A efectuat: Manastîrlî Marina

“Lucian Blaga – poet al luminii”(„Lumina”, “Vreau să joc!”, “Izvorul nopţii”, ”Autoportret”, “Eu nu strivesc corola de minuni

a lumii”, “Legendă”, „Lumina raiului”)

“Omul este plamadit din infern si paradis, din trup si suflet, din tarana si Lumina Divina, iar orice incercare de a crea un om fara de trup sau fara de suflet, va dezumaniza omul”. (Sorin Cerin)

Înţelegerea şi aprecierea corectă a operei oricărui mare scriitor implică pătrunderea până la fondul ireductibil al personalităţii lui,adică până la acele elemente care configu-rează modul său original de a vibra în faţa lumii.

Privită din interior,lirica lui Blaga se dezvăluie ca o construcţie armonioasă, monu-mentală prin proporţii şi prin adâncimea semnificaţiilor. Dinamica ei contemplată în profunzime,corespunde celor câteva teme şi motive lirice,care sunt,de fapt, obsesiile defi-nitorii ale autorului şi „nervurile”organismului operei sale. Blaga este primul mare poet român care a reuşit să sincronizeze definitiv formele poetice româneşti cu cele europene(îndeosebi expresioniste),poetul fiind dublat de un mare gânditor şi creator al unui sistem filozofic propriu.

Expresionismul constituie pentru Blaga formula creativă ce i se potriveşte,la fel cum a fost pentru Eminescu romantismul,căci şi-a regăsit organic propriile căutări artistice. Titlul volumului de debut, ”Poemele luminii”,Ilustrează un adevăr: că ele sunt expresii ale contemplării naturii, trăgându-şi materia dintr-o percepţie predominant vizuală.

Poemul „Lumina”lansează,din primul vers, binecunoscuta idee a misterului potenţat,lumina simbolizând substanţa universului,forţa inspiratoare şi originalitatea poetică.

S-a scris destul de mult despre simbolismul luminii în creaţia blagiană,ca motiv cen-tral al primului volum.Fără a intenţiona referirea la noţiunea generală de lumină,simbol al vieţii,poetul are în vedere senzaţia trăită şi receptată direct,amintind şi de portretul Evei din poemul „Legendă”:„Lumina ce-o simt / năvălindu-mi în piept când te văd,

oare nu e un strop din lumina/ creată în ziua dintâi,

din lumina aceea-nsetată adânc de vieaţă?”

1

Prima poezie de dragoste a lui Blaga stă sub semnul mitului expresionist,căci erosul înseamnă prezenţa în individ a substanţei primordiale a lumii.Femeia cântată de Blaga este mai mult o realitate ontologică,decât una psihologică, morală: întrupare a luminii,di-vină şi misterioasă ca ea.

Ideile poetice sunt reflectate prin cuvinte cu valoare de simbol,într-un limbaj simplu,cu accent pe esenţă,pe ideea poetică şi pe reflecţia filozofică.

Primul volum conţine toate elementele programului expresionist:sentimentul absolutului,isteria vitalistă,exacerbarea nietzscheeană a eului creator,retrăirea autentică a fondului mitic primitiv,interiorizarea şi spiritualizarea peisajului, tensiunea vizionară maximă.

Cu sufletul inundat de bucurie,poetul îşi înalţă propria trăire până la dimensiuni cosmice: lumina simţită şi văzută ar putea fi „un strop din lumina creată în ziua dintâi”, elanul vital care a dat naştere cosmosului. Lumina spiritualizată poate fi recunoscută în dictonul latin”Fiat lux!”(„Să fie lumină!”-în text), unde capătă sensul de lumină a cunoaşterii,su-prapus sensului primordial al existenţei: ”a fi”devine sinonim cu „a crea” şi „a cunoaşte”. Din lumina originară,a Genezei, nu a rămas decât „ultimul strop”,relevat în magia iubirii,calea esenţială a cunoaşterii. Termenul intră în asociere cu substantive, adjective sau verbe, dind naştere unor meta-fore,epitete,personificări sau repetiţii sugestive:”strop de lumină”, ”lumina-nsetată de viaţă”, ”vifor,nebun de lumină”, ”orbitoarea lumină”, ”lumina creată în ziua dintâi”, ”să fie lumină!”

