasa politică sunt necesarepentru a delimita sfera, conţinutul şi coincidenţa sa cu alte concepte asociate. Se ştiecă literatura de specialitate politologică şi sociologică operează cu două noţiuniconcurente şi parţial echivalente, atunci când abordează stratificările sociale şiîndeosebi categoria minoritară a guvernanţilor din societăţile politice. Concepul iniţiala fost acreditat de italianul Gaetano Mosca2 la sfârşitul secolului al XIX-lea, caredenumea clasă politică (şi rareori clasă conducătoare) minoritatea organizată careguvernează în societăţile evoluate. În vreme ce concetăţeanul şi contemporanul său,Vilfredo Pareto3 a utilizat în lucrările sale noţiunea de elită (elite). Conceptul de clasă politică desemnează minoritatea conducătoare din teoria luiMosca despre inevitabilitatea, universalitatea şi permanenţa constituirii de claseguvernante. Teoria sa reprezenta o replică la cea marxistă despre dispariţiainegalităţilor politice şi sociale, a claselor sociale în general în societatea comunistă.

Atributele cheie ale perenităţii clasei politice rezidă în capacitatea de organizareşi în munţinerea coeziunii în acţiunile sale. Clasa politică include o categorie deoameni, cu sferă variabilă de cuprindere, în funcţie de nivelul organizării şi dezvoltăriisociale, tipul de regim politic, gradul de diferenţiere structurală a funcţiilor deconducere, care exercită roluri de autoritate publică şi ia decizii obligatorii pentruîntreaga societate respectivă, sau contribuie la influenţarea şi la aplicarea lor directă.În terminologia lui Mosca, ea include un strat superior care guvernează efectiv, dinpoziţiile de vârf ale ierarhiei statale, şi un „strat“ mult mai numeros, subordonatprimului, care ajută la elaborarea şi implementarea deciziiilor guvernamentale şi laasigurarea ordinii publice4. Termenii de elită şi elite folosiţi de Pareto au, pe de o parte o sferă mai largă,întrucât vizează diferenţierea valoric-ierarhică a oamenilor în funcţie de înzestrarealor psiho-socială, capacitatea şi realizările proprii din diferite domenii de activitate(economic, cultural, politic, religios, militar etc.). Pe de altă parte, raportat doar ladomeniul politic, termenul de elită politică este mai îngust, întrucât desemnează doarpe deţinătorii poziţiilor decizionale cele mai înalte din structurile regimului politic. Înplus, perspectiva abordării elitelor guvernante este subordonată de Pareto obiectivuluisău mai general şi anume echilibrului social, la a cărui atingere şi menţinerea concurăîn mod necesar „circulaţia elitelor“, inclusiv a celor guvernante — respectivînlocuirea succesivă a celor care nu mai contribuie în mod satisfăcător la menţinereaechilibrului social general, cu elite noi, mai capabile şi mai eficiente, recrutate dinmediile inferioare dar posedând tipul sau clasa de „reziduu-ri“ (predipsoziţii,sentimente şi instincte) de care depindea în viziunea sa realizarea echilibruluisocietăţii respective. Totuşi traducerea mai timpurie în America a Tratatului de sociologie generală5alui Pareto, a contribuit probabil la impunerea noţiunii de elită în defavoarea celui declasă politică, şi la preluarea lui în diferite combinaţii: elita puterii, elite strategice,elite politice etc. Sensul calitativ al termenului a fost eclipsat însă de cel poziţional,care identifică elita cu deţinerea poziţiilor ierarhice superioare, de decizie înorganizaţiile şi structurile puterii de stat. Una din definiţiile elitelor politice, largacceptată în literatura de specialitate actuală, este cea propusă de americanul JohnHigley şi colaboratorii săi, după care „Elitele politice pot fi definite prin persoanelecare au capacitatea, în virtutea poziţiilor strategice deţinute în cadrul mişcărilor şiorganizaţiilor influente, să afecteze rezultatele politice (decizii, programe, acţiuni etc.— n,.n., A. C.) în mod regulat şi substanţial. Ele sunt principalii decidenţi din cele mailargi şi mai strategic situate mişcări şi organizaţii într-un sistem socio-politic6. Conceptul de clasă politică acreditat de Mosca se raportează nemijlocit laorganizarea politică şi la exercitarea puterii7, în configuraţiile sale istorice concrete, şide aceea nu pune accentul pe considerente calitativ normative, aşa cum se întâmplă cuelita în abordarea paretiană. Acesta este de fapt unul dintre aspectele pe care Mosca ile impută termenului de elită folosit de Pareto, ca echivalent al clasei politice8

Optând pentru clasa politică în abordarea de faţă, socot că utilizarea acestuiconcept pentru analiza, descrierea structurii şi modelului de comportament înexercitarea puterii, ale grupurilor politice şi altor actori care interferează cu procesulguvernamental, în regimul postcomunist, este mai adecvată şi mai relevantă subaspect teoretic explicativ. Termenul de elite politice poate fi subsumat celui de clasăpolitică în măsura în care ne referim la cercul mai restrâns al persoanelor cu roluridecizionale majore şi la cei care şi le dispută în competiţia pentru puterea centrală saupentru influenţarea acesteia, din perspective ideologice, cu mijloace, resurse şiinterese grupale diferite.

Sub aspect operaţional, includ în componenţa clasei politice atât pereprezentanţii aleşi în forul legislativ şi liderii (elitele) partidelor parlamentare9, altecadre proemimente ale partidelor de guvernământ şi de opoziţie, membrii guvernelorşi capii puterii executive naţionale, ai administraţiei publice centrale şi altor autorităţiadministrative autonome, conducerile instituţiilor judiciare, serviciilor secrete şistructurilor de comandă militare, membrii Curţii Constituţionale, reprezentanţiistatului în organisme economice, bancare, de control financiar şi pe cei care, dinpostura de experţi, consilieri, înalţi funcţionari de stat joacă un rol important înfundamentarea şi implementarea legilor şi altor decizii de autoritate generală. Deasemenea se integrează clasei politice şi alte elite sociale în măsura în care graviteazăîn sfera şi dispun de mijloace (şi resurse) capabile să influenţeze în mod formal şiinformal deciziile guvernamentale care privesc interesele lor sectoriale: lideri aiasociaţiilor economice, sindicale, mass-media, asociaţiilor ştiinţifice, culturale saualtor structuri influente ale societăţii civile. Toate acestea se pot afla, alternativ, încercurile autorităţilor guvernante sau în cadrul elitelor şi organizaţiilor asociate sauautonome, în raport cu partidele guvernamentale sau din opoziţie într-un regimdemocratic. Diviziunea în guvernanţi şi guvernaţi este o realitate identificabilă factual întoate societăţile de mărime şi complexitate apreciabilă. Încă din antichitate filosofiipoliticii au pornit în reflecţiile lor nu doar de la speculaţii abstracte, ci şi de laexperienţa unor guvernăminte reale, în care conducerea aparţinea în principiu unorminorităţi — fie unuia, ca în monarhii şi tiranii; fie unui grup restrâns — ca înaristocraţii şi oligarhii; sau unui corp de cetăţeni relativ numeros, în condiţiile deatunci, dar oricum tot o minoritate, raportată la numărul locuitorilor statului — ca încazul democraţiilor sau republicilor. Natura şi durata regimurilor create şi guvernate de astfel de minorităţi, erau doarparţial relaţionate cu structura şi solidaritatea conducătorilor. Ele erau mai degrabălegate de compatibilitatea cu spiritul dominant şi tradiţiile societăţilor respective.Recrutarea şi reproducerea acelor guvernanţi urmau principiul ereditar, cel al naşteriişi bogăţiei sau chiar unele criterii elective. Doar în cazul răsturnării violente aguvernanţilor şi schimbării formei de guvernământ, sau înfrângerii în războaie, ungrup de conducători era înlocuit integral de către o altă clasă politică. Problema corespondenţei dintre caracteristicile unor minorităţi conducătoare şiun tip specific de regim politic pe care acestea îl generează a devenit mai relevantădin punct de vedere teoretic şi practic odată cu dezvoltarea regimurilor reprezentativeşi a constituţionalismului modern. Extinderea dreptului de vot şi a parlamentarismuluidemocratic de la sfârşitul secolului al XIX-lea, concomitent cu provocările teoretice şipractice ale socialismului democratic marxist, şi pretinsei dispariţii a diviziunilor declasă în comunism, au stimulat abordările teoretice axate pe realităţile factuale asupraposibilităţii democraţiei politice sau din contră, a inevitabilităţii guvernării elitiste caun dat inevitabil şi universal. Prima tentativă de elaborare teoretică sistematică a guvernării de către ominoritate sau clasă politică întreprinde Gaetano Mosca încă din ultimele douădecenii ale secolului XIX. El prezuma caracterul unitar şi coeziv al clasei politice careîşi datora, în plus, poziţia dominantă capacităţii organizatorice şi de reacţie înelaborarea politicilor, precum şi virtuţilor reactive pe care le asigură dimensiunile salereduse în raport cu amploarea şi inerţia restului societăţii. Deşi lui Mosca nu-i scapă din vedere diferenţele substanţiale dintre sistemelepolitice, în care guvernează un tip sau altul de clasă politică (sau classe dirigente),preocupat fiind doar de clasificarea acestora din perspectiva politicii comparate, el se

rezumă la descifrarea criteriilor care operează în delimitarea regimurilor în autocraticeşi liberale, în funcţie de principiul sau sursa autorităţii. Combinarea acestor principiicu tendinţele recrutării clasei politice îl autoriza să evidenţieze două tendinţe,respectiv democratică şi aristocratică în recrutarea clasei politice. Sistemeleautocratice tind către o recrutare aristocratică şi eventual meritocratică, în vreme ceregimurile liberale recurg la o recrutare democratică, din ansamblul organismuluisocial. Chiar şi în această ultimă alternativă Mosca era înclinat să admită că membriiclasei politice au tendinţa să recurgă finalmente la criterii ereditare, acaparând în dreptsau în fapt mecanismele de selecţie a candidaţilor graţie mijloacelor sau resurselor pecare le deţin şi posibilităţii manipulării sau vicierii procesului electoral. Pentru epoca regimurilor reprezentative liberal-democratice Mosca recunoaşte,în cel de-al doilea volum al lucrării sale fundamentale Elementi de scienza politica(1923), posibilitatea pluralismului grupurilor şi implicit caracterului diferenţiat şichiar neunitar al clasei politice10. Iar pentru contracararea corupţiei vieţii politice îndemocraţiile reprezentative, Mosca miza pe o selecţie a elementelor capabile dinclasele aristocratice şi populare care să echilibreze autoritatea autocratică a birocraţieiprin aceea liberală a parlamentului, orientând guvernarea comunităţii spre realizareaintereselor publice. Unitatea şi coeziunea clasei politice se regăsea astfel restabilită, pe temeiulconştiinţei responsabilităţii comune a grupurilor diferenţiate faţă de societate şi a„concepţiei clare asupra drepturilor şi îndatoririlor sale“11 de clasă conducătoare. Legătura dintre regimurile politice şi natura clasei guvernante este subliniată şide alţi teoreticieni clasici ai elitismului— între care Vilfredo Pareto — ambele fiinddependente de alte fenomene sociale12. Clasificarea elitelor politice şi a elitelorguvernante se bazează pe criterii psihologice, şi în special pe tipul de „reziduu-ri“ caredefinesc caracterul personalităţii şi comportamentelor elitelor. Elitele la carepredomină clasa I de rezhiduuri (numită „instinctul combinaţiilor“) sunt înclinate săapeleze la metode paşnice de guvernare (viclenie, abilitate, pragmatism,disponibilitatea spre compromis etc.), iar elitele la care predomină reziduurile dinclasa a II-a (numită „persistenţa agregatelor“) sunt înclinate să recurgă la forţă,intransingenţă principială/ideologică sau religioasă, stabilitate şi autoritarism. Natura şi soliditatea regimurilor depind, dincolo de alţi factori precum relaţiile cugaranţiile utilităţii sociale, de natura elitelor şi metodele exercitării puterii, respectivutilizarea prioritară a forţei materiale şi convingerilor religioase/ideologice, versusartificii şi viclenii în realizarea intereselor, şi doar în subsidiar a sentimentelor sauviceversa13. Primele sunt asociate unor guvernăminte tiranice din antichitate şi celerepublicane medievale (precum Veneţia), în vreme ce secundele se asociază cuaristocraţiile antice şi medievale şi regimurilor reprezentative capitaliste. Circulaţiaelitelor este, în mod obişnuit, lentă în regimurile autocrate şi aristocratice şi mairapidă în regimurile reprezentative. Până la apariţia regimurilor reprezentativemoderne şi a constituţionalismului aferent, natura şi schimbarea regimurilor se supunpredominanţei „politicii războinice“ asupra celei paşnice. De unde şi frecvenţaloviturilor de forţă iniţiate de capii familiilor puternice şi de contrareacţiile celorexcluşi de la putere, care adeseori antrenau populaţia de rând nemulţumită sau umilităde abuzurile guvernanţilor. Revoluţiile sau răscoalele au constituit, după cum ne relataAristotel, de pildă, cauza primordială a schimbării unor constituţii sau guvernămintecu altele şi a unei clase politice cu alta14. Chiar şi guvernămintele unor state-cetăţi dedimensiuni reduse, precum cele greceşti din antichitate nu se sustrag tendinţei

generale de condiţionare a naturii şi trăiniciei regimurilor politice de caracteristicileminorităţii sau clasei politice. Cu toate că numărul redus al cetăţenilor şi dimensiunileteritoriale limitate favorizau atragerea la treburile guvernării a quasitotalităţii acestora,iar adunarea poporului, inclusiv în monarhii, partea care alcătuia clasa politică —suveranul individual sau colectiv, magistraţii (funcţionari publici civili şi militari), şijudecătorii etc. — reunea nu numai virtuţile ci şi viciile inevitabile firii sautemperamentelor umane. Dacă nu în privinţa tuturor, cel puţin în cazul multora dintrecei ce o compuneau. Aristotel ilustra foarte bine cauzele care determină degradareasau pervertirea unor guvernăminte, considerate de el (şi de alţi gânditori greci) dreptpure, în măsura în care regulile care prezidau constituirea lor vizau o guvernare acelor îndreptăţiţi, în interesul tuturor, în guvernăminte impure sau regimuri viciate,atunci când principiile şi legile generale erau încălcate de către guvernanţi (fiemonarhi, aristocraţi sau popor). Dinamica constituirii şi funcţionării clasei politice îşi punea astfel amprentaasupra naturii şi degradării regimurilor politice respective. Abuzurile de putere aleunor regi, aristocraţi şi excluderea sau nedreptăţirea altor cetăţeni îndrituiţi prinnaştere, avere, merite sau alte superiorităţi să ia parte la guvernare, au generat deseoritulburări şi revoluţii, atât în formele pure cât şi în cele impure de regimuri politice15 şischimbarea bidirecţională unor regimuri cu altele opuse. Ideea generală constă aici în condiţionarea stabilităţii (conservării) şi identităţiiunei forme sau alta de regim politic de solidaritatea, caracterul paşnic şi moderaţiarelaţiilor dintre membrii clasei politice, concomitent cu accesul celor îndreptăţiţi încercurile conducătoare, pe de o parte. Şi de respectarea principiilor guvernământuluirespectiv şi menţinerea diviziunii între bogaţi şi săraci în limite rezonabile, pentru anu alimenta cauzele revoluţiilor soldate de obicei cu schimbarea tipului de regim, pede altă parte. Invers, accentuarea neînţelegerilor şi dezbinării dintre fruntaşii claseipolitice a generat condiţii de răzvrătire a nemulţumirilor, oferind căpetenii pentruconducerea revoltelor celor săraci, împotriva guvernanţilor. În Evul mediu târziu şi mai ales în epoca modernă formelor tradiţionale deregimuri personale şi/sau nereprezentative li se adaugă regimuri reprezentative, nufără presiunea materială sau acţiunea revoluţionară a unor forţe sociale noi, carerevendică prin exponenţii (elitele) lor dreptul de a participa la împărţirea puterii cugrupurile dominante ale clasei politice din vechile regimuri. În ambele categorii deregimuri — nonreprezentative şi reprezentative —, mecanica raporturilor violente şiostile sau paşnice şi extinse (inclusive), dintre diferitele grupuri sau clici constituite înansamblul clasei politice au determinat fie disfuncţii şi ameninţări la adresastabilităţii, fie o funcţionare regulată cu efecte directe asupra stabilităţii şi consolidăriilegitimităţii regimului. Dinamica procesului de reproducere, transformare saucooptare a noi elemente şi forţe politice în cadrul clasei politice, consonante cu gradulde dezvoltare şi schimbările în sfera mentalităţilor politice şi sociale, au contribuit laadaptarea clasei politice la condiţiile definitorii ale structurii sociale. Absorţia lentă şicontinuă în componenţa clasei politice a noilor forţe şi capacităţi sociale a permistransformarea evolutivă a clasei politice şi conservarea condiţiilor de stabilitate aregimurilor reprezentative. Regimurile în care clasa politică a păstrat o structurăfragmentată, fără o unitate în jurul unor idealuri şi instituţii cu roluri clar definite,datorită confruntării unor credinţe şi ideologii antagonice, circulaţia elitelor aîmbrăcat un curs neregulat, prăbuşirile de regim fiind urmate de o qvasiînlocuire afostelor autorităţi de grupuri şi facţiuni politice noi. Variabilitatea structurală a claselor politice constituie şi pentru G. Mosca o cauză„determinantă a tipului politic (de regim – n. n.), şi de asemenea a nivelului de

