Brăila sub

Ocupaţiune

23 Decembrie 1916 - 10 Noembre 1918

de

NICOLAE PETROVICI

Avocat.

Fost Primar al Municipiului.

Decan al Baroului.

Brăila

1939

Tipografia Românească Brăila

PREFAŢA

Anii care trec, amintirile se şterg şi din actualele generaţii, în curând nimeni nu va

mai fi ca să poată afirma cu oarecare aproximaţie de adevăr, ceiace fost în timpul celei mai

nenorocite epoci din existenţa oraşului Brăila: Ocupaţiunea ei de armatele inamice în

cursul războiului mondial 23 Decembrie 1916 - Noembrie 1918.

Azi chiar, după 20 de ani dela război adesea avem ocazie să ascultăm povestiri

relativ la ceiace s'a întâmplat în Brăila, în timpul ocupaţiunei şi să rămânem miraţi de

fantazia unor oameni cari n'au cel puţin scuza de a fi rămas în teritoriul ocupat.

M'am gândit că n'ar fi rău să se schiţeze de cineva tot ce s'a întâmplat în Brăila

înainte de ocupaţie, în timpul ocupaţiei şi imediat după eliberare, pentru ca pe de oparte

povestirile interesate şi ireale să fie înlăturate, iar pe de alta, pentru ca generaţiile viitoare

ale Brăilei să cunoască ce este ocupaţiunea unui oraş de o armată inamică. Care sunt

suferinţele, care sunt posibilităţile de trai şi cari sunt riscurile populaţiunei oraşului ocupat.

Şi cum, scutit fiind de obligaţiuni militare, în timpul ocupaţiei am rămas în Brăila,

unde mai aveam şi o calitate oficială de membru în Comisiunea Interimară a oraşului, numit

de guvernul Român din Bucureşti, deci în măsură să cunosc toate împrejurările şi

evenimentele din timpul celor aproape doi ani de ocupaţiune, m'am hotărât să îndeplinesc eu

rolul de înregistrator al acestor evenimente bazat pe documentele din arhiva Primăriei

Brăila, şi pe documentele germane ce-mi stau la dispoziţie, dar mai cu seamă pe memoria

mea care e încă destul de viguroasă, asupra evenimentelor ocupaţiunei.

Impresia produsă asupra-mi de aceste evenimente a fost aşa de puternică, încât tot ce

voi relata nu este un împrumut dela nimeni, ci numai reproducerea fidelă a amintirilor mele,

controlate ca actele la care mă refer, în tot ce am văzut, am notat şi am simţit în acea epocă.

Am un singur regret, că însuşirile mele de povestitor nu sunt la înălţimea subiectului,

dar cetitorul sper că va înţelege că nu urmăresc să fac literatură, ci cât o mai exactă

descriere a ceiace a fost până la plecarea inamicului.

Pentru ca descrierea să apară cât mai imparţială, am lăsat la o parte orice

consideraţiuni politice cari pot influenţa dreapta judecată.

Poate că odată se va găsi cineva care să aprecieze că expunerea ce va urma va putea

fi un îndemn pentru generaţiile viitoare, ca prin orice sacrificii să evite o asemenea

catastrofă pentru Ţară.

Brăila, 15 Decembrie 1938.

15 August 1916

Constanţa.

I. Pentru sezonul de vară din anul 1916 mă găseam instalat cu familia mea la Constanţa.

În ziua Sfintei Marii (15 August), pe la ora 4 p.m., admiram cu nesaţ pe cheiul de la

Cazino priveliştea splendidă a Mării Negre, pe care cu drept cuvânt mulţi o găsesc superioară

celor mai multe mări, prin coloritul său ca şi prin nuanţele schimbătoare după poziţia

soarelui, şi pe când mă gândeam la „infinita mărilor singurătate” şi la tot farmecul ce

răsfrânge în sufletul omenesc, pătruns de noţiunea infinitului, departe la orizont, la ultima

limită vizibilă, în direcţia Odesei zăresc o pată albă.

Nu se putea preciza ce este; după câtva timp pata dela orizont are aparenţa de fum;

probabil un vapor, dar încă nu se desluşea. Un presimţimânt m'a hotărât să aştept până se va

lămuri.

România era în aşteptare şi într'o enervare de nedescris: „intrăm ori nu intrăm în

războiu era întrebarea banalizată timp de doi ani de neutralitate.

Toată suflarea românească presimţea că acum este momentul istoric pentru repararea

marilor nedreptăţi suferite de naţiunea română în cursul veacurilor şi fiecare ins avea

impresia că poartă răspunderea către generaţiile viitoare, dacă ţara va pierde ocazia. Toată

lumea era convinsă că de război nu vom scăpa, dar întârzierea o exaspera.

Se simţea însă în atmosferă că hotărârea decisivă se apropie; iar acest simţământ mă

stăpânea şi pe mine când priveam pe malul mării spre Odesa.

Pata de fum se măreşte şi se întinde, aşa că de unde la început bănuiam un vapor,

deodată se disting siluetele mai multor vapoare, dar neguros, depărtarea fiind încă mare.

După încă o jumătate oră de aşteptare totul era lămurit: Flota Rusă de război se apropia de

Constanţa.

Războiul nostru fusese declarat

Una din condiţiunile intrării noastre în război era ca Flota Rusă să apere Constanţa.

Când am văzut Flota, am avut şi convingerea că în fine am intrat şi noi în război.

Până seara telegramele au confirmat faptul, iar Constanţa a răsunat de manifestaţiile

entuziaste ale populaţiei şi de cântecele de război ale tineretului până noaptea târziu.

II.

Suferinţele războiului pentru populaţiunea civilă, au început însă imediat.

Din primele zile s'a observat lipsa noastră de organizare.

Constanţa fiind un punct prea vulnerabil, cu toată prezenţa Flotei Ruse, sau poate

chiar din cauza asta, populaţiunea balneară a început să plece chiar din noaptea de 15/8/916.

A doua zi voind să plec şi eu mi-a fost imposibil să străbat până în gară, atât de

enormă era lumea doritoare de plecare. M'am resemnat pentru a treia zi; tot greu; santinele

prin toate părţile împiedicau lumea de a pătrunde în gară şi totuşi gara era plină de lume care

pătrundea prin alte părţi nepăzite, sau prin mijloace mai convingătoare.

Deşi posedam autorizaţiunea Prefectului de Judeţ de a fi lăsat cu precădere să plec,

totuşi ofiţerul de serviciu, un avocat din Bucureşti, deşi mă cunoştea, nu mi-a înlesnit

plecarea, dintr'o răutate neînţeleasă.

Atunci am făcut şi eu ca toată lumea, am pătruns pe căile lăturalnice în incinta gării,

găsită arhiplină de lume şi de data asta cu ajutorul câtorva oameni de omenie, am pătruns în

trenul gata de plecare pentru Feteşti.

E de prisos să adaog că trenurile de persoane chiar dela început nu mai circulau

regulat, că o parte au fost suprimate şi că plecările erau cu totul nesigure. După o nespus de

lungă aşteptare, trenul s'a pus în mişcare, aşa că cu chiu, cu vai, după câteva ore am ajuns la

Feteşti.

Dar trenul nostru de Brăila nu mai circula! Ni s'a promis pentru dimineaţa următoare

un tren de marfă. Până dimineaţă însă unde stai cu copii mici, cu personalul de serviciu, cu

bagaje? Căci gara era furnicar de lume. După cercetări şi rugăminţi am găsit câteva camere

goale într'un imobil al C.F.R., destinat personalului inferior. Ne-am repezit acolo urmaţi de

multă lume care umbla după odihnă. Toată lumea s'a aruncat pe jos şi cât ai clipi, camerele au

fost ocupate de nu aveai unde să calci.

Începea sărmana populaţie să facă cunoştinţă cu primele mizerii ale războiului, cari în

definitiv erau nimica faţă cu altele de mai târziu.

Nimeni nu ne-am putut odihni din cauza păduchilor de lemn şi a aerului viciat din

camere. Noaptea aceia, a fost pentru noi prima noapte de tortură din cursul războiului.

Dar dimineaţa a venit, iar noi ne-am grăbit să mergem în gară. După o aşteptare de

câteva ore, ni s'a pus la dispoziţie un tren de marfă cu vagoane de cărbuni. A trebuit să

consimţim să ne suim în aceste vagoane. Îşi poate imagina oricine în ce hal am ajuns la

Făurei şi apoi la Brăila. Totuşi ne-am simţit fericiţi când după două zile şi o noapte de

neplăceri ne-am revăzut în cuibul nostru din Brăila.

A doua zi după plecarea noastră din Constanţa aeroplanele germane din Bulgaria au şi

aruncat câteva bombe în oraş. Ştia lumea de ce se grăbeşte să părăsească Constanţa.

Doamne, ce s'ar fi întâmplat, dacă în acel timp aviaţia de război ar fi fost desvoltată ca

azi în toate ţările şi ar fi intrat imediat în acţiune, ca să împiedice mobilizarea armatei

române, atacând nodurile de căi ferate, între cari Gara Feteşti era poate din cele mai

principale. Toată populaţiunea din gară ar fi fost masacrată şi mulţi nu şi-ar mai fi văzut

căminurile.

Brăila

I. În fine suntem la Brăila şi la începutul războiului Şi aici au avut loc sgomotoase

manifestaţii de bucurie că am intrat în război.

Ar fi crezut cineva că odată cu decretarea mobilizării toate lucrurile vor merge ca un

ceasornic. Căci slavă Domnului, ziceau mulţi, cu ce ne-am ocupat noi în cei doi ani de

neutralitate?

Din nenorocire n'a fost aşa. Doream războiul, dar ne închipuiam poate că-1 vor face

alţii pentru interesele noastre. Atât de nepregătite au fost autorităţile civile din oraşul Brăila,

pentru întâmpinarea lipsurilor.

Dacă Brăila a suferit multe în timpul ocupaţiunii, aceasta numai din cauza

nepriceperii conducătorilor administraţiilor civile din timpul neutralităţii. Este drept că

autoritatea centrală nu putea da directive oficiale, spre a nu-şi trăda intenţiile înainte de

vreme, dar sugestiuni a dat. Din nefericire n'am avut oameni la înălţimea evenimentelor în

capul acestor autorităţi.

A doua zi după decretarea mobilizării, lipsurile au început a fi simţite la Brăila, chiar

în obiecte de primă necesitate.

Ce repede a scăzut faima Brăilei de altădată! Brăila! Nume ce evoacă în amintirea

tuturor un oraş sinonim cu bogăţia, cu fericirea terestră, nu numai din timpurile când era

porto-franc, dar şi în timpurile mai apropiate de război.

Pentru cei mai mulţi Brăila era nu numai cel mai mare Port de export al Vechiului

Regat, nu numai un oraş frumos şi un punct pe Dunăre foarte atractiv pentru excursionişti,

dar reprezenta şi un punct principal mondial în comerţul de cereale. Piaţa Brăilei adesea

dicta preţurile mondiale ale cerealelor şi populaţiunea ei găsea aici mijloace îndestulătoare de

trai, ba mai atrăgea şi populaţii muncitoare din alte ţări.

Nu odată am admirat priveliştea Dunării din faţa Brăilei, în timpul epocii exportului,

de dinainte de război, mai cu seamă toamna. Vapoarele erau atât de numeroase încât

catargurile lor făceau impresia unei păduri uscate.

Portul Brăila amenajat din timpurile cele mai bune, foarte adesea primea şi descărca

câte 2.000 vagoane de cereale zilnic, iar azi sunt rari zilele când primeşte 200 de vagoane!

Casele străine de export erau nenumărate, iar nu ca azi numai câteva.

Populaţia oraşului de circa 63.000 suflete până la război, nu prea cunoştea ce este

criza economică, din cauza activităţii Portului. Şi mai presus de toate Brăila reuşise până la

război să rămână un principal centru al comerţului românesc.

În oraş erau numai câteva firme străine, afară de firmele de export din Port, cari din

cauza capitalurilor de care dispuneau erau toate străine ca şi astăzi.

Aşa dar un oraş cu o poziţie admirabilă pe Dunăre, un Port (schele) deschis, spaţios,

bine amenajat pentru toate nevoile exportului, cu magazii nenumărate de depozitarea

cerealelor şi aproape de gurile Dunării (circa 200 klm), viitorul îi surâdea pentru o desvoltare

şi mai mare.

Oraşul în sine, cu un plan admirabil, care ar putea şi azi să fie invidiat de cele mai

multe oraşe ale ţării, cu un aspect agreabil din cauza planului, bine pavat în mare parte, cu

tramvae, cu lumină electrică, apă filtrată şi canalizat, face o plăcută impresie oricărui străin

şi-1 consideră ca pe un oraş occidental.

Brăila era oraşul cel mai preferat după Bucureşti. Alte oraşe ca: Iaşul, Galaţii, deşi

mai mari, nu atrăgeau, nu reţineau pe cineva atâta ca Brăila. Averile se făceau uşor la Brăila;

de aceea oamenii erau totdeauna dispuşi pe petrecere, primitori, am putea zice chiar risipitori.

Nici într'un oraş din ţară nu găsea cineva o mai veselă societate, gata de petreceri ca la Brăila.

O particularitate, de pe care se poate judeca restul, este faptul că în Brăila, într'un an se

consuma atâta şampanie, ca în tot restul ţării, afară de Bucureşti. Brăileanul a rămas şi astăzi

cu caracterul său vesel, deschis, sociabil şi gata de petrecere. Dar risipa de mai înainte de

război a dispărut odată cu averile şi cu oamenii acelei epoci.

Păcat că din punct de vedere spiritual, un străin nu are ce vedea la Brăila, un oraş

destul de important. Prin asta se face dovada că conducătorii până la război ai Brăilei, nu au

fost preocupaţi de asemenea chestiuni, nu din cauza lipsei de mijloace, ci a lipsei de

pricepere şi mai cu seamă a lipsei de mândrie românească.

Va înţelege ori cine că din imensele bogăţii cari s'au scurs în străinătate pe vadurile

Brăilei, în cursul timpului, s'ar fi putut reţine ceva pentru înfiinţarea unei opere culturale ca,

de exemplu un muzeu. Găseşti muzeu la Tg.-Mureş, găseşti la Sibiu, la Cluj, la Timişoara,

etc., şi nu sunt de azi; iar pe dinaintea acestor oraşe n'au trecut bogăţiile dela Brăila.

Primarii noştri antebelici, au găsit util să încurajeze alergările de cai, fără rezultat

practic, decât să-i preocupe chestiuni de spiritualitate, pentru care nu aveau chemare.

Ca brăilean, am deplâns totdeauna această stare de inferioritate a Brăilei.

Iată situaţiunea Brăilei până la războiul nostru!

II. Am spus că imediat după mobilizare şi intrare în acţiune, aspectul Brăilei s'a

schimbat. Starea de război a făcut să înceteze orice comerţ pe apă, interior sau exterior.

Activitatea în port a dispărut. Doar numai unele încărcări şi descărcări în magazii. Casele de

export şi-au închis ghişeurile şi magaziile cu producte. Conducătorii lor, unii au putut pleca,

alţii au fost internaţi în lagăre speciale supuşilor ţărilor cu care eram în război.

Lipsurile cari începură a se simţi în oraş, proveneau parte din lipsa mijloacelor de

transport, provocată de mobilizare şi mişcarea trupelor, parte din cauza speculanţilor cari

începuseră să ascunză mărfurile pentru a le specula mai târziu, încurajaţi la aceasta şi prin

prezenţa în capul administraţiei comunale a unui primar comersant, răposatul Nestor Filote.

Ca persoană, Nestor Filote, era un om de treabă, un om cinstit, dar pentru acel timp

era absolut nepotrivit. Trăind şi el epoca neutralităţii Statului Român, cu toate ademenirile de

îmbogăţire grabnică ce au influenţat pe acea vreme pe cei mai mulţi din administratorii

Statului, nu este surprinzător, în acea epocă de grozavă conrupţie, că Nestor Filote, a fost şi el

contaminat de dorinţa de îmbogăţire uşoară, având şi mentalitatea comerciantului, care prin

definiţie urmăreşte câştigul.

Pe acel timp exportul de cereale se făcea foarte greu - Dardanelele fiind închise - cu

vagoane şi căruţe până la Frontiera Austro-Ungară (înainte de declararea războiului nostru).

Dar greutatea cea mai mare era obţinerea vagoanelor. Puţini erau acei privilegiaţi

care se puteau bucura de trecere la Direcţia C.F.R. Nestor Filote era unul din cei puţini, astfel

că pe când Primăria Brăila nu putea obţine vagoane pentru zahăr, lemne ori pentru grâu,

primarul său obţinea zeci de vagoane pe care le încărca la Brăila şi le expedia la frontieră.

Când ne-a prins războiul, Brăila nu avea lemne, nu era aprovizionată cu nimic, iar

Primarul Filote, găsea scuza că din cauza mobilizării şi a mişcării trupelor, nu poate obţine un

vagon.

Iarna se apropia, Turtucaia căzuse şi trupele din Dobrogea se retrăgeau prin Brăila.

Brăilenii erau îngroziţi de perspectiva iernei şi a unei eventuale ocupaţiuni, care începuse să

preocupe pe conducători.

Regretatul Constantin Alexiu, deputat şi şeful partidului liberal din Brăila, om de mare

cultură şi inteligenţă, constatând că la Primăria Brăila nu s'a făcut nimic, şi că e periculos a se

continua, cu o asemenea administraţie, pe la finele Octombrie 1916, a disolvat Consiliul

comunal şi a numit o comisiune interimară sub preşedinţia lui Nicu Sgardeli mai întâi, iar mai

târziu sub preşedinţia lui Nicolae Orăşanu, fost Prefect. Din acea comisiune făceam parte şi

eu.

Când am constatat că în adevăr oraşul nu era aprovizionat cu nimic, ne-am îngrozit şi

am făcut şi noi ce a fost posibil în acele împrejurări. Am adus un vagon de zahăr, mai multe

vagoane de grâu şi prea puţine transporturi de lemne. Morarii din Brăila erau aprovizionaţi cu

oarecari cantităţi de grâu, care dealtfel se găsea destul pe la marii proprietari din judeţ, dar

mijloacele de transport lipseau cu totul din cauza rechiziţiilor militare. Se ridicaseră atât

carele şi căruţele de prin sate, cât şi animalele. Rămăsese numai ce armata a găsit netrebnic

pentru serviciile ei, iar autorităţile civile nu erau în stare să organizeze cu ceeace a rămas,

transporturi pentru aprovizionarea Brăilei, aşa cum au făcut mai târziu nemţii.

Aprovizionarea Brăilei devenea din ce în ce mai dificilă, chiar pentru populaţia ei

normală (63.000 suflete). Această populaţiune însă creştea mereu după căderea Turtucaei şi

începutul retragerii din Dobrogea.

Populaţiunea civilă de acolo, înspăimântată de cruzimea inamicului, în special a

bulgarilor, şi-au părăsit căminurile cu tot avutul lor, vite, căruţe, cai, şi într'o debandadă de

nedescris, au pornit spre Brăila, producând panică şi în rândurile armatei.

Refugiaţii aceştia s'au oprit la Brăila şi în satele vecine, cu tot ce au putut lua cu

dânşii. Populaţiunea Brăilei a crescut în acest mod într'un timp foarte scurt, iar oraşul

căpătase aspectul unui mare centru occidental.

Circulaţia devenise aşa de mare pe străzile Brăilei, că cineva trebuia să fie atent la

orice moment pentru a nu suferi un accident. Automobilele militare ale autorităţilor, cele de

piaţă, transporturi de toate felurile, ambulanţele, trupele numeroase cari se întorceau din

Dobrogea, sau cari mergeau într'acolo, mulţimea pietonilor, totul în fine dădea aspectul unei

mişcări neobişnuite pe care numai în marile oraşe o poţi vedea.

Dar nu numai Dobrogenii au mărit populaţiunea Brăilei, ci şi refugiaţii din Ialomiţa,

aşa că putem afirma cu precizie că populaţia Brăilei în toamna anului 1916 şi în primăvara

anului 1917, a trecut de 120.000 suflete.

O asemenea populaţiune era greu de hrănit. Dacă refugiaţii n'ar fi venit cu vitele lor,

pe care cei mai mulţi au fost siliţi să le vândă măcelarilor, din lipsă de nutreţ, mulţi ar fi murit

de foame. Carnea deci la început nu le-a lipsit. O parte din refugiaţi însă, oameni înstăriţi în

Dobrogea, văzând dificultăţile transportului vitelor în Moldova, unde voiau să se oprească, au

lăsat Primăriei Brăila, vitele mari, cu dreptul de a se folosi de ele, dar cu obligaţiunea de a le

întreţine, până la întoarcerea lor, la terminarea războiului.

Primăria, căreia i se rechiziţionase o parte din animalele de tracţiune, şi-a reconstituit

astfel un important parc de vite; a cumpărat cu preţuri mici şi vaci de lapte dobrogene, pe care

mai târziu a fost silită să le vândă, ne mai putându-le hrăni.

Dar chiar şi turme de oi s'au lăsat Primăriei, de refugiaţi, ne mai putându-le transporta

în Moldova, unde drumurile şi mijloacele de întreţinere erau şi mai critice. Criza de furaje a

fost aşa de mare în toamna şi iarna 1916-1917, încât numai Primăria putea să-şi hrănească

vitele, aducând furaje cu mijloacele ei dela conacurile moşiilor. Cei mai mulţi particulari însă

au fost siliţi să şi abandoneze vitele, neavând cu ce le hrăni, dându-le drumul pe poartă, iar

ele colindau străzile lihnite de foame, fără ca cineva să le poată veni în ajutor, până ce cădeau

pe lângă garduri, unde şi mureau. Mulţi trecători plângeau de mila lor. Aceasta s'a întâmplat

mai cu seamă după ocuparea Brăilei, întrucât germanii nu permiteau nimănui să iasă din oraş

şi mai cu seamă să se aprovizioneze cu ceva dela ţară, după cum vom vedea mai departe.

Au fost ani de secete grozave în Ţara Românească, dar vitele n'au suferit, ceeace au

suferit în Brăila în timpul ocupaţiunei.

Serviciul Salubrităţii nu se mai ocupa acum cu ridicarea gunoaelor, ci cu ridicarea

numeroaselor cadavre de animale de pe străzile oraşului.

III. Cu cât situaţia militară pe fronturi devenea mai critică, cu atât situaţiunea Brăilei

devenea din ce în ce mai alarmantă.

Armatele noastre retrăgându-se din Transilvania, apoi din Oltenia, toate speranţele

noastre erau îndreptate spre armatele din apropierea Capitalei.

Pierzându-se şi această bătălie, depe Neajlov-Argeş la 20-21 Noembrie 1916, Guvern,

Parlament şi autorităţi, luară drumul Moldovei.

Şi atunci s'a văzut ceeace numai în timpul năvălirii Tătarilor în Moldova de altădată

s'a mai putut vedea. Mare parte din populaţie, pe jos, cu trenul, cine putea, sau cu trăsuri,

căruţe, cu bagaje şi copii, porniră în necunoscut către Moldova salvatoare. Timpul era

defavorabil, iar drumurile desfundate şi dificile, şi din cauza mulţimei fugarilor cari dădeau

aspectul unei hoarde sălbatece şi înfricate. Mulţi n'au ajuns la destinaţia necunoscută, căci şi-

au găsit sfârşitul pe drum, mai cu seamă copii.

În acest timp Brăila se sufoca şi de prea marele număr al mosafirilor şi de necurăţenia

oraşului, care nu mai putea fi îngrijit ca altădată. Un oraş curat şi bine îngrijit altădată, a

devenit un cuib de infecţie. La aceasta se mai adăoga şi lipsa celor necesare.

După pierderea bătăliei dela Neajlov, orice aprovizionare a devenit imposibilă, căci

toate trenurile şi vagoanele au fost puse la dispoziţia armatei, spre a se retrage în Moldova.

Zilele de independenţă ale Brăilei erau numărate, căci după ocuparea Capitalei,

drumul spre Brăila era liber.

Autorităţile civile din Brăila, începură să se prepare de plecare. În Port staţiona încă o

bază de aprovizionare pe două şlepuri, care acum era ameninţată să cadă în mâna inamicului.

Regretatul primar Nicolae Orăşanu, propune şefului Intendenţei militare să vândă

Primăriei o parte din alimentele depuse în şlepuri, mai mult pentru trebuinţele ofiţerilor. S'a

convenit şi astfel cu puţine zile înainte de ocuparea oraşului, s'a predat Primăriei printr'un

plutonier Wechsler, mărfuri în valoare de 40.000 lei, pe care i-a primit acesta fără ca să ştim

dacă i-a şi vărsat la destinaţie, căci imediat după ocuparea oraşului, acest militar s'a lăsat

prins în drumul retragerei spre Galaţi, aşa că de a doua zi l'am văzut liber în tovărăşia

ofiţerilor germani, pe când regulele războiului ar fi obligat să-1 izoleze ca pe toţi prizonierii.

Mai târziu, peste câteva luni, l'am văzut în Bucureşti, tot în haina militară română, liber, în

trăsură cu ofiţeri germani.

E lesne de ghicit ce rol a îndeplinit acest element, chiar dela început. Totuşi am aflat

că a fost judecat şi achitat. Nici nu se putea altfel, când nimeni din cei cari cunoşteau

împrejurările, n'au fost chemaţi la consiliul de război.

Mărfurile cumpărate se compuneau din: zahăr - un vagon -, şunci, slănini şi alte

cărnuri afumate, tutun, ceai, săpun, macaroane, etc., şi au fost depozitate în magazia lui Leon

Abramovici din strada Plevnei, magazie construită recent, în beton armat, şi cu uşi grele de

fier, aşa de solide, că ni se păreau inexpugnabile.

Am afirmat mai sus că autorităţile civile erau gata de plecare, cele militare plecase.

Prefectul Judeţului, Nicolae Ionescu, un politician cu mare experienţă, fost de mai multe ori

deputat, senator, primar, cu toată bunăvoinţa ce a avut de a ajuta la îmbunătăţirea situaţiei

materiale a oraşului, n'a avut succes, aşa de grele erau împrejurările. Prefecţii erau mobilizaţi

cu gradul de colonel, deci învestiţi şi cu ceva autoritate militară. Consfătuirile se ţineau

aproape permanent la Prefectură, între toate elementele de conducere de atunci. Mi se

permitea şi mie să asist la acele conferinţe. Observam însă că toată neputinţa lor se rezumă

pentru cele mai multe cazuri, în lipsa mijloacelor de transport.

Populaţia Brăilei începuse să ducă lipsă de pâine, pe când conacurile tuturor moşiilor

din jud. Brăila, gemeau de cantităţi de grâu, care era pe cale de a cădea în mâinile inamicului.

Şi tot aşa moşiile marilor proprietari din Ialomiţa, Buzău, deţineau mari cantităţi de grâu, care

nu putea fi utilizat.

Iată organizarea noastră de dinainte de marele război!

Sunt sigur că în planurile Marelui Stat Major Român, a trebuit să intre şi

eventualitatea retragerii în Moldova, deci autorităţile trebuiau să ia măsurile necesare, cel

puţin dela declararea războiului nostru.

Tocmai după pierderea bătăliei din apropierea Bucureştilor (Neajlov-Argeş), s'au dat

dispoziţiuni ca să se ridice toate cantităţile de grâu şi să le expedieze în Moldova! Prea târziu!

Asemenea operaţiuni cer timp şi siguranţă, iar nu sub presiunea inamicului, care ocupase deja

Capitala.

Englezii însă care erau mai prevăzători, pentru ca nu cumva inamicul să pună mâna pe

aceste depozite, după ocuparea Bucureştilor, în retragerea lor spre Moldova, au dat foc

multor depozite de cereale cari nu se puteau transporta, aşa după cum au făcut şi cu sondele

petrolifere.

Am constatat eu însumi, cu mult mai târziu, tot sub ocupaţiune, conacuri transformate

în cenuşă şi resturi de cereale arse. Locuitorii spuneau că şi Ruşii au făcut această operă de

distrugere, în retragerea lor.

Şi fiindcă veni vorba de Ruşi, să deschidem un mic capitol şi despre ei.

Dela începutul războiului, trupe ruseşti au venit în Dobrogea, conform înţelegerii

stabilite, dar în număr neîndestulător. Multe regimente ruseşti treceau prin Brăila, fie înspre

Dobrogea, fie înspre Bucureşti. Unele se opreau câtva timp aici, apoi îşi luau drumul conform

destinaţiei lor. Curios însă, că unele regimente după 2-3 zile se întorceau înapoi. Şi în tot

acest interval luptele noastre se pierdeau din lipsă de ajutoare.

Până cu câteva zile înainte de ocuparea Brăilei, şi-au făcut apariţia faimoasele trupe

de cavalerie siberiane, înzestrate cu tot ce poate fi mai perfect ca armament, material uman şi

material cavalin. Plecau pe şoseaua Viziru, dar a doua zi se întorceau şi luau drumul

Moldovei.

Era par'că o întârziere voită, în toate mişcările ruşilor. Atunci nu înţelegeam această

strategie. Mai târziu însă, am înţeles, că totul era calculat ca România să fie complect

distrusă, pentru ca Rusia să-şi realizeze intenţiile ei criminale, de ocuparea cel puţin a unei

părţi din ţară. Rusia nu s'a desminţit nici de data asta.

Nimic nu lipsea soldatului rus: hrană suficientă, îmbrăcăminte excelentă, iar

populaţiunea mahalalelor Brăilei, avea simpatie pentru ei, întrucât adesea o ajuta cu de-ale

mâncării, din prisosul lor. Copiii în special se împăcau foarte bine cu ruşii, căci aceştia au un

fond sufletesc mai uman, în raport cu ce am constatat la soldaţii germani.

IV. În fine, Prefectul judeţului pleacă cu Directorul Prefecturei în Moldova. Tot aşa a

făcut şi Prefectul Poliţiei D-l Florian Cristescu; n'am înţeles pentru ce. Plecară şi Preşedinţii

Tribunalului, rămânând doi Judecători scutiţi de mobilizare. Plecară şi doi din membrii

Comisiunii Interimare a oraşului Brăila şi mulţi alţii… mai cu seamă marii proprietari.

Iată dar judeţul rămas fără cap, iar oraşul fără pază, cu justiţia desorganizată şi cu

armata întreagă plecată.

Mândra Brăila de altădată agoniza.

Este greu de descris starea sufletească a populaţiunii oraşului, abandonată de ai săi

fără nici o apărare, înainte de apariţiunea inamicului.

Teama de vandalisme, de asasinate, în astfel de împrejurări, nu era neîntemeiată, mai

cu seamă că încă se mai retrăgeau ultimele detaşamente ruseşti, cari de data asta inspirau

temere.

Dealtfel vandalismele au şi început la periferie. Drojdia oraşului, ştiindu-se fără

stăpân, au devastat cazărmile şi gara Brăila, imediat ce au fost evacuate.

Înştiinţându-mă un ofiţer, la plecarea în Moldova, că la Regimentul 38 Infanterie, au

fost abandonate cantităţi mari de cartofi, m'am dus imediat în calitatea mea de ajutor de

primar, cu căruţele Primăriei, la acel Regiment. Constatarea a fost dureroasă, întreaga

cazarmă am găsit-o devastată. Nu existau uşi, nu existau ferestre; chiar tocurile dela uşi şi

ferestre erau scoase; în unele camere şi duşumelele. Dela sine înţeles că, cartofi n'am găsit. Şi

dacă aceste devastări s'ar fi făcut de armată în retragerea ei, pentru ca inamicul să nu poată

utiliza nimic! Ar fi o scuză. Populaţiunea mărginaşă însă, săracă şi lipsită de lemne, a găsit,

probabil în lipsă de supraveghere, mijlocul să se încălzească. Era în Decembrie 1916, cu

câteva zile înainte de Crăciun.

Gara la fel a fost devastată. Nici o bucată de uşă, ori fereastră, nu mai exista. Îţi făcea

impresia că a fost incendiată, dar cu acoperişul intact. Şcoala Evanghelică-Germană din oraş,

deasemenea a fost prădată de tot mobilierul său.

Şi când populaţia din oraş ştia aceste isprăvi, este explicabil că era coprinsă de panică,

temându-se ca la un moment dat din zi, ori mai cu seamă din noapte, să nu se găsească

surprinsă de asemenea atacuri.

Câteva nopţi înainte de ocupaţie (23 Decembrie 1916), oamenii n'au închis ochii, sau

au dormit epureşte, deşteptându-se la cel mai mic sgomot, care li se părea o escaladare peste

porţi, o batere în geam, sau o intrare pe fereastră.

Deci spaimă.

Este adevărat, că acei cari au mai rămas în Brăila, cu ajutorul şi a populaţiunii

refugiate, au înfiinţat un fel de Gardă Naţională, pentru paza de zi şi de noapte, dar

neînarmată. Acestea s'au făcut sub îndemnul eminentului bătrân Ion Berceanu, fost deputat,

senator, primar şi care fusese lăsat la conducerea Prefecturei jud. Brăila, despre care vom

vorbi mai târziu.

Dar un motiv de spaimă foarte răspândit în populaţiune, chiar la oamenii mai culţi şi

care a determinat pe foarte multă lume să ia drumul Moldovei, era şi temerea absurdă,

născută din versiunea răspândită prosteşte, că germanii odată ce ocupă a localitate, aplică

tuturor copiilor o injecţie, ca să-i facă pentru toată viaţa invalizi.

Intelectualii, veneau să mă convingă şi pe mine, că cel mai bun lucru ce am de făcut,

este să plec la Iaşi, unde în apropiere aveam o bucată de pământ. Având patru copii mici, nu

puteam decât să rămân impresionat de aceste svonuri. Mijloace de transport găseam, în caz

când trenul nu m'ar fi acceptat; dar având mai mult de pierdut, întreaga şi complecta mea

gospodărie, dacă aşi fi părăsit Brăila, decât aş fi câştigat prin adăpostul sigur dela Iaşi, m'am

hotărât cu orice risc să rămân în mijlocul brăilenilor, cari nu se puteau deplasa.

Aşa dar n'am dezertat dela datoria mea, numai pentru ca să-mi pun pielea mea la

adăpost, cum au făcut atâţi mari proprietari rurali, şi atâţia intelectuali profesionişti, chiar fără

obligaţii militare, iar după cum se va vedea, am făcut tot ce mi-a fost în putinţă ca împreună

cu Nicolae Orăşanu, acel admirabil administrator, şi cu ceilalţi din Comisia interimară, să

ajutăm şi să încurajăm pe concetăţenii noştri în acele tragice momente.

Mulţi din cei plecaţi, nemilitari, după război au făcut imputare acelor brăileni cari au

rămas în teritoriul ocupat, ca şi cum le-ar fi zis: „Voi cei rămaşi v'aţi dat de partea nemţilor”.

Făcând o superficială analiză a acestor împrejurări, găsesc că merită mai mult elogiu

cei cari cu orice risc, au preferit să înfrunte inamicul, rămânând pe loc, decât acei cari fără

nici un fel de obligaţiune au făcut continuu pe fugarii din faţa inamicului, fără să aducă prin

aceasta nici un folos armatelor române, dar îngreunând colosal traiul populaţiunii civile din

Moldova, ca şi aprovizionarea armatei.

Desigur, cele câteva sute de mii de refugiaţi - unii zic peste un milion - cari au invadat

Moldova, au trebuit să fie hrăniţi şi adăpostiţi, într'o bucată de ţară, prea mică pentru întreaga

armată, pentru populaţia civilă a Moldovei şi pentru aceşti refugiaţi, mai cu seamă când

pământul fertil al Moldovei nu putea să dea producţiunea aşteptată din lipsă de braţe.

Aşa dar, privaţiunile populaţiunei moldovene şi ale armatei, în timpul războiului, au

fost provocate în mare parte şi de aceşti refugiaţi. Deci un mare rău.

Ce s'ar fi întâmplat dacă aceşti oameni ar fi rămas pe la căminurile lor? Nimic. Ar fi

suferit doar aceleaşi privaţiuni ca toată populaţiunea rămasă pe loc. Iar sentimentul de

solidaritate, dacă l'ar fi avut, îi obliga la aceasta.

Nevoind însă să expună persoana lor la nici un risc sau privaţiune, stăpâniţi şi de o

frică bolnăvicioasă, au picat pe capul bieţilor moldoveni, cari numai ei ştiu ce-au suferit. Ei

bine, aceşti fugari nu merită nici o atenţie, nici o indulgenţă. Şi din vreme trebue preparată

populaţiunea civilă, ca în caz de s'ar mai repeta tragedia de atunci, să rămână pe loc, aceasta

şi pentru alte consideraţiuni de ordin politic, pe care nu le mai expun.

Un incident de război în familie Încă înainte de războiul mondial, adusesem pentru micii mei copii o guvernantă

austriacă dela Viena. Femeie între două vârste, îşi făcea datoria foarte conştiincios. Războiul

nostru a surprins-o la mine, unde a rămas tot timpul fără să fie internată.

Dar în acelaş timp copii aveau o profesoară de piano, d-na Bany, o italiancă stabilită

de mult timp la Brăila, foarte bună profesoară pentru copii începători.

Până la război aceste două femei, cari se vedeau în casa mea, au trăit în foarte bune

raporturi.

După începerea războiului mondial, mai cu seamă după intrarea Italiei în război, în

contra puterilor centrale, aceste două femei deveniră inamice.

Deşi casa mea era teren neutru pentru ele, căci România încă nu se manifestase, totuşi

nu se puteau stăpâni când se întâlneau, să nu discute asupra războiului, desigur cu oarecare

iritaţiune.

Dealtfel, ambele erau stăpânite de un patriotism înflăcărat. Fiecare era sigură de

victoria ţării sale.

Într'o zi, cu ocazia lecţiei de piano, aceste două inamice s'au apucat să discute de

primul obiectiv al războiului pentru italieni. D-na Bany a afirmat că Italia vrea să ocupe

Triestul, iar guvernanta mea susţinea că asta nu se va putea, căci Triestul este austriac.

Italianca, care nu ştia bine româneşte şi nici nemţeşte, îndârjită şi de contradicţia

vienezei, începu să strige ameninţător „Trieste nostro”, la care vieneza a replicat „nein, unser

Triest”, şi repetându-şi fiecare formula de proprietate naţională asupra Triestului, se aruncară

una asupra celeilalte luându-se de păr.

La ţipetele copiilor cele două beligerante s'au despărţit, austriaca retrăgându-se în

camera copiilor, iar italianca regretând că n'a făcut-o să simtă şi mai mult sancţiunea Italiei!

Dar a venit ocupaţiunea Brăilei, iar după câtva timp d-na Bany, a fost deportată în jud.

R.-Vâlcea. Am şi azi bănuiala că guvernanta mea n'a fost străină de această măsură. După

război austriaca s'a întors la Viena, iar D-na Bany la Brăila, unde în scurtă vreme moare.

În aşteptare. Trei zile am stat de capul nostru, după ce am fost părăsiţi de armată şi de autorităţile

de Stat.

Informaţii dela ţară nu mai puteam avea, căci telefoanele nu mai funcţionau fiind

rechiziţionate. Făceam şi noi diferite presupuneri asupra momentului apariţiunei inamicului.

