C ONICA - WordPress.com · 2014-03-14 · dureri de cap? Ce, între bucatele noastre tradiţionale...

evistă de cultură

ANUL XLX 1629 - 1630SERIE NOUĂ

Nr. 1 - 2 / ianuarie -februarie 2014

Redacţia şi administraţia:

Cronedit S.R.L.

Strada Podişului nr. 20,

700620, Iaşi, România

telefon: +40 232 211086

email: [email protected]

deschis la B.C. Iaşi

I.S.S.N. : 22404560

Colectivul de redacţie:

Redactorşef adjunct: Stere BUCOVALĂ

Secretar general de redacţie: Mariana STANCU

Tehnoredactare computerizată şi webdesign Florin ŞOVA

Redactori coordonatori: Mihai BATOG BUJENIȚĂ, Paula BĂLAN, Alexandru Dan

CIOCHINĂ, Valentin CIUCĂ, Daniel CORBU, Simion BOGDĂNESCU, Cătălin

TURLIUC

Redactori pentru străinătate: Pierre Yves SOUCY(Belgia); Hélène DORION(Canada);

Maria Rosaria VALENTINI(Elveţia); Denis EMORINE(Franţa); Emil CIRA, Christian

W. SCHENK(Germania); Sanda RACOTTA(Mexic)

http://revistacronica.wordpress.com

64 PAGINI PREŢ 5 LEI

5A 9A 4A 8A 4A 1A 9A 0A 0A 0A 0A 1A 1A 1A0A

Redactor şef Valeriu Stancu

ONICACR

Tiparit la:

Profesionistii Imprimarilor din Moldova

poem de iarnă

Întrebare

Adîncăi noaptea, orele profunde...

Gemînd, spre ra�ul cărţilor măndrum

şintreb în şoaptă fiece volum:

Tu eşti? Şi cartea fuge şi seascunde.

Plîngînd, întreb portretul ei acum:

Tu eşti? Şi nici iubita numi răspunde.

Îmi umplu cupan vin să mă scufunde,

întreb: Tu eşti? Şi cupa pieren fum.

Şintreb şi spada mea: Tu eşti? Şi tace.

Şi, cum mă prăbuşesc în jilţ, înfrînt,

din zid o umbră albă se desface...

Măntorc spre ea cu sînge în cuvînt

şin ochii lui Iisus e numai pace.

Întreb: Tu eşti? Şi umbra spune: Sînt.

� � � Radu GYR

Gavril Istrate, o ultimă cartepagina 12

Salonul literar - Adam Puslojićpagina 8

S U M A R

Ut pictura poesispaginile 2, 63

Editorialpagina 3

Fragmentarium Istoricpaginile 4-5

Privitor ca la teatrupaginile 6-7

Poesispagina 7

Salonul literar paginile 8-11

In memoriampaginile 12-15

Jurnal cu scriitoripaginile 16, 18-19, 22-23, 28-33, 36-37, 40-47

Cronică plasticăpagina 17

Născocitorul de gânduripagina 20

Fascinaţia lecturiipagina 21

Istoria cetăţiipaginile 24-27

Literatură universalăpaginile 34-35

Sertarul cu manuscrisepaginile 38-39

Academia Păstorelpaginile 48-51

Cafeneaua şahistăpaginile 52-53

Filatelicapaginile 54-55

Gândul şi lumeapaginile 56-59

PoeMondiapaginile 60-62

(continuare în pagina 63)

ut pictura poesis ut pictura poesis(urmare din pagina 2)

Oricât ar părea de discret, sculptorul Dan Covătaru șia

mobilat atelierul din strada Lăpușneanu cu propriile sale

himere, dar și cu unii confraţi carei calcă pragul. Recent, a

decis să iasă din atelier laolaltă cu desenele și sculpturile de

mici dimensiuni create în ultima vreme. A renunţat la

complezentele prezentări critice și sa limitat doar la

invitarea unor prieteni prin care săși aniverseze, la

șaptezeci de ani, ziua de naștere. Galeriile Pallady de pe

strada Lăpușneanu sau dovedit un spaţiu generos pentru

expunerea unui popor de sculpturi și desene care au

generat o imagine de ansamblu atipică. Cei interesaţi au

circulat printre operele artistului cu smerenia și grĳa de a

nu strica arhitectura acestor forme ce generau impresia de

gracil și inefabil.

Știam, din vechi experienţe, că desenele sculptorilor

sunt deseori deasupra graficienilor. Lucrul sa dovedit

corect și în acest caz, sculptorul fiind preocupat de calitatea

plastică a contextului, de sugestia de ansamblu bine

orchestrat prin varietatea formelor plastic armonizate.

Așadar, o preumblare printre himere, o invitaţie la reflecţie

și acces la simboluri. Poporul de statuete, fiecare cu

amprenta unui gând sau

a une i me t a fo r e au

generat admiraţie și

uimire, chemare spre

profunzimile sugestiei și

speranţa unei descifrări a

me sa j u lu i f o rme l o r

inventate de artist.

D i a l o g u l d i n t r e

gracilitatea liniei în desen

ș i m a t e r i a l i t a t e a

volumelor atent șlefuite

făceau ca lumina galeriei

de artă să coboare, cu

smerenie, privirea către

orizontala certitudinii

f o rm e l o r i v i t e d i n

imaginaţia unui artist

c a r e p a r c ă v r e a s ă

s c h i m b e d r a m a t i c

regulile obișnuite ale

jocului. Noi, spectatori

uimiţi ș i disponibil i

totodată la propuneri

atipice, eliberate de rigori

convenţionale, am urmat

un parcurs iniţ iat ic ,

fiecare lucrare fiind o meditaţie despre

universul imediatului. Varietatea formelor

imaginate de Dan Covătaru nea surprins și

nea incitat în egală măsură. Sculptorul

septuagenar a urmărit nu atât un șoc vizual,

cât o schimbare de paradigmă, o ieșire din

obișnuitul cotidian. Identific aici nevoia unei

detașări de regulile genului și asumarea,

riscantă, a deschiderii de noi orizonturi de

exprimare. Dan Covătaru iese din această

situaţie întărit prin ieșire din convenţionalul

orizonturilor prea des folosite. Pare chiar o

formă de revoltă și de împăcare cu sinele.

Expoziţia de la București de la Teatrul

Naţional, unde lam însoţit cu o prezentare

alături de un public numeros și interesat mia

confirmat, dacă mai era nevoie, că Dan

Covătaru este un artist cu vocaţie autentică și

potenţial creator cu totul remarcabil.

Revenind în spaţiul Galeriei Pallady din Iași

am sesizat interesul unor tineri pentru atipicul

propunerii sale de organizare plastică, șocul unora fiind o formă de confirmare că

artistul șia împlinit dorinţa ieșirii din tipare. Varietatea obiectelor generate de

imaginarul proteic amintit face din sculptura mică o direcţie de exprimare de demn

interes artistic. Experienţele artistice de acest tip ar trebui extinse, ieșirea din sistem

fiind benefică oricărui artist interesat de permanentă nevoie de schimbare. Gestul,

surprinzător pentru unii, va fi tratat în felurite chipuri, fiecare privitor ieșind din galerie

cu prejudecăţile cu care a intrat.

Expoziţia de acum a Maestrului Dan Covătaru sugerează că vor urma și alte surprize

de acest fel spre beneficiul celor interesaţi de noile deschideri ale artei ieșene. I se

potrivește adagiul: tinerii visează înainte, bătrânii visează înapoi, la mĳloc bărbaţii se luptă. Iată un artist care la șaptezeci de ani

a optat pentru lupta cu himerele creaţiei…Durabile.

Dan Covătaru – un sculptor al formelor memorabile…

Valentin CIUCĂ

Număr ilustrat cu lucrări ale artistului plastic Dan Covătaru

CRONICA 3

La puţină vreme după

reperul temporal 1989, în

România a apărut o instituţie

numită Banca Transilvania.

Nu ştiu dacă mai există şi azi

(transilvănenii au înfiinţat şi

înghiţit tot felul de instituţii

dubioase , în t re care ş i

Caritasul, un fel de peşteră a

lui Ali Baba pentru partidele

despr inse d in mant i a

stacojie a pecereului), însă la

apariţia ei mam întrebat mai

mult din curiozitate, decît cu

îngrijorare : „oare de ce iau dat băncii numele

„Transilvania”? De ce nu iau spus „Banca Lumina” sau

„Renaşterea” sau „Elefantul albastru”?”. Dar cum răspunsul

suna destul de liniştitor („probabil patronii ei vor să iasă mai

în faţă, să le meargă treburile din plin şi de asta au apelat la

numele celei mai cunoscute provincii româneşti, al cărei

nume lau dus în lume chiar şi scriitori străini, precum Jules

Verne şi Bram Stoker. Se ştie doar că azi România e cunoscută

în lume prin Dracula şi Ceauşescu, iar străinii leagă existenţa

mitului şi numele său de Transilvania, deşi Drăculeştii au

domnit în Țara Românească, iar Vlad Țepeş a sejurnat în

Ardeal doar vreo 12 ani, cît a fost invitatul special al

temniţelor de la Vişegrad ale regelui maghiar Matei

Corvin”), nu miam mai bătut capul cu fantezia de botezător,

de naş a românului. Apoi au apărut pateul „Ardealul” şi

„mirodenii ardeleneşti” (eu ştiam că mirodeniile se găsesc

prin zona Gangelui, nu „pă Murăş şi pă Tîrnave”), produse

lactate „ca la noi în Ardeal” şi aşa mai departe. Bancurile cu

ardeleni existau din vremuri ancestrale, deci nu se pun! Dar

de cînd un biet, un inofensiv pate de ficat poate sămi dea

dureri de cap? Ce, între bucatele noastre tradiţionale nu

există aşanumitele „sarmale moldoveneşti”, deşi ele sunt

gătite, mai mult sau mai puţin gustos, pe tot cuprinsul

patriei şi vin de pe la Bosfor, nu de pe la Bahlui?! Nu mam

bănuit nici atunci că aş fi suspicios. „Oamenii au dreptul să

dea ce nume vor tuturor „celor ce mîine vor rîde la soare”.