civilizaţie la diferite popoare“16. Îndeplinind un rol activ în dezvoltarea istorică, clasapolitică nu rămâne intactă sau insensibilă la schimbările pe care tocmai le-a generat,decât sub sancţiunea ameninţărilor cu tulburări sociale şi mişcări violente care vizeazărezolvarea crizei sau stagnării societăţii, generate de inadecvarea clasei politice lacerinţele fiecărei epoci. Lucru pe care-l sublinia G. Mosca atunci când respingeaargumentele superiorităţii de rasă sau de naştere şi ereditare în justificarea necesităţiişi perpetuării clasei politice17. Literatura de specialitate din ultimele două decenii a pus accentul, în ceea cepriveşte elitele în general, cele politice în special, asupra structurii acestora, modurilorşi mediilor de recrutare, motivaţiilor şi antecedentelor accederii în clasa politică etc.Nu lipsesc abordările comparative şi clasificările tipologice. Integrarea acestor aspecteşi constatări, împreună cu unele teze ale elitismului clasic într-o construcţie teoreticăsistematică şi relevantă pentru explicarea variabilităţii tipologice a elitelor şiregimurilor politice, aparţine unui grup de cercetători îndeosebi americani, politologişi sociologi, între care John Higley, Michael G. Burton, G. Lowell Field, GwenMoore, Jan Pakulski ş.a. Configurarea cadrului analitic în materie începe cu definirea şi corelareaconceptelor care fac din elită una dintre variabilele explicative, independente pentruforma şi natura regimurilor politice. J. Higley şi M. G. Burton explicau încă de acumdouă decenii, într-un studiu publicat în 198918 stabilitatea, respectiv instabilitatearegimurilor democratice, implicit prăbuşirea sau transformarea lor în regimuriautoritate prin continuitatea funcţionării unitare a elitelor naţionale sau structuraconflictuală şi lipsa de unitate din cadrul clasei politice sau al elitelor politice. Ceea cecaracterizează şi asigură stabilitate regimurilor reprezentative din ţările occidentaleeste prezenţa sau continuitatea elitelor consensual unite, care, în corelaţie cu alţifactori favorizanţi, conduc la democraţii consolidate19. Elitele consensual unite satisfac, potrivit autorilor citaţi, două condiţii necesare şisuficiente: 1. membrii lor împărtăşesc tacit un larg consens în privinţa regulilor şicodurilor comportamentului politic, echivalent cu un „partizanat rezonabil“ („restraintpartisanship“ — Giuseppe di Palma); 2. participă la o structură de interacţiune maimult sau mai puţin extinsă, ce îi asigură de încrederea reciprocă relativă şi de accesulefectiv la cel mai înalt nivel de decizie20. Acordul asupra regulilor jocului politic odată realizat, între componentelediferenţiate ale elitelor politice, deciziile guvernamentale sunt acceptate, chiar şi încazul când nu satisfac cerinţele tuturor facţiunilor, întrucât rămâne aşteptarea realizăriiunui câştig de cauză, în alte probleme controversate viitoare, câtă vreme funcţioneazăreţelele de conectare dintre elite şi accesul acestora la procesul decizional. „În final,cele mai multe îşi ating obiectivele (scopurile) şi înclină astfel să vadă totalitatearezultatelor decizionale ca o «sumă pozitiv㻓21. Prin contrast, elitele naţionale divizate (dezunite, dezbinate) (disunified) seconstituie, arată Higley şi Burton, din membri care: 1. împărtăşesc puţine sau nu aureprezentări comune asupra propreităţilor comportamentului politic; şi 2. se angajeazădoar în interacţiuni limitate şi intermitente între facţiunile sau graniţele sectoriale.Starea lor existenţială este una de profundă insecuritate, generată de experienţeistorice traumatizante în care ascensiunea la putere a unei facţiuni era urmată depersecuţii şi prejudicii împotriva celor îndepărtate de la putere şi apropiaţilor lor.Acest tip de relaţii şi comportamente induc sentimente de teamă, care fac din lipsa deunitate o trăsătură invariantă, ce nu poate fi depăşită decât în împrejurăriextraordinare, care ameninţă existenţa tuturor facţiunilor elitelor22, consideră aceiaşiautori.

Prin urmare, modelul explicativ descris, consideră instabilitatea regimului politicdrept o consecinţă inseparabilă a elitelor dezunite (disunified). Prin instabilitate seînţelege nu orice schimbare frecventă la nivelul elitelor care guvernează, ci preluareaprin mijloace ilegale şi violente a puterii executive, încercările de răsturnare violentăsau aşteptarea răsturnării forţate a guvernelor (revoluţii, răscoale, lovituri de stat), carefac incertă şi temporară funcţionarea regimurilor democrate incipiente saunondemocratice23. Aici sfera de cuprindere a instabilităţii ar putea fi extinsă,circumstanţiind şi incluzând între caracteristicile sale încă o variabilă, intermediară. Şianume crizele sau disfuncţiile ce generează deturnări graduale în sens degenerativ încadrul unui regim; sau schimbări în natura regimului ce deschid spre alternativeadaptative paşnice (sau chiar forme noi de regim) şi admit grade variabile dediferenţiere, pluralism, drepturi şi libertăţi efective, sau tranziţia la democraţie. Înfelul acesta accentuăm valoarea explicativă prin includerea în sfera de referinţă şiaplicabilitate a conceptului, a schimbărilor mai mult sau mai puţin paşnice a unorregimuri bazate pe „clase politice ideologic unite“ sau chiar angajarea tranziţiei lademocraţie, cum s-a întâmplat în unele ţări comuniste central europene înainte deprăbuşirea efectivă a comunismului în 1989. Lipsa de unitate consensuală a elitelor a constituit, după Higley şi Burton, ocondiţie generică a elitelor naţionale occidentale în perioada formării statelor-naţiuni.Iar acomodarea sau soluţionarea prin acordul comun (elite settlement) a litigiilorfundamentale a fost o excepţie. O formă distinctă de unitate a elitelor, radical diferită de unitatea voluntară aelitelor diferenţiate din oligarhiile reprezentative europene şi apoi a regimurilordemocratic-liberale, este denumită de autorii menţionaţi — elita ideologic unită24.Aceasta rezultă din transformarea/înlocuirea revoluţionară a unor regiuni şi clasepolitice diferenţiate printr-o clasă politică motivată ideologic şi menţinută prinimpunerea autoritară a adeziunii la o ideologie unică, singurul criteriu de acces lapoziţiile importante din cadrul clasei politice. Elitele ideologic unitare se asociază curegimuri totalitare, precum regimurile comuniste, fasciste, teoceatice, etnocratice etc.,arată Higley şi Burton. După tranziţia de la regimurile totalitare/autoritare din fostele ţări socialiste lademocraţie, şi extinderea rolului tranziţiilor în alte zone cu regimuri autoritare dinlumea a treia, datele şi cercetările asupra regimurilor şi clasei sau elitelor politicecorespondente, au permis aceloraşi autori să amplifice şi să introducă în modelulexplicativ şi alte variabile, precum circulaţia elitelor, modul de realizare şi scopulacestei transformări în componenţa şi structura elitelor, gradul de diferenţiere,respectiv structura pluralistă sau nediferenţiată a elitelor etc. Acest model, dezvoltat de I. Higley, Jan Pakulski şi Gyorgy Lengyell, va fiutilizat în continuare în analiza, evaluarea transformării clasei politice postcomunistedin România, şi confruntarea structurii sau modului său de operare cu cerinţeleguvernării şi consolidării democratice a regimului politic actual. În prealabil voi rezuma principalele caracteristici şi configuraţii, sau tipurilegenerale sub care se pot clasifica şi asocia elitele şi regimurile politice25. I. Unitatea puternică asociată elitelor larg diferenţiate (pluralism politic),caracterizează tipul de elite consensual unite — un ideal-tip de „unitate în diversitate“bazată pe angajamente politice rezonabile şi pe reţele intersectate de cooperarereciprocă. Elitele de acest tip generează şi menţin regimuri democratice consolidate,derivate din oligarhii liberale reprezentative parlamentare, în care circulaţia (înnoirea)este largă — în privinţa poziţiilor orizontale afectate, şi profundă sub aspectul

mediilor sociale din care se recrutează noile elite — ca scop, dar graduală şi calmă —ca mod de realizare. Este aşa numita „circulaţie clasică“. II. Simetric, unitatea puternică asociată cu diferenţiere limitată (îngustă) aelitelor, caracterizează elitele ideologice/ideocratice — un ideal-tip întemeiat pesisteme de credinţe şi ideologie unică, structură de interacţiune centralizată şiautocratică. Astfel de elite instautează şi menţin regimuri totalitare/posttotalitarestabile dar nereprezentative, în care circulaţia elitelor antrenează medii largi şiprofunde — ca scop, dar este bruscă şi coercitivă — ca mod de realizare. Este aşanumita „circulaţie de înlocuire“. III. Prin contrast, o unitate slabă asociată cu elite larg diferenţiate, caracterizeazăelitele fragmentate — un ideal-tip în care lipsesc sau sunt vagi şi neîmpărtăşitevalorile şi obiectivele comune, domnesc neîncrederea reciprocă şi reţelele segmentatede cooperare. Astfel de elite coexistă cu regimuri democratice neconsolidate şi/sauautoritare (electorale), în care circulaţia este superficială şi îngustă — ca scop, dargraduală şi clamă — ca mod de realizare. Este ceea ce se numeşte „circulaţia dereproducere“. IV. Unitatea slabă (dezbinarea/dezunirea) asociată cu diferenţiere limitată aelitelor, caracterizează elitele divizate/dezbinate — un ideal-tip cu sisteme de credinţeantagonice, structuri de interacţiune polarizate în funcţie de cei aflaţi la putere sau deopozanţii acestora, confruntare continuă între grupuri şi neîncredere profundă. Astfelde elite produc regimuri autoritare şi sultaniste, post-totalitare nereprezentative,comune unor ţări din Asia şi Africa, în care circulaţia este limitată şi superficială — cascop, bruscă şi coercitivă — ca mod de realizare. Este o „circulaţie de quasi-înlocuire“. Pentru analiza clasei politice româneşti, un interes comparativ special prezintăprimele două configuraţii sau ideal-tipuri. Cea de a doua configuraţie a caracterizatregimul totalitar din România, de la care începe procesul de transformare a vechiiclase politice ideologic unitare — nomenclatura —, în actuala clasă politic; iar primaconfiguraţie — de elite consensual unite — reprezintă azimutul sau ţinta spre care artrebui să se orienteze clasa politică post-comunistă pentru a furniza garanţii defuncţionalitate şi stabilitate regimului democratic actual. Tabloul schiţat ilistrează distanţa considerabilă dintre tipurile de clasă şi regimurinedemocratice şi obiectivul tranziţiei la democraţii liberale în ţările guvernate multtimp de regimuri totalitare din Europa de est. Acest proces mobilizează o serie defactori între care amploarea circulaţiei elitelor, încă în regimul precedent, gradul deliberalizare post-totalitară în foste regimuri, existenţa contraelitelor anticomuniste,rapiditatea şi profunzimea restructurării fostelor aparate represive etc. În absenţa condiţiilor favorabile formării de elite reformatoare şi contra-elitelor,precum în România comunistă, revolta populară sau răsturnarea revoluţionară, înîmprejurări geopolitice încurajatoare, ca în 1989, era singura opţiune ce puteadetermina schimbarea regimului totalitar. Complexitatea şi dificultăţile tranziţieipostcomuniste confirmă însă handicapul adaptării noii clase politice la sistemul devalori şi regulile funcţionării efective a cadrului instituţional democratic, chiar şi dupădouă decenii de la căderea oficială a regimului comunist. De asemenea, destrămareaunităţii ideocratice a fostei clase politice nu a dus automat la o clasă politicăconsensual unită. Ci la elite structural divizate şi profund ostile, care n-au depăşitsindromul şi metodele întreţinerii unui climat de insecuritate personală de care seprevalase continuu regimul precedent. Reproducerea clasei politice după schimbarea regimului comunist din România