Primarul Nicolae Orăşanu, înainte cu câteva zile de apariţia inamicului şi pentru a

împiedica devastările şi a încuraja populaţiunea la ordine şi linişte, a publicat şi împrăştiat

următoarea proclamaţie către orăşeni:

„Cetăţeni,

Ocupaţiunea oraşului nostru de Trupele Imperiale Germane şi aliatele lor, este

chestiune de scurt timp.

De aceea în interesul oraşului şi în interesul siguranţei voastre vă sfătuesc, ca

deacum înainte să păstraţi cea mai desăvârşită, ordine.

Veţi sta liniştiţi la căminurile voastre, veţi primi armatele ce vor ocupa oraşul cu cea

mai mare cuviinţă, cum trebue să fie primită orice armată, care luptă în mod eroic pentru

gloria Ţării sale.

Toţi comercianţii rămaşi în oraş şi care posedă încă mărfuri, vor ţine în tot timpul

zilei prăvăliile deschise, iar orice particular va primi fără cea mai mică împotrivire, pe cei ce

li se vor trimite pentru găzduire.

De cuminţenia voastră depinde în primul rând şi purtarea Comandamentului

Armatelor de Ocupaţiune.

Să nu uitaţi că pe cei ce vor turbura ordinea publică, sau se vor deda la

manifestaţiuni, îi aşteaptă cele mai grele pedepse şi poate chiar moartea.

Să dovediţi că sunteţi conştienţi de solemnitatea momentelor pe care le trăim, şi

purtaţi-vă astfel încât să merităm a fi trataţi nu ca o adunătură periculoasă, ci ca nişte

oameni paşnici şi muncitori, cari merită respectul adversarilor lor”.

Preşedintele Comisiunei Interimare

NIC. ORĂŞANU

Zilele treceau mai uşor, fiind laolaltă şi discutând fel şi chip; nopţile însă erau

groaznice, deoarece fiecare se retrăgea în singurătatea domiciliului, unde cădea pradă tuturor

închipuirilor.

Chinurile acestea nu puteau să înceteze decât prin ocupaţiune, pe care începusem s'o

dorim cu toţii.

Eram în ziua de 23 Decembrie 1916; fiecare creştin se gândea la aceste nefericite

sărbători şi căuta în limita puţinului posibil, să păstreze obiceiurile tradiţionale.

Comisiunea Interimară se găsea întrunită la Primărie, pentru satisfacerea nevoilor

celor săraci, ca totdeauna în ajunul acestor sărbători.

Pe la ora 1 jum. p. m., pe când ne aflam încă la Primărie, sosesc dinspre Bariera

Călăraşi, şase automobile cu ofiţeri germani, înarmaţi cu revolverele întinse. S'au oprit la

Primărie, au pătruns în sala de Consiliu, unde s'a adunat îndată toată Comisiunea interimară şi

după ce s'au făcut prezentările, Generalul German Von Goltz, înconjurat de Statul său Major

a cerut primarului să-i garanteze că nu se găsesc trupe în oraş nici dezertori. După ce primarul

1-a asigurat că trupe nu sunt, iar de dezertori nu poate răspunde, şi chiar s'ar bucura de ar

putea fi descoperiţi, Generalul a declarat că oraşul trece sub comandă germană; „că noi

(spunea generalul) fiind inamicii Dvs., sunteţi obligaţi să îndepliniţi serviciile pe care le aveţi

şi să executaţi măsurile noastre. Funcţiunile Dvs. sunt obligatorii.”

Pentru lucrările primăriei ne-a alăturat un locotenent care va supraveghea toată

activitatea comunală în tot timpul ocupaţiunei.

Toată această tristă solemnitate s'a petrecut în termenii cei mai cuviincioşi şi într'o

tăcere de mormânt. La plecare generalul a salutat şi a dat mâna primarului, iar noi trebuia de

acum înainte să fim cu gura legată, căci nu ştiam cine putea să ne spioneze.

Din acest moment Brăila încetase de a mai fi liberă.

Imediat după ocuparea oraşului şi îndeplinirea formalităţilor dela Primărie, o mare

temere cuprinsese pe germani şi pe care au comunicat-o şi Primăriei. Armata bulgară care

înainta în Dobrogea spre Tulcea avea în planul ei să bombardeze Brăila imediat ce va ajunge

la Macin, în convingerea că germanii n'au ajuns încă la Brăila.

Prima grijă a Comandamentului German a fost să trimeată o ştafetă la Macin,

Comandantului bulgar care va fi găsit acolo, înştiinţându-1 că Brăila a fost ocupată şi deci

bombardarea era inutilă. Cu ce mijloace însă să se trimită ştafeta? Nu mai exista nici un

mijloc de circulaţie pe apă, nici o barcă! Germanii nu aveau nici un avion. Telegraf nu exista.

S'a dat ordin să se caute cu orice preţ în tot oraşul, poate se va găsi o barcă. Spre

mulţumirea tuturor, până seara s'a găsit într'o curte de pescari o barcă părăsită. Cu această

barcă un soldat german a trecut Dunărea, a anunţat pe bulgari şi astfel Brăila a scăpat de

bombardament.

Trebue să recunosc că deşi încă nu ştiam ce ne aşteaptă, am simţit o mare uşurare prin

ocuparea oraşului.

Groaza care ne stăpânea înainte, din motive poate mai mult închipuite, a dispărut, dar

totuşi eram stăpâniţi încă de o nelinişte.

După o oră dela solemnitatea dela Primărie începură să sosească şi trupele inamice.

Mai întâi trupele germane, apoi bulgarii, austriacii şi turcii. Prepondera cele germane. Dacă

cu germanii nu aveam nimic de împărţit, decât necazul lor că nu ne-am respectat tratatul de

alianţă cu Puterile Centrale şi tot aşa cu Turcii, se schimbă chestia cu ungurii şi bulgarii.

Aceştia sunt inamicii noştrii ireductibili de totdeauna şi probabil, ne închipuiam noi, vor

profita de ocupaţiune spre a se răzbuna. Speram însă că germanii, fiind un popor de ordine, şi

o armată disciplinată, nu vor permite abuzuri.

Până seara toată armata de ocupaţiune a fost instalată, încartiruită, facă concursul

Primăriei, atât de bine erau informaţi de planul oraşului şi de capacitatea fiecărei locuinţe!

Va înţelege ori cine, ce spionaj savant s'a făcut de germani încă din timpul de pace.

Brăila a fost totdeauna un oraş cosmopolit. Diverse naţionalităţi şi-au găsit aici

mijloace de trai, iar Ţara Românească nu i-a alungat. Unii din ei, ofiţeri în rezervă, făceau

parte din diferite arme europene. Erau în Brăila, din timp de pace, ofiţeri de rezervă şi

germani şi austriaci şi unguri.

Ei bine, toţi aceştia au fost alăturaţi armatelor destinate să ocupe Brăila. Ei au dat

cele mai preţioase informaţii şi asupra oraşului şi asupra orăşenilor. Între ei îmi amintesc pe

Filip Rotenberg, comerciant în portul Brăila de dinainte de război, un om foarte cumsecade

care şi-a făcut apariţia în uniformă de austriac. A avut o atitudine cât se poate de corectă. Un

altul, Ing. electrician la tramwaiul de Brăila, Bertrand, a apărut ca locotenent german. Acesta

în tot timpul ocupaţiunei a comis multe acte de vexaţiune în contra populaţiunei, ceeace 1-a

împiedicat de a se reîntoarce la Brăila, după războiu, căci cred că nu ar fi fost bine primit.

Temerea noastră în privinţa trupelor bulgare s'a adeverit. În prima noapte de

ocupaţiune, soldaţii bulgari s'au dedat le spargeri şi jafuri. Au fost jefuite mai multe magazine

de pe strada Regală, de bijuterii şi stofe. Au fost omorâte şi vre-o două persoane.

S'a spart şi jefuit magazinul Primăriei Brăila, din str. Plevnei, în care depozitasem

mărfurile cumpărate dela Intendenţa Militară, ca şi cum ar fi fost o magazie de scânduri!

Porţile mari de fier, pe care noi le credeam că, cu nimic nu se pot dărâma, au fost înlăturate

cu uşurinţă.

Până în ziuă n'au putut bulgarii să care toată marfa, aşa că resturile au fost ridicate de

Primărie fără ştirea germanilor.

Dar bulgarii n'au respectat nici ceeace respectă toate popoarele civilizate: „Crucea

Roşie”. La Brăila, Societatea aceasta, sub preşidenţia D-lui G. Popescu, directorul Băncii

Naţionale, având numeroase spitale de îngrijit, avea şi depozit mare de materiale la Palatul

„Generala”.

Bulgarii, cum au spart multe magazii noaptea, au crezut că îşi pot procura ziua cele

necesare, spărgând magaziile „Crucii Roşii”. Au luat de acolo saltele, cuverturi, albituri, etc.

până când preşedintele Popescu, sosit la faţa locului, s'a opus de a se mai ridica ceva.

Ofiţerul bulgar care conducea operaţia, n'a vrut să ştie şi a continuat să ridice ce voia. D-l

Popescu, opunându-se din nou, ofiţerul bulgar a scos revorverul şi 1-a pus în piept.

În faţa acestui argument prea convigător, d-l Popescu a părăsit terenul şi s'a dus la

comandantura Germană, unde explicându-i cazul, i s'a dat o gardă de soldaţi germani, cari să

împedice jaful. Ofiţerul bulgar s'a supus, dar ce a ridicat nu s'a mai restituit.

Mai târziu însă, locotenentul Komrov, care lucra cu Primăria, ne-a mărturisit că a

trebuit să acorde bulgarilor prima noapte de jaf ca recompensă pentru serviciile aduse de

soldaţii bulgari în luptele la baionetă. Germanii n'au putut să le refuze aceasta.

Trebuie să recunoaştem că proporţiile jafurilor n'au fost prea mari, iar după

reclamaţiile făcute de Primărie, cercetările n'au dat nici un rezultat.

Viaţa Brăilei sub ocupaţiune După ce inamicul a ocupat oraşul, prima lui grije a fost să pună stăpânire pe toate

administraţiile publice.

Încă din ultimele zile ale administraţiei româneşti, d-l Ion Berceanu, despre care vom

vorbi mai târziu, fusese lăsat ca girant al Prefecturei Judeţului Brăila, iar germanii l'au lăsat în

acest serviciu, mai mult pentru a se informa, până prin luna Iulie 1917, când a fost numit

Prefect cu Decret, de Mareşalul Mackensen, D-l Filip Apostol, brăilean, fost Magistrat şi

Deputat, om cu cultură germană, azi decedat.

De fapt însă, Prefectul de judeţ nu avea nici un rol, decât doar pentru a semna unele

hârtii către Primăriile rurale, sau către administraţia centrală a teritoriului ocupat din

Bucureşti. Prefectul nu avea nici un drept de a face inspecţie în judeţ; nu se putea deplasa

decât cu permisiunea ofiţerului german dela Prefectură şi întotdeauna însoţit de el. Nu putea

numi, nu putea revoca nici un funcţionar.

Fiecare comună rurală era dată în administraţia câte unui ofiţer german, din punct de

vedere economic. De fapt acesta era primarul, iar primarul local nu era decât un agent de

executare al ofiţerului comandant al comunei.

Oricine avea un interes personal într'o comună rurală, nu se putea deplasa decât cu

autorizaţia Comandanturei Germane din Brăila, şi nu cu a Prefectului de judeţ.

Aşa dar, pentru brăileni, în tot timpul ocupaţiunei, nici nu exista Prefectura judeţului.

În ce priveşte Poliţia oraşului, la plecarea autorităţilor române a fost instalat ca girant

al Prefecturei de Poliţie, d-l Ilie Cosac, care a înjghebat primele gărzi pentru paza de zi şi

noapte, care au păzit oraşul cu mâinile goale până la ocupaţiune.

Germanii au confirmat pe d-l Cosac, ca poliţai, care a rămas în această demnitate în

tot timpul ocupaţiunei, conducând cu destulă abilitate interesele grele în acele vremuri, ale

acestui serviciu.

Greutatea serviciului poliţiei din timpul ocupaţiunei, consta nu atât în paza de zi şi de

noapte a oraşului, cât în executarea rechiziţiilor cerute de germani. Aceştia aveau nevoie şi de

muncitori şi de mijloace de transport. Poliţaiul trebuia prin serviciile lui, să satisfacă toate

cererile.

Se ştie că Brăila era locuita de bătrâni, de femei, de copii şi de cei scutiţi de serviciul

militar. Or, când inamicul îţi pretinde în 24 ore să-i pui la dispoziţie 1000 lucrători, sub

sancţiunea pedepsei, nu era lucru uşor, chiar pentru un poliţaiu activ, energic, pentru motivul

că nu avea de unde să-i ia. Când i se cerea mai puţini, lucrul era posibil; dar când se exagera

ca cererea cu 1.000 lucrători?

Germanii trimeteau muncitorii să lucreze în tranşeele lor; îi duceau în lagărele de

munci agricole şi alte corvezi pentru nevoile oraşului.

Aşa dar Poliţia avea o grea misiune în timpul ocupaţiei.

Toate celelalte servicii publice din Brăila, au încetat pentru un moment de a exista.

Poşta şi Telegraful închise, iar funcţionarii liberi; toţi funcţionarii vamali liberi, vămile ne

mai funcţionând; deasemenea toţi funcţionarii Docurilor. Administraţia Financiară tot aşa,

căci nu se mai încasa nimic dela orăşeni şi nici dela ţară. Funcţionarii dela C. F. R. cari mai

rămăsese în teritoriul ocupat, erau şi ei liberi.

În Tribunal mai rămăsese doi judecători, dar cari nu aveau nimic de lucru. Unul din ei

era jude-instructor şi îndeplinea şi serviciul de preşedinte al S. II-a. Acesta era d-l Al.

Sudeţeanu. Celălalt era d-l C. Dumitrescu, Judecător, care ţinea locul de Prim-Preşedinte la S

.I-a, şi de Prim-Procuror. Mai erau la Judecătoriile de pace d-nii I. Dumitrescu şi N. Brăescu.

Mai târziu, după ce Germanii s'au organizat din toate punctele vedere, au organizat în

prim loc Serviciul Postal şi Telegrafic, bine înţeles sub controlul lor.

Justiţia Germană funcţiona pentru toate contravenţiunile stabilite de ei şi pentru

crimele de spionaj.

Şcoala fusese desfiinţată complect, atât prin ocuparea tuturor localurilor de spitalele

româneşti, cât şi prin mobilizarea majorităţii personalului masculin. După ocuparea oraşului,

o parte din localuri au fost ocupate de Germani. Aşa, Liceul Nicolae Bălcescu, care sub

Români fusese transformat în spital, sub Germani a fost transformat în lagăr de prizonieri.

Vom vedea şi aici că mai târziu, la 21/IV/1917, s'a făcut intervenţie la Comandantura

Germană pentru deschiderea câtorva şcoli primare, şi chiar a Liceului cu câţiva profesori cari

rămăsese în teritoriul ocupat.

Aşa dar, viaţa de Stat românesc, încetase sub toate formele la ocupaţiunea Brăilei.

Autoritatea municipală

I. Mai rămăsese o instituţie, pe care după dreptul internaţional erau obligaţi s'o respecte.

Aceasta era autoritatea comunală, Primăria.

Am văzut că prima măsura luată de Germani a fost să declare că toţi funcţionarii

Primăriei rămân la locurile lor, iar serviciul este obligatoriu, aşa că nimeni nu se putea

demite.

Vom vedea însă, mai la vale, că Germanii fără a se amesteca în organizarea comunală,

aşa cum o avea Brăila, au cerut în interesul lor creiarea atâtor servicii, încât a trebuit să

înglobăm în aceste servicii auxiliare, pe toţi funcţionarii rămaşi disponibili dela toate celelalte

autorităţi româneşti.

Comandantura a cerut şi Primăria i-a comunicat numele tuturor funcţionarilor cari au

depins de autorităţile Române aflate în Brăila, precum şi numele tuturor funcţionarilor

refugiaţi din Dobrogea sau judeţ, aflaţi în Brăila, precum învăţători, învăţătoare, etc.

În tabloul funcţionarilor Primăriei sunt trecuţi N. Orăşanu, Primar; Stan Bratu şi N.

Petrovici, ajutori; Corneliu Guşăilă, Ofiţer de Stare Civilă; Filip Apostol şi Cosma Purcărea,

membri în Comisiunea Interimară, fără delegaţie specială (a se vedea dosarul Primăriei

Brăila, Nr. 99/916 supliment II).

Dela disolvarea Consiliului comunal cu Primarul Nestor Filote, prin Decretul-Regal

Nr. 3039, comunicat de Prefectura Jud. Brăila, cu adresa Nr. 10.978 din 20 Octombrie 1916,

acest Consiliu a suferit mai multe modificări.

Prin amintitul decret s'a instituit o Comisiune interimară cu N. A. Zgardeli, ca

Preşedinte, Stan Bratu ca vice-preşedinte, Vasile Hiott, Filip Apostol, Nicolae Petrovici, N.

Anagnoste şi C. Alexiu, membrii.

La 2 Decembrie 1916, demisionează Preşedintele Sgardeli, precum şi d-nii Vasile

Hiott cu N. Anagnoste, iar la 5/XII/916, Comisiunea se complectează cu N. Orăşanu,

Preşedinte, Cosma Purcărea, Ion Gheorghiu şi Corneliu Guşăilă, membri.

De data asta se face o nouă repartiţie a atribuţiunilor, dar la prestarea jurământului nu

se prezintă nici Ion Gheorghiu.

Din Comisiune, aşa dar, înainte de ocupaţiune se retrag unul câte unul, apucând

drumul Moldovei, de frica inamicului. Dintre toţi, numai C. Alexiu era obligat să părăsească

Brăila, fiind parlamentar, ceilalţi aveau obligaţiunea să rămână pe loc, mai cu seamă faţă cu

dispoziţiunile Guvernului Român. Aşa Ministerul de Interne cu adresa Nr. 82.487 din

ll/X/916, comunică că, toţi funcţionarii de orice categorie trebue să rămână la posturile lor,

în caz de apropierea inamicului (dos. Primăria Brăila Nr. 34/916 supliment I).

Cum au respectat acest ordin, am văzut: Prefect, Primar, Poliţai, Magistraţi, Şefi de

serviciu, etc., au părăsit posturile retrăgându-se în nenorocita Moldova pentru a-şi pune pielea

la adăpost.

Tot în acest dosar găsim un document foarte elocvent, de ce-1 interesa pe primarul N.

Filote, după intrarea noastră în război. Politicianismul a fost totdeauna o racilă a vieţii noastre

publice. În momentul cel mai tragic al Statului Român, acest politician în loc să se gândească

la nevoile oraşului, care ducea lipsă de toate, intervenea la Statul Major, ca să dispenseze de

mobilizare pe diferite persoane, sub cuvânt că ar fi funcţionari necesari serviciului!

Ministerul de Interne a trebuit să-i atragă atenţia ca pe viitor să nu mai facă asemenea

intervenţii.

Câţi din cei rămaşi cu diferite atribuţiuni, n'au scăpat de mobilizare şi deci de război,

numai graţie politicianilor, fără să fi fost indispensabili serviciului ce ocupau! Îi ştim, îi ştie

toată lumea… Dar… nomina odiosa.

Comisiunea interimară n'a rămas însă în forma care s'a comunicat de Primărie

Comandanturei Germane.

D-l Ion Berceanu, care se găsea încă ca girant al Prefecturei Brăila, comunică

Primăriei la 8 Mai 1917, că după recomandaţia sa Comandantura Germană a numit pe d-l C.

Ştefănescu, ca al 7-lea membru în comisiunea interimară, în locul d-lui Ion Gheorghiu, care

nu s'a prezentat la post, iar la 12 Maiu 1917, Comisia interimară creiază un al treilea loc de

ajutor de primar, pentru C. Ştefănescu azi decedat. Prin adresa Nr. 1748 din 20 Mai 1917, i se

precizează şi atribuţiunile între care şi „supravegherea întreţinerii spitalelor şi alimentării

pacienţilor”. Amintesc aceasta, căci după cum vom vedea i-a fost fatală această numire.

Se începuse în sânul Comisiunei interimare o intrigărie fără precedent, care săpa

încrederea ce trebuia să avem unii în alţii, în aceste momente de mare răspundere. N'a fost

greu să se constate de unde porneau aceste intrigi.

Consilierii care se găseau paralizaţi în activitatea lor prin aceste intrigi au pus în

vedere primarului Orăşanu, situaţia, iar el luând act a preparat astfel lucrurile, că a convins

Comandantura Germană să aprobe o modificare a Comisiunei interimare.

Comandantura admiţând punctul de vedere al Primarului, la 30 Octombrie 1917

comunică Primăriei lista Consiliului comunal: N. Orăşanu, Anghel V. Teodorescu, N.

Petrovici, F. Apostol, Vladimir Grigorescu, Victor Mendel, Iosef Rotenberg, Cosma

Purcărea, C. Guşăilă, Sava G. Florescu, I. Untaru, Petre Lazaroneanu, N. P. Catzighera, Ing.

Ernest Grumbaum şi Panait Pana.

Aşa dar, Comisiunea interimară în mod ilegal a fost lărgită dela 7 membri la 15

membri. Se constată că prin această mişcare au fost excluşi din Comisiune Stan Bratu, fost

vice-preşedinte şi C. Ştefănescu, fost ajutor de primar. La 2 Noembrie 1917, Comandantura

Germană comunică Primăriei că s'a aprobat numirile următoare din sânul Comisiunei:

N. Orăşanu, Primar.

A. V. Teodorescu, Prim ajutor.

N. Petrovici, al doilea ajutor.

C. Guşăilă, Ofiţer de stare civilă.

Această Comisiune interimară conduce destinele oraşului Brăila, până după pacea

dela Bucureşti când prin Iulie 1918, Guvernul Marghiloman a numit o altă Comisiune

interimară.

II. Să vedem cum a lucrat Comisiunea Interimară.

Am arătat mai sus că inamicul, prin Comandantura Germană, pentru satisfacerea

nevoilor sale a cerut formarea următoarelor Comisiuni:

1. Comisiunea de încartiruire.

2.Comisiunea de rechiziţiuni, furnituri şi subsistenţa trupelor.

3. Comisiunea de aprovizionare şi statistică, de subsistenţa şi alimentarea populaţiei.

4. Comisiunea pentru cercetarea refugiaţilor.

5. Comisiunea de evaluarea preţurilor.

6. Comisiunea pentru îngrijirea răniţilor.

7. Comisiunea pentru aprovizionarea spitalelor Primăriei şi Crucei Roşie.

Cum însă personalul Primăriei era redus, pentru satisfacerea şi executarea tuturor

cerinţelor acestor comisiuni aveam nevoie de un numeros personal ajutător, pe care Primăria

şi 1-a complectat cu funcţionarii disponibili dela autorităţile rămase închise.

Rechiziţiile

I. Cererile de rechiziţii ale armatei de ocupaţiune erau de diferite naturi. Ele începeau

dela ouă şi ajungeau la piane. Unele rechiziţii le făceau germanii direct dela comercianţi,

lăsând bonuri de rechiziţii când nu puteau plăti. Cele mai multe însă le făceau prin

intermediul Primăriei, mai cu seamă când se făceau în casele particulare. Comandantura

germană prin serviciul său special trimetea bonurile de rechiziţii în care se indicau obiectele

de care avea nevoie.

Serviciul Primăriei trimetea agenţii săi de ridica lucrurile indicate în bonuri, fie dela

comercianţi, fie dela particulari, dând proprietarilor bonurile cu viza Primăriei, iar lucrurile

erau puse fără întârziere, la dispoziţia Comandanturei germane.

Pentru ca Primăria să poată şti, ce anume lucruri ori animale, păsări, se găsesc în

gospodăria fiecărui locuitor al oraşului Brăila, Comandantura germană a dat mai întâi diverse

ordonanţe, prin care populaţiunea era invitată sub severe sancţiuni să declare la Primărie tot

ce are.

În prim loc însă comandantul pieţii, Colonel Wolf la 8/1/917, dă ordonanţa pentru

deschiderea tuturor magazinelor, (care rămăsese închise după spargerile din noaptea de 23

Decembrie 1916), pentru aprovizionarea armatelor şi a populaţiunii civile. Se garanta dreptul

de proprietate. Şi tot în acea zi s'a ordonat depunerea la Primărie a tuturor armelor, sub grele

pedepse.

O cameră a fost umplută cu armele depuse de locuitori. Ne-am minunat de marea

cantitate de arme ce posedau locuitorii, iar Primăria la 11/1/917, a dat ordonanţă ca toţi

comercianţii şi depozitarii să declare în 24 ore, cantităţile de mărfuri ce posedă.

Nu se glumea. Totul mergea cu urgenţă. Pedeapsa era confiscarea mărfurilor în

folosul Primăriei.

La 12/1/917, Comandantura germană ordonă ca până la 15/1/917, toţi locuitorii

oraşului Brăila şi din împrejurimi, să declare la Primăria Brăila, numărul vitelor şi anume:

1. Vaci de lapte.

2. Boi.

3. Oi.

4. Porci

5. Păsări.

Sub pedeapsa confiscării şi a unei amenzi de 1.000 lei în folosul Primăriei.

Se înţelege că în urma acestor ordonanţe, Primăria Brăila, a fost inundată cu declaraţii

de diferite categorii de mărfuri şi obiecte, iar Comisiunile respective le clasificau şi le

centralizau.

S'a putut şti astfel câte găini sunt în oraşul Brăila şi deci câte ouă se pot rechiziţiona.

Primăria a comunicat Comandanturei la 23/6/917, cu Nr. 1855 că în urma recensământului

păsărilor, numărul găinilor şi cocoşilor din Brăila, abia trece de 12.000, la 18.000 de familii!

Pentru aceasta germanii făceau o socoteală teoretică: o găină trebuie să dea un minimum de

atâtea ouă pe an. Dacă proprietarul declara că are mult mai puţine, e contravenient şi

pedeapsa era gata.

Câteodată se adunau ouăle cerute; altădată, cu toate stăruinţele găinarilor, adică a

funcţionarilor delegaţi cu strângerea ouălor, era imposibil; atunci germanii cereau statistica

proprietarilor cari n'au dat ouă şi le aplicau amenzi.

De rechiziţiunea ouălor cu ocazia sărbătorilor Paştelor, au profitat şi funcţionarii

Primăriei, cărora s'a împărţit cu preţuri minimale tot ce a prisosit peste cererile

Comandanturei. De obiceiu se împărţea la familiile celor plecaţi în război, alimente, zahăr,

lemne, gaz, etc., adică tot ce se distribuia dela Primărie; iar în ce priveşte rechiziţiile, aveam

grijea ca nimic să nu se ia din casele familiilor celor mobilizaţi.

După războiu, mulţi din aceştia mi-au mulţumit că la întoarcerea lor şi-au găsit

gospodăriile intacte.

Un singur lucru am regretat: n'am putut să feresc de rechiziţie admirabilul pian al d-lui

C. Alexiu. Se rechiziţionase atâtea piane pentru cazinourile ofiţerilor, încât în cele din urmă

am refuzat să mai dau piane, sub cuvânt că nu se mai găsesc. Totuşi, Comandantura germană

trimite Primăriei un bon de rechiziţie, cu indicaţia de a se ridica pianul din casa lui C. Alexiu

Nu mai era posibil să refuzăm, cu atât mai mult, că, C. Alexiu, la plecarea în Moldova, a lăsat

în imobil pe un elveţian Moser, azi decedat, tocmai în scop de a-i apăra gospodăria. Cine a

fost delatorul? Probabil un evreu, ca în toate cazurile.

După retragerea inamicului, au fost căutate toate pianele rechiziţionate, dar foarte

puţine s'au găsit; în tot cazul al lui C. Alexiu nu. Ce au devenit?

E puţin probabil ca în retragerea lor inamicii să fi avut şi grija ridicării pianelor.

Germanii cu siguranţă n'au făcut-o, şi nici austriacii sau ungurii. Aceştia nu sunt lipsiţi de

asemenea instrumente. Numai bulgarii ar fi avut posibilitatea să trimeată câteva în ţara lor,

fiind şi mai apropiată. În marea majoritate pianele care nu s'au mai găsit, au fost ascunse de

evrei, căci numai ei aveau posibilitatea să cunoască mişcarea acestor obiecte, ei având şi

legături de afaceri cu cazinourile ofiţerilor, căci se bucurau pe acea vreme de o mare

încredere la germani.

Dar inamicul nu cerea numai obiecte de necesitate imediată, sau artistică: pretindea să

i se dea şi obiecte de mare lux. Aşa, la un moment dat soseşte la Brăila un general german,

prinţ, căruia Garnizoana a hotărât să-i dea un banchet. Voise cu orice preţ să aibă un serviciu

de masă de aur şi au intervenit la Primărie să i se găsească. S'a răspuns că azi în Brăila nu se

găseşte nici de argint, căci cei ce le posedau le-au luat cu ei în Moldova.

Din nou suntem rugaţi pe cale particulară, căci garantează restituirea. Ne-am adresat

atunci d-lui Victor Mendl, persoană de mare distincţiune şi consideraţiune în Brăila, azi

decedat, care după oarecare ezitaţiune a promis ofiţerului german să-i puie la dispoziţie

serviciul de aur pentru 12 persoane. Cu mare greutate, după câteva zile de stăruinţă, Victor

Mendl şi-a recăpătat serviciul împrumutat.

Cu rechiziţiile am îndurat şi umilinţe, mai cu seamă dela evreii din Brăila. Fiind

protejaţi, după cum am văzut, în mod special de germani, aveau pretenţia să fie scutiţi de

rechiziţii. Eu n'am admis asta. De aici nemulţumiri.

Într'o zi apare la Primărie în biroul de rechiziţii, unde mă găseam, un evreu Osias,

antreprenorul Hotelului „Traian”, rugându-mă să-1 dispensez pe viitor de rechiziţii. I-am

răspuns că nu se poate.

„Da? Nu se poate?” Ripostează Osias. „Am să-ţi arăt eu că se poate”, cu un gest de

ameninţare.

La această îndrăsneală, fără să pierd vreme i-am strigat un formidabil „ieşi afară!” şi

l'am alungat din Primărie. N'a avut curajul să reclame.

Cu ocazia unei percheziţiuni la moara „Millas”, ordonată de Comandantura germană,

am fost delegat de Primar să asist împreună cu un plutonier german. Pe când începusem

investigaţiile, se prezintă un evreu comerciant brăilean, mi se pare chiar cetăţean român depe

atunci, dar rămas în teritoriul ocupat, deşi era încă tânăr, numit Koffler, pe care îl întâlnesc şi

azi. Acesta cu un ton ameninţător, fără să ţină seama de prezenţa mea, a făcut un scandal

enorm, imputându-ne cum ne-am permis să facem această percheziţie şi prezentând un ordin

de întreruperea ei.

Plutonierul nu a zis nimic; eu am luat numai act de îndrăsneala evreilor, cari

bazându-se pe protecţiunea germană îşi permiteau toate necuviinţele faţă de reprezentanţii

autorităţilor.

II.

Este interesant să se ştie, că prima ordonanţă semnată de Mareşalul Von Manckensen,

după ocuparea teritoriului, a fost:

„Ridic prin aceasta confiscarea şi sechestrarea averilor dispuse de guvernul Român,

aparţinând supuşilor germani, austro-ungari, turci şi bulgari şi anume atât a proprietăţii

mobile, cât şi imobile.”

Toţi acei cari erau administratorii unor astfel de averi, au trebuit să le restituie

proprietarilor, sau rudelor lor, căci unii din ei se găseau în lagărele de prizonieri civili din

Moldova.

Mă găseam şl eu administratorul unei mori ai cărei proprietari erau de diferite

naţionalităţi: unii supuşi turci, alţii supuşi greci. Am administrat pentru toţi dela declararea

războiului nostru şi până la ocuparea Brăilei. Fiind strict faţă cu funcţionarii morii, în

îndeplinirea serviciului, ceiace nu le convenea grecilor, aceştia erau cam nemulţumiţi; îmi

amintesc că pe unii i-am şi înlocuit. Cum la începutul războiului nostru Grecia se găsea încă

în neutralitate, germanii menajau pe greci, în speranţă că în curând vor fi aliaţii lor.

Grecii din Brăila, la rândul lor profitau cu vârf de această protecţie şi se prezentau cu

fel de fel de plângeri. Unul din ei a făcut plângere şi în contra mea, că deţin încă averea

supuşilor otomani dela moara ce administrasem. Eu am avut însă grije ca mai înainte de

ocuparea Brăilei, să depun tribunalului centurile administraţiei mele, cu sumele de bani ce

erau asupra mea şi să iau certificat. Fiind chemat la Comandantura turcă, m'am prezentat cu

un tâlmaci şi am explicat că eu nu eram obligat să dau socoteli decât justiţiei locale, socoteli

pe care le-am dat, iar banii sunt depuşi acolo, dovedind toate astea cu certificatul tribunalului.

Cei cu pretenţii n'au decât să se prezinte acolo şi să-şi reclame drepturile. Ofiţerul turc, mi se

pare un magistrat în ţara lui, a înţeles repede situaţia şi s'a declarat mulţumit.

Dar ceia ce interesa pe germani imediat după ocuparea Brăilei, era să-şi procure şi de

aici ceiace îi lipsea Germaniei pentru industria de război şi nu putea să-şi procure din altă

parte. Astfel prin ordonanţa din 10/2/917, Comandantura germană obligă pe toţi locuitorii să

declare la Primărie cantităţile de arama, alamă, plumb, zinc, cositor, declarându-le

rechiziţionate, exceptând fierăria şi vasele de bucătărie.

Germanii se temeau mult de spionaj, aşa că la 20/1/917, dă o ordonanţă relativ la

porumbeii călători, obligând pe proprietari să-i declare la Primărie şi să-i ţină închişi, fiind

toţi rechiziţionaţi; iar la 25/2/917, s'a ordonat depunerea la Primărie a tuturor clopotelor,

(afară de cele de biserici), a toacelor, a fluerelor, a sbârnîitorilor, a discurilor de tinichea, şi a

oricăror aparate cu care se poate da alarmă.

La 5/3/917, Comandantura germană a rechiziţionat toate sticlele goale de apă gazoasă

cu închizătoare de porţelan „patent” şi toate sticlele de limonada cu bile; iar la 10/3/917,

rechiziţionează toţi sacii goi peste numărul de 30.

La 14 Maiu 1917, Comandantura dă ordin ca toate depozitele de aramă, cositor,

bronz, nichel, alamă, zinc, plumb şi compoziţie, se consideră sechestrate şi să fie predate

până la 1/6/917, la depozitul înfiinţat de Primărie. Aceste obligaţiuni se întind şi asupra

obiectelor fabricate din aceste metale, sub orice formă ar fi ca sârme, ţevi, articole de

bucătărie şi de gospodărie cazane zidite. Se exceptează conductele instalaţiunilor de apă.

Cazanele de rufe (de aramă) vor fi înlocuite cu cazane de fier.

În urma acestei ordonanţe, toţi brăilenii au fost spoliaţi de lucrurile cele mai necesare

gospodăriei şi locuinţelor lor. Mânerele de alamă dela uşi, mânerele de nichel dela ferestre,

au fost luate şi înlocuite cu mânere de fier. Interiorul multor case a fost desfigurat. Vasele de

aramă de bucătărie, cazanele de aramă de spălat rufe, toate au fost ridicate şi date inamicului

fără nici o speranţă de despăgubire, cu tot bonul de rechiziţie ce-1 lăsa proprietarilor.

Până şi biserica Sft. Petru, cea mai mare şi mai frumoasă biserică românească din

Brăila, fiind acoperită cu aramă, a fost desvelită şi arama înlocuită cu pânză gudronată.

La 22 Ianuarie 1917, Comandantura germană ordonă ca oraşul Brăila să pună la

dispoziţia armatelor aliate: 15.000 pături calde sau plapome; 15.000 perechi ciorapi de lână;

15.000 perechi mănuşi de lână, fiecare familie va da cel puţin câte o pătura ori plapomă; o

pereche de mânuşi, şi o pereche de ciorapi de lână. Cu dreptul de a se verifica dacă n'ar putea

să dea mai mult.

Şi astfel populaţia Brăilei a dăruit armatelor inamice, sub constrângerea baionetei,

ceeace desigur n'ar fi dăruit armatelor române, dacă i s'ar fi cerut.

De aceia, nu putem sfătui mai bine azi, după experienţa făcută, populaţia românească,

decât să dea în caz de război armatei române, la cerere, tot ce are şi e necesar soldaţilor,

pentru ca să nu fie siliţi mai târziu să dea inamicilor ceeace a refuzat armatei naţionale.

Cu cât s'au arătat mai sgârciţi locuitorii Brăilei de diverse naţionalităţi, la cererile

armatei române, cu atât au devenit mai darnici sub presiunea baionetei inamicului.

În fine, la 12 Februarie 1919, Comandantura declară sechestrate toate cantităţile de

fier şi orice metale aflate în oraş. Comerţul cu aceste metale este interzis.

La 31/7/918, Comandantura declară sechestrate toate butoaele de vin aflate în oraş,

probabil în vederea recoltei viilor, care se apropia.

Orice fel de avuţie a existat în această nefericită Brăila, toate au fost confiscate şi

rechiziţionate, proprietarii rămânând numai simpli depozitari până la ridicare.

Nici o posibilitate de comerţ deci nu mai exista decât pentru restaurantele autorizate,

pentru brutăriile autorizate şi pentru cafenelele şi cârciumile autorizate, ca şi pentru măcelarii

care nu tăiau vite decât cu autorizaţia Primăriei şi a Comandanturei, după cum vom vedea.

Cererile de rechiziţie fiind de cea mai diversă natură, încă dela 20 Februarie 1917,

Primarul cu adresa No. 349 cerea Comandanturei să precizeze care cheltueli cad în sarcina

comunei, pentru a lua măsuri de achitare, întrucât i se prezintă la plată şi cheltueli făcute

pentru nevoi speciale militare.

Apoi Primarul aminteşte că la ocupaţiunea oraşului i s'a pus în vedere că pentru câtva

timp, Primăria va trebui să procure carne şi pâine, până la 10.000 porţiuni zilnic, pentru

trupele de ocupaţie şi întreabă până când va dura această obligaţie (dosarul Primăriei Nr.

99/915 supliment 6).

De aci rezultă că încă dela 20 Februarie 1917, oraşul era secătuit de toate resursele

de care dispusese în ajunul ocupaţiunei, căci nu era glumă să hrănească Primăria încontinuu,

o armată de 10.000 oameni!

În acelaş dosar am găsit că comisiunea de rechiziţii la 14/7/918, prezintă Primarului

un documentat raport înregistrat la Nr. 19. 01/9/918, din care rezultă că dela 6 Ianuarie 1917,

şi până la acea dată, Primăria a executat nu mai puţin de 3.651 de comenzi de rechiziţii,

cerute de Comandantura germană. Osebit, Comandantura a rechiziţionat şi direct din oraş,

dela comercianţi şi particulari, numeroase mărfuri şi obiecte.