Pentru că, vorba lui Sorescu, toate trebuie „să poarte un

nume”. De vreo cîteva luni am observat un post de

televiziune intitulat Transilvania (cu ceva în coadă, cred). Nu

ştiu cînd sa înfiinţat, că nu sunt defel un împătimit al

micului ecran. De data aceasta ma deranjat denumirea. E

clară tendinţa de autonomie, de desprindere de România.

Numele postului şi atitudinea celor cares plătiţi de el dau

apă la moară zurbagiilor ce se tot chinuiesc să obţină

autonomia inexistentului ţinut secuiesc. De altfel, dacă nu

mă înşel, acest post diversionist aparţine unui maghiar ce

serveşte cu asiduitate scopurile secesioniştilor revanşarzi!

Dar tot nu mam alarmat prea tare. „Ne regionalizăm şi noi

ca şi restul continentului, tot se vorbeşte acum cu insistenţă

de euroregiuni!”, miam spus. Numai că, nu chiar cu mult

timp în urmă, la un jurnal „cultural” de pe un post de

televiziune finanţat de statul român, am auzito pe distinsa

prezentatoare (o tînără domniţă „dulce şi suavă ca o

garofiţă” şi, probabil cu tot atîta creier cît are şi respectiva

plantă erbacee) spunînd : „au participat Transilvania, Belgia,

Franţa, Germania...”. Ce gafă monumentală! Întrebarea care

se pune este „a comis această gafă din prostie sau

intenţionat, tendenţios, premeditat?” Oricare ar fi

răspunsul, eu, dacă aş fi fost directorul televiziunii ce trăieşte

în huzur din bani publici, iaş fi desfăcut contractul de

muncă în aceeaşi zi. Dar nu sunt eu directorul instituţiei în

cauză, aşa că o văd şi acum pe frumoasa prezentatoare

debitînduşi inepţiile pe sticlă. Distinsă comentatoare, vă

atrag atenţia că, întro înşiruire de ţări, Transilvania nu are ce

căuta. Dacă nu aţi învăţat la şcoală, atunci mai frunzăriţi

enciclopediile lumii, ca să aflaţi că Transilvania nu e o ţară, ci

doar o regiune a României. O parte din trupul ei. Parte care,

de aproape o sută de ani a revenit acasă. Şi nici nu va mai

„emigra” vreodată din vatra de 238.391 de kilometri pătraţi

ai României.

Nu vreau să dau nimănui lecţii de istorie, nu de lecţii au

nevoie românii acum, ci de pace şi de prosperitate (nici naş

fi în stare, de altfel, eu fiind înaintat cam pînă la genunchiul

broaştei în această milenară ştiinţă moşită de Herodot), dar

poate capetele înfierbîntate, zurbagiii, autiştii, care –

neavînd habar nici de trecutul patriei, nici de realităţile

actuale ale României – azi cred că ardelenii ar trăi mai bine

dacă sar desprinde din trupul ţării, ar trebui să privească

măcar preţ de o clipă înapoi în istorie săşi amintească de Ip

şi Trăsnea, de Bobîlna, de Horia, Cloşca şi Crişan, de toţi

martirii români căzuţi pentru libertate, pentru drepturi,

pentru neatîrnare, pentru un pumn de ţărînă şi o fărîmă de

pîine, săşi amintească de toţi cei întemniţaţi (Vlad Țepeş a

fost doar unul dintre ei), de toţi cei schingiuiţi, traşi pe roată,

ucişi în mod barbar şi nelegiuit doar pentru vina de a fi fost

români şi apoi să se întrebe dacă au dreptul să o ia razna

după cum îi îndeamnă mintea lor cea proastă.

Nu sunt zvonar, alarmist, nu lansez scenarii şi mă

deranjează, mă intrigă şi mă întristează cei care văd peste tot

în jur numai comploturi, cabale, conspiraţii... Dar nici nu mă

pot preface că nu observ cum, încetîncet, Transilvania o ia

înaintea României, cum referirile la această regiune se fac

fără a se menţiona faptul că e o parte din teritoriul imei ţări în

care nu se vorbeşte o limbă finougrică, ci una de origine

latină.

Ca să le fie traiul uşor, ca să nuşi pună în pericol poziţiile

de top carei plasează în ipostaza celor cu pîinea şi cuţitul în

mînă şi, mai ales, ca săşi păstreze privilegiile în fruntea

bucatelor, politicienii care ne conduc se prefac a nu observa

tendinţa accentuată de a scoate Transilvania (cel puţin,

teoretic) din spaţiul românesc şi au semnat încă o dată pactul

cu diavolul, aburcîndui lîngă ei la ospăţ tocmai pe cei care

vor să le taie masan două.

„Că-ţi aducem peţitor mîndrul nostru tricolor...”Valeriu STANCU

CRONICA4 CRONICA 5

continentului. Dacă în Occident tendinţele generale ale democraţiei şi constituţionalismului ataşate naţionalismului au constituit norma, la noi, doar cele cu vocaţie constituţională au fost mai bine şi mai clar dezvoltate. În acest sens, trebuie subliniată ideea centralităţii statului în programul naţional românesc, aşa cum sa afirmat el în contextul extinderii noii ordini continentale cu sorginte occidentală. În acest context, regionalizarea şi/sau regionalismul nu puteau fi decât brutal respinse şi neacceptate de factorii decizionali ai vremii.

Dacă spiritul iluminist occidental a contrapus bisericii democraţia, cel puţin până la Chateubriand care lea reconciliat, în cazul românesc, de exemplu, iluminismul a avut şi o puternică vocaţie creştină. La românii ardeleni, spre pildă, primul cuvânt despre democraţie lau rostit către popor slujitorii bisericii argumentând că dreptul natural este de esenţă divină, aceasta şi în contextul situaţiei sociale excepţionale cu care se vedeau confruntaţi românii din acea provincie. Ceea ce noi numim astăzi drepturile negative ale omului au fost înţelese atunci de slujitorii bisericii în contextul unei lungi tradiţii româneşti dominată cu autoritate de lex antiqua valachorum şi instituţiile sale, lege valabilă în tot cuprinsul locuit de români fie ei organizaţi în state proprii sau aflaţi sub dominaţie străină.

În România, şi nu numai aici, sa înţeles destul de repede că identitatea naţională este, în fond, o chestiune de capital simbolic, de demnitate. Societatea noastră a fost dublu influenţată în procesul transformării înnoitoare de modernizare şi naţionalism. Dacă primul proces urma să anuleze diferenţele socioeconomice majore faţă de Occident, să asigure sincronia şi relativa prosperitate, naţionalismul urma să asigure prestigiul şi poziţia, întâietatea regională – de ce nu? – în noua ordine europeană aflată în plin proces de extindere spre răsărit. În fond astăzi, în anul 2014 nu ar trebui să avem un proiect naţional bazat pe aceste principii? Resursele necesare unor astfel de transformări sau dovedit a fi însă mai puţine decât nevoile reale implicate de aceste procese şi de aici specificităţile şi “întârzierile” istorice înregistrate. Melanjul modelelor invocate de noi nu a fost decât încercarea de a asigura “arderea etapelor” şi întâietatea în zonă, cu atât mai mult, cu cât lumea occidentală a încărcat etic sensul conceptelor de naţional şi modern transformândule în criterii axiologice.

În lumea occidentală termenul civilizat a echivalat oarecum cu termenul modern, iar acesta din urmă cu dezvoltarea economică în sens capitalist. În spaţiul românesc, termenii civilizat şi modern nu au avut aceiaşi determinare şi acelaşi sens în ultimă instanţă. Pentru a înţelege mai limpede acest fapt, valabil până cel puţin la mijlocul secolului trecut, trebuie înţeles că elitele şi, mai apoi, opinia publică au pus multă vreme semnul egal între modernizare şi occidentalizare, ambele procese cuprinse fiind în formula generică a “europenizării”, a “integrării europene”. De abia spre sfârşitul veacului al XIXlea preocuparea pentru formularea unor programe economice vizând o dezvoltare susţinută în sens industrial au captat interesul politicienilor şi doctrinarilor epocii.

A apărut la noi, la fel ca şi în Occident, o mitologie naţională propovăduită prin sistemul instituţionalizat al educaţiei, învăţământul. Cuvântul „naţional” a început să însoţească nu numai instituţii ale statului şi societăţii, ci şi domenii ale cunoaşterii precum istoria, geografia etc. Motivaţiile de ordin superior ale colectivităţii sau ale reprezentanţilor ei au devenit “naţionale” şi discursul politic sa calat pe această formulă.