În România şi celelalte ţări central-est europene tranziţia la democraţieinaugurată în 1989 a avut ca punct de plecare regimuri totalitare sau post-totalitaresusţinute de clase politice ideologic unitare, într-o măsură mai mare sau mai mică.Problema centrală din perspectiva congremenţei noului regim instaurat şi configuraţiaclasei politice rezidă în amploarea sau limitele transformării înregistrate în constituţiaproprie clasei politice post-comuniste în raport cu cea precedentă. Cât de profundă saude superficială a fost „circulaţia elitelor“? În ce ritm şi interval temporal s-a produs?Ce efecte a avut în ceea ce priveşte dinamica schimbărilor instituţionale şi acompoziţiei social-politice a clasei guvernante însăşi? Schimbarea regimurilor comuniste şi tranziţia la noi forme de regim au urmat căidiferite în funcţie de transformările sau circulaţia elitelor în cadrul acestora înainte deprăbuşire, pe de o parte; şi, de asemenea, în funcţie de existenţa sau absenţa unor elitecontestatare anticomuniste, organizate şi recunoscute de societate, în însuşi sistemulcomunist, pe de altă parte. Spre deosebire de unele ţări central-europene, în care chiar momenclaturasuperioară de partid începuse deja un proces limitat de distanţare de totalitarism,operând promovări de cadre reformatoare la vârful ierarhiei, cu ceva timp înainte deprăbuşirea comunismului, sau în care se constituiseră elite contestatare organizate, înRomânia astfel de evoluţii şi tendinţe reformatoare nu s-au adus, şi nici n-a existatvreo preocupare legată de pregătirea tranziţiei spre un regim mai puţin opresiv.Eficienţa înăbuşirii de către aparatele represive şi ideologice a oricăror tentaţii deraportare critică la adresa regimului şi a liderului său suprem, atât în cadrul regimuluicât şi al societăţii, precum şi controlul riguros asupra „rotaţiei“ şi promovării cadrelorconducătoare, au anihilat presiunile din interiorul sistemului în direcţia acomodării lacerinţele noi, care reflectau eşecul socialismului la sfârşitul anilor ’80. Monopolizând controlul asupra formării şi promovării cadrelor politice şispecialiştilor din toate domeniile, asupra drepturilor de exprimare şi asociere, partidulunic a împiedicat vocile contestatare izolate să se organizeze în contra-elitecontestatare şi să atenteze la poziţiile deţinute de clasa politică oficială a regimuluitotalitar. Circulaţia cadrelor (elitelor) se conforma criteriului loialităţii depline faţă deideologia de partid. Specialiştilor (elite tehnocrate) li se crea să probeze nu numaicompetenţe tehnico-ştiinţifice, ci şi calităţi politice şi îndeosebi „spirit revoluţionar“în activitatea lor, pentru a accede la poziţii de conducere politică. Regimul nu a toleratnici apariţia sau manifestarea unor tendinţe reformatoare în cadrul său, deşi apelulpropagandistic la promovarea „spiritului revoluţionar“ şi la „lupta dintre vechi şi nou“ar fi îndreptăţit şi altfel de atitudini decât repetarea mecanică a ideilor emanate deliderul suprem de partid şi cercul apropiaţilor săi. Singurele ameninţări şi motive de nelinişte pentru regim, în asemeneaîmprejurări, veneau din ofensiva ideologică şi politică a democraţiilor occidentalepentru respectarea drepturilor omului, a noilor curente reformatoare din ţărilesocialiste vecine, inclusiv din centrul internaţional al sistemului comunist, UniuneaSovietică. Contestarea unor intelectuali solitari sau dizidenţi ai partidului faţă de încălcareadrepturilor omului, au fost anihilate uşor, fie prin facilitarea plecării în exil, fie prinizolare sau încarcerare. Împletirea dogmatismului ideologic, radicalismului represiunii şiconformismului social cu slaba circulaţie a elitelor meritocratice în nomenclaturaoficială, s-a soldat cu menţinerea unităţii ideologice a clasei politice, şi cudescurajarea tendinţelor reformatoare sau dizidente, de articulare a unei elite

anticomuniste în cadrul societăţii civile, în pofida nemulţumirilor care macneau întoate structurile corpului social. Schimbarea regimului comunist şi transformarea clasei politice s-a produs diferit,în corelaţie cu condiţiile specifice fiecărei ţări central şi est europene, şi cu gradul dediferenţiere a nomenclaturii oficiale. Două variabile majore au influenţat cursulevenimentelor: raporturile cu forţă şi gradul de diferenţiere ideologică în interiorulclasei politice reflectat de întărirea aripii reformatoare la vârful ierarhiei comuniste ; şiconstituirea sau absenţa unor contra-elite organizate care contestă sistemul totalitar,din sfera societăţii civile. Forma paşnică de schimbare a regimului comunist esterezultatul înţelegerilor şi negocierilor dintre elitele comuniste reformatoare şi celecontestatare ale societăţii civile; în timp ce răsturnarea violentă s-a produs în absenţacondiţiilor de reformare a regimului şi a contra-elitelor anticomuniste organizate şirecunoscute de populaţia nemulţumită. Cercetările sociologice asupra mobilităţii şi schimbărilor la nivelul clasei politicepostcomuniste au avansat interpretări diferite şi construcţii teoretico-explicativeasupra raportului dintre circulaţia/înlocuirea şi reproducerea/transformarea elitelor încursul tranziţiei la regimuri democratice, în încercarea de a face predicţii referitoare lacategoriile elitiste ale fostei nomenclaturi care îşi pot valorifica tipul de capital socialşi cultural şi în noua clasă politică. Opiniile oscilează între cei care pun accentul pe ponderea atribuită reproduceriielitelor şi cei care se interesează de factorii care generează o circulaţie largă şiprofundă a acestora. Pentru prima teză semnificative sunt argumentele avansate deautori precum Elemer Hankiss (Ungaria) sau Jadwiga Stanizkis (Polonia) — bazate peobservarea tranziţiei de la începutul anilor ’90 — care pun accentul pe reproducereavechii clase politice comuniste în noile regimuri, formând ceea ce ei numesc „nouaburghezie“ sau „capitalismul politic“, prin valorificarea de către reprezentanţii vechiinomenclaturi a poziţiilor şi sistemului relaţional în nou constituitele instituţii politiceşi economice, acumularea de bogăţie în procesul privatizărilor sau altor măsuri deinstituire a economiei de piaţă26. Pornind de la schimbările realizate deja în anii ’80 înUngaria, de pildă, Erszebet Salay se interesează de generaţia de conducători recrutaţidin noua tehnocraţie, mai educată şi mai pragmatică, slab legată de ideologiacomunistă şi preocupată în schimb de reformarea socialismului de stat. Aceastăcategorie era cel mai bine poziţionată să preia iniţiativa reformelor şi sub noul regimde tranziţie şi să controleze domeniul economic de stat şi privat, chiar dacă îninstituţiile politice care putea ceda locul celor recrutaţi prin metode elective, adicăunei noi categorii conducătoare27. Reformând teoria paretiană despre „circulaţia elitelor“, Ivan Szelenyi, SzonjaSzelenyi, confruntă (sau combină) circulaţia cu reproducerea elitelor, care rezultă dincontexte social-politice specifice clasei politice din diferite ţări comuniste. Încercetarea asupra stratificării sociale din Europa de Est după 1989, la care a participatîn ţările central-europene şi Rusia, Ivan Szeleny şi Szonja. Szelenyi lansau douăipoteze de bază: „În termeni generali, teoria noastră, afirmă cei doi, sugerează că neputem aştepta la un grad înalt de reproducere a elitei în ţările în care tehnocaţia fusesecooptată de nomenclatură, şi de asemenea în ţările în care nu exista o contra-elită. Princontrast, ne aşteptăm la un grad înalt de circulaţie a elitei în ţările în care cooptareatehnocraţiei nu a avut loc, ori în ţările cu o contraelită bine articulată28. În aceeaşi perspectivă, dar pornind de la o reinterpretare a teoriilor clasice elitiste(Mosca şi Pareto), autoarea bulgară Emilia Zankina argumentează teza potrivit căreiaatât reproducerea cât şi circulaţia elitelor reprezintă mecanisme prin care clasa politicăîşi reînnoieşte în mod normal şi simultan (sau alternativ) membrii, în funcţie de

nevoiele tehnocratice sau de cele populiste (pur politice) pe care le resimte. Întransformarea elitelor comuniste din ţările central-est şi sud-est europene, factorulcheie care direcţionează procesul este prezenţa sau absenţa unor contra-eliteorganizate şi, de asemenea, tipul de contestare pe care o provoacă la adresaprincipiilor care guvernează accesul în elitele puterii şi legitimează clasa politică29. Autoarea propune nuanţări relevante şi în ceea ce priveşte interpretarea raportuluidintre reproducere şi circulaţia elitelor în procesul recrutării elitelor postcomuniste.„Atunci când nu există nici o contestare, procesul recrutării elitei este controlat înmare măsură de elita puterii. În acest caz elita este completată cu noi membri, aleşi fiepe baza unor criterii specifice (reproducere), (meritocratice, n. n. — A. C.), fie princăutarea unor indivizi cu calităţi deosebite (circulaţie), (politice, organizatorice, n. n.,A. C.). Prin contrast, dacă există contestare, procesul recrutării elitei este supus lupteipentru putere între elită şi o contraelită organizată. Elita este completată, atunci, prinnegociere şi/sau înţelegeri cu contraelita, care accede în rândurile elitei, aceasta dinurmă cedând o parte din puterile anterioare. Ambele elite se adaptează atunci noiidistribuţii a puterii. În acest caz contestarea, redistribuirea puterii şi adaptarea suntelementele cheie“30. Schema aceasta suportă şi alte nuanţări suplimentare, pentru a reflecta diferenţaîntre cazuri parţial similare în privinţa consecinţelor, dar deosebite sub aspectulmodului de declanşare a tranziţiei postcomuniste: Bulgaria şi România. În absenţacontraelitelor organizate, comună ambelor ţări, amploarea înlocuirii (circulaţiei) fosteinomenclaturi cu oameni noi, depinde de caracterul paşnic sau violent al înlocuiriivârfurilor nomenclaturii. O schimbare paşnică la nivelul conducerii supreme apartidului comunist, ca în Bulgaria, în preziua prăbuşirii regimurilor comuniste din1989, a asigurat o destul de amplă supravieţuire a cadrelor superioare ale vechiuluiregim, chiar şi după schimbarea criteriilor de recrutare prin introducerea alegerilorlibere. În vreme ce inevitabilitatea răsturnării violente a fostului regim în România, îndecembrie 1989, a dus la înlăturarea nomenclaturii superioare de partid şi de stat, fărăînsă a o substitui cu lideri proveniţi din elitele contestatare, neorganizate sub regimulînlăturat sau în cursul revoltei populare. În situaţia dată, o serie de exponenţi marginalizaţi, sau în retragere, din aparatulde partid şi de stat al regimului comunist, în frunte cu Ion Iliescu, fost lider marcant alpartidului, căruia imaginarul colectiv îi atribuia intenţii reformatoare şi care s-aremarcat prin calităţi organizatorice şi chiar carismatice în cursul evenimentelor dindecembrie 1989, au reuşit relativ uşor să se legitimeze ca lideri ai revoluţiei.Avantajaţi de un grad superior de organizare, au dobândit rapid rolul conducător înprocesul de tranziţie, început printr-o proclamaţie aparent radicală, ai anume:dizolvarea fostelor structuri de putere ale partidului comunist şi organizaţiilor satelite,încredinţarea întregii puteri Frontului de Salvare Naţională, care includea pe lângălideri de partid şi foşti nomenclaturişti dizidenţi, exponenţi ai maselor revoltate,precum şi un număr de constestatari solitari ai fostului regim. Oficial şi practic vârfurile nomenclaturii comuniste, politice, militare, economiceetc. compromise de acţiunile violente de reprimare a revoltei populare şi de marelenumăr de victime ale acestei represiuni armate — au trebuit să părăsească putereadupă arestarea dictatorului Nicolae Ceauşescu şi a altor înalţi demnitari ai ComitetuluiPolitic Executiv şi guvernului. Probabil că numărul nomenclaturii superioareîndepărtat de la putere nu depăşeşte, 2000 persoane, din cele 4-5000 de funcţii incluseîn listele nomenclaturii de partid. Controlul procesului de tranziţie, de înnoire şireproducere/circulaţie a clasei politice a intrat, altfel în posesia unui grup dominant

compus din reprezentanţii de rangul doi şi trei ai fostei nomenclaturi, în frunte cu unlider carismatic, relegitimat de participarea la răsturnarea revoluţionară a regimuluitotalitar. Abia din acest moment o contraelită anticomunistă organizată intră în scenă,pentru contestarea puterii elitei post-comuniste acuzate de continuitatea directă afostului regim comunist. Deşi îndepărtarea de la putere a fostului regim comunist a produs o quasiînlocuire, violentă şi bruscă sub aspectul modului de desfăşurare, dar superficială şilimitată în ceea ce priveşte profunzimea mediului social de recrutare, controlulprocesului de construcţie instituţională şi a desfăşurării alegerilor libere fiindmonopolizat de o nouă elită recrutată din straturile secundare ale nomenclaturiicomuniste, a favorizat reproducerea amplă a noii clase politice din sfera mai largă derecrutare delimitată de fostul partid comunist. Aproximativ 80% din noile poziţiielitiste rămâneau sub controlul noului regim de tranziţie, mai apropiat de tipulautoritarismului electoral, decât de o demonstraţie electorală, iar 20% vor reveni, prinmecanismele recrutării bazate pe principii elective populare, unor reprezentanţi aicontraelitei anticomuniste organizate în cadrul noului regim, de către partidele deopoziţie prin reorganizarea fostelor partide interbelice, PNL, PNŢ-CD şi PSD. Trecerea paşnică la postcomunism în Bulgaria, sub controlul fostului Partidcomunist reorganizat ca P. socialist a asigurat o reproducere de asemenea amplă afostei nomenclaturi, adaptate condiţiilor şi principiilor de recrutare electorală a noilorelite.

Termenii transformării elitelor sunt aici revolta, revoluţia qvasiînlocuire o vechiielite, acomodare a grupuri nomenclaturii secundare la procesul tranziţiei, creareacontraelitelor anticomuniste, împărţirea puterii (alternativ) între moştenitoriinomenclaturii comuniste şi noile elite democrate. Dimpotrivă, o răsturnare revoluţionară (deşi parţial nonviolentă) a vechiuluiregim comunist din Ceholovacia, unde nomenclatura de partid a respins oricenegociere şi împărţire a puterii cu noua contraelită organizată după eşecul reformăriicomunismului din 1968 —, a asigurat preluarea de către contra-elita anticomunistă acontrolului asupra procesului de tranziţie operând o înlocuire profundă anomenclaturii comuniste şi deschizând calea accelerării proceselor de tranziţie lademocraţie şi reforma economică (privatizare, economie de piaţă). Constatările empirice confirmă în bună parte diferenţierile dintre ţări şi ipotezeleprivind tranformarea elitelor politice în regimurile post-comuniste. Contextul particular în care a fost răsturnat regimul totalitar din România acompromis şansele de supravieţuire în poziţii importante a nomenclaturii superioarede partid şi de stat. Revolta populară din câteva centre urbane importante, îndecembrie 1989, şi victimele represiunii armate prin care a ripostat regimul, au permisunui grup marginalizat de activişti şi cadre militare să preia iniţiativa reorganizăriipolitice, după executarea cuplului dictatorial Ceauşescu. Desigur în condiţiileeliminării din clasa politică a întregii garnituri de conducere, aflate în funcţiune,practic de la toate nivelurile sistemului politic, după „dizolvarea structurilor de putereale clanului Ceauşescu“ prin Proclamaţia CFSN din 22 decembrie 1989. Totuşi, noua clasă politică instalată în noile roluri de autoritate a provenit dinacelaşi mediu social-politic din care se recrutase şi nomenclatura precedentă. Primelestructuri de putere constituite după dizolvarea regimului totalitar, CFSN, CPUN,Guvernul provizoriu, echivalatele locale ale Frontului Salvării Naţionale, conducerileorganismelor economice şi sociale etc., deşi aliniau figuri noi la nivel central, unelerecunoscute prin acte de dezidenţă sau chiar de opoziţie solitară faţă de regimul