Între lucrurile cerute prin Primărie sunt: covoare persiene, mobile de lux, piane, casse

de bani, maşini de scris, birouri, lingerie de pat, vesela de lux, blănării de lux. S'au secat şi

prăvăliile şi casele particulare. Totuşi şi astăzi, spune raportul, după ratificarea păcii dela

Buftea, germanii cer încă diverse lucruri şi nu admit nici o întârziere, ameninţând Primăria,

cu amenzi, iar pe agenţi cu închisoare.

Acest raport, prea lung pentru a-1 reproduce, conchide să se intervină să înceteze cu

rechiziţiile, căci populaţiunea nu mai poate suporta.

Noul Primar însă - căci noi ne retrăsesem dela Primărie - a găsit de cuviinţă să nu dea

curs raportului, căci nu poartă nici o rezoluţie, probabil şi pentru motivul că în curând după

pacea dela Bucureşti, Guvernul Marghiloman, a dispus instalarea unor noui administraţiuni

comunale în teritoriile ocupate, aşa că N. Orăşanu, a prezintat demisia comisiei interimare.

Nu este fără interes să amintim că la Primărie era şi o comisiune de evaluări, pusă sub

conducerea inspectorului vamal Lazăr Paghina, care cu cunoştinţele sale speciale şi în

vederea că comercianţii vor veni la Primărie să reclame plata rechiziţiilor, evaluările

rechiziţiilor trebuiau făcute conform interesului Primăriei, iar nu în vederea speculei

comerciale. S'au stabilit astfel preţuri rezonabile, de care comercianţii n'au fost mulţumiţi.

Totuşi în acele împrejurări grele, Primăria Brăila le-a venit în ajutor cu respectabila

sumă de peste 1.500.000 lei, prin avansuri asupra valorii mărfurilor, (a se vedea dosarul citat,

supliment 6, lit. e). Valoarea acestui ajutor îl putem aprecia în raport cu bugetul Primăriei,

care pe acea vreme era de circa 2.000.000 lei anual.

Starea sanitară. Asanarea oraşului

I. În momentul ocupaţiunei Brăilei, starea sanitară a oraşului era aproape catastrofală.

Primăria fiind lipsită şi de vehicule şi de animale de tracţiune, în urma rechiziţiilor ce

i s'au aplicat, după ordinele de mobilizare, Brăila nu mai putea fi curăţită ca mai înainte; cel

puţin mahalalele nu mai cunoşteau ce înseamnă măturatul unei străzi; doar centrul mai păstra

o aparenţă de curăţenie.

Pe de altă parte motivele de necurăţenie au crescut enorm. Pe lângă populaţia normală

a Brăilei, s'au mai adăogat încă cel puţin odată populaţia Brăilei, prin refugiaţii care au rămas

aici, înghesuiţi prin toate locuinţele oraşului şi prin satele apropiate.

Aşa dar, pe când mijloacele de curăţire a oraşului au scăzut, cauzele de mărirea

murdăriei oraşului au crescut.

Mai adăogaţi la aceasta murdăriile lăsate de armatele ruseşti în trecere, în special de

trupele de cavalerie, care de obiceiu se instalau în magaziile goale din port şi pe bulevardele

oraşului şi atunci veţi înţelege gradul de necurăţenie în care se găsea oraşul în momentul

ocupaţiunei, aşa de curat şi admirat altădată.

Ruşii niciodată n'au fost preocupaţi de curăţenie; ei fiind pasageri, lăsau higiena în

grija altora.

Pe liniile dintre magaziile portului nici nu se mai putea circula, din cauza depozitelor

de băligar, iar Primăria era neputincioasă faţă de această situaţie.

Germanii au înţeles pericolul şi au luat imediat măsuri de curăţirea Portului, care era

complect ocupat de ei şi unde niciun civil nu putea pătrunde decât cu autorizaţie specială.

Aşa de mare era murdăria îngrămădită, încât curăţenia Portului deabia au terminat-o

prin Iulie 1917, cărând câte 3-4 vagoane de bălegar pe fiecare zi.

Oraşul propriu zis a rămas tot în grija Primăriei. Pentru asigurarea curăţeniei oraşului

şi de teama epidemiilor care s'ar fi putut ivi, mai cu seamă că primăvara se anunţa călduroasă,

s'a instituit un comitet de asanare, pus sub conducerea lui Iosef Goldberg, azi decedat, un

evreu bogat, fost bancher, care se bucura de stima tuturor.

Acest Comitet s'a pus pe lucru; a împărţit oraşul în două zone. Prima zonă până în

Bulevardul Carol inclusiv, a fost lăsată în grija Primăriei, care cu mijloacele ce i-au mai

rămas, a procedat energia la asanarea acestui lot, stabilind un serviciu zilnic de măturarea

străzilor şi de ridicarea gunoaelor de prin curţi.

Înainte acest serviciu de măturarea străzilor se făcea numai de bărbaţi. După

mobilizare, aceştia împuţinându-se în Brăila, Comisia Interimară a fost silită la 12 Februarie

1917, să autorizeze angajarea femeilor pentru curăţirea străzilor, măsură care se aplică şi

azi.

Zona II-a, adică dela str. Plevnei şi până la periferie, se curăţea printr'un serviciu de

căruţe rechiziţionate cu concursul Poliţiei; aceste coloane de căruţe treceau odată pe

săptămână pe fiecare stradă măturau străzile şi ridicau gunoaele de prin curţile oamenilor.

Serviciul era foarte bine organizat.

Comandantura Germană, dealtfel, la 28 Martie 1917, după ce s'a curăţat partea

centrală a oraşului, a luat măsuri pentru curăţirea şi întreţinerea restului oraşului, fiecare

Comisiune având de şef un Medic de Circumscripţie, şi cu ajutorul celor 200 căruţe

rechiziţionate sub conducerea şefilor de stradă. Munca era obligatorie pentru cărăuşi, după un

program anumit şi cu o mică despăgubire.

Fiecare locuitor era obligat să cureţe curtea sa şi trotuarul din faţa casei sale, iar

gunoiul să-1 pună într'o cutie, aşteptând trecerea căruţelor. Măsurile acestea s'au mai repetat

şi prin Ordonanţa Comandaturei din 14 Iunie 1917, ceiece dovedeşte că la această dată nu se

ajunsese la o curăţire complectă a oraşului.

Frica de sancţiuni a făcut ca populaţiunea să execute măsurile, aşa că până în toamna

1917, oraşul se găsea într'o stare perfectă de curăţenie, fiind astfel ferit de epidemia de holeră

de care se temeau Germanii.

Românul de felul lui este neglijent, neascultător de ordine şi dispreţuitor de autorităţi.

Imediat după ocuparea oraşului însă, a simţit că cu inamicul nu se poate juca, iar ordonanţele

lui intraseră în frica locuitorilor în aşa fel, că erau executate fără şovăire. Să fi văzut pe

brăilenii noştri, cum îşi curăţau curţile, iar gunoaiele şi le puneau într'o cutie cu care aşteptau

în stradă trecerea căruţelor. Şi aşa s'a procedat timp de aproape doi ani, sub ocupaţiunea

inamică. Rămăsese românul nostru cu o bună deprindere. Această bună deprindere este

evident că s'a născut din frică. Ea a continuat câtva timp după plecarea inamicului. Graţie

acestei măsuri, populaţiunea oraşului a fost ferită de epidemii, atât în timpul ocupaţiunii, cât

şi după aceea.

Din nenorocire, lecţia învăţată prin constrângere de populaţia brăileană, în privinţa

curăţeniei locuinţelor, a fost repede uitată după plecarea inamicului şi Brăila în curând recade

aproape în aceiaşi stare de necurăţenie ca înainte de ocupaţie.

Munca nu mai era acum obligatorie; rechiziţiile nu mai erau posibile, starea de

războiu încetase, aşa că Primăria Brăila, a trebuit să facă sacrificii imense pentru a-şi

reînfiinţa un serviciu de salubritate pentru curăţirea oraşului.

Brăilenii şi azi sunt departe de a da ordonanţelor comunale ascultarea pe care o

dădeau ordonanţelor germane.

De aici mi-am făcut convingerea, că respectul autorităţilor şi ordonanţelor

administrative se capătă pe două căi: prin cultură şi prin constrângere. În ţările de mare

cultură, cum sunt ţările occidentale, aşa este educaţiunea cetăţenilor, că ordinele autorităţilor

administrative se respectă fără nici o silnicie, din proprie voinţă; li se pare că nu se poate

altfel. Construcţia lor cerebrală este făcută în sensul acestui respect. Fiindcă toţi înţeleg

interesul colectiv al unei societăţi omeneşti şi atâta timp cât faci parte din această

colectivitate, trebuie să respecţi măsurile dictate în interesul tuturor.

În ţările de semicultură, cum este şi ţara noastră, e foarte greu să-1 faci pe orăşeanul

nostru, mai totdeauna incult, să înţeleagă acest mare interes colectiv, pentru ca fără şovăire să

respecte şi să aplice măsura administrativă. El îşi cântăreşte mai întâi, în faţa unei ordonanţe

comunale, propriul său interes şi dacă este contrariat, nesocoteşte ordonanţa. Interesul general

pentru el nu există, atâta timp cât acest interes loveşte direct în interesul său personal.

Şi atunci, faţă cu această mentalitate, care cu greu va dispare, trebue să vie

constrângerea prin sancţiuni. Dar din nenorocire nici sancţiunile nu se aplicau altădată,

pentrucă intervenea politica de partid. Iată pentru ce măsurile administrative nu se aplicau

mai niciodată, iar oraşele noastre vor avea mult timp aspectul oriental balcanic.

Să sperăm însă că vremurile şi metodele administrative s'au schimbat odată cu

Constituţia Regelui Carol II-lea.

II. Tot personalul medical român, care se găsea în Brăila, a fost utilizat de germani,

împreună cu medicii lor, atât la nevoile oraşului, cât şi la numeroasele spitale care se mai

găseau în Brăila.

Medicii erau adesea convocaţi în Consilii, pentru desbaterea multor chestiuni sanitare,

căci germanii în prim loc au dat atenţiune sănătăţii populaţiunii oraşului, pentru a nu fi şi ei

molipsiţi de vre-o epidemie.

Adesea s'au arătat severi către unii medici români, căci i-au dislocat din serviciile lor.

Aşa pe Dr. St. Pantelli, Medicul Primar al oraşului, l'au trimis în judeţ. Pe nefericitul medic

Bădeanu, dela spitalul din Viziru, l'au adus la spitalul de exantematici din Brăila, unde a şi

murit de această boală. Sărmanul medic a presimţit că de aici nu va scăpa, căci adesea ne

spunea: „M'au trimis la moarte sigură.

Comisiunile Sanitare ale oraşului lucrau fără preget sub controlul german, căci până la

24 Iulie 1917, au făcut 22646 inoculări contra holerei, după cum rezultă dintr'un raport. Se

făceau dealtfel şi alte inoculări, nu numai contra holerei.

Pentru a-i determina pe locuitori să se supună acestei măsuri preventive contra

boalelor, Primăria a publicat că nu vor mai avea drept la cartela de pâine, decât acei cari vor

prezenta şi dovada de inoculare.

Boala cea mai teribilă în acel timp era tifosul exantematic, care se răspândea prin

păduchi. Pentru a se apăra de acest flagel, germanii au făcut obligatorie despăduchierea

(deparazitarea) pentru toată populaţiunea, în special pentru cea săracă. În acest scop, prin

Ordonanţa dela 28 Martie 1917, au pus la dispoziţia publicului în mod gratuit baia „Diana”,

în fiecare Miercuri şi Duminică. Cine nu poseda certificat de despăduchere, nu putea obţine

cartelă de pâine.

Cei cu dare de mână, adică cu mijloace proptii de curăţenie, puteau obţine un

certificat de scutire până la 15 August 1917 cel mai târziu, în schimbul unei taxe de 30 lei. A

se vedea ordonanţa Comandanturei din 23 Iulie 1917. (Dosarul Primăriei Brăila Nr. 99/916

suplimentul I).

După stabilirea comunicaţiilor pe Căile Ferate în teritoriul ocupat şi după ce a început

să se permită călătoria şi civililor, nimeni nu putea să obţină bilet de tren fără certificat de

despăduchere. Aşa dar, plătea călătorul o taxă de deparazitare la plecare şi mai plătea alta la

venire, căci nici la Bucureşti de exemplu nu-ţi dădea bilet pentru Brăila, dacă nu prezentai

dovada de despăduchere din Bucureşti.

La început a fost frica de păduchi; mai târziu însă a rămas o simplă formalitate, care

se rezuma în plata taxei. La această taxă n'au renunţat Germanii, până au plecat.

Primăria Brăila însă, văzând starea de necurăţenie a populaţiunei sărace, a construit în

primăvara 1917, o baie populară în Piaţa Luminei (Piaţa Sft. Constantin), unde populaţia

săracă putea face baie gratuit sau cu un preţ foarte redus.

La 12 Februarie 1917, s'a pus obligaţia frizerilor de a trimite la despăduchere clienţii

cari s'ar prezenta cu păduchi.

Acestea sunt măsurile luate de Primărie şi de Comandantura germană, graţie cărora

Brăila a fost ferită de alte epidemii, iar oraşul ajunsese într'o stare exemplară de curăţenie,

încât la o inspecţie imediat după plecarea inamicului, Brăila a fost găsită într'o bună stare

sanitară.

O cauză principală de necurăţenie la majoritatea populaţiunii, nu era numai mizeria

generală, dar şi lipsurile din comerţ. Săpunul, se ştie, este un mijloc de a te curaţi de

murdărie. Ei bine, din cauză că vite nu se mai tăiau şi prin urmare grăsimi care servesc la

fabricarea săpunului, nu se puteau procura, acest obiect nu se mai găsea în comerţ în

compoziţia lui de mai înainte, începuse o speculă cu acest obiect de primă necesitate, încât pe

toate cărările se iviră fabricanţi de săpun. În realitate ei vindeau drept săpun, nişte bolovani,

care nu se disolvau în apă şi nu curăţau, iar rufele spălate cu acest fel de săpun se stricau.

Nu poţi să pretinzi dar curăţenie, atunci când îţi lipseşte săpunul. Primăria a luat

măsuri de fabricarea unui săpun acceptabil cu mijloacele de atunci, iar la 9 Octombrie 1917,

a înfiinţat cartelele de săpun, distribuind capilor de familie câte 100 grame de săpun de

fiecare persoană. Se vindea cu 3 lei kgr. solid şi 2,40 litrul lichid.

Constatându-se câteva cazuri de turbare, Comandantura a intervenit imediat la 28

Februarie 1917, pentru stârpirea câinilor vagabonzi. Trebuiau prinşi şi duşi la Serviciul de

ecarisaj, la Lacul-Dulce. În acest scop Primăria Brăila, pentru ca acest pericol să dispară cât

mai curând, prin Ordonanţa din 13 Martie 1917, a stabilit un premiu de 2 lei pentru fiecare

câine prins şi predat la Serviciul de ars gunoaie.

Se înţelege uşor că în acea epocă de flămânzire a populaţiunii, se îmulţise grozav

câinii vagabonzi care nu mai găseau hrană la stăpânii lor şi deci erau un pericol pentru

populaţie.

Soldaţii germani, în special acei care şedeau în comunele rurale apropiate, văzând

Ordonanţa Primăriei şi posibilitatea de câştig, începură să prindă câinii de prin sate, pe care îi

aduceau la serviciul gunoaielor, iar cu bonul căpătat de acolo se prezentau la Primărie, unde-

şi primeau câte 2 lei de câine. Primăria constatând că mai toţi câinii sunt aduşi dela ţară, iar

cei din oraş continuă să hoinărească, în stare de vagabondaj, cu toate că cheltuise până atunci

sumi însemnate, a comunicat Comandanturei specula făcută de soldaţi, iar Comandantura la 2

Maiu 1917, autoriză Primăria ca pe viitor să nu mai plătească premiul de 2 lei, ci să-şi

organizeze an serviciu de hingheri.

Nemţii însă care supravegheau operaţiunea uciderii câinilor prinşi, le luau grăsimea ce

mai puteau avea, o topeau şi o trimeteau în Germania, unde probabil servea la diferite

industrii. Nemţii ştiau să utilizeze totul.

III. Dar sănătatea publică nu se mărginea numai la populaţiunea validă şi la curăţirea

oraşului. Brăila mai adăpostea un mare număr de nefericiţi, prin numeroasele spitale ce le

avea.

Luptele din Dobrogea i-au trimis Brăilei primii răniţi, cari în curând provoacă creiarea

a numeroase spitale. Mulţi din răniţi, cari nu erau prea gravi, au fost evacuaţi în Moldova

până în ultimul moment posibil. Cei mai grav răniţi au rămas pe loc, aşa că au devenit

prizonierii inamicului.

Spitalele care existau la Brăila în momentul ocupaţiunei erau:

1). Două spitale pe str. Călăraşi, în localul Şcoalelor Nr. 6 şi Nr. 7,

2). Un spital la Şcoala Profesională de fete.

3). Un spital la Lacul-Sărat.

4). Un spital în Palatul Soc. „Generala”.

5). Patru spitale în localurile Şcoalelor Nr. 3 şi 7 de băeţi şi Nr. 3 şi 8 de fete.

6). Un spital în localul Şcoalei de fete Nr. 2.

7). Un spital în localul Şcoalei A. Schwartzman.

8). Un spital în localul Călugăriţelor Sancta-Măria.

9). Un spital în Palatul Dumitru Ionescu,

10). Un spital „Filiala Măcin” instalat în localul Şcoalei de fete Nr. 4.

11). Un spital în localul Gimnaziului „Schäffer” (exantematici).

În total în momentul ocupaţiunii se găseau 15 spitale, întreţinute de Primărie şi de

Crucea Roşie Română. (A se vedea dosarul. Primăriei Nr. 92/916),

La 13 Septembrie 1916, Primarul Nestor Filote, cere şi Consiliul Comunal aprobă

înfiinţarea unui spital, de răniţi şi a unei cantine, unde vor găsi hrană membrii familiilor

mobilizaţilor şi a refugiaţilor din Dobrogea. Se votează un credit extraordinar de 20.000 lei.

Aşa dar, primul spital de răniţi întreţinut de Primăria Brăila, ia fiinţă la această dată.

Dar nu mai erau spitale de răniţi la data de mai sus? Ba da; dar ele erau administrate şi

întreţinute de Crucea Roşie.

Înainte de ocuparea Brăilei, s'au evacuat o mare parte din răniţii mai uşor, împreună

cu o parte din personalul medical. Au rămas dintre medici, acei cari au fost mobilizaţi pe loc,

la posturile lor, precum şi acei care trecuse vârsta obligaţiunilor militare.

Imediat după ocupare, medicii germani examinând situaţia spitalelor de răniţi, au găsit

că sunt prea multe şi le-a concentrat în câteva. Între altele, a fost desfiinţat spitalul din Lacul-

Sărat, iar Primăria în ziua de 22 Februarie 1917, a dispus desfiinţarea spitalului „Filiala

Măcin” instalat în localul Şcoalei de fete Nr. 4. Totuşi la 12 Martie 1917, acest spital

funcţiona încă, şi primea bolnavi zilnic. La această dată spitalul mai avea 90 de bolnavi.

Primarul a fost nevoit în revină pentru desfiinţare.

De aici rezultă că din cauza privaţiunilor de tot felul la care era expusă populaţiunea

oraşului, multă lume era suferindă şi căuta redobândirea sănătăţii prin spitale. Pe acea vreme,

ca şi înainte de război, spitalele erau la dispoziţia tuturor oamenilor suferinzi, în mod gratuit.

Azi, numai cei cu certificat de sărăcie pot găsi loc în spital, dar şi pentru aceştia trebue

să plătească Comuna (satul, ori oraşul), unde stau sau de unde sunt. Totuşi spitalele sunt azi

mai prost aprovizionate decât mai înainte şi după cât ştiu numărul lor nu a crescut prea mult.

Înainte de război era un Spital comunal în oraşul Brăila, şi trei spitale rurale în judeţ. Tot

atâtea sunt şi azi deşi populaţiunea s'a înmulţit, iar suferinţele nu au scăzut. Bugetul

Ministerului Sănătăţii însă, a crescut considerabil. Este aici o enigmă pe care o vor explica

odată oamenii de bună credinţă cari se mai găsesc în această ţară.

Refugiaţii Una din cele mai grele probleme ale Primăriei Brăila, de dinainte ca şi după ocupare,

a fost aceea a refugiaţilor Dobrogeni. Populaţiunea acestei provincii, imediat după căderea

Turtucaiei şi începerea retragerii armatelor, au şi început să plece cu tot ce aveau şi puteau

duce cu ei, spre Dunăre. Frica nu atât de inamic, cât în special de bulgari, pe care-i

cunoşteau ca fiinţe sălbatece, crude şi răzbunătoare i-a determinat să plece imediat şi să se

refugieze unde li se părea lor că existenţa le-ar fi mai asigurată. Pe acea vreme încă nu se

pierduse orice speranţă, iar Brăila şi Galaţii se prezentau ca primele etape de siguranţă.

O mare parte dar din dobrogeni porniră cu familiile lor şi cu ce puteau lua, gospodărie

şi vite, pe drumurile care duc spre Brăila.

Şoselele dobrogene prezentau un aspect bizar de lume disperată, de vite gonite din

urmă, de care trase de boi, căruţe trase de cai, de trăsuri mai bune cu cai de rasă dobrogeană,

de turme de oi, fiecare grăbiţi, dar fiecare voind să treacă înaintea altora. Cum, puterea de

înaintare era deosebită la fiecare, dezordinea era fatala, aşa că toată această mulţime avea

înfăţişarea probabil ca pe timpul năvălirilor barbare, fugind de frica năvălitorilor. La aceasta

se mai adăoga şi marşul trupelor române în retragere, care adesea erau împiedicate de aceşti

fugari şi nu puţin impresionate de acest spectacol, după declaraţiunea unor ofiţeri.

Cu mari greutăţi ajunşi la Dunăre, au trecut-o cu ce se găseau: bărci, bacuri, împreună

cu toată averea lor. Au răsuflat puţin. De aici au luat drumul Brăilei, unde s'au instalat fiecare

unde au putut: prin mahalalele oraşului, sau prin satele vecine, aşteptând evenimentele. Cei

mai mulţi s'au găsit în siguranţă la Brăila şi au rămas; alţii au trecut la Galaţi, iar o parte au

apucat drumul Moldovei, mai cu seamă după ocuparea Bucureştilor.

La nevoile multiple ale populaţiunii autohtone, se mai adăoga acum şi nevoile unei

populaţiuni flotante mai mari ca a Brăilei. Primăria oraşului era pusă în grea situaţie. Dacă

până la ocuparea Brăilei întreţinerea acestei populaţiuni s'a putut face cu mijloacele Primăriei

şi a vitelor aduse de refugiaţi, după ocuparea oraşului însă, Primăria ne mai dispunând în mod

liber de tot ce se găsea pe teritoriul oraşului, chestiunea refugiaţilor a devenit o problemă

urgentă, pe care germanii au căutat s'o rezolve dela început, dar de care n'au scăpat decât

după vre-o 7-8 luni.

Două erau motivele pentru care germanii voiau să rezolve imediat această problemă:

1) Să reducă raţia de aprovizionare a populaţiunii brăilene, prin trimiterea refugiaţilor

la urma lor.

2) Să procure Dobrogei ocupată de inamic braţe de muncă, pentruca câmpiile ei să nu

rămână pârloagă în primăvara 1917.

În acest scop, germanii dau la 7 ianuarie 1917, prima Ordonanţă luându-se măsuri

prin Primăria Brăila ca toţi refugiaţii să se prezinte la biroul refugiaţilor pentru a li se face

paşapoarte. Ordonanţa preciza că pentru Judeţele Constanţa Cernavoda, Hârşova, Ialomiţa,

Călăraşi şi Olteniţa (se vede că tălmacii evrei nu cunoşteau încă geografia ţării ocupate),

transportul se va face cu vaporul, iar pentru judeţele Buzău, R.-Sărat şi Ialomiţa, transportul

se va face pe jos. Li se recomanda refugiaţilor să-şi ia hrana pentru 3 zile, iar celor ce nu

aveau li se dădea în natură.

Primele coloane de refugiaţi au plecat la 16 şi 17 Ianuarie 1917 pe un ger cumplit.

Cu toate măsurile severe ale germanilor, refugiaţii, ştiind ce-i aşteaptă, nu au răspuns

în număr prea mare la primele ordonanţe, aşa că germanii pentru a încuraja pe refugiaţi să

plece la urma lor, au dat o nouă ordonanţă prin care li se face cunoscut că, între 14-17

Februarie 1917, le pune la dispoziţiune câte 20 vagoane zilnic, cu preţul de 4 lei de persoană,

în direcţiunea Buzău, Ploeşti, Bucureşti. Se vede de aici că la această dată circulaţia pe Căile

Ferate din teritoriul ocupat era restabilită. Totuşi refugiaţii nu erau încântaţi şi se ascundeau

cum puteau, aşa că la 21 Februarie 1917, se organizează Serviciul central al refugiaţilor din

Brăila, prin şefii de stradă şi controlorii lor, puşi cu toţii sub conducerea Şefului Gărzii Civile

(C. Ştefănescu-Blănaru).

La 22 Februarie 1917, Comandantura germană anunţă că la 25 Februarie 1917, va

pleca spre Cerna-Vodă un convoi de refugiaţi cu căruţe şi pe jos, sub pază militară, iar la 23

Februarie 1917 Comandantura ia noui măsuri de expedierea cu trenul, a refugiaţilor din restul

ţării ocupate. Dar refugiaţii rezistau, ascunzându-se. La 27 Februarie 1917, inamicul dă un

avertisment refugiaţilor din restul ţării, afară de Dobrogea, ca până la 1 Martie 1917, să-şi

scoată bilete de tren, căci în caz contrar vor fi trimişi pe jos şi sub escortă, iar la 28 Februarie

1917, va pleca o coloană cu căruţele la Cerna-Vodă prin Feteşti. Pentru ca să-i constrângă pe

refugiaţi să plece, Comandantura prin Ordonanţa din 28 Martie 1917, între altele dispune că

refugiaţii n'au dreptul la carne.

La 20 Aprilie 1917, Comandantura convoacă din nou pe refugiaţii din Dobrogea,

pentru a-i expedia la urma lor; la 9 şi 11 Maiu 1917, sunt invitaţi să plece cu trenul, iar cei din

direcţia Hârşova, Cernavoda cu şlepul. Ca sancţiune, sunt anunţaţi la 12 Maiu 1917, că cei

cari nu-şi vor preschimba paşapoartele de plecare, nu li se vor mai libera cartele de alimente.

La 7 Iulie 1917, încă se mai găsiau refugiaţi dobrogeni, căci Comandantura îi invită să

plece cu ultimul transport dela 8 Iunie 1917, sub sancţiunea că cei cari nu se vor supune, vor

fi colonizaţi în Ialomiţa.

In fine, la 3 August 1917, Comandantura face cunoscut că dela această dată, încetează

orice transport de refugiaţi, spre marea bucurie a acelora cari au putut scăpa până la această

dată, cu tot traiul plin de lipsuri pe care-1 duceau în Brăila.

Alimentarea Brăilei în timpul ocupaţiunei

I. Am arătat că de a doua zi după intrarea României în război, s'au simţit dificultăţile

aprovizionării.

Toată producţiunea ţării nemaiputându-se exporta pe apă, se găseau în ţară trei recolte

înmagazinate (1914, 1915 şi 1916) şi totuşi populaţiunea suferea din cauza lipsei mijloacelor

de transport.

Exportul, am văzut, nu se făcea decât cu mare anevoie şi numai spre Austro-Ungaria,

căci Rusia nu avea nevoie de produsele noastre agricole. Aceasta până la 15 August 1916,

când şi România a intrat în război.

Dificultăţile exportului în timpul neutralităţii erau enorme, iar transportul cerealelor la

vămile dinspre Austro-Ungaria se făceau în mare majoritate cu care, căci vagoanele pe

C.F.R. se obţineau cu greutate. Puterile centrale în război, plăteau preţuri bune pe cerealele

noastre, ceeace făcea pe comercianţii şi producătorii români să-şi ducă mărfurile chiar la

distanţe mari cu carele, decât să aştepte obţinerea vagoanelor în gara de încărcare.

Din cauza acestor dificultăţi, comercianţii ca şi proprietarii, au preferit să-şi pună

mărfurile în magazii şi să aştepte încetarea războiului. Aşa se explică că la ocupaţiunea

Brăilei 23/XII/916, magaziile Portului erau pline cu cereale.

Greutatea procurării vagoanelor pe de altă parte se zicea că s'ar datora şi împrejurărei

că în timp normal şi mai cu seamă în epoca transportării recoltelor către Dunăre şi Mare,

Statul Român obişnuia să se împrumute cu un important stoc de vagoane dela C.F. Austro-

Ungare.

Cum acest Stat a intrat în război, şi-a retras, pentru necesităţile sale acele vagoane, aşa

că Direcţia C.F.R., numai cu vagoanele sale de marfă, nu putea face faţă nevoilor multiple ale

ţării.

Afară de asta, punctele de frontieră unde puteau fi îndreptate vagoanele spre Austro-

Ungaria, erau puţine Burdujeni, Palanca, Predeal, Turnu-Roşu şi Vârciorova. E uşor de

înţeles că predarea mărfurilor din vagoanele sosite în aceste puncte, nu se putea face decât cu

întârziere, ceeace a provocat în curând blocarea acestor puncte, aşa că dirijarea vagoanelor

încărcate era suspendată adesea cu zile şi chiar săptămâni.

Atunci comercianţii şi producătorii şi-au îndreptat mărfurile cu căruţele către celelalte

trecători. Dar şi aici s'a produs acelaş fenomen. Cantitatea mărfurilor fiind mare, iar Cărăuşii

neputând aştepta până la predare, către cumpărători, le descărcau pe loc. Proprietarii

mărfurilor au suferit pierderi mari din cauza intemperiilor, până să sosească momentul

predării.

Dacă câştigul era mare, apoi riscurile erau şi mai mari, căci multor negustori le-au

putrezit mărfurile până să le predea.

Este drept, că multe din aceste inconveniente ale exportului erau probabil voite de

Guvernul Român, care oficial nu putea să oprească nici exportul către Puterile Centrale, nici

să-l lase complect liber. Oricine va înţelege motivele întemeiate ale acestei atitudini, ceiace

mă dispensează de alte explicaţii, obiectul acestui studiu nefiind de politică externă.

Din complexul acestor dificultăţi, producţiunea ţării pe 3 ani a rămas în mare parte la

locurile de producţie, sau înmagazinate prin porturi şi gări. România la acea epocă nu poseda

silozuri, ori magazii mai multe ca azi, pentru depozitarea recoltelor abundente, cum a fost

recolta anului 1916.

După declararea războiului mondial şi închiderea Dardanelelor, Guvernul Român

apreciind dificultăţile de export şi de înmagazinare a recoltelor, a construit în grabă magazii

de depozit prin toate gările, ceiace a venit în ajutorul agricultorilor, cari nu mai aveau unde

să-şi depoziteze recoltele.

Cum proprietarii mărfurilor din magaziile Portului Brăila, în mare majoritate erau

exportatori străini, sau case străine, dacă aparţineau Puterilor Centrale şi se mai găseau la

Brăila, în momentul intrării României în războiu, ei au fost izolaţi, iar magaziile lor cu

producte închise şi sigilate. Puţini însă au fost aceia cari n'au plecat mai înainte. Casele

străine şi-au închis magaziile şi reprezentanţii lor au plecat.

Aşa dar, Portul Brăila, în momentul ocupaţiunii era arhiîncărcat de cereale.

II. După declararea războiului nostru, de lipsa a trei lucruri a suferit Brăila.

1. Zahărul. Nefiind în apropiere nici o fabrică de zahăr, iar transporturile fiind dificile

şi marfa scumpă pentru acea vreme, nici un comerciant n'a făcut depozit de zahăr în Brăila.

Pe de altă parte zahărul având un preţ maximal ca şi azi, nu se putea face speculă, aşa că

comercianţii nu găseau o afacere în procurarea acestui aliment, câştigul fiind foarte mic. Dacă

un vagon de grâu calitatea I se vindea atunci cu 2.000 lei, de porumb cam cu 900-1200 lei, un

vagon de zahăr însă costa 12.000 lei minimum. Deci trebuia capital mare şi câştig puţin.

Fabricile pe de altă parte, deşi se bucurau de toată protecţiunea Statului Român, nu

erau obligate să aibă depozite mari prin centrele importante ale ţării. Totul era atunci, ca şi

azi, lăsat la interesul comerciantului.

O prevedere oarecare, fie din partea Statului, fie din partea autorităţilor locale, n'a

existat.

Aşa se explică că la 2 Decembrie 1916, când a venit Primar N. Orăşanu, oraşul era

complect lipsit de zahăr şi numai cu mari greutăţi a putut obţine un vagon. Comercianţii nu

mai puteau obţine nimic, iar acest comerţ, fatal a trebuit să se facă numai de Primărie.

2. Lemnele. Brăila fiind departe de regiunile forestiere circa 200-250 km., chiar în

timpuri normale se aprovizionează cu greu de lemne şi rare ori populaţiunea scapă de specula

negustorilor.

Când Primăria nu este prevăzătoare, toţi derbedeii oraşului se fac negustori de lemne,

din cauza uşurinţei speculei.

În preajma războiului nostru, Brăila era fără lemne. După 15 August 1916,

aprovizionarea cu lemne era şi mai grea, aşa că ocupaţiunea inamicului a găsit o populaţiune

de circa 120.000 de oameni, în mare majoritate fără posibilitate de a se încălzi.

Primăria văzând primejdia luase dela Stat câteva parchete de pădure de salcie şi

salcâm din bălţile Brăilei pe care le-a pus în tăere. Aprovizionarea mergea greu, căci nici

oameni valizi pentru tăiat nu se găseau destui, nici mijloace de transport nu erau pe cat

trebuiau. Totuşi câte puţin începusem să distribuim lemne la populaţiunea nevoiaşă.

Germanii s'au înspăimântat văzând că nici ei n'au cu ce se încălzi şi atunci au luat

măsuri drastice. Pe de o parte au pus imediat la tăiere mai multe parchete din pădurea

Lacului-Sărat, cu oameni de rechiziţie, iar pe de altă parte, pentru aducerea lemnelor în oraş,

a organizat prin Poliţie, sub pază militară, mai multe coloane de căruţe, care zilnic făceau

transporturi de lemne dela păduri la depozitele Primăriei.

Cărăuşii primeau dela Primărie o plată fixă, 4 lei de ster, iar muncitorilor din pădure li

se dădea iarăşi o sumă fixă pe ziuă de muncă şi hrană. Primăria avea grijă de procurarea

hranei, iar tăierea pădurei se făcea sub privegherea directă a d-lui Spiru Dumitriu, plătit şi el

de Primărie.

Amintesc aceasta pentrucă d-l Dumitriu graţie spiritului de întreprindere şi economie,

dintr'un modest lucrător şi fără nici o cultură deosebită, a ajuns în Brăila, repede după războiu

multimilionar, cu palat luxos şi cu un superb automobil. E unul din puţinii norocoşi ai Brăilei.

După războiu au apărut mulţi milionari, dar care tot aşa de repede au dispărut. D-l Dimitriu e

singurul care a rămas. Dealtfel este cunoscut ca un om corect, priceput în întreprinderi şi

cuviincios în raporturile cu lumea, cu toată bogăţia sa. Toată lumea îl stimează.

La 1 Februarie 1917, germanii au dat o ordonanţă prin care toţi locuitorii, comersanţi

sau particulari, sunt invitaţi să declare la Primărie, toate cantităţile de lemne şi cărbuni, care

trec de 1000 kgr.

Lemnele fiind aşa dar puţine pentru numărul cel mare al nevoiaşilor, Primăria a

înfiinţat cartele de lemne, distribuindu-se câte 200 kgr. de familie, cu un tarif modest.

Iarna 1916-1917 a fost la Brăila o adevărată tragedie pentru marea majoritate a

populaţiunei nevoiaşe. Primăria s'a văzut obligată să înfiinţeze în două părţi ale oraşului 2 săli

mari pentru încălzirea populaţiei sărace, şi unde puteau sta câteva ceasuri pe zi.

Distribuirea lemnelor se făcea la început într'o desordine de nedescris, cu toate că

subsemnatul conducea această operaţie. Fiecare avea pretenţia să fie servit cu preferinţă;

nimeni nu se supunea măsurilor de ordine, ceiace a determinat Primăria să ceară concursul

sentinelelor germane. Din acel moment populaţiunea a devenit calmă şi ascultătoare.

Este tipic exemplul pe care l'am avut în tot timpul ocupaţiunei, că spiritul de ordine şi

de supunere la legi şi măsuri administrative, are la bază frica, teama de pedeapsă, care trebue

să vină repede în caz de vinovăţie, iar la germani, probabil că nu întârzie niciodată.

Şi noi avem legi, cu pedepse severe pentru unele abateri administrative, dar cetăţeanul

nostru ştie că până la aplicarea pedepsei trece vreme lungă, aşa că îşi permite să sfideze

autorităţile, să nu se supună.

Observaţi chiar azi, sub noua Constituţie Carol II-lea. Din moment ce vechiul regim,

şi politicianismul cu toleranţele sale a dispărut, cetăţeanul nostru este mai atent, mai supus

măsurilor administrative, având convingerea că autorităţile de azi cu mai glumesc ca mai

înainte şi fără prea multe forme îl izolează de societate. Frica produce acest efect.

La 25 Ianuarie 1918, cartelele de combustibil au fost schimbate, deoarece intervenise

o schimbare şi în populaţiunea oraşului, mare parte din refugiaţi fiind trimişi la urma lor.

3. Carnea, pâinea, mălai şi altele.

Dacă Brăila n'ar fi fost ocupată, ea s'ar fi întreţinut multă vreme cu carnea vitelor pe

care le poseda, cu ceiace aveau măcelarii, cu ceiace adusese refugiaţii şi cu ce se mai găsea

pe la conacurile moşiilor din apropiere.

Din momentul ocupaţiunii însă, totul era limitat numai la aprovizionările posibile în

interiorul oraşului. Imediat după ocupaţie germanii au dat o ordonanţă prin care interziceau

eşirile din oraş precum şi intrările, fără ausweis, adică fără permisiunea specială a

Comandanturei Germane. Nici un fel de alimente nu mat puteau veni în oraş.

Pe de altă parte armatele de ocupaţiune dela început au avut nevoie de aprovizionare

cu carne, căci iată ce găsim în dosarul Primăriei Nr. 99/916, supliment 4:

La 24 Februarie 1917, Primarul Orăşanu comunică Comandanturei că în ziua ocupării

oraşului, adică la 23 Decembrie 1916, s'au tăiat la abator pentru armate, 598 boi, 51 vaci, 18

mânzaţi, 17 viţei, 511 oi, un porc, una bivoliţă şi 5 gonitori.

Ori cine va înţelege cât de mult s'au redus posibilităţile de aprovizionare a Brăilei,

ceiace determină pe Primar să ceară reducerea consumaţiunei cărnei şi închiderea unui

restaurant.

Pentru hrana ofiţerilor însă, Primăria a avut toată solicitudinea, după intervenţia

Comandanturei, căci la 10 Ianuarie 1917, înfiinţează restaurantele „Francez” şi „Monopol”,

pentru ofiţerii în trecere.