O altă trăsătură care merită a fi subliniată şi care, în fond, este o particularitate central est europeană este faptul că toate naţiunile din această zonă au proiectat ca ideal suprem realizarea unei alcătuiri politicostatale care să fie “Mare”.

Putem deci discuta despre Germania Mare, Ungaria Mare, Polonia Mare, România Mare, Bulgaria Mare, Serbia Mare,

fragmentarium istoric

Sa discutat şi se discută încă – cordial sau polemic – despre modul în care procesul modernizării şi rezultatul său semnificativ la nivelul scării planetare recte apariţia statului naţiune sa desfăşurat atât în dimensiune diacronică, cât şi în cea a unor adaptări sui generis a unor mari modele de sorginte occidentală. Acest subiect asupra căruia revenim acum, întro manieră sintetică, este unul mereu actual şi deopotrivă generator de noi abordări şi interpretări. Astăzi subiectul este relevant în contextul discuţiilor, de multe ori sterile şi fără rezultate concrete, purtate de diverse cercuri aparţinând elitelor de tot felul ale ţării noastre pe marginea proiectului – actualmente îngheţat al regionalizării. Pornind de la „rădăcini”, în rândurile de mai jos, vom încerca să distingem sintetic care au fost modelele pe care societatea românească lea favorizat în procesul construcţiei sale naţionale de tip modern.�

O primă şi facilă constatare este aceea că modelul modern francez a jucat un rol extrem de important în devenirea în sens naţional a societăţii noastre. Impactul ideilor Marii Revoluţii franceze a fost semnificativ şi uneori determinant, chiar dacă Franţa şi francezii nu au fost geografic în proximitatea regiunilor noastre decât pentru scurt timp în perioada campaniilor napoleoniene. Mai mult, acest model, rezumabil la formula simplă „un stat – o cultură – o naţiune”, a fost cel mai influent în zona geopolitică căreia îi aparţinem şi a reprezentat o alternativă aparent viabilă pentru modul în care elitele locale proiectau viitorul lor şi al comunităţilor din care făceau parte. Modelul francez a oferit deopotrivă aspectul civic al formării naţiunii – mai puţin apreciat în această regiune datorită „retardului istoric” sau“deficitului democratic”, cum sar exprima astăzi unii – dar şi al integrării valorilor tradiţionale “premoderne” în noua formă de aglutinare socială de tip naţional. Cele “trei identităţi succesive” asumate de Franţa şi locuitorii ei după expresia unor cercetători constituie un posibil model, preambular, al transformării societăţilor central răsăritene, implicit româneşti, în naţiuni moderne. Prusia şi, mai târziu, Germania au oferit modelul perfect al valorificării şi integrării valorilor autohtone în noua realitate naţională. Rusia a fost modelul exemplar al influenţei formative a resentimentului împotriva modelelor externe, de sorginte occidentală, de aglutinare naţională. Un amestec subtil al celor trei modele, întro adevărată ars combinatoria cu o preponderenţă centraleuropeană – germană, deci a stat, credem şi afirmăm noi, la baza dezvoltării programului naţional românesc.

Dincolo de maniera în care, adeseori, prin transculturaţie şi aculturaţie, în sensul antropologiei culturale, Franţa şi modelul naţional oferit de ea a exercitat o influenţă asupra societăţii române moderne, trebuie remarcată acţiunea politică directă, pragmatică, a acesteia în sensul impunerii unor puncte proprii din programul naţional în această regiune.

Deşi relativ îndepărtată geografic, Franţa, după campaniile napoleoniene, a încercat săşi păstreze tradiţionalul rol în Răsărit, rol dobândit odată cu statutul său de protectoare a catolicilor din imperiul otoman. Expresia cea mai clară a implicării Franţei a fost, desigur, Congresul de la Paris (1856) care a pus capăt războiului Crimeei. Franţa a găsit atunci oportunitatea de a se dovedi consecventă “principiului

naţionalităţilor” – aşa cum fusese el formulat în 1810 de Mme de Stael – aceasta în paralel cu dobândirea poziţiei de “primadonă” în “concertul european” aflat acum deja la finalul său. Modul în care diplomaţia franceză, în primul rând, a abordat şi soluţionat momentan “chestiunea orientală” şi în cadrul acesteia problema Principatelor Româneşti a fost o expresie clară a triumfului noului principiu care a fost implementat (transplantat) în răsăritul continentului. Convenţia de la Paris (17 august 1858) nu a făcut decât să formalizeze, prin intermediul dreptului pozitiv, noua turnură pe care o luaseră lucrurile, în ceea ce priveşte arena internaţională europeană. Franţa a însemnat un pol activ al extinderii ordinii europene in Răsărit, în special până în deceniul 8 al „secolului naţionalităţilor” , Parisul fiind capitala care sa bucurat cel mai mult de simpatia elitelor “progresiste” ale societăţii româneşti. Acest lucru a coincis cu perioada de Risorgimento, în sens politic, a naţiunilor central est europene, a celei româneşti cu precădere, care au găsit în Franţa nu numai un model, ci şi un sprijinitor simpatetic, activ şi extrem de influent.

Din a doua jumătate a secolului al XVIIIlea şi, mai cu seamă, din secolul următor, principiul naţionalităţii – în formularea sa cea mai completă de sorginte franceză vine în contradicţie cu vechile principii legitimizatoare ale relaţiilor internaţionale şi naţionalismul devine o doctrină a libertăţii, o forţă revoluţionară, eliberatoare, dând o nouă coeziune vechilor popoare şi contestând dominaţia străină a marilor imperii, căpătând, astfel, aspectul său dezintegrator din perspectiva imperială şi/sau imperialistă.

Lungul drum parcurs de la expansiunea identităţii naţionale în plan social până la naţionalismul integral şi, mai târziu, contracţia etnică a identităţii naţionale a fost parcurs de societatea noastră în contextul internaţional creat de extinderea ordinii europene şi sub presiunea elementelor modernizatoare, care, în bună măsură, au fost occidentale. Simbioza dintre naţionalism şi modernizare sa născut în aceasta zonă a Europei, tocmai în urma dezvoltării unui model cvasimimetic, atins însă de normele, valorile şi tradiţiile locale.

Modelul francez, al cristalizării şi afirmării succesive a trei identităţi diferite care, în cele din urmă, a dat naştere naţiunii franceze şi programului ei naţional, a fost un motor ideologic dominant în spaţiul european şi a fost receptat inclusiv la noi. Mutaţiile succesive şi relocarea loialităţii de la monarh la naţiune a avut la bază un trend ideologic urmat şi de naţiunea română, proces în care, parohialismul şi “mizeria vieţii rurale” au fost înlocuite treptat, prin procesul modernizării, de asumarea şi răspândirea în mai toate mediile a noii forme de identitate, cea naţională. Model civic şi urban deopotrivă, cel francez, nu a putut fi asumat integral datorită realităţilor socioeconomice diferite de la noi. A devenit astfel, mai atrăgător, spre sfârşitul secolului trecut, modelul german, model fundamentat în paradigma herderiană. “Germania a fost principalul transmiţător al ideilor occidentale, inclusiv naţionalismul, estului Europei cu toate că şi influenţa ei directă nu a fost neglijabilă”, afirma regretatul cercetător american Peter F. Sugar. De fapt, născut în occidentul Europei ca parte a unui curent general şi cu sens politic, naţionalismul a îmbrăcat, în spaţiul german, un puternic aspect culturallingvistic şi şia schimbat încă odată înfăţişarea prin reataşarea componentei politice în teritoriile slavilor, grecilor, românilor şi maghiarilor. Aspectul proteic al naţionalismului a favorizat deci remixarea şi ataşarea de noi valori, în esenţa lor moderne, în răsăritul

Modele în procesul devenirii naţionale moderne

Cătălin TURLIUC

CRONICA 5

continentului. Dacă în Occident tendinţele generale ale democraţiei şi constituţionalismului ataşate naţionalismului au constituit norma, la noi, doar cele cu vocaţie constituţională au fost mai bine şi mai clar dezvoltate. În acest sens, trebuie subliniată ideea centralităţii statului în programul naţional românesc, aşa cum sa afirmat el în contextul extinderii noii ordini continentale cu sorginte occidentală. În acest context, regionalizarea şi/sau regionalismul nu puteau fi decât brutal respinse şi neacceptate de factorii decizionali ai vremii.

Dacă spiritul iluminist occidental a contrapus bisericii democraţia, cel puţin până la Chateubriand care lea reconciliat, în cazul românesc, de exemplu, iluminismul a avut şi o puternică vocaţie creştină. La românii ardeleni, spre pildă, primul cuvânt despre democraţie lau rostit către popor slujitorii bisericii argumentând că dreptul natural este de esenţă divină, aceasta şi în contextul situaţiei sociale excepţionale cu care se vedeau confruntaţi românii din acea provincie. Ceea ce noi numim astăzi drepturile negative ale omului au fost înţelese atunci de slujitorii bisericii în contextul unei lungi tradiţii româneşti dominată cu autoritate de lex antiqua valachorum şi instituţiile sale, lege valabilă în tot cuprinsul locuit de români fie ei organizaţi în state proprii sau aflaţi sub dominaţie străină.