comunist, erau dominate de constituenţi ai nomenclaturii mijlocii şi inferioare,economice, sociale, politice, obşteşti etc. şi de aparatciki ai regimului precedent.CFSN, primul organism al puterii „revoluţionare“ includea 39% foşti activişti şi obună parte de membri necunoscuţi publicului, însă controlaţi în totalitate de către ceidin prima categorie; Biroul Executiv al CFSN, cel care lua practic deciziile, era înproporţie de 54,5% format din cadrele de conducere ale fostului regim; la fel,Guvernul provizoriu — 64,5%, iar CPUN, un organism care înlocuia începând culuna februarie 1990 fostul CFSN, incluzând şi câte trei reprezentanţi ai nouînfiinţatelor partide politice — 31%, şi Biroul executiv al acestuia — 42,1% cadre dinfostul regim31. Gradul de înlocuire a rolurilor de putere la nivelul structuriloradministrative, militare, judiciare, serviciilor secrete etc. era nesemnificativ. În primul parlament ales liber (1990-1992) ponderea celor selectaţi şi aleşi dintrecei cu apartenenţa anterioară la nomenclatura comunistă, diseminaţi în cadrul noilorpartide politice, se ridica la 83,1%32; iar în guvernul format după primele alegerilibere, 76%33 aparţinuseră cadrelor de diferite ranguri ale fostului regim. Aceste coteînalte de reproducere a vechii clase politice sunt comparabile cu cotele de reproducerea fostei nomenclaturi în Rusia şi probabil în Bulgaria (cu deosebirea că în aceste douăţări nomenclatura superioară a supravieţuit într-o proporţie mult mai mare decâtcategoria omoloagă din România, din motivele precizate anterior — absenţarăsturnării violente în cele două ţări); şi cu mult peste fenomenul similar din ţărilecentral europene. Gradul de reproducere a elitelor comuniste (inclusiv nomenclaturasuperioară de partid, alte categorii cu rol de decizie la nivelului sub elitare), era de80% în 1993 în Rusia34 57% în Polonia şi 50% în Ungaria. Referindu-ne doar lanomenclatura superioară de partid, ponderea reproducerii rămâne totuşi ridicată, de51% în Rusia, 40% în Polonia35 şi de 38% în Ungaria36. Datele avansate de alte sursepentru Polonia şi ţările baltice vorbesc de niveluri ale ponderei membrilorparlamentelor din legislatura 1992-1996 care fuseseră implicaţi în activităţi politice înregimul comunist situate între 20,8% (Estonia) şi 51,8% — (Lituania). Poloniaînregistra pentru aceeaşi perioadă 46,3% membri ai Seimului cu origininomenclaturiste în 1993, 33% — 45,4% în 1997-2001, şi 39,6% după alegerile din200437. Spre comparaţie, media celor intraţi pentru prima dată în parlament între1990-2004 era de 24,2% în Letonia şi de 30,2% în Polonia, Lituania şi Estoniasituându-se între aceste două repere38. Şi în alte state, precum Slovenia sau Cehia, din Europa centrală, datele diferă, înfuncţie de specificul raporturilor de forţe între foştii guvernanţi şi eliteleanticomuniste la startul tranziţiei. În Slovenia, spre exemplu, s-a menţinut o cotăînaltă de reproducere datorită orientării reformiste a nomenclaturii şi mai ales a roluluijucat în obţinerea independenţei după un scurt război cu Serbia. Rata reproduceriivechilor elite era în medie de 77%, cu un nivel maxim de 84% în domeniul economic,şi de 66% în cel politic (78% în cultură)39. Pentru a încheia referinţele la constatările empirice, menţionăm că în Cehiareproducerea elitei este mai semnificativă în domeniul economic – 40% din elitaeconomică în 1997 deţinuse poziţii similare şi înainte de 1989 (din care 85% foşticomunişti), iar 57% dintre membrii noii elite economice fuseseră anterior membri aipartidului comunist. În noua structură managerială însă, doar 23% dintre manageri deţinuseră rolurisimilare înainte de 1989, iar 50% fuseseră adjuncţi de manageri generali (rangul doi înnomenclatura economică). În noua elită politică 35% fuseseră membri ai partiduluicomunist40.

Datele empirice certifică, aşadar, variaţii însemnate între ţări, în ceea ce priveşteraportul dintre circulaţia şi reproducerea elitelor clasei politice în procesul tranziţiei laregimul democratic. Această variaţie structurală în configuraţia (componenţa) claseipolitice explică şi determină totodată comportamentul diferit al acesteia în raport cucerinţele guvernării democrate şi reformei sistemului economic post-comunist. În ţările socialiste central europene în care diferenţierile dintre grupurile elitareerau deja conturate înainte de prăbuşirea comunismului, şi inclusiv nomenclaturasuperioară începuse să se distanţeze de totalitarism, iar noile elite contestatare,generate de societatea civilă, lansau provocări serioase autorităţilor în ceea ce priveştedemocratizarea sau liberalizarea sistemului, tranziţia la democraţia de factură liberalăs-a desfăşurat mai uşor şi mai repede; nivelul reproducerii elitelor comuniste fiind mairedus şi reprezentanţii acestora n-au rămas grupaţi într-o forţă politică distinctă şiunitară, diseminându-se în toate structurile spectrului politic în care ne deţineau defapt poziţii decizionale cheie. Regulile jocului politic democratic şi construcţiainstituţională a noului regim au rezultat din acordul şi angajamentul comun almoderaţilor şi reformatorilor vechiului regim cu noile contraelite anticomuniste. Sauau fost stabilite şi aplicate sub controlul elitelor democratice legitimate de opoziţiadeschisă faţă de regimul comunist (ca în Cehia, de pildă). Acolo unde vechea clasă politică a rămas relativ unitară şi, cel puţin aparent,loială ideologiei comuniste până la prăbuşirea regimului, ca în România, trecerea lanoul regim s-a realizat, în condiţiile menţionate anterior, sub controlul unei clasepolitice recuperate în proporţie covârşitoare din vechile structuri de putere alesistemului comunist. Această particularitate, şi poziţia refractară, exclusivistă sau chiar de reprimare aslabelor contraelite anticomuniste organizate după prăbuşirea comunismului, au datnaştere şi au accentuat progresiv clivajului dintre formaţiunile anticomuniste şi celeasociate neocomuniştilor, atât la nivelul clasei politice cât şi la nivel societal. Fărăantecedente reformiste şi convingeri democratice autentice, această clasă politicădominată de trecutul său şi-a menţinut iniţial o unitate inerţială prin regruparea subaceeaşi etichetă a Frontului de Salvare Naţională. Lipsa opoziţiei anticomunisteorganizate până la prăbuşirea comunismului, precum şi capacitatea organizatoricăsuperioară a exponenţilor fostului regim comunist, au facilitat sarcina foştilorcomunişti de a-şi relegitima, inclusiv prin alegeri libere, poziţiile dominante înregimul postcomunist. CFSN a respins iniţial includerea în componenţa sa, şi deciaccesul la procesul decizional-guvernamental, a reprezentanţilor PNŢ şi PNL,reorganizate în ultimele zile ale revoluţiei din decembrie. Abia după încă o lună deconfruntări violente s-a acceptat transformarea CFSN într-un aşa-numit ConsiliuProvizoriu de Uniune Naţională, în care FSN dispunea de jumătate din locuri, iarpartidele nou înfiinţate — cele mai multe simple replici profeseniste ale vechilorpartide istorice anticomuniste — cealaltă jumătate. Evitarea rupturii radicale şi bruşte cu vechiul regim comunist a noii clase politicepreponderent „feseniste“ coagulată în jurul liderului carismatic Ion iliescu şi maitânărului „democrat“ Petre Roman, primul şef de guvern post-comunist, precum şizădărnicirea preluării puterii de către liderii ţărănişti şi liberali care au supravieţuitînchisorilor comuniste, spre a nu se ajunge la responsabilizarea exponenţilor vechiuluiregim şi la sancţiuni drastice pentru crimele comise sub acel regim, a devenit osarcină strategică a succesorilor nomenclaturii comuniste. Drept urmare, controlulasupra pocesului democratizării a fost menţinut de către aceştia cu orice cost intern şiextern, iar cooperarea dintre componentele în care s-a scindat FSN după 1992, afuncţionat impecabil în toate problemele majore legate de controlul puterii, împreună,

cu schimbul sau în diferite combinaţii cu alte facţiuni anticomuniste ale claseipolitice. Grupurile principale în care s-a reorganizat vechea clasă politicănomenclaturistă şi succesorii ereditari ai acesteia, respectiv FDSN/PDSR/PSD pe de oparte, şi PD (FSN) / PD/PDL, pe de altă parte, sau aflat fără întrerupere la cârma ţării,în calitate de principale forţe politice guvernamentale, sau au influenţat decisiv, atuncicând preşedintele ţării şi primul ministru au preavenit din alte formaţiuni politice(1996-2000), guvernarea ţării după 1989 până în prezent. Definirea şi instituţionalizarea regulilor regimului democratic în România n-aufost rezultatul acordului elitelor comuniste reconfirmate de alegerile libere şi eliteloranticomuniste reorganizate după căderea comunismului, sau elitelor minorităţiimaghiare, ci doar al deciziei FSN, care a elaborat şi aprobat noua Constituţie din1991. Noul regim postcomunist n-a îmbrăcat decât formal caracterul şi structurainstituţional democratică. Sub faţada pluralismului şi competiţiei electorale, încondiţiile restaurării libertăţilor politice fundamentale, modul de funcţionare şiraporturile interinstituţionale sau între elitele guvernante şi opoziţie au fost viciate decomportamente autocratice, mentalităţi şi atitudini de inspiraţie comunist-antidemocratice. Regimul de tranziţie din 1990-1996 s-a configurat şi a funcţionatpreponderent ca un regim autoritar. Sub controlul elitelor politice de sorgintecomunistă au rămas şi au colaborat neîntrerupt cu acestea instituţiile de forţă şi ordinepublică (militare, judiciare, poliţieneşti), administrative şi economice ale fostuluiregim. Recrutarea de noi membri în cadrul acestora şi avansarea la poziţii decizionalesuperioare s-au făcut dintre persoane rămase loiale fostelor structuri de partid şi destat comuniste, „convertite“ la mecanismele formal-instituţionale, dar nefamiliarizate,cu sau fără convingeri democrat liberale autentice. Chiar şi după o primă alternare la vârful statului, survenită în 1996, după 7 ani deconsolidare a poziţiilor clasei politice post-comuniste, reconfigurată în jurul celordouă succesoare principale ale partidului comunist, respectiv PDSR/PSD cu IonIliescu şi PD/FSN cu Petre Roman şi Traian Băsescu, instituţiile, mecanismele şititularii rolurilor majore de autoritate ale regimului, bazat pe Constituţia „fesenistă“din 1991, sau care au continuat să funcţioneze nereformate, au acţionat ca tot atâteapuncte de veto sau factori de blocaj în implementarea reformelor şi funcţionareademocratică a regimului. Spre deosebire de rezolvarea operativă a acestora doar după2-3 ani de tranziţie postcomunistă în ţările central europene. Întârzierea tranziţiei realela democraţie şi a reformelor în celelalte ramuri ale guvernământului (aparatul de statşi judiciar) şi în economia de stat, este aşadar cauzal relaţionată de procesul şiconfuzia originară de desprindere de comunism a clasei politice. Cum s-a putut reproduce în „noua“ clasă politică o pondere ridicată şisupravieţuirea de durată a cadrelor politice pregătite sub vechiul regim? În primulrând prin mimarea pluralismului politic de către liderii noului regim, care au lansat încompetiţia electorală numeroase partide satelit ale grupărilor originare (FSN), creândconfuzie în rândurile electoratului şi conservând majorităţi confortabile în parlament,prin însumarea „reprezentanţilor“ acestor partide. În al doilea rând prin cooperareapreferenţială a elitelor fostului şi noului aparat de stat şi economic cu partidelemenţionate; şi, totodată prin infiltrarea partidelor democrat-anticomuniste cu cadre deconducere şi membri vulnerabili, datorită colaborărilor cu securitatea comunistă. Sauchiar prin oameni ghidaţi de către serviciile secrete, pentru a le controla din interior înorientările radicale sau, la limită, chiar submina, cum s-a întâmplat cu PNŢCD, depildă.

Astfel, cele două aripi ale fostului FSN, PSD actual şi PD/PDL, ambele cuvocaţie de stânga socialistă, au dominat viaţa politică, primul până în 2004, cel de-aldoilea între 1996-2000 şi 2004-2012. Supus presiunilor interne şi externe şi învăţândtreptat să respecte atribuţiile constituţionale, partidul lui Iliescu-Năstase s-a acomodatlent, dar convingător la dinamica instituţiilor democratice, după o legislatură petrecutăîn opoziţie, reuşind să convingă prin comportamentul său, că înţelege să respectecriteriile politice de la Copenhaga şi să obţină admiterea României în NATO şi UE. Înschimb PD, care a schiţat o tendinţă reformatoare sub conducerea lui Petre Roman, aurmat un proces degenerativ sub succesorul acestuia la conducerea partidului, TraianBăsescu, ajuns în 2004 preşedinte al României cu sprijinul forţelor de dreapta. Deşisub guvernarea pesedistă se realizase pentru prima dată în perioada postcomunistă unacord între partidele cu vocaţie democratică, în vederea şi asupra temelor principaleale revizuirii Constituţiei feseniste, accederea lui Traian Băsescu la preşedenţia ţării amarcat un proces de regres. Sub conducerea sa, a regrupat elementele conservatoareşi lipsite de convingeri democratice din regimul politic şi celelalte partide existente, învederea susţinerii unei interpretări autoritariste şi unor practici autocratice în sistemulinstituţional, care au repus în discuţie şi bulversat regulile jocului democratic abiareafirmate de Constituţia revizuită în 2003. Relativa unitate a forţelor dominante de stânga în cadrul clasei politice din primii7 ani de tranziţie, care au constituţionalizat regulile noului regim şi au deţinut prinoamenii lor roluri decizionale în toate instituţiile, a cedat treptat locul unei diferinţierişi divizări ideologice mai accentuate, care prefigurează un model neunitar şi din ce înce mai conflictual al clasei politice. Aceasta a consemnat schimbări continue: de ladispariţia PNŢ-CD şi ascensiunea intempestivă a PRM, partid de stânga autoritară,după alegerile parlamentare din 2000, la consolidarea lentă a PNL sau declinul PRMdupă 2008, când a pierdut reprezentarea la nivel parlamentar şi în cele mai multeconsilii locale. În acelaşi timp s-a accentuat strategia dualistă concepută de UDMR, şianume, afirmarea vocaţiei democratice şi participarea la coaliţii guvernamentale cuambele tabere, pe de o parte, şi acţiunea constantă în favoarea dobândirii unui statutspecial de autonomie teritorială pentru minoritatea maghiară, concomitent cunerecunoaşterea caracterului naţional unitar al statului român, pe de altă parte. La nivelul elitelor sectoriale — economice şi sociale, administrative şi desecuritate naţională, — diferenţierea, respectiv autonomia structurală/instituţională nus-a produs în mod clar. Parţial datorită menţinerii tipului de organizare administrativcentralizate a economiei de stat şi politicii clientelare întreţinută de partideleguvernamnetale în gestionarea fondurilor şi achiziţiilor pentru lucrări publice; dar şireglementărilor depăşite privind rolul, controlul civil asupra instituţiilor de securitateşi ordine publică, independenţa reală a justiţiei şi nu în ultimul rând inconsistenţeisocietăţii civile. Principalii actori din aceste domenii preferă să graviteze în jurulstructurilor de partid şi factorilor de putere cu rol decizional consolidat şi de mailungă perspectivă. Ei se angajează astfel într-un schimb mutual informal de resurse,relaţii şi sprijin după logica raporturilor de natură clientelară şi de subordonare faţă decel mai puternic. Din nou trebuie spus că în aceste practici clientelare au rămasfavorite partidele derivate din structurile şi sistemul relaţional moştenite de la vechiulregim. Drept urmare, raporturile de forţă dintre partidele clasei politice condiţionează şimediază relaţiile cu actorii principali ai organizaţiilor economice, profesionale, massmedia etc., care revendică interese proprii sau publice, şi dispun de pârghii eficiente,deci de capacitatea de a influenţa direct sau indirect, „regulat şi substanţial“deciziilepolitice.