Dăm mai jos felul mâncărurilor şi preţurile dela aceste restaurante în acea epocă:

Dimineaţa: Cafea cu lapte sau ceai cu pâine şi unt, cu marmeladă.

Dejun: Supă, entre-mets, o mâncare cu carne, sau friptură, dessert, vin.

Seara: Entre-mets, mâncare cu carne, sau friptură, dessert, vin.

Masa aceasta se servea în schimbul unui bon liberat de Comandantură.

Pentru mâncărurile luate în plus se plătea: Cafea cu lapte 0,60 bani, ceai 0,40 bani,

schwartz 0,40 bani, pâine cu unt sau marmeladă 0,50 bani, cafea turcească 0,25 bani, supă

0,60 bani, entre-mets 0,80 bani, o mâncare cu carne 1 leu, o friptură 1,20 bani, un desert 0,50

bani, vin kilo 1,20.

III.

Dar germanii au avut grijă să dea o ordonanţă la 17 Februarie 1917, prin care au redus

consumaţiunea pâinii, făinei şi mălaiului, stabilind şi preţul. Pentru că această ordonanţă

cuprindea amănunte interesante, o reproducem în întregime:

„PUBLICAŢIUNE

Cu privire la regularea consumaţiunei de pâine, făină şi mălai, se hotărăşte:

1. Începând dela 19 Februarie, cumpărarea şi vânzarea de pâine şi mălai, se va face

numai pe baza cartelelor şi bonurilor emise de Primăria Brăila, contra plată. Cartelele şi

bonurile sunt nominale şi nu pot fi transmise.

2. Toate persoanele civile aflătoare în Brăila, au dreptul la o cartelă de pâine respectiv

făină şi mălai. Cartelele de pâine sunt valabile timp da 14 zile şi dau dreptul de a dobândi câte

350 grame pâine de persoană în zilele de Lunea, Mercurea, Vinerea şi Sâmbăta, întrucât făina

va fi disponibilă, se vă putea obţine în locul porţiunei de pâine, cantitatea de 265 grame făină

de grâu. Se vor organiza gherete speciale pentru vânzarea fainei. Cartela de pâine se emite

odată pentru două săptămâni.

Cartela de mălai (culoare roşie), dă dreptul populaţiunei muncitoare să cumpere 4 kgr.

de mălai de persoană pe săptămână, iar celeilalte populaţiuni câte 2.100 grame de persoană pe

săptămână.

Cartele de mălai sunt emise pe timp de 7 săptămâni.

Pentru cartela de pâine şi făină se poate cumpăra 500 grame mălai. Cartela de mălai se

obţine la Primărie în schimbul cartelei de pâine sau făină.

Persoanele care se opresc în Brăila, în mod trecător, pot obţine cartele zilnice de pâine

şi mălai.

3. La cumpărarea de pâine, respectiv mălai, se va prezenta cartela dela care vânzătorul

va detaşa cuponul respectiv. Aceste cupoane el le va strânge şi înainta Primăriei, în schimbul

cărora li se va elibera un bon pentru aceiaşi cantitate. Cu începere de la 17 Februarie,

cartelele pot fi luate în primire, la fiecare secţie de Poliţie. Capul familiei este obligat să-şi

procure cartelele pentru toată familia sa şi după ce s'au detaşat toate cupoanele, să-şi procure

alte cupoane în schimb.

Acest schimb de cartele va avea loc în fiecare Sâmbătă şi Duminică a săptămănei

expirate. Fiecare schimbare a numărului membrilor familie, trebuie anunţată de către capii

familiei la Secţia respectivă

Cartelele pierdute vor fi înlocuite numai atunci când pierderea poate fi dovedită şi în

acest caz se va elibera o nouă cartelă contra plăţii de un leu.

Fiecare cap de familie este obligat a se înscrie la brutarul său, pentru a se cunoaşte

dinainte cantitatea de făină trebuincioasă fiecărui brutar.

4. Se stabileşte că pâinea să se fabrice în greutate de 700 grame cu preţul de 50 bani,

respectiv 1,400 grame cu preţul de un leu. Preţul făinei este fixat la 0,80 bani kgr.

5. Brutarul garantează că pâinea rece să aibă greutatea prescrisă. Contravenienţii la

această ordonanţă se va pedepsi cu închisoarea până la 6 luni, sau amendă până la 3.000 lei,

sau cu ambele pedepse. Mai cu seamă cad în această pedeapsă şi acei care falsifică cartelele,

sau eliberează cartelele la neautorizaţi, sau cumpără pâine, făină şi mălai în bază de cartele ce

nu-i aparţin de drept”.

Comandantura Imperială Germană

Brăila, 17.11.1917.

Va să zică locuitorii Brăilei dela această dată nu aveau dreptul să consume decât 350

grame pâine şi numai de patru ori pe săptămână; în celelalte zile puteau să consume porţia

de mălai adică 2.100 grame de persoană pe săptămână.

De aici începe înfometarea populaţiunii Brăilene.

La 23 Februarie 1917, Comandantura autoriză consumaţiunea fasolei, în baza

cartelelor de fasole, câte 500 grame pe săptămână de cap de locuitor, cu preţul de 0,40 bani

kgr.

La 12 Ianuarie 1917, Primăria Brăila, văzând că posibilităţile de aprovizionare scad,

încă dela această dată a publicat o ordonanţă de raţionalizarea făinei şi anume: 350 grame

pâine şi 250 grame mălai pe zi de persoană, luând totodată măsuri de facerea statisticei

populaţiei prin cele şase secţii poliţieneşti şi de înfiinţarea cartelelor de pâine şi mălai.

La 24 Ianuarie 1917, Primăria publică o ordonanţă prin care se anunţă că pe viitor

pâinea va fi de o singură calitate şi se va vinde cu 0,35 bani kgr. Pâinea albă se va scoate în

cantităţi mici şi numai pentru armatele aliate, cu preţ de 0,50 bani kgr.

La 2 Februarie 1917, Comandantura înştiinţează populaţia că din cauza întreruperei

circulaţiei pe apă şi uscat, nu se va mai da pâine, ci numai mălai, Duminică, Marţi şi Joi, câte

500 grame de cap de locuitor pe zi. Pentru muncitori se va da 750 grame de mălai. Preţul de

vânzare 0,20 bani kgr.

La 2 Martie 1917, Comandantura dă o ordonanţă prin care stabileşte că preţul pâinei

de 700 grame va fi de 25 bani, iar pâinea de 1,400 grame va fi de 0,50 bani; kgr. de făină se

va vinde cu 0,30 bani.

În privinţa luminei, oraşul trăia noaptea mai mult în întuneric, căci cea mai mare parte

din populaţie nu avea introdusă lumina electrică, iar gazul lampant (petrolul), lipsea cu totul.

Abia la 17 Martie 1917, se aduce în oraş o cantitate de petrol, cu care ocazie Primăria

înfiinţează cartele de gaz. Se distribuia câte 2 litri de petrol de cap de familie cu preţ de 0,30

bani litrul.

Cu ocazia distribuirii însă, se petreceau bătăi între cei nevoiaşi, în aşa grad, că

intervenţia sentinelelor germane era inevitabilă; aceştia la rândul lor aplica o drastică corecţie

celor cari încercau să tulbure ordinea, fără putinţă de opunere sau de replică.

Cei cari aveau lumină electrică erau supuşi la un control continuu spre a nu arde

decât, un bec de 50 lumini pe cameră, restul becurilor trebuind să fie predate la Primărie,

conform ordonanţei din 18 Aprilie 1917.

Am arătat că populaţiunea oraşului curând după ocupare, nu mai avea ocazia să

consume carne. Abia la 28 Martie 1917, Comandantura dă ordonanţă prin care stabileşte că,

cu începere dela 5 Aprilie 1917, carnea se va vinde numai în baza cartelelor speciale, câte

200 grame de persoană pe săptămână, şi numai în zilele de Marţi şi Duminică. Carnea se

procură de Primărie, măcelarii neavând voie de a tăia vite pe socoteala lor.

Pentru spitalele civile, aziluri, închisori şi restaurante carnea se procura de măcelării

speciale.

Refugiaţii nu aveau dreptul la carne.

Regimul acesta alimentar se modifică în curând, căci la 13 Aprilie 1917,

Comandantura comunică Primăriei că, cu începere dela 16 Aprilie 1917, orice locuitor are

dreptul la 1.500 grame mălai pe săptămână, la 700 grame de grâu sau secară şi la 100grame

de carne (pe săptămână). Li s'a recunoscut dreptul muncitorilor la 3.000 grame mălai, pe

săptămână. Pâinea se va vinde Luni, Miercuri şi Vineri şi va avea greutatea de 650 grame sau

1.300 grame.

Toată producţiunea de lapte era rechiziţionată pentru cazinourile ofiţerilor şi pentru

spitalele militare. Comandantura a permis ca în Piaţa Regală să se vândă lapte celor care

posedă un certificat medical, vizat de Secţia Economică a Comandanturei Imperiale

Germane. Fiecare persoană cu certificat primea jumătate litru cui preţul de 0,20 bani.

Dela ocuparea oraşului populaţiunea brăileană n'a mai cunoscut gustul peştelui.

Organizându-se Administraţia Pescăriilor, la 25 Maiu 1917, Primăria Brăila a anunţat că pe

viitor se va distribui în Pieţele oraşului peşte dulce şi sărat, în proporţie de 200 grame de

persoană pe Săptămână, pe baza cartelelor de carne. La 26 Septembrie 1917, sau înfiinţat

cartelele de sare. Orice cartelă poseda 12 cupoane, iar un cupon dă drept la 200 grame de

sare de persoană. Preţul sării era de 0,50 bani kgr. Sărea se vindea numai la depozitele de

mălai.

Suferinţele populaţiunii erau mari. Autorităţile locale făceau ce puteau cu concursul

oamenilor de bine ce mai rămăsese în oraşul Brăila.

Primarul oraşului de acord cu Prefectul Judeţului, care la data de 2 Iunie 1917, era

încă d-1 Iancu Berceanu, având autorizaţiunea Comandanturei, înfiinţează ospătăriile

economice, unde se putea servi fiecărei persoane înscrise mai dinainte în registrul Prefecturei

o masă cu circa un leu, osebit pâinea. Mâncarea se putea lua şi acasă.

Administraţia germană se îngrijea mult ca nu cumva să-i dispară materialul de hrană.

De aceia la 15 Iunie 1917, obligă pe toţi proprietarii de vite şi păsări, să anunţe Primăria, în

fiecare lună, de orice scădere sau mărire a numărului ce posedă, iar la 20 Iunie 1917,

interzicea tăerea păsărilor până la 15 August 1917. Specula, care se făcea în toate şi pe care

nici o administraţie din lume nu e în stare să o stârpească, atât e de sădită în sufletul, în

sângele comerciantului de orice fel începuse să exaspereze până şi pe germani. De aceia,

văzând că zarzavaturile se vând, fără motiv, prea scump, au înfiinţat următoarele preţuri

maximale la 8 Septembrie 1917:

Ceapa 0,60 bani kgr.; varza 0,40 bani bucata; ardei 0,05 bani bucata; pătlăgelele

vinete 0,20 bani bucata; fasolea verde 0,60 bani kgr.; pătlăgelele roşii 1 leu kgr.; bamele 1 lei

kgr.; ţelina 0,10 bani bucata; castraveţii 0,08 bani bucata; cartofii leu kgr,; morcovii 0,60 bani

kgr. Comandantura Germană, pentru a se veni în ajutorul populaţiunii, dar în fond pentru

a-şi creia ea o cantitate mai mare de zarzavat, prin ordonanţa din 26 Martie 1917, recomandă

cultivarea cu zarzavat a tuturor locurilor de grădini, chiar şi a acelor destinate pentru

florării, sub sancţiunea pedepselor, iar ce prisosea peste nevoile cultivatorului, se cumpără de

Comandantură, după preţurile stabilite de ea şi plătite de ea la ridicare. Seminţele se

distribuiau însă de Primărie. La 2 Martie 1918, Primăria ia măsuri pentru cultivarea locurilor

virane cu legume, şi pentru distribuirea seminţelor.

La 18 Septembrie 1917, printr'o ordonanţă, Primăria obligă pe fiecare posesor de

găini să-i vândă câte un ouă de fiecare găină pe lună, cu preţ de 0,40 bani, iar fiecare

proprietar de vaci cu lapte e obligat să-i vândă câte un litru de fiecare vacă; cei cari n'au

decât o vacă cu lapte, să-i vândă o jumătate de litru.

Primăria avea nevoie de acest aliment pentru hrana bolnavilor din spitalele civile şi

anume: Spitalul Comunal, Spitalul de observaţie, Spitalul de izolare, Spitalul de tifos-

exantematic, Spitalul de angină şi scarlatină, Spitalul de Medicină internă, Spitalul de copii şi

Spitalul de prostituate (dosar Nr. 99/917 supliment 7 lit. a.).

La 4 Octombrie 1917, Primăria Brăila anunţă populaţia că pe viitor va distribui câte 2

kgr. mălai pe săptămână de cap, în loc de 1500 grame cum era mai înainte. Deci, o mică

îmbunătăţire. În zilele însă când nu va fi pâine, posesorii cartelelor de pâine, vor putea

cumpăra 600 grame mălai în schimbul cuponului de pâine.

La 20 Octombrie 1917, s'a anunţat de Primărie că se va distribui, cu cartelele de

fasole, pe cupoanele din săptămâna respectivă câte 100 grame mazăre şi 50 grame făină de

mazăre, cu 0,80 bani kgr.

La 15 Noembrie 1917, Comandantura Germană reglementează inventarierea,

creşterea şi tăierea porcilor. Porcii nu pot fi tăiaţi decât cu aprobarea Comandanturei. La

tăierea unui porc, proprietarul lua jumătate pentru trebuinţele lui, iar cealaltă jumătate o

vindea Primăriei cu 3 lei kgr. tăiat. Cel care avea 2 sau mai mulţi porci, avea drept la un porc

pentru trebuinţele sale, iar pe ceilalţi îi obliga să-i predea la abatorul comunal, când vor

ajunge la greutatea minimă de 80 kgr.

La 30 Decembrie 1917, Primăria anunţă populaţia că va distribui prin mălăieri, odată

cu mălaiul şi câte 750 grame cartofi, de fiecare bon de mălai, adică de persoană.

La 15 Ianuarie 1918, Primăria anunţă că pe viitor pâinea de 1.300 grame se va vinde

cu 0,60 bani, iar cea de 650 grame cu 0,30 bani; mălaiul se va vinde cu 0,45 bani kgr.

La 17 Ianuarie 1918, Primăria face cunoscut că dela 27 Ianuarie 1918, fiecare locuitor

va primi săptămânal 1000 grame mălai şi 1540 grame făină de grâu, sau 2 kgr. pâine. Pâinea

se va vinde de patru ori pe săptămână (Marţi, Joi, Sâmbătă şi Duminică) cu preţ de 0,50 bani

pâinea de 1 kgr. şi de un leu pâinea de 2 kgr.

La 17 Februarie 1918, Primăria anunţă că va distribui carne câte 200 grame pe lună

de fiecare membru al familiei, cu preţ de 3 lei kgr. însă numai posesorilor de cartele dela Nr.

1 până la Nr. 10074. Pentru restul populaţiei se va distribui mai târziu.

A trebuit să amintesc, pe baza documentelor, toate variaţiunile de cantităţi alimentare,

pentru ca să se vadă că populaţiunea civilă a oraşului Brăila, a fost hrănită în aşa fel numai

ca să nu moară de foame.

La ocuparea oraşului populaţiunea tot mai găsea în pieţe, carne şi legume. Treptat,

treptat însă, i s'a redus porţia, totul distribuindu-se numai pe baza cartelelor. La 5 Aprilie

1917, i s'a dat 200 grame de carne pe săptămână de cap şi bineînţeles când se tăia carne,

pentru ca la 17 Februarie 1918, să i se reducă porţia la 200 grame carne pe lună.

În ce priveşte pâinea şi mămăliga, iarăşi s'a redus treptat porţia, pentru ca în cele din

urmă să-i se recunoască dreptul de a se hrăni cu 1 kgr. mălai şi 2 kgr. pâine pe săptămână.

Dar la 6 Mai 1918, Primăria dispune ca pe viitor să se distribue locuitorilor câte 1.400

grame mălai şi 1500 grame pâine pe săptămână de cap de locuitor, pentru ca la 9 Iunie 1918,

tot Primăria să reducă porţia la 875 grame mălai şi 1500 grame pâine pe săptămână de

locuitor.

Cu un asemenea regim populaţiunea era cu adevărat înfometată.

Nu este dar de mirare că populaţiunea şi mai cu seamă comercianţii de toate

categoriile se dedau la toate fraudele posibile, pentru a-şi mări veniturile, sau pentru a-şi

procura hrană mai multă. Aceste fraude nu s'au putut stârpi, cu toate pedepsele stabilite de

inamic. Aşa, găsesc în dosarul Primăriei No. 80/916, supliment 6 lit. k. I. j. că joacă la 30

Martie 1917, Primăria a intervenit la Comandantura pentru pedepsirea măcelarilor Mihail

Mihăilescu şi Sofia Koulpi, pentru că au cumpărat şi carne cu preţuri şi în cantităţi

nepermise de Comandantură.

Brutarii şi măcelarii în special erau foarte inventivi în fraudă, ceeace au dat loc la

numeroase reclamaţiuni contra lor, la Primărie şi la Comandantura Germană. Totdeauna însă

se prezentau indivizi care reclamau hrană, căci nu posedau cartele de nici un fel. Acestea se

împărţeau prin secţiile poliţieneşti, după ce se făceau publicaţiuni întinse ca fiecare locuitor

să se prezinte şi să se înscrie la brutăria cea mai apropiată. Totuşi se constată că unii locuitori

nu ajungeau să cunoască la timp publicaţia, aşa că sufereau de foame până se verifica faptul.

Pe de altă parte brutarii, reclamau din ce în ce mai mare de făină, sub cuvânt că nu li

s'a ajuns făina dată, pentru populaţiunea înscrisă. Făina se distribuia cu socoteală fiecărui

brutar, după numărul înscrişilor la hrană în registrul său. Fiecare brutar şi erau pe atunci 30

de brutării în oraş, avea dreptul să înscrie numai 2.280 capi de familie, conform Ordonanţei

din 22 Februarie 1917.

Dar totuşi niciodată nu ajungea pâinea. Pentru că se bănuia o fraudă la mijloc, s'a

ordonat de Primărie recensământul populaţiunei oraşului prin Aprilie şi Maiu 1917. Şi după

asta, situaţia a fost aceiaşi. Mereu reclamaţiuni. S'au făcut numerotări şi rezultatul a fost că

populaţiunea creştea. Ceiace era imposibil, mai cu seamă prin trimiterea refugiaţilor la urma

lor.

Aşa, la 15 Septembrie 1917, Primăria poseda acte că numărul persoanelor ar fi de

68.703, iar după înscrierile la brutari, pe capi de familie şi suflete, populaţia Brăilei era de

76.617 locuitori.

Organele de execuţie din acel timp erau tot ce nu s'a putut mobiliza şi tot aşa erau

elementele alăturate serviciilor comunale. Adică în mare majoritate erau elemente inferioare,

puţin preparate pentru astfel de lucrări, ceeace explică rezultatele variabile la fiecare

recensământ.

Pentru împiedicarea fraudelor de tot felul, în dosarul Nr. 69/916, supliment 7 lit. a.,

există un raport al Ajutorului de Primar, detailat şi bine motivat, prin care cere înfiinţarea

Serviciului alimentaţiunei publice, cu scopul ca Comisiunea ce se va numi să aibă

destinaţiunea de a supraveghea totul relativ la alimentaţie. Primarul N. Orăşanu a pus

următoarea rezoluţie; „Se va interveni la Comandantură spre a aproba instituirea acestei

Comisiuni de supraveghere”, ceeace s'a şi făcut.

IV. În timpul ocupaţiunei s'au născut şi câteva industrii speciale sărăciei alimentaţiei.

Orez nu exista şi atunci l'au înlocuit cu arpacaşul fabricat din orz. Mânca lumea pilaf de

arpacaş, supă de arpacaş; erau destule prăvălii care vindeau tot timpul arpacaş. Tot asemenea

cafeaua, a fost înlocuită cu orz prăjit. Poate că aceasta a fost un bine, căci a împuţinat boalele

nervoase provocate de abuzul de cafea. Se vindea pretutindeni orz prăjit, râşnit, adică cafea

de orz. Obiceiul a rămas şi azi ca la unele cafenele să amestece cafeaua veritabilă cu orz

prăjit, pentru mărirea câştigului.

Dar o industrie care a luat o desvoltare mare sub ocupaţiune şi a prins bine

producătorilor noştri, pentru că a învăţat ceva dela inamic, a fost industrializarea fructelor.

La noi nu se obişnuia cultivarea fructelor de cât pentru mâncare, ca fructe coapte şi

pentru compoturi. Când germanii au cunoscut producţiunea fructiferă de la noi, imediat au

instalat fabrici de marmelade de diferite specii de fructe, în toate regiunile ţărei ocupate,

înlesnind pe deoparte hrana trupelor lor, iar cea mai mare parte din produsele acestei

industrii, le-au expediat în Germania. Până şi bostanii cultivaţi, erau transformaţi în

marmeladă.

Proprietarii de livezi de fructe de la noi, au învăţat meseria aceasta, iar unele

instalaţiuni speciale au fost abandonate la retragerea inamicilor noştri.

Azi producătorul de fructe, dacă este bine utilat, tot ce nu poate vinde, transformă în

marmelade, obţinând astfel un avantaj mult mai mare.

V. Ceiace lipsea în general era zahărul pe care Germanii l-au înlocuit cu zaharină, dând

şi Primăriei pentru populaţie 7 kgr. de zaharină.

Va să zică zaharina n'ar fi atât de vătămătoare sănătăţii, căci se recomandă în unele

maladii. Atunci pentru ce se interzice cu atâta străşnicie în toate ţările întrebăm noi? Pentru a

nu distruge industria zahărului şi cultura sfeclei răspundeau germanii. Gustul zaharinei însă

nu este aşa plăcut ca al zahărului şi nu îngraşă. Populaţia nu se îndesa la zaharină.

Îmi amintesc cum în cele mai bune familii se bea ceai cu zaharină şi în loc de pâine se

consuma mămăligă prăjită, iar pilaful de varză acră făcut cu arpacaş, era o mâncare delicioasă

în acele vremuri de foamete.

La drept vorbind germanii nu erau lipsiţi de zahărul obişnuit, dar au renunţat de a-1

mai da Primăriei pentru a-1 distribui populaţiunii, pentru ca să poată să-i speculeze nevoia,

cerând plata în aur.

Comandantura a publicat că cine doreşte să cumpere zahăr, se vinde la Biroul

Economic al nemţilor, cu preţul de 5 lei aur kgr. aşa că pentru 4 kgr. zahăr cumpărătorul

dădea un napoleon de aur care era evaluat la 20 lei napoleonul.

Pe când zahărul se scumpise de cinci ori (dela 1 leu la 5) napoleonul de aur a rămas

pentru nemţi staţionar. Asta se cheamă spoliaţiunea cea mai îndrăzneaţă. Pe de o parte

înfometezi populaţia, iar pe de alta îi arăţi posibilităţile de a'şi procura alimentul dorit.

Se înţelege că acei care mai aveau rezerve de aur, n'au putut rezista şi l'au dat pe

zahăr. Cine avea aur putea cumpăra ori cât zahăr; nu se punea nici o limită. Au scos nemţii

din Brăila atâta aur cu această metodă, cât nu şi-ar fi închipuit cineva.

Grecii şi ovreii în deosebi au contribuit cu foarte mult aur, căci nu se puteau obişnui

cu zaharină. Dar şi românii brăileni şi-au scos monezile de aur din fundul ciorapului şi le-au

dat nemţilor pentru zahăr.

Când Guvernul Român, după declararea războiului în 1916, a făcut apel la toată

populaţiunea Regatului, să depună la B. N. R., tot aurul ce posedă, pentru a veni în ajutorul

Statului, în suportarea sarcinilor războiului, mai nimeni n'a răspuns la acest apel.

Câtă inconştienţă şi lipsă de solidaritate la populaţiunea românească! Lipsă complectă

de încredere în conducători, bazată pe lipsa de patriotism, pe lipsa de conştiinţă românească.

Acum însă, sub călcâiul inamicului, printr'o constrângere mai mult decât morală, aşi

putea zice chiar fizică, căci foamea este cea mai teribilă dintre constrângeri, românii şi-au dat

tot aurul ce mai posedau.

Nemţii văzând că afacerea merge bine cu zahărul, au întrebuinţat aceiaşi metodă şi cu

lemnele. Vindeau lemne pe aur! Dar nu din depozitele Primăriei, ci din ale lor. Cine avea aur

putea cumpăra ori câte lemne ar fi voit. Dela Primărie nu se putea obţine decât cu cartela de

lemne şi o cantitate redusă.

Şi mult a fost înfrigurată populaţiunea Brăilei în iarna 1916-1917, şi 1917-1918,

pentru ca să arunce inamicului ori cât aur ar fi avut, numai să nu moară de frig!

Ce diabolică spoliaţiune!

Şi astfel populaţiunea Brăilei a dat inamicului toate rezervele de aur pe care le

refuzase Statului Român.

VI. Au voit germanii să ne obişnuiască cu carnea de cal, dar n'au reuşit. Iată cum s'a

întâmplat: Un prea frumos cal tânăr, dela grajdurile Primăriei îşi rupe un picior; a fost

împuşcat în urmă, iar Comandantul German a dat ordin să se împartă carnea. O parte să se

trimită la Cazinourile Ofiţerilor, altă parte să se dea funcţionarilor Primăriei. Se înţelege că

am luat şi eu vre'o 3 kgr., pentru rasol şi friptură. N'am dat acasă nici o explicaţie. La masă

toţi au mâncat, făcând o singură remarcă: că, carnea era cam roşie. Nu prea le-a plăcut, dar au

mâncat. Mai târziu întreb pe bucătăreasă, cum a fost carnea azi? - „Proaspătă conaşule, dar

cam roşie”. - Dar bine, îi spun, aşa e carnea de cal. - „Cum, conaşule noi am mâncat carne de

cal azi ?”. - Desigur, şi a fost bună, nu e aşa? - „Vai conaşule m'ai spurcat la bătrâneţe”. Să

nu mai aduci aşa carne, că o arunc.

Când le-am spus la copii şi soţiei că au mâncat carne de cal, li s'a părut că li se face

rău. În tot cazul n'am mai repetat experienţa.

O fi poate o prejudecată în ţara noastră, în contra cărnei de cal, care este un animal tot

aşa de curat şi chiar mai îngrijit decât boul. Totuşi greu va fi deprins locuitorul acestei ţări aşa

de bogată, să consume carne de cal.

În Italia şi Germania se consumă multă carne de cal, dar se explică prin numărul redus

al bovinelor.

Cum însă în ţara noastră creşterea vitelor a fost părăsită de săteni, căci azi se găsesc

foarte multe sate care nu au o pereche de boi, să nu fim surprinşi dacă la un moment dat, va

trebui să oferim în timp normal, populaţiunei şi carne de cal, într'o ţară eminamente bogată,

agricolă.

Guvernanţii cunosc această situaţie anormală şi sperăm că vor lua măsuri de

îndreptare.

Că în Germania se consumă multă carne de cal, nu e de mirare, faţă cu populaţiunea

ei deasă, pe un pământ nu tocmai propriu pentru creşterea vitelor. Dar după spusa unor

soldaţi germani care adesea ori mă însoţeau în judeţ, ca sentinele de pază, când mi se dădea

voie de Comandantură, unele seminţii germane mănâncă şi carne de câine. Câte un căţel la

tavă era pentru unele familii de oameni muncitori, un eveniment de petrecere.

Dacă italienii mănâncă pisici, de ce germanii n'ar mânca câini?

Cum trăiau inamicii noştri la Brăila

I. Nu este fără importanţă să se ştie, că pe când populaţiunea civilă, ducea o viaţă de

câine, armata de ocupaţiune şi de pe frontul lor, nu era lipsită de nimic.

Am avut ocazia să vizitez depozitul lor de alimente din Port, unde am văzut mari

cantităţi de tot felul de comestibile şi unde ni s'a servit mie şi Primarului Orăşanu o gustare

din ce aveau acolo. Sardele de tot felul, şunci, salamuri, biscuiţi delicioşi, mari cantităţi de

ciocolată, mari cantităţi de zahăr, ceai şi paste făinoase. Până şi carne tocată pe care germanii

o mâncau crudă, ca oamenii dela nord. Ne-a oferit şi nouă, dar am refuzat. Aveau conserve de

peşte şi carne, cantităţi imense. Nici băuturile nu lipseau. Este probabil că toate aceste

bunătăţi erau numai pentru ofiţeri.

Dar nici soldaţii nu trăiau rău. Am fost martor ocular la hrana soldaţilor germani dela

ţară.

Am arătat într'alt capitol cum germanii luase administraţia economică a satelor, unde

poruncia un ofiţer german. Acesta a inventariat tot ce se găsea în comuna lui. Nimeni nu mai

dispunea de avutul lui. Tot laptele pe care locuitorii îl aveau dela vacile şi oile lor, îl aduceau

la Comandantura satului, în schimbul unei plăţi mici, iar aici cu mijloace mecanice, extrăgeau

smântână din lapte, apoi fabricau untul, brânza, pe care le întrebuinţau după ordinele ce

aveau.

Într'o zi pe la ora 9 dim., fiind în comuna Urleasca, am asistat la dejunul soldaţilor din

acel sat. La fiecare li s'a dat câte o felie mare de pâine acoperită cu unt proaspăt. Nu degeaba

munceau ei la strângerea laptelui!

Şi pe când soldaţii germani erau hrăniţi cu produsul vacilor şi oilor din teritoriul

ocupat, noi populaţiunea civilă de multă vreme uitasem gustul acestui aliment.

Produsele solului nostru cu siguranţă că în mare parte au fost expediate în Germania,

aşa de lipsită de hrană. Toate marile cantităţi de cereale găsite în magaziile Portului Brăila şi

în silozurile Docurilor, au fost deasemenea, în cea mai mare parte, expediate în Germania.

Teritoriul ocupat din România, a fost pentru Germania o mare fericire. Soldaţii

germani când plecau în concediu, care li se dădea regulat pentru a se duce acasă şi a

contribui ta creşterea populaţiunii, luau cu ei câte o cutie de 5 kgr., în care puneau câte puţin

din; făină de grâu, de porumb, fasole, untură de porc, etc. îşi poate închipui ori cine cât timp

putea hrăni aceste lucruri o familie. Mulţi soldaţi se mulţumeau să-şi vadă familia şi a doua zi

plecau înapoi, numai pentru a nu fi siliţi să consume şi ei din micul depozit de hrană ce au

adus pentru familie.

De aici deducem ce mare sărăcie ducea poporul german la el acasă.

II.

În unele comuni rurale am constatat în timpul verei, că germanii adunau ouăle de

cioară. La Urleasca, la sediul Comandanturei economice, am văzut câteva panere (coşuri)

mari pline cu ouă de cioară. Spuneau că le trimit în Germania. Le culegeau din vârful

salcâmilor, unde se găseau cuiburile de cioară, cu ajutorul copiilor din sat. La ce serveau? Ei

nu le mâncau, pentru că la noi nu le lipseau ouăle de găină. Dar în ţara lor a putut să le

întrebuinţeze fie ca hrană, fie pentru cine ştie ce preparate farmaceutice, sau industriale.

Adunarea ouălelor de cioară s'a văzut că are şi un rezultat practic. Se ştie că la noi

sunt foarte multe ciori, care aduc mari pagube agriculturei.

Unele varietăţi, germanii susţineau că sunt bune şi de mâncat. Germanii au văzut

adesea la ţară nouri de ciori, lăsându-se pe semănături şi distrugându-le în parte.

Nu ştiu dacă aceste pasări aduc vre'un folos omului, însă pagube destule. Germanii au

dovedit că se poate împuţina neamul ciorilor printr'o stăruinţă, an de an, prin distrugerea

ouălelor, căci prin vânătoare rezultatul este neînsemnat şi tot odată costisitor. Pe de altă parte

în timpul ocupaţiunei vânătorile erau interzise; de altfel nimeni nu avea armă, iar germanii se

abţineau dela vânătoare.

Culegerea ouălelor din cuiburi era o metodă şi eftină şi sigură.

III. Germanii au crezut că punând stăpânire pe teritoriul agricol aşa de fertil al ţării

noastre şi cultivându-1 după metodele lor, vor transforma teritoriul ocupat într'un grânar

pentru Germania înfometată.

Norocul însă i-a părăsit, căci cu toate metodele lor de muncă, după cum vom vedea,

timpul le-a fost defavorabil. Atât anul agricol 1917, cât şi anul agricol 1918, cel puţin în

judeţul Brăila, au fost secetoşi. Iar recoltele mizerabile.

Zadarnică le-a fost munca cu maşini agricole; în fiecare sat era un auto-tractor cu care

se ara; au făcut şi ei cunoştinţă cu seceta de pe la noi, care câteodată descurajează orice

bunăvoinţă.

Numai ţăranul român, oţelit de secole, prin tot felul de intemperii ce a întâmpinat în

existenţa lui agricolă, nu se descurajează şi continuă, orice s'ar întâmpla, să rămână pe

moşioara lui, înfruntând seceta, ca şi alte nenorociri, dar cu speranţa că anul viitor va fi mai

bun, ceeace îi întăreşte puterile, îi ridică moralul şi face din el elementul de permanenţă al

naţiunii române.

Din punct de vedere agricol germanii n'au putut să facă cunoştinţă cu fertilitatea

solului nostru.

Totuşi numai din ce au putut vedea, ei s'au minunat de posibilităţile de bogăţie ale

solului şi mulţi se hotărâră ca după războiu, să se stabilească în România. La acea dată încă

nu se bănuia că războiul se va sfârşi, aşa cum s'a sfârşit.

În toamna anului 1918, germanii au stăruit să facă întinse semănături de grâu. Am zis

întinse; este mai mult un mod de a vorbi pentru acea vreme, căci posibilităţile lor erau reduse.

Pe de altă parte ei nu bănuiau atunci că încurând vor fi siliţi să evacueze întreg teritoriul şi să

abandoneze totul.

Cari erau posibilităţile lor de muncă? Iată-le: Fiecare comandant german dintr'o

comună rurală, a inventariat toate vitele de povară, cai şi boi, toate plugurile şi carele. Din tot

acest material şi-a constituit de exemplu, în comună un parc de 20 de pluguri cu care va face

arăturile, după dispoziţiile lui şi nu după voia locuitorilor.

Un plug adese ori aparţinea la mai mulţi locuitori: Unul avea plugul, altul un cal;

altul al doilea cal; altul fierul plugului etc., vacile sterpe au fost şi ele puse la plug. Dealtfel

acest obiceiu există în toate ţările germanice.

Toate acestea însă, erau mijloace cu totul insuficiente pentru întinsele moşii ale

marilor proprietari plecaţi în Moldova. Aceste pământuri nefiind lucrate în anii 1916, 1917 şi

1918, se sălbătăciră în aşa fel, că aveau aspectul unor întinse jungle africane, din cauza

bălăriilor ce crescură pe ele.

Cu micul parc de pluguri din comună, germanii procedară în modul următor: În prim

loc arau terenurile familiilor mobilizaţilor români; apoi terenurile văduvelor şi în al treilea

rând pentru ceilalţi săteni. Dacă mai rămânea timp arau şi pe moşiile celor plecaţi în

Moldova. Se înţelege dacă aceştia erau mobilizaţi, germanii dădeau concursul lor pentru

ararea moşiilor lor.

Faţă cu aceste greutăţi, germanii dela început în primăvara 1917 au adus tractoare în

toate comunele, cu care împlineau până la un punct, lipsa mijloacelor cu tracţiune animală.

Dar cum am văzut norocul nu i-a favorizat.

Semănăturile din toamna anului 1918, pe care le-au abandonat au fost însă

admirabile, aşa că în anul 1919, am avut o admirabilă recoltă de grâu, în fostul teritoriu

ocupat. Dar pe întinderi foarte mici. De ce?

După pacea dela Bucureşti, în baza Tratatului, o parte din armata română a fost

demobilizată şi trimisă la urma ei, deci foarte mulţi demobilizaţi veniră la vatra lor din jud.

Brăila. Muncile din toamna 1918, i-au găsit disponibili, iar germanii le-au oferit şi sămânţă

de grâu şi mijloace de muncă pentru ca să-şi semene ogoarele lor. Au refuzat.

În Moldova li se făcuse o şcoală admirabilă, ca nici o muncă pentru germani.

Demobilizaţii bănuind că grâul ce se va recolta în anul 1919, va întări şi mai mult stăpânirea

germană în ţară, cea mai mare parte au refuzat să-şi lucreze pământurile.

Cei cari au ascultat de îndemnurile germanilor, s'au trezit în anul 1919, cu o recoltă

admirabila, rămasă lor în întregime. Totuşi suprafeţele cultivate au fost mici, iar fără făina

americană adusă în ţară în primăvara anului 1919, poporul ar fi suferit ca în timpul

ocupaţiunei.

Făina aceasta de calitatea I-a, dădea o pâine foarte albă, dar nu avea gustul fainei

noastre de aceiaşi calitate: se zicea că e amestecată cu făină de fasole. Totuşi lumea, după

atâta suferinţă, o mancă ca pe un cozonac.

Timp de 3-4 ani, după războiu, frumoasele noastre câmpii agricole, nu şi-au putut

recăpăta aspectul de dinainte de războiu, poate şi din cauza marei reforme agrare a

exproprierii.

Cauza principală însă a fost distrugerea mai a tuturor gospodăriilor agricole atât ale

marilor proprietari, cât şi ale ţăranilor, fără ca până azi pierderile războiului să fi putut fi

reparate, ceeace face ca agricultura de azi în România, să fie mult inferioară agriculturei de

dinainte de război. De acest lucru cred că s'au convins chiar oamenii de specialitate.

Toată producţiunea agricolă a satelor o luau germanii după un tarif stabilit de

Comandamentul Superior Economic, tarif foarte redus.

Dar regresul agriculturii noastre a provenit şi dintr'o îndărătnicie în care stăruiau

ţăranii, de a nu cultiva decât atât cât le este lor necesar.

Imediat după războiu şi în cursul operaţiunilor de expropriere, ţărănimea îndemnată şi

de agenţii demagogiei româneşti, au refuzat câtva timp să cultive grâu, sub motiv că pâinea

este hrana boerilor şi a orăşenilor. Această mentalitate a trebuit să fie combătută, dar în

timpul cât a persistat, ogoarele în mare parte au rămas înţelenite, iar producţiunea ţării foarte

mult scăzută. Azi lucrurile s'au schimbat în bine.

Dar germanii în orele lor libere ştiau să petreacă, în numeroasele cazinouri ofiţereşti,

chefurile erau foarte dese, iar populaţiunea neutră din Brăila le oferea din când în când baluri.

Sunt cunoscute balurile din casa bogătaşului grec Stavru Cavadia, la care lua parte

toată colonia greacă mai de seamă. Pe acel timp Grecia nu intrase în războiu şi populaţia

greacă din Brăila, se bucura de toată protecţiunea germană.