În România, şi nu numai aici, sa înţeles destul de repede că identitatea naţională este, în fond, o chestiune de capital simbolic, de demnitate. Societatea noastră a fost dublu influenţată în procesul transformării înnoitoare de modernizare şi naţionalism. Dacă primul proces urma să anuleze diferenţele socioeconomice majore faţă de Occident, să asigure sincronia şi relativa prosperitate, naţionalismul urma să asigure prestigiul şi poziţia, întâietatea regională – de ce nu? – în noua ordine europeană aflată în plin proces de extindere spre răsărit. În fond astăzi, în anul 2014 nu ar trebui să avem un proiect naţional bazat pe aceste principii? Resursele necesare unor astfel de transformări sau dovedit a fi însă mai puţine decât nevoile reale implicate de aceste procese şi de aici specificităţile şi “întârzierile” istorice înregistrate. Melanjul modelelor invocate de noi nu a fost decât încercarea de a asigura “arderea etapelor” şi întâietatea în zonă, cu atât mai mult, cu cât lumea occidentală a încărcat etic sensul conceptelor de naţional şi modern transformândule în criterii axiologice.

În lumea occidentală termenul civilizat a echivalat oarecum cu termenul modern, iar acesta din urmă cu dezvoltarea economică în sens capitalist. În spaţiul românesc, termenii civilizat şi modern nu au avut aceiaşi determinare şi acelaşi sens în ultimă instanţă. Pentru a înţelege mai limpede acest fapt, valabil până cel puţin la mijlocul secolului trecut, trebuie înţeles că elitele şi, mai apoi, opinia publică au pus multă vreme semnul egal între modernizare şi occidentalizare, ambele procese cuprinse fiind în formula generică a “europenizării”, a “integrării europene”. De abia spre sfârşitul veacului al XIXlea preocuparea pentru formularea unor programe economice vizând o dezvoltare susţinută în sens industrial au captat interesul politicienilor şi doctrinarilor epocii.

A apărut la noi, la fel ca şi în Occident, o mitologie naţională propovăduită prin sistemul instituţionalizat al educaţiei, învăţământul. Cuvântul „naţional” a început să însoţească nu numai instituţii ale statului şi societăţii, ci şi domenii ale cunoaşterii precum istoria, geografia etc. Motivaţiile de ordin superior ale colectivităţii sau ale reprezentanţilor ei au devenit “naţionale” şi discursul politic sa calat pe această formulă.

O altă trăsătură care merită a fi subliniată şi care, în fond, este o particularitate central est europeană este faptul că toate naţiunile din această zonă au proiectat ca ideal suprem realizarea unei alcătuiri politicostatale care să fie “Mare”.

Putem deci discuta despre Germania Mare, Ungaria Mare, Polonia Mare, România Mare, Bulgaria Mare, Serbia Mare, Grecia Mare etc. nu numai ca nişte proiecţii ideale ale unor minţi înfierbântate, ci şi ca scopuri politicoteritoriale concrete înscrise în programele lor naţionale din această perioadă. Nenorocirea a fost, fireşte, faptul că atributul de “Mare” nu se putea obţine decât în dauna altcuiva – a vecinilor, evident şi astfel relaţiile din zonă au devenit şi mai tulburi şi mai conjuncturale. Două modele au concurat la conturarea unei astfel de realităţi: modelul francez şi cel german. Modelul francez propunea o identitate între naţiune şi stat, ideal al tuturor naţionaliştilor din toate timpurile, pe când cel german făcea imposibilă o astfel de identitate luând în considerare realitatea geopolitică şi demografică. Cu toate acestea, elitele europene central răsăritene nu au văzut nici o contradicţie între cele două modele: dacă realitatea de pe teren era una similară cazului german (un mozaic de naţionalităţi şi minorităţi), viitorul era perceput în dimensiunea modelului francez (un stat, o naţiune). Poate găsim aici ceea ce mai târziu a determinat cumplitele “curăţiri etnice” care sau perpetuat până în secolul trecut în această zonă europeană.

„Ordinea europeană” nu a presupus şi nici nu a fost înţeleasă ca fiind una lipsită de criterii şi valori ierarhizatoare. Locul în această ierarhie a devenit o preocupare nu numai pentru elitele politice, ci şi pentru marele public. Dacă în “vechea ordine” confesiunea a jucat un rol central, în cea nouă, naţiunea şi toate cele conexe ei au devenit factorul ordonator. Preocuparea pentru starea generală a statelor vecine, comparaţiile tot mai adesea invocate, dovedesc acuitatea cu care fiecare stat şi societate din această zonă a Europei a simţit vârtejul “competiţiei” în care au fost aruncate de realităţile moderne. Atunci când diferenţele erau mari şi vizibile se făcea apelul şi trimiterea simbolică la “sora mai mare”, fie ea Rusia pentru slavi sau Franţa pentru români.

Când România şi celelalte ţări din spaţiul central est european au ajuns la o identitate de tip naţional matură, cele din occident dezvoltaseră deja prin programele lor naţionale aspiraţii de tip imperialist, naţionalismul acestora îmbrăcând o altă coloratură. Acest fapt ţine de ritmul istoric şi, mai ales, de cel care îl impune şi dictează. Înţelegând acest lucru, elita românească a căutat “scurtături” şi atunci când nu lea găsit – acesta fiind cazul cel mai frecvent – a inventat şi a folosit noi mijloace pentru a obţine coeziunea şi omogenitatea socială exacerbând, printre altele, şi naţionalismul.

Dreptul naţiunilor formalizat ca atare de lumea modernă nu este de fapt un drept natural, ci unul eminamente pozitiv. Oamenii sunt egali, naţiunile ca rod a celor care leau creat nu împărtăşesc această egalitate şi, de aceea, competiţia dintre ele este mult mai dură şi necruţătoare.

Naţionalitatea este un principiu fondator al modernităţii, iar modernitatea nu este rodul general al umanităţii, ci doar al unor ţări care au impuso şi extinso la nivel mondial. Românii au înţeles şi acceptat modelul statului naţiune şi al ordinii bazată pe acesta întrun mod propriu şi creativ. Influenţele modelelor pe care leau avut şi leau acceptat, cel francez ocupând o poziţie privilegiată – cel puţin până în ultimul pătrar al veacului trecut au fost fără îndoială extrem de importante. Dar şi aceste modele, aşa cum am văzut, au avut particularităţi care le fac deosebite între ele. Gradul în care fiecare din aceste modele, în primul rând cel francez, a fost folosit şi a influenţat în mod concret realităţile de la noi poate fi estimat prin cercetarea istorică comparată, dar este cert că tradiţiile şi cutumele locale, realităţile nemijlocite ale vieţii cotidiene, au dat măsura a ceea ce noi numim astăzi specificul naţional.

CRONICA6 CRONICA 7

Intrat în limbajul comun, în mod voit sau involuntar,

supapă pentru „șopârle” în România dinainte de ʹ90,

oglindă fidelă a societăţii noastre, materie obligatorie în

manualele de literatură, imposibil de tradus, după

aprecierea unora, prea puţin prezent pe scena

internaţională, în opinia altora, totuși inepuizabil, mereu

actualul Caragiale e o emblemă ciudat revalorizată în

diferite ocazii la noi, fie că vorbim de teatrul său, de

publicistica ori de prozele sale. Pentru scena teatrală a

zilelor noastre, marea provocare stă, poate, tocmai în

răspunsul la întrebarea cum se face Caragiale pentru a

reuși în faţa unui public ce trăiește în secolul videologiei, a

accesibilului și a imediatului. Cu doi ani în urmă, Teatrul

Naţional din Iași aniversa 160 de ani de la nașterea

autorului cu o montare la O noapte furtunoasă sub

semnătura lui Alexandru Dabija, ce stârnise reacţii, la

rândule, nu mai puţin „furtunoase”. Iată că începutul de

an 2014 îl aduce din nou în atenţia noastră, de data aceasta

printrun intertext – Onorabili în direct, debut în lumea

dramaturgiei a lui Niculae Volovăţ. Mă bucură intenţia

curajoasă de revenire asupra umorului, a personajelor și a

situaţiilor echivoce până la absurd din lumea lui Nenea

Iancu, însă la fel de mult mă și întristează rezultatul final.

Spectacolului iau lipsit ritmul și nervul. Astfel că două ore

de Caragiale întors pe toate părţile, de miticisme și

șușanele nu miau părut că ar fi înnoit prin ceva peisajul

pitoresc de ieri și de azi. Mai degrabă mia dat impresia de

sărăcie: de opinii, de atitudine, de semne vizuale, din care

de multe ori teatru se hrănește. Ma încercat un sentiment

frustrant, aproape, căci în tot acest timp nu am reușit să râd.

Și erau puţini cei care râdeau. Și nici nu știu, nu mia fost

clar, dacă ar fi trebuit să am de ce să râd. Cea fost asta,

Nene?...

Coborât printre noi, în familia lui Titel Economu zis și

„Parascandal”, printre escrocheriile cotidiene, în

televiziunea lui Mușcăţel (în treacăt fie spus, jocurile de

nume sunt, azi, total neinspirate), stilul vechiului

dramaturg devine o struţocămilă, cam dezarticulată, în

care firul acţiunii are de suferit în primul rând. Sigur,

avocatul Volovăţ, familiarizat cu „gâlcevile” de data

aceasta naţionale, iar nu din Chioggia, are un atu în

ușurinţa de a le pune pe hârtie, însă de aici până ca

istorioarele suculente să devină literatură mai e mult. Din

această pricină, textul și, implicit, spectacolul, care mia

părut că nu a fost ajutat de regie defel, sau diluat puternic.