Structura şi modul de operare: conflict versus consens şi integrare structurală

Noua teorie a elitismului pluralist reconciliază guvernarea elitelor cu regimuriledemocratice reprezentative moderne. În viziunea elitiştilor clasici o asemeneacoexistenţă părea o imposibilitate logică şi istorică. Reconcilierea amintită esteargumentată teoretic mai întâi de către Joseph A. Schumpeter prin redefinireademocraţiei moderne din perspectivă procedurală, şi nu substanţială şi axiologică.Concepută drept metodă41 de alocare a puterii decizionale de către alegători,reprezentanţilor sau elitelor politice angajate în competiţia liberă pentru voturi,democraţia este echivalată cu una din fazele distincte ale procesului democratic, ceainiţială, de desemnare a conducătorilor. Faza decizională a procesului de guvernareeste îndeplinită de către elitele desemnate în prima fază, prin instituţii şi mecanismeprocedurale cunoscute şi acceptate de către toţi, cetăţeni şi elite, fiecare având rolurilelor distincte în funcţionarea acestui sistem politic. Teoria competitivă a democraţieicum a fost denumită, admite astfel un model pluralist elitist şi democratic, în carerolul precumpănitor revine tot elitelor, dar în care cetăţenii au posibilitatea săsancţioneze şi să substituie periodic o guvernare prin alta, iar elitele să asigurereprezentarea şi să influenţeze adoptarea deciziilor din postura de majoritateparlamentară sau de opoziţie la guvernarea existentă. Ceea ce nu reieşea cu preciziedin teoria decizionist-pluralistă schumpeteriană, capătă un contur proeminent princontribuţiile lui Robert A. Dahl, un alt mare teoretician al democraţiei competitive, şianume posibilitatea democraţiei în chiar faza procesului decizional propriu-zis. Dahlrespinge tezele clasice despre dominaţia unei minorităţi sau elite/clasă politică,susţinând posibilitatea evoluţiei unei poliarhii competitive (cum denumeşte el formaincipientă actuală de democraţie) prin controlul reciproc şi echilibrarea puterilor întreelite, respectiv luarea în considerare a intereselor sau a preferinţelor cetăţenilor saunonelitelor în procesul decizional42. Alţi teoreticieni merg şi mai departe, cum face Giovanni Sartori cu teoriademocraţiei, susţinând şi formulând condiţiile unei teorii decizionale a democraţiei înînsuşi procesul decizional prin cooperarea dintre elitele politice în vederea substituiriipoliticii de sumă zero, printr-o politică de sumă pozitivă sau politică de negociere43

care permite satisfacerea concomitentă sau alternativă a unor preferinţe cât mai largiprin deciziile adoptate. Întemeindu-se pe astfel de baze teoretice, reflecţiile şianalizele asupra elitismului democratic actual se concentrează asupra interacţiunilor— conflictului şi consensului — dintre elite, determinând tipologii sau configuraţiiasociate regimurilor nondemocratice sau democraţiilor fragile nonliberale. Diferenţa dintre un regim democratic şi unul nondemocratic nu se referă doar laasigurarea condiţiilor competiţiei libere şi corecte între elite pluraliste, adică lamomentul de input al democraţiei, cum remarca G. Sartori referitor la teoriaprocedurală formulată de Schumpeter. Este necesară luarea în considerare şi acondiţiilor care garantează democraţia ca output, respectiv consecinţele democraticeale procesului decizional ca atare. Mai direct spus, de ce depinde şi cum se realizeazăguvernarea democratică în intervalul dintre alegeri. Pentru că de aceasta poatedepinde în mod hotărâtor stabilitatea sau continuitatea regimului democratic instituit.Fără a constitui „o afacere“ exclusivă a elitelor, respectiv fără a neglija reacţiileguvernaţilor sau natura şi intensitatea sprijinului popular faţă de regim,funcţionalitatea şi durabilitatea democratică în cadrul unui regim instituţional depindîn mod permanent şi cu precădre de raporturile de cooperare dintre elite; respectiv deacordul sau consensul asupra regulilor şi principiilor fundamentale ale regimului

respectiv între principalele facţiuni ale clasei politice. Menţinerea echilibrului dintrediferitele instituţii şi a categoriilor elitare care îndeplinesc roluri de autoritate în cadrulacestora, sunt în cele din urmă, dincolo de existenţa unor mecanisme juridice şiconstituţionale de arbitraj, rezultatul raporturilor paşnice şi încrederii individuale şiinstituţionale dintre elitele politice. Două teorii concurente îşi dispută explicarea modalităţilor de conlucrare, decistructura raporturilor dintre elitele care îndeplinesc cerinţele guvernării democratice,respectiv luării în considerare a preferinţelor unei majorităţi guvernante (precum seaştepta R. A. Dahl de la poliarhia competitivă) sau chiar mai mult, a comunităţiicetăţenilor statului. Una dintre acestea, propusă de Eva Ezioni-Halevy, se inspiră din doctrinaliberală a controlului reciproc şi echilibrului puterilor în stat, concepută de J. Locke,ulterior mai clar formulată de Montesquieu, şi aplicată de autoare la dinamica elitelorpluraliste din democraţiile moderne44. Funcţionarea regimului democratic implică,potrivit interpretărilor avansate de Ezioni-Halevy, o echilibrare reciprocă a elitelorputerii cu elitele din alte sectoare sociale. Acest lucru ar fi posibil prin împărţireaputerii între elitele sectoriale şi subelite, în condiţiile recunoaşterii şi menţineriiautonomiei relative a acestora în materie de distribuţie a resurselor. Elita politică şiguvernantă ar fi în felul acesta împiedicată să-şi impună dominaţia asupra celorlalteelite. Realizarea acestor condiţii impune ca autonomia elitelor să fie instituţionalizatăsub aspectul interacţiunii dintre ele, prin stabilirea relaţiilor de cooperare (nu neapăratde solidaritate sau consens) în vederea realizării intereselor specifice. Conflictele carecontrapun elitele în căutarea sau lansarea unei cooperări avantajoase, precum şirecunoaşterea reciprocă a autonomiei sectoriale, a mecanismelor de reglare bazate pevalorile şi cultura politică liberală, de care depinde funcţionarea regimului democraticliberal, nu sunt totuşi suficient de convingător articulate şi explicate teoretic prinargumentele invocate de Ezioni Halevy, referitoare la instituţionalizarea autonomiei şicooperării elitelor45. Un al doilea model teoretic recutge la explicarea mai adecvată a caracteristicilorstructurale şi mecanicii raporturilor dintre elitele clasei politice, care conservăstabilitatea şi funcţionalitatea regimurilor democratice. Studiile realizate în anii’80-’90 de către J. Higley, Michael Burton, Gwen Moore ş.a. asupra profiluluistructural şi modalităţilor de integrare a elitelor din democraţiile avansate (SUA,Australia, Germania, Franţa etc.) au adoptat o nouă paradigmă explicativă, verificatăşi de constatări empirice, care face din consensul elitelor o variabilă fundamentală avitalităţii democraţiilor liberale consolidate. Spre deosebire de alţi teoreticieni aidemocraţiei citaţi anterior — precum Dahl, de pildă —, Higley şi colaboratorii săi seconcentrează asupra tipologiilor elitelor şi consecinţelor structurale ale acestoraasupra tipurilor de regimuri şi condiţiilor stabilităţii sau instabilităţii acestora. Unuiregim democratic stabil doar o elită sau clasă politică consensual unită îi poate asiguracondiţii necesare şi suficiente. O clasă sau elită consensual unită se distinge princombinarea a două dimensiuni definitorii, şi anume integrarea structurală şi consensulasupra valorilor comune ale regimului, consideră Higley şi Burton. „Integrareastructurală implică, după cum arată autorii citaţi, o relativă inclusivitate a reţelelorformale şi informale de comunicare şi influenţă dintre persoanele şi facţiunile carealcătuiesc elita politică. Consensul valorilor implică acordul relativ între toate acestepersoane şi facţiuni asupra normelor, comportamentului politic şi importanţainstituţiilor guvernamentale existente“46. Elitele unite se diferenţuază structural şifuncţional de elitele neunitare sau dezunite (disunified).

În cadrul elitelor unite, o categorie distinctă de clasă politică este aceea integratăcentralizator şi autoritar în numele unei ideologii totalitariste, doctrine religioase saucrez etnic, incomparabile cu cerinţele unei guvernări democratice liberale, care daunaştere şi menţin o stabilitate relativă dictaturilor totalitare. În contrast cu aceasta, clasa politică consensual unită se remarcă printr-o „unitateîn diversitate“, prin acordul voluntar al elitelor pluraliste, diferenţiate care o compun(elitele din diferite sectoare, politic, economic, mass media, cultural, sindical,administrativ etc.) Unitatea diferitelor sectoare elitare este realizată de reţelele denseinteractive, de comunicare şi influenţă reciprocă, şi de împărtăşirea / respectarea unuicod comun de comportament politic, remarcă Higley şi Burton. Această combinaţiesepară elitele consensual unite de elitele dezbinate / dezunite („disunited“), în carepersoanele şi fancţiunile cu rol politic decizional sunt divizate clar şi separate întreele, din cauza dezacordului fundamental care le opune, în ceea ce priveşte normele,valorile şi instituţiile regimului politic. În relaţiile reciproce predomină conflictul şilipsa de adeziune la un cod comun de comportament politic47. Cercetările empirice constată reţele complexe, formale şi informale deinteracţiune, mai dense în cadrul fiecărui sector elitar (mediile de afaceri, sindicateetc.), ale căror elite sunt angajate în activităţi specializate şi informaţii comune. Astfelde reţete dense, considerate în sine, deci neconectate cu celelalte sectoare elitiste, nureprezintă o dimensiune sau indicatori de măsurare a nivelului general de integrare aclasei politice. Suprapuse şi intersectate, după cum apreciază Higley şi Burton, acestereţele de comunicare formează cercuri de cooperare reciprocă la nivel central princare principalele elite obţin acces la factorii cheie de decizie politică48.Reţelele de comunicare reciprocă şi de consultare lipsesc, de regulă în cazul elitelordezunite, între care domnesc neîncrederea, dezacordul şi conflictele care le contrapunnu numai în orientările şi deciziile legate de politicile specifice, ci şi în privinţaprincipiilor şi normelor constitutive ale regimului şi instituţiilor sale fundamentale. Angajamentul voluntar şi statornic faţă de normele şi instituţiile democratice, deexercitare şi transmitere49 paşnică a puterii în regimul politic, sau „consensulvalorilor“ în termenii lui Higley şi Burton, reprezintă cealaltă faţetă care deosebeşteelitele consensual unite de cele dezunite. Consensul valorilor şi integrarea structuralăse condiţionează şi se susţin reciproc. Un acord sau „consens contingent“ (O’Donnellşi Schmitter) asupra unor reguli fundamentale şi obiective politice minimale înprocesul tranziţiei la democraţie, se consolidează ulterior, de practicileinstituţionalizate, transformându-se în „consens al valorilor“ regimului. Sau, poate fidenunţat de către unii actori politici nedemocratici ori uzurpatori autocraţi, incapabilisă conceapă politica în termeni de cooperare cu opoziţia, sau tentaţi să aplice maidegrabă forţa şi deciziile arbitrare în exerciţiul guvernării. Când toate grupurileesenţiale ale clasei politice optează pentru acordul voluntar şi statornic asupra unorprincipii şi valorile care garantează beneficii reciproce doar prin menţinerea regimuluidemocratic, probabilitatea ca acesta să fie abandonat sau viciat în esenţa şifuncţionalitatea sa scade. Robert Putnam sublinia această condiţionare reciprocă,arătând că „Angajamentul elitei faţă de «sistem» este neîndoielnic legat degratificaţiile pe care sistemul le oferă. Liderii sunt mult mai probabil de acord curegulile jocului deoarece acesta este în esenţă jocul lor“50. Abordată din această perspectivă explicativă, clasa politică din România post-comunistă se califică indubitabil în categoria elitelor dezunite (dezbinate), slab şiintermitent integrată structural, sub aspectul adeziunii formale şi informale la valorileşi regulile fundamentale ale unui regim democratic. Configuraţia iniţială a elitelorpolitice a fost dominată dominată de copleşitoarea reproducere a elementelor recrutate

din structurile şi instituţiile fostei nomenclaturi comuniste, deci de deţinerea încontinuare a puterii de către aceştia, pe de o parte; şi de prezenţa unei opoziţiianticomuniste resuscitată de către foşti deţinuţi politici ai regimului comunist,întâmpinaţi cu mefienţă şi trataţi cu brutalitate de către noile autorităţi de tranziţie,percepute în mediile acesteia şi în societate, sau în exteriorul ţării drept neocomuniste.Cele două componente, aflate într-un raport de forţe vădit disproporţionat şi reciproctratate ca nelegitime, au conturat şi agravat, cel puţin în cursul a două ciclurielectorale, clivajul politic dintre neocomunişti şi anticomunişti, care a alimentatdezacordul asupra stabilirii regulilor, instituţiilor şi valorilor noului regim de tranziţie.Instituţionalizarea formală a regimului democraţiei electorale prin Constituţia din1991 a fost practic opera elitelor politice provenite din fostul partid comunist unic,regrupat în FSN şi câteva partide satelite mai mici. Reprezentanţii minoritari aipartidelor anticomuniste au respins forma finală a Constituţiei, care stabilea un regimde factură semiprezidenţială, preferând o versiune parlamentară de regim, care săreactualizeze tradiţia interbelică; iar elitele minorităţii etnice maghiare n-au acceptat-odin motive politice comunitare, imputându-i definirea statului drept stat naţionalunitar şi nu ca stat multinaţional, care să recunoască un statut colectiv egal cunaţiunea română pentru această minoritate, ca subiect de drept colectiv şi pretinscofondatoare a statului român. Alte surse de conflict între elitele clasei politice în ceea ce priveşte valorile şiprincipiile fundamentale includ modul de reglementare a autorităţii judecătoreşti,separaţia puterilor şi controlul parlamentului asupra serviciilor secrete, deconspirareaacţiunilor de poliţie politică ale fostei securităţi, lustraţia cadrelor cu funcţiidecizionale în vechiul regim, statutul proprietăţii private şi retrocedarea proprietăţilorconfiscate sub regimul comunist, statutul şi ponderea economiei de stat în condiţiileinstituirii economiei de piaţă capitaliste. Aşadar un spectru destul de extins dedezacord în ceea ce priveşte valorile generale şi instituţiile noului regim, care adominat raporturile dintre componentele anti şi post-comuniste ale clasei politice înprimul deceniu de tranziţie. Componentele majoritare ale clasei politice, legate organic şi practic de vechiulregim comunist, au fost obligate de tendinţa irezistibilă şi dinamica restructurării post-comuniste să se adapteze la noile procese transformatoare, situaţie în care unitatea lorideologică iniţială cedeză treptat în faţa diferenţierii ideologice şi chiar a contrapuneriiconflictuale dintre o aripă retoric reformistă, reprezentată de elitele tehnocrate alefostului PCR regrupate în jurul lui Petre Roman, prim-ministru post-comunist, care aadoptat eticheta de Partid Democrat / FSN şi o aripă mai reticentă la accelerareaschimbărilor democratice / capitaliste, condusă de preşedintele Ion Iliescu. Ambelerevendică o vocaţie cultural ideologică şi programatică proprie stângii social-democrate de factură vest-europeană. Originea lor comună şi afinitatea cu aparateleadministrativ-ideologice şi organele coercitive ale vechiului regim le-au asiguratcontinuitatea unor raporturi privilegiate cu structurile decizionale şi operative preluateaproape fără nici o schimbare de la regimul anterior. România a intrat în mileniul III, după peste un deceniu de tranziţie lentă lademocraţie, cu o clasă politică profund divizată de conflicte legate de naturademocratică a regimului său post-comunist şi, de asemenea, de natura şi amplitudineareformelor economice, a politicilor publice specifice perioadei actuale. Tentativeintermitente şi obiective strategice de consens, îndeosebi în orientarea politiciiexterne, au intervenit în conturarea opţiunii pentru aderarea la structurile integratoareşi de securitate euro-atlantică (aşa-numita strategie comună de la Snagov – 1995), ca ogaranţie a sprijinirii financiar-occidental pentru acoperirea costurilor uriaşe ale