Aceste baluri durau până spre ziuă. Toată armata de ocupaţiune era reprezentată. Toţi

generalii din toate naţiunile aliate erau prezenţi.

Noi priveam cu mâhnire asemenea manifestaţiuni ale grecilor. Dar tot ei au fost

victimile pumnului german. Stavru Cavadia, poseda la un moment dat o prea frumoasă avere.

Comerţul de export însă 1-a ruinat. Războiul 1-a apucat în mare încurcătură financiară.

Creditorii săi din Germania aflând că Cavadia dă baluri paste baluri, iar datoriile nu şi le

plăteşte, au intervenit la Comandantura Germană din Brăila, care n'a vrut să ştie de

petrecerile oferite şi l'a somat ca în termen scurt să plătească datoriile. Acesta era pumnul.

Sub această impresie Stavru Cavadia se îmbolnăveşte şi moare.

De atunci Brăila şi-a găsit liniştea, căci alt bogătaş nu şi-a pus saloanele la dispoziţia

inamicilor noştri.

V. Dar germanii cultivau şi muzica în război. Astfel la Brăila în timpul ocupaţiunei, au

dat mai multe concerte militare religioase în Biserica Greacă. Lua parte toată ofiţerimea

inamică şi toată colonia greacă din Brăila. Concertele erau foarte reuşite, căci germanii aveau

artişti de seamă în armată.

Chefurile ofiţerilor germani însă la Brăila sunt proverbiale. Abuzul de băutură era

ceva normal la aceşti oameni. Îmi amintesc un ofiţer german care după o noapte de chef, a

ieşit în stradă, s'a suit în căruţa unui căruţaş şi în picioare şi cu capul gol s'a plimbat pe mai

multe străzi ale oraşului.

Această înclinaţie exagerată către băutură ne-o explicăm prin faptul că băutura lor

naţională fiind berea, iar vinul fiind o băutură scumpă la ei acasă, nu şi-o puteau procura

decât foarte puţini. În ţară la noi însă, dând peste cantităţi mari de vin bun şi eftin, toate

podgoriile mari ale ţării fiind ocupate de ei, au uitat de berea lor şi au înlocuit-o cu vinul

nostru, cel puţin la chefurile lor.

În Brăila au găsit o fabrică de bere „Muller”; au perfecţionat-o şi organizând-o în aşa

fel că furniza cu bere toată armata de ocupaţie a Brăilei. Când s'au retras, au lăsat această

fabrică în stare perfectă, iar proprietarul ei, d-1 Muller, întorcându-se din Moldova, la finele

războiului, a găsit un cadou neaşteptat; „o fabrică modernă în funcţiune”.

Şi fiindcă vorbim de petrecerile nemţilor în timpul ocupaţiei, e locul să amintim că

colonia greacă din Brăila, începuse să abuzeze, continuând petrecerile până spre ziuă şi foarte

des, aşa că primarul Orăşanu, la 20 Noembrie 1917, a dat ordonanţă, prin care interzice

petrecerile peste ora 12 noaptea, sub sancţiunea unei amenzi de 1.000 lei şi chiar a închisorii

până la trei luni.

„Purtarea aceasta, zice ordonanţa, este jignitoare pentru sentimentele populaţiunii

conştiente de nenorocirea care a isbit ţara noastră”.

Uzina de apă Încă înainte de război, populaţiunea oraşului, mai cu seamă vara, suferea de lipsa de

apă suficientă. Apă filtrată era, teoretic, pentru toată lumea, dar fiindcă se făcea risipă mai cu

seamă vara, multă lume n'avea apă suficientă. În timpul de dinaintea ocupaţiunei şi imediat

după ocupaţiune, trebue să recunoaştem că Uzina de apă, nu putea îndestula o populaţiune de

circa 120.000 de suflete. De aceia germanii au constatat cei dintâi că Uzina trebue mărită.

Ei au pus la Uzină un profesor chimist, soldat, dela Politechnica din Berlin, care cu

mult tact a făcut toate studiile şi a preparat proectele de mărirea Uzinei.

În timpul ocupaţiunei, Primăria a mărit Uzina cu încă trei filtre, cheltuind câteva sute

de mii lei din veniturile sale, provenite din comerţul ce-l făcea.

Comisiunea Interimară niciodată nu a neglijat îmbunătăţirile dela Uzina de Apă. Aşa,

la 24 Maiu 1918, Consiliul autoriză pe Primarul N. Orăşanu, să meargă la Bucureşti, şi să

cumpere cele necesare Uzinei încredinţându-i suma de 20.000 lei.

Azi încă se constată o insuficienţă a debitului de apă potabilă, deşi populaţiunea

Municipiului nu atinge cifra de 70.000 suflete, dar această insuficienţă e mai mult imaginară.

În adevăr, un mic control mai sever a fost introdus de un Primar şi a doua zi toată lumea a

avut apă. Prin urmare secretul a fost descoperit.

Populaţiunea Brăilei însă e obişnuită cu risipa şi cu gratuitatea. Oraşul Brăila, fiind

locuit în mare majoritate de o populaţie săracă, nu e în stare să-şi plătească nici apa. Dacă

toată lumea ar plăti apa consumată, Primăria Brăila, cu veniturile respective, ar putea face

însemnate îmbunătăţiri la Uzină, aşa cum se face la alte Municipii.

În timpul ocupaţiunei, aproape nimeni nu mai plătea taxa pentru apă, iar întreţinerea

Uzinei se făcea din alte fonduri. Totuşi administraţia de atunci a putut să realizeze o

importantă îmbunătăţire, pentru că la Primărie nu se făcea politică şi nimeni nu avea

clientelă politică de întreţinut, din fondurile Primăriei.

Dar germanii s'au gândit şi ei la economia apei şi au realizat-o. Cu spiritul lor practic

şi-au spus: Pentru ce străzile să fie stropite cu apă filtrată? Pentru ce closetele să fie curăţate

cu apă filtrată? Pentru ce grădinile şi florăriile să fie stropite cu apă filtrată?

Iată atâtea întrebuinţări care consumă o cantitate însemnată din debitul zilnic al

Uzinei, mai cu seamă vara.

Nu este aceasta o risipă? Evident.

Şi atunci s'a făcut ce era posibil în acel moment. S'a stabilit câteva pompe pe strada

Călăraşi cari prin lucrări puţin costisitoare, trăgeau apă direct din Dunăre. Cu această apă se

stropeau străzile.

Pentru closete şi grădini era mai greu, căci cheltuiala trebuia să fie prea mare. Numai

la o modificare a canalizării se poate prevedea şi aceasta. Pentru astfel de lucruri, orice

gospodărie să întrebuinţeze apă direct din Dunăre, mult mai eftină în raport cu apa filtrată,

care trebue păstrată numai pentru celelalte necesităţi ale omului.

Sub regimul libertăţii de după ocupaţie, administraţia comunală şi-a făurit planuri

grandioase de îmbunătăţire, dar care necesitau un capital de circa 100 milioane lei. Ce

admirabilă perspectivă pentru sperţari şi pentru „ai noştri”. Noroc însă că acest capital nu s'a

găsit, iar proectul a rămas în cartoane.

Astăzi încă ar fi momentul favorabil unei îmbunătăţiri la Uzină, fiindcă politicianii au

intrat în umbră, iar clientela politică a dispărut.

Cu un capital relativ mic, se mai pot construi pe acelaş teren, fără nici o expropriere,

încă două filtre în regie, sub controlul primarilor de azi. - Aceste filtre, unite cu împiedicarea

risipei, printr'o mai severă supraveghere şi prin introducerea apometrilor va aduce o reală şi

pentru mult timp o îmbunătăţire în apa potabilă a Municipiului Brăila.

Pentru aceasta însă se cere ca lucrurile să fie observate de un ochiu de bun gospodar,

de un adevărat părinte de familie, nu de un ochiu de risipitor, care nu poate avea darul

observaţiunei.

În broşura mea „Probleme edilitare la Municipiul Brăila” am tratat problema Uzinei

ceva mai pe larg.

Dărâmarea imobilelor insalubre Una din ruşinile cu care ne-a găsit ocupaţiunea şi pe care germanii n'au putut să o

suporte, deşi se găseau într'un oraş străin, era pacostea imobilelor insalubre, infecte, vechi,

de abia stăteau în picioare, dar totuşi locuite de o populaţiune în complectă mizerie.

Autorităţile româneşti din trecut, şi-au îndeplinit numai formele de dărâmare. Totul

era gata; dar nimeni n'avea curajul să înceapă. Politicianul obişnuit să comande autorităţilor,

nu permitea ca dorinţa clientelei sale politice să fie nesocotită şi astfel aceste dărâmături

continuau să desfigureze oraşul şi să sfideze higiena şi sănătatea publică, ca o mărturisire vie

a politicianismului degradator român şi a incapacităţei vădite a Primarilor depe vremuri.

Proprietarii acestor cuiburi de infecţie, nu mai aveau îndrăzneala să se opună la

dărâmare. Nenorociţii de chiriaşi erau acum puşi în mişcare, ca să inspire mila, pentru a nu fi

aruncaţi în stradă şi astfel mulţi Primari au îngăduit rămânerea mai departe în aceste

imobile, a chiriaşilor sub pretext că n'ar fi avut unde să se mute!

Sub cerul liber însă, aceşti nenorociţi de chiriaşi s'ar fi găsit mult mai bine decât în

acele cuiburi, cari te mirau cum pot fi locuite de o fiinţă umană. Dar ce nu face mizeria...

Până şi în ultimul moment înainte de ocupaţie s'a găsit un ajutor de Primar cu mentalitate

veche, care să admită suspendarea evacuărilor.

Administraţia Comunală din timpul ocupaţiunei a hotărât să curme cu aceste cuiburi

de infecţie şi obţinând autorizaţia Comandanturei, la 30 Martie 1917 s'a hotărât evacuarea şi

dărâmarea a 7 imobile insalubre, (dosar Nr. 99/916, supliment 15).

Lucrarea a început imediat, dar ea s'a făcut cu socoteală, căci propietarii erau plecaţi

în Moldova şi Primăria s'a gândit că la întoarcere vor avea pretenţii mari. De aceia s'a format

dosare speciale pentru fiecare imobil dărâmat, în care se găsesc şi azi conturi de zilele

întrebuinţate la dărâmare, de materialele produse, de preţul cu care sau vândut, iar dacă

rezulta un excedent, se consemna pe numele proprietarului.

Lipsa mare de lemne a făcut să se nască în aceste împrejurări, o nouă întreprindere.

Unii cumpărau imobile vechi (numai construcţia) pe nimic, le dărâmau şi vindeau materialul

lemnos cu preţuri mari, aşa că realizau câştiguri frumoase.

Până să prindă Primăria de veste, multe case de acestea au fost dărâmate. Chiar

proprietarii îşi dărâmau imobilele pentru a profita de preţul ridicat al lemnului.

Atunci Primăria a intervenit şi prin ordonanţă din 9 Octombrie 1917, a interzis

proprietarilor de a-şi dărâma clădirile fără autorizaţia Primăriei. Pentru materialul lemnos

rezultat din dărâmare, a stabilit că se va vinde cu preţul de 5 lei suta de kgr. şi nici într'un caz

speculanţilor, ci particularilor, până la cel mult 1.000 kgr. Lista cumpărătorilor se depunea la

Primărie.

Aceste dărâmări au produs numeroase reclamaţii.

Unele imobile erau dotale şi preţul rezultat a trebuit să fie consemnat, iar recipisa

depusă Tribunalului; alte imobile aparţineau şi minorilor, aşa că Primăria trebuia să ţină

seamă de repartizarea sumelor conform dreptului civil.

Unii vecini cereau Primăriei daune din cauza acestor dărâmături sub diferite pretexte.

Alţii încercau un şantaj asupra Primăriei, sperând într'o îmbogăţire rapidă şi pretinzând daune

însemnate sub pretext că imobilul era în bună stare (28 Ianuarie 1918). Pentru ce toate aceste

încercări?

Pentru că era de tradiţie la Primăria Brăila ca politicianii să obţină orice daune ar fi

cerut pentru clientela lor! Iar acum oamenii încercau. Dar nu s'a mai prins. Se schimbase

ceva în administraţia comunală. Un spirit nou, necunoscut, domina în toate serviciile:

Interesul superior al oraşului. Clica politică la o parte.

Unele din imobilele dărâmate aparţineau şi supuşilor Puterilor Centrale. Aceştia

reclamau direct Comandanturei Germane care cerea explicaţii şi pe care Primarul N. Orăşanu

le dădea foarte lămurit, aşa că pe această chestie Primăria n'a avut incidente cu

Comandantura.

După dărâmarea vechiturilor, oraşul avea un aspect nou. Părea mai curat, mai aerat.

Până şi soldaţii, văzând posibilitatea câştigului începură să dărâme magazii din port,

şi să vândă materialele. Primăria a intervenit atunci la 27 Octombrie 1917, la Comandantura,

care a împiedicat abuzul.

Astăzi în locul multora din acele dărâmături, s'au ridicat clădiri frumoase, afară de

terenul bisericei Sft. Petru, unde erau un şir de locuinţe atât de desgustătoare, încât îţi

întorceai privirea când treceai pe acolo. Totul s'a dărâmat şi s'a asanat. Terenul a devenit

propriu pentru o mare clădire.

Dar politicianismul de după război, s'a reinstalat la Primăria Brăila, şi a permis pe acel

teren asanat să se ridice pentru un amic politic o mare magazie de scânduri.

Deci un viitor cuib de infecţie şi de pericol pentru vecini, în mijlocul Brăilei.

Când oare vom fi vindecaţi de această boală cronică a politicianismului?

Cum se circula în Brăila La început nu era nici o restricţiune, aşa că puţinele trăsuri de piaţă, ce mai rămăsese

în Brăila, după ocuparea oraşului, puteau servi persoanelor civile.

După ce însă nimeni n'a mai avut voie nici să ieasă din oraş, nici să intre, fără o

permisie specială, toate trăsurile au fost rechiziţionate numai la dispoziţia Comandanturei,

pentru uzul ofiţerilor şi militarilor în genere.

Dacă un civil ar fi avut nevoie să se ducă în interiorul oraşului, ori la ţară cu o trăsură,

trebuia numai decât să ceară un permis special dela Biroul respectiv german. După

restabilirea circulaţiei pe Calea ferată, nu te puteai duce cu trăsura la gară, decât cu permisul

respectiv, în caz când cineva era surprins în trăsură fără permis, îl dădea jos şi-l conducea la

Poliţia Circulaţiei Germane, unde era judecat şi condamnat la amendă.

Mari erau suferinţele populaţiunei din cauza aceasta!

După ce Căile ferate au fost reparate, multă vreme populaţiunea civilă n'a fost admisă

să călătorească cu trenul. Mai târziu s'a dat voie, dar în aşa condiţiuni, că adesea ori renunţai.

În prim loc trebuia să faci o cerere la Biroul German respectiv; să arăţi localitatea unde vrei

să mergi şi motivul călătoriei; să indici persoanele la care vrei să te duci; se făceau cercetări

şi dacă cele afirmate de petiţionarul călător, se verificau ca adevărate, după vre'o lună de zile

îţi venea aprobarea, fără de care nu puteai lua bilet de tren.

În tren, erai condus într'un vagon special pentru civili.

Având nevoie de a mă duce la Bucureşti, prin Aprilie 1917, a trebuit să aştept luna de

cercetări. Am plecat într'un vagon confortabil şi curat de cl. II-a, comun, nu cu cabine. Erau

mai mulţi civili. Dar dela o staţiune s'a urcat în vagonul nostru doui ofiţeri germani, un

Căpitan şi un Maior, cu o doamnă foarte elegantă.

După câteva staţiuni, vine conductorul, un soldat, care văzând pe ofiţeri, le atrage

atenţia respectuos, dar sever, că n'au voie să călătorească în acest vagon şi i-a invitat la prima

staţie să schimbe vagonul. A plecat.

Ofiţerii cu doamna au rămas în vagon. Conductorul revenind după câtva timp şi

văzând că ofiţerii nu au executat recomandaţia sa, deşi trenul se oprise la mai multe staţiuni,

li se adresează de astă dată aşa de arogant şi de răstit, cu o voce atât de tunătoare, încât am

crezut că ofiţerii îl şi iau la palme după obiceiul românesc.

Ofiţerii germani, spre surprinderea noastră a românilor, fără nici o ripostă, au salutat

pe conductor şi au părăsit vagonul.

Atunci am înţeles cât de mare e disciplina germană. Soldatul acela, în rolul lui de

conductor, era superior oricărui grad militar, care era obligat să se supună ordinelor lui. Nu

era posibilitate de discuţie, sau de imputări. În calitatea lui, conductorul era un fel de General

şi toţi călătorii trebuiau să se supună fără murmure, ori şovăieli, ori cine ar fi fost ei.

Conductorul având răspunderea pentru tot ce priveşte ordinea şi siguranţa în trenul său, are şi

dreptul nediscutat de a comanda.

Fiecare deci în rolul său. Iată pentru ce ofiţerii n'au ripostat şi s'au supus.

Oare aşa s'ar fi petrecut la noi? Vă las să apreciaţi câte perechi de palme ar fi încasat

conductorul dela un civil chiar, nu numai dela un ofiţer superior, care ar fi fost invitat într'un

mod atât de brutal, să schimbe vagonul.

Noi românii pretindem că fiecare suntem cineva şi că reprezentanţii autorităţilor de

orice categorie, trebue să ţină seama în orice împrejurare, de persoana noastră.

Cine n'a auzit caraghioasa ripostă „ştii d-ta cine sunt eu?”, „Te învăţ eu să mă cunoşti”

etc., - adresată chiar reprezentanţilor autorităţilor! Aceste deprinderi ale românilor derivă din

lipsa de disciplină socială şi de stăpânire de sine, bazate şi pe puţinul respect ce suntem

obişnuiţi să purtăm reprezentanţilor autorităţilor.

La întoarcerea dela Bucureşti, în Gara Bucureşti, înainte de luarea biletului, am asistat

la scene penibile. Lumea se obişnuise să se pună în rânduri şi să aştepte. Sentinelele germane

nu lipseau pentru păstrarea ordinei.

La un moment dat un cetăţean român, plictisit probabil de atâta aşteptare, iese din

rânduri şi se mai mişcă puţin în lături. Sentinela care 1-a observat îl şi pocneşte cu patul

puştei în cap, încât sărmanul om cade la pământ într'un lac de sânge. Sentinela nu s'a

emoţionat, a privit în altă parte, iar cel lovit cu mare greutate s'a sculat de jos. Toată lumea a

rămas uimită şi tăcută. Nu era posibilitate nici de ripostă, nici de reclamaţie. Eram ca şi

sclavi. Sosind la Brăila, alte dificultăţi. N'aveai trăsură cu care să te întorci acasă cu bagajul.

Trăsurile care aşteptau în Gară, erau numai pentru militari.

Sărmanii oameni îi vedeai că-şi pun bagajele în căruţe de căruţaşi, iar ei se suiau

deasupra lor. Aspectul era grotesc, căci adesea erau oameni de consideraţie, dar nu era altă

posibilitate. Căruţaşii din Port obişnuiau să vină în Gară să facă asemenea transporturi.

Pe alţii îi vedeai pornind pe stradă cu bagaje grele în mână. Suferinţe peste suferinţe.

Iarăşi alimentaţie. Plângeri şi bârfeli

I. Starea în care ne găseam de sărăcie şi lipsuri de tot felul, era cea mai potrivită pentru

ca nemulţumirile să se manifeste în fel de fel de reclamaţiuni, trimise, fie direct Primăriei, fie

Comandanturei.

Ca şi astăzi, unii oameni îşi schimbau locuinţa dintr'o stradă în alta, fie prin expirarea

contractului de închiriere, fie din alte motive. Din momentul mutării însă, nu mai puteau să se

alimenteze la aceiaşi brutărie, căci se găseau prea departe de dânsa, iar fiecare brutar era

obligat să servească numai pe acei locuitori cari ţineau de Circumscripţia lui.

De aici nenumărate cereri de schimbarea brutăriei.

Unii proprietari de vaci cu lapte aduceau la cunoştinţa Primăriei că vaca nu mai dă

lapte şi cerea constatarea şi scăderea dela obligaţia de a da lapte.

Alţii, ca Michel Daniel, azi decedat, un foarte bogat evreu, proprietar de cariere de

piatră, anunţă Primăria că găinele sale nu se mai ouă, şi cere constatarea, precum şi scutirea

de a mai da ouă la rechiziţie.

Alţii reclamau că lor nu li s'au distribuit la un moment dat lemne, gaz, etc.

Apoi locuitorii din Islaz, Brăiliţa şi Nedelcu-Chercea, cereau tot Primăriei Brăila,

alimentele necesare. A se vedea dosarul Nr. 99/916, (supliment 7, lit. d. e. f/ şi g.).

Aşa dar, alimentaţia provoca cele mai numeroase reclamaţiuni. De aici se poate vedea

ce complicate erau serviciile de atunci ale Primăriei Brăila.

După pacea dela Bucureşti, demobilizându-se o parte din Armata Română din

Moldova, şi fiind trimisă la urma ei, fatal a trebuit să revină şi Brăilei ca şi Islazului, o parte

din demobilizaţi. Aceştia trebuiau hrăniţi; deci o nouă distribuţie de cartele hotărâta de

Primărie la 24 Aprilie 1918.

Populaţia nevoiaşă a oraşului însă n'a fost niciodată uitată de Primărie, căci la 16

Aprilie 1918, s'a dat gratuit Cantinei populare un vagon de mălai, iar pentru ajutorarea

familiilor mobilizaţilor, încă dela 28 Septembrie 1917, s'a format un Comitet special compus

din membrii Comisiunei de asanare a oraşului, mărit cu cei şase Preşedinţi ai Comisiunilor

instituite dela începutul războiului nostru, pentru asistenţa familiilor-mobilizaţilor, (dosar Nr.

99/1916 (supliment 18, lit. b.).

Dar nici persoane generoase n'au lipsit în timpul ocupaţiunei. Aşa, marele proprietar

Vladimir Grigorescu, la 8 Februarie 1918, s'a oferit să dea pâinea familiilor mobilizaţilor

depe moşiile sale.

Fraudele însă nu lipseau. Unii îşi procurau alimente şi pe urmă le vindeau cu speculă,

ceeace însemna că dispuneau de mai multe rânduri de cartele şi ceeace a determinat Primăria

să procedeze la preschimbarea cartelelor, ca şi un nou recensământ al populaţiei.

Comandantura aflând de această speculă, la 3 Noembrie 1917, a interzis-o sub aspră

pedeapsă.

Specula cea mai îndrăzneaţă însă, o făceau grădinarii, adică producătorii de zarzavat.

Deoarece grădinăriile în fapt erau administrate şi cultivate de germani, prin grădinari

cunoscuţi, a obligat Primăria ca să cumpere toate produsele grădinilor, ce mai rămâneau,

după aprovizionarea armatelor, pentru a le desface în pieţele oraşului.

Se înţelege că Primăria era tratată ca ori care precupeţ, adică i se preda marfă de tot

felul, fără trebuinţă, pe care nu putea să o vândă în pieţe, fiind totdeauna de proastă calitate,

dar era obligată să o plătească.

Primăria Brăila n'a putut să mai suporte acest abuz şi la 1 Maiu 1918, se plânge

Comandanturei, de specula la care o supun grădinarii (în fapt am văzut că erau germanii),

prin mărfurile lor proaste şi inutile. Scrisoarea era lungă dar bine documentată. Comandau

tura răspunde la 5 Maiu 1918, printr'o scrisoare şi mai lungă dar observă că „unele expresiuni

întrebuinţate ignorează situaţia în care se găseşte Primăria faţă de autorităţile militare”.

Verificând termenii scrisorii, am constatat că sunt cei mai urbani posibili, dar fără platitudini.

Unii ofiţeri germani însă, dând crezare tuturor bârfelilor, cari tocmai în acele

împrejurări nu puteau lipsi, îşi permiteau ca prin telefon să comunice aceste bârfeli

Primarului. Aşa la 5 Martie 1917, un Locotenent Krekel, comunică la telefon Primarului că la

Primărie se petrec neregularităţi cu ghiaţa, lemne, etc. Primarul i-a cerut să precizeze în

scris, dar neprimind nimic, a trimis Comandanturei Germane la data de mai sus, un protest

detailat şi plin de demnitate. S'a cerut numele bârfitorilor. Comandantura însă n'a mai

răspuns. (Dosar Nr. 99/916, supliment 4).

O reclamaţiune însă, fusese îndreptată direct Comandanturei de unii locuitori cari se

plângeau de nereguli la distribuirea săpunului, lemnelor, gazului, spirtului, 7 kgr. zaharină

etc. Primarul răspunde la 23 Maiu 1917, că toate plângerile sunt neadevărate întrucât

distribuirile s'au făcut sub controlul direct al Ajutorului de Primar N. Petrovici.

Încrederea pe care Primarul N. Orăşanu, mi-a arătat-o în tot timpul cât am fost

împreună la Primărie, nu se baza pe sentimentul de prietenie, căci aceasta n'ar fi rezistat în

faţa verificărilor de fiecare moment. Fiind pus în capul celor mai multe Comisiuni, şi în direct

contact cu armata de ocupaţie, aşi fi sburat dela prima constatare, fie a nepriceperii, fie a

hatârurilor.

Dar tocmai fiindcă eu nu înţelegeam, mai cu seamă în acele împrejurări să fac

hatâruri, sau să recunosc privilegii, obişnuiţii cu asemenea excepţii nu se puteau stăpâni şi

reclamau. Nu m'a impresionat niciodată şi nu m'am temut de ele, chiar în timpul ocupaţiunei.

De un singur lucru mă temeam, ca nu cumva germanii să ne găsească vină că nu ne

facem datoria îndeajuns, sau că nu ne pricepem; căci cruţare la ei nu puteai avea.

II. O bârfeală, sau mai precis o calomnie care s'a aruncat de tineretul venit din războiu,

asupra femeilor rămase în teritoriul ocupat, dar a căror bărbaţi erau în război era aceia că

aceste femei şi-au uitat datoria lor de românce şi de soţii, în aşa grad, că petreceau regulat

nopţile în cazinourile ofiţerilor inamici.

Aceşti tineri inconştienţi şi fără educaţie, sau chiar dacă au avut-o, au pierdut-o cu

siguranţă în timpul războiului, bârfeau pe toate doamnele din buna societate brăileană, că tot

timpul ocupaţiunei au petrecut cu nemţii. Ei cari au stat în Moldova, ştiau tot ce s'a petrecut

în teritoriul ocupat!

Nu înţeleg să iau apărarea nimănui. Vor fi fost poate şi câteva cazuri de cădere; nu

este lucru imposibil. Asta s'a întâmplat în toate ţările ocupate de un inamic.

Dar să generalizezi ca aceşti tineri şi să arunci calomnia numai din plăcerea de a

bârfi, pentru că ai fi auzit, sau ţi s'ar fi spus de cineva cutare bazaconie, fără posibilitate de

verificare, este un act de mare uşurinţă.

Desigur că în Brăila, au rămas multe femei de moravuri uşoare în timpul ocupaţiunei,

cari vor fi căutat să tragă cât mai mult profit din situaţia asta.

În teritoriul ocupat au rămas multe soţii şi fete ale ofiţerilor plecaţi în război,

cunoscute şi supraveghiate de noi, ca să nu sufere vreun inconvenient, în tot timpul

ocupaţiunei.

Noi, care am stat în teritoriul ocupat, n'am cunoscut cazuri concrete; dar auzeam

bârfindu-se. Se şoptea la ureche că cutare doamnă cu bărbatul în război a petrecut într'o

noapte cu ofiţeri germani, în cutare cazinou. Rămâneam uimiţi, căci cunoşteam seriozitatea

doamnei despre care se vorbea şi importanţa ei în societate. Se tot vorbea aşa, azi despre una,

mâine despre alta, dar nu puteam controla.

Într'o zi se prezintă la Primărie un Locotenent german de aparenţă foarte modestă, un

rezervist. Îmi cerea informaţii despre d-şoara General N. Condeescu. Eu am insistat să-mi

spună în ce scop se interesează de d-şoara Condeescu. (D-na şi D-ra General Condeescu, au

rămas tot timpul ocupaţiunei la Brăila). Ofiţerul îmi spune că d-şoara va deveni logodnica sa

şi vrea să ştie ce păreri avem noi dela Primărie, de această domnişoară!

Cunoşteam familia Condeescu şi locuinţa. Dela început am înţeles că la mijloc este o

farsă, sau un şantaj, dar trebuia imediat descoperită. Am întrebat atunci pe Locotenent unde

şade D-na General Condeescu şi mi-a spus altă stradă decât aceia unde locuia. L'am mai

întrebat ce fel de persoană este fiziceşte, domnişoara Condeescu, şi mi-a descris-o altfel, de

cum era în realitate.

Atunci i-am spus lămurit: „Domnule Locotenent, d-şoara pe care vrei s'o iei în

căsătorie nu e fiica Generalului Condeescu. Ai fost indus în eroare. Probabil este o femeie de

moravuri uşoare, care te-a făcut să crezi că e fiica Generalului.

Neamţul a bătut cu cravaşa în biroul meu, spunându-mi că-i insult logodnica şi îmi va

cere socoteală dacă nu va fi aşa.

Pe la Primărie însă, n'a mai venit. Cum se va fi răfuit cu falsa d-şoară Condeescu, nu

ştiu; dar am cercetat cine locuieşte la adresa dată de Locotenent şi s'a lămurit că era cum

bănuiam eu.

Aşa dar, iată o familie de mare consideraţie, pusă în gura bârfitorilor de o prostituată,

care pentru a-şi ridica acţiunile, împrumuta nume de familii onorabile.

Atunci mi-am explicat cum de sunt purtate prin gura ticăloşilor, atâtea doamne din

buna societate brăileană, cunoscute ca femei serioase şi oneste.

Aceste femei uşoare nu ajungeau în cazinourile ofiţerilor decât prin proxeneţii Brăilei,

cari totdeauna au fost ovrei. Aceştia cu spiritul lor inventiv făceau reclamă comercială,

asigura pe ofiţeri că le aduce pe cutare doamnă, cu bărbatul ofiţer în război. Şi cum nemţii

erau la început de o credulitate copilărească, fără ca să poată verifica afirmaţia proxenetului,

erau convinşi că au petrecut cu cutare doamnă. Vorba se răspândea prin oraş, iar noi

rămâneam uimiţi.

Proxeneţii ovrei aveau tot interesul să păstreze secretul invenţiunii lor. În realitate

prostituatele se prezentau cu nume de persoane onorabile.

Secretul acesta a fost descoperit în timpul ocupaţiunei, de mine.

Dealtfel obiceiul acesta îl cunoaşte fiecare din timpul tinereţii sale. Câţi proxeneţi nu

ne propunea să ne aducă pe cutare doamnă sau domnişoară, cunoscută în societatea bună.

Aşteptam. Proxenetul, după o oarecare întârziere, se întorcea spunând că n'a găsit-o acasă,

sau alte minciuni şi astfel îşi plasa tot marfa obişnuită. Acesta a fost trucul proxeneţilor de

totdeauna.

Şi acum să întrebăm pe domnii cari au fost în Moldova, dacă mai pot bârfi cu

siguranţa de mai înainte.

Munca forţată în timpul ocupaţiunei Una din constrângerile cele mai neumane la care a fost supusă populaţiunea civilă,

erau muncile obligatorii.

Armata de ocupaţie avea nevoie într'o zi, după cum am văzut, de 200-300 de lucrători;

dădeau atunci ordin Poliţiei şi Primăriei, ca ambele aceste autorităţi să-i predea la data şi

locul fixat numărul cerut de oameni. - Nu încăpea nici un fel de scuză. Poliţia la rândul ei

proceda foarte sever cu locuitorii şi-i lua adesea din aşternut.

S'a întâmplat ca timp de iarnă inamicul să-şi complecteze numărul de muncitori, de pe

străzile Brăilei, luând pe care cum îl întâlnea. Mi-a fost dat să văd că patrulele germane, în

goana lor după muncitori în primele zile ale ocupaţiunei, au pus mâna pe Judecătorul

Dumitrescu, care atunci ţinea loc de Prim-Prezident, l'au dus la curăţitul zăpezei ţinându-1

toată ziua. Nimeni nu se putea opune. Intervenţia în favoarea cuiva încă era pedepsită.

Trebuia să fie cineva reprezentantul recunoscut al unei autorităţi pentru ca să fie scutit de

astfel de corvezi, iar Judecătorul Dumitrescu nu-şi procurase încă actele necesare.

În timpul verei rechiziţiile de oameni erau şi mai mari. Organizaţia economică

agricolă a inamicului în teritoriul ocupat, era de aşa de natură, că avea nevoie de mulţi

muncitori. Dacă în primăvară muncile agricole le puteau face cu populaţiunea satelor, după

cum am văzut, pentru muncile de vară alergau la populaţiunea oraşelor, pe care o

rechiziţionau fără distincţie dacă sunt sau nu muncitori agricoli.

Au ridicat de prin mahalalele Brăilei tot ce au găsit, bărbaţi, femei, copii, cari

niciodată n'au pus mâna pe o seceră şi n'au ştiut ce însemnează a lega un snop de grâu, i-au

transportat în aşa zisele lagăre agricole, în halul în care se găseau în momentul când au fost

ridicaţi de la caselelor, sau depe stradă. Femeile cele mai multe erau în papuci; o parte în

pantofi de stradă, cu rochi subţiri şi numai în cămăşi; în asemenea situaţie au fost ridicate şi

duse la munca câmpului sub paza soldaţilor germani.

Când am trecut în dreptul comunei Urleasca, în Iulie 1917, şi am văzut tabloul acesta

nenorocit de muncă forţată, unde femeile în papuci, sau în pantofi eleganţi de stradă, se

încovoiau cu secera în mână să taie grâul, plângând sub silnicia inamicului, numai atunci am

înţeles sclavia în care eram reduşi prin ocupaţiune.

Toată viaţa economică a satelor era la discreţia inamicului. Tot ce poseda locuitorul

era pentru inamic şi răspunzător către el de stăpânirea averei sale.

Cererile de muncitori trecând adesea peste puterile oraşului, autorităţile nu prea

dădeau mare atenţie la selecţionarea lor.

Din această cauză Primăria a avut multe incidente, căci au fost rechiziţionaţi la muncă

forţată şi supuşi austro-ungari, în special femei, cari s'au plâns în urmă Comandanturei.

Aceasta a cerul relaţii Primăriei, iar Primarul cu adresa No. 1077 din 10 Aprilie 1917, a

răspuns că fără ştirea sa, au fost luate acele femei la muncă, deşi plătite. - S'a luat însă

măsuri ca pe viitor să nu se mai ia la muncă decât femeile care singure cer să muncească.

(Dosar Nr. 99/916, supliment 12).

La 9 Mai 1917, un oarecare Atanasof, în calitate de Preşedinte al Comitetului Civil

Bulgar, reclamă Comandanturei că Primăria Brăila, în mod sistematic rechiziţionează pe

bulgari pentru muncă.

Primarul face cercetări şi răspunde lămurit că a rechiziţionat pentru trebuinţele

oraşului şi ale armatei de comun acord cu Comandantura, muncitori fără deosebire de

naţionalitate, iar din listele de plata muncei se constată că bulgari erau în proporţie de 5%.

Pe de altă parte Primarul lămureşte că, comitetul în numele căruia D-l Atanasof se

plânge, nici nu este cunoscut de autorităţile româneşti, - iar reprezentanţii legali ai

Comunităţii Bulgare din Brăila, nu s'au plâns de aceasta.

Apoi, explică mai departe Primarul, D-l Atanasof, a făcut parte din armata română, a

avut diverse întreprinderi, iar actualmente are o lucrare pe care o execută pentru Primărie.

„Este regretabil, zice Primarul, că persoane ca d-l Atanasof, care a trăit destul de

comod în România, fac asemenea reclamaţiuni nefundate şi neaprobate chiar de conaţionalii

săi.”

Comandantura văzând că asemenea incidente se repetă, iar pe de altă parte având

nevoie de câţi mai mulţi muncitori, prin Ordonanţa din 28 Mai 1917, introduce munca

obligatorie pentru toţi locuitorii de orice provenienţă, între 14-60 ani. - S'a fixat plata la 3 lei

pe zi pentru bărbaţi şi 4 lei pentru supraveghetori; pentru femei 2 lei pe zi, iar pentru copii un

leu.

Toţi au fost invitaţi să se înscrie de bună voie la muncile preferate. - În caz contrar se

vor recruta cu forţa. Primăria era obligată să îngrijească de copii femeilor plecate la muncă.

După pacea dela Bucureşti, relaţiile între Moldova şi teritoriul ocupat îndulcindu-se,

începuse oarecare activitate şi în Portul Brăila, dar lipseau muncitori. Atunci Prefectul jud.

Brăila, Filip Apostol, cu aprobarea Căpitanului german, face la 21 Junie 1918, un apel către

toţi muncitorii, să se prezinte şi să-şi înceapă activitatea. În special muncitorilor din Port li se

oferă 9-10 lei pe zi pentru munci uşoare şi 12 lei pe zi pentru munci grele.

Dar germanii nu aveau nevoie de muncitori numai în teritoriul ocupat; în ţara lor se

simţea o mult mai mare criză de muncitori şi au crezut că pot să-i înlocuiască cu muncitori

aduşi din alte ţări. În acest scop Comandantura germană la 12 Septembrie 1918, face o

publicaţiune că acei civili români, cari doresc să muncească în Germania, fiecare în

specialitatea lui, să se înscrie de bună voie la Biroul Muncii, asigurându-le condiţiuni bune.

Nu ştim însă dacă vreun meseriaş român a picat în cursă.

Spionajul

I.

De nimic nu se temeau germanii ca de spionaj. Cele mai drastice măsuri au fost luate

dela început de frica spionilor.

Aşa se explică că unul din serviciile mai bine organizate la germani, era serviciul de

spionaj, care din timp de pace îşi aduna toate informaţiile de pretutindeni.

Imediat după ocuparea Brăilei, germanii au centralizat toate informaţiile relative la

brăileni, formând dosare speciale pentru fiecare.

M'a surprins următorul fapt: Un brăilean, Deputat în acel timp, avocatul Opreanu

Luciliu, în timpul războiului nostru a trecut în Rusia, cu o misiune oarecare, iar de acolo în

Japonia, unde a stat mult timp. Cum Japonia era alături de Puterile cu care noi eram aliaţi,

Opreanu s'a interesat de mişcarea politică de acolo, scriind chiar articole în ziarele japoneze,

contra Germaniei.

Ei bine, acele articole se găseau la dosarul lui Opreanu. Eu neştiind nimic despre

această activitate naţională a colegului Opreanu, m'a pus în curent poliţistul german, care

locuia în casa mea şi care mi-a arătat acele articole, traduse în limba germană. Germanii prin

urmare ştiau toată activitatea politică a fiecărui brăilean.

Opreanu este urmărit de germani nu numai pentru această activitate, dar şi din cauza

denunţurilor ovreilor, nemulţumiţi de el, cu ocazia administrărei fabricei de celuloză din

Brăila, care era pusă, sub sechestru, fiind capital german.