Folosinduse de aceleași trucuri prin care se animă

întâmplările (cum sunt muzica live, filmarea și proiecţia în

direct, în combinaţie cu tradiţionalele păruieli muierești),

regizorul Sorin Militaru îngroapă totul întrun limbaj

scenic „de lemn”. Am înţeles aluzia lanului de porumb,

singură priveliște spre exterior ce trimite, cu ironie, la

imaginea unei întregi ţări aflate întrun enorm lan de

porumb. Însă ideea nu e fructificată, iar efectul se topește,

înghiţit de evenimentele din primplan. Ce se întâmplă cu

energia lui Militaru risipită întrun comic cam confuz, într

un grotesc care, în lipsa subtilităţii și a inducerii, se pierde

la jumătatea drumului? De ce na fost exploatat absurdul

despre care sa tot vorbit prin trimiterile făcute la teatrul lui

Eugène Ionesco? Și de ce metafora turmentării atent

analizată în lucrări de specialitate (vezi captolul dedicat

acestei teme de Bogdan Ulmu în Mic dicţionar Caragiale sau

cel al lui Mircea Iorgulescu în Marea trăncăneală) ori întro

fină abordare la nivel ideologic în varianta lui Dabija la

Scrisoarea pierdută (Teatrul de Comedie, 2012)? Dacă Sorin

Militaru a venit adesea cu montări la texte îndrăzneţe

(Șefele și Genocid sau Ficatul meu e fără rost de Werner

Schwab, Ich bin Ofelia de Gertrud Fussenegger sau Casa

Bernardei Alba de Frederico Garcia Lorca), atunci cum de

nu a ajuns până aici expresia tonică, dinamică și, uneori,

intempestivă în careși tratează mizanscenele?

La nivel de intertextualitate, paralelele sunt cât se poate

de evidente, la fel și distanţa dintre secole: se trăiește în

lumea ziarelor, a tabloidelor mai precis, în lumea ecranului

pe care totul este posibil și, mai ales, falsitatea, minciuna și

privitor ca la teatru privitor ca la teatru

spectacolul ieftin; apoi se vorbește – mult și fără ca mesajul

să ajungă la destinatar –, se trăiește instinctual și se intră cu

mare ușurinţă în delir. Textul pune în valoare, în fond, toate

locurile comune ale operei caragialești, iar regia nu le mai

punctează în plus. O problemă însă se ridică atunci când,

lăsând loc mult textului, ce nu reușește decât să repete

figuri deja cunoscute, regia ajunge invizibilă, unele scene

lăsând impresia că sunt încă abia schiţate.

Am admirat buna tratare a motivului scrisorii, poate

singurul aspect care mia dat de gândit. Întradevăr, nu mai

avem dea face cu o singură scrisoare, ci cu mormane de

scrisori, asta și pentru că lumea personajelor care se

„răcoresc” cu Ballantineʹs și vorbesc la Iphone e una haotică

unde prea multul nu e niciodată prea mult. Spectatorul

asistă la o înmulţire treptată a scrisorilor: la început e doar

una pentru care se agită Aladina, un fel de Zoe împăcată cu

propriai caricatură; urmează o a doua scrisoare șiapoi

reușim să pierdem numărul. Șantajul e inevitabil, iar

depeșele nu contenesc să se arate. La final, saci de scrisori

sunt răvășiţi pe scenă, determinând ca actul sortării lor să

fie imposibil și, drept consecinţă, devenind de neînţeles.

Nu se spune niciodată cu precizie ce conţine scrisoarea, dat

fiindcă textul e mereu ocultat. Ceva se știe, toată lumea știe

ceva, dar, de fapt, însăși informaţia lipsește. Metafora e

reușită și întreţinută dea lungul spectacolului. Însă mam

întrebat fără încetare: de ce scrisori și nu stenograme?

Actorii șiau adunat întrun fel forţele, dar nau depășit

media, cu toate că în distribuţie există nume de la care

așteptările sunt maxime. Simpatică, Pușa Darie în rolul

menajerei face o compoziţie în care însă nu iau fost

exploatate cele mai interesante resorturi, iar din nefericire

personajul este și abandonat la mijlocul textului, în

detrimentul unităţii acestuia. Bătălia e pierdută și de triada

Teo Corban (Titel Economu), Haruna Condurache

(Aladina) și Livia Iorga (avocata Mândruţa) care

funcţionează numai la suprafaţă, când prea îngroșat, când

abia simţit. Apreciez intenţia Teatrului Naţional de a

colabora cu forţele proaspete ale școlii ieșene de actorie,

însă nici tinerii Andreea Lucaci (Tina), Alina Mândru

(Clementina), Erica Moldovan (machieuza), nu aduc nimic

nou, cu toate că leam văzut excelând în alte ocazii, fie în

eleganţă, fie în buf, fie în sensibilitate. Înţepeniţi în

tipologia personajului, Ionuţ Cornilă (consilierul Cucu),

Horia Veriveș (Canton), Radu Homiceanu (Votău, copie a

cetăţeanului turmentat) au slabe tresăriri de veridicitate,

sunt previzibili și, drept urmare, necredibili pe scenă.

Contantin Pușcașu (profesorul Latinescu), întrun rol

cheie, din câte mia lăsat impresia, repetă linia sigură pe

care a reușit altă dată, nepermiţânduși nici o variaţiune de

la partitura deja cunoscută. Apoi Andreea Boboc, Irina

Răduţu Codreanu, Daniel Busuioc, Cosmin Panaite și

Dumitru Năstrușnicu, apariţii episodice, interpretând

personaje care mai mult aglomerează spaţiul din dorinţa

de a accentua izbitoarea asemănare între onorabilii de

acum și cei de ieri, sunt puși în situaţia de a nuși găsi locul

sau de a da totul pentru o simplă apariţie. Încercând să

anime atmosfera, „formaţia de manele” – căci nar fi fost

completă reţeta fără acestea – îi are în componenţă pe

actorii Diana Roman și Cosmin Maxim și pe acordeonistul

Bogdan Baltă.

În ceea ce privește scenografia, concepută de Cristian

Marin, aș spune că e clasică, plăcut aerisită, facilitând mai

multe spaţii de joc și echilibrând stânga cu dreapta. Cu

toate acestea, rămâne o enigmă closetul de care nu se atinge

nimeni, decât Aladin,a preţ de două secunde, altfel inutil

pe scenă. Plat din punct de vedere al light designului,

spectacolul e lipsit de vrajă sub acest aspect.

Onorabili în direct se înscrie, însă fără prea mult succes,

în fenomenul „Caragiale recidivus” și care mia subliniat

încă odată că textele de la sfârșitul secolului al XIXlea nu

suferă nicidecum în desuetudine și că, așa, în starea lor

conservată, spun încă foarte mult. Mai mult decât

actualizările forţate. În trecut, iniţiatorul „Moftului român”

cugeta: „Întrebarea nu este dacă se fac piese bune, ci dacă se

fac bine piesele”. Ceși vor fi răspunzând la această

remarcă artiștii noștri? Dar spectatorul?

Caragiale redivivus sau Ce-a fost asta, nene Iancule?!

Ioana PETCU

Tu... Eu

Alunecăm ca două iluzii,

Suntem în acelaşi gând şi nu ne vedem,

Traversăm aceeaşi undă scăldatăn câmpiile din vis

Şi flăcările ei în faţa noastră se înalţă....

Dincolo de tânguirea trestiilor, dincolo de pietre,

Doar forţa singurătăţii în mireasma vântului şia ierbii...

Uşor ţie numele, ca briza mării,

Totul începe cu marea, acea sălbatică mare,

Calmă, dar în adâncuri de nestăvilit!

Un ţărm de mare pe care valurile

Se sparg în mii de bucăţidestin!

Ştiu că dacă miai strânge mâna ai fi fericit,

Ştii că dacă teaş zări aş plânge...

Tu... Eu

Poem nocturn plutind întrun vis,

Fără a şti cum lacrima mea tear reda întreg

Iar moartea ar mirosi a salcie,

Mereu prea devreme,

Mereu prea târziu...

poesis

Irina Lucica MIHALCA

CRONICA6 CRONICA 7

Intrat în limbajul comun, în mod voit sau involuntar,

supapă pentru „șopârle” în România dinainte de ʹ90,

oglindă fidelă a societăţii noastre, materie obligatorie în

manualele de literatură, imposibil de tradus, după

aprecierea unora, prea puţin prezent pe scena

internaţională, în opinia altora, totuși inepuizabil, mereu

actualul Caragiale e o emblemă ciudat revalorizată în

diferite ocazii la noi, fie că vorbim de teatrul său, de

publicistica ori de prozele sale. Pentru scena teatrală a

zilelor noastre, marea provocare stă, poate, tocmai în

răspunsul la întrebarea cum se face Caragiale pentru a

reuși în faţa unui public ce trăiește în secolul videologiei, a

accesibilului și a imediatului. Cu doi ani în urmă, Teatrul

Naţional din Iași aniversa 160 de ani de la nașterea

autorului cu o montare la O noapte furtunoasă sub

semnătura lui Alexandru Dabija, ce stârnise reacţii, la

rândule, nu mai puţin „furtunoase”. Iată că începutul de

an 2014 îl aduce din nou în atenţia noastră, de data aceasta

printrun intertext – Onorabili în direct, debut în lumea

dramaturgiei a lui Niculae Volovăţ. Mă bucură intenţia

curajoasă de revenire asupra umorului, a personajelor și a

situaţiilor echivoce până la absurd din lumea lui Nenea

Iancu, însă la fel de mult mă și întristează rezultatul final.