reconversiei economiei socialiste într-una de piaţă funcţională; sau în ceea ce priveşteangajarea fermă pe calea consolidării regimului democratic şi asumării valorilorpolitice comune europene. Aceste tentative n-au vizat însă structurile constituţionaleiniţiale, în sensul accentuării caracterului şi angajamentului lor democratic, până laînceperea negocierilor de aderare a României la UE, după anul 2000, când admitereaîn rândurile acestei organizaţii supranaţionale a fost condiţionată de respectarea unorstandarde de performanţă democratică şi criterii de aderare. Acceptarea de către partidele anticomuniste — PNŢCD şi PNL — a legitimităţiipartidului social-democrat pro Iliescu a survenit abia după o primă alternanţă laguvernare între stânga şi dreapta (1996-2000) şi mai cu seamă odată cu revenirea laputere a preşedintelui Iliescu şi a acestui partid, parţial reformat, reînnoit şi adaptat lacadrul constituţional pe care-l adoptase în 1990 dar pe care-l respectase doar la nivelformal în prima sa perioadă de guvernare. Un consens destul de larg a permis apoirevizuirea Constituţiei în 2003, legată nu numai de dinamica instituţională internă ci şide alinierea la criteriile care funcţionau în UE şi de aderarea la NATO. Caracteruldemocratic şi premisele funcţionalităţii instituţionale ale regimului au fost accentuatede amendamentele aduse prevederilor constituţionale în materie de drepturi şigaranţii, sau articulării raporturilor dintre puterile statului şi întărirea fundamentelorformale ale statului de drept. Acordul formal / declarativ faţă de cadrul constituţional revizuit nu înseamnă înpractică mai nimic dacă nu este confirmat permanent de o interpretare unitară aprincipiilor acestuia, care să excludă o aplicare partizană sui generis, de către diferiţiiexponenţi ai clasei politice. Or, tocmai acestei ultime tentaţii incompatibile cu litera şispiritul valorilor constituţional democratice s-a lăsat pradă Partidul Democrat aservitpersonal liderului său, Traian Băsescu, mai ales după accederea acestuia cu sprijinulliberalilor la preşedinţia ţării în 2004. Acest partid şi-a camuflat destul de bine trecutulcomunist în perioada în care a fost condus de Petre Roman, deşi a constituit factorulde frânare a măsurilor radicale de reformare în coaliţia guvernamentală CDR, formatăsub controlul PNŢCD (1996-2000). A rămas însă slab legat de valorile democratice şi dependent de practicileautoritare, resuscitate odată în plus de prezenţa în fruntea sa a unui lider populist,autoritar şi carismatic la vremea aceea, precum T. Băsescu. Comportamentul politic alacestui partid, odată ajuns la putere, în guvern şi prin adjudecarea alegerilorprezidenţiale de către liderul său, s-a bazat pe o strategie diametral opusă de aceea acongenerului său — PSD —, şi anume, pe acomodarea instituţiilor politice controlate,la interesele şi stilul autoritarist al liderilor săi, în locul adaptării partidului şifactorilor de decizie la constrângerile normelor democrate constituţionale. Ajunspreşedintele statului, T. Băsescu a fost rapid perceput de elementele politicenedemocrate din alte partide, şi în special din PSD — rămase fără un lider puternicdupă ieşirea lui Ion Iliescu din prim planul politicii şi al rolului decizional în stat — canoul pol de putere şi s-au aliniat în spatele său. Profitând de controlul, ca preşedinte,asupra instituţiilor de securitate, ordine publică, procuratură şi chiar justiţie, Băsescuşi-a construit foarte hotărât un sistem propiu de putere în stat, care să susţină propriainterpretare a rolului său de preşedinte „jucător“, — în fapt autocratic — pe caresistemul constituţional nu îl conferă. Prin numirea unor persoane loiale sieşi şi instrumentalizarea aparatului coercitival statului în acţiuni de consolidare a rolului decizional al preşedintelui, Băsescu asprijinit sau chiar iniţiat acţiuni de destabilizare în partidele aliate şi / sau adverse, ceamai îndrăzneaţă iniţiativă vizând absorţia în partidul său a aliatului PNL, în frunte cuprim-ministrul C. P. Tăriceanu, parţial reeşită doar, prin transferul a aproape jumătate

dintre parlamentari şi o bună parte dintre primarii PNL în PDL, în 2006. Acesta aconstituit principalul motiv de ruptură a coaliţiei dintre Băsescu şi liberalii luiTăriceanu, după repetatele acte de transgresiune a autorităţii guvernului şi primuluiministru de către preşedinte, pe tot parcursul primului mandat prezidenţial (2004-2009). Sub autoritatea preşedintelui, spionarea oponenţilor politici, interceptăriletelefonice ale membrilor marcanţi ai clasei politice, aplicarea selectivă a legii încampaniile intens mediatizate de combatere a corupţiei, aproape exclusiv împotrivaadeversarilor săi din opoziţie, au reinstalat un climat extrem de asemănător vieţiipolitice de sub regimul totalitar, caracterizat de insecuritate, suspiciune şi teamă înceea ce priveşte libertatea celor aflaţi în dizgraţia preşedintelui. Procesul de acomodare a noilor elite cu principiile şi practicile democratice a fostprofund prejudiciat de declaraţii virulente şi acţiuni sistematice vizând deturnareainstituţiilor de la atribuţiile şi rolul lor distinct, reglementat de Constituţie şi legi şipunerea lor sub propriul control autocritic al guvernanţilor. Drept urmare, relaţiileformale dintre elitele clasei politice în cadrul consiliilor de parteneriat şi dialog social,consultarea liderilor partidelor politice sau a altor organizaţii aparţinând societăţiicivile n-au fost practic utilizate sau destinate armonizării poziţiilor şi intereselordiferitelor grupări politice, pentru a spori eficienţa procesului decizional şi aimplementării politicilor publice. Dimpotrivă, decidenţii oficiali au căutat să-şiimpună voinţa în virtutea deţinerii temporare a majorităţii aritmetice, în aproape toateguvernările de după 1990. Toate au fost, mai mult sau mai puţin preocupate să-şiimplanteze oameni de încredere în instituţiile cu rol decizional important, începând cuserviciile secrete, curţile de justiţie şi de control al constituţionalităţii legilor şiterminând cu organizaţiile economice financiare, mass-media şi de reglementareautonome din diferite domenii. Desigur pentru a beneficia de sprijinul lor însatisfacerea intereselor propriei clientele politice şi economice. Astfel de practici auatins apogeul sub ultimul mandat al preşedintelui Băsescu şi al guvernelor pe care le-acontrolat în totalitate. Inaptitudinea guvernanţilor de a coopera cu elitele politice de opoziţie sau dinsectoarele sociale neaflate în sfera lor clientelară şi de gravitaţie, nu poate rămâne fărăconsecinţe negative asupra calităţii şi stabilităţii reglementărilor legislative.Schimbarea majorităţii guvernamentale antrenează de cele mai multe ori revizuireareglementării problemelor controversate operate sub guvernările anterioare. În plus,politicienii români au tendinţa să recurgă prea frecvent la reglarea aminozităţilor,conflictelor şi asperităţilor din relaţiile reciproce prin intermediul „sferei publice“ (J.Habermas). Confruntarea publică şi războiul declaraţiilor conferă un nivel anume detransparenţă, dar nu şi un mod sincer sau temeinic de rezolvare, dată fiind ispitairezistibilă a demagogiei şi căştigării efemere în planul imaginii, fără a lua înconsiderare consecinţele grave ale escaladării artificiale a neînţelegerilor şi adânciriineîncrederii între protagonişti. Este cât se poate de evident că relaţiile formale şi informale de cooperare şiinteracţiune între exponenţii de frunte ai clasei politice româneşti — de la partide lasindicate, asociaţii patronale, reprezentanţi ai administraţiei publice şi altor instituţiibirocratice, de ordine şi securitate naţională, sunt utilizate decât fragmentar şi lanivelul grupărilor coaliţionale sau clientelare concurente, în funcţie de cei care deţinputerea. În felul acesta se polarizează şi se radiculizează potenţialul conflictual pecare astfel de forme de agregare a intereselor le generează, precum şi tentaţia de autiliza în interes de partid şi clientelar pârghiile puterii de stat, prin excluderea de laresurse, beneficii şi deciziile majore a grupărilor învinse în lupta electorală.

Contactele, acordurile sau relaţiile informale şi discrete dintre membrii diverselorelite, ale partidelor îndeosebi, sunt, pe de altă parte sancţionate de mess mediaangajată politic, sub pretextul lipsei de transparenţă. Ele nu sunt, de aceea, nici oformă obişnuită de interacţiune şi nici de natură să contribuie la integrarea structuralăa clasei politice din România postcomunistă. Mass media se aliniază de regulăpartidelor de la putere, atâta timp cât pot beneficia de contracte de publicitateguvernamentală, şi cultivă cu fervoare diversiunea, intriga, dezbinarea sau campaniilede compromitere a liderilor şi partidelor care nu se află între preferinţele sauinteresele grupurilor care le finanţează. Altminteri, relaţiile informale sunt o formă veche şi qvasiinstituţionalizată deinteracţiune dintre cetăţeni (sau chiar grupuri de interese clientelare) şi autorităţilepolitice, în spaţiul politic şi cultural românesc. Dar nu în beneficiul şi prin respectareastrictă a regulilor şi dispoziţiilor legale sau al exigenţelor responsabilităţii publice aautorităţilor statului. Folosite în scopul rezolvării unor probleme şi satisfacerii unorinterese de grup, adesea în detrimentul intereselor publice generale, astfel de raporturinu contribuie la integrarea clasei politice în înţelesul cooperării extinse în scopuldefinirii, adoptării şi implementării deciziilor majore şi politicilor de interes general.În consecinţă ele nu contribuie la ameliorarea funcţionării şi rezultatelor, implicit alstabilităţii şi legitimităţii autorităţilor în funcţiune şi instituţiilor regimului înansamblu. Slaba integrare structurală a clasei politice din întreaga perioadă post-comunistăeste în mod special ilustrata de antagonizarea qvasi permanentă a raporturilor dintrepartidele politice şi chiar dintre instituţiile publice controlate de partide adverse. Lipsade cooperare loială şi onestă dintre astfel de instituţii a fost cultivată sistematic înultimii 8 ani de preşedintele în exerciţiu şi de forţele politice care-i susţin tendinţeleautocratice. Dincolo de relaţiile oficiale, formal-instituţionale sau informale, integrarea claseipolitice este sprijinită de percepţiile şi acţiunile comune bazate pe încredere51 şirespect mutual dintre elitele şi liderii care o alcătuiesc. Percepţii şi atitudini comuneîntregii clase politice derivă în primul rând din împărtăşirea aceloraşi valori politicefundamentale ale societăţii şi regimului de exercitare a puterii politice, dar în egalămăsură şi din apartenenţa la aceeaşi comunitate naţională, în care diferitele eliteexercită roluri complementare de organizare şi autoritate publică, reciprocdependente. Nivelul de încredere este totodată influenţat şi de credinţele ideologiceîmpărtăşite de diferite tipuri de elite, independent de afilierile lor instituţionale52. Unuinivel rezobanil de partizanat53 politic, bunăoară i se atribuie o probabilitate mairidicată de corespondenţă cu acceptarea mai fermă a regulilor jocului democratic, cudisponibilitatea interpretării relativ unitare a acestora de către actorii clasei politice. Încrederea între actorii clasei politice din România post-comunistă, ca şi ceainterinstituţională în general, constituie una dintre trăsăturile extrem de vulnerabile aleprocesului de integrare structurală şi deci a premiselor pe care se fundamenteazăelitele politice consensual unite. Cauzele menţinerii şi adâncirii neîncrederii derivăparţial din paradoxul iniţial al răsturnării violente dar incomplete a regimuluicomunist, urmată de tranziţia spre democraţie sub controlul unor elite formate devechiul regim dar constrânse să-şi asume roluri de autoritate democraticăincompatibile cu socializarea politică şi tipul de comportament politic debânditeiniţial. Relaţiile speciale ale partidelor derivate din trunchiul fostului partid comunist,cu instituţiile de securitate şi administrative ale fostului regim, preluate şi de actualulregim, au alimentat o încredere reciprocă şi selectivă dintre astfel de instituţii şi PSDsau PDL, în funcţie de perioada în care au ocupat poziţii strategice în guvernarea ţării.

Dar încrederea dintre actorii clasei politice a avut de suferit din cauza suspiciunilorcreate de astfel de raporturi. Totodată, gestionarea de către serviciile secrete a unuivolum enorm de informaţii despre viaţa şi raporturile majorităţii oamenilor politiciactuali cu fostul regim comunist şi poliţia politică, pune la dispoziţia preşedinteluicare beneficiază de autoritatea personală asupra şefilor acestora, instrumente propriide discreditare, intimidare, manipulare în scopul întăririi controlului personal asuprapartidelor politice, altor persoane cu poziţii importante în societate. Astfel deinstrumente sau acţiuni generează atitudini de neîncredere profundă sau raporturiviciate între politicieni şi instituţii. Ele au fost folosite, sau doar au conturat percepţiihiperbolizate despre posibilitatea utilizării lor în scop de şantaj, îndeosebi dupădeconspirarea selectivă a dosarelor de colaboratori cu fosta securitate comunistă,întreprinsă de către actualul preşedinte. Fenomenul exploatării în diverse scopuri a relaţiilor cu serviciile secretedinainte de 1989, şi de ce nu cu cele actuale, nu este specific doar României. Studiirecente asupra realităţilor concrete postcomuniste din alte ţări, dezvăluie implicareadirectă a serviciilor de informaţii în diferite procese, de la cele politice la privatizărileşi afacerile economice din fostele ţări socialiste54. În România reţelele formale şi informale de interacţiune între elite şi în interiorulclasei politice sunt în mod cert mult mai slabe sau ineficiente decât percepţiile desprereţelele invizibile care leagă oameni din diverse instituţii şi serviciile de informaţiisecrete. Propensiunea actualului preşedinte pentru întărirea propriului control asupracelorlalte instituţii, inclusiv prin exploatarea informaţiilor colectate de serviciilesecrete despre alţi actori sau instituţii, între altele prin interceptări de tot felul, adeterminat în mod efectiv deteriorarea climatului normal şi a întărit neîncrederea şidezbinarea în sânul clasei politice. Aceasta a afectat direct şi substanţial funcţionareademocratică a regimului politic. Prejudiciile aduse climatului politic general şi instituţiilor democratice, deconflictele insolubile şi tensiunile permanente din cadrul clasei politice, au alarmat peunii dintre lideri politici responsabili de soarta democraţiei. Liderii partidelor socialdemocrat şi naţional liberal au decis recent să pună capăt relaţiilor ostile care au opuscele două partide în perioada tranziţiei post-comuniste şi să încheie un acord pentrurealizarea unei uniuni social liberale. Aceasta deja a şi fost învestită în decembrie2012 de electoratul majoritar cu răspunderea guvernării şi consolidării instituţiilorstatului de drept, după o perioadă de abuzuri şi instabilitate instituţională patronate depreşedintele Băsescu şi partidul care l-a susţinut. Succesul acestei uniuni democraticear putea deveni începutul unui nou ciclu în politice românească, de convergenţăgraduală a clasei politice, în ansamblul său, spre consensul valorilor liberale şidepăşirea comportamentelor care dezbină.