Opreanu, nebănuind nimic, după încheerea păcei dela Bucureşti, a crezut că se poate

întoarce în Ţară, în special la Brăila, care era încă ocupată de inamic, fără nici o grije. Dela

Odesa a luat vaporul direct pentru Brăila. Germanii de acolo, dela Serviciul de Navigaţie, au

fost cu Opreanu de o amabilitate impresionantă, făcându-i toate înlesnirile, pentru ca să-1

aibă pe vapor. Ajuns la Brăila, i s'a permis fără nicio dificultate să debarce, iar el imediat a

venit la mine să mă vadă. Eram în timpul mesei pe la ora 1½. Sunt anunţat că un domn

Opreanu vroeşte să-mi vorbească. Nici într'un caz nu m'am gândit că poate fi prietenul şi

colegul meu L. Opreanu. Mă gândeam la un funcţionar fiscal Opran, care mai fusese pe la

mine.

Totuşi, am eşit să văd ce vroeşte acest Opran. Surpriza a fost emoţionantă. După

îmbrăţişare, primul cuvânt ce i-am adresat a fost: „Cine te-a adus aici nenorocitule?” -„Dar

pentru ce?” întrebă el. -„Pentru că eşti urmărit, îi spun”. -„Nu este adevărat” răspunde el,

„căci nemţii s'au purtat cu mine foarte atent”. -„Da, pentru ca să pună mâna pe tine şi tu n'ai

înţeles”. Îi răspund. -„Nu mi-e frică, am fost lăsat liber” zice el şi după acest dialog, timp de

ore ne-am întreţinut despre toate ale noastre şi ale războiului.

Opreanu a plecat dela mine cu iluzia că este liber, dar a doua zi a fost chemat la

Poliţia germană, care după ce i-a examinat documentele, l-a trimis să facă carantină,

ţinându-l închis în localul Liceului Bălcescu, destinat pentru prizionierii civili. Carantina era

de 4-5 zile.

În fiecare zi, treceam pe acolo şi vorbeam cu el printre vergelele de fier ale gardului.

Au trecut în fine şi zilele de observaţie, iar Opreanu spera că va fi definitiv liber.

L'au întors iarăşi la Poliţia germană, unde i s'au făcut formele de depunere în arestul

preventiv, fără nici o inculpare dealtfel. Şi doar pacea era încheiată!

A stat Opreanu închis 2 luni de zile, în care interval îmi scria scrisori disperate şi

indicaţiuni pe la cine să intervin pentru eliberarea lui.

Îmi amintesc că m'am dus şi la conducătorii Băncii Generale din Bucureşti, doi

germani prieteni ai lui Opreanu. Au promis, dar nu au făcut nimic. S'a întâmplat însă că o

prea frumoasă doamnă din Bucureşti, cunoscută cu Opreanu, să intervină direct la Mareşalul

Mackensen şi să ceară liberarea lui. Doamna a avut succes. Opreanu a fost scos din

închisoare, adus de poliţistul Hansen acasă la mine şi de aici 1-a condus până la Siret, unde i

s'a dat drumul să treacă la Galaţi. Opreanu nu ştia nimic ce se va face cu el. Bănuia chiar că,

odată scos la câmp, va fi împuşcat. Când i s'a dat drumul să treacă Siretul, se uita mereu

înapoi, căci nu-i venea să creadă că este liber. Şi astfel s'a terminat ispăşirea unei imprudenţe.

E locul aici să amintesc că o parte din cei plecaţi în Moldova, neputând să-şi ducă cu

ei toate obiectele de preţ, au găsit cu cale să le ascundă prin beciuri, în locuri zidite, şi au

plecat cu siguranţa că la întoarcere vor găsi în fiinţă gospodăria lor de preţ.

Opreanu a fost şi el unul din aceştia. Şi-a zidit în beciu toată gospodăria de valoare,

argintărie, covoare, etc. Dar spionii ovrei cari miroseau totul, au descoperit toate

ascunzişurile şi le-au denunţat germanilor, cari au capturat astfel o prea frumoasă pradă,

pentru care nu au dat nici un bon de rechiziţie.

II. Între primele ordonanţe: „Nici un supus al Statelor inamice nu are voie să iasă din

oraş. În caz contrar va fi considerat spion”. (Ordonanţa din 17 Febr. 1917). A urmat o serie

de ordonanţe pe care le-am indicat la locul cuvenit ca: Rechiziţionarea telefoanelor, a

clopotelor, a soneriilor, a porumbeilor călători, etc., ca nu cumva prin aceste mijloace să se

dea alarmă, sau să se facă vre-o comunicare.

De frica spionajului şi probabil în urma unui denunţ, bănuind că în localul Băncii

Naţionale a României, trebue să fie o instalaţie de telegrafie fără fir, ascunsă prin subsolurile

localului, Directorul G. Popescu, s'a pomenit într'o zi cu o Comisiune de nemţi, cari să

cerceteze localul. Introduşi în subsol (tezaur), prin metodele lor au scotocit fiecare colţ, au

examinat pereţii, dulapurile, dar n'au descoperit nimic.

Ceiace însă urmăreau ei cu tot dinadinsul, erau dezertorii români. Pe aceştia îi

considerau ca spioni, dacă-i descopereau, iar pe acei la cari îi găsea adăpostiţi, îi aştepta

pedepse aspre.

Într'o zi se prezintă doi tineri la Directorul Băncii Naţionale D-l G. Popescu,

anunţându-1 că vor să-i vorbească ceva. I-a primit şi le-a cerut să spună ce vor. Înainte de a

vorbi însă, s'au încredinţat dacă nu este cineva prin camerele vecine, care să-i audă. D-l

Popescu, îi întrebă pentru ce această precauţiune? „Suntem ofiţeri români, fugiţi din lagărul

de prizonieri dela Slatina. Am ajuns până aici şi vrem să trecem în Moldova. Vă rugăm să ne

adăpostiţi până vom putea pleca.” D-l Popescu, la început s'a îngrozit ştiind ce-1 aşteaptă

dacă vor fi descoperiţi. Dar neputând în acelaş timp să-i abandoneze, cu orice risc i-a plasat la

azilul de bătrâni dela Monument. După câteva zile au plecat. Au fost însă descoperiţi; unul

din ei a fost împuşcat pe loc, iar al doilea a fost prins. Pe când însă o sentinelă îl conducea în

oraş, la un loc favorabil se întoarce, dă un pumn puternic în pieptul santinelei care cade jos,

sare un gard şi se face nevăzut, prezentându-se iarăşi la d-l Popescu! Consternat, Directorul îi

spune categoric că nu poate să-1 adăpostească, căci va fi descoperit, invitându-1 să plece

imediat.

Dându-i şi o sumă de bani, prizonierul învăţător, căci spunea că are această meserie,

îşi ia drumul spre front. De data asta a avut noroc, căci a reuşit să treacă în Moldova.

După încheierea păcei, a scris d-lui Popescu, că e în viaţă în Moldova, amintindu-i cu

recunoştinţă de sacrificiul ce 1-a făcut pentru el.

III. Câteva zile după ocupare, oraşul a rămas închis. În urmă, Comandantura Germană

prin Poliţia locală a aprobat deschiderea magazinelor dela 7 dimineaţa până la 7 seara.

Restaurantele, cafenelele, teatrele şi cinematografele vor fi deschise până la 10 seara.

Cârciumele însă dela periferia oraşului şi până la B-dul Carol inclusiv, au rămas definitiv

închise.

Se interesau germanii de tot ce se vorbea prin cafenele şi alte localuri publice, prin

spionii lor, cari nu puteau fi decât ovrei locali.

Desigur lumea brăileană, frământată de atâtea necazuri, prin cafenele ori restaurante,

la un pahar de ceai, sau cafea de orz, îşi spuneau durerile, dar şi speranţele, iar speranţa

tuturor era că o victorie va trebui să vină dela Siret, dinspre Moldova, de undeva. În

închipuirea lor, speranţele acestea, transmise din om în om, deveneau realităţi, aşa că prin

oraş începea să circule drept informaţii depe front, svonurile cele mai îmbucurătoare pentru

noi.

Germanii erau puşi în curent de tot ce se colporta prin cafenele şi atunci, la 23

Ianuarie 1917, Colonelul Wolf dă o ordonanţă, prin care sfătuieşte populaţiunea să nu dea

crezare svonurilor, ci numai comunicatelor armatelor germane. Dar la 19 Februarie 1917,

Comandantura ordonă ca magazinele să închidă la ora 5 p. m., iar cafenelele şi birturile la ora

8 seara.

Ovreii sub ocupaţiune, aveau o situaţiune cu totul privilegiată. Pe acea vreme

Germania era cea mai desăvârşită protectoare a rasei lui Israel, dintre toate Marile Puteri, iar

ovreii admiratori fără rezervă a puterei Germaniei. Toate informaţiunile de care aveau nevoie,

dela ovreii brăileni le luau; de aceia şi populaţiunea începuse să-i privească cu neîncredere.

Nu era autoritate militară germană unde să nu te isbeşti de ei; iar dacă cineva pe neaşteptate

suferea vre-un neajuns, un evreu totdeauna trebuia să fie cauza.

Pentru aceste servicii germanii îi protejau. Dar simţind că populaţiunea românească

nu-i simpatizează şi că în unele cazuri ovreii sufereau chiar violenţe, aceştia au cerut

protecţiunea autorităţilor militare germane, care le-a acordat-o printr'o Ordonanţă din 31 Mai

1917, semnată de Generalul Kosche, prin care se interzice orice vătămare persoanei acelora

cari sunt favorabili Puterilor Centrale, chiar dacă n'ar fi supuşii acestor puteri, ca şi orice

vătămare adusă averii lor, ori posibilităţilor lor de câştig. Sper că n'are nimeni nici o îndoială

că protecţiunea aceasta se referă la populaţiunea ovreiască din teritoriul ocupat.

Cu cât se apropiau luptele dela Mărăşeşti, cu atât creşteau svonurile dezastrului

Puterilor Centrale. Bucuria pătrunsese în toate straturile populaţiunei româneşti din Brăila,

cari nu se putea reţine de a manifesta prin localurile publice. Ovreii vedeau, auzeau, iar

germanii erau informaţi.

Prin ce mijloace puteau să ajungă până la noi realităţile depe front? când nici

prizioneri români nu erau aduşi la Brăila, nici dezertori de ai noştri nu puteau pătrunde de

acolo până la noi şi nici locuitorii ţărani nu puteau străbate dintr'o localitate în alta, pentru ca

din apropierea Mărăşeştilor, a Oituzului, a Mărăştilor, să ajungă până la Brăila şi să ne

informeze.

Şi totuşi populaţiunea brăileană simţea adevărul! Printr'o telepatie, aşi numi-o

naţională, un întreg popor care lupta cu disperare în cele mai tragice momente ale istoriei

sale, transmitea celor de un sânge cu el, suferinţele, isbânzile şi speranţele întregului neam

românesc.

Poporul român din teritoriul ocupat a tresărit la aceste veşti, şi-a umplut sufletul de

speranţă şi s'a resemnat, aşteptând cu înfrigurare vremuri mai bune.

Dar germanii, cari nu puteau înţelege prin ce mijloace românii au putut afla marele

adevăr depe front, erau desperaţi, iar pentru ca svonurile să înceteze, la 30 Iulie 1917, printr'o

ordonanţă, ameninţă cu închisoarea până la 5 ani pe acei cari vor răspândi veşti nefavorabile

Puterilor Centrale depe front.

În particular ofiţerii cu care veneam în contact, ne spuneau că dacă svonurile acestea

nu încetează, Comandamentul va fi silit să evacueze oraşul. Ameninţarea asta nu s'a realizat.

IV. La un moment dat, în vara anului 1917, în apropiere, sau chiar în timpul ofensivei

germane de la Mărăşeşti, ofiţerii germani din Brăila deveniră de o veselie excepţională şi

istoriseau că în curând vor fi la Galaţi! Erau aşa de siguri de acest eveniment, că fie-care se

interesa de o bună locuinţă la Galaţi, cerând de la cunoscuţii din Brăila scrisori de

recomandaţie către familii cunoscute de acolo.

Noi, ne-am întristat grozav, dându-ne seamă că dacă faptul se va realiza, atunci şi

Moldova cade sub călcâiul inamicului, iar întreg războiul nostru este sfârşit!

Moldova pentru noi era o speranţă şi un simbol. Atâta timp cât mai era un colţ de ţară

independent, cu armată şi guvern, aveam toate motivele să nădăjduim într'o schimbare

favorabilă nouă.

Dacă Galaţii vor fi ocupaţi, credeam noi, atunci toată Moldova va avea aceeaşi soartă.

Totuşi ne întrebam: prin ce mijloace ar putea germanii să ocupe Galaţii? Căci în

Brăila nu se observa nici o preparativă de ofensivă pe frontul de la Siret.

Trupe noi nu soseau la Brăila în acest scop. Or dacă inamicul dorea cucerirea

Galaţilor, trebuia să dispună de mijloace formidabile, pe care noi nu le vedeam. Pe de altă

parte Galaţii sunt admirabil apăraţi şi nu se putea încumeta un adversar să încerce cucerirea,

fără ca să nu sufere un dezastru sigur.

Oraşul acesta apărat într'o parte de Dunăre, în alta de Siret, în alta de Lacul Brateş şi

în altă parte de dealurile de la Ţiglina şi Barboşi, întărite cu numeroase baterii, era ca şi

inexpugnabil.

Acest lucru l'a recunoscut un colonel german din Brăila: „Numai naivii, zicea el pot

să creadă că Galaţii pot fi uşor cuceriţi”.

Atunci pe ce se întemeiau ofiţerii germani din Brăila, că în câte-va zile vor fi la

Galaţi?

Pe ofensiva lor dela Mărăşeşti. Dacă această ofensivă reuşea; dacă germanii treceau

Siretul, şi ocupau Tecucii, atunci şi soarta Galaţilor era hotărâtă, căci armatele româno-ruse

de acolo, spre a nu li se tăia retragerea, trebuia să se retragă în inima Moldovei, sau în

Basarabia, iar Galaţii ar fi fost abandonaţi.

Aşa dar germanii sperau să ocupe Galaţii numai printr'o mişcare strategică, iar nu

prin luptă.

Dar veselia nemţilor nu a durat mult. Noi tot îi întrebam când pleacă la Galaţi, mai cu

seamă după ce aflasem dezastrul lor de la Mărăşeşti, iar ei deşi simţeau ironia, nu mai

îndrăsneau să afirme nimic. Au căzut într'un mutism foarte elocvent.

Cine credeţi însă că s'au bucurat mai mult de acest insucces al germanilor? Turcii! Fie

pentru că germanii îi ţineau într'o disciplină mai severă, fie că din egoism nu le dădeau

turcilor, tot ce le trebuia, cert este că nu duceau casă bună. De aceia turcii se bucurau de orice

insucces al puternicilor lor aliaţi.

Când românii întrebau pe turci, când pleacă la Galaţi? Ei răspundeau: „Ce Galaţi? Na

Galaţi!” făcând în acelaş timp un semn cu mâna la partea posterioară a corpului, întocmai

cum fac mahalagioaicele când se ceartă între ele.

Aceasta ca un gest batjocoritor la adresa germanilor. „Na Galaţi” a fost ecoul repetat

în toate localurile publice şi în toate discuţiunile, ca o satisfacţie, că prin el se confirma

marele adevăr, care ni se ascundea, anume: înfrângerea germanilor la Mărăşeşti.

V. E locul să amintesc aici, un alt eveniment - deşi nu în legătură cu spionajul - care e de

natură să arate starea nu prea grozavă în care se găsea armata germană pe frontul de la Siret,

dintre Galaţi şi Brăila.

Se ştie azi că bolşevizarea armatei ruse începuse încă în timpul ofensivei de la

Mărăşeşti.

Se ştiu toate momentele dramatice, provocate de defecţiunea rusă din acel timp.

Conducătorii armatei române, au prevenit pericolul cum au putut. Dar nu fusese complect

înlăturat.

Sectorul Tecuci-Galaţi de pe frontul Siretului fiind ocupat de ruşi, aceştia comunică

armatei române că ei se vor retrage de pe front şi vor trece în Basarabia.

Germanii cari cunoşteau starea de spirit din armata rusă, îi încurajau prin tot felul de

îndemnuri, să părăsească frontul.

Guvernul român, înştiinţat, a luat toate măsurile de apărare şi în ziua de 21 Ianuarie

1918 când ruşii voiră să-şi pună planul în executare, armata română i-a atacat, dând loc la

lupta de la Galaţi, care s'a terminat în ziua de 22 Ianuarie 1918, cu înfrângerea ruşilor. O parte

din armata rusă ca să scape de măcel, au trecut podul de la Barboşi, şi s'au predat germanilor,

cari i-a trimis la Brăila.

Aici au fost izolaţi în Cazarma Regimentului 38 Infanterie. Au fost 2-3000 mii de

soldaţi din infanterie, artilerie şi servicii auxiliare.

I-am privit de pe fereastra Primăriei. Bine îmbrăcaţi, bine hrăniţi, tineri şi simpatici

soldaţi. Păreau inconştienţi de ce au făcut. Să nu vrei să mai lupţi cu inamicul şi totuşi să te

lupţi cu aliatul tău!

Serviciile auxiliare la ruşi, se făceau de acele căruţe cu 2 roate, trase de un cal; uşoare

şi solide. Admiram şi materialul cavalin şi materialul uman. Numai o boală sufletească putea

să paralizeze o armată căruia nu-i lipsea nimic.

Restul armatei ruse de la Galaţi, s'a supus şi a fost desarmată.

Iar cei trecuţi la germani, după ce au fost desarmaţi, au fost izolaţi.

Pe când prizionerii aceştia treceau pe strada Galaţi, populaţia care ştia că ruşii sunt

darnici, le-a cerut zahăr, iar ei le-a aruncat mult zahăr, pretinzând însă în schimb rachiu, cea

ce nu li se putea da, căci nu se găsea.

Aşa dar, ruşii în toate împrejurările răsboiului au fost bine aprovizionaţi.

Şi acum ne întrebăm: pentru ce n'au încercat germanii să forţeze linia Siretului şi să

cucerească Galaţii, din moment ce ei cunoşteau, debandada din armata rusă care le sta în

faţă? mai cu seamă că prea multă armată română la Galaţi nu era?

Prin inactivitatea lor, germanii au mărturisit că nu erau preparaţi, aşa că n'au putut

trage foloase din defecţiunea rusă.

Frontul Siretului dintre Brăila şi Galaţi era apărat mai mult din trupe de minori, căci

am privit ultimele batalioane de germani cari au fost aduse pentru a întări frontul la Brăila.

Toţi erau copilandri între 16 şi 18 ani. Cu asemenea trupe nu se putea, porni la cucerirea

Galaţilor.

VI. După Pacea dela Bucureşti însă, cu venirea demobilizaţilor, germanii îşi dădeau

seama că populaţia va afla tot adevărul asupra ofensivei lor la Mărăşeşti. Dar aceasta nu-i mai

interesa. Se temeau însă de agitaţii, care ar putea fi provocate de demobilizaţi. Pentru a le

împiedica, Comandantura Germană la 2 Aprilie 1918, dă o ordonanţă prin care interzice sub

aspră sancţiune, în mod expres: întovărăşirea militarilor români demobilizaţi, în mod

ostentativ; aducerea de ovaţii, discursuri celor dimprejur, ca şi orice manifestaţii cari ar

avea de scop să turbure ordinea şi siguranţa circulaţiei!

Tot din cauza temerii lor de spionaj, populaţiunea civilă nu avea voie să viziteze

Portul. Aveau şi dreptate, în Port aveau ei depozitele de muniţiuni şi de aprovizionarea

armatei.

Aici au aruncat aeroplanele noastre câteva bombe, dar n'au reuşit să atingă depozitele.

Ca să se vadă cât de meticuloşi erau germanii în împiedicarea spionajului, vom

reproduce o ordonanţă relativă la pescari.

Germanii cu ivirea primăverii 1917, au început să organizeze viaţa economică a

Brăilei. Pescuitul i-a interesat în mod principal. Dar pe de altă parte ştiau că bălţile Dunării

sunt o regiune potrivită pentru ascunderea spionilor.

Pescarii lipoveni erau bănuiţi că pot face spionaj pentru Ruşi, şi tocmai de ei se

serveau la pescuit.

Iată ordonanţa:

„S'a constatat, că populaţiunea de pescari se pretează la transmiterea de scrisori şi alte

ştiri pentru Dobrogea respectiv pentru frontul inamic, făcând astfel serviciu de spionaj. De

aceia se ordonă:

I. Tuturor pescarilor care merg în balta Brăilei sau în braţele dunărene din

împrejurime, le este interzis:

1. - a lua cu ei orice hârtie tipărită, scrisă sau nescrisă, afară de dovezile prescrise

pentru legitimare, conturi şi alte acte cari pot fi considerate ca hârtii de serviciu.

2. - a lua cu ei orice obiecte plutitoare, cari nu fac parte din cele trebuincioase

serviciului pescăriei.

3. - a lua cu ei orice persoane străine cari nu fac parte din administraţia militară, sau

cari nu posedă legitimaţii în regulă din partea autorităţilor militare germane, sau aliate şi a

căror nume, domiciliu, destinaţie şi scopul voiajului nu le este cunoscut pescarilor.

4. - a ceda altor persoane legitimaţiile lor.

II. Acelor părţi ale populaţiei cari nu fac meseria de pescari, le este numai atunci

permis să meargă pe Dunăre şi pe terenul de inundaţie a bălţei Brăila, dacă au asupra lor o

legitimaţie din partea autorităţei militare competinte, care să indice exact durata, scopul şi

destinaţia drumului. Acestor persoane le este permis drumul numai după răsăritul soarelui

până la apusul lui. Lor li se aplică aceleaşi interziceri ca cele de mai sus pentru pescari.

În mod detailat s'au luat dispoziţiuni speciale cu privire la aceste persoane pentru

mersul pe numitele ape, cari dispoziţiuni să se vază la Comandanturile şi Primăriile locale

respective din raionul bălţei Brăila, spre a evita pedepsile în caz de contravenienţă.

III. Orice contravenienţă la prescripţiunile de mai sus, e pedepsită cu închisoare până

la 6 luni, sau cu amendă până la 3000 lei, separat sau împreună, în prima linie însă orice

contravenient se expune a fi suspectat de spionaj şi este în pericol de a fi tratat ca spion.

Spionajul şi orice ajutor de spionaj este pedepsit cu moartea.

După ordonanţa dată înainte, este asemenea supus pedepsei cu moartea oricine va

ascunde militari inamici (fie în uniformă sau civil) sau inamici supuşi serviciului militar, sau

le va ajuta la fugă.

Localităţile în cari se constată cazuri de spionaj, sunt supuse la mari contribuţiuni

corespunzătoare.

Generalul Comandant al armatei de Dunăre

KOSCH

General de infanterie

Martirii. Dar dacă inamicul n'a putut dovedi mulţi spioni în populaţiunea brăileană, în schimb a

capturat mulţi tineri cari veneau dinspre Galaţi şi pe care i-a considerat drept spioni, tratându-

i ca atare.

Se zice că cei mai mulţi erau băeţandri, în haine civile; e dar probabil că aceşti tineri

poate brăileni, cuprinşi de nostalgia locurilor unde au crescut, şi poate fără destule resurse de

traiu la Galaţi, s'au hotărât să treacă linia frontului, pentru a ajunge la familiile lor.

Se spunea că cu oarecare dibăcie, mai cu seamă prin regiunea bălţilor de stuf şi

papură, se putea strecura cineva spre Brăila, ori spre Galaţi.

Primele victime au fost pescarii brăileni, Danilof Alexandru, condamnat la moarte şi

executat în ziua de 26 Martie 1917; Vasile Matei, la 2 ani închisoare şi Tudor Vasile, la 3 ani

închisoare pentru că au ascuns şi găzduit un prizioner de război rus, evadat şi îmbrăcat civil.

Comandantura comunica Primăriei aceste condamnări la moarte, în ajunul executării,

cerând un sicriu, sau mai multe, după numărul condamnaţilor la moarte.

Ce sinistră corespondentă! Cine vor fi fost acei nenorociţi, de multe ori nu s'a putut

şti, căci nu li se comunica totdeauna numele. Fost-au ei cu adevărat spioni? - ori numai tineri,

fără căpătâi, doritori să se întoarcă la căminurile lor, pe care le-au părăsit poate odată cu

retragerea armatelor spre Moldova. Numai tâlmacii de care s'au servit germanii la judecarea

lor sumară, ar fi putut să spună. Ori, aceşti tâlmaci, neputând fi decât ovrei din Brăila, ei au

păstrat discreţiune asupra tot ce s'a întâmplat în faţa Curţilor Marţiale Germane, atât în timpul

ocupaţiunei, cât şi mai târziu.

La 22 Iunie 1917, Comandantura publică că prin sentinţa din 14 Iunie 1917, a

Tribunalului de Război, au fost condamnaţi la moarte trei supuşi români, a căror nume nu le

spune, pentru spionaj făcut în serviciul ruşilor şi executaţi prin împuşcare. (Dosar Nr.

99/916, supliment 1).

În toate condamnările pentru spionaj, germanii n'au recunoscut că românii puteau face

spionajul pentru Statul Român. Dece? Doar Statul Român era peste Siret; Statul Român se

găsea în război cu Puterile Centrale, armata română se găsea la Galaţi şi în toată Moldova, pe

care germanii voiau s'o cucerească,

Totuşi soldaţii români, să zicem, prinşi făcând spionaj, după ei, nu făceau spionaj

pentru ţara şi armata lor, ci pentru ruşi! Nu putem găsi o explicaţie plauzibilă, decât doar în

faptul că România mi se pare, nu a declarat războiul formal şi Germaniei. Sau poate ca semn

de desconsiderare, de dispreţ pentru Statul Român. Ori, pentru că România era aliată cu

Rusia, cu carie Germania ducea aprigul război.

Desigur că armatele române, pe acest front, luptând alături cu armatele ruseşti, aveau

un singur interes, iar spionajul făcut de români, profita fără îndoială şi ruşilor. Apoi se

înţelegea dela sine că spionajul în România, în acest războiu, nu era să fie făcut de ruşi şi nici

într'un caz nu se poate imagina că serviciul de spionaj pe teritoriul românesc era să fie condus

de Comandamentul Rus.

Totuşi spionajul, după germani, era făcut numai în favoarea Rusiei.

La 13 August 1917, Comandantura publică că prin sentinţa din 7 August 1917, Curtea

Marţială a condamnat la moarte cinci supuşi români, pentru spionaj făcut în serviciul Ruşilor.

Au fost executaţi în ziua de 13 August 1917.

Nu li se dă numele şi nici în arhiva Primăriei nu s'au găsit, precum nici în registrul de

morţi al Oficiului Stărei civile din acel an.

Dar la 5 August 1917, Comandantura publică că prin sentinţa din 2 August 1917,

Tribunalul de Război a condamnat la moarte pe comisarul Portului, Constantin Popovici,

pentru spionaj făcut în serviciul ruşilor.

Cea mai impresionantă şi mai dureroasă execuţie din timpul ocupaţiunei a fost aceia a

lui Popovici.

Portul Brăila, întotdeauna şi-a avut o organizaţie poliţienească aparte; de aceia avea o

Poliţie, iar conducătorul, deşi avea gradul de Comisar, se intitula Poliţai al Portului. Se alegea

dintre Comisarii Poliţiei, sau dacă voiţi a Chesturei Brăila, pe cel mai destoinic, ca Comisar

delegat la Poliţia Portului.

Popovici a fost ales pentru acest serviciu, înainte de război şi a continuat să rămână

până la moarte.

Serviciul Poliţiei Portului este cel mai delicat în raport cu celelalte secţii poliţieneşti;

căci aici sunt casele străine de export şi import, cu mare activitate comercială, numeroşi

străini cu felurite interese, sunt muncitori gata de greve şi răsvrătiri, sunt contrabandiştii, sunt

jefuitorii vagoanelor şi magaziilor cu cereale din Port, etc., etc. Vigilenţa Poliţiei se cere să

fie permanentă.

Constantin Popovici, a fost găsit cel mai potrivit pentru acest post. Mi-1 amintesc. Un

om serios; temperament meditativ, harnic în serviciu; onest în toate vremurile; fără acele

deprinderi care în trecut au compromis reputaţia funcţionarilor poliţieneşti.

Îl găseşte ocupaţiunea oraşului ca Poliţai al Portului, iar inamicul îl confirmă în acest

post. Cu toate că nimeni nu avea voie să intre în Portul Brăila, C. Popovici, prin funcţiunea

lui, a căpătat dela început autorizaţiunea necesară.

Dela 23 Decembrie 1916, şi până la August 1917, inamicul n'a avut nici o

nemulţumire din partea lui Popovici.

Acesta vizitând în fiecare zi Portul, cunoştea în amănunt toate mişcările inamicului;

magaziile în care erau depozitele de muniţiuni, ca şi depozitele de aprovizionare. El avea

dreptul să se mişte printre toate rândurile de magazii, până la Docuri, spre a vedea dacă nu

s'au comis spargeri; fără a i se reproşa că în realitate face spionaj. El cunoştea şi cantitatea de

trupe pe care inamicul le avea în Port, precum şi armamentul depozitat tot acolo.

Evident că o informaţie a lui, ar fi servit de minune armatelor din Galaţi.

Dar Popovici s'a stăpânit.

Însă acest temperament stăpânit, ardea pe dinăuntru. Influenţat probabil de suferinţele

concetăţenilor săi, ca şi de îndrăzneala ocupanţilor, cari şi-au apropiat prin rechiziţiuni şi

confiscări, toate bogăţiile Brăilei, lăsând populaţiunea în mizerie, s'a hotărât să facă un gest,

prin care ar putea să ajute acestei populaţiuni şi cu ajutorul armatelor dela Galaţi, să alunge

pe năvălitori.

Gestul său era al unui erou, care apreciind pericolul, consimte totuşi să se sacrifice.

Trebuia dar să se aducă la cunoştinţa armatei române din Galaţi, situaţia inamicului în

Portul Brăila.

Îşi închipuia Popovici, că prin avioane de bombardament, distrugându-se depozitele

din Port, uşor se va trece la ofensivă şi Brăila va putea fi eliberată. Gândul acesta 1-a stăpânit

probabil multe luni pe Popovici.

Văzând pe de altă parte că încercările de bombardament prin avioane, n'au avut nici

un efect, fiindcă nu cunoşteau exact poziţiile, s'a hotărât să comunice el toate informaţiile

necesare.

Doamne, câtă frământare a trebuit să fie în sufletul acestui om, pentru ca în cele din

urmă să treacă la realizarea gândului său, căci el de bună seamă ştia ce-1 aşteaptă în caz când

va fi descoperit. Câtă iubire de Ţară şi de Neamul lui a trebuit să-1 stăpânească, pentru ca să-

şi asume şi riscul descoperirei.

Fără să se consulte cu nimeni, fără să comunice cuiva gândul său, Popovici scrie pe

o hârtie toată situaţia militară a inamicului în Portul Brăila, o pune într'o sticlă goală, o

astupă bine şi o aruncă în Dunăre, în speranţă că va ajunge la Galaţi, unde va fi pescuită de

„ai noştri”.

Nefericitul! Nu se poate pricepe cum n'a putut să afle el că nemţii stabilise o plasă în

Dunăre, pentru ca să pescuiască acest serviciu poştal, care în mod obişnuit se face în timp de

război.

Ori, poate a sperat că scrisoarea lui recomandată, va scăpa vigilenţei inamicului.

Repede a fost prinsă sticla, descoperit spionul şi executat.

M'am întrebat dacă nu este aceasta o poveste inventată de nemţi, pentru a scuza

executarea lui Popovici.

Versiunea de mai sus emană dela autoritatea militară germană. Noi n'am putut nici să

vorbim cu Popovici, nici să asistăm la procesul lui. Dosarul său n'a fost lăsat de nemţi la

plecare.

Dar tâlmacii în acest proces, cari totdeauna au fost ovrei, s'au ţinut ascunşi şi deci

n'am putut lua nici o informaţie dela nimeni.

Admitem dar că s'a stabilit că C. Popovici, s'a sacrificat pentru cauza Patriei, în

speranţa unei eliberări mai grabnice. Este dar nu numai un martir al românismului, dar un

adevărat erou, care şi-a asumat riscurile gestului său, pentru a-şi servi Ţara, atunci când

nimeni nu l-a obligat la aceasta.

Am auzit că Preotul Panait dela biserica Sft. Arhangheli din Brăila, care l-a împărtăşit

pe Popovici, înainte de a fi executat, a primit mărturisirea că el a comis acel fapt. Eu însă

n'am vorbit cu acel preot, care şi el este azi în mormânt.

Colegii lui Popovici, după terminarea războiului şi din iniţiativa d-lui Chestor

Rânzescu, cu o frumoasă şi înălţătoare solemnitate, i-au ridicat o cruce de piatră, exact pe

locul unde a fost executat la Bariera Galaţi a oraşului Brăila.

Mi s'a părut că e prea puţin. Memoria lui Popovici, nu poate fi glorificată numai

printr'un bolovan cioplit în cruce. Un monument ar fi trebuit să i se ridice chiar în Port, unde

şi-a îndeplinit funcţiunea, ca să vorbească şi generaţiilor viitoare cine a fost Popovici şi

pentru ce s'a sacrificat.

În Portul Brăila a conceput Popovici posibilitatea salvării oraşului; acolo zi de zi el a

examinat posibilităţile, şi tot acolo a făcut gestul de sacrificiu.

Acolo dar trebuia să-i fie eternizată memoria.

Portul Brăila, prin care se scurg valori de miliarde, ar fi trebuit să poseadă acest

monument pentru a dovedi şi străinilor că Ţara Românească nu posedă numai valori

materiale, ci şi însemnate valori morale, care se pot ridica până la sublim, adică până la

sacrificiul vieţii pentru binele Patriei.

C. Popovici, trebue să apară în Portul Brăila, pe un piedestal în uniforma lui de

comisar, aruncând o sticlă în Dunăre şi privind spre Galaţi. Acei cari ţin la memoria lui, să ia

iniţiativa.

Germanii duceau până la absurd, temerea lor de spionaj. Exista în Brăila, o prea

frumoasă Doamnă, vieneză de origină, măritată cu un comerciant brăilean, care în timpul

războiului a găsit de cuviinţă să se retragă în Moldova. Doamna, fiind o femeie de lume, bine

instruită şi educată, în curând a cunoscut toată ofiţerimea germană din Brăila. Saloanele ei

erau, foarte frecventate cu ocazia ceaiurilor ce le oferea stăpânitorilor de atunci. Dar

Comandamentul a vegheat şi temându-se ca aceste relaţiuni mondene, să nu fie o cursă pentru

unii ofiţeri tineri, cari ar putea comite vre'o indiscreţie militară, aici în apropierea frontului,

repede a dispus trimiterea Doamnei la Bucureşti, ca un domiciliu forţat.

Umanitarismul inamicului Germanii nu se mulţumeau numai să stoarcă toată vlaga populaţiunei din teritoriile

ocupate, pe toate căile posibile, dar au încercat să sădească în această populaţiune ura contra

autorităţilor româneşti, pentru ca la restabilirea păcei, Statul Român să se găsească în faţa

unei populaţiuni ostile.

La 14 Martie 1918, Comandantura intervine la Primărie ca să găsească fonduri

pentru a se veni în ajutorul familiilor mobilizaţilor grade inferioare.

„Nu este îndreptăţit, zice intervenţia, ca acestor familii să li se retragă ajutorul, pe

baza legilor excepţionale româneşti. Aceasta provoacă în popor nemulţumiri nedreptăţite, nu

numai faţă de autorităţile civile, ci şi faţă de cele militare, mai cu seamă că oamenilor săraci

le este cunoscut că familiile funcţionarilor şi ofiţerilor, primesc ajutoare destul de însemnate,

„Ni se pare că nu este vreun motiv ca tocmai poporului român nedreptăţit de Statul

Român, să-i retragem noi acest ajutor şi care se va rambursa de Stat.”

Primăria nu putea avea fonduri pentru toate aceste necesităţi chiar îndreptăţite, cu atât

mai mult că asemenea obligaţiuni nu cădeau în sarcina ei. - Cu mare greutate Primăria şi-a

îndeplinit obligaţiunile în limitele posibilităţilor de atunci, pentru alimentarea întregei

populaţiuni a Brăilei, spre a nu muri de foame. Primarul înţelegând intenţiunea machiavelică

a Comandări tur ei, a pus rezoluţia: „Am luat act. La dosar.”

Cu mult înainte, Comandantura ia măsuri pentru plata tuturor funcţionarilor Statului

Român, aflaţi şi rămaşi la serviciile lor din Brăila (1 Iunie 1917). Dosar Nr. 99 (1916

supliment 2). precum şi a acelor cari n'au avut nici o întrebuinţare până în acel moment.

Plata lor se făcea după anume norme. Funcţionarii Statului fără ocupaţie, primeau un

salariu de odihnă, adică 70% din salariul lor real. - Pentru ceilalţi funcţionari ai Statului care

nu aveau servicii, dar au fost alăturaţi la diferite servicii comunale, s'au făcut tablouri cari s'au

înaintat Comandanturei. - Acei alipiţi la Primărie aveau avantagiul că erau scutiţi de corvezi

şi alte servicii publice, ceiace făcea pe mulţi să umble după obţinerea unei atribuţiuni la

Primărie, chiar gratuită. - Primăria nu-i plătea deosebit, dar unora le acorda, din când în

când, câte o gratificaţie.

Aceste plăţi însă Comandantura le făcea tot pentru subminarea autorităţii Statului

Român.

Circulaţia monetară

La ocupaţiunea Brăilei, Banca Naţională a României din Bucureşti, îşi mutase

domiciliul la Iaşi, lăsând în toate capitalele de judeţ din teritoriul ocupat, aceleaşi sucursale

ori agenţii ca mai înainte, dar fără posibilitatea operaţiunilor bancare antebelice.

Directorii respectivi nu făceau decât să conserve registrele, căci pe de o parte

comerţul nu mai era posibil, iar pe de alta, nu ar fi putut să alimenteze cu moneda naţională,

necesară operaţiunilor comerţului, adică cu biletul de Bancă al Băncii Naţionale a României,

care nu mai putea trimite stocul necesar de hârtie monedă, în teritoriul ocupat.

Chiar a doua zi după ocuparea Brăilei, un ofiţer german s'a prezentat la Banca

Naţională spre a verifica valorile aflate în depozitul Băncii şi bine înţeles spre a le confisca,

ca pradă de război.

Dar la conducerea sucursalei era energicul Director D-l G. Popescu, care a avut grijă

ca inamicul să nu găsească nimic în tezaurul Băncii, pe de o parte trimiţând din timp

„Centralei” valorile aflate în depozit, care au fost transportate la Iaşi, şi mai târziu spre

siguranţă (! ?) la Moscova, unde ştim ce soartă au avut.

Ultimele valori ce mai poseda în Bancă au fost transportate de d-l Popescu, personal

cu două zile înainte de ocupaţie, la Galaţi, numai să nu cadă în mâinile inamicului. Nu mici

au fost greutăţile Învinse de acest director, pentru îndeplinirea datoriei. Căci pe de o parte a

voit să ferească avutul Băncii de confiscarea inamicului, iar pe de altă parte trebuia să se

întoarcă la post, să apere mai departe instituţia, unde mai avea un rol important, de Preşedinte

ai Crucii Roşii din Brăila.