Spectacolului iau lipsit ritmul și nervul. Astfel că două ore

de Caragiale întors pe toate părţile, de miticisme și

șușanele nu miau părut că ar fi înnoit prin ceva peisajul

pitoresc de ieri și de azi. Mai degrabă mia dat impresia de

sărăcie: de opinii, de atitudine, de semne vizuale, din care

de multe ori teatru se hrănește. Ma încercat un sentiment

frustrant, aproape, căci în tot acest timp nu am reușit să râd.

Și erau puţini cei care râdeau. Și nici nu știu, nu mia fost

clar, dacă ar fi trebuit să am de ce să râd. Cea fost asta,

Nene?...

Coborât printre noi, în familia lui Titel Economu zis și

„Parascandal”, printre escrocheriile cotidiene, în

televiziunea lui Mușcăţel (în treacăt fie spus, jocurile de

nume sunt, azi, total neinspirate), stilul vechiului

dramaturg devine o struţocămilă, cam dezarticulată, în

care firul acţiunii are de suferit în primul rând. Sigur,

avocatul Volovăţ, familiarizat cu „gâlcevile” de data

aceasta naţionale, iar nu din Chioggia, are un atu în

ușurinţa de a le pune pe hârtie, însă de aici până ca

istorioarele suculente să devină literatură mai e mult. Din

această pricină, textul și, implicit, spectacolul, care mia

părut că nu a fost ajutat de regie defel, sau diluat puternic.

Folosinduse de aceleași trucuri prin care se animă

întâmplările (cum sunt muzica live, filmarea și proiecţia în

direct, în combinaţie cu tradiţionalele păruieli muierești),

regizorul Sorin Militaru îngroapă totul întrun limbaj

scenic „de lemn”. Am înţeles aluzia lanului de porumb,

singură priveliște spre exterior ce trimite, cu ironie, la

imaginea unei întregi ţări aflate întrun enorm lan de

porumb. Însă ideea nu e fructificată, iar efectul se topește,

înghiţit de evenimentele din primplan. Ce se întâmplă cu

energia lui Militaru risipită întrun comic cam confuz, într

un grotesc care, în lipsa subtilităţii și a inducerii, se pierde

la jumătatea drumului? De ce na fost exploatat absurdul

despre care sa tot vorbit prin trimiterile făcute la teatrul lui

Eugène Ionesco? Și de ce metafora turmentării atent

analizată în lucrări de specialitate (vezi captolul dedicat

acestei teme de Bogdan Ulmu în Mic dicţionar Caragiale sau

cel al lui Mircea Iorgulescu în Marea trăncăneală) ori întro

fină abordare la nivel ideologic în varianta lui Dabija la

Scrisoarea pierdută (Teatrul de Comedie, 2012)? Dacă Sorin

Militaru a venit adesea cu montări la texte îndrăzneţe

(Șefele și Genocid sau Ficatul meu e fără rost de Werner

Schwab, Ich bin Ofelia de Gertrud Fussenegger sau Casa

Bernardei Alba de Frederico Garcia Lorca), atunci cum de

nu a ajuns până aici expresia tonică, dinamică și, uneori,

intempestivă în careși tratează mizanscenele?

La nivel de intertextualitate, paralelele sunt cât se poate

de evidente, la fel și distanţa dintre secole: se trăiește în

lumea ziarelor, a tabloidelor mai precis, în lumea ecranului

pe care totul este posibil și, mai ales, falsitatea, minciuna și

privitor ca la teatru privitor ca la teatru

spectacolul ieftin; apoi se vorbește – mult și fără ca mesajul

să ajungă la destinatar –, se trăiește instinctual și se intră cu

mare ușurinţă în delir. Textul pune în valoare, în fond, toate

locurile comune ale operei caragialești, iar regia nu le mai

punctează în plus. O problemă însă se ridică atunci când,

lăsând loc mult textului, ce nu reușește decât să repete

figuri deja cunoscute, regia ajunge invizibilă, unele scene

lăsând impresia că sunt încă abia schiţate.

Am admirat buna tratare a motivului scrisorii, poate

singurul aspect care mia dat de gândit. Întradevăr, nu mai

avem dea face cu o singură scrisoare, ci cu mormane de

scrisori, asta și pentru că lumea personajelor care se

„răcoresc” cu Ballantineʹs și vorbesc la Iphone e una haotică

unde prea multul nu e niciodată prea mult. Spectatorul

asistă la o înmulţire treptată a scrisorilor: la început e doar

una pentru care se agită Aladina, un fel de Zoe împăcată cu

propriai caricatură; urmează o a doua scrisoare șiapoi

reușim să pierdem numărul. Șantajul e inevitabil, iar

depeșele nu contenesc să se arate. La final, saci de scrisori

sunt răvășiţi pe scenă, determinând ca actul sortării lor să

fie imposibil și, drept consecinţă, devenind de neînţeles.

Nu se spune niciodată cu precizie ce conţine scrisoarea, dat

fiindcă textul e mereu ocultat. Ceva se știe, toată lumea știe

ceva, dar, de fapt, însăși informaţia lipsește. Metafora e

reușită și întreţinută dea lungul spectacolului. Însă mam

întrebat fără încetare: de ce scrisori și nu stenograme?

Actorii șiau adunat întrun fel forţele, dar nau depășit

media, cu toate că în distribuţie există nume de la care

așteptările sunt maxime. Simpatică, Pușa Darie în rolul

menajerei face o compoziţie în care însă nu iau fost

exploatate cele mai interesante resorturi, iar din nefericire

personajul este și abandonat la mijlocul textului, în

detrimentul unităţii acestuia. Bătălia e pierdută și de triada

Teo Corban (Titel Economu), Haruna Condurache

(Aladina) și Livia Iorga (avocata Mândruţa) care

funcţionează numai la suprafaţă, când prea îngroșat, când

abia simţit. Apreciez intenţia Teatrului Naţional de a

colabora cu forţele proaspete ale școlii ieșene de actorie,

însă nici tinerii Andreea Lucaci (Tina), Alina Mândru

(Clementina), Erica Moldovan (machieuza), nu aduc nimic

nou, cu toate că leam văzut excelând în alte ocazii, fie în

eleganţă, fie în buf, fie în sensibilitate. Înţepeniţi în

tipologia personajului, Ionuţ Cornilă (consilierul Cucu),

Horia Veriveș (Canton), Radu Homiceanu (Votău, copie a

cetăţeanului turmentat) au slabe tresăriri de veridicitate,

sunt previzibili și, drept urmare, necredibili pe scenă.

Contantin Pușcașu (profesorul Latinescu), întrun rol

cheie, din câte mia lăsat impresia, repetă linia sigură pe

care a reușit altă dată, nepermiţânduși nici o variaţiune de

la partitura deja cunoscută. Apoi Andreea Boboc, Irina

Răduţu Codreanu, Daniel Busuioc, Cosmin Panaite și

Dumitru Năstrușnicu, apariţii episodice, interpretând

personaje care mai mult aglomerează spaţiul din dorinţa

de a accentua izbitoarea asemănare între onorabilii de

acum și cei de ieri, sunt puși în situaţia de a nuși găsi locul

sau de a da totul pentru o simplă apariţie. Încercând să

anime atmosfera, „formaţia de manele” – căci nar fi fost

completă reţeta fără acestea – îi are în componenţă pe

actorii Diana Roman și Cosmin Maxim și pe acordeonistul

Bogdan Baltă.

În ceea ce privește scenografia, concepută de Cristian

Marin, aș spune că e clasică, plăcut aerisită, facilitând mai

multe spaţii de joc și echilibrând stânga cu dreapta. Cu

toate acestea, rămâne o enigmă closetul de care nu se atinge

nimeni, decât Aladin,a preţ de două secunde, altfel inutil

pe scenă. Plat din punct de vedere al light designului,

spectacolul e lipsit de vrajă sub acest aspect.

Onorabili în direct se înscrie, însă fără prea mult succes,

în fenomenul „Caragiale recidivus” și care mia subliniat

încă odată că textele de la sfârșitul secolului al XIXlea nu

suferă nicidecum în desuetudine și că, așa, în starea lor

conservată, spun încă foarte mult. Mai mult decât

actualizările forţate. În trecut, iniţiatorul „Moftului român”

cugeta: „Întrebarea nu este dacă se fac piese bune, ci dacă se

fac bine piesele”. Ceși vor fi răspunzând la această

remarcă artiștii noștri? Dar spectatorul?

Caragiale redivivus sau Ce-a fost asta, nene Iancule?!