Deficitul de valori liberal-democrate şi de responsabilitate publică

Noul mecanism instituţional şi alegerile competitive prin care se recruteazăelitele politice care îndeplinesc roluri de autoritate decizională reclamă câtevainvestigaţii asupra influenţei vechilor mentalităţi nondemocratice în conturareaprofitului cultural şi comportamental al actualei clase politice. Şi, de asemenea, de cenatură este, sau în ce măsură s-a produs acomodarea efectivă a clasei politice laprincipiile sau valorile cultural-ideologice care legitimează şi inspiră regimuriledemocratice de factură liberală. Credinţele, convingerile şi atitudinile clasei politice referitoare la autoritateapolitică şi modalităţile de acces, exercitare sau transmitere paşnică a acesteia — în

conformitate cu reglementări constituţionale precise şi stabile — îndeplinesc, aşa cumau remarcat încă de timpuriu reflecţiile filosofice şi teoretice în cadrul ştiinţei politice,un rol complementar şi indispensabil în orice regim politic, dar cu deosebire în celedemocratice moderne. Robert A. Dahl, bunăoară, unul dintre teoreticienii democraţiei(poliarhiei) reprezentative actuale formula această corelaţie în termenii unei teoremeenunţată astfel: „Cu cât este mai mare credinţa cetăţenilor unei ţări în legitimitateainstituţiilor poliarhiei, cu atât mai mari sunt şansele instaurării poliarhiei (democraţieiactuale)55; iar în cadrul acesteia, „indiferent despre ce convingeri ar fi vorba, opiniileactiviştilor şi ale liderilor sunt, de regulă mai importante decât ale celorlalţi oameni“56,adică produc efecte care consolidează sau, din contra, slăbesc capacitatea demenţinere şi adaptare a sistemului democratic. Enunţurile acestea ne readuc în memorie rolul jucat de ideologia comunistă şi deactiviştii şi liderii regimului înlăturat în 1989, în menţinerea sa şi după ce mijloacelerepresive au slăbit ca intensitate. Dar şi de rolul jucat de vechea clasă politică înreprimarea revoltei populare împotriva regimului cu care aceasta se identifica. În modfiresc, restructurarea regimului nu antrenează în mod mecanic o conversiune acredinţelor şi practicilor clasei politice, reproduse de actori şi lideri formaţi şisocializaţi în spiritul credinţelor ideologice precedente. Instinctul de conservare şiconformismul acţionează întotdeauna în societate atunci când răsturnări violente şisituaţii de instabilitate şi insecuritate predomină. Succesorii elitei politice comunisteculpabile de reprimarea violentă a protestatarilor revoltaţi în 1989 nu puteau evitaconsecinţele asupra psihologiei colective ale sentimentelor de teamă, derută şisuspiciune care impun opţiuni şi strategii noi de supravieşuire. Camuflarea cât maicredibilă şi minimalizarea acţiunilor şi convingerilor politice anterioare, s-au împletitîn cazul celor mai mulţi actori ai regimului de tranziţie post-comunistă cu eforturile derelegitimare a poziţiilor decizionale câştigate, prin invocarea meritelor sau participăriidirecte la răsturnarea regimului comunist şi la instaurarea democraţiei; sau chiar prinrevendicarea de reparaţii morale pentru „persecuţiile“ îndurate, ori marginalizareaunora din foştii lideri comunişti de către „clanul Ceauşescu“. Într-un fel, individual sau colectiv, noile elite ale clasei politice experimenteazăele însele sindromul manifestat la scară de masă sub regimul comunist de cătrepopulaţie. Şi anume „disimularea“ (atitudinală şi comportamentală) ca formă deadaptare, pentru a evita posibilele prejudicii pe care le-ar atrage o expunere sinceră şionestă a propriilor convingeri, într-o situaţie tublure, de substituire a unui regimculpabil de crime şi nesocotire sistematică a libertăţilor şi altor „drepturifundamentale ale omului. Ken Jowitt57 cel căruia îi aparţine termenul disimulare, areîn vedere, legat de aceasta, mascarea propriilor convingeri cu care cei mai mulţi“lideri ieşeau din comunism şi adoptarea de atitudini publice vădit demonstrative, deadeziune retorică faţă de normele şi valorile democratice, la care s-ar putea presupunecă visaseră toată viaţa dusă sub comunism. Participarea la multe dintre deciziilevechiului regim, la niveluri mai joase sau mai înalte fiind imputată doarconstrângerilor responsabililor de frunte ai partidului comunist, nicidecum propriilorinterese, iniţiative şi convingeri. Este probabil justificat să se admită că sub adeziunea generală, de-a dreptulsuspectă a noilor cohorte de activişti şi „revoluţionari“ la Frontul Salvării Naţionale,sau revendicarea votului alegătorilor în virtutea participării de data aceasta la victoriarevoluţiei, se ascund în fapt oameni fără un bagaj de cultură politică autenticdemocrat-liberală, sau experienţă în exercitarea democratică a puterii. Emanciparea deinfluenţa şi convingerile căpătate într-o perioadă îndelungată de regim nedemocraticşi de îndoctrinare ideologică marxist-leninistă, nu avea cum să se producă în mod

brusc, sau definitiv şi miraculos în cazul celor pregătiţi să îndeplinească roluri deconducere sub comunism, şi care erau cei mai bine plasaţi să concureze sau să ocupepoziţii dominante în noua clasă politică. Astfel încât, multă vreme, inclusiv în prezent,sub oficierea ritualului procedural al alegerilor şi instituţionalizării noilor organismede exercitare şi transfer al puterii constituţional democrate, supravieţuiesc valori,atitudini şi comportamente mai degrabă sau integral incongruente noilor structuri şicerinţelor minimale de funcţionare democratică. Se pot uşor recunoaşte o serie decaracteristici ale culturii politice comuniste, şi chiar antecedente istorice maiîndepărtate, menţionate şi de către autorul american Richard Andrew Hall, şi anume:un conţinut nesincer (manipulativ) al atitudinilor predominante în faza terminală acomunismului, caracterul corupt, preferinţa faţă de raporturile personalist-clientelare,servilismul faţă de marile puteri străine, intoleranţa agresivă faţă de diferenţe şi poziţiipolitice adverse, conţinutul ideologic sărac, suspiciunea şi neîncrederea faţă deadvresarii interni şi externi ai partidului aflat la putere58. Şi, am adăuga noi, predilecţiapentru confuzia valorilor, camuflarea sub etichete politice lipsite de substanţă şilegitimitate autentică, tocmai spre a înşela nu numai masele de alegători raţionali ci şiparteneri europeni mai mult sau mai puţin avizaţi în legătură cu specificitateamoravurilor actuale ale vieţii politice din România şi a culturii instituţionale îngeneral. Remanenţe cultural-politice de sorginte totalitară sunt (au fost) mai evidente înpartidele descinse direct din P.C.R. Sub aspectul perpetuării practicilor şimentalităţilor leniniste, în raport cu mijloacele de acaparare a puterii, acestea s-auconservat cel mai mult la adepţii de toate nuanţele şi din toate sectoarele vieţii socialeşi intelectuale ale stilului autoritar, şi totodată aroganţei practicate de când se află laputere Traian Băsescu şi „Partidul democrat liberal“.Noua cultură politică democratică se cristalizează şi se manifestă cu dificultate încadrul clasei politice actuale. Nu în sensul lipsei de orice influenţă şi de adepţi aiconvingerilor democratice, ci sub aspectul deficitului de valori democrat-liberale lafacţiunile clasei politice care au deţinut sau deţin un potenţial precumpănitor deutilizare a pârghiilor de putere, nu numai în instituţiile legitimate de alegeridemocratice, ci îndeosebi în aparatele statului cu o continuitate neîntreruptă moştenitede la vechiul regim. Democraţii şi cultura civică nu sunt invariabil o precondiţie a tranziţieidemocrate. Atunci când acestea lipsesc (precum în multe regimuri totalitare) ei suntdoar rezultatul unei tranziţii democrate, după cum apreciază de pildă şi autorul ungurAttila Agh59. Acesta invocă aserţiunile lui Dankwart Rostow despre impulsul criticspre democraţie, produs de modelul dinamic al tranziţiei, în care se confruntă grupuride cetăţeni şi elite cu viziuni contradictorii despre schimbare şi statu-quo. Totuşi,trebuie reţinut că în absenţa unor convingeri democratice ferme sau fără asimilareaefectivă a valorilor democratice de către o parte semnificativă a clasei politice, ex anteschimbării regimului, care să se identifice cu aceste valori, să acţioneze pentruconsolidarea progresivă a procesului democratic, democraţia poate rămâne doar oposibilitate, între alte finalităţi ale tranziţiei post autoritare / totalitare. Formarea uneiculturi politice democratice poate eşua dacă moştenirea culturală precedentă esteadânc înrădăcinată în modelele comportamentale inspirate de regimurilenedemocratice. Lucru evident la tot pasul în multe dintre ţările care au adoptatinstituţii şi proceduri de factură democratică, dar care sunt deturnate în practică de lascopurile şi rolurile lor formale, de către o clasă politică formală în spiritul unor valorişi predispoziţii autocratice. Sub faţada democratică se pot camufla, astfel, tendinţe şipractici care viciază raporturile dintre instituţii şi dintre facţiunile clasei politice.

Recunoaşterea reciprocă a legitimităţii şi autonomiei fiecărei instituţii sau putericonstitutive, în cadrul regimului democratic de inspiraţie liberală, poate fi substituităsau ameninţată de intruziunea autoritară a voinţei unor actori mai puternici, înconfruntări sterile pentru impunerea pretinsei voinţe a alegătorilor întruchipată demajorităţi aritmetice, variabile, fabricate prin tot felul de inginerii frauduloase dupăîncheierea procesului electoral iniţial. Democraţia liberală modernă are nevoie dedemocraţi pentru a funcţiona în mod satisfăcutor, dar nu de orice fel de democraţi. Valorile şi principiile democrat-liberale sunt încă slab implantate sau suntîmbrăţişate doar de o componentă minoritară a clasei politice din România actuală.Nu ne referim aici doar la pachetul minimal, procedural, electoral şi la competiţiaîntre mai multe forţe politice, ci la întregul ansamblu de reguli, mecanisme şicomportamente politice de care depinde îndeplinirea eficientă a rolului distinct pecare-l are fiecare componentă structurală în cadrul sistemului politic; de la actoriipolitici recrutaţi prin alegeri libere, la cei care răspund de realizarea celorlalte funcţii,de implementarea deciziilor, programelor şi acţiunilor administrative sau de altănatură, care contribuie la buna guvernare într-un regim democratic. Un remarcabil politolog specializat în domeniile tranziţiei şi democratizării,Guillermo O’Donnell, distingea între trei curente ideologice şi constituitive aleregimului reprezentativ democratic modern. Şi anume, democraţia de sorginte clasică,grecească cu participarea directă a cetăţenilor la decizii; republicanismul cu ideea destat sau organizare a treburilor publice, apărută în antichitatea greco-romană şiresuscitată de oraşele medievale care valorizează preponderenţa intereselor şivirtuţilor generale asupra celor particulare sau personale ale guvernanţilor şi agenţiloradministraţiei publice; şi ca o încununare şi conciliere a primelor două — liberalismulvest-european, care se preocupă de libertăţile individuale, autonomia instituţională,toleranţa şi respectarea diversităţii, a pluralismului politic, coexistenţa majorităţiialese în mod liber cu loialitatea opoziţiei, divizarea puterii de stat, cooperarea şicontrolul reciproc între autorităţile prin care se realizează acestea60

Asimilarea efectivă a valorilor liberale, care inspiră democraţia constituţionalămodernă, reprezintă condiţia elementară a funcţionării întregului sistem instituţional,sursa comportamentului moderat a actorilor clasei politice. Ceea ce G. O’Donnell numea reţelele „responsabilităţii orizontale“61 opereazăeficient şi asigură autoreglarea sistemului democratic tocmai datorită utilizăriiresponsabile a pârghiilor constituţionale, de control reciproc şi echilibru între puterileşi instituţiile fundamentale, între grupările clasei politice care le pun în funcţiune şicelelalte facţiuni şi elite politice şi sociale. Subminarea „responsabilităţii orizontale“ de către executiv, în cele mai multecazuri, reprezintă strategia guvernărilor autoritare. Într-o poliarhie, fundamentul„responsabilităţii orizontale“ necesită atribuirea unei valori reale, precum o faceliberalismul şi republicanismul, ideii şi practicii „statului de drept“. Iar aceastadepinde de relativa forţă a fiecărui curent în definirea concepţiei precumpănitoareasupra autorităţii62 politice de către actorii politici, remarcă în mod justificatprofesorul G. O’Donnell. Deficitul de valori liberal-democratice în cultura şi comportamentele politicesubminează funcţionarea saatisfăcătoare a regimului democratic. Acelaşi autordistinge două căi majore şi interdependente de violare a „responsabilităţii orizontale“,care reflectă deficitul de valori liberal-democrate şi de responsabilitate publică aclasei politice. Prima se circumscrie uzurpării autoriăţii altor instituţii de către actoriînzestraţi cu pârghii de acţiune mai puternice. Aceasta s-a manifestat în diferite etapeale tranziţiei postcomuniste şi în România. Cea de a doua este ilustrată de fenomenul

corupţiei qvasi oficializate, care dezvălzuie deficitul de responsabilitate publică aagenţilor autorităţii, deturnarea sensului funcţiilor, serviciilor şi resurselor publice, înfolos personal sau clientelar. Şi acest sindrom caracterizează deficitul valorilorliberale şi de responsabilizare publică în România postcomunistă, ca de alatfel în toateregimurile democratice incipiente, sau în cele nedemocratice în care„responsabilitatea orizontală“ şi statul de drept nu fucţionează în mod efectiv. Deficitul menţionat derivă din şi are antecedente puternice în istoria maiîndepărtată (premodernă), sau mai recentă (totalitarismul comunist). Valoriledominante în cultura elitelor politice dintr-o etapă sau alta a modernizării României,au perpetuat mentalităţi şi comportamente autoritare, înrădăcinate în relaţiile sociale şila nivelul exercitării autorităţii publice. Mefienţa faţă de pluralismul de facturăliberală, sau faţă de alte credinţe religioase, patriomonialismul şi personalizareaputerii, instrumentalizarea naţionalismului în lupta politică de către unele facţiuni şipartide nedemocratice, slabul ataşament faţă de treburile publice şi virtuţile generalerepublicane, superficialitatea manifestată faţă de respectarea instituţiilor democraţiei,corelată cu tentaţia substituirii în practică a rigorilor regulilor sale formale cu instituţiiinformale, generatoare de corupţie şi nepotism63, reprezintă orientări şi „valori“ carepopulează orizontul cultural şi comportamental al elitelor politice româneşti, făcândîncă o concurenţă imbatabilă valorilor liberal-democratice. Antecedentele istorice şi „moştenirea leninistă“ în abordarea conceptuală apoliticii şi exercitării puterii alimentează şi în prezent o serie de tentaţii autoritariste,sub aspect cultural politic şi comportamental, care reliefează indubitbil un deficit devalori democrat-liberale şi de responsabilitate publică în cadrul clasei politice. Dificultăţile acomodării la noua arhitectură instituţională, inspirată de concepteleliberale ale distribuţiei şi controlului reciproc a competenţelor decizionale, lamecanismele de punere în mişcare a „responsabilităţii orizontale“ între instituţiileregimului democratic, ilustrează suficient de clar deficitul menţionat. Consecinţele seconcretizează, între altele, în multiplicarea tentaţiilor de nesocotire a atribuţiilor unorinstituţii formal autonome sau independente, de către cele înzestrate cu resursesuperioare sau cu mijloace de coerciţie, precum şi în confuzia dintre intereselepersonale ale unor membri ai clasei politice şi cele publice, care favorizează şiagravează fenomenele de corupţie şi ineficienţa statului de drept.

NOTE

1 John Higley şi Michael G. Barton, The Elite Variable in Democratic Transition and Breakdonn, în„American Sociological Review“, vol. 54, no. 1, 1989, pp. 17-32.

2 Vezi Gaetano Mosca, Sulla teorica dei governi e sul governo parlamentare, Torino, Laescher,1884; G. Mosca, The Ruling Class (Elementi di scienza politica), New York and London, McGrawHill, Book Company Inc. 1939 (trad. din lb. it. a ediţiei a doua a lucrării Elementi di sciena politica,1923 (1896).