Mijloace de transport spre Galaţi nu mai erau. Un mic vaporaş întârziat i-a oferit

ocazia şi ajungând la Galaţi, a predat locului în drept, tot ce dusese. Ce uşor ar fi fost pentru

un oarecare funcţionar, ca odată ajuns la Galaţi, la adăpost de spaima inamicului, să rămână

acolo, aşa cum au plecat şi au rămas atâţia funcţionari superiori.

Directorul nostru făcând însă parte din acea pleiadă de funcţionari desăvârşiţi, cum

numai la Banca Naţională a României se pot găsi, la cari conştiinţa datoriei şi a răspunderii

trece înaintea interesului lui personal, chiar cu riscul existenţei sale, a căutat să se întoarcă la

Brăila, chiar în acea zi.

Dar nici o posibilitate nu mai exista; nici măcar că nu s'ar fi încumetat să plece spre

Brăila, unde inamicul era aşteptat din oră în oră, iar trenul încetase de a mai circula.

D-l Popescu, stăruind pe lângă autorităţile din Galaţi, ca cu orice preţ să-1 trimită la

Brăila, cu mare greutate i s'a pus la dispoziţie o şalupă militară care 1-a transportat numai

până la Gura Siretului, unde l-a debarcat pe teritoriul judeţului Brăila.

Abandonat în acest fel d-l Popescu, azi pensionar al B.N.R., a luat-o pe jos, prin noroi,

mlaştini, ape, în singurătatea absolută şi după o oboseală de o jumătate de zi, a revenit la

reşedinţa sucursalei sale, plin de noroi, dar şi de satisfacţie, că a putut ajunge înainte de

sosirea inamicului.

Timpul ce i-a mai rămas l'a întrebuinţat la anularea celor câteva sute de mii de lei în

bilete de Bancă, ce mai avea în depozit, spre a nu cădea în mâna inamicului, care constatând

faptul şi întrebând pe Director de ce a anulat aceste bilete, i s'a răspuns că aşa a avut

instrucţiuni.

Gestul d-lui Popescu, de a se expune pericolelor numai pentru a se întoarce la post,

unde îl aştepta alte pericole, merită să fie relevat, mai cu seamă pentru acei domni cari fugind

din faţa inamicului, fără motiv, s'au năpustit asupra Moldovei, unde n'au adus nici un serviciu

ţării.

Aşa dar, B.N.R. din Brăila, nu avea hârtie-monedă, depusă în circulaţiune, iar pe de

altă parte populaţiunea civilă dela oraşe ca şi dela sate, chiar dacă avea în depozit bilete de

bancă, le păstra pentru vremurile grele ce începuse şi numai la mare nevoie le punea în

circulaţie.

Se ştie obiceiul populaţiunei rurale, de a'şi ascunde banii şi a nu-i reda circulaţiunei,

chiar în timpuri normale, dispărând din circulaţiune adesea miliarde, şi producând astfel

crize economice. Săteanul român a fost totdeauna neîncrezător în bănci, şi adese ori a avut

dreptate.

Reaua credinţă în administrarea fondurilor bancare, mai cu seamă după războiul

acesta, a sărăcit foarte multă lume, aşa că cu greu azi cineva îşi va mai încredinţa Băncilor,

economiile sale.

Ţăranul român prin instinct, a considerat mat sigur ciorapul său, decât lada unei Bănci

Populare, ori Cooperative, unde adesea economiile sale sunt şterpelite prin reaua credinţă a

administratorilor.

Va trece multă vreme până când ţăranul român să capete încredere în aceste

instituţiuni şi să-şi depună acolo toate economiile lui din munca unui an agricol.

Prin urmare, dacă ceva depozite de monedă naţională se va fi aflat la ţărănimea

noastră, cu atât mai mult în aceste timpuri, a păstrat-o în fundul lăzii.

Or, vieaţa economică a unei societăţi civilizate, ori cât de redusă ar fi, nu se poate

susţine decât pe circulaţiunea unei monezi, metalică sau hârtie, care în teritoriul ocupat

lipsea, sau era într'o cantitate neîndestulătoare, chiar pentru viaţa economică restrânsă de

atunci.

De aceia, armata de ocupaţiune simţind dela început această lipsă, a suplinit-o prin

creiarea unei monede speciale de hârtie.

În acest scop, la 18 Ianuarie 1917, „Von Mackenzen” General Feldmarschal, dă în

Bucureşti următoarea ordonanţă:

„Conform ordonanţei de astăzi se alipeşte pe lângă Banca Generală Română din

Bucureşti, şi sucursale, o secţiune pentru emitere de bilete de Bancă. Aceasta emite bilete de

Bancă pe baza unui depozit în mărci la Banca Imperiului din Berlin.

„Biletele emise au curs legal în teritoriile româneşti ocupate. Dispoziţiile contrare sunt

nule.

„Ca atare, orice locuitor, cât şi orice autoritate românească din acest teritoriu sunt

obligaţi a primi drept plată aceste bilete de Bancă după valoarea lor nominală.

„Deasemenea toate trupele, sau autorităţile Statelor aliate, aflătoare în acest teritoriu

vor primi drept plată aceste bilete de Bancă după valoarea lor nominală”.

Dela apariţiunea acestei monede a dispărut complect din circulaţiune monezile

româneşti de aur, de argint, precum şi biletele Băncii Naţionale a României.

Nemţii au profitat de împrejurarea că B.N.R., aveau un depozit în mărci aur la Banca

Imperiului din Berlin, şi pe baza lui au emis hârtia monedă a Băncii Generale, fără însă să

respecte normele admise în materie de hârtie-monedă, emiţând o cantitate mult superioară

cotei permise pe baza depozitului de aur ce avea şi făcând ca această hârtie a Băncii Generale

să nu aibă deci o valoare intrinsecă. Cu alte cuvinte, o asemenea hârtie monedă nu putea

circula decât pe bază de curs forţat.

De aceia prima grijă a Guvernului Român, după încheierea Păcei mondiale, a fost

retragerea din circulaţiune a biletelor Băncii Generale Române.

Presa sub ocupaţiune. Înainte de războiul nostru, Brăila avea câteva foi locale, de mică importanţă, dar care

au dispărut chiar înainte de ocupaţiune.

Am rămas aşa dar izolaţi de toată lumea exterioară. Nu ştiam nimic din regiunile

ocupate, nimic din Moldova, nimic din străinătate; eram în război şi totuşi nimic din ale

războiului nu puteam afla.

Nemţii au văzut repede că această izolare complectă este chiar în defavoarea lor, căci

populaţiunea va începe să făurească fel de fel de svonuri neplăcute pentru inamicii noştri.

S'au hotărât atunci să înfiinţeze la Brăila, o gazetă intitulată: „Donau Armée Zeitung”,

în care publicau în româneşte şi nemţeşte comunicatele depe fronturi, şi alte lucruri

indiferente pentru noi. Comunicatele lor asupra războiului erau în aşa fel ticluite, că nemţii

apăreau veşnic victorioşi.

Gazeta fusese încredinţată conducerii unui evreu, al cărui nume îmi scapă, de cea mai

mizerabilă speţă. Canalia aceasta, a găsit de cuviinţă, pentru a se recomanda nemţilor, să

insulte în gazeta lui, tot ce românii aveau mai sfânt în trecutul ţării, ca şi tot ce constituia

conducerea Regatului în timpul războiului.

N'a fost cruţată nici Familia Regală. Cele mai triviale insulte au fost aruncate asupra

Reginei Ţării, de acest ticălos, care ar fi meritat să fie strivit ca o năpârcă. Dar a dispărut

odată cu inamicul, fără să ştim ce a devenit.

În gazeta aceasta oficială a inamicului, a crezut el, să ne prepare pentru o nouă soartă

ce ni se pregătea.

Profesorul C. Stere dela Iaşi, îi furniza planurile. Admirator profund al puterei

Germaniei şi convins că toţi aliaţii noştri Franco-Anglo-Americani şi Ruşi, vor fi sdrobiţi,

acest profesor, azi decedat, făurise planul de înglobarea României în monarhia Austro-

Ungară, cu drepturi egale, adică din dualistă această monarhie ar fi devenit trialistă: Austro-

Ungaro-Română, îşi închipuia naivul, că ungurii, odată victorioşi ar fi permis ca românii să

stea pe picior de egalitate cu ei. Şi acest profesor, se complăcea în ducerea de tratative cu

sferele Austro-Germane, pentru reuşita acestui plan!

Iar toate acestea ni se debitau pe fiecare zi în coloanele ziarului „Donau Armée

Zeittung” pentru a demoraliza pe Români, a le scădea încrederea în viitorul ţării lor şi a slăbi

puterea de rezistenţă a neamului nostru.

Cum ne înţelegeam cu germanii. Dela începutul ocupaţiunii s'a simţit la Primăria Brăila, nevoia de interpreţi (tâlmaci),

pentru limba germană, care a fost declarată limba de corespondenţă între Comandantura

Germană a oraşului şi Primărie.

În Consiliul Comunal nu exista decât o singură persoană care vorbea nemţeşte, Filip

Apostol, care făcuse liceul în Germania şi care mai târziu a fost numit Prefect ai Jud. Brăila,

sub ocupaţiune.

Dar un singur om, nu putea să răspundă la atâtea necesităţi. De aceia s'a ataşat la

Serviciul Primăriei, ca traducători de limba germană d-nii: Iacob Witzling, comerciant din

Portul Brăila, Iosef Brociner, alt comerciant din Portul Brăila, Leon Chaies la fel, şi d-ra

Chaies. Toţi evrei brăileni cari s'au purtat în timpul ocupaţiunei, în mod ireproşabil, atât prin

promptitudinea serviciului cât şi prin lealitatea ce au arătat faţă de Statul Român în tot timpul

ocupaţiunei, spre deosebire de alţi mulţi ovrei care au speculat situaţia de protejaţi ai

germanilor, în contra românilor.

Aceşti interpreţi aveau mult de lucru, căci în prim loc traduceau corespondenţa dela

Comandantura. După rezolvarea ei de organele Primăriei, se traducea în nemţeşte răspunsul

Primarului. Apoi traduceau şi lucrările anexe.

S'ar putea însă întreba: Cunoşteau aceşti tâlmaci destul de bine limba germană?

Pentru traducerea unei convorbiri, se poate răspunde afirmativ, dar pentru traduceri de acte

complicate n'am putea afirma cu aceiaşi siguranţă. Totuşi credem că şi aceste lucrări le făceau

cu competinţă, întrucât Comandantura nu a fost niciodată nemulţumită de limba germană

întrebuinţată la Primărie.

După pacea dela Bucureşti, Guvernul Marghiloman, reluând şi administraţia

teritoriului ocupat, deşi sub puterea germană încă, a reîntronat politica de partid, aşa că

Comisiunea interimară prezidată de Nicolae Orăşanu s'a retras făcând loc urnei alte

Comisiuni Interimare sub Preşedinţia d-lui N. Faranga.

Cu această ocazie Nicolae Orăşanu la 28 Maiu 1918, adresează scrisori de mulţumire

tuturor tâlmacilor.

Calendarul. Nemţii nu se puteau obişnui cu calendarul Iulian (stilul vechi), şi Mareşalul

Mackensen, dă o ordonanţă la 20 Martie 1917, prin care introduce calendarul gregorian, adică

stilul nou, pe întreg teritoriul ocupat.

Cum această reformă rupea cu o deprindere multiseculară a ţărei, cred util a reproduce

întreaga ordonanţă:

ORDONANŢA

„Asupra sărbătorilor şi cronologiei zilnice pentru teritoriul ocupat din România.

1. După dreptul românesc şi ritul ortodox sunt prevăzute, afară de Duminici,

următoarele zile ca sărbători politice şi religioase, cari în anul 1917 pot fi sărbătorite de

populaţia ţării în zilele jos notate după calendarul gregorian (adică după stil nou).

Botezul Domnului (Epiphania) la 6 Ianuarie

Buna Vestire la 25 Martie

Înălţarea Domnului la 17 Maiu

Sf. Ap. Petru şi Pavel la 29 Iunie

Adormirea Maicei Domnului la 15 August

Naşterea Maicei Domnului la 8 Septembrie

Înălţarea Crucei la 14 Septembrie

Sf. Nicolae la 6 Decembrie

Crăciunul ziua 1-a la 24 Decembrie

Crăciunul ziua 2-a la 25 Decembrie

2. În toate celelalte zile ale acului birourile autorităţilor statului şi comunelor trebue

să fie deschise, aşezămintele comerciale, industriale şi meseriale cari sunt în funcţiune, trebue

să lucreze şi lucrările agricole şi silvice trebuesc făcute.

3. Termenele cari prin legi şi ordonanţe sunt stabilite pentru vacanţele judiciare,

şedinţele juraţilor şi examenele de capacitate pentru funcţiunea de judecător se socotesc tot

după calendarul gregorian, începându-se deci cu 13 zile mai înainte decât până acum.

4. Întrucât legi, sau ordonanţe hotăresc orele fixe pentru servicii oficiale, şedinţe

judiciare, somaţiuni etc., se stabilesc orele după timpul medio-european fixate pentru

semestrul de iarnă şi de vară.

5. Toate documentele şi hârtiile autorităţilor vor purta data numai după calendarul

gregorian şi după ceasul medio-european.

6. Contravenţiunile la aceste dispoziţiuni se vor pedepsi cu închisoare până la 5 ani şi

cu amendă până la 50.000 lei, sau numai cu una din pedepsele sus arătate.

Încercarea de a contraveni va fi de asemenea pedepsită.

Competenţii de a pedepsi sunt Judecătoriile militare germane, sau comandanţii

militari.”

Comandantul Suprem

(ss.) v. MACKENSEN

General feldmareşal

Nu doar că Ţara Românească nu simţise mai de mult necesitatea acestei reforme, spre

a se pune de acord cu toate ţările civilizate ale lumei, dar din consideraţiuni mai mult

religioase, au întârziat cu această reformă.

Nemţii însă, eliminează unele sărbători şi modifică data statornică a altora. Astfel,

cine nu ştie că în mod invariabil, în fiecare an, prima zi de Crăciun este la 25 Decembrie? Ei

bine, nemţii stabilesc pentru anul 1917, prima zi de Crăciun la 24 Decembrie!

Care popor creştin depe glob, n'are sărbătoarea „învierii Domnului”, adică Pastele?

Mareşalul Mackensen, a eliminat aceste sărbători pe anul 1917, din calendarul românilor.

Crezând că este o eroare a traducătorului, am examinat şi textul german pe eare-1 am

în faţa ochilor. Aceiaşi omisiune. Să fie oare voită această omisiune? E probabil.

Traducătorul, evreu ca de obiceiu, n'ar fi putut merge până acolo încât să mistifice

textul original, eliminând sărbătorile Paştelor.

N'am putut face verificarea acestei ordonanţe în celelalte oraşe din teritoriul ocupat.

Totuşi brăilenii au serbat Paştele din 1917, fără să fie împiedicaţi, dar fără ouă roşii şi

fără cozonaci - întrucât nu aveau, - ci rugându-se prin biserici.

Dacă intenţionat nemţii au eliminat Paştele din sărbătorile lumii ortodoxe, atunci

probabil că au voit, ca ideia Învierei să nu fie ca un suport moral în marea nenorocire,

pentru poporul român, ca o speranţă de mântuire, căci după cum Mântuitorul a învins

moartea, tot aşa şi poporul român, răpus un moment în teritoriul ocupat, îşi aştepta cu

încredere ziua Învierei, a Mântuirei.

Turcii Când armata turcă a intrat în Brăila, după armata germană, şi cam la urmă, mi-a făcut

o impresie detestabilă. Era aproape desbrăcată pentru sezonul de iarnă. La finele Decembrie

1916, se prezentau în tunici. - Era de prevăzut ce vor suferi oamenii aceştia veniţi din cine

ştie ce ţinuturi călduroase.

În adevăr, gerul grozav din iarna 1916-1917, şi-a făcut apariţia după 10 Ianuarie 1917,

iar trupele turceşti depe front, au suferit în mod îngrozitor. Nici într'o armată numărul

degeraţilor n'a fost aşa de mare ca în armata turcă. Apoi nu aveau nici cu ce să-i transporte

din tranşee până la spitalele din Brăila, iar, mulţi soldaţi degeraţi erau aduşi legaţi pe cai

până la spitale.

Cei mai mulţi degeraţi au murit. Nici nu se putea altfel, cu o îmbrăcăminte aşa de

sumară pentru gerurile dela noi. - Mureau şi ei, în mod stupid, pentru ţara lor; nu aveau cel

puţin consolaţia soldatului care moare în luptă. - Aceasta lipsă de îmbrăcăminte a fost şi

cauza că cei mai mulţi dezertori i-a avut armata turcă. - O parte din ei se instalase prin

grădina Monumentului şi pădurea Lacului-Sărat, ameninţând paznicii cu bătaia şi revolverul,

ceiace a făcut pe Primar să intervină prin Martie 1917, la Comandantură.

Tot turcii sunt acei cari au început devastarea frumoasei păduri dela Monument,

pentru a se încălzi. Intervenţia la Comandantură n'a putut să împiedice devastarea. Gerul era

mai puternic decât orice disciplină militară. (Dosarul Primăriei Nr. 99/916 supliment 12.)

La 23 Aprilie 1917, Primăria aduce la cunoştinţa Comandanturei că şi în pădurea

Lacului-Sărat s'au instalat câţiva soldaţi turci, cari jefuesc pe cei ce se duceau la lemne.

Probabil că erau tot dezertori.

Turcii sufereau şi de lipsă de hrană, căci se prezentau pe la brutăriile oraşului şi cu

sila cumpărau toată pâinea, care ştim că era destinată populaţiei civile, cu cartele. Ba, adese

ori, o lua şi fără plată, cum rezultă din raportul cu data de 15 Ianuarie 1917, (dosar Nr. 99/916

supliment 3).

Dar turcii sunt cunoscuţi ca oameni cumsecade în raporturi normale cu alţi oameni.

Totuşi în timpul ocupaţiunii, unii ofiţeri turci, au compromis această reputaţie. Iată un caz:

Banca Naţională era scutită de incuartirări. Un ofiţer german care lucra la B.N.R. roagă pe

directorul Popescu, să primească pentru 3 zile, în două camere ale Băncii, pe un Maior

Doctor turc, care nu găsea locuinţă în oraş.

Directorul a cedat şi i-a pus la dispoziţie două camere prea frumoase. Turcul,

simţindu-se foarte bine şi-a adus şi două femei, lăudându-se că sunt două doamne din elita

Bucureşteană. În realitate erau două cocote; sistemul îl cunoşteam.

Cele trei zile trecură şi Maiorul nici gând să plece. Directorul Băncii atrage atenţia

ofiţerului german, pe cuvântul căruia l'a primit în Bancă pe doctorul turc. Ofiţerul german

promite că în curând va pleca. Acel curând însă nu mai sosea. Asemenea camere n'a avut

turcul în toată existenţa lui şi nu uşor putea consimţi să le părăsească.

În cele din urmă turcul refuză de a se muta, iar Directorul reclamă la Comandantură,

care dispune evacuarea Maiorului.

Ca răzbunare, acesta reclamă că Directorul a insultat armata turcă, fapt extrem de

grav. - Comandantura turcă s'a sesizat şi a invitat pe d-1 Popescu acolo, prin soldaţi turci, cari

au explicat Directorului că trebue să se prezinte numai decât. - El a refuzat. Sentinelele au

revenit încă de două ori, iar d-1 Popescu văzând că nu este de glumit, s'a adresat

Comandanturei Germane relatându-i cazul. Aceasta a intervenit la Generalul turc, Hilmi Paşa.

De data asta d-1 Popescu, s'a dus la Comandantura turcă cu mai mult curaj, deoarece

ştia despre acest fapt şi Comandantura germană.

Surpriză: Generalul turc 1-a tratat pe d-1 Popescu cu dulceaţă şi cafea şi a considerat

incidentul închis.

Maiorul Doctor a fost trimis pe front, iar Directorul Băncii Naţionale a avut impresia

că s'a deşteptat dintr'un vis urât.

Acolo însă unde turcii s'au simţit umiliţi în mândria lor naţională, a fost în faţa

Monumentului din grădina din marginea Brăilei, ce-i purta numele.

Monumentul era un obelisc aşezat pe patru lei, apărat de două tunuri luate de ruşi dela

turci în războiul de la 1828 (mi se pare).

În amintirea acestei victorii şi a morţii unui general, ruşii au ridicat monumentul în

pădurea din marginea Brăilei, unde târziu s'a transformat într'un parc agreabil, numit „La

Monument”, loc preferat de plimbare al brăilenilor.

Turcii n'au putut suporta dovada înfrângerii lor trecute şi l'au dărâmat, luând tunurile.

Azi nu se mai cunoaşte locul unde a existat şi e regretabil că Primăria Brăila, n'a găsit de

cuviinţă până azi, să ridice altceva în acel loc.

Anul acesta (1938), s'a ridicat la intrarea în grădina Monumentului, azi „Parcul Regele

Carol II-lea”, o Troiţă, în amintirea cercetaşilor căzuţi în timpul războiului de întregire.

Ce păcat că n'a putut nimeni să dea o îndrumare asupra locului unde trebuia aşezată

Troiţa. Pe locul vechiului monument dispărut, era mai potrivită aşezarea. Ca spaţiu şi ca

perspectivă. Apoi locul fostului monument avea consacrarea gloriilor de război, şi-i şedea

mai bine Troiţei acolo, decât la locul de azi, unde este aproape neobservată.

Trebue să fim drepţi şi să constatăm că nu numai turcii s'au dedat la jafuri, dar şi

soldaţii bulgari, cari operau în stil mare. Aşa, soldaţii bulgari din Dobrogea, ridicau vitele

locuitorilor din bălţile Brăilei, chiar din comuna Tichileşti, trecându-le Dunărea în Dobrogea,

ocupată de bulgari. La plângerea locuitorilor, Primăria Brăila a intervenit la 10 Ianuarie 1917,

la Comandantură, pentru împiedicarea jafului.

Soldaţii germani, ori austriaci, nu sau dedat la asemenea banditisme. Se constată un

singur caz când un soldat german însoţit de un elev evreu de şcoală, umbla prin curţile

oamenilor cerând de rechiziţie, păsări şi purcei. (A se vedea raportul Comisarului Circ. IV din

7 Februarie 1917, aflat în dosarul Primăriei Nr. 99/1916 supliment 3).

Probabil că soldatul era tot evreu şi sub îndemnul familiei băiatului, acel soldat a

încercat să le procure alimente prin această mică excrocherie. Ce vrei, evreul este inventiv.

Răspunderea Primăriei faţă de inamic.

Arestările.

I.

Singura autoritate locală era Primăria oraşului Brăila, cu care Comandantura avea

zilnice raporturi, din care năşteau numeroase obligaţiuni administrative, dar şi grele

răspunderi faţă de inamic, când interesele lui ar fi fost lezate, ori cel puţin jicnite.

Pentru ca să răspândească teroarea în populaţie, pe lângă pedepsele corporale pe care

le anunţa prin publicaţiuni, adesea ameninţa şi Primăria cu amendă, dacă anume fapte s'ar mai

repeta.

Dela ocuparea oraşului inamicii au observat că populaţiunea Brăilei, nu prea s'a

bucurat de sosirea lor, căci nu le-a eşit nimeni înainte, nu numai cu flori, dar nici de

curiozitate.

Dela început dar au găsit de cuviinţă să facă un gest de intimidare, dar şi de

spoliaţiune. Au aruncat asupra oraşului o amendă de 500.000 lei aur.

Primăria nu poseda această sumă. De nicăeri nu se putea aduna.

Termenul de predare fiind de 15 zile, sub ameninţare că în caz contrar vor fi luaţi ca

ostateci notabilităţile oraşului, s'a constituit atunci o Comisiune din d-nii Ion Berceanu,

girantul Prefecturei, Anghel Teodoreseu şi G. Popescu, Directorul B.N.R. Sucursala Brăila,

cari au cerut permisie să meargă la Bucureşti, spre a discuta cu personalităţile de acolo şi în

special cu Al. Marghiloman, care se găsea în Bucureşti, primii doi delegaţi fiind partizanii săi

politici.

Calea ferată încă nu era complect reparată, aşa că drumul până la Bucureşti l'au făcut

în două zile. Acolo, după consfătuiri cu Lupu Costache, care conducea Ministerul de Interne,

şi după un dejun la Marghiloman, au plecat înapoi fără nici un rezultat, căci Marghiloman i-a

convins că nicăieri nu se poate găsi această sumă.

Nemţii însă n'au mai stăruit în plata acestei amenzi, probabil în urma intervenţiei lui

Marghiloman la Mackensen.

Comisiunea brăileană însă, nu s'a putut reîntoarce decât numai cu autorizaţia lui

Mackensen, după câteva zile de aşteptare.

II. În Ianuarie 1917, din cauza îngheţului, un soldat german cade pe str. Regală şi-şi

sparge capul. Caz mare la Comandantură. Primăria este ameninţată cu amenda, dacă nu se iau

măsuri pentru a împiedica asemenea accidente. La 23 Ianuarie 1917, Primăria, în urma

acestei intervenţii, dă o ordonanţă prin care obligă pe proprietari şi chiriaşi, să împrăştie nisip,

sau cenuşe pe trotuare. Acelaş lucru 1-a făcut Primăria pe străzi.

Mai mulţi soldaţi nemţi se îmbolnăvesc de blenoragie. Plângeri la Primărie şi

ameninţare cu amenda, dacă Serviciul Sanitar al oraşului nu ia măsuri pentru a împiedica

răspândirea acestei maladii.

În acelaş timp Comandantură dă o ordonanţă la 12 Februarie 1917, pentru

supravegherea prostituţiei, stabilind pedepse contra prostituatelor care ştiindu-se bolnave, au

totuşi relaţiuni cu bărbaţii.

Preotul Grigore Balaban, dela biserica Sft. Constantin, fost Protoereu al Judeţului,

obişnuia ca sărbătoarea să ţină în biserică predici către popor.

După ocuparea oraşului, nu s'a stăpânit şi a continuat cu sfaturile lui către credincioşi,

potrivite situaţiei. Era un om inteligent, dar nu prea alegea expresiile şi adesea întrebuinţa

cuvinte triviale. Intr'o Duminică dela începutul ocupaţiei, a recomandat femeilor să se

ferească de apropierea inamicilor şi să nu se expună vederii lor, căci nu vor putea scăpa de ei;

să-şi amintească totdeauna că bărbaţii, fraţii şi părinţii lor sunt în război şi că ar putea fi

omorâţi de duşmanii noştri. Deci, predici foarte morale.

Preotul Balaban însă a călătorit înainte de război în Germania, unde a căpătat un

adevărat cult pentru cultura şi civilizaţia germană, iar atunci, în predicile lui nu scăpa ocazia

să convingă poporul că am avut un mare noroc că oraşul Brăila, a trecut sub comanda

germană, popor cult, disciplinat, în măsură să stăpânească pe ceilalţi aliaţi ai lor, în special pe

bulgari şi turci, popoare sălbatece şi crude.

În ziua de 6 Ianuarie 1917, sărbătoarea Bobotezei, preotul Balaban, ţine iarăşi o

importantă predică în care laudă pe germani, sfătuind populaţiunea la supunere, dar nu se

abţine de a face pe bulgari şi turci sălbateci şi cruzi.

În acea zi în biserică erau şi ofiţeri bulgari cari sunt ortodoxi. Unul din ei (un colonel)

se găsea în tovărăşia unei doamne din societatea românească. Fie că ofiţerul bulgar a ştiut

româneşte, fie că i-a explicat doamna ce-1 întovărăşea, fapt este că, bulgarii s'au sesizat de

insulta adusă lor şi intervenind la Comandantura germană, în ziua de 7 Ianuarie 1917, de

dimineaţa preotul Balaban, a fost ridicat dela domiciliul său şi închis în arestul preventiv,

după ce i s'a făcut o minuţioasă percheziţie, fără a se găsi ceva compromiţător.

La percheziţie însă s'a găsit o scrisoare dela un maior german, pe care l'a cunoscut cu

ocazia călătoriei lui în Germania şi din care reeşea că acest preot era un filo-german

desăvârşit. Asta explică faptul că în toate predicile lăuda pe germani.

Este judecat şi achitat. Unii spun că în închisoare ar fi fost bătut. La 29 Ianuarie 1917,

este lăsat liber, dar la 30 Ianuarie acelaş an, la domiciliul său se îmbolnăveşte de brâncă

infecţioasă (erizipel) şi moare la 2 Februarie 1917.

Imediat după arestarea lui, preoţii din Brăila, temându-se ca să nu fie şi ei urmăriţi,

s'au întrunit şi au semnat o declaraţie de desolidarizate.

Aşa dar, nici o predică de răzvrătire nu a ţinut preotul Balaban cum se susţinea la

început, din care cauză Primăria Brăila, a fost condamnată să plătească 50.000 lei amendă

şi pe care i-a achitat imediat.

Brăilenii atunci, au fost indignaţi în contra preotului Balaban, găsind că a comis o

mare imprudenţă.

Dar nu putem să nu-i recunoaştem azi că a fost un om de curaj şi un bun îndrumător

de suflete pentru femeile de atunci.

Mai degrabă desaprobăm gestul preoţilor cari, fără să li se ceară, s'au desolidarizat de

preotul Balaban.

III. Am văzut că dela începutul ocupaţiunei s'a pus în vedere Primăriei că răspunde de

dezertorii români aflaţi în Brăila, pe cari inamicul îi considera spioni ascunşi. Primarul a

răspuns imediat că nu cunoaşte de existenţa unor asemenea militari şi s'ar bucura dacă ar

putea fi descoperiţi şi pedepsiţi.

Dela începutul ocupaţiunei, inamicul a avut atenţia îndreptată asupra ardelenilor

brăileni, probabil după intervenţia Austro-Ungurilor, căci după câtva timp au fost ridicaţi

Constantin Sassu, Nicolae Barboi, Ştefan Vineş, toţi comersanţi distinşi şi ardeleni de origină,

precum şi pe Inginerul Mihail Simatu, dela uzina de apă. Pe toţi aceştia ca ostateci i-au trimis

în Germania.

Au mai fost arestaţi toţi membrii Serviciului Poliţiei de Siguranţă şi trimişi deasemene

în Germania.

Un pensionar Grigore Varlam, a fost izolat la R. Vâlcea, fără să ştim pentru ce motiv,

căci acest om nu era nici ardelean, nici propagandist, ci un om foarte liniştit, de o etate

înaintată şi care niciodată nu s'a manifestat în mişcările naţionale, - precum şi alţii.

Garda cetăţenească

Am văzut că paza oraşului era foarte slabă. Un oarecare număr de sergenţi ai Poliţiei,

dezarmaţi, bătrâni şi rău plătiţi, aveau în grijă paza de zi şi mai cu seamă de noapte. E de

mirare că cu asemenea lipsă de pază, nu s'au înmulţit furturile şi tâlhăriile prin mahalalele

Brăilei, lipsită acum şi de lumină.

Frica de inamic era marea păzitoare a liniştei publice şi a averii locuitorilor.

Pe de altă parte şi micul număr de sergenţi de stradă (azi gardieni publici), nu erau

lăsaţi la destinaţiunea lor, pentru că din cauza numeroaselor epidemii? tifos exantematic,

febră tifoidă, scarlatină, etc., etc., ce exista în oraş, o gardă se punea la locuinţa fiecărui

bolnav pentru a împiedica contaminarea, ceiace 1-a determinat pe Poliţaiul oraşului să ceară

Primăriei Brăila la 8 Aprilie 1917, un adaos în buget de 30 de sergenţi.

Primăria n'a putut să satisfacă această cerere, bugetul său fiind limitat şi alimentat

numai cu venituri extraordinare.

Această stare precară de pază a durat până la 18 Martie 1918, când Comandantura

printr'o ordonanţă, înfiinţează Garda cetăţenească pentru serviciul de pază din timpul nopţii,

cu concursul Poliţiei româneşti şi al patrulelor militare germane de stradă.

În virtutea acestei ordonanţe toţi bărbaţii erau obligaţi a face serviciul de pază,

bineînţeles cari nu aveau alte atribuţiuni. Şefii de stradă erau acei cari preparau listele celor

obligaţi a face acest serviciu, sub controlul Poliţiei.

Şi această organizaţie a rămas până la retragerea inamicului.

Justiţia sub ocupaţiune. Am arătat la pag. 20 cap. 4, că şi justiţia a fost abandonată de majoritatea

magistraţilor, la ocuparea Brăilei, parte fiind mobilizaţi, parte retrăgându-se în Moldova, de

frica inamicului.

Din circa 16 magistraţi, câţi erau pe vremea aceea în Brăila, au rămas 4. Dar nici

aceştia nu prea aveau ce face.

Pentru ca să ne facem o idee de activitatea Justiţiei la Brăila, în timpul ocupaţiunei,

dăm aici câteva cifre trase din registrele Tribunalului Brăila pe anul 1917.

Şi atunci ca şi azi Tribunalul avea 2 secţii civilo-corecţionale.

Găsim la S. I. 2901 hârtii intrate în cursul anului 1917, iar hârtii eşite 2643. Sentinţe

corecţionale pronunţate de S. I. în acelaş an, 25 (!). Registru de sentinţe civile nu s'a găsit.

La S. II hârtii intrate 1698; hârtii eşite 1903. Sentinţele civile pronunţate 7, - iar

corecţionale nu s'a găsit registrul în cursul aceluiaş an 1917.

Pentru a se vedea lipsa de activitate a justiţiei din acel timp, să o comparăm cu

activitatea din 1938, adică din timp normal. La S. I găsim; hârtii intrate 44.495, hârtii eşite

48.221, iar sentinţele penale 1844.

La S. II găsim: hârtii intrate 28.393, hârtii eşite 49.226; sentinţe corecţionale 2.069, -

civile 678.

De altfel, în timpul războiului nu se putea judeca decât atunci când părţile erau

prezinte.

Şi atunci chiar, câte odată nu se putea complecta Tribunalul pentru judecarea

apelurilor penale, cari erau cele mai frecvente.

Aşa găsesc în registrul pe 1917 al sentinţelor penale, că Trib. Brăila S. I. la 17/3/917,

a fost constituit sub preşedinţia D-lui avocat N. Petrovici, asistat de D-l N. Brăescu, Ajutor de

judecător la Judecătoria Mixtă Brăila, astăzi Preşedinte la S. II a Curţii de Apel din Galaţi, şi

am pronunţat, la acea dată, Sentinţa No. 1.

Numai conflictele dintre orăşenii prezenţi se puteau judeca. Dela ţară nimeni nu venea

să facă reclamaţiuni în justiţie, circulaţiunea locuitorilor dela ţară în oraş, după cum am văzut,

fiind interzisă şi chiar primejdioasă.

În cursul anului 1918, afacerile au mai crescut, atât prin faptul că după pacea de la

Bucureşti, locuitorii se bucurau de ceva mai multă libertate, nu prea multă, cât şi prin faptul

că Brăila fiind evacuată la 10/11/918, de inamic, nu mai era nici o stavilă de circulaţiune de la

ţară, la oraş şi vici-versa; erau însă în vigoare încă legile speciale ale războiului, aşa că

procesele nu puteau să-şi ia cursul lor normal.

Numai după trecerea armatei pe picior de pace, petiţia şi-a reluat cursul normal în

privinţa judecării proceselor.

Şcoala sub ocupaţiune.

I. Dela declararea războiului nostru 15/8/916, învăţământul public a încetat cu totul la

Brăila. În toamna 1916, nici un local de şcoală n'a mai rămas liber, fiind ocupate de

numeroasele spitale cu răniţi, care începură să fie trimişi aci de pe toate fronturile.

Această situaţie a continuat şi după ocuparea Brăilei de inamic, căci deşi spitalele cu

răniţi s'au mai redus, şcolile însă n'au rămas libere, ci au fost ocupate de trupele inamice.

Tocmai la 21 Aprilie 1917, Primăria intervine la Comandantură să permită

deschiderea a 7 şcoli primare (din vre-o 18), cu toate că încă erau ocupate de trupe.

Dar Comandantură la 2 Aprilie 1917, aduce la cunoştinţa Primăriei că intenţionează

să redeschidă fostul liceu al Statului, Nicolae Bălcescu, deocamdată ca instituţie privată, în

legătură cu Gimnaziul privat deja existent. S'au început chiar înscrierile la cancelaria acelui

Gimnaziu, instalat într'un local din str. Plevnei, căci localul liceului Bălcescu, era ocupat de

lagărul de prizonieri civili.

Cum însă Primăria nu avea fonduri pentru plata profesorilor etc., s'a autorizat

perceperea unei taxe şcolare.

Un număr de profesori dela Liceul Bălcescu, cari nu aveau obligaţiuni militare, au

rămas în Brăila, în timpul ocupaţiunei. Aceştia, între care îmi amintesc pe Guşăilă, Dogaru,

Ciuntu,... după ce inamicul şi-a aşezat administraţia în mod temeinic, au cerut şi obţinut voia

de a deschide cursuri de gimnaziu, pentru populaţiune şcolară aflată în Brăila.

Pentru funcţionarea acestui Gimnaziu privat populaţiune şcolară se găsea: erau

absolvenţii tuturor claselor primare din Brăila, plus cei care promovase cl. I-a, II-a, III-a de

liceu, ori cari se găseau repetenţi în aceste clase. Pentru organizarea însă a cursului superior

de liceu populaţiune şcolară era foarte puţină, pentru că mai toţi elevii dela 16 ani în sus, au

trecut ca cercetaşi în Moldova.

II. Am voit să cunosc, din arhivele Liceului Bălcescu şi a Revizoratului şcolilor primare

din Brăila, începutul şcolilor respective în anul 1917.

Mi s'a pus la dispoziţie la Revizorat singurul dosar al arhivei pe 1917, dar n'am găsit

nici o indicaţiune din care să rezulte precis câte şcoli primare s'au deschis în oraş, câte în

judeţ, şi cari anume.

Abia în Noembrie 1917, începe la Revizorat dresarea primelor acte oficiale relative la

plata personalului (învăţători şi institutori). Aceasta nu poate constitui o dovadă că cursurile

primare au început în mod efectiv; căci se luase măsura să se plătească tuturor funcţionarilor

Statului Român din teritoriul ocupat, salariul de odihnă, adică 70%, iar toate statele dela

dosarul Regizoratului sunt dresate pe această bază.

Dacă Primăria a intervenit la 21 Aprilie 1917, la Comandantura germană, să permită

deschiderea a cel puţin 7 şcoli primare, noi însă n'am găsit în documentul respectiv, nici

răspunsul german de aprobare, nici corespondenţa şcolară în acest sens.

Cum însă localurile erau ocupate mai toate de spitale sau de trupe, e puţin probabil că

în cursul anului 1917, să fi început cursurile primare cel puţin pentru 7 şcoli, la data cerută de

Primarul Brăilei.