Ioana PETCU

Tu... Eu

Alunecăm ca două iluzii,

Suntem în acelaşi gând şi nu ne vedem,

Traversăm aceeaşi undă scăldatăn câmpiile din vis

Şi flăcările ei în faţa noastră se înalţă....

Dincolo de tânguirea trestiilor, dincolo de pietre,

Doar forţa singurătăţii în mireasma vântului şia ierbii...

Uşor ţie numele, ca briza mării,

Totul începe cu marea, acea sălbatică mare,

Calmă, dar în adâncuri de nestăvilit!

Un ţărm de mare pe care valurile

Se sparg în mii de bucăţidestin!

Ştiu că dacă miai strânge mâna ai fi fericit,

Ştii că dacă teaş zări aş plânge...

Tu... Eu

Poem nocturn plutind întrun vis,

Fără a şti cum lacrima mea tear reda întreg

Iar moartea ar mirosi a salcie,

Mereu prea devreme,

Mereu prea târziu...

poesis

Irina Lucica MIHALCA

CRONICA8 CRONICA 9

Ademenire

Naţi văzut cum plâng

şi asta nu este bine

pentru nimeni.

Este treaba mea.

Atunci când Dumnezeu

vrea sămi intren ochi

când simte nevoia să vină

repede şi cât mai aproape

de inima mea şi de pupile

lăsaţimă în pace

de tot.

Dăinuirea supremă

Intrun casă

Eliberat de tot

de viaţa

din stradă

merg la icoana

din perete

cu o lumânare

aprinsă

un sfânt

mai mult ca un

ţăran din sat

vecin cu al meu

dar nu seamănă

cu nimeni

din fericire

sau din întâmplare

ne facem cruce

şi punem

rugăciunea

pe buze

mai mult de atât

nici navem voie

Nişte scrisori

Amicului Eugen

Noi suntem nişte scrisori

netrimise încă

uitate

între tine şi mine

nici astăzi nu este

prea târziu

abia acum

umbra verde umblă

pe sub pământ

exact cum trebuie

îmi vine să nu

îmi vine

să nu

a sosit clipa miraculoasă

a nebuniei mele

cu doi ochi

din ceafă

pe creştet

o ceaţă lăptoasă

îmi vine

să urlu

din ea

spre neant

spre tine bre

necunoscutul meu părinte

Tribalizez

Pentru milioane de Neomenire

priveşte ţintă în faţa mea

şin inima

imprudentă

dar eu nu mă las

eu mă înalţ

şi de data aceasta

a da cu fierul de călcat

sa executat de demult

evenimentele acum

au uneori şi treizeci

de ani în plus

multe sunt inclusen

acest joc luminos

acest Apocalips va dura

mult mai mult

în colectivul nostru

festivităţile la care

participă dracul nu sunt

particip eu

tribalizez

în această dimineaţă

ce nu este necesar

în mine

nu intră

Schimbarea în neant

Sărăcia mea sa transformat

în gol, în vid.

Ultimul os

şi ultima lumină

de băgat în oală

este chiar

deschisa mea mână.

începe lejer şi aproape

invizibil. Evantaiul larg

al mişcărilor este

toată averea mea, piramida,

ţipătul, Câmpia lui Martie...

de unde să încep schimbarea?

în această casă natală

nu mai cunosc

pe nimeni!

Cântul lui Adam

Cât despre mine

nu ştiu

mai mult decât

despre altcineva

şi atât

doar un pământean

minunat de obişnuit

crescut cuminte

sub o stea răsăriteană

şi iatămă cântând

iatămă plângând

Cuvinte uitate

Am constatat de multe ori

cum poezia mea este

binevenităn casa oamenilor

de la ţară sau la altă

calitate uneori

dumnezeiască

aşadar

trăiesc din aceasta

salonul literar

Adam Puslojić

salonul literar

L-am/ ascuns în/ mine/ încă demult// şi acum/ iată/ am început/ să-l tac

Poetul flăm ând de poezie

Adam Puslojic este o făptură de spaimă. Mare şi hirsut, cu o voce baritonală şi o privire de pandur, domină şi subjugă pe loc orice adunare în care se află şi care face imprudenţa de ai acorda cuvântul. (Parcă şi dacă nu i lar acorda, nar fi acelaşi lucru! Nevoia poetului de a comunica, de a „poezi” atmosfera, ridicândune pe toţi, fie şi pentru o clipă, la demnitatea versului, e irezistibilă şi irepresibilă.) Teai aştepta ca genul lui să fie marşul poetic, scandat ca,

odinioară, legiunile romane care treceau în Dacia pe podul clădit, miraculos, de Apollodor din Damasc, pentru cel mai mare împărat din istorie, Traian.

Dar nu. Adam Puslojic este un avangardist de clasă, un spirit pe care convenţiile poetice nu1 pot ţine în frâu şi, mai ales, căruia nui pot îngrădi creativitatea. El sau mai bine zis avangarda în poezia sa începe şi, vorba lui Nichita Stănescu, „nu se mai sfârşeşte”. Puţini poeţi de limbă română şi, îndrăznesc să adaug, puţini poeţi europeni au iscodit şi răscroit limbajul şi formele poeziei, aşa cum a făcuto şi o face Adam Puslojic. Care răscroire începe şi, repet, nu se mai termină, ceea ce determină critica şi asta este explicaţia revenirilor mele să tot încerce a1 cuprinde, iar şi iar, pe cel ce, iată, nu se lasă cuprins. Nu numai critica română, ci şi cea sârbă.

Puslojic este un avangardist autentic, întrucât experimentul, în poezia sa, nu este niciodată în sine. El vizează numai împrospătarea permanentă a poeziei ş i surprinderea, cu ajutorul ei, a mişcării eterne care este viaţa. Postmodern în primele volume, în care ia în răspăr miturile şi se răfuieşte cu o întreagă tradiţie cantabilă şi formalistă a poeziei sârbe, Adam Puslojic se întoarce, cu o nouă sensibilitate, asupra acestei tradiţii. Pe care o recuperează în manieră proprie, amestecând elemente care, îndeobşte, nu se tolerează reciproc cum ar fi £arnalitatea şi Dumnezeirea dar care, în discursul lui, par a fi tovarăşe deo viaţă.

CRONICA8 CRONICA 9

Ademenire

Naţi văzut cum plâng

şi asta nu este bine

pentru nimeni.

Este treaba mea.

Atunci când Dumnezeu

vrea sămi intren ochi

când simte nevoia să vină

repede şi cât mai aproape

de inima mea şi de pupile

lăsaţimă în pace

de tot.

Dăinuirea supremă

Intrun casă

Eliberat de tot

de viaţa

din stradă

merg la icoana

din perete

cu o lumânare

aprinsă

un sfânt

mai mult ca un

ţăran din sat

vecin cu al meu

dar nu seamănă

cu nimeni

din fericire

sau din întâmplare

ne facem cruce

şi punem

rugăciunea

pe buze

mai mult de atât

nici navem voie

Nişte scrisori

Amicului Eugen

Noi suntem nişte scrisori

netrimise încă

uitate

între tine şi mine

nici astăzi nu este

prea târziu

abia acum

umbra verde umblă

pe sub pământ

exact cum trebuie

îmi vine să nu

îmi vine

să nu

a sosit clipa miraculoasă

a nebuniei mele

cu doi ochi

din ceafă

pe creştet

o ceaţă lăptoasă

îmi vine

să urlu

din ea

spre neant

spre tine bre

necunoscutul meu părinte

Tribalizez

Pentru milioane de Neomenire

priveşte ţintă în faţa mea

şin inima

imprudentă

dar eu nu mă las

eu mă înalţ

şi de data aceasta

a da cu fierul de călcat

sa executat de demult

evenimentele acum

au uneori şi treizeci

de ani în plus

multe sunt inclusen

acest joc luminos

acest Apocalips va dura

mult mai mult

în colectivul nostru

participă dracul nu sunt

particip eu

tribalizez

în această dimineaţă

ce nu este necesar

în mine

nu intră

Sărăcia mea sa transformat

în gol, în vid.

Ultimul os

şi ultima lumină

de băgat în oală

este chiar

deschisa mea mână.

începe lejer şi aproape

invizibil. Evantaiul larg

al mişcărilor este

toată averea mea, piramida,

ţipătul, Câmpia lui Martie...

de unde să încep schimbarea?

în această casă natală

nu mai cunosc

pe nimeni!

Cântul lui Adam

Cât despre mine

nu ştiu

mai mult decât

despre altcineva

şi atât

doar un pământean

minunat de obişnuit

crescut cuminte

sub o stea răsăriteană

şi iatămă cântând

iatămă plângând

Cuvinte uitate

Am constatat de multe ori

cum poezia mea este

binevenităn casa oamenilor

de la ţară sau la altă

calitate uneori

dumnezeiască

aşadar

trăiesc din aceasta

salonul literar

Adam Puslojić

salonul literar

L-am/ ascuns în/ mine/ încă demult// şi acum/ iată/ am început/ să-l tac

Poetul flăm ând de poezie

Adam Puslojic este o făptură de spaimă. Mare şi hirsut, cu o voce baritonală şi o privire de pandur, domină şi subjugă pe loc orice adunare în care se află şi care face imprudenţa de ai acorda cuvântul. (Parcă şi dacă nu i lar acorda, nar fi acelaşi lucru! Nevoia poetului de a comunica, de a „poezi” atmosfera, ridicândune pe toţi, fie şi pentru o clipă, la demnitatea versului, e irezistibilă şi irepresibilă.) Teai aştepta ca genul lui să fie marşul poetic, scandat ca,

odinioară, legiunile romane care treceau în Dacia pe podul clădit, miraculos, de Apollodor din Damasc, pentru cel mai mare împărat din istorie, Traian.