Trăirea frenetică,dionisiacă,un adevărat delir al simţirii întălnim în poezia ”Vreau să joc!”,unde poetul exprimă exacerbarea expresionistă a eului ,care tinde să-şi depăşească limitele.Metaforele”valuri de lumină”,”aripi”,”săgeată”trimit la sensul de zbor,desprinde- re de real,combustie,avânturi datorate conştientizării unei esenţe divine, prezente în „temniţa”fiinţei umane:”Sunt rob în temniţă!” Deşi cuvântul apare o singură dată în sin-tagma”valuri de lumină”,aceasta echivalează cu absolutul,”Dumnezeu în mine”,adică lumina credinţei.

Transparenţa luminoasă a eroticii blagiene apare în „Izvorul nopţii”şi „Lumina raiului” (erotizat şi asociat cu geneza lumii). Erosul,trăirea în miezul tainelor şi cunoaşterea se află într-o relaţie de sinonimie perfectă,alcătuind o trinitate a atitudinii poetice faţă de cosmos.Erosul este vrajă izvorâtă din voluptatea păcatului, trăire între „rai şi iad”,luminate reciproc şi suprapuse până la afirmarea vitalităţii: „De unde-şi are raiul / lumina?-Ştiu:

Îl luminează iadul/ cu flăcările lui!”

Pe un ton solemn şi profund,”Izvorul nopţii”este un scurt omagiu expresionist adus frumuseţii iubitei,într-o secvenţă revelatorie: pentru el,ochii iubitei sunt”izvorul nopţii”, adică originea unui fenomen ce atinge dimensiuni cosmice.

2

Metafora nopţii constituie nu-cleul în jurul căruia gravitează întregul conţinut de idei. Alunecând pe aceeaşi pantă expresionistă,ca în toate miturile blagiene,orice lucru îşi trage originea din opusul aparenţei sale:noaptea izvorăşte din” lumina”ochilor iubitei,iar aceasta este atributul lor.Rostul oximoronului este de a defini femeia ca o făptură tainică, amestec de lumină şi întuneric,o prezenţă cosmică, paşnică şi tulburătoare în acelaşi timp.

În antiteză cu poeţii raţionalişti,care apelează la metoda lucidităţii (cunoaşterea paradisiacă sau ştiinţifică),Blaga îşi propune să o depăşească,amplificând „corola de minuni a lumii”,prin cunoaşterea luciferică(derivat probabil din”Lucifer”, cunoscut ca „purtătorul de lumină”, la începutul creştinismului, asemenea poetului).

Distingem,în poezia”Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”,dualitatea cunoaşterii din sistemul filozofic blagian,exprimată prin re-laţia de opoziţie „lumina mea”-„limina altora”,ce defineşte atitudini diferite faţă de misterele universului(aprofundare-dezvăluire),accentuată de comparaţia amplă dintre lună şi poet,care explică simbolic metoda lui specifică de investigare a lumii.

El intră în rezonanţă cu tainele universale prin iubire,poezie, intuiţie şi gândire mitică,nu prin logică, raţiune sau gândire abstractă

Lumina conferă valoarea ontologică,dimensiunea adâncimii.În confesiunea spirituală din”Autoportret”,”zăpada făpturii ţine loc de cuvânt”,aşadar inocenţa privirii luminează mintea şi sufletul copilului Blaga,aflat în continuă,”mută,seculară căutare” de împliniri.Ochii,oglindă a sufletului,a universului interior,”vorbesc”,se exprimă nemijlocit,fără ajutorul cuvântului,perceput doar ca o poartă a ieşirii lumii din nefiinţă. Oximoronul din ultimele versuri ale poeziei”Legendă”ne apropie de conotaţiile negative ale luminii la Blaga:„

O,sâmburele negru aruncat în vânt

de dinţii albi ai Evei”,

făcându-ne să înţelegem că femeia este simbol al maternităţii,al creaţiei,al ivirii la lumina zilei,dar şi al morţii.Astfel,lumina-întuneric sau frumuseţe-moarte devin ,în poezia blagiană,puncte de referinţă ale poeticii expresioniste,căreia îi este caracteristică trăirea în tensiunea contopirii contrariilor.Făptura Evei,simbolul misterului feminin,îmbină graţia şi frumuseţea cu stihialul şi demonicul,taina cu păcatul.

Putem conchide că,în lirica lui Blaga,termenul polisemantic”lumină”are nu mai puţin de cinci accepţii:de conştiinţă,de creativitate,de revelare a misterelor,de comunicare a mesajelor artistice şi de iubire spiritualizată.Dar metafora luminii nu-

3

şi încheie drumul aici,ci îl continuă în volumele ulterioare,pentru a-şi întregi semnificaţiile.

“Paradisul este lumina Cunoasterii Absolute si a Adevarului Absolut care straluceste in infern devenind Lumina Divina… !” (Margarita Aniram)

4