3 Vezi Vilfredo Pareto, The Rise and Fall of the Elites: An Application of the Theoretical Sociology,New Brunswick, New Jersey, Transaction on Publischers, 2009, (1968) (trad. din lb. it. a lucrăriiUna applicazione di teorie sociologica, în „Rivista italiana dei Sociologia“, 1901, pp. 402-426; V.Pareto, Traite’ de Sociologie generale,(trad. din lb. it.), 1917, chap. XI, par. 2026-2067; chap XII,par 2237-2277.

4 „Sub stratul superior al clasei politice, există întotdeauna, chiar în sistemele autocratice, un altulmult mai numeros care cuprinde toate capacităţile de conducere din ţară. Fără această clasă oricemod de organizare socială ar fi imposibil. Stratul superior în sine n-ar putea fi suficient pentruconducerea şi direcţionarea activităţilor maselor. În ultimă analiză, prin urmare, stabilitatea oricăruiorganism politic depinde de nivelul de moralitate, inteligenţă şi activitate atins de acest al doileastrat; şi soliditatea aceasta este în mod obişnuit proporţională cu simţul intereselor colective alenaţiunii ori reuşitelor clasei în exercitarea de presiuni asupra ambiţiilor individuale ori avidităţilormembrilor acestei clase. Orice deficienţe intelectuale sau morale în acest al doilea strat, deci,reprezintă un mare pericol pentru structura politică şi mai greu de reparat decât prezenţadeficienţelor similare în câteva zeci de persoane care controlează funcţionarea mecanismului statal. Pentru a folosi o comparaţie: Forţa unei armate depinde în primul rând de valoarea intelectualăşi morală a ofiţerilor care vin în contact direct cu soldaţii, începând cu colonelul şi terminând cusublocotenetul. Dacă, în cazul unui accident improbabil, toţi generalii şi ofiţerii statului major(staff) al armatei ar dispărea deodată, armata ar simţi un şoc puternic, dar ar rămâne încă pepicioarele sale iar conducătorii pierduţi ar putea fi înlocuiţi în câteva luni prin promovareacomandanţilor de regiment cei mai buni şi ridicarea altor ofiţeri, dintre cei mai competenţi, în cadrulstaff-ului. Dar dacă toţi ofiţerii care comandă soldaţii ar dispărea, armata s-ar putea dizolva înaintede a putea fi înlocuiţi. Stratul superior în cadrul clasei politice corespunde generalilor şi staff-ului,stratul secund ofiţerilor care conduc personal soldaţii în luptă“ (G. Mosca, The Ruling Class, 1939,chap. XV, pp. 404-405).

5 V. Pareto, The Mind and Society, Edited by Arthur Livingston, vol. I-IV, Harcourt-Brace and Co., New York, 1935.6 John Higley şi Michael G. Burton, Elite Foundations of Liberal Democracy, Lunham, Boulder,New York, Toronto, Oxford, Rowan&Publishers, Inc., 2006, p. 7.

7 Giovanni Sartori, Teoria democraţiei reinterpretată (trad. din lb. engleză de Doru Pop, prefaţă deDan Pavel), Iaşi, Polirom, 1999 (1987), p. 154, 169, nota 29,

8 Vezi Norberto Bobio, On Mosca and Pareto, Geneve, Librairie Droz, 1972, p. 13, apud EmiliaZankina, Theorizing Elite Transformation in East European Transition, p. 12, paper presented forthe Annual Meeting of the Southern Science Association, TBA, jan. 5 2006, www.allcademic.com.

9 Vezi şi Klaus von Beyme, The Concept of Political Class: a new dimension of reserch on elites?,în „West European Politics“, vol. 19, Issue 1, 1996, pp. 67-87.

10 Vezi şi Geraint Parry, Political Elites, ECPR Press, 2005, p. 37.11 G. Mosca, The Rulling Class..., p. 49312 Vilfredo Pareto, Traité de sociologie generale, 1917, chap. XII, § 2237, vol. 6, p. 79.

13 V. Pareto, op. cit., vol. 6, § 2274-2275, p. 101.

14 Vezi Aristotel, Politica, Cartea a VIII-a,Despre Revoluţie, Bucureşti, Editura Antet, 1996.

15 Pentru Aristotel, „... mai întâi nu este un guvernământ bun decât acolo unde legea este respectată,apoi acela unde legea căruia i se supun toţi este întemeiată pe raţiune“ (Aristotel, Politica, cartea aV-a, cap. VI, § 3, p. 192). „Şi acestea sunt bune în guvernămintele bazate pe Constituţii pure, şi viciate în formele deguvernământ corupte“ (Aristotel, Politica, cartea a III-a, cap. VI, § 13, p. 95).Şi, mai precis, încă: „În toate statele bine constituite grija dintâi pe care trebuie s-o avem este să nu ne îndepărătm în nimic de la lege şi să ne ferim cu cea mai mare băgare de seamă de a-i aduce vreo vătămare cât de uşoară. Ilegalitataea sapă pe tăcute statul după cum mici cheltuieli, repeteate adesea, ruinează în cele din urmă averile“ (Politica, p. 25716 G. Mosca, op. cit., p. 51.

17 „Ceea ce vedem, preciza G. Mosca, este că de îndată ce există o schimbare în echilibrul forţelorpolitice — când prin urmare se simte nevoia unor capacităţi diferite de cele vechi care să susţinăadministrarea statului, când vechile capacităţi îşi pierd parţial importanţa ori se petrec schimbări îndistribuţia lor, atunci maniera în care s-a constituit clasa politică se schimbă şi ea... Clasele politicedecad inevitabil când încetează să găsească un scop pentru capacităţile prin care au ajuns la putere,când nu mai pot să aducă serviciile sociale pe care le aduceau, ori atunci când talentele şi serviciilede care sunt capabile îşi pierd importanţa în cadrul mediului social în care trăiesc“ (G. Mosca, op.cit., p. 66).

18 John Higley, Michael G. Burton, The Elite Variable in Democratic Transition and Breakdown, în„American Sociological Review“, vol. 54, No. 1 (feb. 1989), pp. 17-32.

19 Ibidem, p. 18.

20Ibidem, p. 19. 21 Ibidem; Vezi şi Giovanni Sartori, Teoria democraţiei reinterpretată (traducere din lb. engl. deDoru Pop), Iaşi, Polirom, 1999 (1987), pp. 215-216.

22 Ibidem, p. 19.

23 Ibidem, p. 19.

24 Ibidem, pp. 23-24.

25 Vezi, John Higley, Ian Pakulski, Jeux de pouvoir des elites et la democratie en Europe centrale etorientale, în „Revue Francaise de science politique”, 50e annee, no. 4-5, 2000, pp. 661-663; JohnHigley şi Gyorgy Lengyel (eds), Elites after socialism. Theories and Analysis, Lanham, Maryland,Rowan&Littlefield Publishers, Inc., 2000, pp. 3-5; John Higley, Michael G. Burton, EliteFoundations of Liberal Democracy, Lanham, Boulder, New York, Toronto, Oxford,Rowan&Littlefield Publishers Inc., 2006, pp. 18-19.

26 Vezi pe larg prezentarea acestor idei în Andrasz Bozoki, Theoretical Interpretations of EliteChange in East Central Europe, paper for European University Institute, nr. 55/2002, pp. 9-11.

27Erszebet Salay, The Methamorphosis of the Elites, în Bélak Kirally, Andrasz Bozóki eds. LawfulRevolution in Hungary 1989-1994, Boulder, 1995, Social Science Monography, pp. 59-74. 28 Iván Szelényi and Szonia Szelényi, Circulation or reproduction of Elites during the post-communist transformation of Eastern Europe, în „Theory and Society“, nr. 24, 1995, p. 620.

29 Emilia Zankina, Theorizing Elite Transformation in East European Tranzition, paper presented atthe Annual meeting of the Southern Political Science Association, TBA, jan. 05, 2006, p. 15.30 Ibidem, p. 25.

30 Ibidem, p. 25.31 Vezi Raluca Grossescu, The Political Regruping of the Romanian Nomenklatura during the 1989Revolution, în „The Romanian Journal of Society and Politics“, vol. 4, no. 1, 2004, pp. 97-124.

32 Este vorba de categoriile denumite generic „nomenclatura“, „tehnocraţie“ şi „administraţia de statşi economică“, din stadiul semnat de Irina Culic — From Amateur Revolutionaires to ProfessionalPolitics. The Transformation of the Romanian Political Elite 1990-2004, în „International Journalof Sociology“, vol. 36, no. 1, spring 2006, table 1, pp. 74-75.

33 Ibidem.

34 Olga Khryshtonovskaya menţionează şi ea că 75% din noua elită politică rasă provine din nomenclatura sovietică, dincare în medie (guvern, conducere superioară de partid şi elita regională). 39,7% activaseră şi sub Gorbaciov, iar 37,1% sub Leonid Brejnev. (Vezi From Nomenklatura to New Elite, în Vladimir Shlapentokh, Christopher Vonderpool and Boris Doktorov eds., The New Elite in post-communist Eastern Europe, 1999, p. 48, table 1-7). Vezi şi Jacek Wasilewski, Elite Circulation and Consolidation of Democracy in Poland, Working Poper Series #40, Prepared for the Conference „Democracs, Market&Civil Societies in Post 1989 East-central Europe“, Harvand University, Centre for European Studies, may 17-19, 1996.35Vezi Jacek Wasilewski, The integration of the Polish Post-Transition Elite, în „The Soviet andPost soviet Review“, vol. 26, no. 2, pp. 139-180.

36 Ivan Szelény and Szonja Szeleny, op. cit., p. 623, table 2 şi 3.

37 Vezi Irmina Matomite, Ex-nomenklatura and Ex-dissidents in the Post-communist parliament ofEstonia, Latvia, Lituania and Polonia, în „Viesoji Politika ir administravirnas“, no. 28, 2009, p. 31,Table 2 şi 3.

38 Ibidem, p. 32, table 4.

39 Frane Adam, Matevez Tomsic and Primoz Kristan, The Elite character, development and type ofcapitalism in Slovenia and Estonia in comparative Perspective, în Varieties of Post-communistCapitalism, 1998, p. 1993; Vezi şi Adam Frane Matevez Tomsic, Elites, Democracy andDevelopment in Post-socialist Transition, OZP, 31 (2002), p. 103.

40 Ibidem, p. 3988, nota 4.

41 J. A. Schumpeter, Capitalism, Socialism and Democracy, New York, Routledge Publisher, 1994,chap. XXII, p. 269.

42 Robert A. Dahl, Democraţia şi criticii ei (trad. din lb. engleză de Petru Iamandi), Bucureşti,Institutul European, 2002 (1989); „Concurenţa dintre partidele politice pentru a câştiga cât maimulte voturi şi astfel pentru a câştiga alegerile, este asemănătoare cu concurenţa dintre firme. Înambele cazuri, dacă barierele în calea formării de noi firme şi partide sunt joase, dominaţiamonopolului devine imposibil de susţinut — o concluzie pe care conducătorii din sistemele politiceautoritare cu partid unic o înţeleg perfect. Dacă opoziţia primeşte dreptul de a-şi forma partidepolitice, dacă partidele primesc dreptul să participe în alegeri; dacă alegerile sunt corecte şi libere şidacă funcţiile cele mai înalte din conducerea statului sunt deţinute de cei care câştigă alegerile,atunci competiţia dintre elitele politice face posibil ca politicile guvernamentale să răspundă în timppreferinţelor unei majorităţi a votanţilor“ (p. 380).

43 Giovanni Sartori, Teoria democraţiei reinterpretată (trad. din lb. engl. de Doru Pop, prefaţă deDan Pavel, Iaşi, Polirom, 1999 (1987), pp. 203-236.

44 Eva Ezioni-Halevy, The Elite Connection. Problemes and potential of Western Democracy,Cambridge, Polity Press, 1993; vezi şi Fredrik Engelstad, Democratic Elitism — Conflict andConsensus, în Hienrich Best and John Higley (eds.), Democratic Elitism: New Theoretical andComparative Perspective, Lieden, Boston, Brill, 2010, pp.61-77.

45 Ibidem, p. 64-65.46 John Higley and M. G. Burton, Elite Foundations of Liberal Democracy, Lanham Boulder, NewYork, Toronto, Oxford, Rowan & Littlefield Publishers, Inc., 2006, p. 9.

47 Ibidem.

48 Ibidem, p. 10.

49 Ibidem. p. 10-11.

50 Robert D. Putnam, The Comparative Study of Political Elites, Englewood Clifs, New Jersey,Pretince Hall, 1976, p. 116 (apud. Higley and Burton, op. cit., p. 16).

51 Încrederea individuală şi interinstituţională este definită sociologic de către un autor ca „oatitudine din partea unui actor individual faţă de un alt actor individual, ori faţă de o instituţie sausistemul social, privitoare la comportamentul viitor al celuilalt, ori la rezultatul viitor al instituţiei.Ea implică o aşteptare potrivit căreia celălalt individ sau instituţie va întreprinde sau se va abţine dela anumite acţiuni la un moment dat, în viitorul apropiat sau mai îndepărtat“( Trygve Gulbrandsen— Elite Integration and Institutional Trust in Norway, în „Comparative Sociology“, 6, 2007, 195).

52 Ibidem, p. 194.

53 Vezi şi Giuseppe di Palma, The Study of conflict in Western Societies: A critique of the End ofIdeology, Moristown, M. J. General Learning Press, 1973.

54 Vezi, de pildă, Martin K. Dimitrov, From Spies to oligarchs: The party, the state, the secret policeand Property Transformations in Post-communist Europe, Paper proposed for the Conference„1989: Twenty years After“, U. C. Irvine, nov. 5-8, 2009, www.

55 R. A. Dahl, Poliarhiile. Participare şi opoziţie, (Trad. din lb. engl. de Mihaela Sadovschi), Iaşi,Institutul european, 2000 (1971), p. 148.

56 Ibidem, p. 149.

57 Ken Jowitt, New World Disorder. The Leninist Extinction, Barkeley, University of CaliforniaPress, 1992, cap. Moştenirea leninistă (trad. din lb. engl.), în Revoluţiile din 1989, Între trecut şiviitor, coord. V. Tismăneanu, Iaşi, Polirom, 1999, p. 233.

58 Vezi Richard Andrew Hall, Political culture in Post-Ceauşescu Romania, în Romania since 1989:politics, economics, Society, Lexington Books, Lan Lam, Boulder, New York, Toronto, Oxford,2004, chap. 10, p. 216.

59 Attila Agh, Basic Democratic Values and Politics Realities in East Central Europe, 1993, paper,http: www.firends-partners.org.

60 Guillermo O’Donnell, Horizontal Accountability in New Democracies, în „Journal ofDemocracy“, 9 (3), 1998, pp. 112-126.

61 Ibidem, p, 118.

62 Ibidem, p. 120.

63 Vezi între alţii, Andreea Balogh, Inside the pyramide of Power. The evolution of Strategic elites inPost-communist Romania, Simon Fraser University, 2006,http//www:summit.sfu.co/system/files/.../etd2190pdf;Laurenţiu Ştefan, Modernization in theMiddle of the 19th century in the Romanian Principalities: Project and Realization, în MihaelaCzobor-Lupp and Stefan Lupp (eds.) Moral and Legal Political Values in Romanian Culture:Romanian Philosophical Studies, IV, The courcil for Research in Values and Philosophy,Washington, DC, 2002, series via Eastern and Central Europe, vol. 22; Andrei Stoiciu, Enigmes dela Seduction Politique. Les Elites Roumaines entre 1989 et 1999, Bucureşti, Humanitas, 2000;Michael Shafir, Political Culture, Intellectual Dissent and Intellectual Consent. The Case ofRomania, ORBIS, 27(2) Summer, 1983, pp. 393-420; Adina Marina Ştefan, Democrataization andSecuritization: the Case of Romania, Leiden (Neth), Brille, 2009.