Dar nu. Adam Puslojic este un avangardist de clasă, un spirit pe care convenţiile poetice nu1 pot ţine în frâu şi, mai ales, căruia nui pot îngrădi creativitatea. El sau mai bine zis avangarda în poezia sa începe şi, vorba lui Nichita Stănescu, „nu se mai sfârşeşte”. Puţini poeţi de limbă română şi, îndrăznesc să adaug, puţini poeţi europeni au iscodit şi răscroit limbajul şi formele poeziei, aşa cum a făcuto şi o face Adam Puslojic. Care răscroire începe şi, repet, nu se mai termină, ceea ce determină critica şi asta este explicaţia revenirilor mele să tot încerce a1 cuprinde, iar şi iar, pe cel ce, iată, nu se lasă cuprins. Nu numai critica română, ci şi cea sârbă.

Puslojic este un avangardist autentic, întrucât experimentul, în poezia sa, nu este niciodată în sine. El vizează numai împrospătarea permanentă a poeziei ş i surprinderea, cu ajutorul ei, a mişcării eterne care este viaţa. Postmodern în primele volume, în care ia în răspăr miturile şi se răfuieşte cu o întreagă tradiţie cantabilă şi formalistă a poeziei sârbe, Adam Puslojic se întoarce, cu o nouă sensibilitate, asupra acestei tradiţii. Pe care o recuperează în manieră proprie, amestecând elemente care, îndeobşte, nu se tolerează reciproc cum ar fi £arnalitatea şi Dumnezeirea dar care, în discursul lui, par a fi tovarăşe deo viaţă.

CRONICA10 CRONICA 11

glorie măruntă, dar care pentru mine înseamnă cât piramida lui Keops, nemuritorul

şi totuşi, astăzi în jurul prânzului, ma cuprins o tristeţe greu de explicat celor vii şi apropiaţi de sufletul meu

ce, astai poezie, mam întrebat brusc, direct în propriul meu suflet dureros la cânt

dar tristeţea meaare şi ea un alt sensmai mult ca o artă poeticăoricum la mine ai nota zeceîmi urla la ureche răzvanvoncu decanul facultăţiide ştiinţă numită demers dement

abia acum văd cum lucrurile au luato razna ca un vis taciturn din beznă în mijlocul căruia mă întunec mă sufoc mă înec mă dizolv şi mă prăfuiesc ca o nebuloasă cu mult mai mare decât locul luminos părăsit de un dumnezeu.

Nebunia noastră

O mulţime de oameni mă dăruieşte în tăcere

aiciîn casa lui Nichita

nebunia noastră tristă

mă simt onorat până la durere deplină

de mămă întreb acum până la glezne

care sunt de fapt meritele mele triste în casa unui frate

în loc de orice răspunsuri grele mi se cântă colinzi

sunt mai trist ca Iisusdacă sunt Hristea

suntşi sunt iarăşi

şi uit că sunt

Mă Adame iar ai venit cu nebunia taîn traistă

Nu Nichita am lăsato acasă

toată nebunia noastră tristăchiar noi suntem

doi fluturi rătăciţi zburînd latent printre iceberguri

De la un bunic

Cine cântă nu moare.

Moare cântând!

Dar asta este Altceva, mai sus Şi mai adânc.

Mult mai sufletos.

Nu un om singur pe lume. Adică eu, acum.

Asta am învăţat de la un bunic care a murit de mult

dar încă mai trăieşte.

Aşaîmi spune.

Semn de viaţă

Cum intervenim noi astăzi la propria noastră viatămă doare sufletul prin urechi

pentru că ea (durerea) ne vine din afară

pot sămi tai capul şi pot sămi tai urechiledar durerea din nou pe undeva ne vine

greşeala este de fapt

salonul literar salonul literarmai multde o natură cosmică

în ultima clipă observ cu multă bucurie durerea mea tot semn de viaţă este

şi foarte liniştit încep să intervin dar viaţami scapă din mâini.

Afective

Afectivele unui biciclistdin Serbia începcu un munte de sudoareîncă deatunci cândam pedalat ca un nebundin sat în satde la un munte la altul

trecutau anii... pe bicicleta mea cu o singură roată activă şi neobosită

cât o viaţă

Ultima zi de naştere

lui Nichita, la 66 de neani...

Mulţi veniseră, atunci, la tine în afară de mine şi de Dumnezeu...Nu miai spus că şi moartea vine în curând, acolo... veneam şi eu!

Ah, ce bine atunci nea fost, ce bine şi aşa, Bătrâne, când la telefon curgeau sufletele slavolatine ca aurul cântecului din patefon.

Murmura şi cânta exact ca noi ori patru sau zeci de milioane... un popor întreg, înmulţit cu doi regi, părăsiţi printre avioane

Aruncaten aer, zdrobite şi topite, precum caii iarba verde, abia încolţită, o retează cu copite şi cum mareaşi pierde corabia

Din umbrăn umbră, am adunat lumina vieţilor noastre nu prea păcătoase: noi dormeam sonorizaţi ca albina şi miere grea strecuram prin oase!

Nam cântat ca un frate al tău vitreg, cum cântau solii răi din Răsărit cu un ac invizibil, veninos, întreg, din care fanta cerului tia sărit.

Ar trebui să ne simţim măguliţi că acest mare poet nea făcut onoarea supremă de a începe să scrie în limba română. Şi de a reînvăţa, de fapt, să fie poet, în limba noastră. A noastră şi a lui Eminescu, Arghezi, Blaga, Nichita Stănescu. A noastră şi a esenţelor împietrite, pentru eternitate, de Cioplitorul Suprem din Hobiţa Goijului. A noastră şi a troiţelor uriaşe din Maramureş.

Noi, însă, luăm, nu ştiu de ce, acest gest de destin al lui Adam Puslojic ca pe ceva natural. Ca şi cum acest om, după o viaţă trăită în limba sârbă, trebuia să se nască şi în limba noastră şi să o ia de la capăt, urcând pe această Golgotă a poeţilor, care este limba română.

Cărţile lui Puslojic alcătuiesc o cronică unică în poezia română: cronica naşterii întro altă limbă. Cu miturile, cu traumele, cu fantasmele şi cu istoria pe care o poartă adânc încrustată în ea această nouă limbă. Gest invers celui barbian, al autofagiei. Poetul se naşte din nou şi se dăruieşte pe sine: suprem dar pe care îl putea face unei limbi şi unei poezii care iau marcat destinul.

Răzvan VONCU

Precum omul, Adam Puslojic şi cărţile lui sunt un spectacol. Pagina e o arenă. Cu intrare liberă. Dar cu ieşirea pe scut. Pentru pă hîtrul Maestru al jocurilor cu mărgelele cuvintelor ne atrage pe nisipul cercului magic, juruindune gladiatori cu propriile noastre fantasme: „Numai aşa vei supravieţui, precum/ firul de arţar în viscol...” Asta ştim: e o arenă romanoromânosârbă. „Ci poetul e neam cu cine” cînd scrie? Asta ştim despre el: „scrie despre omul în mers” (Poezia şi alte afinităţi). Scrisul e singura mărturie despre faptul dea fi viu (Scrisoare vie), este legitimarea sa. O „expunere fizică”, care „anulează graniţa dintre autor şi om, din moment ce ei reprezintă o singură persoană, o singură viaţă” (Mariana Dan). Ori, cu cuvintele poetului: scrisul „alăptează moartea noastră comună” (Desigur, există undeva). Nu sunt bucurii în scris: rar, mai găsim în el cîte „un înger numai al tău”, sau cîte „un cal de lemn/ tot numai al tău”. De cele mai multe ori pentru poet scrisul e o oglindă, o deschidere spre celălalt: „cînd ne aducem aminte să ne privim/ Ne descoperim cu uimire fraţi”.

Nu sunt personaje în cărţile lui, ci universuri: Eminescu, Blaga, Nichita, Sorescu, Flora, Pituţ, Petre Stoica... Niciodată „acasă”, niciodată întro singură inimă (Cine suntem, unde mergem?), martirul lui e neîntregul: „Tu mori pe drum, Adame” tot călătorind în „toată literatura română”.

Scriind, Adam Puslojic, vorbeşte cu cei morţi (Nichita, Turcea, Flora, Sorescu), vorbeşte în locul lor, le provoacă versurile, le continuă sau le respune dîndule propria voce, propria viaţă. Tragismul la omul lui Adam Puslijic provine din raportul lui cu cosmicul, din bulversarea rînduielilor lumii sub această „stea răsăriteană”. Certitudinile lumii de azi sunt prăbuşite: o bucată de „dumnezeire” dacă ar cădea din cer produce panică, nu ştii ce să faci cu ea şi e mai bine so restitui

Greu de desprins de imaginea fascinantă a omului Adam Puslojic, poezia sa („poststănesciană”, cum şio numeşte singur) este dovada unui original şi tulburător discurs european dintrun areal sârboromân.

George VULTURESCU