În ce priveşte Liceul Nicolae Bălcescu, acolo eminentul Director D-l Vasile Goraş, a

binevoit să-mi refuze orice informaţie, sub o formulă foarte politicoasă de altfel, că secretarii

erau ocupaţi în acel moment cu alte cercetări, dar că-mi va comunica la telefon dacă se găsesc

în arhiva Liceului chestiunile ce mă interesează, sau mă va anunţa să vin la Liceu şi să

cercetez singur dosarul respectiv, ceiace îmi convenea mai bine. Dar până azi a rămas o

simplă promisiune.

Să fi fost oare un pericol, din punerea dosarului respectiv la dispoziţia mea? De ce

natură ar fi putut fi? În tot cazul orice ar fi conţinut acel dosar, D-l Goraş, nu putea fi

răspunzător, căci D-sa nu a rămas în Brăila, în timpul ocupaţiunei. Şi în tot cazul nu veneam

să cercetez vina nimănui, ci un fapt inofensiv: Dacă şi când au început în anul 1917, cursurile

Liceului Bălcescu, pentru ca afirmaţiunile mele să fie întemeiate pe documente.

Guta eminentul Director mi-a refuzat aceste precizări, sunt silit să admit că cursurile

Liceului N. Bălcescu au început prin Aprilie 1917, ca instituţie privată, aşa cum a comunicat

Comandantura germană Primăriei la 2 Aprilie 1917. Profesorii cari au fost autorizaţi să

înceapă cursurile Gimnaziului, aceiaşi au fost autorizaţi să înceapă şi cursurile de liceu.

Au avut populaţiune şcolară pentru cursul superior? Cred că foarte puţină, pentru

motivul arătat şi anume ca elevii dela 16 ani în sus, cum sunt mai toţi din clasele superioare

ale liceului, au trecut ca cercetaşi în Moldova. Erau prin urmare disponibili în toamna 1916,

absolvenţii clasei IV-a, care n'au plecat în Moldova; promovaţii cl. V. şi VI., cari au rămas pe

loc, precum şi repetenţii acestor clase.

Local nu a avut, căci cursurile s'au ţinut într'o casă particulară. Profesori erau puţini;

căci cea mai mare parte au fost mobilizaţi. Ei se întreţineau din taxele şcolare autorizate de

Comandantura germană şi din salariul de odihnă care se plătea tuturor funcţionarilor rămaşi

în teritoriul ocupat. De aici se poate uşor înţelege că învăţământul nostru public din timpul

războiului şi încă câţiva ani după războiu, a fost de o slăbiciune dezolantă, atât prin lipsa

controlului, cât şi prin lipsa conştiinţei datoriei, la elevi.

Când un an şcolar începe la Aprilie, ne întrebăm ce poate învăţa un elev, fie şi până în

toamnă? Profesorii erau siliţi să fie indulgenţi către elevi, iar aceştia abuzau de această

indulgenţă. Aşa că, câteva serii de elevi au absolvit liceele prin îngăduinţă, prin favoritism,

prin politicianism, care după război se infiltrase atât de adânc în moravurile noastre, încât nici

şcoala nu a fost cruţată.

III. Prin urmare o serie de generaţii cari creşteau şi cereau dreptul la conducerea Statului,

erau absolut nepregătite pentru marea luptă a vieţii, dar şi mai nepregătite pentru un post de

conducere.

Cu cât erau mai nepregătite, cu atât erau mai pretenţioase. Această pretenţie provenea

din inconştienţa nepregătirii lor.

Eşite din licee şi universităţi, fără religia muncei, sau un alt ideal moral; mai

totdeauna fără dram de talent, ci numai cu dorinţa de parvenire şi de îmbogăţire prin toate

mijloacele, aceste generaţii au constituit nenorocirea Statului Român de după război, când

prin demagogia revărsată asupra Ţării, reuşind să pună mâna pe posturile de comandă, au

operat cu atâta îndrăsneală, încât erau aproape să ducă Statul în prăpastie, dacă nu intervenea

la timp mâna energică a Majestăţei Sale Regele Carol II-lea, care desfiinţând partidele

politice a tăiat cancerul periculos ce începuse să se întindă pe corpul naţiunei române.

Profesorii unui neam sunt aceia care formează sufletul şi elanul unei naţiuni; ei trebue

să rămână dar în permanenţă la datoria lor, nu la politică, iar elevii să ştie că numai munca şi

distincţiunea îi va putea ridica în viaţă, iar nu, ca până acum, învârteala pe lângă partidele

politice.

Situaţia învăţământului nu a fost mai bună în Moldova. Atâtea serii din elevii liceelor

din teritoriul ocupat, trecute în Moldova, fie ca cercetaşi, fie altfel, au beneficiat într'un grad

maxim de indulgenţa profesorilor, pentru a li se da promovarea claselor în anii războiului şi

chiar după aceia.

Aşa dar, în mod fatal un război, chiar dacă n'ar fi făcut pe teritoriul naţional, produce

o relaxare, o slăbire a conducerii şcolare, cu atâtea triste consecinţe pentru întreaga societate.

Să sperăm că refacerea pe care o aşteptăm, va începe şi în domeniul şcolar, producând

o schimbare de mentalitate, la tineretul şcolar, sub conducerea din ce în ce mai vigilentă a

profesorilor, care pe viitor nu vor mai fi preocupaţi decât de interesele şcolare şi de viitorul

tinerilor generaţiuni, pe care se reazămă viitorul Ţării.

Un incident neplăcut pentru autorităţile româneşti În cursul anului 1917, erau multe spitale civile la Brăila, după cum am văzut.

Preşedintele Comisiunei pentru administrarea acestor spitale, era D-l G. Popescu, Directorul

Băncii Naţionale locale, care era şi Preşedintele Crucii Roşii din Brăila, iar Şeful Serviciului

de aprovizionare a Spitalelor era C. Ştefănescu, (Blănaru), azi decedat.

Nemţii însă controlau peste tot.

La un moment dat un intendent abuziv, al unui spital, înstrăinează o parte din hrana

bolnavilor, şi cum se aştepta la un control, redactează o listă de distribuţia alimentelor între

diferite persoane reprezentative din Brăila. D-l Popescu, era trecut cu o cantitate de carne; d-l

Ion Berceanu, idem; subsemnatul cu o cantitate de peşte; N. Orăşanu, la fel, etc.

Germanii fac descindere, verifică alimentele cumpărate şi constată lipsa. Cum era de

aşteptat, intendentul s'a apărat că i s'a cerut de diferite persoane alimentele lipsă, prezentând

lista.

Scandal. C. Ştefănescu este arestat şi purtat între santinele pe străzile Brăilei, întrucât

ca Şef al Serviciului de aprovizionare, trebuia să ştie în orice moment ce se face cu hrana

destinată bolnavilor. Dacă abuzul intendentului a fost posibil, este din lipsa de supraveghere a

Şefului aprovizionării.

Au fost chemaţi pe rând la Comandantură toţi cei trecuţi pe listă. D-l Popescu, chemat

şi el, a recunoscut că într'o zi fiind un prisos de carne, peste raţia bolnavilor şi a personalului,

a cumpătat o cantitate de vre-o 2½ kgr., pe care a plătit-o imediat, deci n'a păgubit spitalul,

căci banii sunt acolo. Altădată n'a luat nimic.

„Dar d-ta eşti inamic, îi răspunde colonelul german, şi n'ai drept să te hrăneşti decât

aşa cum am hotărât noi pentru toată populaţiunea inamică.”

De aici rezultă că flămânzirea populaţiunei din Brăila, în timpul ocupaţiunei, prin

raţionalizarea hranei la minimum posibil, nu era un efect al lipsei de mijloace de hrană, ci ca

o pedeapsă aplicată populaţiunii civile din teritoriul ocupat.

D-l Popescu, a fost condamnat la o amendă de 500 lei aur, de care a căutat să scape

făcând şi Primăriei un memoriu la 1 Aprilie 1917, dar nu s'a putut.

Pentru faptul că a fost trecut pe listă, a fost condamnat şi D-l Ion Berceanu, la o

amendă de l000 lei, d-sa fiind în acelaş timp şi girantul Prefecturei Brăila.

Nu ştiu cum am scăpat eu cu şi Primarul Orăşanu. Chemat la Comandantură am

declarat că n'am nici o cunoştinţă şi nu pot fi răspunzător de îndrăzneala intendentului, care a

voit să-şi acopere în acest mod abuzurile. Am fost crezut şi atât.

Intendentul a fost închis şi dat afară.

Şi când mă gândesc că la spitalele de azi se comit aproape abuzuri zilnice; că o

anchetă începută contra unui intendent, sau a altora, durează cu anii şi că o normă de

corectitudine e greu să se stabilească, sancţiunile venind prea târziu - dacă nu deloc, mă

întreb dacă n'ar fi mai preferabil sistemul german de celeritate în constatare şi judecare, cu

toate erorile ce fatal se pot comite în astfel de condiţiuni.

Tocmai acum însă Statul Român s'a gândit la sistemul celerităţii extreme, admisă în

legea pentru apărarea patrimoniului public.

Iancu Berceanu Astăzi bătrân octogenar, se găsea la începutul ocupaţiunei în etate de peste 60 ani, dar

în plină vigoare, pentru a putea face concetăţenilor săi, încă multe şi însemnate servicii.

Pe când toţi cei cu dare de mână au părăsit Brăila, nu din patriotism, ci de frică,

neavând în sufletul lor nimic comun eu obştea locuitorilor brăileni, a căror suferinţe li-erau

indiferente, Iancu Berceanu, om dintr'o bucată, destul de bogat pentru ca să poată şi el să-şi

pună pielea la adăpost, fiind alcătuit însă din altă plămadă şi cu un suflet în care vibra toată

gama suferinţelor multiseculare ale generaţiilor de ţărani din cari se trage şi cari au ştiut să

înfrunte pe toţi năvălitorii din trecutul neamului românesc, rămânând statornic pe pământul

destinat de Dumnezeu acestui neam, Iancu Berceanu a preferat să rămână pe loc şi împreună

cu ceilalţi brăileni mai de seamă, să susţină moralul concetăţenilor lor necăjiţi, ajutându-i în

limitele posibilului, în tot timpul ocupaţiunei, cu mijloacele inteligenţei şi situaţiunei sale.

Conu Iancu, sau Menea Iancu, cum îi zic cei mai tineri, nu este un om căruia i se

datoreşte respectul numai din cauza etăţii, - D-sa a fost şi este nu exemplar cum rar se găseşte

printre noi.

Fost avocat distins în Baroul Brăila, fost Deputat, Senator, Primar al Brăilei, Şef de

partid în Brăila. Dar mai sunt şi alţii în Brăila, cari au deţinut vremelnic asemenea demnităţi:

puţini sunt însă cari au putut să rămână în toată viaţa oameni de convingere adâncă ca Iancu

Berceanu şi mai presus de toate de o cinste exemplară, pentru moravurile noastre politice de

mai înainte.

Despre toţi oamenii politici ai Brăilei s'a vorbit câte ceva, relativ la afacerile făcute

prin politică. Despre Iancu Berceanu nimeni n'a putut vreodată să afirme că ar fi făcut avere

din politică, sau că ar fi fost amestecat în vre-o afacere cu substrat de jaf în averea Statului.

De aici a rezultat marele prestigiu de care s'a bucurat Iancu Berceanu în toată viaţa lui

şi se bucură încă, iar în timpul ocupaţiunei a pus acest prestigiu în serviciul Comunităţii

Brăilene, îndulcind, pe cât a fost posibil, traiul locuitorilor.

Germanii l'au găsit girant al Prefecturii de Judeţ şi l-au lăsat în acest post, deşi după

cum am arătat, rolul Prefectului în timpul ocupaţiunei a fost şters. Germanii însă au profitat

de vasta lui experienţă.

Dar acolo unde însă Iancu Berceanu, a dovedit tot simţul său practic pentru acele

momente, a fost în creiarea corurilor bisericeşti. El a organizat aceste coruri la toate

bisericile din oraş, căci singurele localuri unde populaţiunea se putea aduna fără control, erau

bisericile. Cântările bisericeşti erau ca o mângâiere a sufletelor în nenorocirea de atunci, şi ca

o speranţă într'un viitor mai bun.

Bisericile erau foarte frecventate.

Tot Iancu Berceanu, este acela care, înainte de ocupaţiune, a organizat în grabă paza

oraşului, cu aşa zisa Gardă civilă, prin acei şefi de stradă, cari au adus un mare serviciu

Poliţiei în timpul ocupaţiunei.

În fine, Iancu Berceanu, era o considerabilă personalitate, de sfatul căruia nu se putea

nimeni dispensa, ceiace a făcut să fie consultat mai în toate ocaziile şi situaţiunile dificile din

timpul ocupaţiunei.

Dar i-a fost dat D-lui Berceanu să aibă şi o neplăcere dela germani. Din cauza unei

rele credinţe a unui agent de spital, după cum am văzut, a fost condamnat la 1000 lei amendă.

Această întâmplare nu i-a scăzut cu nimic prestigiul şi chiar germanii au continuat să-i

dea aceiaşi consideraţie ca mai înainte, păstrându-i atribuţiunile ce le avea.

D-l Ion Berceanu, trăeşte azi izolat, dar în plină sănătate şi vigoare intelectuală, pe

care i-o dorim cât mai mulţi ani.

Daunele suferite de Primăria Brăila prin ocupaţiune În cursul anului 1917, Primăria asediată de atâtea nevoi şi obligaţiuni, nu era prea

mult preocupată de grija redactării documentelor necesare pentru mai târziu, prin care să se

constate pagubele suferite de la inamic.

Totuşi în dosarul Primăriei Nr. 99/916, supliment 5 şi 5 bis, găsim un raport semnat

de consilierii N. Petrovici, N. Catzighera şi Anghel Teodorescu, prin care se constată

cheltuelile suportate de Primărie în cursul anului 1917, şi repartizate cam astfel:

1). 871.466,31 lei speze cari privesc pe statul român;

817.622,37 „ speze cari cad în sarcina Comandanturei germane;

839.317,07 „ speze cari rămân în sarcina Primăriei.

Aceste cheltueli sunt în afară de prevederile bugetare. Dar ele sunt necomplecte, căci

în raportul depus la data de 2 Martie 1918, se afirmă că mai sunt încă multe cheltueli care

n'au fost încă adunate şi sunt în curs de contabilizare.

La 17 Decembrie 1918, deci după plecarea inamicului, Primăria Brăila comunică

Ministerului de Interne, cu adresa Nr. 12289, că totalul daunelor suferite de Primărie dela

armatele de ocupaţiune se cifrează la 15.088.212 lei (aur).

Nici acest total n'a fost exact, căci la 8 Decembrie 1920 Primăria a stabilit printr'o

expertiză înaintea Comisiunei i-a de Judecată de pe lângă Trib. Brăila, că daunele suferite se

ridică la suma de 23.329.556,68 lei, la care se mai adaogă 1.035.682,35 lei, cu toate că în

privinţa acestei daune este dubiu, dacă cade în sarcina Primăriei, sau a Statului Român.

Nu ştim dacă cu ocazia centralizării tuturor daunelor suferite dela inamic în teritoriul

ocupat, şi prezentate desigur la tratatul de pace, Primăria Brăila, s'a mărginit la suma de mai

sus, ori a majorat-o. N'am găsit nici un document.

Oricare va fi fost suma cu care Primăria Brăila s'a înscris definitiv la daunele de

război, un lucru este cert, că Statul Român, prin tratatele de pace şi prin numeroasele

convenţii între fostele puteri beligerante, asupra despăgubirilor de război, a obţinut foarte

mici despăgubiri, faţă de sacrificiile enorme făcute de ţara noastră, iar Primăria Brăila până

azi n'a obţinut nimic!

Statele mici au fost nesocotite la repartizarea despăgubirilor obţinute dela inamici, de

către marii noştri aliaţi, iar la rândul său Statul Român a fost tot aşa de nedrept, faţă de

supuşii săi, cari au suferit daune de război.

Marea majoritate a despăgubirilor obţinute de Statul Român, le-a reţinut pentru el, -

populaţiunei i-a aruncat câteva sute de milioane, în mai multe rânduri.

Cum s'a făcut distribuţia ?

În mod scandalos. S'au creiat categorii de preferinţă, aşa cum se administra ţara sub

regimul partidelor politice, pentru ca în acele categorii să intre partizanii partidului dela

putere.

La un moment dat s'a distribuit o parte de despăgubiri podgorenilor din jud. Putna,

adică acelor de pe front.

Altădată s'a acordat despăgubiri petroliştilor, deşi se ştie că nu inamicul a distrus

sondele petrolifere, ci aliaţii noştri englezi.

Imensa majoritate a dăunaţilor de război, n'au primit nimic, pentru că nu intrau în

sfera intereselor politicianilor români!

Dar ce este o daună de război? O pagubă, pe care o suferă cetăţeanul, din cauza

operaţiunilor militare ale războiului, fie dela inamic, fie chiar dela armata naţională.

Dăunatul trebue să fie despăgubit. Orice minte normală, va găsi că din punct de vedere al

pagubei, nu poate avea mai multă preferinţă cetăţeanul căruia i s'a distrus casa, fiind în

apropierea frontului, decât acela căruia i s'a distrus casa înapoia frontului. Şi unul şi altul au

rămas fără adăpost; şi unul şi altul au suferit o pagubă evidentă. Nu se poate concepe ca unul

să fie despăgubit, iar altul nu.

Ei bine, politicianul român, în calitate de ministru, a găsit motive de preferinţă şi şi-a

satisfăcut, cel puţin parţial, alegătorii dintr'o regiune dată, sau alţi potentaţi (petrolişti)

dintr'altă regiune.

Statul român prin tradiţie este un rău platnic al despăgubirilor de război. Am cetit

undeva că tot aşa s'a întâmplat şi după războiul din 1877-78. Dar cel puţin atunci războiul nu

s'a purtat pe teritoriul nostru. Despăgubirile de atunci erau isvorâte mai mult din rechiziţii.

Iată pentru ce populaţiunea română priveşte cu nemulţumire şi neîncredere

rechiziţiile.

Cu cât Statul va fi mai prompt la plata despăgubirilor de război şi rechiziţii cu atât şi

populaţia va răspunde mai cu voe bună la asemenea operaţiuni.

Populaţia nu trebueşte descurajată.

Retragerea Încă dela spargerea frontului bulgar, se prevedea că mult timp nu vor mai rămâne

inamicii noştri în teritoriul ocupat.

Armatele aliate vor căuta să treacă Dunărea în România şi atunci germanii nu vor mai

avea nici o scăpare.

De aceia, armata de ocupaţie a Brăilei şi de pe frontul Siretului, şi-a început retragerea

cu multă abilitate, fără a se observa de cineva; mai mult noaptea.

Ofiţerii superiori cari conduceau diferite servicii în Brăila, încet, încet dispăreau.

Totuşi, pentru a se masca cât mai bine această retragere, ei nu încetau de a da semne

de viaţă prin acte administrative. Aşa, ultima ordonanţă a Comandanturei germane este din 8

Noembrie 1918, prin care se interzicea accesul particularilor în Port, între depozitul de petrol

din nord şi extremitatea Bulevardului Carol din sud. La această dată însă prea puţini inamici

mai rămăsese în Brăila, căci la 18 Noembrie 1918, încep reclamaţiunile la Primărie, din

partea acelora cari au suferit pagube în timpul ocupaţiunei.

Deci, la data de 11 Noembrie 1918, inamicul evacuase Brăila.

Poliţistul Hansen, care fusese încartiruit în domiciliul meu dela începutul ocupaţiunei,

a plecat pe la 8 Noembrie 1918, declarându-mi că a avut misiunea să mă spioneze, dar

neconstatând nimic, zicea el, n'a putut să-mi facă nici un rău. Era un german din Viesbaden,

cunoştea puţin limba franceză; liniştit în aparenţă şi foarte puţin comunicativ. A abandonat la

mine o carabină românească şi un tablou pictat de o pictoriţă din Brăila.

De atunci am înţeles că în fine vom fi iarăşi liberi în ţara noastră. Trebuia însă să ne

stăpânim bucuria.

De data asta nu rămâneam fără stăpân. Aveam Prefect de judeţ, numit de Guvernul

Marghiloman, aveam Poliţai, aveam o Comisiune interimară. Deci tot aparatul de Stat

Românesc,... şi fără tutelă.

Lipsea însă armata...

Armata este simbolul puterii unui Stat şi al suveranităţii unei naţiuni. Atâta timp cât

ea nu se arăta, nu puteam crede că inamicul a evacuat teritoriul ocupat; ne temeam că se va

reîntoarce.

Înainte de ocupare eram în aşteptare inamicului; după plecarea inamicului, eram în

aşteptarea armatei române.

Doamne! ce momente de bucurie! După aproape 2 ani de sclavie, să te găseşti pe

neaşteptate liber, nesupus niciunei constrângeri.

. Dar iată, se aud goarnele militare dinspre bariera Galaţi; apare într'o zi de Noembrie

o trupă. De 2 ani n'am mai auzit o trompetă militară, căci nemţii le înlocuise cu fluere

desgraţioase şi sinistre.

Speram că va fi un regiment. Dar n'a sosit decât o companie de infanterie!

În ce hal! Zdrenţăroasă, murdară, abia încălţată, dar cu atât mai glorioasă.

Ce vrei, se întorcea din război şi timp de 2 ani de zile Statul Român abia mai avea cu

ce să-i îmbrace. Apoi drumul dela Galaţi la Brăila pe jos prin balta Vădeni, prin gârle şi

noroaie, nu putea fi decât dificil şi murdar.

Dacă la plecarea în război au fost foarte mulţi desculţi şi fără haina militară, nu ne-a

surprins starea în care se găseau la întoarcerea din război.

Dar oricum, era armata noastră.

Ceiace ne-a surprins însă, şi ceiace ne-a durut până în adâncul sufletului, a fost

indiferenţa mulţimii.

Curioşii se strânseseră la auzul gorniştilor, dar erau mai toţi de prin prăvăliile din str.

Galaţi şi Piaţa D. Ionescu, dintre care mulţi fiind ovrei, aceştia regretau plecarea nemţilor.

Nici o manifestare de bucurie din partea acestei mulţimi, nici un hura!

Şi bieţii soldaţi români, deşi veneau din alt teritoriu românesc liber, se aşteptau ca

brăilenii să manifeste mai multă dragoste pentru armata de altădată, după 2 ani de stăpânire

străină.

Să se fi tocit atât de mult sentimentul patriotic, în timpul celor 2 ani de sclavie?

Aceasta nu e posibil. Cred mai degrabă că populaţiunea majoritară de prin aceste străzi

centrale ale Brăilei, fiind de origină străină, nu putea simţi acea electrizare pe care o simţim

noi când vedem o trupă de soldaţi în marş sau la paradă, emoţionându-ne adesea până la

lacrămi, pentru că nu era armata lor.

Dacă însă armata noastră reîntoarsă în Brăila, ne-a impresionat prin lipsurile ce le

exterioriza, au fost momente când extrema buna stare exterioară a unui ofiţer român, ne-a

provocat desgust pentru atâta nesimţire.

După pacea dela Bucureşti şi întoarcerea demobilizaţilor brăileni la vatră, au venit în

Brăila şi vre-o 2-3 ofiţeri, cu afaceri de serviciu. Unui din aceştia (un sublocotenent) s'a

prezentat într'o ţinută extrem de elegantă, frezat, pudrat, parcă era scos din cutie şi gata să se

ducă la un bal oficial. Băiat frumos de altfel. Se plimba pe străzile Brăilei în uimirea

românilor, care-1 considera ca pe o cocotă masculină şi râsul germanilor care nu puteau

pricepe atâta lipsă de bun simţ. Era sau nu în război, acel tânăr ofiţer elegant? Era obligat să

apară în mijlocul inamicilor la Brăila, într'o ţinută care să cadreze şi cu situaţia de război, dar

mai cu seamă cu calitatea de învins? Evident, căci în acel moment România era învinsă. Ori,

conduita uşuratecă a unor inşi, fac atâta rău colectivităţii din care fac parte, cum nu se poate

pricepe. Tot poporul este considerat ca uşuratec, secătură, demn de dispreţ, după asemenea

exemplare.

Dar, în fine armata română şi-a făcut intrarea în Brăila. Teritoriul ocupat a fost

evacuat de inamic, iar viaţa liberă a Brăilei, reîncepe în Noembrie 1918.

Se va ridica oare Brăila la vechea ei splendoare?

Aceasta e una din tainele destinului.

Dacă ar fi să judecăm după cele întâmplate dela retragerea inamicului şi până azi, ar

trebui să disperăm. Mă abţin însă, dela orice consideraţiuni, căci ar trebui să alunec pe teren

politic.

Şi astfel s'a sfârşit pentru Brăila tragedia ocupaţiunei.

…………………………………………………………………………………………………

…………………………………………………………………………………………………

…………………………………………………………………………………………………

Am ajuns la sfârşitul lucrării mele şi privind înapoi, mă întreb: nu cumva am exagerat

ceva?

Ori-cine, citind cu atenţie toate faptele expuse, se va convinge cu uşurinţă că

exagerare nu poate exista, de oare-ce felul în care sunt expuse toate chestiunile, exclud sborul

liber al fantasiei, care'şi are locul într'un roman, sau într'o nuvelă, iar noi n'am făcut decât să

expunem într'un stil simplu şi narativ evenimentele mai principale din timpul ocupaţiunei

Brăilei şi suferinţele îndurate de populaţiunea Brăilei în această epocă.

Am căutat să fiu cât mai obiectiv posibil în descrierea evenimentelor, mai cu seamă că

această descriere se întemeiază pe documente şi germane şi române, precum şi pe fapte

văzute de mine, aşa că invenţiunile şi exagerările sunt excluse.

Mă mai întreb însă: Ocupaţiunea germană la Brăila, ca şi în întreg teritoriul ocupat,

fost-a ga cea mai aspră, din toate ocupaţiunile pe care le cunoaşte istoria?

Declar că n'aşi putea răspunde, căci nu cunosc şi nici n'am citit, modul de a se purta al

unui alt inamic, într'un teritoriu ocupat.

Din istoria ţării noastre însă cunosc că cu ocazia războaielor Ruso-Turce, când

armatele ruseşti treceau prin Moldova, (considerând-o probabil pe acea vreme în parte

integrantă din Imperiul Turcesc), populaţiunea civilă a suferit vexaţiuni cu mult mai aspre, -

şi doar Moldova de atunci nu era în răsboi cu Ruşii, - decât a suferit populaţiunea Brăilei în

timpul ocupaţiunei germane.

Dar dacă vom lua în considerare şi faptul cunoscut că armatele române din Moldova

au dus în timpul războiului, o viaţă de mari privaţiuni, atunci nu ne mai impresionează

lipsurile suferite de populaţiunea civilă din teritoriul ocupat.

Ajungem dar la concluziunea, că toate lipsurile de care a suferit populaţiunea civilă

din teritoriul ocupat, sunt o consecinţă inevitabilă a stării de război, ori-care ar fi fost

inamicul ocupant, agravată cu indolenţa şi nepriceperea autorităţilor noastre administrative

de dinainte de răsboiu.

De altfel este cunoscut, că germanii sunt un popor aspru chiar în ţara lor, cu proprii lor

supuşi şi nu trebue să ne mire prea mult, că s'au purtat aspru cu noi, populaţia civilă, ca

inamici.

Iată pentru ce un popor trebue să fie prevăzător din timp de pace, prin toate organele

lui şi pregăti pentru orice sacrificiu, prin mijloacele lui proprii, pentru ca în caz de război,

asemenea situaţiuni, ca aceia pe care am suferit-o noi la Brăila, să nu se mai producă.

Când un popor este conştient de situaţia lui geografică, nu se uită la toate palavrele

ideologice, de pace perpetuă, care paralizează energia unei naţiuni şi adoarme vigilenţa

conducătorilor, ci se prepară fără răgaz, pentru momentul hotărâtor, al respingerei oricărei

agresiuni.

Nu în grija altora să lăsăm înarmarea ţărei, ca în trecut, ci prin noi înşine să

satisfacem, toate nevoile de înarmare ale ţârii, aceasta cu atât mai mult cu cât noi, ne găsim

înconjuraţi de popoare, din cari unele râvnesc la o porţiune din teritoriul ţării noastre.

Şi azi, după atâtea secole de experienţă, a rămas adevărată axioma latină: Si vis

pacem, para bellum.

Numai prin pregătirea de război, ne vom asigura pacea şi vom putea să evităm

tragediile unei ocupaţiuni inamice.

ANEXE

I.

La vremuri noui, oameni noui. Iată lozinca cu care veneau din război toţi acei cari erau amatori să li se dea lor

conducerea statului. Ide sus până jos.

Ce însemnează această lozincă?

Desigur că vremurile noui, creiate de război, cercau reforme adânci, care nu puteau fi

realizate de oamenii care trăiseră cu altă mentalitate şi care poate erau refractari nouelor

reforme.

Războiul pe de altă parte ne-a învăţat că nu mai putem continua cu vechile deprinderi

politicianiste; că o schimbare în mentalitatea românilor a trebuit să se întâmple, pentru că

prea puternică a fost sguduirea produsă de nenorocirile războiului şi dacă poporul român

doreşte o îndreptare, apoi trebuesc schimbate metodele de guvernământ, de administraţie în

general.

Din nenorocire desminţirea a venit repede.

Acei cari cereau situaţii pe baza lozincei de mai sus, nu erau cei cari au suferit în

tranşee, ci ambuscaţii, adică acei cari au trăit vremea războiului la o coloană de muniţii, ori

de aprovizionare, sau într'un birou militar, ori în spitale din napoia frontului. Deci acei a căror

piele a fost pusă la adăpost de orice risc şi n'au cunoscut grozăviile războiului, întorşi acasă

pretind situaţii, maimuţărind şi ei: „La vremuri noui, oameni noui”.

Ce noutate prezenta pentru interesele superioare ale ţării aceşti domni obişnuiţi să

trăiască prin protecţie şi fel de fel de expediente?

Ei n'au cunoscut ce este puterea sacrificiului, a jertfei de sine pentru interesul obştesc;

nu sunt în stare să aibă spiritul şi noţiunea de dreptate pentru altul, nu trăiesc decât pentru

persoana lor şi pentru îmbogăţirea lor; iar interesele superioare ale administraţiilor publice,

sunt subordonate acestui interes şi elicei politice din care fac parte.

Aceştia sunt oamenii noui cari au cerut conducerea!

Ei, bine ce au cerut, au avut. Li s'a dat pe mână conducerea administraţiilor publice.

Dar fiindcă eu vorbesc de Brăila, mă voi ocupa numai de administraţia ei, prin aşa zişii

oameni noui.

Imediat după plecarea inamicului, partidele politice au pus mâna pe administraţia

comunală. Am arătat că în timpul ocupaţiunei, Primăria reuşise cu ajutorul germanilor să

scape oraşul de ruşinea unor imobile vechi, care ameninţau să cadă pe trecători, dar pe cari

administraţiile româneşti, le tolerau, graţie intervenţiilor politice, cu toate că formele legale

de dărâmare erau îndeplinite.

Toate acele cuiburi de infecţie au fost desfiinţate şi oraşul asanat complect. Ruini în

oraşul Brăila nu mai existau.

Ce au făcut oamenii noui?

Au găsit de cuviinţă să autorizeze în folosul prietenilor politici, ridicarea de magazii

de scânduri în centrul oraşului pe locurile asanate, spre a fi transformate cu timpul în alte

cuiburi de infecţie.

Au mânjit oraşul cu autorizări de construcţii mediocre şi mizerabile în partea centrală

a lui, toate acordate prietenilor de partid, pocind oraşul pentru multă vreme, neţinând seamă

de nici un interes superior edilitar.

Dacă ceva bun s'a realizat în Brăila, precum: pavaje, lumină electrică, tramvae,

canalizare, apă filtrată, toate sunt dedinainte de război, concepute şi realizate de aşa zişii

oameni vechi.

Trebue să recunosc că au făcut ceva şi oamenii noui; unii din ei au înfundat puşcăriile

pentru abuzurile comise de ei în administraţia lor, şi aceasta din cauză că oamenii noui, lipsiţi

de orice busolă morală, au confundat interesul general cu buzunarele lor.

Goana după îmbogăţire prin orice mijloace, era aşa de răspândită în timpul

neutralităţii, încât mulţi tineri au intrat în război cu această mentalitate şi fiind ocrotiţi pe la

locurile fără pericol, au ieşit din război cu aceaşi mentalitate cu care au intrat, urmărind o

rapidă îmbogăţire.

Ce puteau să producă aceştia în funcţiunile ce li s'au încredinţat?

S'a făcut dar dovada definitivă că la vremuri noui nu se cer oameni noui, ci oameni

întregi, cu experienţă, muncitori, capabili şi cinstiţi. Or asemenea oameni cu greu îi găsim

printre cei tineri.

Am văzut dar că nenorocirile războiului nu au schimbat prea mult mentalitatea

oamenilor.

Numai autoritatea publică şi sancţiunea sigură şi promptă pentru abateri schimbă

mentalitatea oamenilor, iar o asemenea autoritate şi sancţiune după război a lipsit.

Ce au fost capabile partidele politice să facă după război, s'a văzut. Pe de o parte au

anarhizat spiritele şi le-au învrăjbit, iar pe de alta au secat bugetul ţării, slăbind puterea de

producţiune şi de rezistenţă a ţării, prin înstrăinarea avuţiilor ei.

Eram ca în pragul războiului civil. A trebuit să intervină gestul energic ai M. S.

Regele Carol II-lea, care suspendând Constituţia din 1923, şi inamovibilitatea funcţionarilor

de toate categoriile, desfiinţând toate partidele politice, a restabilit liniştea în ţară, cu

concursul oamenilor cu experienţă, toţi foşti primi miniştrii, iar pentru executarea măsurilor

concepute, a făcut apel cum era şi natural la energiile mai tinere.

Ţara a renăscut prin dispariţia partidelor politice şi prin introducerea principiului

autorităţei şi a ordinei în Stat; iar dacă poporul are vre-o temere, este ca starea de azi să nu

dispară prea curând. Toată suflarea românească doreşte ca mulţi ani de acum înainte să nu se

mai audă de partide şi lupte politice, pentru ca o parte din populaţiunea ţărei, aceia care forma

clientela politică a partidelor, să înveţe a trăi prin munca ei, iar nu prin risipa partidelor pe

socoteala bugetelor Statului, şi diverselor autorităţi.

Trebue să fiu drept şi să recunosc că după război unii demobilizaţi, puşi în fruntea

administraţiilor publice, s'au distins atât de mult, încât au ridicat prestigiul acelor autorităţi,

prin talentul, prin munca şi desăvârşita lor corectitudine, chiar în oraşul Brăila.

Ţara ar fi fost fericită, dacă toţi câţi au pretins situaţii, ar fi fost de calitatea acelora,

cari au format o categorie restrânsă.

Furtul politic După război s'au introdus multe reforme în ţara noastră; s'au redactat multe coduri,

dintre care cel mai nou este Codul penal Regele Carol II.

Redactorii au pus la contribuţie toate codurile penale din toată lumea civilizată, toate

jurisprudenţele, pentru ca nici o faptă, sub orice formă, care ar putea să atingă drepturile

societăţii, ori ale particularilor, să nu scape nepedepsită, iar din aceasta să rezulte o mai bună

moralizare a indivizilor, transformând lent, dar sigur, mentalitatea tuturor.

Un singur lucru, sau mai bine zis un singur fapt n'au găsit de cuviinţă autorii noului

cod penal, să pedepsească: furtul politic.

Prin furt politic înţeleg faptul că un guvern care deţine puterea, deşi programul

partidului său este cunoscut şi bazat pe o anume doctrină, sau ideologie politică, care nu

admite o reformă ce face parte din programul altui partid politic, totuşi pentru a se perpetua la

putere, îşi însuşeşte reforma impusă de împrejurări, dar care face parte din programul altui

partid, aşa că partidul respectiv aplică pe rând toate reformele prevăzute în programele

celorlalte partide.

Aceasta este un adevărat furt. Un furt intelectual, este drept, sau un plagiat, dar nu

mai puţin este o însuşire a bunului, a muncii altuia.

Nu se poate susţine, că ideile care alcătuesc o reformă ce a făcut preocupările unui

partid politic, sunt de domeniul public şi prin urmare poate la un moment dat să şi-le

însuşească orice alt partid.

Da; un partid bazat pe o ideologie, care nu exclude principiile acelei reforme, poate să

şi-o însuşească înainte de a veni la putere; dar un partid cu o structură politico-economică, cu

totul contrară acelei reforme?

În cazul acesta este cel puţin o imoralitate politică.

Ei bine, aceste furturi, după război s'au practicat pe o scară întinsă.

Cei cari cunosc viaţa constituţională şi politică a Statului Român de dinainte de

război, îşi amintesc desigur, că atunci când spre exemplu partidul liberal nu voia să admită o

reformă cerută de împrejurări, dar care nu cadra cu programul său, se retrăgea dela

putere şi făcea loc conservatorilor, care aplicau noua reformă, fiindcă făcea parte din

ideologia şi programul lor.

Şi tot aşa partidul conservator, când vedea că împrejurările impun reforme care nu

intrau în programul partidului, se retrăgea, făcând loc partidului liberal. Pe atunci nu erau

decât două partide în ţară.

Aşa era cinstit politiceşte, iar această normă era numai în profitul ţării. Aceasta

constituia viaţa constituţională curată a Vechiului Regat.

Şi acum să explicăm puţin cum această practică era în profitul ţării.

Reformele de obicei, înainte de război, se studiau de partidele de guvern, din timpul

opoziţiei. Fiecare partid îşi studia aprofundat reformele ce avea de gând să aplice, când va

veni la putere; dar studiau numai acele reforme care corespundeau cu ideologia lor, sau care

erau cerute de necesităţile administrative ale ţării.

Toate fibrele intelectuale ale partidului, toată sensibilitatea lui, erau puse în reforma

ce o preconiza. Nimeni mai mult ca acel partid, n'a putut să gândească, să simtă, să pătrundă,

să prevadă toate ipotezele şi amănuntele reformei, toate dificultăţile punerei în aplicare şi să

le înlăture prin prevederile legii ori regulamentului ei.

Este dar logic şi natural ca acel partid să aplice reforma, care a conceput-o.

Consecvenţi acestui principiu de probitate politică, şefii de partide din Vechiul Regat,

de dinainte de război, nu-şi furau programele, nici reformele, ci îşi cedau locul spre a le

aplica acei cari le-au conceput.

Ei bine, azi, nu mai e aşa. Partidele de după război, conduse în mare parte de oameni

fără o cultură politică şi în special fără probitate politică, nefiind obişnuiţi nici cu gândirea,

nici cu munca, nefiind preocupaţi decât de afaceri şi îmbogăţire, căutau să satisfacă nevoile

Statului prin reforme de împrumut, adică gândite de alţii, studiate de alţii. Guvernau deci ţara

prin furturi politice.

Era evident că asemenea reforme, aplicate de acei cari nu le-au conceput, nu le-au

rumegat, nu puteau să dea decât rezultate lamentabile.

De aceia toate reformele din România de după război, au dus la o zăpăceală generală

care a compromis interesele fundamentale ale Statului şi poporului român.

Aşi putea să dau numeroase exemple de furturi politice, unele foarte apropiate de noi.

Dar ne oprim, căci ar însemna să păşim pe teren politic, ceiace ne-am interzis dela început.

-FINIS-